Cerbii nordului

Elanii si renii sunt rudele cerbului din zonele subarctice si polare ale Terrei: Alaska,
Groenlanda, nordul Americii, Siberia si tinuturile nordice ale Scandinaviei. Prefera
zonele racoroase si umede (cu temperaturi ce nu depasesc 15 grade Celsius), dar se
adapteaza si la zonele uscate.

Animale erbivore, renii si elanii se hranesc cu vegetatia saraca a tinuturilor boreale si

polare, taigaua si tundra fiind zone cu o flora in care predomina tufisurile, coniferele de
pana la 3 - 4 metri, mestecenii pitici si alti arbusti specifici zonelor mai umede - arinii si
salciile.

In timp ce elanii sunt considerati un simbol al maretiei salbatice, renii - rudele domestice
ale cerbilor caribu - sunt crescuti de populatiile nordice pentru carne si blana, fiind
folositi si la trasul saniilor. Cu o inaltime de peste doi metri (fara a lua in calcul coarnele)
si o greutate de peste 450 de kilograme, elanul este considerat uriasul patruped al padurii
polare. Numele sau - primit de la o veche populatie de indieni - inseamna in limba
acestora “cel ce mananca ramuri”. Si nu se poate spune ca acest masiv erbivor se “ocupa”
si cu altceva.

Fata de alti membri ai familiei cerbilor, elanul impresioneaza mai ales prin marimea si
forma neobisnuita a coarnelor, trofeul atat de ravnit de vanatori, dar si prin nasul alungit -
numit si rat, terminat cu doua nari caraghios de mari. Desi nu are dinti pe falca de sus,
limba lunga si aspra, precum si buzele ii sunt suficiente pentru a apuca si a rupe
crengutele, pe care apoi le mesteca tacticos cu cele 6 perechi de masele ale falcii
inferioare. Aceste ramurele si frunze de arbusti constituie hrana de baza a elanului in
special pe timp de iarna. Vara coboara si in zonele cu parauri si mlastini, unde vegetatia
este abundenta si la fel de delicioasa.

Animale sociabile, renii, elanii si cerbii caribu traiesc in turme, zonele de convietuire
depinzand in mod direct de locurile bine stabilite pentru nasterea puilor. De aceea, spre
sfarsitul primaverii, deplasarea turmelor spre aceste “maternitati” naturale este condusa
de femele. Acestea nasc o data pe an un singur pui. Micul cerbisor invata sa mearga in
mai putin de o ora (!), pentru ca in numai cateva zile inaltimea sa depaseasca un metru!

Dintre toti acesti pui de cerb nou-nascuti, micutul elan are viata cea mai grea. Aparitia pe
lume a acestuia are un efect invers asupra mamei, ea respingandu-l si indepartandu-l inca
din primele ore de viata. Puiul va incerca - in decursul urmatoarelor zile - sa se apropie de
mama-elan si de turma. Zadarnic insa. Intr-un final, accepta viata de unul singur,
ramanand totusi in apropierea turmei pana cand devine adult.

Printre dusmanii ce ameninta linistea turmelor de cerbi salbatici se numara ursii negri si
grizzly, dar si haitele flamande de lupi. Din nefericire pentru acestia, marimea, coarnele si
picioarele puternice ale elanului sunt avantajele care-i tin pe atacatori la distanta. Puii, in
schimb, lipsiti de aceste calitati, cad prada deseori fiarelor flamande ale padurii. Singurii
care se incumeta sa atace elanii adulti sunt ursii grizzly, lucru care se intampla doar in
iernile tarzii, cand isi parasesc barlogurile in cautarea hranei. Desi jivinele mari ale
padurilor nu prea il supara pe elan, exista totusi un animal care ii provoaca mult rau. Este
vorba despre turmele de caprioare cu coada alba care, atunci cand se intampla sa pasca in
apropierea zonelor in care se afla elani, le transmit acestora o boala ciudata, numita boala
elanului.

Moartea acestui urias animal, considerata de oameni ca o tragica pierdere, are insa un
numar mare de avantaje pentru ciclul natural al vietii. Carnea, pielea si oasele uriasului
animal inseamna o masa binevenita pentru zeci de alte vietati, mai ales in timpul iernilor
grele, cand hrana devine lucrul cel mai cautat.

Istoria renulul porneste de undeva din nordul Scandinaviei si in Eurasia (Siberia, coastele
Marii Bering) de acum 5000 de ani, cand oamenii acelor locuri au inceput imblanzirea
cerbilor caribu, nume dat renilor salbatici. De aceea, si legenda spune ca sania lui Mos
Craciun - care vine tocmai din Laponia, din nordul Peninsulei Scandinave - este trasa de
reni.

Se crede ca la inceput, acum mii de ani, vanatorii prindeau intr-un fel de lesa renii
salbatici si ii struneau. Motivul este simplu: mergand alaturi de renul tinut in lesa - de
care cei salbatici nu se temeau - se puteau apropia mai mult de turma pentru a vana alti
cerbi. Mai tarziu, renii erau domesticiti pentru a trage saniile locuitorilor nordici sau pur
si simplu pentru a fi calariti. Cu timpul, oamenii au inceput sa aiba propriile turme de
reni, ca sursa de hrana, blana si pentru transport.

Renul salbatic - numit caribu - este foarte bine adaptat la frig si la hrana foarte putina la
care are acces. Mananca numai licheni si muschi, hrana pentru care strabate cateodata
distante lungi, mai ales in timpul iernii. Migratia (deplasarea pe distante lungi la
schimbarea anotimpurilor) ofera un spectacol foarte interesant: o imensa turma,
strabatand dealuri, campii si chiar ape. Trebuie amintit aici faptul ca blana deasa le tine
de cald iarna, si in acelasi timp ii si fereste de apa, renii fiind foarte buni inotatori.

Imblanzirea renilor a devenit o ocupatie de mare interes in ultimii ani, existand in multe
zone nordice locuitori care depind exclusiv de cresterea lor si de comertul cu blanuri,
coarne si carne.