Despre bucuriile (inca) simple

Acum cateva saptamani, la recomandarea lui Gabriel Liiceanu am cumparat cartea de debut a lui
Constantin Noica, “Mathesis sau bucuriile simple”, in editia princeps, din 1934, de la un
anticariat de langa Universitate. Nu ma pricep la filozofie, nu sunt un cunoscator al lui Noica, asa
ca, desi el denumeste bucuriile pe care le descrie ca fiind simple, pentru mine nu a fost deloc o
lectura simplu de parcurs, de inteles sau de acceptat.

In aceeasi perioada in care citeam cartea, lucram la crearea blogului, in care planuiam sa includ o
sectiune in care sa postez fragmente – din ceea ce citesc – care lasa asupra mea o amprenta
aparte. Mi se intampla destul de frecvent sa dau peste pasaje care fie ma pun pe ganduri, fie ma
lumineaza intr-un loc in care cautam lumina de mult, fie imi confirma o credinta, fie mi-o pun
sub semnul intrebarii, fie imi plac pur si simplu pentru ca redau un gand frumos, bine articulat.
Mi-am dorit sa prelungesc viata si efectul acestor pasaje propunandu-le si altora.

Intr-una din serile trecute, in timp ce introduceam in laptop unul dintre pasajele care m-au
marcat din cartea lui Noica, au venit langa mine cei doi baieti ai mei, Andrei de 12 ani si Mihai de
11. M-au intrebat: “Scrii la blog?” Am zis “da, intr-un fel. Scriu nu un text al meu, ci un paragraf
care mi-a placut foarte mult, dintr-o carte pe care o citesc, si pe care vreau sa-l pun pe blog.”.
“Cum adica?” m-a intrebat unul dintre ei. Si, ca sa lamurim lucrurile, le-am aratat primul
fragment pe care il introdusesem, de la pagina 25. El zicea asa:

“Alaturi de noi, in lume, sunt lucruri multe, insufletite si neinsufletite. Ele nu vad si nu inteleg.
Dar daca intr’o zi ar intelege, cu siguranta ar rade putin de noi. Iar dincolo de lume sta un zeu
vesel, care intelege cu adevarat lucrurile si rade cu adevarat.”

Iar apoi le-am explicat interpretarea mea. Dintre mai multe intelesuri posibile, l-am ales pentru
ei pe acela in care Noica ne indeamna sa nu ne mai luam asa in serios, sa nu mai fim asa
incruntati si incrancenati, ca si cum greutatea lumii ar sta tot timpul pe umerii fiecaruia dintre
noi. ‘Sa fim asa, mai veseli, ca voi” si m-am uitat la ei zambind. Sa ne traim viata un pic mai
relaxat, ca sa ne putem bucura de ea.

Cel mic a zis: “Super tare!”. Cel mare s-a uitat la mine cu o lumina in privire si a exclamat: “Il
vreau status pe mess!” Nu stiu cum mi-ar descrie ei fata, dar mie mi-e foarte greu, pentru ca imi
cazuse complet.

Cum eu n-am mess, i-am trimis textul pe email ca sa si-l puna status. Iar statusul meu interior a
ramas intr-un extaz dubitativ tot restul serii. Cum se produsese scurtcircuitul acesta neverosimil
intre un text al lui Noica si entuziasmul unui copil de 12 ani? Ce a fost atat de simplu incat m-a
luat cu totul prin surprindere?

Si atunci m-am gandit la lumea care-i inconjoara, care ma inconjoara. Pesemne ca lumea asta
pune o presiune teribila pe ei sa se ia prematur foarte in serios, excesiv de in serios, daca o
invitatie la o naturalete reconfortanta i-a marcat atat de pregnant.

Poate ca ce vad ei pe strada, la scoala, la televizor e o lume despre care noi nu mai ne dam
seama cat e de lipsita de viata veritabila, de bucuria vietii in sensurile ei simple si curate. Poate
ca, pana la urma, ii afecteaza si pe ei cumva avalansa de talk-show-uri, stiri, articole si declaratii
vituperante, in care derizoriul, grotescul, injuratura, scrasnirea, rastirea si impostura aroganta
compun lumea dintre noi. Pentru ca, de multe ori, cand stam in fata televizorului, aceea e lumea
dintre noi, in acel moment.

Cred ca oamenii se nasc sa fie veseli. Nu vad alt motiv pentru care suntem inzestrati cu darul de a
zambi. Si totusi, in Romania, o specie aparte tinde sa preia pozitia dominanta si majoritara –
homo rictus. Il vezi in prime-time, in ziare, in trafic, la biserica, la ghiseu, la catedra, la spital, de
multe ori si la bal.

E greu sa creezi lucruri de adevarata valoare in preajma lui homo rictus. Nu-ti vine. Pentru ca nu
te poti bucura de ce ai creat si nu-i poti bucura nici pe altii. E nevoie de starea de buna dispozitie,
de buna asezare intre cei din jur, ca sa poti fi bun in ce esti sau in ce faci.

Or, starea asta pare ca incepe sa aiba nevoie de protectie speciala. Trebuie pastrata precum aerul
curat sau apa curata. Nu mai rezista natural, de una singura. Trebuie sa o ferim, in mod
programatic, de asaltul uratului, al proastei dispozitii si al proastei cresteri.

Devine complicat sa ne traim bucuriile simple. Ceva tinde sa lipseasca din ce in ce mai mult din
spatiul public romanesc. Firescul.
Dupa Iliescu, Constantinescu si Basescu, as vrea sa-l votez pe Firescu presedinte.

Sursa: Cosmin Alexandru – There is always a way to be better