Sunteți pe pagina 1din 72

PROCESUL OPTANȚILOR UNGURI

Alice Diana Boboc 14/06/2014 0 0

0Shares
0000

România este patria noastră şi a tuturor românilor.


E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.
(Barbu Ştefãnescu Delavrancea)

Transilvania este țara prin excelență a strămoșilor poporului român, dacii, care și-au avut, între hotarele ei,
centrul puterii lor și capitala statului lor în epoca războaielor cu romanii. Este apoi parte esențială a
provinciei romane Dacia, care de asemenea și-a avut aici capitala, precum și sediul celor două legiuni. Locuită
necontenit în cursul perioadei prefeudale de urmașii daco-romanilor, adică de străromâni, Transilvania este
patria primului voievod român atestat de izvoarele istorice, voievod care opune rezistență armatelor
năvălitorilor unguri. Aici amintesc documentele medievale pentru întâia dată ”țara românilor”. Întocmai după
cum, din cuprinsul ei, iau naștere marile râuri care străbat spațiul carpato-dunărean, tot așa, necontenit, de-a
lungul secolelor, din ea se revarsă preaplinul populației românești, trecând munții spre miazăzi, spre răsărit și
spre miazănoapte. Pusă în valoare de munca stăruitoare, bimilenară a poporului nostru, Transilvania este
pământ tipic românesc. Românii sunt primii locuitori pe care-i amintește istoria în Transilvania, locuitori
autohtoni, fii ai pământului ei, ”noi suntem de aici” cum spun țăranii români din partea locului; românii
formează majoritatea covârșitoare a populației Transilvaniei, alături de ei trăind aici și un număr de unguri,
secui, sași și șvabi. Prin munca lor necontenită, îndârjită, locuitorii Transilvaniei au făcut să rodească
pământul, scoțându-i la lumină bogăția. De mii de ani semănăm și secerăm, creștem turme de vite, săpăm vița
de vie, facem iazuri și scoatem din adâncul pământului sare, aur și păcură. Pe temeiul tuturor acestor fapte,
este normal, deci ca unitatea firească, de nezdruncinat, a Transilvaniei cu întregul pământ românesc să-și fi
1
căpătat o consacrare internațională repetată, mai întâi prin Tratatul de pace de la Trianon (1920), apoi acela
de la Paris (1947). Astfel scria Constantin C. Giurăscu în cartea sa, Transilvania în istoria poporului român.

Tratatul de la Trianon a fost semnat la data de 4 iunie 1920 între Puterile Aliate învingătoare în Primul Război
Mondial și Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, stat învins în Primul Război
Mondial. Tratatul a fost semnat în Palatul Marele Trianon de la Versailles de către 16 state aliate (inclusiv
România), pe de o parte, și de Ungaria, de altă parte.

Tratatul de la Trianon

Tratatul a fost semnat pentru a stabili frontierele noului stat Ungaria cu vecinii săi: Austria, Regatul Sârbilor,
Croaților și Slovenilor (stat devenit ulterior Iugoslavia), România și Cehoslovacia. Tratatul de la Trianon a făcut
parte din seria tratatelor încheiate la finalul Primului Război Mondial, celelalte fiind tratatele de pace încheiate
de Puterile Aliate cu Germania (la Versailles, în 28 iunie 1919), Austria (la Saint Germain en Laye, în 10
septembrie 1919), Bulgaria (la Neuilly, în 27 noiembrie 1919) și cu Turcia (la Sèvres, semnat la 4 iunie 1920 și
repudiat apoi, fiind înlocuit cu Tratatul de la Lausanne).

Tratatul este divizat în patru părți. Prima parte include Pactul Ligii Națiunilor (parte comună pentru toate
tratatele de pace încheiate după Primul Război Mondial).

Partea a doua (articolele 27-35) definește frontierele Ungariei cu statele vecine. În principiu, acestea sunt
actualele frontiere ale Ungariei. Frontiera româno-ungară este descrisă în secțiunea a doua a articolului 27
(traseul actualei frontiere între România și Ungaria).

În principiu, Tratatul consfințea includerea teritoriului Croației-Slavoniei (partea de nord a Republicii Croația)
și Voivodinei (inclusiv treimea de vest a Banatului) în cadrul Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor, a
Slovaciei și Ruteniei (azi: Republica Slovacia și, respectiv, Regiunea Transcarpatia din Ucraina) în cadrul
Cehoslovaciei, a Transilvaniei și părții răsăritene a Banatului în cadrul României și a Burgenlandului în cadrul
Republicii Austriei.

Partea a treia (articolele 36-78), intitulată „Clauze politice pentru Europa”, conținea o serie de clauze
privind, pe de o parte, cadrul bilateral al relațiilor dintre Ungaria și statele vecine, recunoașterea unor clauze

2
politice privind anumite state din Europa (Belgia, Luxemburg etc.), dispoziții referitoare la cetățenie, protecția
minorităților naționale.

Partea a patra (articolele 79-101), intitulată „Interesele Ungariei în afara Europei„, conținea prevederi
referitoare la renunțarea de către Ungaria la tratatele încheiate de către Dubla Monarhie cu Maroc, Egipt, Siam
(Thailanda de azi) și China.

Frontierele Ungariei cu statele vecine, astfel cum au fost descrise în tratat, au fost delimitate în anii imediat
următori. Singura excepție a fost orașul Sopron (în limba germană Ödenburg) din Burgenland, care, în urma
unui plebiscit ținut la data de 14 decembrie 1921, a decis să rămână parte a Ungariei.

Dispozițiile tratatului referitoare la minoritățile din Ungaria au fost aplicate parțial, astfel că procesul de
asimilare a acestora a continuat, Ungaria fiind, în prezent, unul din statele cele mai omogene etnic din Europa.

Tratatul de la Trianon a consfințit existența unui stat maghiar independent, ideal al revoluționarilor maghiari de
la 1848 și al oamenilor politici maghiari în perioada de sfârșit a Dublei Monarhii, chiar dacă nu în frontierele
imaginate de aceștia. În ciuda acestui fapt, Tratatul a fost și continuă să fie perceput în mentalul colectiv
maghiar drept o catastrofă. Din această perspectivă Tratatul de la Trianon reprezintă doar actul care a
consfințit sfârșitul regatului Sfântului Ștefan, regat care, de facto, dispăruse în secolul al XVI-lea, prin
înfrângerea de la Mohács și divizarea teritoriilor sale între Imperiul Otoman și Sfântul Imperiu Roman (devenit
ulterior Austria și, în 1867, Dubla Monarhie, Austro-Ungaria), dar care, formal, a continuat să existe, împărații
de la Viena purtând până la sfârșit și titlul de regi apostolici ai Ungariei.

Tratatul de la Trianon a consfințit trecerea către statele succesoare sau vecine a 71% din teritoriul
Transleithaniei (partea ungară a Dublei Monarhii) și a 63% din populație, aceasta din urmă, în majoritatea ei,
alcătuită din etnici ne-maghiari. Totuși, traseul noilor frontiere, în multe cazuri, nu s-a suprapus granițelor etnice
(din motive obiective, dată fiind imposibilitatea delimitării exacte a regiunilor cu populație amestecată), astfel
că peste 3,3 milioane de etnici maghiari au ajuns în afara teritoriului Ungariei, majoritatea lor trăind de-a lungul
granițelor din statele succesoare noi.

Tratatul de la Trianon – Granițe noi

3
Ca urmare a acestui Tratat, una dintre problemele politicii externe româneşti care a ţinut capul de afiş în
perioada interbelică a fost aşa numita “afacere a optanţilor”. “Optanţii” erau acei cetăţeni ai fostei Austro-
Ungarii care, în baza Tratatului de la Trianon, au putut opta pentru cetăţenia ungară.

Concret, procesul optanţilor unguri a fost fabricat de latifundiarii maghiari şi de cercurile reacţionare şi
revizioniste de la Budapesta în urma exproprierii, conform reformei agrare din 1921, aplicată de autorităţile
române obiectiv proprietăţilor marilor moşieri unguri din Transilvania, care părăsiseră România după 1918 şi
adoptaseră cetăţenia maghiară. Trebuie menționat faptul că problema “OPTANŢILOR UNGURI”, a apărut în
temeiul unei interpretări eronate a legilor româneşti privitoare la Reforma Agrară din 1921, interpretare
care a dus Guvernul Ungariei la concluzia existenţei unei incompatibilităţi între legislaţia Reformei Agrare şi
Tratatul de la Trianon.

Între anii 1918 – 1921 a avut loc în România o amplă reformă agrară, în urma căreia au fost împroprietăriți și
206.265 de cetățeni români aparținind minorităților naționale, dintre aceștia 46.069 fiind maghiari. Cu prilejul
aplicării acestei reforme, s-a creat o altă problemă, cea a „optanților”, adică cei aproximativ 260 de mari
proprietari din Transilvania care au optat pentru cetățenia maghiară și care, conform legii agrare din România,
au fost expropriați. Aceștia au acuzat statul roman ca i-a expropriat doar pentru ca erau maghiari si au cerut sa
fie exceptați de la aplicarea legii. Partidul Maghiar, susținut de guvernul de la Budapesta, a desfășurat o amplă
campanie în străinătate în problema optanților, susținând că guvernul român nu respecta prevederile Tratatului
minorităților și pe cele ale Tratatului de la Trianon. Aceasta chestiune a ajuns și la Societatea Națiunilor și la
Curtea Internațională de Justiție de la Haga. De fapt, sub pretextul acestei probleme a optanților, Partidul
Maghiar și guvernul de la Budapesta încercau să acrediteze pe plan internațional ideea că exista o „problemă a
Transilvaniei”, rămasă nerezolvată de Tratatul de la Trianon.

Așadar, în conformitate cu Legea de expropriere română din 30 iulie 1921, au fost expropriați – printre alții – și
un număr de optanți unguri, care se aflau în străinătate. S-a spus însă, că legea agrară era imposibil de respectat
în fapt, fiindcă pe de o parte se cere prezența în țară, iar pe de alta, Tratatul de la Trianon prevedea că cei care
optează pentru naționalitate ungară trebuie să părăsească țara. Da, desigur; numai că se uită un lucru: legea
cerea prezența în țară de la 1 decembrie 1918 până în iulie 1921, pe când tratatul cerea părăsirea
teritoriului în termen de un an, începând de la 23 iulie 1921, adică de la ratificare. Între prezența
obligatorie în țară și constrângerea de părăsirea ei se poate ușor vedea că nu este nicio legătură, termenul de
strămutare începând abia după ce expirase deja cel al Legii Agrare. Legea din 1921 în articolul 2 mai prevedea
că ”Exproprierea atinge proprietatea fără privire la calitatea proprietarului, capacitatea lui juridică sau caracterul
imobilului expropriat.” Prin dispoziția exproprierii absenților, se expropriază însă 272 de absentiști și din
numărul infinit al expropriaților aceștia, găsesc să se plângă. Guvernul ungar le sprijină cererea și-n numele
absenteiștilor începe lupta.

Guvernul ungar se baza pe articolul 63 din Tratatul de la Trianon, care dispunea că optanții au dreptul să-și
păstreze imobilele din România, adică să nu fie lichidate sau confiscate. Care era însă interpretarea Ungariei
asupra acestui text: pe temeiul unor principii curioase de drept internațional, dar eludând intențiile tratatului, ea
pretinde că proprietatea străinilor în general și a supușilor săi – în special – ar fi fost transferată celorlalte state
cu obligațiunea perpetuă și absolută, de a nu le atinge niciodată. Se pretindea, cu alte cuvinte, că Statul
Român, atingând cu exproprierea și pe supușii unguri, a violat Tratatul de la Trianon, întrucât acesta
prevedea în articolul 63 o situație excepțională și de privilegiu pentru optanții unguri; adică exproprierea
putea să afecteze oricât pe cetățenii români, dar n-avea dreptul să se atingă de proprietatea optanților.

În conformitate cu principiile de drept internațional, s-a acordat, prin Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920),
locuitorilor fostei monarhii – în masă – de plin drept și cu pierderea naționalității ungare – naționalitatea
respectivă a Statului care dobândește teritoriul fostei monarhii Austro – Ungare. Prin articolul 63, însă, se
4
aducea o excepție la această dobândire colectivă de naționalitate, prevăzându-se că: ”Persoanele mai mari de
18 ani…, vor avea facultatea, în cursul unei perioade de un an de la punerea în vigoare a tratatului…” să
opteze pentru naționalitatea veche. În urma acestei dispozițiuni au și optat unii, preferând să-și păstreze
naționalitatea ungară. În secțiunea IV a aceluiași Tratat, sub titlul: Bunuri, drepturi și interese, articolul 232,
litera b, se spune: ”Sub rezerva dispozițiunilor contrarii cari ar putea să rezulte din prezentul Tratat, Puterile
aliate sau asociate își rezervă dreptul de a reține și de a lichida toate bunurile, drepturile și interesele cari aparțin
de la data punerii în vigoare a prezentului tractat, supușilor fostului regat al Ungariei sau unor societăți
controlate de ei și cari se găsesc pe teritoriul lor…” etc. ”Lichidarea va avea loc conform legilor Statului aliat
sau asociat interesat, iar proprietarul nu va putea să dispună de aceste bunuri, drepturi și interese, nici să le
greveze cu vreo sarcină, fără consimțământul acestui Stat.”

Pe de altă parte, soluția definitivă a problemei transilvănene consta în reîntregirea Ardealului sub stăpânire
românească, în limitele fixate prin Tratatul de la Trianon. Întregul Ardeal de la Trianon este românesc și trebuie
să rămână românesc. (…) Nu trebuie să uităm că Transilvania românescă înseamnă sfârșitul unei lupte de
aproape un mileniu, iar destrămarea ei este rezultatul unei situațiuni excepționale de război în totul similară
situațiunilor care au dat naștere desmembrării celorlate state din Europa Centrală și Balcani. După unire, marele
om de stat Nicolae Titulescu a cerut în repetate rânduri Ungariei să uite trecutul de sterile învrăjbiri, peste care
Adunarea plebiscitară de la Alba Iulia așezase lespedea grea a voinței unui neam întreg de a trăi liber pe
pământul românesc al Transilvaniei.

Granita între România și Ungaria stabilită prin


Tratatul de la Trianon

5
Legea agrară din 1921, atunci când dispune exproprierea integrală, consideră în această categorie și proprietățile
care – în trecut – au fost multă vreme arendate, ca un ecou sacționar al acelora care au prilejuit revoluția de la
1907 și proasta stare a țăranilor, prin neglijența cu care și-au părăsit fondurile în mână arendașilor abuzivi; și ca
o consecință a principiului utilității sociale, după care proprietatea involvă anumite obligații, nerespectate de
unii dintre cei care o suportă. De asemenea, când ea izbește cu aceeași măsură pe absenteiști, nu face decât să
sancționeze pe aceia care în prezent o părăsesc, fără a-și îndeplini sarcinile de proprietate care impun legătura
permanentă cu fondul. Problema absenteismului e veche. Cu date statistice impresionante, se arăta încă de la
1857 că marii proprietari din Franța nu pricep că ”proprietatea dă drepturi, dar impune și datorii.” La 1902,
Flour de Saint – Genis recomanda: ”În locul legilor neputincioase și insituțiilor costisitoare, să înoim mai bine
obiceiurile noastre rurale. Absenteismul a fost plaga celor două secole din urmă; el a fost moda veacului XIX și
desființarea lui însemna salvarea celui care începe.” Autorul citează o scrisoare a lui Bussy-Rabutin, răspuns la
tânguirea d-nei de Sevigne, că nu-i rentează pământurile: ”Faitez-vous exiler, belle cousine, vous y gagnerez” și
se întreabă – cu drept cuvânt: ”Cine este cel mai vinovat, țăranul care se expatriază sau proprietarul care
dezertează? Nu sunt ei declasații agriculturii, acești proprietari cară nu văd în posesiunea unui domeniu de cât o
ocazie de vilegiatură – sau un mijloc de influență electorală?” Într-adevăr, regimul absenteismului provoacă
intervenția unui mijlocitor între proprietari și țărani. De ce sunt capabili acești intruși, mai bine decât oricine o
știm noi, românii, pentru că revolta de la 1907 a pornit în contra arendașilor monopolizatori. De aceea, o
repetăm, dispoziția legii agrare consacră un principiu sprijinit nu numai pe opinia economiștilor și pe noua
concepțiune a proprietății, dar chiar pe experiența trecutului nostru agrar.

Structura proprietăţii funciare în Transilvania nu reprezenta după Primul Război Mondial numai o expresie a
exploatării sociale, ci era dublată de o alta, cu caracter naţional: în 1919, populaţia de naţionalitate română
stăpânea doar 30% din pămînt, deşi reprezenta peste 53 % din populaţia Transilvaniei. În aceste condiţii, o
reformă agrară care să ducă la împroprietărirea ţăranilor săraci şi să restrângă din drepturile marilor proprietari
era mai mult decât necesară, iar Titulescu are meritul de a fi luptat pentru această reformă şi pentru drepturile
ţăranilor săraci şi oprimaţi, deşi el însuşi era unul din marii proprietari funciari ai României, iar reforma îl lovea
direct. Trebuie de asemenea menţionat rolul său, alături de Ioan Cantacuzino, în semnarea la 4 iunie 1920, a
Tratatului de la Trianon cu Ungaria prin care era trasată frontiera occidentală a României şi prin care era
recunoscut dreptul la libera conservare a bunurilor pe care maghiarii le posedau în România.

Încă de la început, guvernul de la Budapesta se face purtătorul de cuvânt al celor expropriaţi legal în
Transilvania, intervenind la diferite organisme internaţionale pentru a contesta reforma, întrucât se considera că
încalcă prevederile Tratatului de la Trianon şi că era totodată o încercare de a ruina proprietării funciari
maghiari din Transilvania. De fapt, după cum însuşi Titulescu a subliniat, cazul optanţilor reprezenta o
încercare de revizuire teritorială, prin crearea unor grupuri izolate de unguri în mijlocul comunităţilor
româneşti pentru ca aceştia să poată gândi: „viaţa e mai bună dacă eşti ungur decât dacă eşti român, căci
chiar şi astăzi, când Ungaria a fost înfrântă, ea tot mai comandă.”

6
Retrocedarile ilegale din Transilvania contesta Tratatul de la Trianon. Chestiunea
optantilor unguri analizata de Prof. Univ. Dr. Ioan Sabau – Pop

Tratatul de la Trianon

de prof. univ. Dr. Ioan Sabău – Pop

1. 1. Contextul istoric în care a apărut problema „optanţilor”.

După Unirea Transilvaniei cu România prin actul istoric de la 1 Decembrie 1918 au trebuit rezolvate multe
chestiuni interne şi internaţionale privind stabilirea graniţelor de vest ale tânărului Stat român, de succesiune ale
statelor reglementate de dreptul internaţional, ale cetăţeniei locuitorilor Transilvaniei de până atunci şi nu în
ultimul rând de dreptul de proprietate.

În privinţa dreptului de proprietate era de soluţionat aspectele privind dreptul de proprietate aparţinând statelor
implicate în împărţirea teritorială, pe de o parte, precum şi dreptul de proprietate asupra bunurilor private aflate
pe teritoriul Transilvaniei care până la Marea Unire le-au deţinut persoane fizice sau alte entităţi constituite
juridic după regulile dreptului privat (societăţi, biserici, bănci, cooperative, asociaţii, etc.) pe de altă parte.

Pentru bunurile care erau supuse unui regim instituţional, adică deţinute de monarhia austro – ungară ca stat
imperial, erau de două categorii: prima categorie, care revenea cancelariei imperiale propriu – zis şi a doua,
cele care reveneau Ungariei ca parte statală în monarhia bicefală. Aici s-a născut şi prima dificultate de partajare
rezultată din complexitatea evoluţiei şi transmiterii formelor de proprietate publică existentă dinainte de 1867
când s-a născut pactul dualist. Adică erau categorii de bunuri care au aparţinut instituţiilor imperiale înainte de
1867 şi care nu s-au transmis formal Ungariei, pactul dualist având atunci o semnificaţie pur politică. Este spre
exemplu teritoriul din zonele grănicereşti, garnizoanele militare cu zonele aferente, instituţiile publice ale
armatei şi autorităţilor imperiale, (Fondurile publice”entităţi înfiinţate de împăraţii Iosif al II – lea şi Maria
Tereza). În ce le priveşte după anul 1920, guvernul ungar a făcut eforturi să le recupereze sau să le transmită
unor particulari de naţionalitate maghiară şi rămaşi în continuare în credinţa Ungariei, pentru a împiedica

7
preluarea de către Statul Român. De exemplu aşa s-a întâmplat cu o clădire publică în Braşov redenumită
„Casina maghiară” şi Cercul cetăţenesc Maghiar din Braşov.[1]

Cert este că transmiterea bunurilor caracterizate ca având uzaj public, pe principiul succesiunii teritoriale între
statele succesoare, au revenit Statului la care s-a transmis teritorial o provincie, în cazul nostru Transilvania
revenind României, toate bunurile publice ale statului ungar au intrat în componenţa patrimonială a României,
cu obligarea de a plăti eventuale creanţe accesorii acestor proprietăţi. O situaţie aparte o prezintă însă regimul
juridic al proprietăţii private, care în principiu nu se schimbă, titularii dreptului de proprietate rămânând aceiaşi.
În cazul Transilvaniei, după primul război mondial s-au ivit evenimente importante care au afectat fizionomia
juridică şi a formelor de proprietate privată generate de nedreptăţile istorice puternicele stări de lucruri ale
relaţiilor feudale prezente încă în Transilvania începutului de sec. XX, instituite de marii proprietari latifundiari
unguri, întru – totul ancoraţi în sistemul feudal.

Sub imboldul doctrinei Wilsonniene privind drepturile individuale şi egalitatea indivizilor, al efectelor
devastatoare produse de război, a atitudinii Ungariei care făcea eforturi disperate pentru recuperări teritoriale s-
au impus atât în România cât şi în statele succesoare imperiului o serie de reforme şi de alte măsuri legislative
pentru a soluţiona contenciosul istoric cu Ungaria, foarte greu de clarificat, pe de o parte şi de a reorganiza ţara
prin modernizarea şi democratizarea instituţiilor care s-au şi realizat prin Constituţia de la 1923, pe de altă parte
şi în fine, de a înfăptui reforma economică şi agrară pentru populaţia românească aflată într-un grad insuportabil
de pauperizare seculară. A fost adoptată Legea reformei agrare din 30 iulie 1921 pentru Ardeal, Banat şi
Crişana, care avea particularitatea că erau vizate marile proprietăţi ale latifundiarilor unguri care deţineau
suprafeţe funciare imense acumulate secular.

Prin Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920, s-au statuat o serie de măsuri care priveau România şi Ungaria;
interesează aici faptul că Ungaria a fost obligată să predea României arhivele istorice şi de proprietate privind
Transilvania şi totodată pentru locuitorii Transilvaniei care au fost până la Marea Unire consideraţi cetăţeni ai
monarhiei habsburgice care s-a destrămat, li s-a pus la dispoziţie un drept de opţiune care trebuia exprimat într-
un anumit termen cu privire la cetăţenia pe care o alege fiecare, fie română ca locuitor al Transilvaniei revenită
la România, fie a Ungariei, sau fie o altă cetăţenie a statelor succesoare cu provincii istorice preluate din
imperiu. Puşi în faţa acestei opţiuni, în afara populaţiei obişnuite care a rămas în Transilvania, aproape toţi marii
proprietari şi reprezentanţi ai autorităţilor din Ungaria prezenţi în Ardeal au preferat să nu recunoască şi nici să
accepte Unirea dar foarte important au ales cetăţenia ungară sau în orice caz nu au preferat cetăţenia română şi
au plecat în străinătate. De aici s-a încetăţenit şi termenul de „optanţi unguri”.

Efectele importante s-au produs prin această opţiune asupra proprietăţilor din Transilvania, supuse reformei
agrare, exproprierii şi corelativ cu împroprietărirea populaţiei sărace în îndreptăţite, indiferent de naţionalitate.
Problema proprietăţilor care au aparţinut „optanţilor unguri” şi care urmau să fie expropriate şi apoi să fie
împărţite prin împroprietărire au constituit obiectul unor dispute înverşunate la autorităţile naţionale şi
organizaţiile internaţionale ale vremii, controversă care din păcate nu s-a terminat nici până în zilele noastre.

Aşadar termenul de „optanţi” a avut în vedere pe acei locuitori de origine sau declaraţi unguri din Transilvania
care după Tratatul de la Trianon nu au acceptat cetăţenia română oferită de prevederile tratatului, ei au „optat”
pentru cetăţenia ungară sau altă cetăţenie lăsată la alegere de acelaşi Tratat de Pace.

Disputa juridică care a amplificat conflictul atât cu guvernul Ungariei cât şi cu categoria „optanţilor” a fost
născută de Reforma agrară din 1921, când au fost supuse exproprierii şi moşiile întinse care au aparţinut
proprietarilor unguri, fie cei care au devenit cetăţeni români prin Tratat (foarte puţini), sau care au rămas
cetăţeni unguri după ce ei au optat pentru cetăţenia ungară. În intenţia Statului român era aplicarea Reformei
agrare din 1921 fără nici o discriminare. Acest lucru i-a nemulţumit pe optanţi, care au încercat să impună în
8
favoarea lor o serie de privilegii, scop în care au făcut lobby la mai toate forurile politice şi juridice atât din
România cât şi în plan internaţional. Ungaria a făcut din această dispută o politică de stat cu prioritate.

Optanţii au înaintat la început cereri în faţa Tribunalelor din România prin care au contestat măsura exproprierii
care s-a făcut în mod egal pentru toate marile proprietăţi. Instanţele româneşti în anii 1921 – 1923 au confirmat
legitimitatea exproprierilor şi a reformei agrare prin împroprietărirea populaţiei sărace.

În perioada, după înlăturarea regimului bolşevic a lui Bella Kun în august 1919, în august 1919, chiar cu
sprijinul armatei române, s-a instalat la putere în Ungaria Guvernul condus de Miklos Horty. Optanţii unguri cu
proprietăţi în Ardeal au sesizat Guvernul hortyst de la Budapesta, care la 16 august 1922 se adresează
Conferinţei de Pace a Ambasadorilor de la Paris, susţinând că prin măsurile de aplicare a reformei agrare şi
tratamentul juridic aplicat marilor latifundiari unguri „constituie o flagrantă violare a tratatelor”. România a
aplicat un tratament egal pentru toate proprietăţile supuse exproprierii şi mai apoi atribuirii în mici suprafeţe
pentru populaţia fără avere, chiar recunoscut acest model de „optanţi” ei pretindeau că li se cuvine un tratament
preferenţial.[2]

Deşi a ocupat mult atenţia opiniei publice europene în epocă, acel demers în faţa organismelor şi instanţelor
internaţionale are încă o serie semnificativă de necunoscute. Este o constatare pe care o face un contemporan,
Onisifor Ghibu, cărturar polivalent care a scris despre procesul (procesele) optanţilor, „se cunoaşte, dar cred că
nu destul de bine, ce a fost cu acel proces”.[3]

După ce Conferinţa ambasadorilor de la Paris s-a considerat că nu poate fi investită să soluţioneze litigiul,
Guvernul Ungariei a folosit prilejul de a pune în acţiune încercarea cercurilor revizioniste de a ţine în atenţia
permanentă a opiniei publice mondiale pretenţiile Ungariei care ar fi fost restrânsă în graniţele ei pe nedrept. Pe
lângă pretenţiile exorbitante ca echivalent al proprietăţilor expropriate s-au depus eforturi constante de a câştiga
simpatia şi sprijinul cercurilor conducătoare din lumea occidentală pentru refacerea Ungariei în teritoriile
dinaintea primului război mondial, folosită ca pretext. Fenomenul s-a desfăşurat astfel:

După formarea statelor naţionale după primul război mondial, provincii şi teritorii însemnate care au aparţinut
imperiului habsburgic s-au alipit sau au format statele naţionale. Ungaria a fost supusă acestui proces şi a
„pierdut” teritorii care pretindea că îi aparţin ca un drept istoric. Ungaria a fost redusă în graniţele stabilite prin
Tratatul de la Trianon prin care s-a pus capăt Conferinţei de Pace de după război.

Ungaria a readus în scenă problema optanţilor unguri cu vecinii săi Cehoslovacia, Iugoslavia şi România, unde
au avut proprietăţi întinse un număr de cca 300 de familii de mari proprietari care se revendicau ca aparţinând
blazoanelor şi titlurilor nobiliare maghiare. Proprietăţile lor au ajuns să facă parte şi să fie cuprinse în teritoriile
statelor succesoare Ungariei, între cele menţionate şi România care şi-a extins suveranitatea naţională asupra
Transilvaniei (Legea reformei agrare din 30 iulie 1921, se exprimă pentru teritoriile din Ardeal, Banat şi
Crişana). Un număr însemnat de cca 200 de familii aveau proprietăţi şi în Transilvania, după statistici deţineau
aproape 80% din suprafeţele agricole şi de pădure, în numele statului ungar al cărui cetăţeni şi erau.

Alături de guvernanţii Ungariei nu au recunoscut, nu au acceptat Unirea Transilvaniei cu România şi s-au opus
măsurilor de expropriere adoptate de România. Iniţial au opus rezistenţă negând orice autoritate a statului român
în ce-i priveşte, a cărui cetăţenie oferită au refuzat-o. În faza următoare ca cetăţeni unguri au pretins să fie
exceptaţi de la expropriere solicitând sprijinul Ungariei şi al organizaţiilor internaţionale. Cereau să fie lăsaţi să
rămână şi mai departe stăpâni peste moşiile din Ardeal chiar dacă s-au expatriat părăsind cu bună credinţă
teritoriile de acum ale României şi să se găsească „şi pe mai departe în situaţiunile de care beneficiază din
vremea feudalilor”.[4]

9
Cu toţii au făcut plângere la Liga Naţiunilor împotriva Cehoslovaciei, Iugoslaviei şi României, prin care
solicitau ca să rămână în proprietate sau moşiile lor să fie răscumpărate la preţuri astronomice. Pretindeau că li
se cuvine un tratament ca foşti stăpâni, în cazul nostru al Transilvaniei şi stabilirea despăgubirii să fie pe măsură
în cadrul reformelor agrare. Poziţia Guvernelor Cehoslovaciei şi Iugoslaviei a fost cât se poate de clară. Au
răspuns fără echivoc că problemele legate de organizarea politică şi economică prin reforma agrară din fiecare
ţară constituie o chestiune absolut de proprie de suveranitate internă, în care nu avea ce căuta Liga Naţiunilor.
Astfel că această chestiune a fost tranşată foarte clar, cererile optanţilor unguri au fost expediate de la Liga
Naţiunilor ca o chestiune internă a Cehoslovaciei şi a Iugoslaviei, fără nici un fel de alte discuţii, finalizându–se
simplu cum a considerat în viziune proprie fiecare stat.

În relaţiile cu România problema optanţilor unguri a luat o altă turnură la care au concurat 2 factori în principal.
Cercurile de interes ale optanţilor înfiltrate în sferele puterii din România timpului sprijinite puternic din aval
de influenţa Vaticanului la rândul său cu pretenţii, au fost foarte abile şi pe de altă parte, factorii decizionali ai
României au manifestat naivitate şi slăbiciuni neîngăduite. Guvernanţii, cercurile puterii şi parte însemnată din
fruntaşii României au crezut de cuviinţă că este mai bine să se ducă tratative având convingerea de justeţea
măsurilor adoptate. A fost o capcană întinsă diplomaţiei româneşti, care nu a fost sesizată. Era previzibil că
optanţii adânc înrădăcinaţi în concepţiile lor feudale care şi corespundeau intereselor lor, au refuzat evidenţa
unei situaţii de fapt şi de drept. Au adoptat o poziţie total rigidă şi au mizat pe câştigul cauzei, după cum au şi
reuşit până la un loc.

Au supralicitat pretenţii exorbitante în cazul supunerii la expropriere, prin intermediul Guvernului Ungar au
cerut printre altele un preţ cu mult superior celui plătit proprietarilor români. Din cele consemnate în
documentele la îndemâna şi analizate de istorici[5] se pretindea o despăgubire globală de peste 33 miliarde lei
care să se achite imediat; plata să se facă în franci aur şi coroane aur cu o singură tranşă, plata 20% pentru
deranjul în proprietate, cu păstrarea unor proprietăţi la alegere. După ce contenciosul a trecut la instanţele
internaţionale, nu s-a mai discutat în moneda naţională a României, care la acea dată era convertibilă.

Moneda naţională a României era cu mult mai puternică decât în zilele noastre, iar pentru a face o comparaţie
cu pretenţiile emise ceea ce era insurmontabil, bugetul anual al ţării nu depăşea 13 miliarde de lei.

Cel care demască în numele României aceste pretenţii absurde a fost Nicolae Titulescu reprezentantul principal
al României la Liga Naţiunilor. El a surprins substratul problemei bazându-se pe intuiţia sa juridică şi calităţile
de diplomat, cu toate că la început nu era iniţiat în aspectele disputei. Excelenta lui pregătire diplomatică, darul
oratoric şi autoritatea de care se bucura a dus la acceptarea punctului de vedere că reforma agrară din România,
în jurul căreia gravitau reclamaţiile optanţilor este o chestiune exclusiv internă a României în care Liga
Naţiunilor nu se poate amesteca.

S-a ajuns la o concluzie similară cu a Cehoslovaciei şi Iugoslaviei şi s-a redactat un document proces – verbal
care trebuia să închidă contenciosul pendinte la Liga Naţiunilor. Delegatul Guvernului Ungar a participat la
redactare şi a semnat procesul – verbal, alături de Nicolae Titulescu şi reprezentanţii desemnaţi de Liga
Naţiunilor. Cercurile oficiale maghiare au dezavuat actul semnat cu toate că reprezentantul Ungariei avea
depline puteri în numele guvernului. S-a pretins că nu are dreptul să semneze aranjamentul care s-a făcut, au
înlocuit delegatul la Ligă cu contele Apponyi. La Liga Naţiunilor nu s-a clarificat această repoziţionare a
Ungariei care şi-a renegat semnătura cu puteri depline a propriului reprezentant, erau necesare clarificări, în
acelaşi timp România nu a reacţionat pe măsură. Lucrurile au rămas în suspensie şi conflictul diplomatico –
juridic readus în actualitate.

Statul Român nu are o reacţie decisivă, cursul contenciosului se schimbă în cazul României, odată cu numirea
lui Apponyi, un remarcabil reprezentant al conservatorismului anacronic, al stărilor feudale depăşite, inteligent
10
şi inflexibil, tocmai un personaj potrivit pentru asemenea misiune din partea Ungariei. Onisifor Ghibu,
contemporan cu evenimentele şi cunoscător al parcursului procesului optanţilor unguri afirmă că Apponyi chiar
fiind deplin interesat şi tributar rânduielilor feudale, era o figură remarcabilă a politicii feudale maghiare care a
menţinut populaţia românească din Transilvania într-o stare de aservire şi inferioritate economică existentă
dinainte de Revoluţiile de la 1848, tocmai bun acel Apponyi foarte capabil şi convingător pentru misiunea
acordată, vorbitor fluent în mai multe limbi (germană, italiană, franceză, engleză), afişa o ţinută şi atitudine
diplomatică, care captiva auditoriile în mod deosebit cel neiniţiat în domeniu. Sarcina principală a lui era să
tragă linie peste tot ce făcuseră antecesorii săi şi să readucă lucrurile în discuţie de la început.

Guvernul României a jucat totul pe „Cartea Titulescu”, însă marele profesor şi diplomat român stăpân pe
argumente, cu dreptatea de partea lui nu a mai luptat cu aceeaşi forţă. Dornic de afirmare şi orgolios nu a vrut să
rateze duelul diplomatic şi oratoric cu ecoul pe care îl putea produce de la tribuna Ligii Naţiunilor, era o ocazie
remarcabilă de afirmare a personalităţii sale pe scena diplomaţiei internaţionale, ţinea mult la propria persoană
faţă de care a trecut în plan secund o chestiune naţională atât de importantă. Este tot atât de adevărat că toate
premisele erau de tranşare favorabilă României şi o asemenea victorie în faţa Ungariei ar fi avut răsunet în toate
cancelariile occidentale, iar Titulescu s-ar fi umplut de glorie. Vastele sale cunoştinţe juridice, spiritul intuitiv,
spontaneitatea oratorică dubla foarte mult, chiar acoperea nerecunoaşterea unor detalii tehnice, a unor statistici,
număr de persoane, suprafeţe, etc. şi o putere genială de a specula pe greşelile şi argumentele adversarilor
dovedite atât în procesele de răsunet din ţară şi ce interesează aici pentru interesele României. Este dificil de
reproşat că nu a rezistat ispitei de a-l învinge pe Apponyi şi a riscat acceptând disputa tocmai pe interese
patrimoniale, politice şi financiare ale României.

În pledoaria sa din 20 aprilie 1923, a demascat enormitatea pretenţiilor Ungariei, numindu-le „imposibilitate
amorală” dublată de imposibilitate financiară pentru că cererea de plată în aur depăşeşte de peste 2 ori şi
jumătate cifra totală a bugetului român. Titulescu a adus argumente decisive atunci când a învederat textual că
România are perspectiva unei economii moderne că „a căutat să imprime legislaţiei agrare un caracter obiectiv
ca semn al unei dreptăţi severe, poate, dar dreptate egală pentru toţi: Aceasta a făcut să trateze pe picior de
egalitate atât optanţii unguri cât şi proprietarii români”.[6] Titulescu a adus argumente şi dovezi concludente în
direcţia că reforma agrară din 1921 a vizat în egală măsură pe toţi ţăranii cultivatori de pământ „independent de
orice consideraţie asupra naţionalităţii anterioare şi astfel un mare număr de ţărani unguri sunt astăzi proprietari
în Transilvania datorită legilor româneşti de expropriere pe un pământ care, altfel nu le-ar fi revenit niciodată.”

Trebuie recunoscut meritul istoric al diplomatului şi eminentului jurist care a fost Titulescu, în prima etapă
dobândind un succes covârşitor prin semnarea procesului verbal care statua justeţea cauzei României, care a
scos Transilvania din feudalism în care a fost abandonată la discreţia grofilor unguri de Pactul dualist de la
1867, şi că, în definitiv chestiunile de reformă şi de proprietate ţin de suveranitatea României, constituie o
politică internă fără să poată fi internaţionalizată.

1. 2. Repere de desfăşurare ale procesului optanţilor şi hotărârile adoptate

Ca urmare a sforilor trase prin culisele cancelariilor europene unde simpatiile împărtăşite pentru România şi
Ungaria erau împărţite, după Unire înflăcărarea personalităţilor care au susţinut în Occident cauza dreaptă şi
jertfele aduse de poporul român s-a mai atenuat, fie considerând ca o misiune îndeplinită, fie mai ales de
angrenarea în luptele interne pentru putere şi pentru acumularea de avere, pentru mulţi fruntaşi politici
interesele ţării au fost trecute în plan secundar. Au început să apară germenii care săpau la temelia României
Mari şi din interiorul ţării, lupta pentru putere şi averi orchestrată chiar de Casa Regală au dat semnele de
slăbiciune ale Statului Român, simpatia occidentală erodată sau diminuată. După război toţi actorii s-au
concentrat pe reconstrucţia internă a statelor rezultate din prima mare conflagraţie. Era propice pentru România
să-şi croiască propriul drum şi să se afirme egal cu celelalte state, aruncând balastul care până atunci o
11
încetinea. Prudenţa şi poate ignoranţa în egală măsură cu dezinteresul pentru destinele ţării care ne urmăresc ca
o fatalitate istorică până în zilele noastre, au făcut ca unele lucruri să se îndrepte într-o direcţie greşită, cu
acumulare în timp şi cu efecte în lanţ, până în zilele noastre când plătim poliţele unei consecvente captivităţi
istorice.

Este şi situaţia generată de procesul politico – istoric al optanţilor unguri care a stat la rădăcina proceselor
aceloraşi optanţi la Tribunalul arbitral de la Paris. Este adevărat că Titulescu a susţinut interesele României în
toate fazele îndelungatului proces dar aceasta după ce Apponyi a tras sfori cu abilitate şi a reuşit să impună că
problema trebuie soluţionată la nivelul Ligii Naţiunilor, adică, caracterul intern al reformei agrare este discutabil
şi trebuie aduse soluţii în instanţe internaţionale. Repetăm nu s-a întâmplat aşa în cazul Cehoslovaciei, unde în
provincia Slovacă 25% din populaţie era de origine maghiară şi marile proprietăţi aparţineau magnaţilor unguri
şi la fel în cazul Iugoslaviei unde situaţia de proprietate în provincia Novi – Sad era asemănătoare. Se pune
legitim întrebarea, cum de a reuşit Cehoslovacia să evite internaţionalizarea contenciosului cât timp reforma
agrară a acestei ţări nu era atât de progresistă cu aceea iniţiată de România, istoria maghiarimii a fost mai
prezentă în Slovacia, unde au evoluat centre de cultură şi de civilizaţie ungureşti (Gheorghe Rakoczi şi contele
Andrassi), de asemenea mari proprietăţi, în fine capitala Ungariei feudale a fost la Pojon (Bratislava zilelor
noastre).

Este un argument că diplomaţia românească şi drept consecinţă reprezentaţii săi cel puţin în problema analizată,
nu a fost calificată şi nici nu s-a ridicat la nivelul care ar fi trebuit chiar dacă printre cei care ne-au reprezentat,
figura centrală a fost marele şi admirabilul Titulescu. Titulescu şi Apponyi se cunoşteau foarte bine, acelaşi
contemporan al lor (Onisifor Ghibu) susţine că lui Titulescu i-a surâs perspectiva de a-l înfrunta ca adversar pe
reprezentantul ungur şi nutrea convingerea sigură că va câştiga cauza României. Era un prilej deosebit pentru
Titulescu să poarte o luptă la asemenea nivel, în diplomaţie este un prilej care nu poate să fie pierdut. Era o
muncă nemaipomenită, pentru că teza românească, pe lângă argumentele juridice necesita o documentaţie
amplă: statisticile demografice; de structura proprietăţii, studii pedologice, geografice, componenţa populaţiei
pe particularităţi etnice, date ale recensământului populaţiei din mediul rural, puterea economică, stadiul de
dezvoltare al economiei, geneza istorică a formelor de proprietate, etc.

Titulescu şi-a dat seama de complexitatea situaţiei, pe care el nici nu o cunoştea la început, a dobândit o
documentare pe care a sintetizat-o remarcabil pe parcurs şi la cererea lui Guvernul român a angajat cca 50 de
specialişti cu notorietate din toată Europa, au fost preferaţi profesori la universităţi europene din Franţa (17
universităţi) la care s-au adăugat 33 de universitari din Elveţia, Germania, Suedia, care la rândul lor total
necunoscători au trebuit să se documenteze. S-au făcut cercetări şi s-au redactat materiale în mai multe limbi.

Franţa juca un rol important în diplomaţia europeană de după primul război mondial. La solicitarea Guvernului
Franţei adresat Academiei Franceze prin universităţile de renume dar şi pentru a fi utilizat ca material
informativ şi documentar s-au făcut cercetări riguroase şi chiar s-a redactat şi s-au publicat în volum: „La
REFORME AGRAIRE EN ROUMANIE – et les Optants hongrois de Transylvanie devant la Societe des
Nations – „, publicată în anul 1927, când disputa procesuală era în toi. Este de remarcat că s-au cerut cercetări şi
păreri cel puţin în aparenţă neutre, care susţineau partea României. Generozitatea Guvernului Român era dictată
de credinţa că dreptatea este de partea lui şi au fost cooptaţi şi alţi cercetători. Este cazul profesorilor erudiţi din
Anglia şi Germania, în care Ungaria avea un lobby puternic şi personalităţi influente din aceste ţări erau de
partea Ungariei. Ex. au fost cooptaţi şi au depus lucrări la dispoziţia decidenţilor prof. J.E.G. de Montmorency,
profesor de drept la Universitatea din Londra; prof. Karl Strupp, profesor la Facultatea de drept din Frankfurt.

Angrenarea unui număr atât de însemnat de persoane în acest demers a produs haos şi nesincronizare, partea
bună a documentării este că în urma selecţiei făcute s–au putut extrage sintetic concluziile necesare dezbaterii
din faţa Ligii Naţiunilor. Însă foarte important, materialele elaborate au fost în faza următoare utilizate la
12
Tribunalul arbitral româno – ungar de la Paris, unde s-au discutat la nivel de cuantum sumele plătite
despăgubiri pentru optanţii unguri când litigiul a devenit de drept privat. Titulescu a coordonat apărarea
României dar nu a fost singurul actor în scena unde s-au desfăşurat disputele, la Tribuna Ligii Naţiunilor, la
Curtea de la Haga, la comisiile unde părţile au fost invitate pentru explicaţii şi în fine la Tribunalul arbitral.

I-au fost alături Alexandre Millerand, a fost prim – ministru al Franţei şi Sigmund Rosenthal un remarcabil
maestru al barei şi cunoscător al dreptului internaţional. Rosenthal avea o bogată experienţă fiind preţuit de
Brătianu însuşi care l-a numit consilier din partea României la Conferinţa de Pace de la Paris. El a lucrat în sub
– comisia privind responsabilităţile războiului şi a violării legilor războiului. A fost un jurist remarcabil, cu
vocaţie, erudit, calităţi dublate de intransigenţa personală care o făcea pentru documentare proprie, în cercetarea
dovezilor şi stabilirea faptelor. A fost membru în comisia de unificare a legislaţiei civile şi comerciale de pe
lângă Ministerul Justiţiei, şi din 1923 face parte din Comisia de reparaţii de la Paris, pentru aplicarea art. 181
din Tratatul de la Trianon. Era printre cei recomandabili de a participa şi la procesul optanţilor unde a debutat ca
reprezentant al României. După prestaţia sa remarcabilă, Ion Brătianu i-a propus să fixeze onorariul, la care i-a
răspuns cu demnitate „Onoarea de a fi reprezentat ţara mea în acest proces constituie cel mai frumos onorariu al
vieţii mele”.

Rosenthal nu poate fi uitat, ar fi nedrept să i se atribuie totul lui Titulescu, care s-a folosit de pregătirea şi
cercetarea probatorie în proces făcute în munca de filigran a lui Rosenthal. Acurateţea argumentelor sale,
concluziile şi memoriile scrise pe care le-a depus şi apoi publicat în „Pandectele române” sunt dovada
eforturilor sale susţinute cu tenacitate. Într-adevăr contrastul puternic a reieşit din limbajul a două lumi diferite,
lumea reprezentată de Titulescu un liberal şi democrat european şi lumea feudală opusă care l-a avut exponent
pe Apponyi, acesta vorbea în numele unei aşa – zise „patrii maghiare sfinte” care a fost nedreptăţită la
Conferinţa de Pace şi trebuie să i se facă dreptate, chiar şi prin restituirea/despăgubirea proprietăţilor rămase în
Transilvania.

Litigiile au fost adjudecate cu privire la stabilirea despăgubirilor la Tribunalul arbitral româno – ungar de la
Paris, la Tribunalul civil de mare instanţă din Paris se găsesc dosarele litigiilor purtate de Statul Român versus
optanţii unguri, între coperţile dosarelor se găsesc consemnate preocupările, eforturile, susţinerile părţilor şi
pentru cele mai multe hotărârile pronunţate. Investirea s-a făcut prin cererea depusă la 29 decembrie 1923 în
numele optanţilor de Ungaria. Investirea, procedura şi obiectul rezultă din convenţia care s-a impus părţilor.[7]

În urma proceselor, care, purtate pe la diferite instanţe internaţionale, politice şi juridice, au durat peste 7 ani, în
arbitraj s-au stabilit sume care urmează să fie despăgubite de către Statul Român celor care au reclamat sub
denumirea încetăţenită de optanţi unguri. Dreptul lor de proprietate s-a transformat în drept de creanţă constituit
prin două fonduri, cel mai important fiind ce al optanţilor de la Balle, în Franţa. România a efectuat acolo toate
vărsămintele la care a fost obligată, în franci elveţieni şi coroane aur, după cum a fost convertită obligaţia.

Tot în contextul despăgubirilor optanţilor unguri, România a renunţat la despăgubirile care îi erau datorate de
Ungaria, stabilite de Comisia creată prin Tratatul de la Versailles, cerând guvernului ungar să facă din aceste
sume vărsăminte pentru a fi satisfăcuţi optanţii unguri.

În împrejurări normale şi stabile din punct de vedere juridic chestiunea marilor proprietăţi care au aparţinut
magnaţilor unguri ar trebui să fie cu totul încheiată. Statul Român a luat măsura exproprierii după care în baza
Legii reformei agrare din 1921 a împroprietărit categoria ţăranilor săraci şi îndreptăţiţi. În succesiunea lor
evenimentele istorice şi faptele juridice îşi produc efecte definitive, progresul şi evoluţia societăţii a schimbat
structura de proprietate peste tot, iar anumite aspecte nu mai pot fi reversibile.

13
Readucerea în actualitate a pretenţiilor de proprietate după 1990, de către urmaşii „optanţilor” este o eroare cu
atât mai gravă cu cât există voci şi autorităţi ale Statului Român care găsesc aplicabile legile de restituire şi în
cazul acestora.

Ioan Sabău – Pop / Ziaristi Online

[1] Clădirea reclamată şi redenumită „ Casina maghiară (sau ungară)” , a constituit obiectul unui litigiu soluţionat în faţa instanţelor româneşti în anii
1924 – 1926 în acest sens Decizia nr. 2794/1929, Casaţia Română, publicată în Buletinul Curţii de Casaţie şi Justiţie 1929, partea II, p.p.. 186 – 193,
reeditată şi comentată de: I. – D. Chiş, Cartea funciară, vol. I, Legea nr. 7/1996, Ed. U.J., 2012, p. 147 – 152. Speţa citată pune în discuţie chestiunea
dacă actele de vânzare ale statului maghiar a bunurilor de orice natură din Ardeal, în raport cu legile maghiare trebuie recunoscut de Statul Român. S-
a statuat că dispoziţiile de ordine publică într-o lege ungară, nu pot naşte un obicei cu putere de lege. Imobilul a devenit proprietatea statului român
potrivit Legii din 2 noiembrie 1921. Cu alte cuvinte legile publice maghiare nu-şi mai găsesc aplicare pe teritoriul Transilvaniei.

[2] Pentru detalii V. Nistor: Mari avocaţi ai României, Ed. U.J., 2011, p. 269 – 271.

[3] O. Ghibu: Oameni între oameni. Amintiri. Reeditare, Ed. Eminescu, 1990, p. 320 – 328.

[4] Onişor Ghibu: Op. cit. p. 321.

[5] A se vedea Vasile Nistor, op. cit. p. 270.

[6] Vasile Nistor, citat preluat, op. cit. p. 27.

[7] A se vedea Jugement du Tribunal arbitral romano-hongrois dans une affaire – type d´optant hongrois, in „La REFORME AGRAIRE EN
ROUMANIE et les optans hongrois de Transylvanie devant la Societe de Nations” op. cit., p. 5-12, Paris, la 10 janvier 1927.

Armata Romana la eliberarea Budapestei

Război teritorial cîştigat la ,,masa


verde"

Marţi, 22 Februarie 2011 13:24

Deşi din punct de vederea militar România nu a excelat în Primul Război Mondial, graţie unui joc diplomatic abil şi a

14
sprijinului extrem de puternic din partea Statelor Unite, Angliei, Franţei şi Italiei, ea a reuşit să recapete teritorii
importante prin Tratatul de la Trianon. Aceeaşi diplomaţie abilă a făcut ca ulterior, timp de 10 ani, România să cîştige
litigiile cu Ungaria, care a privit Trianonul ca un act de ,,disecţie şi amputare a imperiului Austro Ungar". Tensiunile au
persistat şi se simt chiar şi astăzi.

Acord inspirat cu Italia

Încă de la începutul războiului mondial, între România şi Italia, care pînă în 1914 erau membre ale grupării
Puterilor Centrale, s-a produs o apropiere dorită de oamenii politici din cele două state. ,,Un acord între Italia şi
România ni se pare foarte dorit", transmitea baronul Carlo Fasciotti, acreditat la Bucuresti, la 12 august 1914,
şefului Consultei, marchizul Antonio di San Giuliano. I.C.Brătianu dorea ca România, împreună cu Italia, să
constituie o alianţă capabilă să determine Antanta să accepte şi să sprijine realizarea dezideratelor naţionale ale
celor două ţări. La 23 septembrie 1914, Brătianu a acceptat textul acordului propus de San Giuliano, opinînd că
acesta corespundea ,,integral sentimentelor şi dorinţelor poporului român". Carlo Fasciotti, scria Consultei că era
necesar un angajament formal de informare ,,asupra propunerilor ce ni se fac". Acordul încheiat, care marca o
etapă importantă în relaţiile bilaterale, obliga cele două ţări să nu iasă din neutralitate fără a se informa în
prealabil, să păstreze contacte şi să se consulte în probleme de interes reciproc, României recunoscîndu-i-se
drepturile asupra Transilvaniei. Ulterior România şi Italia s-au găsit la finele primei conflagraţii a secolului, în
tabăra statelor învingătoare, însă ambele state s-au declarat ,,nemulţumite" de tratamentul oferit de forumul păcii
de la Paris din 1919. Totuşi a existat o deosebire esenţială în ceea ce priveşte statutul celor două state la
conferinţa din capitala Franţei. În vreme ce reprezentanţii Italiei au făcut parte din organisme decizionale ale
forumului păcii (Consiliul Suprem, Consiliul celor Zece), România s-a luptat pentru a i se recunoaşte statutul de
ţară aliată. România şi Italia doreau ca prevederile tratatelor semnate cu Antanta, în 1915, respectiv 1916, să fie
integral îndeplinite. Atitudinea delegaţiei americane, condusă de preşedintele W.Wilson, de recunoaştere a
clauzelor încheiate de România şi Italia cu Antanta, nu putea constitui decît un prilej de apropiere între cele două
ţări, care tocmai îşi desăvîrşiseră unitatea lor teritorială.

Sfîrşitul războiului

15
Bulgaria a fost prima din Puterile Centrale care a semnat un armistiţiu separat, la data de 29 septembrie 1918.
La 30 octombrie a capitulat şi Imperiul Otoman. În 3 noiembrie Austro-Ungaria a trimis un steag alb
comandantului italian pentru a-i cere un armistiţiu şi termenii păcii. Termenii au fost aranjaţi, prin telegraf, cu
autorităţile Antantei de la Paris şi au fost comunicaţi Austro-Ungariei, iar aceasta i-a acceptat. Armistiţiul cu
Austria a intrat în vigoare începînd cu ora 3.00, în după amiaza zilei de 4 noiembrie. Austria şi Ungaria au
semnat armistiţii separate, în urma prăbuşirii monarhiei habsburgice. După izbucnirea Revoluţiei germane, a fost
proclamată o republică, la 9 noiembrie, marcînd sfîrşitul Imperiului German. Kaiserul s-a refugiat a doua zi în
Olanda, care i-a acordat azil politic (a se vedea Republica de la Weimar). O zi mai tîrziu (11 noiembrie), la
Compie`gne, în Franţa, la ora 05.00, într-un vagon de tren a fost semnat armistiţiul. La ora 11.00, în aceeaşi zi, a
încetat focul şi armatele au început să se retragă. Datorită ordinelor confuze şi a încercărilor criminale ale unor
ofiţeri de a se evidenţia în ultimul moment, peste cadavrele bieţilor soldaţi, în aceste şase teribile ore, după ce
totul fusese încheiat şi semnat la masa tratativelor, au murit inutil aproape 3 000 de soldaţi şi au fost răniţi alte
peste 6 000.
Starea de război între cele două tabere a persistat pentru încă şapte luni pînă la încetarea finală, consacrată
prin semnarea Tratatului de la Versailles cu Germania (28 iunie 1919) şi a următoarelor tratate cu Austria (la St.
Germain), Ungaria (la Trianon), Bulgaria (la Neuilly) şi Imperiul Otoman (la Se`vres). Astfel, unele surse oferă
ca dată finală a războiului anul 1919, iar în contrast, cele mai multe comemorări ale războiului se concentrează
asupra armistiţiului din 1918.

Războiul specialiştilor a hotărît soarta naţiunilor

La începutul secolului al XX-lea, caracterul românesc al Transilvaniei încetase să mai fie apanajul unui grup
restrîns de cunoscători, cum fusese în Evul Mediu, şi devenise treptat un fapt comun cunoscut şi recunoscut de
cercuri tot mai largi ale opiniei publice internaţionale. Contribuiseră la aceasta românii ardeleni prin revolta lui
Horea, Cloşca şi Crişan, prin unirea unei părţi a românilor ardeleni cu Biserica Catolică şi activitatea ,,Şcolii
ardelene", prin revoluţia de la 1848 şi Miscarea "memorandisă". În data de 1 Decembrie 1918, cînd, la Alba
Iulia, peste 100.000 de români prezenţi la Marea Adunare Naţională au votat unirea teritorilor româneşti din
partea ungară, a fostei monarhii habsburgice cu Ţara, opinia publică internaţională, în imensa ei majoritate, a
salutat evenimentul ca un fapt de justiţie şi normalitate. Conferinţa de Pace de la Paris, din anii 1919-1920, s-a
16
impus în istoria relaţilor internaţionale în primul rînd prin importanţa hotărîrilor sale, care au schimbat nu numai
harta Europei, dar şi soarta unor naţiuni, inclusiv a naţiunii române. Ea se remarca însă şi prin rolul important pe
care l-au jucat expertii şi oamenii de ştiinţă în impunerea unor decizii ale ,,Consiliului celor Patru Mari" (Statele
Unite ale Americii, Marea Britanie, Franţa şi Italia). Practic, nu a existat pînă atunci şi nici după aceea o
conferinţă de pace în care rolul specialiştilor şi al oamenilor de ştiinţă să fie atît de mare în determinarea
hotărîrilor luate de oamenii politici ai lumii.

Americanii au demonstrat dreptul românesc asupra Transilvaniei

În SUA, încă din 1917, a fost creată o Comisie de investigare (Inquiry Commission), avînd drept coordonator
pe colonelul House, un apropiat al preşedintelui Woodrow Wilson. Din comisie măi faceau parte, printre alţii,
profesorul Clive Day, şeful Departamentului de Ştiinte Politice al Universităţii Yale, Charles Seymour, profesor
de istorie la aceeasi universitate, Will S. Monroe, pofesor de istorie, Douglas Johnson, profesor de geografie la
Columbia University etc. Comisia a redactat peste 20 de studii în care recunoşteau dreptul poporului român la
unitate naţional-statală. ,,Românii - se arăta într-un referat întocmit de John F. Carter Jr. , trăiesc astăzi pe
locurile unde au trăit cu cincisprezece secole în urmă stramoşii lor dacii şi romanii". În ianuarie 1919, în
recomandarea pe care Comisia o făcea preşedintelui Wilson, se susţinea ideea de a se acorda României întreaga
Transilvanie, zonele locuite de românii din Ungaria şi două treimi din Banat. Frontiera propusă era foarte
apropiată de cea pe care, în final, Conferinţa o va stabili între România şi Ungaria.

Britanicii şi francezii, mai documentaţi ca românii

În Marea Britanie, echivalentul britanic al Inquiry Commission a fost Departamentul de Informare Politica
(Political Intelligence Department - P.I.D.), din cadrul Foreign Office-ului, condus de Sir William George Tyrell,
colaborator apropiat al ministrului Afacerilor Externe, Sir Edward Grey. Din P.I.D. faceau parte eminenţi
cunoscători ai situaţiei din Europa Centrală şi de Sud-Est, precum Harold Nicolson şi Allen Leeper, dar
Departamentul se baza şi pe prestigioşi colaboratori precum Robert Seton-Watson şi alţii. Acest grup, încă din
1916, cînd guvernul britanic nu luase încă în considerare dezmembrarea Imperiului habsburgic, cu o
extraordinară capacitate de anticipare a evoluţiilor politice din regiune, avansa ideea dispariţiei Imperiului, a
cărui existenţă era în contradicţie cu aspiraţiile de libertate şi unitate naţională ale popoarelor pe care le subjuga.
Într-o altă lucrare - Peace Handbooks -, George Walter Prethero, coordonatorul activităţii P.I.D., susţinea unirea

17
Transilvaniei şi Banatului cu România, pe baza principiului naţionalităţilor. Şi guvernul francez a trecut, în
ianuarie 1917, la formarea unui Comité d'Études, care să facă propuneri pentru reglementarea problemelor
postbelice din Europa Centrală. Doi membri ai Comitetului - André Tardieu şi geograful Emmanuel de
Martonne, în proiectele privind frontiera de vest a României, au dat soluţia cea mai favorabilă României.
Datorită situaţiei în care s-a aflat în anii 1916-1918, România nu a putut crea un colectiv de experţi în vederea
pregătirii documentaţiei şi lucrărilor necesare pentru apărarea drepturilor ţării la Conferinţa Păcii.

Ungurii s-au prezentat cu un ,,tezaur unic al ştiinţei"

Delegaţia română la Conferinţa de la Paris, condusă de primul ministru I.I.C. Brătianu, a avut în componenţa
sa valoroşi experţi în domenii variate: juridic (Eftimie Antonescu, Constantin Antoniade, Mircea Djuvara),
economic şi financiar (G. Caracostea, dr. Creangă, C. Crişan, N. Flondor, Eugen Neculce), geologie (Ludovic
Mrazec), geografie şi etnografie (Caius Brediceanu, Alexandru Lăpedatu), militare (col. Toma Dumitrescu) etc.
Notele, memorandumurile şi aide-mémoire-urile înaintate reprezentanţilor marilor puteri reprezentate în
Consiliul celor Patru, care au avut în mîinile lor puterea deciziei, se caracterizează prin argumentaţie modernă,
sobră şi, lucru demn de remarcat, prin respectul datorat popoarelor vecine. În ianuarie 1920, delegaţia maghiară,
condusă de contele A. Apponyi s-a prezentat la Paris însoţit de 38 de experţi aleşi dintre personalităţile ştiinţifice
cele mai strălucite ale inteligenţei ungare. Delegaţia aducea cu sine un material documentar şi de propagandă
imens, despre care Nicolae Titulescu, semnatar, împreună cu Ioan Cantacuzino, al Tratatului de la Trianon,
declara cîţiva ani mai tîrziu: ,,Afirm că Ungaria s-a prezentat la Conferinţa păcii cu un material documentar fără
pereche şi de aşa natură, încît cercetarea lui nu poate provoca decît admiraţia pentru patriotismul celor ce l-au
adunat. Afirm, fără teama de a putea fi dezminţit, că nu este un singur argument, că nu este un singur considerent
întrebuinţat de propaganda actuală care să nu fie cuprins în materialul prezentat Conferintei pacii". Şi delegaţia
ungară se mîndrea, pe bună dreptate, cu materialul prezentat în faţa Conferinţei de la Paris: ,,Această lucrare este
un tezaur unic al ştiinţei ungare. Niciodată n-a apărut o lucrare similară. Ar fi imposibil să se facă una la fel în
viitor. Este o lucrare standard, izvor constant pentru istoricii viitorului". Într-adevăr şi astăzi unii istorici,
nostalgici ai Coroanei Sfîntului Ştefan, întrebuinţează acelaşi ,,tezaur" de argumente în pledoarii revizioniste.

Românii au cucerit şi faptic Transilvania

La începutul lunii aprilie, raportul Comisiei era gata. Au fost luate în considerare în trasarea frontierei de vest
a României faţă de Ungaria şi Serbia elemente de ordin etnic, istoric, economic, cultural şi de ordin strategic-
militar. Chiar dacă au fost exprimate puncte de vedere uşor diferite, ele s-au apropiat destul de repede. În linii
generale, frontiera trasată avea în vedere revendicările româneşti, dar era la Răsarit de linia acceptată prin
Tratatul din august 1916. La 12 mai 1919, Consiliul celor Patru a aprobat traseul frontierei între România şi
Ungaria, care a rămas neschimbat şi după ce, la începutul anului 1920, delegaţia ungară a luat cunoştintă de el şi
şi-a exprimat punctul de vedere. Fixarea liniei de frontieră nu a însemnat însă şi realizarea în fapt unirea
Transilvaniei şi a tuturor teritoriilor locuite de români din fosta dubă monarhie. În aprilie 1919, cînd trupele
române se aflau pe o linie la vest de Munţii Apuseni, ele au trebuit să ducă o acţiune ofensivă împotriva
Republicii Ungare a Sfaturilor, instaurată la 21 martie 1919, pentru împingerea trupelor ungare dincolo de zona
neutră stabilită de Consiliul Suprem la 26 februarie 1919. Scopul creării acestei zone era acela de a împiedica
producerea unor ciocniri între trupele române şi cele ungare. La încheierea operaţiunii, trupele române s-au oprit
pe linia Tisei, unde au aşteptat în zadar realizarea dezarmării armatei ungare, în conformitate cu prevederile
armisţitiului din 13 noiembrie 1918 de la Belgrad, pentru a fi ferite de un atac din partea acesteia. Întrucît
dezarmarea nu s-a produs, la 20 iulie a avut loc un atac ungar. Reacţia armatei române a fost promptă şi
contraofensiva victorioasă a dus armata română la trecerea Tisei, urmată de prăbuşirea guvernului bolşevic de la
Budapesta şi ocuparea capitalei ungare. Cînd, la 4 iunie 1920, la Trianon a fost semnat Tratatul de pace cu
Ungaria, la Bucureşti nu au fost manifestaţii exuberante de satisfacţie. Nicolae Titulescu declara: ,,Tratatul de la
Trianon apare tuturor românilor, şi îndeosebi celor din Ardeal, ca o consfinţire a unei ordini de drept mult mai
18
redusă decît aceea pe care veacuri de convieţuire şi suferinţe comune au săpat-o în conştiinţa istorică a neamului
nostru. De aceea, în chip firesc, în opinia noastră publică, Tratatul de la Trianon evoca mai curînd ideea unei
completări decît ideea unei amputări". Şi Nicolae Iorga a fost cumpătat: ,,Ca unii care avem în inimile noastre
cultul omeniei, înţelegem şi prin experienţă proprie, care e lungă de atîtea veacuri, durerile morale cele mari ale
altora, pe care-i atinge suprema nenorocire a înfrîngerii. (...) Din suflet compătimim pe unguri, ale căror calităţi
de rasă sîntem în stare a le preţui, pentru cumplita nenorocire".

Război diplomatic intens

După Trianon au urmat aproape 10 ani de tensiuni diplomatice între România şi Ungaria. Un adevărat erou al
acestui ,,război" s-a dovedit a fi pentru partea română diplomatul Nicolae Titulescu. Una din primele problemele
cu care Titulescu s-a confruntat după Trianon a fost aşa-numitul proces al optanţilor, fabricat de latifundiarii
maghiari şi de cercurile reacţionare şi revizioniste de la Budapesta în urma expropierii, conform reformei agrare
din 1921, aplicată de autorităţile române proprietăţilor marilor moşieri unguri din Transilvania, care părăsiseră
România după 1918 şi adoptaseră cetăţenia maghiară. Structura proprietăţii funciare în Transilvania nu
reprezinta după primul război mondial numai o expresie a exploatării sociale, ci era dublată de o alta, cu caracter
naţional: în 1919, populaţia de naţionalitate română stăpânea doar 30% din pămînt, deşi reprezenta peste 53 %
din populaţia Transilvaniei. În aceste condiţii, o reformă agrară care să ducă la împroprietărirea ţăranilor săraci şi
să restrîngă din drepturile marilor proprietari era mai mult decît necesară, iar Titulescu are meritul de a fi luptat
pentru această reformă şi pentru drepturile ţăranilor săraci şi oprimaţi, deşi el însuşi era unul din marii
proprietari funciari ai României, iar reforma îl lovea direct. Trebuie de asemenea menţionat rolul său, alături de
Ioan Cantacuzino, în semnarea la 4 iunie 1920, a Tratatului de la Trianon cu Ungaria prin care era trasată
frontiera occidentală a României şi prin care era recunoscut dreptul la libera conservare a bunurilor pe care
maghiarii le posedau în România. În acest context va izbucni procesul optanţilor unguri şi marea dispută
diplomatică legată de acesta, în condiţiile în care proprietăţile mai mari de 100 ha ale abseinteiştilor, ale celor
care după 1918 părăsiseră România, indiferent de naţionalitate, erau expropriate total, proprietarii fiind
despăgubiţi.

Ungurii au încercat o revizuire teritorială prin optanţi

Încă de la început, guvernul de la Budapesta se face purtătorul de cuvînt al celor expropriaţi legal în
Transilvania, intervenind la diferite organisme internaţionale pentru a contesta reforma, întrucât se considera că
încalcă prevederile Tratatului de la Trianon şi că era totodată o încercare de a ruina proprietării funciari maghiari
din Transilvania. Într-o primă fază, guvernul maghiar, se plânge SUA în speţa ambasadei americane din
Budapesta, dorind să creeze un curent anti-românesc, iar în mai 1921, înainte de adoptarea legii definitive agrare
româneşti, maghiarii, prin delegatul lor, adresează o scrisoare Conferinţei Ambasadorilor de la Paris, scrisoare pe
care Conferinţa a remis-o Societăţii Naţiunilor în 24 iunie 1921. După intrarea în vigoare a legii agrare în 1921,
guvernul maghiar intervine pe lîngă cel român pentru a-i cere să reglementeze problema în favoarea cetăţenilor
maghiari, iar apoi nesatisfăcîndu-li-se cererea, adresează la 16 august 1921 un protest Conferinţei ambasadorilor
care îşi declinau competenţa, la 31 august 1931, şi îi sfătuieşte să se adreseze Ligii Naţiunilor, întrucît era vorba
de încălcarea prevederilor Tratatului de la Trianon, ceea ce guvernul maghiar şi face la 15 martie 1923 adresînd
Consiliului Ligii Naţiunilor un protest contra exproprierii proprietarilor maghiari, expropriere considerată ca
fiind o încălcare flagrantă a prevederilor Tratatului de la Trianon şi ale Tratatului minorităţilor. De fapt, după
cum însuşi Titulescu a subliniat, cazul optanţilor reprezenta o încercare de revizuire teritorială, prin crearea unor
grupuri izolate de unguri în mijlocul comunităţilor româneşti pentru ca aceştia să poată gîndi: ,,viaţa e mai bună
dacă eşti ungur decît dacă eşti român, căci chiar şi astăzi, cînd Ungaria a fost înfrîntă, ea tot mai comandă .”

Reforma agrară, mărul discordiei

19
Faţă de protestul adresat de guvernul maghiar Consiliului Ligii Naţiunilor, Nicolae Titulescu, reprezentantul
României, demonstrează în sedinţa din 20 aprilie 1923 că exproprierea şi împroprietărirea reprezentau o
necesitate impusă de frămîntările ţărăneşti din 1907, ce fusese admisă în 1913, că prin aplicarea reformei agrare
nu se viola Tratatul de la Trianon şi nici drepturile optanţilor, întrucît nu se putuse crea prin acest tratat o situaţie
specială străinilor, în speţă optanţilor unguri, o situaţie privilegiată faţă de aceea creată cetăţenilor români,
întrucît exproprierea moşiilor, şi ale unora şi ale altora, cădea sub acelaşi regim, iar de împroprietărire se
bucuraseră atît ţăranii români, cît şi ţăranii maghiari. De asemenea, Titulescu remarca faptul că nu există nicio
contradicţie între reforma agrară din România şi prevederile tratatelor de pace, întrucît prin legea de reforma
agrară nu se recurgea la o confiscare a bunurilor cetăţenilor maghiari, care erau despăgubiţi pentru expropriere,
astfel că Consiliul Ligii nu avea căderea de a interveni în această problemă, pentru că reformele agrare ţineau de
competenţa exclusivă a fiecărui stat. Cum în Consiliul Societăţii Naţiunilor nu se înregistra nicio tendinţă spre
reconciliere, juristul japonez recomanda ca litigiul să fie supus Curţii Permanente de Justiţie de la Haga, însă
Nicolae Titulescu apară încă odată interesele României, respingînd propunerea, întrucît considera că soarta unei
reforme agrare de o importanţă capitală pentru România nu putea fi subordonată unei decizii judiciare. Datorită
refuzului lui Titulescu, Consiliul Ligii îndeamnă cele două ţări la negocieri directe, care vor avea loc la
Bruxelles, pe 27 mai 1923, în prezenţa unor reprezentanţi ai Ligii, între delegaţia maghiară, formată din contele
Emeric de Csaki şi Ladislau Gajzago şi Nicolae Titulescu. Cele două părţi ajung la un acord, semnat pe 29 mai
1923, rămînînd de stabilit cuantumul şi natura indemnizaţiei în contul exproprierii. Dar ministrul de externe
ungur dezavuează acordul pretextînd excesul de putere şi viciul de consimţămînt şi astfel, reprezentantul
Ungariei la Geneva, contele Albert Apponyi, repune chestiunea în discuţia Consiliului Ligii Naţiunilor, dar la
intervenţia promptă a lui Nicolae Titulescu, Consiliul recunoaşte valabilitatea acordului.

Prelungirea crizei diplomatice româno-maghiare

În această situaţie, optanţii unguri depun numeroase reclamaţii la Tribunalul Arbitrar Mixt româno-maghiar
din Paris, iar replica României nu se lasă aşteptată, guvernul român negînd competenţa Tribunalului în judecarea
litigiului, mai ales că prin reforma agrară nu se încălcase niciun tratat, astfel că în 1925 şi 1926 Tribunalul nu
poate lua nicio decizie, cum România îi contesta autoritatea. Dar în 1927, Tribunalul se declară competent în a
judeca litigiul, astfel că în februarie 1927 România ia poziţie, retrăgîndu-şi arbitrul propus, fapt ce a pus instanţa
în imposibilitatea de a discuta fondul chestiunii şi readucîndu-se litigiul, de către guvernul maghiar, în atenţia
Consiliului Societăţii Naţiunilor. Nicolae Titulescu propune Consiliului să considere diferendul închis prin
hotărîrea luată la Bruxelles şi să nu admită amestecul Tribunalului Arbitrar Mixt într-un litigiu reglementat care
privea nu o contestaţie a unui stat împotriva celuilalt, ci cereri ale optanţilor adresate individual Tribunalului.
Totuşi, Liga instituie un Comitet de trei, condus de Austen Chamberlain pentru rezolvarea crizei, dar guvernul
român îi contestă autoritatea. Cu toate acestea în 1928, mai sînt încercări pentru rezolvarea crizei, se încearcă
introducerea de noi membri neutri în Comitet, dar Ungaria, iar apoi Romania nu acceptă soluţiile propuse.

A legat optanţii de compensaţiile de război

Geniul politic şi diplomatic al lui Titulescu se remarcă din nou în februarie şi apoi în martie 1928, cînd
propune o nouă soluţie pentru rezolvarea crizei: Ungaria să scadă, din reparaţiile de război pe care le datora
României, sumele ce se cuveneau optanţilor, iar guvernul maghiar să le achite lor în contul terenului expropriat.
Deşi iniţial a fost de acord, ulterior Ungaria respinge această soluţie, pretextînd că drepturile optanţilor se ridica
la 300 de milioane coroane-aur, pe cînd Ungaria datora României doar 16 milioane coroane-aur. Tot în 1928
Consiliul Ligii le propune celor două părţi să recurgă din nou la negocieri directe, iar partea ungară, la presiunea
internaţională, a trebuit într-un final să le accepte. Aceste negocieri au avut loc pe parcursul anilor 1928-1929,
meritînd amintite momentele 15 decembrie 1928, Abazzia, în Italia, apoi februarie 1929, San Remo şi martie,
Rapallo, în cursul cărora au avut loc diverse tatonări între cele două părţi, neajungîndu-se la nimic concret.
Acestă problemă a optanţilor e reluată de părţile română şi ungară în aprilie 1929, în cadrul unei Conferinţe, ce a
20
avut loc la Viena şi în care românii încercau să rezolve problema prin negociere directă, iar ungurii încercau să
readucă problema în faţa Societăţii Naţiunilor, ceea ce a dus la eşecul conferinţei la sfîrşitul lui august 1929. Dar
deja de la 6 august 1929 se deschisese conferinţa Comisiei Reparaţiilor, la Haga, iar reprezentanţii români au
legat tot mai strîns reglementarea litigiului optanţilor de formula compensaţiilor. Mai mult, între 16 septembrie şi
5 decembrie 1929 are loc Conferinţa de la Paris în problema reparaţiilor orientale, iar Titulescu nu lasă să-i scape
ocazia şi în octombrie 1929 pune în discuţie problema optanţilor, în conexiune cu reparaţiile de război maghiare.

Titulescu a rezolvat criza aducînd şi profit

Graţie eforturilor lui Titulescu şi ale Societăţii Naţiunilor problema este soluţionată prin Convenţia din 20
ianuarie 1930, de la Haga, care privea problema reparaţiilor orientale şi occidentale, iar prin Convenţia de la
Paris din 28 aprilie 1930 se dădea o forma definitivă acordului. Pe baza acestor două convenţii se crea un Fond
agrar pentru plata optanţilor unguri (Fondul A), care se compunea din renta de împroprietărire depusă de
România, Cehoslovacia şi Iugoslavia la dispoziţia optanţilor, din creanţele pe care Anglia, Franta, Italia, Belgia,
Portugalia şi Japonia le aveau asupra reparaţiilor datorate de Ungaria şi pe care aceste ţări le-au cedat Fondului
agrar, din sumele ce reveneau României, Cehoslovaciei şi Iugoslaviei ca beneficiare ale anuităţilor datorate de
Ungaria şi din alte sume, statele respective, implicate pînă atunci în procesul optanţilor unguri, fiind scoase din
cauză. Astfel se încheia, datorită geniului diplomatic al lui Nicolae Titulescu, cazul optanţilor, iar România nu
numai că nu a ieşit în pierdere, ci chiar a cîştigat anumite sume de pe urma hotărîrilor luate cu ocazia creării
Fondului A. Merită remarcate şi apreciate claritatea opiniilor, fermitatea deciziilor, clarviziunea şi chiar
asumarea riscurilor de care Nicolae Titulescu a dat dovadă în toţi aceşti ani ai crizei optanţilor, criza care n-a
reprezentat altceva decît o încercare de revizuire a frontierelor, după cum chiar şi Apponyi a recunoscut. ( Alin
Bujor)

Dezmembrarea unui Imperiu

Tratatul de la Trianon a fost semnat la data de 4 iunie 1920 între Puterile Aliate învingătoare în primul război
mondial şi Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, stat învins în primul război mondial.
Tratatul a fost semnat în Palatul Marele Trianon de la Versailles de către 16 state aliate (inclusiv România) pe de
o parte şi de Ungaria de altă parte. Tratatul a fost semnat pentru a stabili frontierele noului stat Ungaria cu
vecinii săi Austria, Regatul Sîrbilor, Croaţilor şi Slovenilor (stat devenit ulterior Iugoslavia), România şi
Cehoslovacia. Tratatul de la Trianon a făcut parte din seria tratatelor încheiate la finalul Primului Război
mondial, celelalte fiind tratatele de pace încheiate de Puterile Aliate cu Germania (la Versailles la 28 iunie 1919),
cu Austria (la Saint Germain en Laye la 10 septembrie 1919), cu Bulgaria (la Neuilly la 27 noiembrie 1919), şi
cu Turcia (la Se`vres, semnat la 4 iunie 1920 şi repudiat apoi, fiind înlocuit cu tratatul de la Lausanne). Tratatul
este divizat în patru părţi. Prima parte include Pactul Ligii Naţiunilor (parte comună pentru toate tratatele de
pace încheiate după primul război mondial). Partea a doua (articolele 27-35) defineşte frontierele Ungariei cu
statele vecine. În principiu, acestea sînt actualele frontiere ale Ungariei. Frontiera româno-ungară este descrisă în
secţiunea a doua a articolului 27 (traseul actualei frontiere între România şi Ungaria). În principiu, Tratatul
consfinţea includerea teritoriului Croaţiei-Slavoniei (partea de nord a Republicii Croaţia) şi Voivodinei (inclusiv
treimea de vest a Banatului) în cadrul Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, a Slovaciei şi Ruteniei (azi
Republica Slovacia şi Regiunea Transcarpatia din Ucraina) în cadrul Cehoslovaciei, a Transilvaniei şi părţii
răsăritene a Banatului în cadrul României şi a Burgenlandului în cadrul Republicii Austriei. Partea a treia
(articolele 36-78) intitulată ,,Clauze politice pentru Europa", conţinea o serie de clauze privind, pe de o parte
cadrul bilateral al relaţiilor dintre Ungaria şi statele vecine, recunoaşterea unor clauze politice privind anumite
state din Europa (Belgia, Luxemburg etc.), dispoziţii referitoare la cetăţenie, protecţia minorităţilor naţionale.
Partea a patra (articolele 79-101), intitulată ,,Interesele Ungariei în afara Europei" conţinea prevederi referitoare
la renunţarea de către Ungaria la tratatele încheiate de către Dubla Monarhie cu Maroc, Egipt, Siam (Thailanda
21
de azi) şi China.

Consfinţirea infrîngerii de la Mohacs

Frontierele Ungariei cu statele vecine, astfel cum au fost descrise în tratat au fost delimitate în anii imediat
următori. Singura excepţie a fost oraşul Sopron (în limba germană Ödenburg) din Burgenland care, în urma unui
plebiscit ţinut la data de 14 decembrie 1921, a decis să rămână parte a Ungariei. Dispoziţiile tratatului referitoare
la minorităţile din Ungaria au fost aplicate parţial, astfel că procesul de asimilare a acestora a continuat, Ungaria
fiind în prezent unul din statele cele mai omogene etnic din Europa. Pe de o parte Tratatul de la Trianon a
consfinţit existenţa unui stat maghiar independent, ideal al revoluţionarilor maghiari de la 1848 şi al oamenilor
politici maghiari în perioada de sfîrşit a Dublei Monarhii, chiar dacă nu în frontierele imaginate de aceştia. În
ciuda acestui fapt Tratatul a fost şi continuă să fie perceput în mentalul colectiv maghiar drept o catastrofă. Din
această perspectivă Tratatul de la Trianon reprezintă doar actul care a consfinţit sfîrşitul regatului sfîntului rege
Ştefan, regat care de facto dispăruse în secolul al XVI-lea, prin înfrîngerea de la Mohács şi divizarea teritorilor
sale între Imperiul otoman şi Sfîntul Imperiu Roman (devenit ulterior Austria şi, în 1867, Dubla Monarhie,
Austro-Ungaria), dar care formal a continuat să existe, împăraţii de la Viena purtînd pînă la sfîrşit şi titlul de regi
apostolici ai Ungariei.Tratatul de la Trianon a consfinţit trecerea către statele succesoare a 71% din teritoriul
Transleithaniei (partea ungară a Dublei Monarhii) şi a 63% din populaţie, aceasta din urmă în majoritatea ei
alcătuită din etnici ne-maghiari. Tratatul nu a ocupat un rol la fel de important în conştiinţa populaţiei statelor
succesoare; în principiu, pentru acestea Tratatul de la Trianon a consfinţit realizarea dreptului la autodeterminare
al popoarelor din Transleithania (partea ungară a Dublei Monarhii) şi a consfinţit o realitate existentă pe teren
unde majoritatea teritorilor fuseseră deja ocupate de către forţele armate ale României, Cehoslovaciei şi
Regatului sîrbilor, croaţilor şi slovenilor.

Rezoluţie reeditată după al Doilea Război Mondial

Deşi istoriografia maghiară şi unii oameni politici maghiari au susţinut că Dubla Monarhie reprezentase o
soluţie mai echitabilă pentru minorităţi şi că slovacii, croaţii, rutenii, românii din Transilvania ar fi fost mai
favorizaţi în cadrul Dublei Monarhii decît în statele succesoare, niciun grup etnic din Dubla Monarhie nu a
susţinut revenirea la starea de lucruri anterioară Primului Război Mondial. Deşi slovacii şi croaţii au urmărit să
obţină independenţa aproape imediat după 1920, scopul lor era crearea propriilor state naţionale, ideal realizat
abia după 1990. Regatul Ungariei, statul rezultat în urma Primului Război Mondial, a urmărit revizuirea, fie şi
parţială a Tratatului de la Trianon, aliindu-se în acest scop cu statele revizioniste, Germania şi Italia. Deşi în
perioada 1938-1941 s-a reuşit anexarea unor teritorii care aparţinuseră Dublei Monarhii (1938 sudul Slovaciei,
1939 Ucraina subcarpatică, 1940 nordul Transilvaniei, 1941 teritorii aflate azi în Serbia, Croaţia şi Slovenia),
frontierele de la Trianon au fost consfinţite din nou în anul 1947, prin tratatul de pace din 10 februarie 1947,
încheiat între Puterile aliate şi Ungaria.
PROCESUL OPTANŢILOR «UN VIRUS HUNGARIST ÎN
STARE LATENTĂ»

Revendicările masive de bunuri mobile şi imobile, formulate de către urmaşii «OPTANŢILOR


UNGURI» în faţa autorităţilor româneşti şi europene, au repus pe tapet un proces intrat în istorie, acum 84
de ani, desfăşurat în faţa Consiliului Societăţii Naţiunilor Unite, sub numele de “PROCESUL
OPTANŢILOR UNGURI”.

Acum, după atâta amar de ani, putem analiza cu detaşare, “sine ira et studio”, dosarele prăfuite care

22
închid între coperţile lor dovezile unei încleştări încrâncenate între reprezentanţii României Mari şi cei ai
unei Ungarii reduse la proporţiile ei fireşti, având ca obiect executarea obligaţiilor ce reveneau
semnatarilor Tratatului de la Trianon.

CONSILIUL SOCIETĂŢII NAŢIUNILOR, sesizat de către Ungaria, trebuia să răspundă la următoarele


întrebări:

1. Care sunt, după tratatele de pace, drepturile optanţilor unguri şi supuşilor unguri în materie de
proprietate funciară?

2. Care este, după dreptul internaţional regimul proprietăţii străinilor?

3. Ce se înţelege prin optant?

4. Care este corelaţia dintre executarea obligaţiunilor dintr-un tratat şi drepturile corelative?

5. Ce este o lichidare în sensul art. 250 din Tratatul de la Trianon?

6. Care sunt limitele competenţei tribunalelor mixte în asemenea cazuri ?

7. Care este soarta excesului de putere în dreptul internaţional ?

8. A avut Consiliul Societăţii Naţiunilor dreptul de a numi un judecător?

9. Dreptul de apreciere a tratatelor de pace?

10. Care sunt puterile Consiliului în virtutea art. 11, paragraful 2 , din tratat?

11. Care au fost limitele puterii politice şi puterii judecătoreşti în drept internaţional?

DE CE S-AU ADRESAT “OPTANŢII UNGURI” SOCIETĂŢII NAŢIUNILOR?

În legătură cu “OPTANŢII UNGURI” din Transilvania s-au scris şi se vor scrie multe studii şi
comentarii în funcţie de interesele politice ale unora şi ale altora dintre istoricii şi juriştii unguri,
subordonaţi ideologiei “HUNGARISTE”, cu rădăcini şi năravuri feudale, care, propagă şi în zilele noastre
apartenenţa Ardealului la Ungaria, în frontierele lui “SZENT 1STVAN” (Sfanţul Ştefan).

Prin aducerea în atenţia opiniei publice din ţară şi din străinătate , a unui eveniment petrecut în urmă cu
84 de ani în faţa Naţiunilor Unite, semnatarii prezentului material doresc să reamintească românilor “DE
LA VLĂDICĂ LA OPINCĂ”, faptul că România, ca stat unitar, suveran, independent şi inalienabil, şi-a
îndeplinit toate obligaţiile naţionale şi internaţionale, asumate prin tratatul de la Trianon, intervenit după
actul de voinţă al tuturor românilor săvârşit cu demnitate în capitala UNIRII DE LA ALBA IULIA LA 1
DECEMBRIE 1918.

23
Din noianul de lucrări, scrise de istorici, politicieni şi jurişti, se desprinde o situaţie politico-juridică pe
cât de complexă, pe atât de disputată, conflictul de drept internaţional dintre România şi Ungaria ţinând,
ani în şir, primele pagini ale publicaţiilor din Europa.

Am considerat că diferendul dintre Ungaria şi România ,


dedus de judecătorii Consiliului Societăţii Naţiunilor, a fost
cel mai bine analizat de către Nicolae Titulescu în expunerea
acestuia ţinută în faţa consiliului Societăţii Naţiunilor din 5
iulie 1923 , apărută în: “La Reforme Agraire en Roumanie et
les Optants Hongrois de Transylvanie devant la Societe des
Nations” (Reforma Agrară din România şi problema
optanţilor în faţa Societăţii Naţiunilor, în 5 iulie 1923 ).
Pentru edificare recomandăm şi : “Nicolae Titulescu,
Discursuri, Editura Casa Scânteii, Bucureşti, 1967 , p. 269-
293.)

Pornind de la această expunere, autorii au sistematizat materialul pentru a facilita accesul cititorilor
prestigioasei reviste Dacoromania la informaţiile exhaustive prezentate de Nicolae Titulescu în faţa
forumului jurisdicţional internaţional.

Problema “OPTANŢILOR UNGURI”, adică a acelor proprietari din Transilvania care “au optat”
pentru cetăţenia ungurească în virtutea dreptului acordat de Statul Român după unirea Transilvaniei cu
România, a apărut temeiul unei interpretări eronate a legilor româneşti privitoare la Reforma Agrară din
1921, interpretare care a dus Guvernul Ungariei la concluzia existenţei unei incompatibilităţi între legislaţia
Reformei Agrare şi Tratatul de la Trianon.

După ce s-a adresat diferitelor foruri naţionale româneşti şi internaţionale, Guvernul Ungariei,
conştient că nu are de intentat o acţiune precisă, a dus problema “optanţilor unguri” în faţa Consiliului
Societăţii Naţiunilor.

Din 1923 şi până în 1930 această problemă a făcut obiectul cercetării celor mai celebri jurişti din lume.
Nicolae Titulescu, în calitate de reprezentant permanent al României la “Liga Naţiunilor”, a apărat cu
talent, demnitate şi tact diplomatic, timp de şapte ani, poziţia României, repurtând un strălucit succes.

Îndelungatul proces al “optanţilor unguri” din Transilvania s-a stins în 1930 prin crearea unui fond
agrar internaţional, alimentat de drepturile de creanţă ale României, Iugoslaviei, Cehoslovaciei şi a altor
ţări asupra datoriilor ungare rezultate de obligaţiile reparaţiilor de război.

EXPUNEREA LUI NICOLAE TITULESCU ÎN FAŢA CONSILIULUI SOCIETĂŢII NAŢIUNILOR

24
DIN 5 IULIE 1923

“Schimbarea neaşteptată a atitudinii Guvernului Ungariei şi dezavuarea pe care a considerat necesar să o


aplice plenipotenţiarului său, pentru a putea redeschide astăzi o dezbatere care fusese definitiv închisă prin
acordul nostru din 29 mai 1922, aşa cum a recunoscut şi Guvernul Ungariei şi reprezentanţii Naţiunilor
prezenţi la Bruxelles , îmi impune îndatorirea preliminară foarte precisă de a fixa poziţia României în această
dezbatere şi de a declara în mod deschis, de la început, că nu voi urma onorabilul reprezentant al Ungariei în
toate amănuntele noii sale dispute.

Dacă aş proceda altfel, mi s-ar părea ca n-aş răspunde obligaţiei pe care o am în interesul bunei vecinătăţi
cu Ungaria, în înţelesul funcţionării normale a Societăţii Naţiunilor, în interesul prestigiului acestuia din
urmă, să nu permit ca două lungi şedinţe în faţa Onoratului Consiliu - cele din zilele din 20 şi 23 aprilie 1923
- şi munca desfăşurată la Bruxelles de unsprezece persoane timp de cinci zile , cu rezultate constatate în scris
şi legal parafate, să rămână pur şi simplu literă moartă “.

***

“În adevăr, ce vrea Guvernul Ungariei în această problemă? Am să rezum, situaţia în câteva cuvinte:
Guvernul Ungariei face apel la Societatea Naţiunilor ca să-i atragă atenţia , în mod amical, potrivit
articolului 11, aliniatul 2 , asupra pericolului în care s-ar putea găsi pacea în viitor, din faptul că noi
interpretăm drepturile “optanţilor unguri”, în privinţa exproprierilor din Transilvania, altfel decât o face el.
Concluzia acestei cereri era “restituirea imediată “ a pământurilor şi a construcţiilor - aşa e scris negru pe alb
- şi plata în aur a despăgubirilor.

Nu vă ascund că cererea Ungariei, frumos tipărită, aducând la cunoştinţa publicului fapte de care auzea
vorbindu-se pentru prima dată, a creat o oarecare impresie favorabilă.

Guvernul României, care nu fusese informat de această cerere decât cu puţin timp înainte de susţinerea ei
orală la Geneva, şi-a expus pentru prima dată punctul său de vedere la 20 aprilie 1923. El arăta că dacă
tratatul acordă “optanţilor unguri” dreptul de a-şi păstra bunurile şi imobilele, aceasta înseamnă că Tratatul
nu-l obligă sa-şi lichideze bunurile lor aşa cum îi obligă pe străini, foşti inamici, să facă şi că “optanţii
unguri” puteau să-şi păstreze aceste bunuri imobile în cadrul legilor româneşti, adică în aceleaşi condiţii, din
punct de vedere juridic şi material, ca şi supuşii români. “

***

“ Se pare că expunerea noastră a impresionat pe reprezentanţii Guvernului Ungariei şi mai ales pe ei,
pentru că, de îndată, al doilea reprezentant al Regatului Ungar, acela pe care mi-aş permite să-l numesc
reprezentantul permanent - pentru că am avut plăcerea să-l vedem tot timpul, pe când primii delegaţi se
schimba mereu - a declarat că nu era incompatibilitate între tratate şi expropriere.

Această declaraţie era foarte importantă, pentru că am fi putut s-o constatăm imediat într-un proces-
verbal, partea spinoasă din dezbaterea noastră ar fi fost încheiată”.

***

25
In adevăr nu există problemă internaţională, decât dacă există contradicţie între un tratat şi dreptul de
expropriere. Dar, din moment ce declaraţi că exproprierea este compatibilă cu tratatul, amănuntele, modul de
aplicare a acestei exproprieri aparţin dreptului intern al ţării suverane, căci nu vedem care ar fi altă autoritate
de stat care ar putea stabili condiţiile de aplicare a unui drept pe care l-aţi recunoscut în mod public, în afară
de Parlamentul Statului căruia îi recunoaşteţi dreptul de expropriere.

Al doilea delegat al Guvernului Ungariei şi-a revenit de îndată după ce am semnalat contradicţia dintre
punctul său de vedere şi al domnului Lukacs, reprezentantul Ungariei, şi în urma unei întrebări foarte fine
puse de domnul ambasador, reprezentantul Japoniei în Consiliul Societăţii, a arătat că dacă a declarat că
exproprierea era posibilă, a făcut-o pentru că s-a gândit la exproprierea care îi cuvenea, cum sunt cele din
Iugoslavia sau Cehoslovacia . In cele din urmă s-a retractat, iar prima problemă care ne despărţea a rămas o
problemă de interpretare a tratatelor.

De aceea, în şedinţa din 23 aprilie 1923, Consiliul ne-a cerut să supunem această chestiune înaltei Curţi
de Justiţie“.

***

“Am explicat atunci motivele pentru care, din nefericire, nu puteam să urmez această sugestie. Pentru cei
care n-au trăit neliniştile noastre, această problemă o simpla chestiune juridică. Pentru noi, ar fi să aducem în
faţa arbitrajului întreaga structură socială a României şi să punem în discuţie soluţii care sunt fructul a zece
ani de luptă şi de diferite compromisuri între interesele de clasă şi interesele partidelor. A judeca aşa nu
înseamnă să aşezi Constituţia unei ţări deasupra legilor internaţionale, în scopul de a anihila afectul celei din
urma, aşa cum a pretins contele Apponyi.”

***

“Însa toată lumea a recunoscut că arbitrajul nu era obligatoriu şi în consecinţă v-am învederat, dar,
motivele psihologice pentru care, după părerea mea, am făcut alegerea care mă împiedică să urmez sugestia
onorabilului ambasador al Japoniei. Totodată, am declarat că nu voi fugi de lumină şi că eram gata să
angajez cu Ungaria , în faţa domnului ambasador al Japoniei şi a funcţionarilor Societăţii Naţiunilor, o
dezbatere exact în aceleaşi condiţiuni în care am fi putut să o facem în faţa Curţii de la Haga şi că dacă
moralmente as fi ieşit învins din această dezbatere, Ungariei i-ar fi rămas, totuşi, ceva mai mult în favoarea
ei decât a putut obţine în urma cererii pe care a formulat-o”.

***

“Am fost convocaţi, aşadar la Bruxelles la domnul ambasador al Japoniei şi am început să discutăm
punct cu punct cererea Ungariei în prezenţa unor înalţi funcţionari ai Societăţii Naţiunilor. Mai întâi am
căutat să cercetăm care sunt punctele juridice care se ascund sub bogatele dumneavoastră argumente de
detaliu şi am reţinut cinci. Este adevărat că analizând cererea Ungariei, am constatat că era destul de slăbuţă.
Din cele 28 de pagini tipărite, abia am putut găsi patru puncte asupra cărora s-ar fi putut angaja discuţii, şi
din aceste patru puncte, doar trei făcură obiectul unui acord “

***

“Primul punct: există, da sau nu, incompatibilitatea între legea română şi dispoziţiile tratatului referitoare
la drepturile “optanţilor unguri”? Al doilea punct: Există da sau nu, o agravare a exproprierii prin dispoziţiile
26
referitoare la absenţă? Al treilea punct: Există da sau nu, un preţ just fixat prin exproprierea Română? Al
patrulea punct: Articolul 19 din antiproiect, respectiv 18 din Constituţia actuală, agravează situaţia
“optanţilor unguri” când e vorba de posesiunea asupra pământului şi a construcţiilor?

“În cele din urmă, pentru a putea înjgheba un al cincilea punct, care astăzi a făcut obiectul expozeului pe
cât de bun pe atât de interesant al excelenţei sale contele Apponyi, a trebuit să-i rugăm pe delegaţii unguri să
ne spună ce înţelegeau prin afirmaţia de cerere: “ca şi alte dispoziţii din Legea Agrară ar fi violat, de
asemenea tratatul” şi atunci s-au enunţat alte cinci subpuncte mai mult cu titluri ale unor capitole
comportând dezvoltări viitoare.”

***

“Prima chestiune şi cea mai importantă era aceea de a se şti dacă, da sau nu, există o incompatibilitate
între tratate şi Legea Română de expropriere ? Pentru această chestiune aţi cerut un judecător? Dar, îl aveţi:
sunteţi dumneavoastră înşivă. V-aţi autojudecat la Bruxelles, apoi v-aţi luat cuvântul înapoi şi aţi cerut un alt
judecător. Daţi-mi voie să nu vă urmez.

În adevăr, în procesul verbal care constituie , pentru mine , prima parte a acordului definit dintre
Guvernul României şi Guvernul Ungariei, şi pe care l-aţi citit, l-aţi corectat şi din care o mare parte este
scrisă negru pe alb ceea ce urmează: “ Asupra problemei incompatibilităţii dintre Legea Română şi
dispoziţiile tratatului referitoare la drepturile optanţilor unguri, este admis, şi reprezentanţii unguri nu
contestă, că tratatul nu se opune la o expropriere a bunurilor optanţilor unguri pentru cauza de utilitate
publică, precum şi pentru necesităţile sociale ale unei Reforme Agrare. “

***

“Vreţi să merg la Curtea de la Haga, după ce v-aţi retras aeastă declaraţie? Nu sunt de acord, pentru că ar
însemna să renunţ la părerea semnată de dumneavoastră. Vreţi să merg la Curtea de la Haga doar ca să ratific
acordul de la Bruxelles ? Nu, căci aş provoca în mod inutil posibilitatea unei agitaţii şi ştiţi că există
persoane care au interes să o facă.

Declar, prin urmare că, din moment ce am recunoaşterea formală a Guvernului Ungar, parafată de unul
din reprezentanţii săi, nu există incompatibilitate între tratate şi legile noastre agrare. Chestiunea prin care
pretindeţi Judecata Curţii de la Haga este închisă, definitiv închisă.”

***

“Al doilea punct: Asupra chestiunii absenţei, credeţi că noi am fost atât de ingenioşi pe cât o pretinde
astăzi onorabilul conte Apponyi? Că am întocmit dispoziţii care, tocmai prin forma lor, n-aveau să atingă
decât interesele optanţilor unguri? De ce să mai discutăm din nou? Iată ce aţi spus şi ce aţi semnat la
Bruxelles : In ceea ce priveşte contradicţia dintre transferul obligatoriu al domiciliului optanţilor unguri şi
înrăutăţirea condiţiilor de expropriere pentru cauza de absentă, invocata prin cererea ungară, este locul să
reţin că reprezentantul Ungariei nu contestă că perioada de absentă prevăzută de lege nu a coincis cu
perioada fixată de tratat. Aşa fiind, nu era o imposibilitate legală pentru optanţii unguri să fie prezenţi în
teritoriile cedate, în perioada prevăzută de legile agrare din Transilvania. Totuşi, reprezentanţii unguri atrag
atenţia că un număr mare de viitori optanţi erau obligaţi să anticipeze transferul domiciliului lor, din motive
oarecum psihologice. În consecinţă, se recunoaşte că această împrejurare are o valoare morală şi juridică.
Reprezentantul României ţine să se constate că, prin urmare, nu era nici imposibilitatea logică, nici fizică,
27
nici juridică , aşa cum susţine plângerea Guvernului Ungariei.”

Este adevărat, că autorităţile române au împiedicat în mod abuziv intrarea optanţilor unguri pe teritoriul
românesc?

Aţi depus la dosar, acum două zile, nişte acte fotografiate . Ele n-au pentru mine nici o forţă probantă.
Voi cere amănunte guvernului. Dar vă rog să constataţi că la Bruxelles, în faţa onorabilului raportor al
Consiliului, am făcut unele declaraţii în legătură cu acest subiect. Iată ce am declarat: “Reprezentantul
Guvernului Român atrage atenţia că această chestiune scoate discuţia din domeniul principiilor juridice
generale, pentru că ea se referă numai la cazuri aparte, care nu fac obiectul plângerii, şi că asemenea
chestiuni nu s-ar putea ridica decât în fata autorităţilor competente şi la timpul potrivit. Reprezentantul
Guvernului Ungar consideră ca chestiunea aceasta are o importantă generală, pentru că ea permite să se arate
că legislaţia agrară din Transilvania dovedeşte intenţii tendenţioase, pentru că termenul prevăzut în această
lege a fost stabilit pentru a lovi în persoanele care, din motive de forţă majoră, se găseau în imposibilitatea
de a intra în România. Reprezentantul Guvernului României contestă acest caracter tendenţios, precizând că
dispoziţiile acestei legi nu sunt mai aspre decât alte dispoziţii ale Legii Agrare Române. El declară în sfârşit,
că nu are cunoştinţă de nici un caz individual de acest fel şi că nici un asemenea caz n-a fost formulat în mod
concret în plângerea ungurească. Şi că, prin urmare, această chestiune nu ar fi cazul să formeze obiect de
discuţie. Totuşi dacă asemenea cazuri s-au produs, fără să fi făcut obiectul vreunei hotărâri judecătoreşti,
reprezentantului Guvernului Român, nu se îndoieşte că aceste cazuri vor fi examinate cu toată obiectivitatea
în limitele legilor româneşti şi a autorităţii de lucru judecat”.

***

“Al patrulea punct: Articolul 18 din actuala Constituţie îngreunează situaţia obtanţilor unguri, în privinţa
deţinerii de pământ şi anexe?

Interpretarea pe care a dat-o contele Apponyi articolul 18 din Constituţia Română este eronată şi nu
urmăreşte decât să discrediteze Guvernul Român , pentru că iată ce am declarat la Bruxelles : “optanţii
unguri” care au fost obiectul măsurilor de expropriere în baza Legii Agrare Române , sunt asiguraţi să-şi
păstreze bunurile lor imobile care le rămân , cu toate dispoziţiile articolului 18 din Constituţia României”.

***

“Al cincilea punct: Deosebiri dintre legislaţia agrară din Vechiul Regat al României şi Transilvaniei.

Permiteţi-mi domnilor să vă spun că aceste deosebiri nu sunt importante decât atunci când sunt expuse de
talentul contelui Apponyi. Dacă aţi vrea să priviţi situaţia din apropiere, veţi vedea că toată această discuţie
se reduce la mai nimic.

Când am procedat la expropriere, n-am pornit de la interesele proprietarului, am făcut opera de


colonizare naţională, am făcut opera de consolidare socială. Am vrut să mărim interesul ţăranului român
pentru apărarea pământului naţional înainte de a ne fi ocupat de ceea ce numiţi dumneavoastră, ţinuturile
desprinse din Ungaria şi ceea ce numim noi pământul românesc al Transilvaniei. Am vrut să construim
un tip de proprietate ţărănească pentru o categorie deosebită de ţărani: acei care au făcut războiul, orfani şi
văduve de răzeşi.

Întreb pe bună dreptate Consiliul dacă era cu putinţă să se fi creat această proprietate ţărănească pe care
28
am întemeiat-o, ca urmare a marii noastre revoluţii paşnice, n-ar fi fost acelaşi în Transilvania şi în Vechiul
Regat?

Dacă există totuşi mici deosebiri, acestea sunt datorită faptului că raportul dintre populaţie şi suprafaţa
pământului arabil nu este acelaşi în Transilvania şi în Vechiul Regat o regiune de întinse câmpii arabile.

Într-adevăr, în Vechiul Regat, unde recunoaşteţi că proprietatea era în mâna unui număr mic de
proprietari, ca să creăm acest tip de proprietate ţărănească a fost nevoie să expropriem trei milioane de
hectare de pământ arabil adică aproape şase milioane de iugăre. Ştiţi cât pământ arabil am expropriat în
Transilvania, Banat ,Crişana şi Maramureş? Vă dau cifra: 663 000 de righere, adică aproape 330 000 de
hectare. Numai adăugând păşunile şi pădurile - care în Vechiul Regat sunt supuse regimului noii Constituţii -
am putut atinge în aceste regiuni cifra de un sfert de million de hectare pământ arabil şi păşuni, faţă de trei
milioane de hectare pământ arabil fără păduri din Vechiul Regat.

Apoi, când aceasta este situaţia, când unitatea economică pentru măsurarea suprafeţei este inevitabil mai
mica în Transilvania decât în Vechiul Regat, s-ar putea vedea, în mod serios, în necesităţile economice de
adaptare locală, nedreptăţi individuale , ba chiar persecutarea străinilor.

După ce voi aduce la cunoştinţa Guvernului României toate amănuntele argumentării dumneavoastră, îmi
rezerv dreptul să depun la dosar, chiar dacă ar fi închis, un memoriu, răspunzând punct cu punct la tot ceea
ce aţi afirmat asupra acestor mici diferenţe.

Contele Apponyi a mai declarat că deosebirea se vădeşte nu numai cu privire la întinderea reformei, dar
chiar cu privire la preţ. Spuneţi că în Transilvania se plăteşte preţul din 1913, în lei devalorizaţi, pe când la
noi se ia media ultimilor cinci ani dinainte de război.

Îngăduiţi-mi să vă spun că v-aţi înşelat şi v-aţi grăbit când aţi citit legea. Ştiţi ce înseamnă pentru vechiul
Regat, preţul mediu pe ultimii cinci ani? Nu este preţul pieţii calculat după arenda actuala, este preţul maxim
al economiei regionale. “

***

“După agitaţiile ţărăneşti din 1907, o lege asupra contractelor agricole interzicea proprietarilor să-şi
arendeze pământurile ţăranilor pe un preţ superior celui fixat de unele comisii locale. Aceste preţuri au fost
atât de scăzute şi au fost atât de puţin majorate, încât după 1907, cu prilejul revizuirii lor, când au fost
înmulţite cu douăzeci pentru a se stabili preţul exproprierii, s-a observat imediat că pământurile erau
subevaluate. De aceea a trebuit ca, pentru Vechiul Regat, să se înmulţească aceste preţuri cu 40 pentru a se
ajunge la un preţ asemănător celui pe care legea îl acorda proprietarilor din Transilvania.

În Camera, opoziţia a declarat ca ţăranul nu trebuie să suporte această majorare de preţ pe care o
adăugasem pentru egalizarea preţurilor din Vechiul Regat cu cel din Transilvania, şi de aceea ea a fost pusă
în 1921 în sarcina proprietarilor, fixându-se o taxă specială pe averile ce depăşeau 200 000 lei. Iată cum se
pune problema preţului, care în nici un caz, nu vă poate folosi ca un argument favorabil. “

***

“Aşa stând lucrurile, la ce bun să se spună: Proporţia proprietarilor unguri din Transilvania este de 86% ?
Nu vreau să intru în statistici, în acest moment, dar voi spune că chiar dacă ar fi 86% , s-a făcut dreptate ,
29
pentru că ar fi foarte greu pentru consolidarea interna a statului, ca proprietatea ţărănească din Vechiul Regal
să aibe ca bază nevoile locale şi să lase proprietarilor români o foarte mică suprafaţă de pământ, în timp ce
proprietatea ţărănească din Transilvania să aibă ca bază interesele proprietarilor români, foşti unguri, care şi-
ar păstra tot ce-ar voi, după bunul plac.

Dar, aveţi 86% proprietari unguri în Transilvania? Atunci unde sunt românii, domnule reprezentant al
Guvernului Ungar, românii a căror prezenţă în Transilvania justifică Tratatul de la Trianon?

Îngăduiţi-mi să vă spun că dacă noii latifundiari din Vechiul Regat, care am justificat această
expropriere , eram aproape 4000 de români din Transilvania desigur că trebuie să existe ca proprietari în
carne şi oase, la vreme ce în această regiune, unde pământul arabil este atât de puţin întins, 518 români au
avut această soartă ca şi dumneavoastră proprietari unguri, şi ca noi, proprietarii din Vechiul Regat.
Iată numărul lor pe judeţe; Arad 42, Trei Scaune 8, Bihor 4, Bistriţa Năsăud 3, Caras Severin 4,
Cojocna 26, Hunedoara 91, Maramureş 48, Mureş - Turda 18, Satu Mare 21, Sibiu 4, Solnoc- Dabaca
61, Sălaj 25, Târnava Mare 16, Târnava Mică 8, Timiş Torontal 54, Turda - Arieş 26 şi Făgăraş 9. In
plus, în departamentul Târnava Mare au fost expropriate 172 proprietăţi româneşti aparţinând
comunelor politice. De asemenea, 12 proprietăţi în departamentul Arad, tot aşa, 34 proprietăţi în
departamentul Sibiu.”

***

“Veţi admite împreună cu mine, conte Appony, că n-am vrut sa schilodim din punct de vedere economic
cei 518 proprietari şi cele peste 200 proprietăţi colective. Cu ei am asimilat pe optanţi şi composesoratele
ungureşti. Când v-am asimilat cu cei 518 români n-am vrut nici pe departe să vă fim mai neplăcuţi decât ne
obligau necesităţile locale.

Am dat toate aceste amănunte numai pentru a dovedi buna noastră credinţă, pentru ca asupra acestei
probleme pe care onorabilul conte Apponyi a dezvoltat-o cu atâta elocvenţă şi amănunte există un acord între
noi, care spune că chiar dacă ar exista diferenţe între legislaţia Vechiului Regat şi Transilvania, n-aveţi
dreptul să o invocaţi ca să susţineţi că aţi fost păgubiţi. Iată în adevăr ce găsesc într-un paragraf din procesul-
verbal de la Bruxelles, asupra căruia am căzut de acord, după multe discuţii: Se constată că expozeul
comparativ comunicat de delegatul Ungariei nu poate servi ca bază pentru a dovedi alte atingeri aduse
intereselor “optanţilor unguri”pentru că nu ne presupune dreptul, pentru “optanţii unguri”, de a se prevala de
dispoziţiile legii Vechiului Regat pentru a dovedi o vătămare”.

Nu numai că reprezentanţii dumneavoastră au acceptat ideea că nu există drept pentru “optanţii


unguri”de a se prevala de dispoziţiile Vechiului Regat, pentru a dovedi o vătămare, dar chiar delegatul
Ungariei, prezent aici şi niciodată dezavuat, domnul Gagzago, a adăugat că acest expozeu comparativ dintre
dispoziţiile legii agrare din Transilvania şi cele din Legea Agrară din Vechiul Regat nu avea decât un scop
pur documentar. Aşadar, furnizaţi aceste explicaţii cu titlu documentar şi vă rezervaţi dreptul de a le
amplifica. Citez: “Reprezentantul Ungariei răspunde că acest expozeu comparativ dintre dispoziţiile legii
agrare din Transilvania şi alte legi agrare din România Veche n-avea decât un scop pur documentar. “Şi
adaug : aceasta nu anulează paragraful l, care constată că nu există dreptul pentru optanţii unguri să invoce
vătămarea cauzată de diferenţa dintre legi.

Ca să termin cu acest punct şi pentru că onorabilul ambasador al Japoniei cerea , în expozeul său, care ar
fi poziţia României cu privire la declaraţiile pe care le-am făcut la Bruxelles şi despre care am spus că nu le
menţin decât în cazul în care negocierile noastre vor ajunge la acceptarea unei rezoluţii, punctul de vedere al
30
Guvernului Roman care este următorul: ‘Dat fiind că noi considerăm Guvernul Ungariei legat prin acordul
de la Bruxelles, şi noi ne considerăm legaţi prin declaraţiile noastre. Dar, evident, obligaţia noastră
presupune ca Guvernul Ungar saşi recunoască propria obligaţie”.

In acest spirit şi cu precizările făcute mai sus, voi cita declaraţia mea de la Bruxelles pentru a răspunde
contelui Apponyi, cu privire la exemplele anonime pe care le-a citat şi după care “supuşii unguri” erau mai
puţin bine trataţi decât românii: “Dacă , în fapt, Legea Agrară din Transilvania a fost aplicată, cu privire la
“optanţii unguri” altfel decât pentru cetăţenii români care se găsesc în situaţii materiale asemănătoare,
fiecare caz concret adus la cunoştinţa guvernului român va face obiectul unei cercetări speciale din partea sa,
în vederea asigurării unui tratament egal pentru toţi potrivit dispoziţiilor legii’.

În temeiul acestui acord de care sunteţi legaţi, aduceţi la cunoştinţa guvernului cazurile la care vă referiţi.
In toate cazurile, personal voi face totul pentru îndreptarea nedreptăţii, dacă ar exista “

***

“Domnilor, la Bruxelles ne despărţea o singură problemă : chestiunea preţului. Reprezentantul Ungariei


spunea: ‘Preţul pe care mi-l daţi este prea mic’.

Am răspuns atunci: ‘Preţul pe care vi-l acordă legea este acelaşi preţ care mi-a fost dat şi mie, proprietar
român, şi acest preţ, plătit în lei, este mult mai convenabil pentru dumneavoastră, deoarece cursul coroanei
ungureşti fiind, din păcate , foarte scăzut, suma în lei pe care o veţi cheltui în Ungaria reprezintă, totuşi, o
valoare mai mare decât aceeaşi suma aţi cheltuit-o în România’. Şi am mai adăugat: “Nu pot să vă ofer mai
mult pentru că, mai întâi, ar fi să se creeze un privilegiu pe care nici dumneavoastră nu-l pretindeţi şi, în al
doilea rând, pentru că aşa ceva n-ar fi posibil din punct de vedere bugetar”. In adevăr, dacă ar fi să vă plătim
în aur, dvs. care formaţi 86% din proprietarii din Transilvania, aşa cum susţineţi, am ajunge la sume
fabuloase. Chiar dacă dobânda ar fi 2%, ar fi să dublăm preţul întregii exproprieri, dacă ţinem seama de
cursul actual al francului în aur raportat la leul - hârtie. Credeţi că ţăranul ar primi să plătească de două ori
preţul pământului numai ca să mulţumească pe ‘optanţii unguri’? Mai pretindeţi că interesele dumneavoastră
în cadrul exproprierii sunt mult mai mari decât 2%, întrucât reprezentaţi 86% din numărul proprietarilor din
Transilvania. Aşa că ar trebui să plătim în aur tuturor celor din Transilvania. Şi dacă plătim în aur în
Transilvania, ar trebui să plătim tot în aur toate provinciile din România. Ştiţi ce~ar însemna plata
exproprierii în aur? Vă răspund 250 de milioane de franci - aur; adică 33 miliarde lei-hârtie, de astăzi. Şi nu
uitaţi că bugetul global actual al României este de 13 miliarde lei.

***

“Vedeţi vreun guvern care poate să se apare în problema “optantilor unguri” aşa cum o poate face
Guvernul Român care poate invoca în faţa lumii întregi, că în faţa unor judecători, propriile dumneavoastră
declaraţii de la Bruselles asupra altor elemente ale problemei, care rezolvă implicit şi chestiunea preţului,
vedeţi vreun guvern , zic, care să primească o soluţie a acestei probleme care ar tinde să înscrie 33 miliarde
de lei în capitalul unui buget, a cărui cifra globală este de 13 miliarde ?

Ne-am întrebat, atunci, dacă ar trebui să se irosească toată munca de la Bruxelles, pentru că n-am putut să
cădem de acord asupra acestui al cincilea punct .Neam gândit că, dimpotrivă ar trebui să aruncăm totuşi o
punte între noi, să încercăm să aşternem pe hârtie înţelegerea la care ajunsesem şi să înlocuim acordul asupra
punctului cinci cu o hotărâre politică de conciliere “.

31
***

“Excelenţa Sa domnul Adatei ambasadorul Japoniei a avut amabilitatea să ne comunice intenţiile sale şi
să ne propună un proiect de rezoluţie. Ii mulţumesc pentru aceasta, în numele Guvernului României. Şi după
ce am discutat patruzeci şi opt de ore această rezoluţie acum o înlăturaţi. Fiecare cuvânt a fost cântărit şi,
după numeroase modificări, am semnat această rezoluţie, la Ambasada Japoniei.

Această rezoluţie, acceptată de împuterniciţii dumneavoastră constituie o a doua parte a acordului nostru
de la Bruxelles. De aceea mă aşteptam, ajungând din nou în faţa Consiliului, să nu-l mai plictisesc cu acest
lung expozeu, pe care îl fac pentru a treia oară în răstimp de două luni, ci, dimpotrivă, să asist la ratificarea
acordului dintre noi.

Acum. nu se mai găseşte în faţa dumneavoastră nici procesul României, nici o problemă românească, ci o
problemă a Societăţii Naţiunilor. Credeţi, conte Aponnyi, că este de ajuns pentru a înlătura acordul de la
Bruxelles să declaraţi în faţa Societăţii Naţiunilor că nu e pentru prima dată când un guvern şi-a dezavuat
împuternicitul său? Timp de o oră şi jumătate aţi pledat admirabil, dar n-aţi spus nici un cuvânt despre
chestiunea principală pentru care mă aşteptam să primesc lămuriri din partea dumneavoastră şi anume: de ce
ar trebui să dispară deodată acordul de la Bruxelles?”

***

“Îngăduiţi-mi să fac eu ce n-aţi făcut dumneavoastră şi să lămuresc eu Consiliul în această problemă.

De ce ar fi inoperant, astăzi, acordul de la Bruselles, care este alcătuit din: 1. dintr-un proces verbal şi 2.
dintr-o rezoluţie?

Nota domnului Ministru al Afacerilor Externe al Ungariei dă două motive: l), împuternicitul Ungariei şi-
ar fi depăşit deplinele puteri şi 2).ar fi semnat în condiţiuni care nu-i asigurau îndeajuns liberul arbitru.

Tehnic vorbind, aş spune că invocaţi: l). Excesul de putere şi 2). Viciul de consimţământ.

Îngăduiţi-mi să evit orice dezbatere penibilă în faţa Consiliului şi să trec repede la cel de-al doilea motiv
de nulitate, amintind că am semnat la orele 11 şi jumătate dimineaţa, la Ambasada Japoniei, în prezenţa
Excelenţei Sale d-lui ADA TE şi ai înalţilor funcţionari ai Societăţii Naţiunilor. Ar fi fost cu neputinţă ca la
Bruxelles, lucrurile să se petreacă într-o atmosferă mai bună cu garanţii morale superioare decât în aceste
condiţii. A fost, da sau nu, exces de putere? Aceasta este prima întrebare, şi cea mai importantă .
Dumneavoastră spuneţi că da. Eu mă întreb care dintre noi are în acest moment puteri atât de întinse pe cât a
avut contele Csaky când a discutat, la Bruxelles, această problema?

În continuare o să dam citire deplinelor sale puteri, data la 23 mai 1923 , la Budapesta . ‘Subsemnatul
Ministru Regal Ungar de Justiţie, însărcinat cu girarea Ministrului Afacerilor Externe, certific prin
prezenţa că Guvernul Regal a însărcinat pe Excelenta Sa domnul Conte EMERIC DE CSAKY, fost
Ministru al Afacerilor Străine, în calitate de delegat şi pe domnul LADISLAU GAJZACO, consilier
ministerial în Ministerul Afacerilor Străine, în calitate de delegat-adjunct, să reprezinte Regatul
Ungariei la negocierile ce se vor purta, cu privire la exproprierea bunurilor mobile şi imobile ale
optanţilor unguri, la 26 mai a.c., la Bruxelles, între Regatul Ungariei şi Regatul României. Delegaţii
sus menţionaţi au primit depline puteri pentru a trata şi a semna, în numele Guvernului Regal Ungar,

32
clauzele Convenţiei ce se va încheia”.

Semnează GEZA DE DARVARY”.

***

“Care sunt obiecţiunile domnului Ministru al Afacerilor Externe al Ungariei? Contele CSAKY avea
depline puteri să negocieze cu reprezentanţii României, dar să nu trateze cu Societatea Naţiunilor!

Sunt două posibilităţi de a ajunge la un acord: să primeşti contrapropunerile părţii cu care se discută sau
cu amândouă părţile să se pună de acord cu propunerile făcute de un al treilea. Or, în speţă, acest terţ era
dintre cei mai calificaţi, pentru că era vorba de Societatea Naţiunilor, care, în baza pactului, are sarcina să
menţină acordul dintre membrii săi, fiind reprezentată prin domnul ADA TE, personalitate eminentă din
toate punctele de vedere.

Dar, domnilor, chiar dacă aş vrea să vă urez şi să admit că aţi putea discuta angajamentul dumneavoastră,
faţă de Societatea Naţiunilor în temeiul argumentelor pe care le găsesc în nota Domnului DARNVARY, asta
n-ar avea nici o legătură cu angajamentul dumneavoastră faţă de mine şi cu ceea ce a tratat cu mine domnul
Csaky faţă de Societatea Naţiunilor, sunteţi liberi s-o faceţi .Dar acest angajament reprezintă un contract, faţă
de mine. In adevăr, dacă contele CSAKY, în baza deplinelor sale puteri, ar fi putut să reducă până la zero
drepturile ţării sale, cu privire la optanţii unguri, eu cred că ar fi putut mai mult, să înfăţişeze punctele de
drept şi de fapt în această problemă, să facă declaraţii care să lege guvernul şi să stipuleze clauze în care să
nu se vorbească decât de bunăvoinţă şi de înţelegere. Cine poate mai mult, poate şi mai puţin.

Dacă s-ar admite teoria pe care Guvernul Ungar şi-ar putea dezavua pur şi simplu împuternicitul său, mi
se pare că s-ar ajunge să se facă imposibilă funcţionarea Societăţii Naţiunilor. Opera Societăţii Naţiunilor ar
putea fi nimicită în orice moment printr-o dezarmare.

Iată, domnilor, motivele pentru care Guvernul României se ţine legat de termenii acordului de la
Bruxelles şi roagă Consiliul să binevoiască să caute o soluţie potrivită cu această bază.

Încă n-am terminat. Aţi putea spune: “România se menţine pe un teren strict drept”. Poate v-aţi gândi:
“România se menţine pe poziţie legală comodă, ca să nu pună în discuţie cerinţele sentimentului de
dreptate”.

Aş fi primul care ar suferi, dacă ar fi aşa, şi-mi voi permite să vă arăt în câteva cuvinte soluţia pe care v-o
propun şi pe care să o puteţi adopta, fiind echitabilă.”

***

“Să lăsăm la o parte pentru un moment şi la Tratatul de la Trianon şi legislaţia agrară din România şi
acordul de la Bruxelles şi să ne întrebăm, ca oameni, ce este, în definitiv, această faimoasă afacere a
optanţilor unguri?

Pentru fiecare aspect sub care am privi această problemă, se poate da un răspuns.

Pentru marele public, pentru cei care se hrănesc cu frânturi din ziare, afacerea optanţilor unguri este,
poate, povestea nefericită a câtorva oameni cumsecade, cărora un guvern lacom le-a confiscat averile pentru
33
simplul motiv că sunt străini şi învinşi.

Pentru optanţii unguri, înşişi, această afacere apare ca o încercare, vai! legitimă, pe aceste vremuri de
mizerie, ca să obţină sub forma câtorva galbeni strălucitori o compensare pentru atâtea necazuri personale şi
politice.

Pentru cei care au interesul să agite ţăranul român, afacerea optanţilor unguri este sabia lui
‘DAMOCLES’ aşezată deasupra ogorului său.

Pentru noi, pentru acest pumn de oameni de toate naţionalităţile care, împrejurul acestei mese , căutăm ca
nişte auguri să vedem clar până în adâncul acestei afaceri, ea constituie prin forma sub care vrea să ne-o
prezinte Guvernul Ungariei, un monument de rafinament juridic, ridicând controverse demne de faimoasa
dispută dintre PROCULIENI şi SABINI, iar pe fond, o afacere foarte complexă, pentru că, dacă o priveşti de
aproape, atinge nu numai ordinea socială a unei ţări europene, dar încă şi, mai ales, problema executării
tratatelor în ansamblul lor. “

***

“Să plecăm de la ipoteza că România se găseşte, aşa cum vreţi dumneavoastră conte APPONY1, în faţa
unui indiscutabil act de autoritate, constând din violarea Tratatului de la Trianon. Pentru a evita consecinţele
acestei constatări, nimic mai firesc decât dreptul României de a se plânge, cu titlul reconvenţional, de toate
violările altor articole din acelaşi Tratat de la Trianon, comise, la rândul său, de Guvernul Ungariei. Şi dacă
ţineţi să împingeţi această ipoteză până la capăt, vă veţi da seama imediat că am parcurs acest calvar de
discuţii delicate şi spinoase ca să ajungem, în cele din urma, să ne întrebăm dacă, da sau nu, chestiunea
optanţilor unguri poate constitui un articol de contabilitate într-un bilanţ încă neînchis, care, pentru a se
lichida soldul, se va închide la o dată pe care o cunoaştem şi mai puţin.

Dacă aşa stau lucrurile, se face cu adevărat opera de pace dacă luaţi unul din elementele care clocotesc în
acel cazan teribil care este politica europeană actuală, îl trataţi fără să ţineţi seama de ceilalţi, pentru că,
mândru de acest examen , să răsturnaţi ordinea lucrurilor stabilite într-o ţară din Europa ? Mie mi se pare că
nu. “

***

“Mai mult ca niciodată noi avem nevoie să se rezolve greutăţile prin concepţii generale şi unitare, mai
mult ca oricând îmi face impresia că diviziunea particularismul constituie o proastă metodă în politică, dacă
se urmăreşte caprin mijlocirea ei, să se răstoarne ordinea existentă a lucrurilor.

Atunci veţi spune, abţinerea constituie în ochii voştri înţelepciunea supremă. Nu. Mi se pare că ceea ce
face mai cu seama de nerezolvat problemele politice este faptul că le tratăm poate cam prea geometric,
uitând prea adesea ca principiile logice cele mai rigide cedează atunci când sunt asociate cu încrederea sau
cu simpatia.

Trebuie să creăm această încredere, mai cu seamă, între popoarele care au interese contrarii”.

***

“Acordul de la Bruxelles deschidea calea acestei metode. Era un prim pas, timid poate , în această
34
direcţie. Celor două state le revenea misiunea să învioreze prin contactul lor de zi cu zi palidele expresii ale
stilului nostru diplomatic ; şi mulţumită destinderii care în mod firesc ar fi creat-o în spirite reglementarea
amiabila a celor dintâi dificultăţi dintre noi, am fi găsit orizonturi noi acestui acord, orizonturi tot mai
îndepărtate, dar mereu accesibile .

Vă mărturisesc cu toată sinceritatea, în cadrul actual al tratatelor care trebuie accceptate cu toată
sinceritatea, România doreşte să obţină prietenia Ungariei.

Românii şi ungurii de astăzi nu mai sunt răspunzători de tot trecutul istoric care i-a separat de-a lungul
veacurilor. In viaţă ne găsim cot la cot; nu ştim de ce; şi nici dumneavoastră. Cred că în loc de a vă consuma
energia ca să vă modificaţi poziţiile şi să vă lărgiţi ajutorul politic, aţi face mai bine să folosiţi această
energie pentru a găsi o formulă care ne-ar permite să facem drumul împreună.“

***

“Ca să ajungem la un asemenea rezultat, îngăduiţi-mi să vă spun că ar fi trebuit să sprijiniţi mai ales acei
reprezentanţi ai dumneavoastră care au dat dovadă de spirit internaţional în ceea ce mă priveşte, socotesc că
aş face o mare greşeală politică dacă aş îngădui astăzi comportării dure a contelui APPONYI ceea ce n-am
îngăduit amabilităţii predecesorului său.

Domnilor, cred că am făcut, şi eu, oarecari eforturi ca să se ajungă la acordul de la Bruxelles şi ca să nu


mă îndepărtez, astăzi, în faţa dumneavoastră, de la spiritul său, cu toată noua atitudine a Guvernului
Ungariei. Ce putea proiecta deodată o lumină în culisele din care ieşim fiecare ca să ne îndeplinim rolul
nostru oficial. Dar şi ce umilire a misiunii noastre, dacă s-ar putea procura atât de uşor nişte satisfacţii
răsunătoare pentru viaţa noastră tăcută şi plină de griji şi de plictiseli!

De aceea, în deplin acord cu cunoştinţa mea, declar în numele Guvernului României că noi ne menţinem
pe terenul acordului de la Bruselles, care, pentru noi, are forţa obligatorie şi ne încredinţăm înţelepciunii
Consiliului ca să găsească o rezolvare conformă principiilor sale.”

QUOD ERAT DEMOSTRANDUM! (CEEA CE ERA DE DEMONSTRAT!)

Din punctul nostru de vedere, procesul optanţilor ar trebui să fie un capitol închis al istoriei, iar
dosarele lui să fie lăsate la dispoziţia cercetătorilor. Din păcate, duhul optanţilor unguri s-a transformat
într-un virus, care scapă din când în când din etuvele nostalgicilor şi inflamează minţile tulburate ale unor
hungariţi care speră să întoarcă roata istoriei. Dar, vorba românului, “mortul nu se mai întoarce de la
groapă niciodată!”

prof. dr. Ioan CORNEANU

avocat Vasile MOIŞ

avocat Anca PETREAN

prof. Anca ONESC

35
JAFUL MILENIULUI: Romania a platit deja
grofilor care revendica Transilvania echivalentul a
3,2 tone aur de 24 karate

JAFUL MILENIULUI!

In Transilvania se retrocedeaza pamantul cumparat de Romania de la grofi si dat cetatenilor romani la


reforma agrara. Sate intregi, evacuate cu tot cu cimitire

“Optantii unguri” sunt latifundiarii maghiari din Transilvania care dupa Tratatul de la Trianon au optat pentru
cetatenia maghiara. Cu pamantul acestora au fost improprietarite familiile sarace transilvanene. Romania le-a
platit despagubiri consistente, a cumparat practic pamantul grofilor, la pretul pietei. Statul roman a renuntat la
despagubirile de razboi, pe care trebuia sa le incaseze de la Ungaria. Tara vecina urma sa plateasca despagubiri
grofilor, din aceste sume. In plus, a achitat grofilor sume echivalente a 3,2 tone de aur de 24 carate. Profesorul
universitar Ioan Sabau-Pop atrage atentia ca retrocedarile care au loc in prezent in Ardeal ofera ungurilor
terenuri care au fost cumparate de statul roman. Autoritatile romane trebuie sa iasa din indolenta si sa respinga
transant revendicarile fara fundament ale maghiarilor. Altfel, cu complicitatea lor, Romania restituie proprietati
pentru care s-au platit deja despagubiri grele in urma reformei agrare. Dupa tratatul de la Trianon din 4 aprilie
1920, partile fostului Imperiu Habsburgic au revenit statelor succesoare care au preluat proprietatile si alte
active apartinand monarhiei austriece, precum si sarcinile si obligatiile aferente ale acestor parti. Locuitorii
Transilvaniei au intrat atunci in spatiul de suveranitate al Romaniei devenind cetateni romani. Printre acestia se
numarau sasi, svabi, slovaci, sarbi si secui. Cetatenii unguri, proprietari de pamant in Transilvania, au respins
procesul si au optat pentru a pleca in Ungaria sau alte tari in care aveau proprietati. Psihoza hungarista si
36
superioritatea rasei maghiare din Ungaria de dinainte de Trianon a fost intretinuta si impusa de circa 300 de
familii pretinse nobiliare, oprimand foarte crunt celelalte populatii care reprezentau circa 70% din locuitorii
Ungariei istorice pentru care romanii au fost supusi unui proces sistematic de oprimare economica si nationala
printr-o politica de maghiarizare sustinuta. In fine, cei deveniti “optanti”, circa 200 de familii cu ramificatiile
lor, detineau prin spoliere seculara averi imense si in Transilvania, in principal latifundiare. La lucrarile
Conferintei de Pace de la Paris care au precedat Tratatul, Guvernul Ungariei a pretins ca familiile nobiliare detin
80% din proprietatile Transilvaniei si sunt motorul economic al provinciei, motiv pentru care trebuie alipita
Ungariei, a explicat pentru DeCe News avocatul Ioan Sabau. Latifundiarii maghiari au fost despagubiti pentru
exproprieri, iar reforma agrara pentru Transilvania, Banat si Crisana (Legea din 28 iulie 1921) a dus la
improprietarirea fara discriminare a familiilor sarace, a orfanilor de razboi, veteranilor, ranitilor si nu numai. A
urmat o presiune imensa si sustinuta a grupurilor maghiare revizioniste, o lupta dusa pe arenele diplomatiei
internationale pentru hranirea visului de reintregire a Ungariei. Optantii unguri, prin exponentul lor, Guvernul
Ungariei, instaurat dupa alungarea “Ciumei Rosii” a lui Bela Kun de catre armata romana la 4-19 august 1919,
au facut lobby si presiuni bine concertate, ani de-a randul, la toate forurile politice interne si internationale,
inclusiv in Liga Natiunilor. Au cerut sa li se aplice prin Reforma un regim preferential, in sensul sa ramana
suprafete mari neexpropriate, cat si cuantumul despagubirilor la sume exorbitante, pentru ca ei au pierdut
Transilvania si li se cuvine un tratament privilegiat pe care l-au avut dintotdeauna. Dupa Conferinta de Pace de
la Paris din 1919, cercurile unguresti revizioniste, pe fondul chestiunii de a manipula opinia publica mondiala in
problema Ungariei, au demarat un mecanism procesual generalizat. “Procesul optantilor a fost deci o
extraordinar de dibace incercare a cercurilor revizioniste de a tine in sah opinia publica mondiala timp cat mai
indelungat pe tema Ungariei, pentru a castiga simpatia lumii pentru realizarea visurilor de refacere a Ungariei.”
(Onisifor Ghibu)

Greseala lui Titulescu, platita pana in ziua de azi

Ioan Sabau-Pop vorbeste despre greseala diplomatului Nicolae Titulescu de a accepta disputa cu maghiarii la
Liga Natiunilor si, pe cale de consecinta, la Tribunalul de mare Instanta de la Paris. Decizia politicianului
roman, spune avocatul, a deschis o cutie a Pandorei cu blocaje politice si costuri imense care-si revarsa efectele
pana in prezent. Profesorul aminteste aici de reactiile Cehoslovaciei si Iugoslaviei, care au refuzat orice tratative
cu optantii si statul maghiar, pe motiv ca problema reformei agrare din tarile lor reprezinta o chestiune de
politica interna si tine de suveranitatea fiecarui stat. In continuare, dl. Ioan Sabau-Pop, despre revendicarile din
prezent ale maghiarilor si impasibilitatea autoritatilor romane.

Cat a platit Romania ca sa rascumpere Transilvania de la grofi

De retinut ca in urma procesului “optantilor unguri”, Romania a platit in franci, aur si coroane aur, echivalentul
a 3,2 tone aur de 24 karate si a dispus in plus ca despagubirile de razboi datorate de Ungaria pentru Romania sa
fie varsate la fondurile de despagubiri pentru optantii unguri. Acest contencios a fost judiciar inchis prin plata
drepturilor de catre Romania intre anii 1927 – 1932. Astfel, ceea ce face Statul Roman in zilele noastre,
restituind inca o data acele proprietati urmasilor grofilor si contilor unguri, este o imensa greseala. Sau o imensa
Tradare – nota Z.O. Greseala provine din mai multe directii. Legiferarea stufoasa si ambigua, ex. Legea nr.
247/2005, asumata prin raspunderea guvernamentala a coalitiei de atunci, cu proiect adus in mapa din
Budapesta, urmata de HG nr. 890/2005 si cauzata de eroarea politica imensa, generata de prostie sau tradare, au
dus la acest jaf national fara precedent. In celelalte state foste socialiste, inclusiv Ungaria, nu s-a restituit nimic
fostilor proprietari romani. Originea greselilor multiple, chiar cu complicitati suspecte, o gasim cu evidenta la
autoritatile administrative care “au pus in aplicare legislatia de restituire” stufoasa si interpretabila. S-au dat
titluri de proprietate si hotarari judecatoresti de mii de hectare, de parca ar fi fost bete de chibrituri, fara
responsabilitatea functiei si fara maturitatea celor care au facut-o, cu consecinte negative ireparabile. Spatiul nu
permite, dar putem exemplifica cu date si documente ale vremii din care rezulta ca Statul Roman a platit
37
despagubiri prin doua Fonduri agrare de creante infiintate prin Protocoale internationale, fonduri infiintate in
Franta (Balle) si Elvetia (Geneva). Documentele se gasesc in arhive, emana de la autoritatile de atunci,
Ministerul Finantelor, Ministerul Agriculturii si Domeniilor, Banca Nationala si hotarari ale Comisiunilor
reformelor agrare din judete, precum si din hotarari ale justitiei romane si arhiva Tribunalului de mare instanta
de la Paris (in privinta arbitrajului cu optantii care a avut loc la Paris). Este necesar sa se actioneze cu rapiditate
si decisiv pentru dezvaluirea acestor documente, cercetarea arhivelor in special din strainatate, de a fi
recunoscute inca o data efectele improprietaririlor in urma Reformelor agrare din anul 1921 si a celei din 1945,
asezarea Statului Roman in drepturile sale. Altminteri ne intoarcem, cel putin in Transilvania, la fizionomia
proprietatii din secolul al XIX-lea, ca si cum in ultimele doua secole nu s-ar fi intamplat nimic.

IONUT IORDACHESCU

Problematica proprietăţii foştilor optanţi unguri


în actualitatea istorică şi legislativă din România

Contextul istoric în care a apărut problema „optanţilor”

După Unirea Transilvaniei cu România prin actul istoric de la 1 Decembrie 1918, au trebuit
rezolvate multe chestiuni interne şi internaţionale privind stabilirea graniţelor de vest ale tânărului
Stat Român, dar şi chestiuni legate de succesiune ale statelor reglementate de dreptul internaţional,
de cetăţenia locuitorilor Transilvaniei de până atunci şi, nu în ultimul rând, de dreptul de
proprietate.

Referitor la dreptul de proprietate, erau de soluţionat aspectele privind dreptul de proprietate


aparţinând statelor implicate în împărţirea teritorială, pe de o parte, precum şi dreptul de proprietate
asupra bunurilor private aflate pe teritoriul Transilvaniei, care până la Marea Unire le-au deţinut persoane fizice sau
alte entităţi constituite juridic după regulile dreptului privat (societăţi, biserici, bănci, cooperative, asociaţii etc.), pe
de altă parte.

Bunurile care erau supuse unui regim instituţional, adică deţinute de monarhia austro-ungară ca stat imperial,
erau de două categorii: prima categorie, care revenea cancelariei imperiale propriu-zise, şi a doua, cele care reveneau
Ungariei ca parte statală în monarhia bicefală. Aici s-a născut şi prima dificultate de partajare rezultată din
complexitatea evoluţiei şi transmiterii formelor de proprietate publică existentă dinainte de 1867, când s-a născut
pactul dualist. Adică erau categorii de bunuri care au aparţinut instituţiilor imperiale înainte de 1867 şi care nu s-au
transmis formal Ungariei, pactul dualist având atunci o semnificaţie pur politică. Este, spre exemplu, teritoriul din
zonele grănicereşti - garnizoanele militare cu zonele aferente, instituţiile publice ale armatei şi autorităţilor imperiale
(fondurile publice - entităţi înfiinţate de împăraţii Iosif al II-lea şi Maria Tereza). În ce le priveşte după anul 1920,
Guvernul ungar a făcut eforturi să le recupereze sau să le transmită unor particulari de naţionalitate maghiară, rămaşi
în continuare în credinţa Ungariei, pentru a împiedica preluarea de către Statul Român. De exemplu, aşa s-a
întâmplat cu o clădire publică din Braşov, redenumită „Casina maghiară” şi „Cercul cetăţenesc Maghiar din Braşov”.

Cert este că transmiterea bunurilor caracterizate ca având uzaj public, pe principiul succesiunii teritoriale între
statele succesoare, a revenit statului la care s-a transmis teritorial o provincie; în cazul nostru, Transilvania revenind
României, toate bunurile publice ale statului ungar au intrat în componenţa patrimonială a României, cu obligarea de
a plăti eventuale creanţe accesorii acestor proprietăţi.

O situaţie aparte o prezintă, însă, regimul juridic al proprietăţii private, care în principiu nu se schimbă, titularii

38
dreptului de proprietate rămânând aceiaşi.

În cazul Transilvaniei, după Primul Război Mondial, s-au ivit evenimente importante care au afectat fizionomia
juridică şi a formelor de proprietate privată generate de nedreptăţile istorice, de puternicele stări de lucruri ale
relaţiilor feudale prezente încă în începutul secolului XX, instituite de marii proprietari latifundiari unguri, întru totul
ancoraţi în sistemul feudal.

Sub imboldul doctrinei Wilsonniene privind drepturile individuale şi egalitatea indivizilor, al efectelor
devastatoare produse de război, al atitudinii Ungariei care făcea eforturi disperate pentru recuperări teritoriale, s-au
impus, atât în România cât şi în statele succesoare imperiului, o serie de reforme şi de alte măsuri legislative pentru a
soluţiona contenciosul istoric cu statul vecin. Erau aspecte foarte greu de clarificat, pe de o parte, şi trebuia
reorganizată ţara prin modernizarea şi democratizarea instituţiilor, pe de altă parte, lucruri care s-au şi realizat prin
Constituţia de la 1923. În fine, era necesar de a înfăptui reforma economică şi agrară pentru populaţia românească
aflată într-un grad insuportabil de pauperizare seculară. A fost adoptată Legea reformei agrare din 30 iulie 1921
pentru Ardeal, Banat şi Crişana, care avea particularitatea că erau vizate marile proprietăţi ale latifundiarilor unguri
care deţineau suprafeţe funciare imense acumulate secular.

Prin Tratatul de la Trianon, din 4 iunie 1920, s-au statuat o serie de măsuri care priveau România şi Ungaria.
Interesează aici faptul că Ungaria a fost obligată să predea României arhivele istorice şi de proprietate privind
Transilvania. Totodată, locuitorilor Transilvaniei, care au fost până la Marea Unire consideraţi cetăţeni ai monarhiei
habsburgice, care s-a destrămat, li s-a pus la dispoziţie un drept de opţiune ce trebuia exprimat într-un anumit termen
cu privire la cetăţenia pe care o alege fiecare, fie română ca locuitor al Transilvaniei revenită la România, fie a
Ungariei, fie o altă cetăţenie a statelor succesoare cu provincii istorice preluate din imperiu.

Puşi în faţa acestei opţiuni, în afara populaţiei obişnuite care a rămas în Transilvania, aproape toţi marii
proprietari şi reprezentanţi ai autorităţilor din Ungaria prezenţi în Ardeal, au preferat să nu recunoască şi nici să
accepte Unirea şi, foarte important, au ales cetăţenia ungară sau, în orice caz, nu au preferat cetăţenia română şi au
plecat, deci, în străinătate. De aici s-a încetăţenit şi termenul de „optanţi unguri”.

Efectele importante s-au produs prin această opţiune asupra proprietăţilor din Transilvania, supuse reformei
agrare, exproprierii, corelativ cu împroprietărirea populaţiei sărace îndreptăţite, indiferent de naţionalitate.

Problema proprietăţilor care au aparţinut „optanţilor unguri” şi care urmau să fie expropriate şi apoi să fie
împărţite prin împroprietărire, a constituit obiectul unor dispute înverşunate la autorităţile naţionale şi organizaţiile
internaţionale ale vremii, controversă care din păcate nu s-a terminat nici până în zilele noastre.

Aşadar, termenul de „optanţi” a avut în vedere pe acei locuitori de origine ungară, sau declaraţi unguri din
Transilvania, care după Tratatul de la Trianon nu au acceptat cetăţenia română oferită de prevederile tratatului; ei au
„optat” pentru cetăţenia ungară sau altă cetăţenie lăsată la alegere de acelaşi Tratat de Pace.

Disputa judiciară care a amplificat conflictul atât cu Guvernul Ungariei, cât şi cu categoria „optanţilor” a fost
născută de Reforma Agrară din 1921, când au fost supuse exproprierii şi moşiile întinse care au aparţinut
proprietarilor unguri, fie cei care au devenit cetăţeni români prin Tratat (foarte puţini), fie cei care au rămas cetăţeni
unguri după ce au optat pentru cetăţenia ungară.

În intenţia Statului Român era aplicarea Reformei agrare din 1921, fără nici o discriminare. Acest lucru i-a
nemulţumit pe optanţi, care au încercat să impună în favoarea lor o serie de privilegii, scop în care au făcut lobby la
mai toate forurile politice şi juridice atât din România, cât şi în plan internaţional. Ungaria a făcut din această dispută
o politică de stat cu prioritate.

39
Optanţii au înaintat la început cereri în faţa Tribunalelor din România prin care au contestat măsura exproprierii
care s-a făcut în mod egal pentru toate marile proprietăţi. Instanţele româneşti în anii 1921-1923 au confirmat
legitimitatea exproprierilor şi a Reformei Agrare prin împroprietărirea populaţiei sărace.

În perioada de după înlăturarea regimului bolşevic a lui Bella Kun, în august 1919, chiar cu sprijinul Armatei
Române, s-a instalat la putere în Ungaria Guvernul condus de Miklos Horty. Optanţii unguri cu proprietăţi în Ardeal
au sesizat Guvernul horthyst de la Budapesta, care la 16 august 1922 se adresează Conferinţei de Pace a
Ambasadorilor de la Paris, susţinând că măsurile de aplicare a Reformei Agrare şi tratamentul juridic aplicat marilor
latifundiari unguri „constituie o flagrantă violare a tratatelor”. România a aplicat un tratament egal pentru toate
proprietăţile supuse exproprierii şi, mai apoi, atribuirii în mici suprafeţe pentru populaţia fără avere. Şi chiar dacă
„optanţi” au recunoscut acest model, ei pretindeau că li se cuvine un tratament preferenţial.

Deşi a ocupat mult atenţia opiniei publice europene în epocă, acel demers în faţa organismelor şi instanţelor
internaţionale are încă o serie semnificativă de necunoscute.

Este o constatare pe care o face un contemporan, Onisifor Ghibu, cărturar polivalent, care a scris despre procesul
(procesele) optanţilor - „se cunoaşte, dar cred că nu destul de bine, ce a fost cu acel proces”.

După ce Conferinţa Ambasadorilor de la Paris s-a considerat că nu poate fi investită să soluţioneze litigiul,
Ungaria a folosit prilejul de a pune în acţiune încercarea cercurilor revizioniste de a ţine în atenţia permanentă a
opiniei publice mondiale pretenţiile sale, deoarece ar fi fost restrânsă în graniţele ei pe nedrept. Pe lângă pretenţiile
exorbitante ca echivalent al proprietăţilor expropriate, s-au depus eforturi constante de a câştiga simpatia şi sprijinul
cercurilor conducătoare din lumea occidentală pentru refacerea Ungariei în teritoriile dinaintea Primului Război
Mondial, tactică folosită ca pretext.

Fenomenul s-a desfăşurat astfel:

După formarea statelor naţionale după Primul Război Mondial, provincii şi teritorii însemnate care au aparţinut
imperiului habsburgic s-au alipit sau au format statele naţionale. Ungaria a fost supusă acestui proces şi a „pierdut”
teritorii care pretindea că îi aparţin ca un drept istoric. Ungaria a fost redusă în graniţele stabilite prin Tratatul de la
Trianon prin care s-a pus capăt Conferinţei de Pace de după război.

Ungaria a readus în scenă problema optanţilor unguri cu vecinii săi Cehoslovacia, Iugoslavia şi România, unde au
avut proprietăţi întinse un număr de circa 300 de familii de mari proprietari care se revendicau ca aparţinând
blazoanelor şi titlurilor nobiliare maghiare. Proprietăţile lor au ajuns să facă parte şi să fie cuprinse în teritoriile
statelor succesoare Ungariei, între cele menţionate fiind şi România, care şi-a extins suveranitatea naţională asupra
Transilvaniei (Legea Reformei Agrare din 30 iulie 1921, se exprimă pentru teritoriile din Ardeal, Banat şi Crişana).
Un număr însemnat de circa 200 de familii aveau proprietăţi şi în Transilvania, după statistici deţineau aproape 80 la
sută din suprafeţele agricole şi de pădure, în numele statului ungar ai cărui cetăţeni şi erau.

Alături de guvernanţii Ungariei nu au recunoscut, nu au acceptat Unirea Transilvaniei cu România şi s-au


opus măsurilor de expropriere adoptate de România. Iniţial au opus rezistenţă negând orice autoritate a Statului
Român în ce-i priveşte, a cărui cetăţenie oferită au refuzat-o.

În faza următoare, ca cetăţeni unguri, au pretins să fie exceptaţi de la expropriere, solicitând sprijinul Ungariei şi
al organizaţiilor internaţionale.

Cereau să fie lăsaţi să rămână şi mai departe stăpâni peste moşiile din Ardeal, chiar dacă s-au expatriat părăsind
cu bună credinţă teritoriile de acum ale României şi să se găsească „şi pe mai departe în situaţiunile de care

40
beneficiază din vremea feudalilor”.

Cu toţii au făcut plângere la Liga Naţiunilor împotriva Cehoslovaciei, Iugoslaviei şi României, prin care solicitau
ca să rămână în proprietate sau moşiile lor să fie răscumpărate la preţuri astronomice. Pretindeau că li se cuvine un
tratament demn de foşti stăpâni, în cazul nostru ai Transilvaniei, iar stabilirea despăgubirii să fie pe măsură în cadrul
reformelor agrare.

Poziţia guvernelor Cehoslovaciei şi Iugoslaviei a fost cât se poate de clară. Au răspuns fără echivoc că
problemele legate de organizarea politică şi economică, prin Reforma Agrară din fiecare ţară, constituie o chestiune
absolut de proprie suveranitate internă, în care nu avea ce căuta Liga Naţiunilor. Astfel că această chestiune a fost
tranşată foarte clar, cererile optanţilor unguri au fost expediate de la Liga Naţiunilor ca o chestiune internă a
Cehoslovaciei şi a Iugoslaviei, fără niciun fel de alte discuţii, finalizându-se simplu cum a considerat în viziune
proprie fiecare stat.

În relaţiile cu România, problema optanţilor unguri a luat o altă turnură, la care au concurat doi factori în
principal. Cercurile de interes ale optanţilor infiltrate în sferele puterii din România timpului, sprijinite puternic din
aval de influenţa Vaticanului la rândul său cu pretenţii, au fost foarte abile şi, pe de altă parte, factorii decizionali ai
României au manifestat naivitate şi slăbiciuni neîngăduite.

Guvernanţii, cercurile puterii şi parte însemnată din fruntaşii României au crezut de cuviinţă că este mai bine să
se ducă tratative având convingerea de justeţea măsurilor adoptate. A fost o capcană întinsă diplomaţiei româneşti,
care nu a fost sesizată. Era previzibil că optanţii adânc înrădăcinaţi în concepţiile lor feudale care şi corespundeau
intereselor lor, au refuzat evidenţa unei situaţii de fapt şi de drept. Au adoptat o poziţie total rigidă şi au mizat pe
câştigul cauzei, după cum au şi reuşit până la un loc.

Au supralicitat pretenţii exorbitante în cazul supunerii la expropriere; prin intermediul Guvernului Ungar au cerut
printre altele un preţ cu mult superior celui plătit proprietarilor români. Din cele consemnate în documentele la
îndemână şi analizate de istorici, se pretindea o despăgubire globală de peste 33 de miliarde de lei, care să se achite
imediat; plata să se facă în franci aur şi coroane aur cu o singură tranşă, plata 20 la sută pentru deranjul în proprietate,
cu păstrarea unor proprietăţi la alegere. După ce contenciosul a trecut la instanţele internaţionale, nu s-a mai discutat
în moneda naţională a României, care la acea dată era convertibilă.

Moneda naţională a României era cu mult mai puternică decât în zilele noastre, iar pentru a face o comparaţie cu
pretenţiile emise (ceea ce era insurmontabil), bugetul anual al ţării nu depăşea 13 miliarde de lei.

Cel care demască în numele României aceste pretenţii absurde este Nicolae Titulescu, reprezentantul principal al
României la Liga Naţiunilor.

El a surprins substratul problemei bazându-se pe intuiţia sa juridică şi calităţile de diplomat, cu toate că la început
nu era iniţiat în aspectele disputei. Excelenta lui pregătire diplomatică, darul oratoric şi autoritatea de care se bucura
au dus la acceptarea punctului de vedere că Reforma Agrară din România, în jurul căreia gravitau reclamaţiile
optanţilor, este o chestiune exclusiv internă a României în care Liga Naţiunilor nu se poate amesteca.

S-a ajuns la o concluzie similară cu a Cehoslovaciei şi Iugoslaviei şi s-a redactat un document proces-verbal care
trebuia să închidă contenciosul pendinte la Liga Naţiunilor. Delegatul Guvernului Ungar a participat la redactare şi a
semnat procesul-verbal, alături de Nicolae Titulescu şi reprezentanţii desemnaţi de Liga Naţiunilor.

Cercurile oficiale maghiare au dezavuat actul semnat cu toate că reprezentantul Ungariei avea depline puteri în
numele Guvernului. S-a pretins că nu are dreptul să semneze aranjamentul care s-a făcut, au înlocuit delegatul la Ligă
cu contele Apponyi. La Liga Naţiunilor nu s-a clarificat această repoziţionare a Ungariei care şi-a renegat semnătura
41
cu puteri depline a propriului reprezentant; erau necesare clarificări, iar în acelaşi timp România nu a reacţionat pe
măsură. Lucrurile au rămas în suspensie şi conflictul diplomatico-juridic a fost readus în actualitate.

Statul Român nu are o reacţie decisivă, cursul contenciosului se schimbă în cazul României, odată cu numirea lui
Apponyi, un remarcabil reprezentant al conservatorismului anacronic, al stărilor feudale depăşite, inteligent şi
inflexibil, tocmai un personaj potrivit pentru asemenea misiune din partea Ungariei.

Onisifor Ghibu, contemporan cu evenimentele şi cunoscător al parcursului procesului optanţilor unguri, afirmă că
Apponyi chiar fiind deplin interesat şi tributar rânduielilor feudale, era o figură remarcabilă a politicii feudale ungare
care a menţinut populaţia românească din Transilvania într-o stare de aservire şi inferioritate economică existentă
dinainte de Revoluţiile de la 1848. Tocmai bun acel Apponyi foarte capabil şi convingător pentru misiunea acordată,
vorbitor fluent în mai multe limbi (germană, italiană, franceză, engleză), afişa o ţinută şi o atitudine diplomatică prin
care captiva auditoriile, în mod deosebit pe cel neiniţiat în domeniu. Sarcina principală a lui era să tragă linie peste
tot ce făcuseră antecesorii săi şi să readucă lucrurile în discuţie de la început.

Guvernul României a jucat totul pe „Cartea Titulescu”, însă marele profesor şi diplomat român, stăpân pe
argumente, cu dreptatea de partea lui, nu a mai luptat cu aceeaşi forţă. Dornic de afirmare şi orgolios, nu a vrut să
rateze duelul diplomatic şi oratoric cu ecoul pe care îl putea produce de la tribuna Ligii Naţiunilor. Era o ocazie
remarcabilă de afirmare a personalităţii sale pe scena diplomaţiei internaţionale, însă ţinea mult la propria persoană
faţă de care a trecut în plan secund o chestiune naţională atât de importantă.

Este tot atât de adevărat că toate premisele erau de tranşare favorabilă României şi o asemenea victorie în faţa
Ungariei ar fi avut răsunet în toate cancelariile occidentale, iar Titulescu s-ar fi umplut de glorie.

Vastele sale cunoştinţe juridice, spiritul intuitiv şi spontaneitatea oratorică dublau foarte mult, chiar acopereau
nerecunoaşterea unor detalii tehnice, a unor statistici, număr de persoane, suprafeţe etc.. Avea o putere genială de a
specula pe greşelile şi argumentele adversarilor, dovedite atât în procesele de răsunet din ţară, cât şi în cele ce
interesează aici, pentru interesele României. Este dificil de reproşat că nu a rezistat ispitei de a-l învinge pe Apponyi
şi a riscat acceptând disputa tocmai pe interese patrimoniale, politice şi financiare ale României.

În pledoaria sa din 20 aprilie 1923, a demascat enormitatea pretenţiilor Ungariei, numindu-le „imposibilitate
amorală”, dublată de imposibilitate financiară, pentru că cererea de plată în aur depăşea de peste două ori şi jumătate
cifra totală a bugetului României. Titulescu a adus argumente decisive atunci când a învederat textual că România are
perspectiva unei economii moderne, că „a căutat să imprime legislaţiei agrare un caracter obiectiv ca semn al unei
dreptăţi severe, poate, dar dreptate egală pentru toţi: Aceasta a făcut să trateze pe picior de egalitate atât optanţii
unguri cât şi proprietarii români”. Titulescu a adus argumente şi dovezi concludente în direcţia că Reforma Agrară
din 1921 a vizat în egală măsură pe toţi ţăranii cultivatori de pământ „independent de orice consideraţie asupra
naţionalităţii anterioare şi astfel un mare număr de ţărani unguri sunt astăzi proprietari în Transilvania datorită legilor
româneşti de expropriere pe un pământ care, altfel nu le-ar fi revenit niciodată”.

Trebuie recunoscut meritul istoric al diplomatului şi eminentului jurist care a fost Titulescu. Mai întâi a dobândit
un succes covârşitor prin semnarea procesului-verbal care statua justeţea cauzei României, care a scos Transilvania
din feudalismul în care a fost abandonată la discreţia grofilor unguri de Pactul dualist de la 1867. Apoi, a scos în
evidenţă că, în definitiv, chestiunile de reformă şi de proprietate ţin de suveranitatea României, constituie o politică
internă fără să poată fi internaţionalizată.

Repere de desfăşurare ale procesului optanţilor şi hotărârile adoptate

Ca urmare a sforilor trase prin culisele cancelariilor europene, unde simpatiile împărtăşite pentru România şi
Ungaria erau împărţite, după Unire înflăcărarea personalităţilor care au susţinut în Occident cauza dreaptă şi jertfele
42
aduse de poporul român s-a mai atenuat. Aceasta fie pentru că au considerat chestiunea ca pe o misiune îndeplinită,
fie mai ales pentru că, odată angrenaţi în luptele interne pentru putere şi pentru acumularea de avere, pentru mulţi
fruntaşi politici interesele ţării au fost trecute în plan secundar. Au început să apară germenii care săpau la temelia
României Mari şi din interiorul ţării. Lupta pentru putere şi averi era orchestrată chiar de Casa Regală. Aşa s-au dat
primele semne de slăbiciune ale Statului Român, iar simpatia occidentală s-a erodat şi diminuat. După război toţi
actorii s-au concentrat pe reconstrucţia internă a statelor rezultate din prima mare conflagraţie. Era propice pentru
România să-şi croiască propriul drum şi să se afirme egal cu celelalte state, aruncând balastul care până atunci o
încetinea.

Prudenţa şi poate ignoranţa, în egală măsură, cu dezinteresul pentru destinele Ţării, care ne urmăresc ca o
fatalitate istorică până astăzi, au făcut ca unele lucruri să se îndrepte într-o direcţie greşită, cu acumulare în timp şi cu
efecte în lanţ, până în zilele noastre când plătim poliţele unei consecvente captivităţi istorice.

Mai este şi situaţia generată de procesul politico-istoric al optanţilor unguri, care a stat la rădăcina proceselor
aceloraşi optanţi la Tribunalul arbitrar de la Paris.

Este adevărat că Titulescu a susţinut interesele României în toate fazele îndelungatului proces, dar aceasta după
ce Apponyi a tras sfori cu abilitate şi a reuşit să impună că problema trebuie soluţionată la nivelul Ligii Naţiunilor,
deci caracterul intern al Reformei Agrare este discutabil şi trebuie aduse soluţii în instanţe internaţionale. Repetăm,
nu s-a întâmplat aşa în cazul Cehoslovaciei, unde în provincia Slovacă 25 la sută din populaţie era de origine
maghiară şi marile proprietăţi aparţineau magnaţilor unguri. La fel în cazul Iugoslaviei, unde situaţia de proprietate în
provincia Novi-Sad era asemănătoare. Se pune legitim întrebarea: cum de a reuşit Cehoslovacia să evite
internaţionalizarea contenciosului cât timp Reforma Agrară a acestei ţări nu era atât de progresistă cu aceea iniţiată
de România, istoria maghiarimii a fost mai prezentă în Slovacia, unde au evoluat centre de cultură şi de civilizaţie
ungureşti (Gheorghe Rakoczi şi contele Andrassi), de asemenea mari proprietăţi şi, în fine, capitala Ungariei feudale
a fost la Pojon (Bratislava zilelor noastre)?

Este un argument că diplomaţia românească nu a fost calificată şi nici nu s-a ridicat la nivelul la care ar fi trebuit,
chiar dacă printre cei care ne-au reprezentat figura centrală a fost marele şi admirabilul Titulescu. Nicolae Titulescu
şi Apponyi se cunoşteau foarte bine. Acelaşi contemporan al celor doi, Onisifor Ghibu, susţine că lui Titulescu i-a
surâs perspectiva de a-l înfrunta ca adversar pe reprezentantul ungur şi nutrea convingerea sigură că va câştiga cauza
României. Era un prilej deosebit pentru Titulescu să poarte o luptă la asemenea nivel, în diplomaţie este un prilej care
nu poate să fie pierdut. Era o muncă nemaipomenită, pentru că teza românească, pe lângă argumentele juridice,
necesita o documentaţie amplă: statisticile demografice, de structura proprietăţii, studii pedologice, geografice,
componenţa populaţiei pe particularităţi etnice, date ale recensământului populaţiei din mediul rural, puterea
economică, stadiul de dezvoltare al economiei, geneza istorică a formelor de proprietate etc.

Titulescu şi-a dat seama de complexitatea situaţiei, pe care el nici nu o cunoştea la început, a dobândit o
documentare pe care a sintetizat-o remarcabil pe parcurs şi, la cererea lui, Guvernul român a angajat circa 50 de
specialişti cu notorietate din toată Europa. Au fost preferaţi profesori de la 17 universităţi din Franţa, la care s-au
adăugat 33 de universitari din Elveţia, Germania, Suedia, care, la rândul lor, total necunoscători, au trebuit să se
documenteze. S-au făcut cercetări şi s-au redactat materiale în mai multe limbi.

Franţa juca un rol important în diplomaţia europeană de după primul război mondial. La solicitarea Guvernului
Franţei, adresată Academiei Franceze prin universităţile de renume, dar şi pentru a fi utilizat ca material informativ şi
documentar s-au făcut cercetări riguroase şi chiar s-a redactat şi s-a publicat în volum „La REFORME AGRAIRE
EN ROUMANIE - et les Optants hongrois de Transylvanie devant la Societe des Nations”, publicată în anul 1927,
când disputa procesuală era în toi. Este de remarcat că s-au cerut cercetări şi păreri cel puţin în aparenţă neutre, care
susţineau partea României. Generozitatea Guvernului Român era dictată de credinţa că dreptatea este de partea lui şi

43
au fost cooptaţi şi alţi cercetători.

Este cazul profesorilor erudiţi din Anglia şi Germania, în care Ungaria avea un lobby puternic şi personalităţi
influente din aceste ţări erau de partea ei. De exemplu: au fost cooptaţi şi au depus lucrări la dispoziţia decidenţilor
prof. J.E.G. de Montmorency, profesor de drept la Universitatea din Londra, şi prof. Karl Strupp, profesor la
Facultatea de Drept din Frankfurt.

Angrenarea unui număr atât de însemnat de persoane în acest demers a produs haos şi nesincronizare. Partea
bună a documentării este că, în urma selecţiei făcute, s-au putut extrage sintetic concluziile necesare dezbaterii din
faţa Ligii Naţiunilor. Însă, foarte important, materialele elaborate au fost în faza următoare utilizate la Tribunalul
arbitrar româno-ungar de la Paris, unde s-au discutat la nivel de cuantum sumele plătite despăgubiri pentru optanţii
unguri, când litigiul a devenit de drept privat. Titulescu a coordonat apărarea României, dar nu a fost singurul actor în
scena unde s-au desfăşurat disputele, la Tribuna Ligii Naţiunilor, la Curtea de la Haga, la comisiile unde părţile au
fost invitate pentru explicaţii şi, în fine, la Tribunalul arbitrar.

I-au fost alături Alexandre Millerand, fost prim-ministru al Franţei, şi Sigmund Rosenthal, un remarcabil maestru
al barei şi cunoscător al dreptului internaţional. Rosenthal avea o bogată experienţă fiind preţuit de Brătianu însuşi,
care l-a numit consilier din partea României la Conferinţa de Pace de la Paris. El a lucrat în subcomisia privind
responsabilităţile războiului şi a violării legilor războiului.

A fost un jurist remarcabil, cu vocaţie, erudit, calităţi dublate de intransigenţa personală care o făcea pentru
documentare proprie, în cercetarea dovezilor şi stabilirea faptelor. A fost membru în comisia de unificare a legislaţiei
civile şi comerciale de pe lângă Ministerul Justiţiei şi, din 1923, a făcut parte din Comisia de reparaţii de la Paris,
pentru aplicarea art. 181 din Tratatul de la Trianon. Era printre cei recomandabili de a participa şi la procesul
optanţilor, unde a debutat ca reprezentant al României. După prestaţia sa remarcabilă, Ion Brătianu i-a propus să
fixeze onorariul, iar Sigmund Rosenthal a răspuns cu demnitate: „Onoarea de a fi reprezentat ţara mea în acest proces
constituie cel mai frumos onorariu al vieţii mele”.

Rosenthal nu poate fi uitat. Ar fi nedrept să i se atribuie totul lui Titulescu, care s-a folosit de pregătirea şi
cercetarea probatorie în proces făcute în munca de filigran a lui Rosenthal. Acurateţea argumentelor sale, concluziile
şi memoriile scrise pe care le-a depus şi apoi publicat în „Pandectele române” sunt dovada eforturilor sale susţinute
cu tenacitate.

Într-adevăr, contrastul puternic a reieşit din limbajul a două lumi diferite, lumea reprezentată de Titulescu, un
liberal şi democrat european, şi lumea feudală opusă care l-a avut exponent pe Apponyi; acesta vorbea în numele
unei aşa-zise „patrii maghiare sfinte”, care a fost nedreptăţită la Conferinţa de Pace şi trebuie să i se facă dreptate,
chiar şi prin restituirea/despăgubirea proprietăţilor rămase în Transilvania.

Litigiile au fost adjudecate cu privire la stabilirea despăgubirilor la Tribunalul arbitrar româno-ungar de la Paris.
La Tribunalul civil de mare instanţă din Paris se găsesc dosarele litigiilor purtate de Statul Român versus optanţii
unguri; între coperţile dosarelor se găsesc consemnate preocupările, eforturile, susţinerile părţilor pentru cele mai
multe hotărâri pronunţate. Investirea s-a făcut prin cererea depusă la 29 decembrie 1923 în numele optanţilor de
Ungaria. Investirea, procedura şi obiectul rezultă din convenţia care s-a impus părţilor.

În urma proceselor care purtate pe la diferite instanţe internaţionale, politice şi juridice, au durat peste şapte ani,
în arbitraj s-au stabilit sume care urmează să fie despăgubite de către Statul Român celor care au reclamat sub
denumirea încetăţenită de optanţi unguri.

Dreptul lor de proprietate s-a transformat în drept de creanţă constituit prin două fonduri, cel mai important al
optanţilor la Bâlle în Franţa. România a efectuat acolo toate vărsămintele la care a fost obligată în franci elveţieni şi
44
coroane aur, după cum a fost convertită obligaţia.

Tot în contextul despăgubirilor optanţilor unguri, România a renunţat la despăgubirile care îi erau datorate de
Ungaria stabilite de Comisia creată prin Tratatul de la Versailles, cerând Guvernului ungar să facă din aceste sume
vărsăminte pentru a fi satisfăcuţi optanţii unguri.

În împrejurări normale şi stabile din punct de vedere juridic, chestiunea marilor proprietăţi care au aparţinut
magnaţilor unguri ar trebui să fie cu totul încheiată. Statul Român a luat măsura exproprierii, după care, în baza Legii
Reformei Agrare din 1921, a împroprietărit categoria ţăranilor săraci şi îndreptăţiţi. În succesiunea lor, evenimentele
istorice şi faptele juridice îşi produc efecte definitive, progresul şi evoluţia societăţii a schimbat structura de
proprietate peste tot, iar anumite aspecte nu mai pot fi reversibile.

Readucerea în actualitate a pretenţiilor de proprietate după 1990, de către urmaşii „optanţilor”, este o eroare cu
atât mai gravă cu cât există voci şi autorităţi ale Statului Român care găsesc aplicabile legile de restituire şi în cazul
acestora.

prof.univ.dr.av. Ioan SABĂU-POP

Târgu-Mureş

61
(II)
Ungaria a readus în scenă problema
optanţilor unguri
cu vecinii săi
Cehoslovacia, Iugoslavia şi România,
unde au avut proprietăţi întinse un
număr de cca 300 de familii de mari
proprietari care se revendicau ca
aparţinând blazoanelor şi titlurilor
nobiliare maghiare. Proprietăţile lor au
ajuns să facă parte
şi să fie cuprinse în
teritoriile statelor succesoare Ungariei,
între cele menţionate şi România care
şi
-
a extins suveranitatea naţională
asupra Transilvaniei (Legea reformei agrare din 30 iulie
1921, se exprimă pentru teritoriile din Ardeal, Banat şi
Cri
şana). Un număr însemnat de cca 200 de familii aveau
proprietăţi şi în Transilvania, după statistici
,
deţineau
aproape 80% din suprafeţele agricole şi de păd
ure, în
numele statului ungar ai
cărui cetăţeni şi erau.
Alături de guvernanţii Ungariei
,
nu au rec
unoscut, nu
au acceptat Unirea Transilvaniei cu România şi s

45
-
au opus
măsurilor de expropriere adoptate de România. Iniţial
,
au
opus rezistenţă
,
negând orice autoritate a statului român în
ce
-
i priveşte, a cărui cetăţenie oferită au refuzat
-
o.
În faza următ
oare
,
ca cetăţeni unguri
,
au pretins să fie
exceptaţi de la expropriere
,
solicitând sprijinul Ungariei şi
al organizaţiilor internaţionale.
Cereau să fie lăsaţi să rămână şi mai departe stăpâni
peste moşiile din Ardeal
,
chiar dacă s
-
au expatriat
,
părăsind
cu bună credinţă teritoriile de acum ale României
şi să se găsească „şi pe mai departe în situaţiunile de care
beneficiază din vremea feudalilor”.
6
Cu toţii au făcut plângere la Liga Naţiunilor
împotriva Cehoslovaciei, Iugoslaviei şi României, prin
care so
licitau ca să rămână în proprietate sau moşiile lor
să fie răscumpărate la preţuri astronomice. Pretindeau că
li se cuvine un tratament ca foşti stăpâni, în cazul nostru
al Transilvaniei şi stabilirea despăgubirii să fie pe măsură
în cadrul reformelor agra
re.
Poziţia Guvernelor Cehoslovaciei şi Iugoslaviei a fost
cât se poate de clară. Au răspuns fără echivoc că
problemele legate de organizarea politică şi economică
prin reforma agrară din fiecare ţară constituie o chestiune
absolut de proprie de suveranita
te internă, în care nu avea
ce căuta Liga Naţiunilor. Astfel că această chestiune a
fost tranşată foarte clar, cererile optanţilor unguri au fost
expediate de la Liga Naţiunilor ca o chestiune internă a
Cehoslovac
iei şi a Iugoslaviei, fără nici
un fel de a
lte
discuţii, finali
zându
46
-
se simplu
,
cum a considerat în
viziune proprie fiecare stat.
În relaţiile cu România
,
problema optanţilor unguri a
luat o altă turnură la care au concurat 2 factori în
principal. Cercurile de interes ale optanţilor înfiltrate în
6
Onişor Ghibu: Op. cit. p. 321.
sferele puterii din România timpului
,
sprijinite puternic
din aval de influenţa Vaticanului
,
la rândul său cu
pretenţii, au fost foarte abile şi
,
pe de altă parte, factorii
decizionali ai României au manifestat naivitate şi
slăbiciuni neîngăduite.
Guverna
nţii, cercurile puterii şi parte însemnată din
fruntaşii României au crezut de cuviinţă că este mai bine
să se ducă tratative
,
având convingerea de justeţea
măsurilor adoptate. A fost o capcană întinsă diplomaţiei
româneşti, care nu a fost sesizată. Era
pr
evizibil că optanţii adânc înrădăcinaţi în
concepţiile lor feudale care şi
corespundeau intereselor lor, au refuzat
evidenţa unei situaţii de fapt şi de drept.
Au adoptat o poziţie total rigidă şi au
mizat pe câştigul cauzei, după cum au şi
reuşit până la
un loc.
Au supralicitat pretenţii exorbitante
în cazul supunerii la expropriere, prin
intermediul Guvernului Ungar
,
au cerut
printre altele un preţ cu mult superior
celui plătit proprietarilor români. Din
cele consemnate în documentele la îndemâna şi ana
lizate
de istorici
7
,
se pretindea o despăgubire globală de peste 33
miliarde lei
,
care să se achite imediat; plata să se facă în
franci aur şi coroane aur cu o singură tranşă, plata 20%
pentru deranjul în proprietate, cu păstrarea unor
proprietăţi la aleg

47
ere. După ce contenciosul a trecut la
instanţele internaţionale, nu s
-
a mai discutat în moneda
naţională a României, care la acea dată era convertibilă.
Moneda naţională a României era cu mult mai
puternică decât în zilele noastre, iar pentru a face o
com
paraţie cu pretenţiile emise ceea ce era insurmontabil,
bugetul anual al ţării nu depăşea 13 miliarde de lei.
Cel care demască în numele României aceste
pretenţii absurde a fost Nicolae Titulescu
,
reprezentantul
principal al României la Liga Naţiunilor.
El
a surprins substratul problemei
,
bazându
-
se pe
intuiţia sa juridică şi calităţile de diplomat, cu toate că la
început nu era iniţiat în aspectele disputei. Excelenta lui
pregătire diplomatică, darul oratoric şi autoritatea de care
se bucura a dus la acce
ptarea punctului de vedere că
reforma agrară din România, în jurul căreia gravitau
reclamaţiile optanţilor
,
este o chestiune exclusiv internă a
României
,
în care Liga Naţiunilor nu se poate amesteca.
S
-
a ajuns la o concluzie similară cu a Cehoslovaciei
şi
Iugoslaviei şi s
-
a redactat un document
,
proces

ver
-
bal
,
care trebuia să închidă contenciosul pendinte la Liga
Naţiunilor. Delegatul Guvernului Ungar a participat la re
-
dactare şi a semnat procesul

verbal, alături de Nicolae
Titulescu şi reprezentanţi
i desemnaţi de Liga Naţiunilor.
Cercurile oficiale maghiare au dezavuat actul semnat
,
cu toate că reprezentantul Ungariei avea depline puteri în
numele guvernului. S
48
-
a pretins că nu are dreptul să
semneze aranjamentul care s
-
a făcut, au înlocuit delegatul
la Ligă cu contele Apponyi. La Liga Naţiunilor nu s
-
a
clarificat această repoziţionare a Ungariei care şi
-
a
renegat semnătura cu puteri depline a propriului
reprezentant, erau necesare clarificări, în acelaşi
timp
România nu a reacţionat pe măsură. Lucruri
le au

Prof.univ. dr.
IOAN SABĂU

POP
7
A se vedea Vasile Nistor, op. cit. p. 270.
62
rămas în suspensie şi conflictul diplomatico
-
juridic
readus în actualitate.
Statul Român nu are o reacţie decisivă, cursul
contenciosului se schimbă în cazul României, odată cu
numirea lui Apponyi, un remarcabil r
eprezentant al
conservatorismului anacronic, al stărilor feudale depăşite,
inteligent şi inflexibil, tocmai un personaj potrivit pentru
asemenea misiune din partea Ungariei.
Onisifor Ghibu, contemporan cu evenimentele şi
cunoscător al parcursului procesul
ui optanţilor unguri
,
afirmă că Apponyi chiar fiind deplin interesat şi tributar
rânduielilor feudale, era o figură remarcabilă a politicii
feudale maghiare care a menţinut populaţia românească
din Transilvania într
-
o stare de aservire şi inferioritate
eco
nomică existentă dinainte de Revoluţiile de la 1848,
tocmai bun acel Apponyi foarte capabil şi convingător
pentru misiunea acordată, vorbitor fluent în mai multe
limbi (germană, italiană, franceză, engleză), afişa o ţinută
şi atitudine diplomatică, care ca
ptiva auditoriile în mod
deosebit cel neiniţiat în domeniu. Sarcina principală a lui
era să tragă linie peste tot ce făcuseră antecesorii săi şi să
readucă lucrurile în discuţie de la început.
Guvernul României a jucat totul pe „Cartea Titulescu”,
însă ma
rele profesor şi diplomat român stăpân pe
argumente, cu dreptatea de partea lui
49
,
nu a mai luptat cu
aceeaşi forţă. Dornic de afirmare şi orgolios
,
nu a vrut să
rateze duelul diplomatic şi oratoric cu ecoul pe care îl
putea produce de la tribuna Ligii Naţiu
nilor, era o ocazie
remarcabilă de afirmare a personalităţii sale pe scena
diplomaţiei internaţionale, ţinea mult la propria persoană
faţă de care a trecut în plan secund o chestiune naţională
atât de importantă.
Este tot atât de adevărat că toate premisel
e erau de
tranşare favorabilă României şi o asemenea victorie în
faţa Ungariei ar fi avut răsunet în toate cancelariile
occidentale, iar Titulescu s
-
ar fi umplut de glorie.
Vastele sale cunoştinţe juridice, spiritul intuitiv,
spontaneitatea oratorică dubl
a
u
foarte mult, chiar
acoperea
u
nerecunoaşterea unor detalii tehnice, a unor
statistic
i, număr de persoane, suprafeţe
etc. şi o putere
genială de a specula pe greşelile şi argumentele
adversarilor dovedite atât în procesele de răsunet din ţară
şi ce intere
sează aici pentru interesele României. Este
dificil de reproşat că nu a rezistat ispitei de a
-
l învinge pe
Apponyi şi a riscat
,
acceptând disputa tocmai pe interese
patrimoniale, politice şi financiare ale României.
În pledoaria sa din 20 aprilie 1923, a
demascat enormi
-
tatea pretenţiilor Ungariei, numindu
-
le „imposibilitate
amorală” dublată de imposibilitate financiară
,
pentru că
cererea de plată în aur depăşeşte de peste 2 ori şi jumătate
cifra totală a bugetului român. Titulescu a adus argumente
decisiv
e atunci când a învederat textual că România are
perspectiva unei economii moderne
,
că „a căutat să
imprime legislaţiei agrare un caracter obiectiv ca semn al
unei dreptăţi severe, poate, dar dreptate egală pentru toţi:
50
Aceasta a făcut să trateze pe picior
de egalitate atât
optanţii unguri cât şi proprietarii români”.
8
Titulescu a
adus argumente şi dovezi concludente în direcţia că
reforma agrară din 1921 a vizat în egală măsură pe toţi
ţăranii cultivatori de pământ „independent de orice
consideraţie asupr
a naţionalităţii anterioare şi astfel un

Vasile Nistor, citat preluat, op. cit. p. 27.
mare număr de ţărani unguri sunt astăzi proprietari în
Transilvania datorită legilor româneşti de expropriere pe
un pământ care, altfel nu le
-
ar fi revenit niciodată.”
Trebuie recunoscut meritul istoric al diplomatu
lui şi
eminentului jurist care a fost Titulescu, în prima etapă
dobândind un succes covârşitor prin semnarea procesului
verbal care statua justeţea cauzei României, care a scos
Transilvania din feudalism în care a fost abandonată la
discreţia grofilor ungu
ri de Pactul dualist de la 1867, şi că,
în definitiv
,
chestiunile de reformă şi de proprietate ţin de
suveranitatea României, constituie o politică internă fără
să poată fi internaţionalizată.
1.
Repere de desfăşurare ale procesului optanţilor şi
hotărârile
adoptate
Ca urmare a sforilor trase prin culisele cancelariilor
europene
,
unde simpatiile împărtăşite pentru România şi
Ungaria erau împărţite, după Unire
,
înflăcărarea
personalităţilor care au susţinut în Occident cauza dreaptă
şi jertfele aduse de popo
rul român s
-
a mai atenuat, fie
considerând ca o misiune îndeplinită, fie mai ales de
angrenarea în luptele interne pentru putere şi pentru
acumularea de avere, pentru mulţi fruntaşi politici
interesele ţării au fost trecute în plan secundar. Au început

apară germenii care săpau la temelia României Mari şi
din interiorul ţării, lupta pentru putere şi averi orchestrată
chiar de Casa Regală au dat semnele de slăbiciune ale
Statului Român, simpatia occidentală erodată sau
diminuată. După război
,
toţi actorii
s

51
-
au concentrat pe
reconstrucţia internă a statelor rezultate din prima mare
conflagraţie. Era propice pentru România să
-
şi croiască
propriul drum şi să se afirme egal cu celelalte state,
aruncând balastul care până atunci o încetinea.
Prudenţa şi poate
ignoranţa în egală măsură cu
dezinteresul pentru destinele ţării
,
care ne urmăresc ca o
fatalitate istorică până în zilele noastre, au făcut ca unele
lucruri să se îndrepte într
-
o direcţie greşită, cu acumulare
în timp şi cu efecte în lanţ, până în zilele
noastre
,
când
plătim poliţele unei consecvente captivităţi istorice.
Este şi situaţia
generată de procesul politico
-
istoric al
optanţilor unguri
,
care a stat la rădăcina proceselor
aceloraşi optanţi la Tribunalul arbitral de la Paris.
E adevărat că Titules
cu a susţinut interesele României
în toate fazele îndelungatului proces
,
dar aceasta după ce
Apponyi a tras sfori cu abilitate şi a reuşit să impună că
problema trebuie soluţionată la nivelul Ligii Naţiunilor,
adică, caracterul intern al reformei agrare es
te discutabil
şi trebuie aduse soluţii în instanţe internaţionale. Repe
-
tăm
,
nu s
-
a întâmplat aşa în cazul Cehoslovaciei, unde în
provincia Slovacă 25% din populaţie era de origine
maghiară şi marile proprietăţi aparţineau magnaţilor
unguri
,
şi la fel în c
azul Iugoslaviei
,
unde situaţia de
proprietate în prov
incia Novi
Sad era asemănătoare.
Se pune legitim întrebarea, cum de a reuşit
Cehoslovacia să evite internaţionalizarea contenciosului
52
,
cât timp reforma agrară a acestei ţări nu era atât de
progresistă
cu aceea iniţiată de România, istoria
maghiarimii a fost mai prezentă în Slovacia, unde au
evoluat centre de cultură şi de civilizaţie ungureşti
(Gheorghe Rakoczi şi contele Andrassi), de asemenea
mari proprietăţi, în fine capitala Ungariei feudale a fost
la
Pojon (Bratislava zilelor noastre).

Aurelian Pavelescu: „Restitutio in integrum a fost o


greşeală; Sub masca şi sub aparenţa retrocedărilor
s-au realizat mari fapte infracţionale”
15 aprilie 2015 | Articol scris in EVENIMENT,POLITICA
FacebookTwitterGoogle+Partajează

Preşedintele PNŢCD – partidul care a iniţiat, pe timpul


guvernării CDR, procedura restitutio in integrum -, Aurelian Pavelescu, consideră că aceasta a fost o
greşeală şi spune că este necesară constituirea unei comisii parlamentare care să ancheteze modul în care
au fost făcute retrocedările.

„Cred că este nevoie de o mare comisie de anchetă, care să se facă în Parlament, pentru a se studia marile
retrocedări, pentru că sub masca şi sub aparenţa retrocedărilor s-au realizat mari fapte infracţionale. Cred că
trebuie găsită o soluţie pentru a se pune capăt aestui imens jaf, care a avut consecinţa unei pervertiri a ideii
iniţiale”, afirmă Pavelescu, precizînd că PNŢCD a introdus în viaţa publică ideea restituirilor de bună credinţă,
ca o formă de recompensă pentru cei care şi-au pierdut proprietăţile.

„Cu toate acestea, consider că restitutio in integrum a fost o greşeală. Nu a fost o formulă potrivită, pentru că se
schimbase textura socială. Cred că procesul de restutuire trebuia făcut ca şi în celelalte ţări foste comuniste, în
53
nişte limite de despăgubiri precis reglementate de lege, într-un timp scurt în care să fie fixate şi plătite, nu să se
ajungă la o îndatorare a statului, ca România să plătească încă 20 de ani de aici încolo zeci şi sute de miliarde de
euro, în condiţiile în care aceşti bani vin tot de la oameni”, precizează liderul ţărăniştilor.

Referindu-se la aşazisele biserici istorice maghiare care au revendicat şi chiar au obţinut importante imobile de
interes public, Pavelescu – filolog şi absolvent de drept, respectiv avocat -, demonstrează că acestea nu au avut
niciodată calitatea de proprietar al proprietăţilor solicitate. „Statusul Romano-Catolic a obţinut proprietăţi în tot
Ardealul, proprietăţi ale Bisericii Romano-Catolice maghiare, dar care nu au aparţinut niciodată bisericii – ele
au aparţinut statului ungar. Or, după 1920, acele proprietăţi au intrat în proprietatea statului român, prin Tratatul
de la Trianon. Prin urmare, acele proprietăţi au fost şi sînt şi astăzi ale statului român. Ele nu puteau fi solicitate
de o asociaţie de drept privat, a Bisericii Romano-Catolice maghiare, aşa cum s-a întîmplat, pentru că realitatea
juridică este cu totul alta. S-au obţinut însă din cauza unor acte de corupţie, a unor influenţe politice, a faptului
că, în multe cazuri, statul român nu s-a apărat – aceste cazuri nu s-au cunoscut pentru că juriştii unor instituţii
nu ştiau de s-a întîmplat la 1920 şi la 1937 şi, prin urmare, nu au înţeles istoricul fiecărei situaţii în parte (sînt
situaţii în care s-au restituit zeci de mii de hectare de teren la nişte composesorate, cu situaţii juridice incerte)”,
arată Pavelescu absurdul situaţiei.

Acesta explică modul în care, „printr-un fals”, s-a ajuns ca Statusul Romano-Catolic să fie considerat moştenitor
al unor proprietăţi. „Vorbind de Statusul Romano-Catolic, acesta nu a a avut niciodată personalitate juridică pe
timpul Imperiului Austro-Ungar. În 2005, în mod fraudulos, au obţinut o hotărîre judecătoarească la Sfîntu
Gheorghe sau la Miercurea Ciuc, în care o asociaţie a fost recunoscută de un judecător ca fiind continuatoarea
Statusului Romano-Catolic ca proprietar. Acea hotărîre este dată prin săvîrşirea unei infracţiuni şi trebuie
anulată. Ca o consecinţă, trebuie anulate toate actele de restituire care s-au fundamentat pe acest fals şi pe alte
infracţiuni”, atrage atenţia liderul ţărănist, sugerînd şi modaliatea în care se poate rezolva problema.

„În acest sens, ar trebui reintrodus recursul în anulare – scos în 2003 din Codurile de Procedură Civilă, respectiv
Penală, deoarece este o cale de atac extraordinară, prin care procurorul general al României poate cere
desfiinţarea unei hotărîri irevocabile, în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Aceste fraude nu pot fi niciodată recunoscute ca legale şi credibile, mai ales că este vorba despre averi
imobiliare extraordinar de mari, de instituţii ale statului, instituţii de interes public, de munţi întregi de pădure.
Aceste lucruri trebuie reanalizate şi găsite soluţii pentru ca aceste rapturi să fie desfiinţate prin hotărîri
judecătoreşti. Mai ales Ardealul a fost victima unui val de restituiri care au fost făcute prin acte false. S-a venit
cu cărţi funciare false, cu martori falsi. În contextul Procesului Optanţilor, persoane moştenitoare ale familiilor
de grofi, care şi-au primit despăgubiri după 1920 cînd au optat să plece din ţară – au primit bani din partea
statului român, au fost plătiţi în aur -, iar acum pentru a doua oară au fost practic recompensaţi, primind şi
proprietăţile înapoi”, arată Pavelescu jaful la care a fost supusă România.

În opinia acestuia, comisia parlamentară constituită cu scopul verificării procesului de retrocedare ar putea reda
statului român proprietăţile restituite falşilor proprietari. „O asemenea comisie de anchetă ar trebui să facă
cercetări pe fiecare caz în parte, aceste asociaţii care au primit statut de continuator al altor asociaţii, cu alte
forme, să fie verificată realitatea juridică din spatele acestora. În final această comisie ar trebui să solicite,
printr-o procedură extraordinară, desfiinţarea titlurilor obţinute prin falsuri. Iar informaţiile există pe piaţă – s-
au făcut atîtea anchete de presă, s-au dezvăluit atîtea documente, personal am adus la iveală problema Statusului
Romano-Catolic şi faptul că, în 1937, o comisie a statului român a stabilit, cu documente, faptul că acesta nu
avea personalitate juridică. Or, judecătorul de la Covasna nu a avut în faţă acel raport al comisiei, realizat la
cererea regelui. Lucrurile sînt cunoscute, trebuie doar iniţiate proceduri.

54
Sînt foarte multe situaţii care ar putea face obiectul unei analize într-un cadru parlamentar, unde se pot aduce
documente, unde pot fi chemaţi specialişti, experţi în drept, economie, istorie, iar dosarele de cercetare
constituite să plece spre nişte proceduri judiciare pentru ca aceste restituiri să fie anulate”, conchide preşedintele
PNŢCD.

Adriana STUPAR

FNRP: Acte ce atestă că urmaşii optanţilor maghiari


au făcut revendicări ilegale, date ”în premieră”
Preşedintele Fundaţiei Naţionale a Românilor de Pretutindeni (FNRP), Eugen Popescu, susţine că la
Universitatea de Vară de la Izvoru Mureşului au fost prezentate, ”în premieră”, documente care atestă că urmaşii
optanţilor maghiari au revendicat, fără drept, proprietăţi uriaşe din Transilvania.

Share pe Facebook 716 afişări

FNRP: Acte ce atestă că urmaşii optanţilor maghiari au făcut revendicări ilegale, date ”în premieră”

Eugen Popescu a declarat, vineri, că la Universitatea de Vară de la Izvoru Mureşului (Harghita) au fost
prezentate, "în premieră”, documente care atestă că urmaşii optanţilor maghiari au venit în România şi au
revendicat, fără drept, proprietăţi uriaşe din Transilvania, cerând anchetarea retrocedărilor şi afirmând că, în
55
cazul în care nu vor fi începute cercetări în acest caz, reprezentanţii FNRP şi cei ai Forumului Transilvania
Furată vor ieşi în stradă, transmite corespondentul MEDIAFAX.

"Au fost plătite toate acele proprietăţi. Ei (urmaşii optanţilor maghiari - n.r.) nu aveau dreptul să
revendice aici proprietăţile şi vorbim de sute de mii de hectare de pădure şi clădiri, foarte multe din
Transilvania. Acest lucru nu este posibil, să dai de două ori aceluiaşi om aceeaşi proprietate. Pentru că
înseamnă că suntem un stat prost, pentru că împrăştiem resursele noastre. Trebuie făcută o anchetă
foarte clară, văzut cine a preluat această proprietate, în condiţiile în care cel care a avut-o a fost
despăgubit şi trebuie înapoiată statului român. Nu este posibil ca statul român, ca tot ceea ce reprezintă
aceste averi uriaşe să fie date urmaşilor acestor grofi, care deja au fost depăgubiţi în 1921”, a spus
Popescu.

Preşedintele FNRP a adăugat că aceste retrocedări ilegale au fost făcute "fără îndoială” cu "multe complicităţi
din cadrul instituţiilor statului român”.

"Vorbim de puterea judecătorească, poate de instituţii de forţă ale statului român, de servicii secrete care nu se
poate să nu fi ştiut că acele documente erau false, că acei urmaşi au fost falşi şi au dat soluţii şi n-au informat la
timp pe cei care trebuia, sau poate de decidenţi complici, trebuie să spunem şi lucrul acesta. Noi cerem să se
ancheteze aceste lucruri şi să se găsească vinovaţi”, a afirmat el.

Documentele, care cuprind numele optanţilor, bunurile vândute şi sumele cu care au fost despăgubiţi de statul
român, vor fi puse la dispoziţia DNA, pentru demararea cercetărilor.

"În caz contrar, vom ieşi în stradă, pentru că nu vom avea de ales. Este bogăţia acestei ţări, a acestui popor şi nu
ne putem bate joc de ea, fie şi pentru generaţiile viitoare. Vom ieşi în stradă şi vom cere ca aceste instituţii să-şi
facă datoria, de aceea sunt plătite din bani publici şi nu sunt plătite cu bani puţin”, a spus Eugen Popescu.

La rândul său, Marcel Bărbătei, iniţiatorul Forumului Transilvania Furată, a declarat că lista prezentată "în
premieră" cuprinde peste 500 de nume şi sumele încasate de aceştia de la statul român.

"Niciun fel de urmaş al vreunui optant nu avea dreptul în Transilvania să recupereze vreo palmă de pământ,
acestea fiind deja plătite. În acest caz, solicităm autorităţilor române să ia de urgenţă măsurile necesare pentru
recuperarea teritoriilor naţionale retrocedate ilegal. Am făcut publică lista din Arhivele Naţionale cu teritoriile,
cu sumele încasate de fiecare optant: vorbim de grofi, de conţi, mari bogătaşi”, a spus Marcel Bărbătei.

Potrivit acestuia, după Primul Război Mondial, conform tratatelor internaţionale, Regele Ferdinand a iniţiat
reforma agrară, dându-le posibilitatea marilor latifundiari să opteze pentru dobândirea cetăţeniei române sau
vânzarea proprietăţilor lor. Odată ce teritoriul Transilvaniei a revenit României, prin Marea Unire, optanţii,
cetăţeni ai Imperiului Austro-Ungar, au avut două posibilităţi: fie să rămână în România, situaţie în care erau
somaţi să îşi ia cetăţenia română, fie să rămână la Viena sau la Budapesta, unde stăteau deja, coordonându-şi
afacerile prin interpuşi, şi să îşi vândă proprietăţile statului român. Cei care nu au fost mulţumiţi cu sumele
primite, au intrat în celebrul proces al optanţilor, în care s-a stabilit, de căre o curte internaţională, dacă aveau
dreptul la mai mult sau mai puţin decât au primit.

"Este vorba despre 3,5 tone de coroane aur, care înseamnă echivalentul a peste o sută de tone de lingouri de aur.
Deci, un tezaur al României practic a fost dat pentru partea din Transilvania care a fost plătită cu vârf şi îndesat
celor care nu au mai dorit să stea în România să devină cetăţeni români. Să nu uităm că statul român le-a plătit,
atunci, în plus încă 10 la sută faţă de sumele stabilite, drept despăgubire pentru că nu apucaseră să ia recolta din
anul respectiv”, a afirmat Marcel Bărbătei.
56
Potrivit sursei citate, unul dintre multele cazuri de acest fel este cel al celebrilor conţi Bánffy, urmaşii acestuia
primind mii de hectare de terenuri şi de pădure în judeţele Mureş, Sălaj şi Harghita.

"Moştenitorii grofilor au depus cereri de retrocedare pentru păduri şi terenuri agricole în suprafaţă totală de sute
de mii de hectare de pădure. Alte ramuri de moştenitori solicită, de asemenea, importante clădiri în Cluj, dar şi
din alte zone din Ardeal. Conform listei din Arhivele Naţionale, numai contele Bánffy Zoltán a primit peste 8
milioane de lei în coroane aur în urma vânzării proprietăţilor deţinute în Transilvania către statul român.
Evaluarea s-a făcut de către un tribunal mixt. În aceste condiţii, avem de a face cu o retrocedare ilegală, aşa cum
sunt alte zeci de mii de retocedări în Transilvania”, a afirmat Marcel Bărbătei.

Familia conţilor Bánffy este, de altfel, una dintre familiile care au de recuperat cele mai multe clădiri, dar şi
terenuri agricole în Transilvania. Documentele indică faptul că cea mai mare parte a pădurilor revendicate de
urmaşii acestuia se află în judeţul Mureş. Potrivit autorităţilor locale din acest judeţ, suprafeţele solicitate sunt
de peste 30.000 hectare de pădure.

Reprezentantul Forumului Transilvania Furată a dat şi alte exemple, între care cel al contelui Kendeffy, care a
deţinut proprietăţi imense în zona Parcului Naţional Retezat şi care, deşi iniţial au fost vândute statului român,
au fost retrocedate ilegal.

Pe listă figurează şi contele Kálnoky din Covasna, un apropiat al Prinţului Charles, care a primit proprietăţi, deşi
Ludmila Bess, văduva contelui Felix Kálnoky, care a acceptat exproprierea averii acestuia, a încasat sume
însemnate pentru toate terenurile expropriate.

Conducerea Forumului Transilvania Furată susţine că subiectul "retrocedărilor ilegale" este "mult mai important
decât cel al defrişărilor pădurilor”, despăduririle fiind doar un efect al retrocedărilor ilegale.

"Autorităţile române să îşi facă datoria. Ar trebui sancţionaţi toţi cei care au participat la acest mare jaf,
începând cu judecători, cu procurori care nu şi-au făcut datoria, cu avocaţi care nu au avut verticalitatea
necesară şi s-au vândut, inclusiv Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi cei din comisiile
locale şi judeţene care au încălcat legile în vigoare”, a declarat Bărbătei.

La Universitatea de Vară de la Izvoru Mureşului a fost dezbătută, vineri, "Problema retrocedărilor ilegale de
proprietăţi în Transilvania – de ce statul român nu reacţionează?”.

Cea de-a XIII-a ediţie a Universităţii de Vară se va încheia sâmbătă, când participanţii şi reprezentanţii
comunităţilor româneşti din Serbia, Ucraina, Republica Moldova, Italia şi Spania vor participa la slujba de hram
a Mănăstirii ”Adormirea Maicii Domnului” de la Izvoru Mureşului, cunoscută şi ca Biserica Românilor de
Pretutindeni.

Citeşte ş

Problematica proprietăţii foştilor optanţi unguri în


actualitatea istorică şi legislativă din România (1)
aprilie 23, 2014 in Societate


57



 inShare
 Save

Contextul istoric în care a apărut problema „optanţilor”

După Unirea Transilvaniei cu România prin actul istoric de la 1 Decembrie 1918, au trebuit rezolvate multe
chestiuni interne şi internaţionale privind stabilirea graniţelor de vest ale tânărului Stat Român, dar şi chestiuni
legate de succesiune ale statelor reglementate de dreptul internaţional, de cetăţenia locuitorilor Transilvaniei de
până atunci şi, nu în ultimul rând, de dreptul de proprietate.

Referitor la dreptul de proprietate, erau de soluţionat aspectele privind dreptul de proprietate aparţinând statelor
implicate în împărţirea teritorială, pe de o parte, precum şi dreptul de proprietate asupra bunurilor private aflate
pe teritoriul Transilvaniei, care până la Marea Unire le-au deţinut persoane fizice sau alte entităţi constituite
juridic după regulile dreptului privat (societăţi, biserici, bănci, cooperative, asociaţii etc.), pe de altă parte.

Bunurile care erau supuse unui regim instituţional, adică deţinute de monarhia austro-ungară ca stat imperial,
erau de două categorii: prima categorie, care revenea cancelariei imperiale propriu-zise, şi a doua, cele care
reveneau Ungariei ca parte statală în monarhia bicefală. Aici s-a născut şi prima dificultate de partajare rezultată
din complexitatea evoluţiei şi transmiterii formelor de proprietate publică existentă dinainte de 1867, când s-a
născut pactul dualist. Adică erau categorii de bunuri care au aparţinut instituţiilor imperiale înainte de 1867 şi
care nu s-au transmis formal Ungariei, pactul dualist având atunci o semnificaţie pur politică. Este, spre
exemplu, teritoriul din zonele grănicereşti – garnizoanele militare cu zonele aferente, instituţiile publice ale
armatei şi autorităţilor imperiale (fondurile publice – entităţi înfiinţate de împăraţii Iosif al II-lea şi Maria
Tereza). În ce le priveşte după anul 1920, Guvernul ungar a făcut eforturi să le recupereze sau să le transmită
unor particulari de naţionalitate maghiară, rămaşi în continuare în credinţa Ungariei, pentru a împiedica
preluarea de către Statul Român. De exemplu, aşa s-a întâmplat cu o clădire publică din Braşov, redenumită
„Casina maghiară” şi „Cercul cetăţenesc Maghiar din Braşov”.

Cert este că transmiterea bunurilor caracterizate ca având uzaj public, pe principiul succesiunii teritoriale între
statele succesoare, a revenit statului la care s-a transmis teritorial o provincie; în cazul nostru, Transilvania
revenind României, toate bunurile publice ale statului ungar au intrat în componenţa patrimonială a României,
cu obligarea de a plăti eventuale creanţe accesorii acestor proprietăţi.

O situaţie aparte o prezintă, însă, regimul juridic al proprietăţii private, care în principiu nu se schimbă, titularii
dreptului de proprietate rămânând aceiaşi.

În cazul Transilvaniei, după Primul Război Mondial, s-au ivit evenimente importante care au afectat fizionomia
juridică şi a formelor de proprietate privată generate de nedreptăţile istorice, de puternicele stări de lucruri ale
relaţiilor feudale prezente încă în începutul secolului XX, instituite de marii proprietari latifundiari unguri, întru
totul ancoraţi în sistemul feudal.

Sub imboldul doctrinei Wilsonniene privind drepturile individuale şi egalitatea indivizilor, al efectelor
devastatoare produse de război, al atitudinii Ungariei care făcea eforturi disperate pentru recuperări teritoriale,
s-au impus, atât în România, cât şi în statele succesoare imperiului, o serie de reforme şi de alte măsuri
legislative pentru a soluţiona contenciosul istoric cu statul vecin. Erau aspecte foarte greu de clarificat, pe de o
parte, şi trebuia reorganizată ţara prin modernizarea şi democratizarea instituţiilor, pe de altă parte, lucruri care
58
s-au şi realizat prin Constituţia de la 1923. În fine, era necesar de a înfăptui reforma economică şi agrară pentru
populaţia românească aflată într-un grad insuportabil de pauperizare seculară. A fost adoptată Legea reformei
agrare din 30 iulie 1921 pentru Ardeal, Banat şi Crişana, care avea particularitatea că erau vizate marile
proprietăţi ale latifundiarilor unguri care deţineau suprafeţe funciare imense acumulate secular.

Prin Tratatul de la Trianon, din 4 iunie 1920, s-au statuat o serie de măsuri care priveau România şi Ungaria.
Interesează aici faptul că Ungaria a fost obligată să predea României arhivele istorice şi de proprietate privind
Transilvania. Totodată, locuitorilor Transilvaniei, care au fost până la Marea Unire consideraţi cetăţeni ai
monarhiei habsburgice, care s-a destrămat, li s-a pus la dispoziţie un drept de opţiune ce trebuia exprimat într-un
anumit termen cu privire la cetăţenia pe care o alege fiecare, fie română ca locuitor al Transilvaniei revenită la
România, fie a Ungariei, fie o altă cetăţenie a statelor succesoare cu provincii istorice preluate din imperiu.

Puşi în faţa acestei opţiuni, în afara populaţiei obişnuite care a rămas în Transilvania, aproape toţi marii
proprietari şi reprezentanţi ai autorităţilor din Ungaria prezenţi în Ardeal au preferat să nu recunoască şi nici să
accepte Unirea şi, foarte important, au ales cetăţenia ungară sau, în orice caz, nu au preferat cetăţenia română şi
au plecat, deci, în străinătate. De aici s-a încetăţenit şi termenul de „optanţi unguri”.

Efectele importante s-au produs prin această opţiune asupra proprietăţilor din Transilvania, supuse reformei
agrare, exproprierii, corelativ cu împroprietărirea populaţiei sărace îndreptăţite, indiferent de naţionalitate.

Problema proprietăţilor care au aparţinut „optanţilor unguri” şi care urmau să fie expropriate şi apoi să fie
împărţite prin împroprietărire a constituit obiectul unor dispute înverşunate la autorităţile naţionale şi
organizaţiile internaţionale ale vremii, controversă care din păcate nu s-a terminat nici până în zilele noastre.

Aşadar, termenul de „optanţi” a avut în vedere pe acei locuitori de origine ungară, sau declaraţi unguri din
Transilvania, care după Tratatul de la Trianon nu au acceptat cetăţenia română oferită de prevederile tratatului;
ei au „optat” pentru cetăţenia ungară sau altă cetăţenie lăsată la alegere de acelaşi Tratat de Pace.

Disputa judiciară care a amplificat conflictul atât cu Guvernul Ungariei, cât şi cu categoria „optanţilor” a fost
născută de Reforma Agrară din 1921, când au fost supuse exproprierii şi moşiile întinse care au aparţinut
proprietarilor unguri, fie cei care au devenit cetăţeni români prin Tratat (foarte puţini), fie cei care au rămas
cetăţeni unguri după ce au optat pentru cetăţenia ungară.

În intenţia Statului Român era aplicarea Reformei agrare din 1921, fără nici o discriminare. Acest lucru i-a
nemulţumit pe optanţi, care au încercat să impună în favoarea lor o serie de privilegii, scop în care au făcut
lobby la mai toate forurile politice şi juridice atât din România, cât şi în plan internaţional. Ungaria a făcut din
această dispută o politică de stat cu prioritate.

Optanţii au înaintat la început cereri în faţa Tribunalelor din România prin care au contestat măsura exproprierii
care s-a făcut în mod egal pentru toate marile proprietăţi. Instanţele româneşti în anii 1921-1923 au confirmat
legitimitatea exproprierilor şi a Reformei Agrare prin împroprietărirea populaţiei sărace.

În perioada de după înlăturarea regimului bolşevic a lui Bella Kun, în august 1919, chiar cu sprijinul Armatei
Române, s-a instalat la putere în Ungaria Guvernul condus de Miklos Horthy. Optanţii unguri cu proprietăţi în
Ardeal au sesizat Guvernul horthyst de la Budapesta, care la 16 august 1922 se adresează Conferinţei de Pace a
Ambasadorilor de la Paris, susţinând că măsurile de aplicare a Reformei Agrare şi tratamentul juridic aplicat
marilor latifundiari unguri „constituie o flagrantă violare a tratatelor”. România a aplicat un tratament egal
pentru toate proprietăţile supuse exproprierii şi, mai apoi, atribuirii în mici suprafeţe pentru populaţia fără avere.
Şi chiar dacă „optanţii” au recunoscut acest model, ei pretindeau că li se cuvine un tratament preferenţial.
59
Deşi a ocupat mult atenţia opiniei publice europene în epocă, acel demers în faţa organismelor şi instanţelor
internaţionale are încă o serie semnificativă de necunoscute. Este o constatare pe care o face un contemporan,
Onisifor Ghibu, cărturar polivalent, care a scris despre procesul (procesele) optanţilor – „se cunoaşte, dar cred
că nu destul de bine, ce a fost cu acel proces”.

După ce Conferinţa Ambasadorilor de la Paris s-a considerat că nu poate fi investită să soluţioneze litigiul,
Ungaria a folosit prilejul de a pune în acţiune încercarea cercurilor revizioniste de a ţine în atenţia permanentă a
opiniei publice mondiale pretenţiile sale, deoarece ar fi fost restrânsă în graniţele ei pe nedrept. Pe lângă
pretenţiile exorbitante ca echivalent al proprietăţilor expropriate, s-au depus eforturi constante de a câştiga
simpatia şi sprijinul cercurilor conducătoare din lumea occidentală pentru refacerea Ungariei în teritoriile
dinaintea Primului Război Mondial, tactică folosită ca pretext.

Fenomenul s-a desfăşurat astfel:

După formarea statelor naţionale după Primul Război Mondial, provincii şi teritorii însemnate care au aparţinut
imperiului habsburgic s-au alipit sau au format statele naţionale. Ungaria a fost supusă acestui proces şi a
„pierdut” teritorii care pretindea că îi aparţin ca un drept istoric. Ungaria a fost redusă în graniţele stabilite prin
Tratatul de la Trianon prin care s-a pus capăt Conferinţei de Pace de după război.

Ungaria a readus în scenă problema optanţilor unguri cu vecinii săi Cehoslovacia, Iugoslavia şi România, unde
au avut proprietăţi întinse un număr de circa 300 de familii de mari proprietari care se revendicau ca aparţinând
blazoanelor şi titlurilor nobiliare maghiare. Proprietăţile lor au ajuns să facă parte şi să fie cuprinse în teritoriile
statelor succesoare Ungariei, între cele menţionate fiind şi România, care şi-a extins suveranitatea naţională
asupra Transilvaniei (Legea Reformei Agrare din 30 iulie 1921 se exprimă pentru teritoriile din Ardeal, Banat şi
Crişana). Un număr însemnat de circa 200 de familii aveau proprietăţi şi în Transilvania, după statistici deţineau
aproape 80 la sută din suprafeţele agricole şi de pădure, în numele statului ungar ai cărui cetăţeni şi erau.

Alături de guvernanţii Ungariei nu au recunoscut, nu au acceptat Unirea Transilvaniei cu România şi s-au opus
măsurilor de expropriere adoptate de România. Iniţial au opus rezistenţă negând orice autoritate a Statului
Român în ce-i priveşte, a cărui cetăţenie oferită au refuzat-o.

În faza următoare, ca cetăţeni unguri, au pretins să fie exceptaţi de la expropriere, solicitând sprijinul Ungariei şi
al organizaţiilor internaţionale.

Cereau să fie lăsaţi să rămână şi mai departe stăpâni peste moşiile din Ardeal, chiar dacă s-au expatriat părăsind
cu bună credinţă teritoriile de acum ale României şi să se găsească „şi pe mai departe în situaţiunile de care
beneficiază din vremea feudalilor”.

Cu toţii au făcut plângere la Liga Naţiunilor împotriva Cehoslovaciei, Iugoslaviei şi României, prin care
solicitau ca să rămână în proprietate sau moşiile lor să fie răscumpărate la preţuri astronomice. Pretindeau că li
se cuvine un tratament demn de foşti stăpâni, în cazul nostru ai Transilvaniei, iar stabilirea despăgubirii să fie pe
măsură în cadrul reformelor agrare.

Poziţia guvernelor Cehoslovaciei şi Iugoslaviei a fost cât se poate de clară. Au răspuns fără echivoc că
problemele legate de organizarea politică şi economică, prin Reforma Agrară din fiecare ţară, constituie o
chestiune absolut de proprie suveranitate internă, în care nu avea ce căuta Liga Naţiunilor. Astfel că această
chestiune a fost tranşată foarte clar, cererile optanţilor unguri au fost expediate de la Liga Naţiunilor ca o
chestiune internă a Cehoslovaciei şi a Iugoslaviei, fără nici un fel de alte discuţii, finalizându-se simplu cum a
considerat în viziune proprie fiecare stat.
60
În relaţiile cu România, problema optanţilor unguri a luat o altă turnură, la care au concurat doi factori în
principal. Cercurile de interes ale optanţilor infiltrate în sferele puterii din România timpului, sprijinite puternic
din aval de influenţa Vaticanului, la rândul său cu pretenţii, au fost foarte abile şi, pe de altă parte, factorii
decizionali ai României au manifestat naivitate şi slăbiciuni neîngăduite.

Guvernanţii, cercurile puterii şi parte însemnată din fruntaşii României au crezut de cuviinţă că este mai bine să
se ducă tratative având convingerea de justeţea măsurilor adoptate. A fost o capcană întinsă diplomaţiei
româneşti, care nu a fost sesizată. Era previzibil că optanţii adânc înrădăcinaţi în concepţiile lor feudale, care şi
corespundeau intereselor lor, au refuzat evidenţa unei situaţii de fapt şi de drept. Au adoptat o poziţie total rigidă
şi au mizat pe câştigul cauzei, după cum au şi reuşit până la un loc.

Au supralicitat pretenţii exorbitante în cazul supunerii la expropriere; prin intermediul Guvernului Ungar au
cerut printre altele un preţ cu mult superior celui plătit proprietarilor români. Din cele consemnate în
documentele la îndemână şi analizate de istorici, se pretindea o despăgubire globală de peste 33 de miliarde de
lei, care să se achite imediat; plata să se facă în franci aur şi coroane aur cu o singură tranşă, plata 20 la sută
pentru deranjul în proprietate, cu păstrarea unor proprietăţi la alegere. După ce contenciosul a trecut la instanţele
internaţionale, nu s-a mai discutat în moneda naţională a României, care la acea dată era convertibilă.

Moneda naţională a României era cu mult mai puternică decât în zilele noastre, iar pentru a face o comparaţie
cu pretenţiile emise (ceea ce era insurmontabil), bugetul anual al ţării nu depăşea 13 miliarde de lei.

Cel care demască în numele României aceste pretenţii absurde este Nicolae Titulescu, reprezentantul principal
al României la Liga Naţiunilor.

El a surprins substratul problemei bazându-se pe intuiţia sa juridică şi calităţile de diplomat, cu toate că la


început nu era iniţiat în aspectele disputei. Excelenta lui pregătire diplomatică, darul oratoric şi autoritatea de
care se bucura au dus la acceptarea punctului de vedere că Reforma Agrară din România, în jurul căreia gravitau
reclamaţiile optanţilor, este o chestiune exclusiv internă a României în care Liga Naţiunilor nu se poate
amesteca.

S-a ajuns la o concluzie similară cu a Cehoslovaciei şi Iugoslaviei şi s-a redactat un document proces-verbal
care trebuia să închidă contenciosul pendinte la Liga Naţiunilor. Delegatul Guvernului Ungar a participat la
redactare şi a semnat procesul-verbal, alături de Nicolae Titulescu şi reprezentanţii desemnaţi de Liga
Naţiunilor.

Cercurile oficiale maghiare au dezavuat actul semnat cu toate că reprezentantul Ungariei avea depline puteri în
numele Guvernului. S-a pretins că nu are dreptul să semneze aranjamentul care s-a făcut, au înlocuit delegatul la
Ligă cu contele Apponyi. La Liga Naţiunilor nu s-a clarificat această repoziţionare a Ungariei care şi-a renegat
semnătura cu puteri depline a propriului reprezentant; erau necesare clarificări, iar în acelaşi timp România nu a
reacţionat pe măsură. Lucrurile au rămas în suspensie şi conflictul diplomatico-juridic a fost readus în
actualitate.

Statul Român nu are o reacţie decisivă, cursul contenciosului se schimbă în cazul României, odată cu numirea
lui Apponyi, un remarcabil reprezentant al conservatorismului anacronic, al stărilor feudale depăşite, inteligent
şi inflexibil, tocmai un personaj potrivit pentru asemenea misiune din partea Ungariei.

Onisifor Ghibu, contemporan cu evenimentele şi cunoscător al parcursului procesului optanţilor unguri, afirmă
că Apponyi, chiar fiind deplin interesat şi tributar rânduielilor feudale, era o figură remarcabilă a politicii
feudale ungare care a menţinut populaţia românească din Transilvania într-o stare de aservire şi inferioritate
61
economică existentă dinainte de Revoluţiile de la 1848. Tocmai bun acel Apponyi foarte capabil şi convingător
pentru misiunea acordată, vorbitor fluent în mai multe limbi (germană, italiană, franceză, engleză), afişa o ţinută
şi o atitudine diplomatică prin care captiva auditoriile, în mod deosebit pe cel neiniţiat în domeniu. Sarcina
principală a lui era să tragă linie peste tot ce făcuseră antecesorii săi şi să readucă lucrurile în discuţie de la
început.

Guvernul României a jucat totul pe „Cartea Titulescu”, însă marele profesor şi diplomat român, stăpân pe
argumente, cu dreptatea de partea lui, nu a mai luptat cu aceeaşi forţă. Dornic de afirmare şi orgolios, nu a vrut
să rateze duelul diplomatic şi oratoric cu ecoul pe care îl putea produce de la tribuna Ligii Naţiunilor. Era o
ocazie remarcabilă de afirmare a personalităţii sale pe scena diplomaţiei internaţionale, însă ţinea mult la
propria persoană faţă de care a trecut în plan secund o chestiune naţională atât de importantă.

Este tot atât de adevărat că toate premisele erau de tranşare favorabilă României şi o asemenea victorie în faţa
Ungariei ar fi avut răsunet în toate cancelariile occidentale, iar Titulescu s-ar fi umplut de glorie.

Vastele sale cunoştinţe juridice, spiritul intuitiv şi spontaneitatea oratorică dublau foarte mult, chiar acopereau
nerecunoaşterea unor detalii tehnice, a unor statistici, număr de persoane, suprafeţe etc. Avea o putere genială de
a specula pe greşelile şi argumentele adversarilor, dovedite atât în procesele de răsunet din ţară, cât şi în cele ce
interesează aici, pentru interesele României. Este dificil de reproşat că nu a rezistat ispitei de a-l învinge pe
Apponyi şi a riscat acceptând disputa tocmai pe interese patrimoniale, politice şi financiare ale României.

În pledoaria sa din 20 aprilie 1923, a demascat enormitatea pretenţiilor Ungariei, numindu-le „imposibilitate
amorală”, dublată de imposibilitate financiară, pentru că cererea de plată în aur depăşea de peste două ori şi
jumătate cifra totală a bugetului României. Titulescu a adus argumente decisive atunci când a învederat textual
că România are perspectiva unei economii moderne, că „a căutat să imprime legislaţiei agrare un caracter
obiectiv ca semn al unei dreptăţi severe, poate, dar dreptate egală pentru toţi. Aceasta a făcut să trateze pe picior
de egalitate atât optanţii unguri, cât şi proprietarii români”. Titulescu a adus argumente şi dovezi concludente în
direcţia că Reforma Agrară din 1921 a vizat în egală măsură pe toţi ţăranii cultivatori de pământ „independent
de orice consideraţie asupra naţionalităţii anterioare şi astfel un mare număr de ţărani unguri sunt astăzi
proprietari în Transilvania datorită legilor româneşti de expropriere pe un pământ care, altfel, nu le-ar fi revenit
niciodată”.

Trebuie recunoscut meritul istoric al diplomatului şi eminentului jurist care a fost Titulescu. Mai întâi a dobândit
un succes covârşitor prin semnarea procesului-verbal care statua justeţea cauzei României, care a scos
Transilvania din feudalismul în care a fost abandonată la discreţia grofilor unguri de Pactul dualist de la 1867.
Apoi, a scos în evidenţă că, în definitiv, chestiunile de reformă şi de proprietate ţin de suveranitatea României,
constituie o politică internă fără să poată fi internaţionalizată. (Va urma)

Prof. univ. dr. av. Ioan Sabău-Pop

Criza româno-maghiară, un război diplomatic de


peste 10 ani
Autor Marian Constantin 6216 vizualizări
62


Poate una dintre cele mai lungi crize diplomatice dintre România şi Ungaria s-a derulat la puţin timp
după Unirea de la 1 Decembrie 1918. Cel care a reprezentat în acest război a fost poate cel mai cunoscut
şi mai bun diplomat al României, Nicolae Titulescu.

Nicolae Titulescu este unul dintre cei mai mari oameni politici interbelici ai României. Se poate spune despre el
că a fost unul dintre cei mai mari diplomaţi ai timpului său şi a ştiut întotdeauna să apere interesele României,
mai ales din postură de reprezentant al acesteia la Societatea Naţiunilor.

Trebuie spus că s-a născut la Craiova, la 4 martie 1882, fiind fiul judecătorului Ion Titulescu şi urmaşul unor
vechi familii boiereşti. S-a remarcat ca un elev eminent atât în ţară, cât şi la Facultatea de Drept din Paris, unde
în 1904 şi-a susţinut teză de doctorat în ştiinţe juridice, care i-a adus menţiunea cum laude şi propunerea de a
profesa în universitatea pariziană, propunere pe care a refuzat-o .Întors în ţară, din 1905 va fi profesor supleant
de drept civil la Universitatea din Iaşi, iar din 1912 va intră în viaţa politică, fiind ales deputat al
departamentului Romanati. De-a lungul carierei sale a fost ministru de finanţe, ambasador şi ministru
plenipotenţiar la Londra, precum şi ministru de externe al României în 1927 şi 1928 şi 1932-1936. Dar
elementul definitoriu pentru Titulescu a fost activitatea diplomatică desfăşurată la Societatea Naţiunilor între
anii 1921-1936, fiind chiar preşedinte al acesteia în 1930 şi 1931.

Ca reprezentant al României la Societatea Naţiunilor, s-a confruntat cu probleme spinoase ca dreptul


minorităţilor sau revizuirea frontierelor. Referitor la aceste probleme, Titulescu a afirmat întotdeauna răspicat
că:în ceea ce priveşte revizuirea teritorială, aceste state, în speţă Ungaria şi Bulgaria, nu vor primi niciodată
niciun centimetru pătrat din teritoriul românesc, el chiar spunând că “revizuirea este pentru România nu numai
amputarea moşiei strămoşeşti, revizuirea este amputaţia atributelor istorice ale neamului nostru, tocmai în clipa
când el şi-a desăvârşit unitatea”, iar în ceea ce priveşte minorităţile, România se opunea clar încercărilor de a
face din regimul unor cetăţeni români obiectul unor negocieri internaţionale. România se obliga să aplice cu
stricteţe prevederile Tratatului minorităţilor, dar refuză alte prevederi ce depăşeau acest tratat. Mai mult, în
concepţia lui, problema minorităţilor era chiar mai importantă decât revizuirea frontierelor, pentru că
minorităţile acţionează sub îndrumarea statelor cu care sunt unite rasial.

Criza optanţilor, un proces româno-maghiar de lungă durată

Una din problemele cu care Titulescu s-a confruntat şi care ar putea fi încadrată atât la problema minorităţilor,
cât şi la problema revizuirii a fost aşa-numitul proces al optanţilor. Concret, procesul optanţilor unguri, fabricat
de latifundiarii maghiari şi de cercurile reacţionare şi revizioniste de la Budapesta în urma expropierii, conform
reformei agrare din 1921, aplicată de autorităţile române obiectiv proprietăţilor marilor moşieri unguri din
Transilvania, care părăsiseră România după 1918 şi adoptaseră cetăţenia maghiară.

Pentru a demonstra necesitatea reformei agrare, trebuie spus că evoluţia problemei agrare la începutul secolului
al XX-lea în teritoriile locuite de români evidenţia necesitatea unor adânci prefaceri în structura proprietăţii
funciare rurale şi în raporturile de munca din agricultura, pentru a elimina discrepanţele sociale din lumea
satelor. Analiza structurii proprietăţii funciare rurale din Transilvania şi din celelalte provincii româneşti de
dinainte de Primul Război Mondial arăta repartiţia nefirească a pământului, concretizată în concentrarea unor
intinse suprafeţe de pământ în mâinile câtorva mii de oameni şi în existenţa unei imense mase a ţăranilor cu
63
loturi mici sau inexistente. Structura proprietăţii funciare în Transilvania nu reprezinta numai o expresie a
exploatării sociale, ci era dublată de o alta, cu caracter naţional:în 1919, populaţia de naţionalitate română
stăpânea doar 30% din pământ, desi reprezenta peste 53 % din populaţia Transilvaniei .

În aceste condiţii, o reforma agrară care să ducă la împroprietărirea ţăranilor săraci şi să restrângă din drepturile
marilor proprietari era mai mult decât necesara, iar Titulescu are meritul de a fi luptat pentru aceasta reformă şi
pentru drepturile ţăranilor săraci şi oprimaţi, deşi el însuşi era unul din marii proprietari funciari ai României,
iar reforma îl lovea direct. Trebuie de asemenea menţionat rolul său, alături de Ioan Cantacuzino, în semnarea
la 4 iunie 1920, a Tratatului de la Trianon cu Ungaria prin care era trasată frontiera occidentală a României şi
prin care era recunoscut dreptul la libera conservare a bunurilor pe care maghiarii le posedau în România.

În acest context va izbucni procesul optanţilor unguri şi marea dispută diplomatică legată de acesta, în condiţiile
în care proprietăţile mai mari de 100 ha ale abseinteiştilor, ale celor care după 1918 părăsiseră România,
indiferent de naţionalitate, erau expropriate total, proprietarii fiind despăgubiţi.

Încă de la început, guvernul de la Budapesta se face purtătorul de cuvânt al celor expropriaţi legal în
Transilvania, intervenind la diferite organisme internaţionale pentru a contesta reforma, întrucât se considera că
încalcă prevederile Tratatului de la Trianon şi că era totodată o încercare de a ruina proprietării funciari
maghiari din Transilvania. Într-o prima faza, guvernul maghiar se plânge SUA, în speţa ambasadei americane
din Budapesta, dorind să creeze un curent anti-romanesc, iar în mai 1921, înainte de adoptarea legii definitive
agrare româneşti, maghiarii, prin delegatul lor, adresează o scrisoare Conferinţei Ambasadorilor de la Paris,
scrisoare pe care Conferinţa a remis-o Societatii Natiunilor în 24 iunie 1921. După intrarea în vigoare a legii
agrare în 1921, guvernul maghiar intervine pe lângă cel român pentru a-i cere sa reglementeze problema în
favoarea cetăţenilor maghiari, iar apoi nesatisfăcându-li-se cererea, adresează la 16 august 1921 un protest
Conferinţei ambasadorilor care îşi declina competenţa, la 31 august 1931, şi îi sfătuieşte să se adreseze Ligii
Naţiunilor, întrucât era vorba de încălcarea prevederilor Tratatului de la Trianon, ceea ce guvernul maghiar şi
face la 15 martie 1923 adresând Consiliului Ligii Naţiunilor un protest contra exproprierii proprietarilor
maghiari, expropriere considerată ca fiind o încălcare flagranta a prevederilor Tratatului de la Trianon şi ale
Tratatului minorităţilor.

De fapt, după cum însuşi Titulescu a subliniat, cazul optanţilor reprezenta o încercare de revizuire teritorială,
prin crearea unor grupuri izolate de unguri în mijlocul comunităţilor româneşti pentru ca aceştia să poată
gândi:“viaţa e mai bună dacă eşti ungur decât dacă eşti român, căci chiar şi astăzi, când Ungaria a fost înfrântă,
ea tot mai comandă .”

Răspunsul lui Titulescu cu privire la reforma agrară

Faţă de protestul adresat de guvernul maghiar Consiliului Ligii Naţiunilor, Nicolae Titulescu, reprezentantul
României, demonstrează în sedinţa din 20 aprilie 1923 că exproprierea şi împroprietărirea reprezentau o
necesitate impusă de frământările ţărăneşti din 1907, ce fusese admisă în 1913, că prin aplicarea reformei agrare
nu se viola Tratatul de la Trianon şi nici drepturile optanţilor, întrucât nu se putuse crea prin acest tratat o
situaţie specială străinilor, în speţă optanţilor unguri, o situaţie privilegiată faţă de aceea creată cetăţenilor
români, întrucât exproprierea moşiilor, şi ale unora şi ale altora, cădea sub acelaşi regim, iar de împroprietărire
se bucuraseră atât ţăranii români, cât şi ţăranii maghiari. De asemenea, Titulescu remarca faptul că nu există nici
o contradicţie între reforma agrară din România şi prevederile tratatelor de pace, întrucât prin legea de reforma
agrară nu se recurgea la o confiscare a bunurilor cetăţenilor maghiari, care erau despăgubiţi pentru expropriere,
astfel că Consiliul Ligii nu avea căderea de a interveni în această problemă, pentru că reformele agrare ţineau de
competenţa exclusivă a fiecărui stat.

64
Cum în Consiliul Societăţii Naţiunilor nu se înregistra nici o tendinţă spre reconciliere, juristul japonez
recomanda ca litigiul să fie supus Curţii Permanente de Justiţie de la Haga, însă Nicolae Titulescu apară încă o
dată interesele României, respingând propunerea, întrucât considera că soarta unei reforme agrare de o
importanţă capitală pentru România nu putea fi subordonată unei decizii judiciare. Datorita refuzului lui
Titulescu, Consiliul Ligii îndeamna cele două ţări la negocieri directe, care vor avea loc la Bruxelles, pe 27 mai
1923, în prezenţa unor reprezentanţi ai Ligii, între delegaţia maghiară, formată din contele Emeric de Csaki şi
Ladislau Gajzago şi Nicolae Titulescu. Cele două părţi ajung la un acord, semnat pe 29 mai 1923, rămânând de
stabilit cuantumul şi natura indemnizaţiei în contul exproprierii. Dar ministrul de externe ungur dezavuează
acordul pretextând excesul de putere şi viciul de consimţământ şi astfel, reprezentantul Ungariei la Geneva,
contele Albert Apponyi, repune chestiunea în discuţia Consiliului Ligii Naţiunilor, dar la intervenţia prompta a
lui Nicolae Titulescu, Consiliul recunoaşte valabilitatea acordului.

Prelungirea crizei diplomatice româno-maghiare

În această situaţie, optanţii unguri depun numeroase reclamaţii la Tribunalul Arbitrar Mixt româno-maghiar din
Paris, iar replica României nu se lasă aşteptată, guvernul român negând competenţa Tribunalului în judecarea
litigiului, mai ales că prin reforma agrară nu se încălcase nici un tratat, astfel că în 1925 şi 1926 Tribunalul nu
poate lua nici o decizie, cum România îi contesta autoritatea. Dar în 1927, Tribunalul se declara competent în a
judeca litigiul, astfel că în februarie 1927 România ia pozitie, retrăgându-şi arbitrul propus, fapt ce a pus
instanţa în imposibilitatea de a discuta fondul chestiunii şi readucându-se litigiul, de către guvernul maghiar, în
atenţia Consiliului Societăţii Naţiunilor. Nicolae Titulescu propune Consiliului să considere diferendul închis
prin hotărârea luată la Bruxelles şi să nu admită amestecul Tribunalului Arbitrar Mixt într-un litigiu reglementat
care privea nu o contestaţie a unui stat împotriva celuilalt, ci cereri ale optanţilor adresate individual
Tribunalului. Totuşi, Liga instituie un Comitet de trei, condus de Austen Chamberlain pentru rezolvarea crizei,
dar guvernul român îi contesta autoritatea. Cu toate acestea în 1928, mai sunt încercări pentru rezolvarea crizei,
se încearcă introducerea de noi membri neutri în Comitet, dar Ungaria, iar apoi Romania nu acceptă soluţiile
propuse.

Din nou se remarca geniul politic şi diplomatic al lui Titulescu, care în februarie şi apoi în martie 1928,
propune o nouă soluţie pentru rezolvarea crizei:Ungaria să scadă, din reparaţiile de război pe care le datora
României, sumele ce se cuveneau optanţilor, iar guvernul maghiar să le achite lor în contul terenului expropriat.
Deşi iniţial de acord, ulterior Ungaria respinge aceasta soluţie, pretextând că drepturile optanţilor se ridica la
300 de milioane coroane-aur, pe când Ungaria datora României doar 16 milioane coroane-aur. Tot în 1928
Consiliul Ligii le propune celor două părţi să recurgă din nou la negocieri directe, iar partea ungară, la presiunea
internaţională, a trebuit într-un final să le accepte. Aceste negocieri au avut loc pe parcursul anilor 1928-1929,
meritând amintite momentele 15 decembrie 1928, Abazzia, în Italia, apoi februarie 1929, San Remo şi martie,
Rapallo, în cursul cărora au avut loc diverse tatonări între cele două părţi, neajungându-se la nimic concret.
Acesta problemă a optanţilor e reluată de părţile română şi ungară în aprilie 1929, în cadrul unei Conferinţe, ce
a avut loc la Viena şi în care românii încercau să rezolve problema prin negociere directă, iar ungurii încercau să
readucă problema în faţa Societăţii Naţiunilor, ceea ce a dus la eşecul conferinţei la sfârşitul lui august 1929.

Dar deja de la 6 august 1929 se deschisese conferinţa Comisiei Reparaţiilor, la Haga, iar reprezentanţii români
au legat tot mai strâns reglementarea litigiului optanţilor de formula compensaţiilor. Mai mult, între 16
septembrie şi 5 decembrie 1929 are loc Conferinţa de la Paris în problema reparaţiilor orientale, iar Titulescu
nu lasă să-i scape ocazia şi în octombrie 1929 pune în discuţie problema optanţilor, în conexiune cu reparaţiile
de război maghiare .

65
Graţie eforturilor lui Titulescu şi ale Societatii Naţiunilor, aceasta problema este soluţionată prin
Convenţia din 20 ianuarie 1930, de la Haga, care privea problema reparaţiilor orientale şi
occidentale, iar prin Convenţia de la Paris din 28 aprilie 1930 se dădea o forma definitivă
acordului. Pe baza acestor două convenţii se crea un Fond agrar pentru plata optanţilor unguri
(Fondul A), care se compunea din renta de împroprietărire depusă de Romania, Cehoslovacia şi
Iugoslavia la dispozitia optanţilor, din creanţele pe care Anglia, Franta, Italia, Belgia, Portugalia şi
Japonia le aveau asupra reparaţiilor datorate de Ungaria şi pe care aceste ţări le-au cedat
Fondului agrar, din sumele ce reveneau României, Cehoslovaciei şi Iugoslaviei ca beneficiare ale
anuitatilor datorate de Ungaria şi din alte sume, statele respective, implicate până atunci în
procesul optanţilor unguri, fiind scoase din cauză. Astfel se încheia, datorita geniului diplomatic al
lui Nicolae Titulescu, cazul optanţilor, iar Romania nu numai că nu a ieşit în pierdere, ci chiar a
câştigat anumite sume de pe urma hotărârilor luate cu ocazia creării Fondului A. Merită
remarcate şi apreciate claritatea opiniilor, fermitatea deciziilor, clarviziunea şi chiar asumarea
riscurilor de care Nicolae Titulescu a dat dovadă în toţi aceşti ani ai crizei optanţilor, criza care n-
a reprezentat altceva decât o încercare de revizuire a frontierelor, după cum chiar şi Apponyi a
recunoscut. JAFUL MILENIULUI!

Categorie: Social
|
16-10-2013
Nr: 202
|
Autor: IONUT IORDACHESCU
|
In Transilvania se retrocedeaza pamantul cumparat de Romania de la grofi si dat cetatenilor romani la reforma
agrara. Sate intregi, evacuate cu tot cu cimitire

"Optantii unguri� sunt latifundiarii maghiari din Transilvania care dupa Tratatul de la Trianon au optat pentru
cetatenia maghiara. Cu pamantul acestora au fost improprietarite familiile sarace transilvanene. Romania le-a
platit despagubiri consistente, a cumparat practic pamantul grofilor, la pretul pietei. Statul roman a renuntat la
despagubirile de razboi, pe care trebuia sa le incaseze de la Ungaria. Tara vecina urma sa plateasca despagubiri
grofilor, din aceste sume. In plus, a achitat grofilor sume echivalente a 3,2 tone de aur de 24 carate. Profesorul
universitar Ioan Sabau-Pop atrage atentia ca retrocedarile care au loc in prezent in Ardeal ofera ungurilor
terenuri care au fost cumparate de statul roman. Autoritatile romane trebuie sa iasa din indolenta si sa respinga
transant revendicarile fara fundament ale maghiarilor. Altfel, cu complicitatea lor, Romania restituie proprietati
pentru care s-au platit deja despagubiri grele in urma reformei agrare. Dupa tratatul de la Trianon din 4 aprilie
1920, partile fostului Imperiu Habsburgic au revenit statelor succesoare care au preluat proprietatile si alte
active apartinand monarhiei austriece, precum si sarcinile si obligatiile aferente ale acestor parti. Locuitorii
Transilvaniei au intrat atunci in spatiul de suveranitate al Romaniei devenind cetateni romani. Printre acestia se
numarau sasi, svabi, slovaci, sarbi si secui. Cetatenii unguri, proprietari de pamant in Transilvania, au respins
procesul si au optat pentru a pleca in Ungaria sau alte tari in care aveau proprietati. Psihoza hungarista si
superioritatea rasei maghiare din Ungaria de dinainte de Trianon a fost intretinuta si impusa de circa 300 de
familii pretinse nobiliare, oprimand foarte crunt celelalte populatii care reprezentau circa 70% din locuitorii
Ungariei istorice pentru care romanii au fost supusi unui proces sistematic de oprimare economica si nationala
printr-o politica de maghiarizare sustinuta. In fine, cei deveniti "optanti�, circa 200 de familii cu ramificatiile
lor, detineau prin spoliere seculara averi imense si in Transilvania, in principal latifundiare. La lucrarile
66
Conferintei de Pace de la Paris care au precedat Tratatul, Guvernul Ungariei a pretins ca familiile nobiliare detin
80% din proprietatile Transilvaniei si sunt motorul economic al provinciei, motiv pentru care trebuie alipita
Ungariei, a explicat pentru DeCe News avocatul Ioan Sabau. Latifundiarii maghiari au fost despagubiti pentru
exproprieri, iar reforma agrara pentru Transilvania, Banat si Crisana (Legea din 28 iulie 1921) a dus la
improprietarirea fara discriminare a familiilor sarace, a orfanilor de razboi, veteranilor, ranitilor si nu numai. A
urmat o presiune imensa si sustinuta a grupurilor maghiare revizioniste, o lupta dusa pe arenele diplomatiei
internationale pentru hranirea visului de reintregire a Ungariei. Optantii unguri, prin exponentul lor, Guvernul
Ungariei, instaurat dupa alungarea "Ciumei Rosii� a lui Bela Kun de catre armata romana la 4-19 august
1919, au facut lobby si presiuni bine concertate, ani de-a randul, la toate forurile politice interne si
internationale, inclusiv in Liga Natiunilor. Au cerut sa li se aplice prin Reforma un regim preferential, in sensul
sa ramana suprafete mari neexpropriate, cat si cuantumul despagubirilor la sume exorbitante, pentru ca ei au
pierdut Transilvania si li se cuvine un tratament privilegiat pe care l-au avut dintotdeauna. Dupa Conferinta de
Pace de la Paris din 1919, cercurile unguresti revizioniste, pe fondul chestiunii de a manipula opinia publica
mondiala in problema Ungariei, au demarat un mecanism procesual generalizat. "Procesul optantilor a fost deci
o extraordinar de dibace incercare a cercurilor revizioniste de a tine in sah opinia publica mondiala timp cat mai
indelungat pe tema Ungariei, pentru a castiga simpatia lumii pentru realizarea visurilor de refacere a
Ungariei.� (Onisifor Ghibu)

Greseala lui Titulescu, platita pana in ziua de azi

Ioan Sabau-Pop vorbeste despre greseala diplomatului Nicolae Titulescu de a accepta disputa cu maghiarii la
Liga Natiunilor si, pe cale de consecinta, la Tribunalul de mare Instanta de la Paris. Decizia politicianului
roman, spune avocatul, a deschis o cutie a Pandorei cu blocaje politice si costuri imense care-si revarsa efectele
pana in prezent. Profesorul aminteste aici de reactiile Cehoslovaciei si Iugoslaviei, care au refuzat orice tratative
cu optantii si statul maghiar, pe motiv ca problema reformei agrare din tarile lor reprezinta o chestiune de
politica interna si tine de suveranitatea fiecarui stat. In continuare, dl. Ioan Sabau-Pop, despre revendicarile din
prezent ale maghiarilor si impasibilitatea autoritatilor romane.

Cat a platit Romania ca sa rascumpere Transilvania de la grofi

De retinut ca in urma procesului "optantilor unguri�, Romania a platit in franci, aur si coroane aur,
echivalentul a 3,2 tone aur de 24 karate si a dispus in plus ca despagubirile de razboi datorate de Ungaria pentru
Romania sa fie varsate la fondurile de despagubiri pentru optantii unguri. Acest contencios a fost judiciar inchis
prin plata drepturilor de catre Romania intre anii 1927 - 1932. Astfel, ceea ce face Statul Roman in zilele
noastre, restituind inca o data acele proprietati urmasilor grofilor si contilor unguri, este o imensa greseala.
Greseala provine din mai multe directii. Legiferarea stufoasa si ambigua, ex. Legea nr. 247/2005, asumata prin
raspunderea guvernamentala a coalitiei de atunci, cu proiect adus in mapa din Budapesta, urmata de HG nr.
890/2005 si cauzata de eroarea politica imensa, generata de prostie sau tradare, au dus la acest jaf national fara
precedent. In celelalte state foste socialiste, inclusiv Ungaria, nu s-a restituit nimic fostilor proprietari romani.
Originea greselilor multiple, chiar cu complicitati suspecte, o gasim cu evidenta la autoritatile administrative
care "au pus in aplicare legislatia de restituire� stufoasa si interpretabila. S-au dat titluri de proprietate si
hotarari judecatoresti de mii de hectare, de parca ar fi fost bete de chibrituri, fara responsabilitatea functiei si
fara maturitatea celor care au facut-o, cu consecinte negative ireparabile. Spatiul nu permite, dar putem
exemplifica cu date si documente ale vremii din care rezulta ca Statul Roman a platit despagubiri prin doua
Fonduri agrare de creante infiintate prin Protocoale internationale, fonduri infiintate in Franta (Balle) si Elvetia
(Geneva). Documentele se gasesc in arhive, emana de la autoritatile de atunci, Ministerul Finantelor, Ministerul
Agriculturii si Domeniilor, Banca Nationala si hotarari ale Comisiunilor reformelor agrare din judete, precum si
din hotarari ale justitiei romane si arhiva Tribunalului de mare instanta de la Paris (in privinta arbitrajului cu
optantii care a avut loc la Paris). Este necesar sa se actioneze cu rapiditate si decisiv pentru dezvaluirea acestor
67
documente, cercetarea arhivelor in special din strainatate, de a fi recunoscute inca o data efectele
improprietaririlor in urma Reformelor agrare din anul 1921 si a celei din 1945, asezarea Statului Roman in
drepturile sale. Altminteri ne intoarcem, cel putin in Transilvania, la fizionomia proprietatii din secolul al XIX-
lea, ca si cum in ultimele doua secole nu s-ar fi intamplat nimic.

Bibliografie:

1.Buzatu, Gheorghe (coord)-Titulescu si strategia pacii, Iasi, Editura Junimea, 1982

2Grecescu, Ion (trad)-Omagiu . Titulescu.Nicolae, Bucuresti, Editura Politica, 1982

3.Titulescu, Nicolae –Politica externa a Romaniei, Cluj, Editura enciclopedica, 1994

4. Titulescu, Nicolae –Reflectii, Bucuresti, Editura Albatros, 1985

Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

68
In Ardeal se retrocedeaza ungurilor terenuri care au
fost cumparate de statul roman. Romania restituie
proprietati pentru care s-au platit deja
triadespagubiri grele in urma reformei agrare
in Spiritualitate

In Transilvania se retrocedeaza pamantul cumparat de Romania de la grofi si dat cetatenilor romani la reforma
agrara. Sate intregi, evacuate cu tot cu cimitire “Optantii unguri” sunt latifundiarii maghiari din Transilvania
care dupa Tratatul de la Trianon au optat pentru cetatenia maghiara.

Cu pamantul acestora au fost improprietarite familiile sarace transilvanene. Romania le-a platit despagubiri
consistente, a cumparat practic pamantul grofilor, la pretul pietei. Statul roman a renuntat la despagubirile de
razboi, pe care trebuia sa le incaseze de la Ungaria. Tara vecina urma sa plateasca despagubiri grofilor, din
aceste sume. In plus, a achitat grofilor sume echivalente a 3,2 tone de aur de 24 carate.
Profesorul universitar Ioan Sabau-Pop atrage atentia ca retrocedarile care au loc in prezent in Ardeal ofera
ungurilor terenuri care au fost cumparate de statul roman. Autoritatile romane trebuie sa iasa din indolenta si sa
respinga transant revendicarile fara fundament ale maghiarilor.

Altfel, cu complicitatea lor, Romania restituie proprietati pentru care s-au platit deja triadespagubiri grele in
urma reformei agrare. Dupa tratatul de la Trianon din 4 aprilie 1920, partile fostului Imperiu Habsburgic au
69
revenit statelor succesoare care au preluat proprietatile si alte active apartinand monarhiei austriece, precum si
sarcinile si obligatiile aferente ale acestor parti. Locuitorii Transilvaniei au intrat atunci in spatiul de
suveranitate al Romaniei devenind cetateni romani. Printre acestia se numarau sasi, svabi, slovaci, sarbi si secui.

Cetatenii unguri, proprietari de pamant in Transilvania, au respins procesul si au optat pentru a pleca in Ungaria
sau alte tari in care aveau proprietati. Psihoza hungarista si superioritatea rasei maghiare din Ungaria de dinainte
de Trianon a fost intretinuta si impusa de circa 300 de familii pretinse nobiliare, oprimand foarte crunt celelalte
populatii care reprezentau circa 70% din locuitorii Ungariei istorice pentru care romanii au fost supusi unui
proces sistematic de oprimare economica si nationala printr-o politica de maghiarizare sustinuta.

In fine, cei deveniti “optanti”, circa 200 de familii cu ramificatiile lor, detineau prin spoliere seculara averi
imense si in Transilvania, in principal latifundiare. La lucrarile Conferintei de Pace de la Paris care au precedat
Tratatul, Guvernul Ungariei a pretins ca familiile nobiliare detin 80% din proprietatile Transilvaniei si sunt
motorul economic al provinciei, motiv pentru care trebuie alipita Ungariei, a explicat pentru DeCe News
avocatul Ioan Sabau.
Latifundiarii maghiari au fost despagubiti pentru exproprieri, iar reforma agrara pentru Transilvania, Banat si
Crisana (Legea din 28 iulie 1921) a dus la improprietarirea fara discriminare a familiilor sarace, a orfanilor de
razboi, veteranilor, ranitilor si nu numai. A urmat o presiune imensa si sustinuta a grupurilor maghiare
revizioniste, o lupta dusa pe arenele diplomatiei internationale pentru hranirea visului de reintregire a Ungariei.

Optantii unguri, prin exponentul lor, Guvernul Ungariei, instaurat dupa alungarea “Ciumei Rosii” a lui Bela
Kun de catre armata romana la 4-19 august 1919, au facut lobby si presiuni bine concertate, ani de-a randul, la
toate forurile politice interne si internationale, inclusiv in Liga Natiunilor. Au cerut sa li se aplice prin Reforma
un regim preferential, in sensul sa ramana suprafete mari neexpropriate, cat si cuantumul despagubirilor la sume

70
exorbitante, pentru ca ei au pierdut Transilvania si li se cuvine un tratament privilegiat pe care l-au avut
dintotdeauna.

Dupa Conferinta de Pace de la Paris din 1919, cercurile unguresti revizioniste, pe fondul chestiunii de a
manipula opinia publica mondiala in problema Ungariei, au demarat un mecanism procesual generalizat.
“Procesul optantilor a fost deci o extraordinar de dibace incercare a cercurilor revizioniste de a tine in sah opinia
publica mondiala timp cat mai indelungat pe tema Ungariei, pentru a castiga simpatia lumii pentru realizarea
visurilor de refacere a Ungariei.” (Onisifor Ghibu) Greseala lui Titulescu, platita pana in ziua de azi Ioan Sabau-
Pop vorbeste despre greseala diplomatului Nicolae Titulescu de a accepta disputa cu maghiarii la Liga
Natiunilor si, pe cale de consecinta, la Tribunalul de mare Instanta de la Paris.

Decizia politicianului roman, spune avocatul, a deschis o cutie a Pandorei cu blocaje politice si costuri imense
care-si revarsa efectele pana in prezent. Profesorul aminteste aici de reactiile Cehoslovaciei si Iugoslaviei, care
au refuzat orice tratative cu optantii si statul maghiar, pe motiv ca problema reformei agrare din tarile lor
reprezinta o chestiune de politica interna si tine de suveranitatea fiecarui stat.

In continuare, dl. Ioan Sabau-Pop, despre revendicarile din prezent ale maghiarilor si impasibilitatea
autoritatilor romane. Cat a platit Romania ca sa rascumpere Transilvania de la grofi. De retinut ca in urma
procesului “optantilor unguri”, Romania a platit in franci, aur si coroane aur, echivalentul a 3,2 tone aur de 24
karate si a dispus in plus ca despagubirile de razboi datorate de Ungaria pentru Romania sa fie varsate la
fondurile de despagubiri pentru optantii unguri. Acest contencios a fost judiciar inchis prin plata drepturilor de
catre Romania intre anii 1927 – 1932. Astfel, ceea ce face Statul Roman in zilele noastre, restituind inca o data
acele proprietati urmasilor grofilor si contilor unguri, este o imensa greseala. Sau o imensa Tradare nota Z.O.

Greseala provine din mai multe directii. Legiferarea stufoasa si ambigua, ex. Legea nr. 247/2005, asumata prin
raspunderea guvernamentala a coalitiei de atunci, cu proiect adus in mapa din Budapesta, urmata de HG nr.
890/2005 si cauzata de eroarea politica imensa, generata de prostie sau tradare, au dus la acest jaf national fara
precedent.

In celelalte state foste socialiste, inclusiv Ungaria, nu s-a restituit nimic fostilor proprietari romani. Originea
greselilor multiple, chiar cu complicitati suspecte, o gasim cu evidenta la autoritatile administrative care “au pus
in aplicare legislatia de restituire” stufoasa si interpretabila. S-au dat titluri de proprietate si hotarari
judecatoresti de mii de hectare, de parca ar fi fost bete de chibrituri, fara responsabilitatea functiei si fara
maturitatea celor care au facut-o, cu consecinte negative ireparabile.

Spatiul nu permite, dar putem exemplifica cu date si documente ale vremii din care rezulta ca Statul Roman a
platit despagubiri prin doua Fonduri agrare de creante infiintate prin Protocoale internationale, fonduri infiintate
in Franta (Balle) si Elvetia (Geneva). Documentele se gasesc in arhive, emana de la autoritatile de atunci,
Ministerul Finantelor, Ministerul Agriculturii si Domeniilor, Banca Nationala si hotarari ale Comisiunilor
reformelor agrare din judete, precum si din hotarari ale justitiei romane si arhiva Tribunalului de mare instanta
de la Paris (in privinta arbitrajului cu optantii care a avut loc la Paris).

Este necesar sa se actioneze cu rapiditate si decisiv pentru dezvaluirea acestor documente, cercetarea arhivelor
in special din strainatate, de a fi recunoscute inca o data efectele improprietaririlor in urma Reformelor agrare
din anul 1921 si a celei din 1945, asezarea Statului Roman in drepturile sale. Altminteri ne intoarcem, cel putin
in Transilvania, la fizionomia proprietatii din secolul al XIX-lea, ca si cum in ultimele doua secole nu s-ar fi
intamplat nimic.

http://valentinro.blogspot.ro/2014/04/jaful-mileniului-romnia-platit-deja.html?spref=fb
71
Suggested News
by
CLICK TO READ

72