Tudor Arghezi şi literatura pentru copii

Miniaturalul şi ludicul în universul liric arghezian

O importantă componentă a universului poetic arghezian, considerată adesea marginală, e
cea a literaturii pentru copii, adică a poeziilor circumscrise universului ludic. Arghezi este unul
dintre principalii creatori de limbaj literar din cultura noastră, limbaj care poate fi asimilat, iată,
încă din copilărie, prin intermediul creaţiei pe care scriitorul a dedicat-o acestui „cititor”.
În fond, înţelegerea acestei poezii e importantă atât pentru pătrunderea în complexitatea
operei argheziene, cât şi pentru deprinderea unui limbaj purtător de sensibilitate şi cunoaştere
specific copilăriei, în el fiind topite multe dintre temele poeziei grave ale autorului
Testamentului: creaţia – facerea lumii pentru copii, relaţia cu divinitatea, decorativul estetizant,
umorul, utopia paradisului domestic etc.
Relevantă în acest sens este ipoteza avansată de Nicolae Balotă, în cea mai exhaustivă şi
comprehensivă dintre exegezele dedicate operei lui Arghezi – Opera lui Tudor Arghezi:
„Refuzat de marele infinit la care nu poate accede, pe care nu şi-l poate apropia, strivit de
vidul imens al ipostazelor acestui infinit – nopţi, stepe, ceţuri fără sfârşit, vecii oarbe –, poetul îşi
găseşte refuzul, şi oarecum putinţa unei răzbunări compensatorii, în infinitezimal”.
Aspectul ludic este esenţial pentru înţelegerea lui Arghezi şi, implicit, pentru înţelegerea
literaturii, pentru o asimilare organică a poeziei. Atât ca temă, cât şi ca poziţie spirituală, jocul
reprezintă pentru Arghezi o temă centrală, o bază şi un generator de structură. În versuri şi în
proza din volumele şi ciclurile Buruieni, Mărţişoare, Cartea cu jucării, Versuri de seară, Ce-ai
cu mine, vântule?, Arghezi a imaginat un univers miniatural şi copilăresc, populat de făpturi
minuscule, delicate. Astfel de versuri se adresează şi copiilor, dar şi adulţilor, căci Arghezi
rămâne, chiar şi când pare că se joacă, un mare artist. Această parte a lumii sale pare că o
copiază, micşorând-o la scară, pe cea din poezia sa gravă, în registrul înalt. Micşorarea tuturor
lucrurilor este o primă tehnică, cu un arsenal întreg de procedee, de la cele pur stilistice până la
cele focalizate în totalitate pe sens. Un alt procedeu e parodia, autorul parodiindu-şi, de multe
ori, propria lirică.

1
 O a doua tehnică constă în închipuirea acestei lumi copilăreşti ca fiind alcătuită din
materiale de artizanat, sintetice. E o lume care o copiază, prin tăieturi şi bricolaje stilistice, pe cea
naturală, în care, spre exemplu, fluturii au „trupul de catifea”, lăcusta are „pieptar cu solzi de
ţiplă/ Căptuşit c-un fel de sticlă”, vaca lui Dumnezeu e „vopsită cu faianţă” şi aşa mai departe.
Acest „program” este explicit în secvenţe poetice precum următoarea: „Toate cele mari şi vii/
Sunt făcute jucării/ Şi-au trecut prin făcătură/ Nouă, în miniatură” (din volumul Stihuri noi).
G. Călinescu este cel care a relevat că această concepţie ludică se întâlneşte şi în multe din
poemele scrise în registru înalt, subliniind, astfel, că pe lângă poetul vizionar, Arghezi apare şi ca un
poet plin de fantezie, în genere, fantezie întrebuinţată şi din postura de meşter de jucării şi inepuizabilă
invenţie lingvistică, dar şi în cearta cu divinitatea sau în înfruntarea prin poezie a morţii.
Prin poezia miniaturalului şi a ludicului, Arghezi recurge, de fapt, la un mecanism de
compensaţiei. Universul ludic e o proiecţie în oglindă a marii sale poezii, cu schimbările de registru
aferente şi cu o infuzie de optimism sau, mai exact, cu oferirea unei reprezentări armonioase a
realităţii şi a universului. Acest aspect l-a determinat pe Nicolae Balotă să propună termenul de
„poetică a hipocoristicului”*. Această poetică apare, de pildă, în poezia Cuvânt, cu care se deschide
ciclul Versuri de seară. Aici se întrevede arta poetică a acestei dimensiuni a liricii argheziene: „Vrui
cititorule să-ţi fac un dar,/ O carte pentru buzunar,/ O carte mică, o cărticică” – ceea ce ne duce cu
gândul la celebra poezie Testament, iar abordarea poate fi interpretată fie ca pur ludică, fie ca o
autoironie. Hipocoristicul triumfă în acest ciclu plin de boabe şi fărâme. „Cartea” (un fel de Biblie
poetică) e înlocuită, aşadar, printr-o cărticică. Substituirea presupune o mutaţie a sensibilităţii şi,
deopotrivă, o modificare stilistică subsecventă. Psalmistul, căutătorul Domnului în beznă, devine
căutător de „gângănii mici şi de puncte” (Sămânţa).
Estetica hipocoristicului regizează o poezie naivă, de un primitivism intenţionat.
Spiritul arghezian se copilăreşte voit printre făpturile mărunte cărora le corespund
„slovele” sale, diminutivate: „Din slove am ales micile/ Şi din înţelesuri furnicile./ Am voit să
umplu celule/ Cu suflete de molecule” (Cuvânt). Firea aceasta copilărită nu mai are trăsăturile
marii firi atroce sau binefăcătoare. Ea este de cele mai multe ori pur decorativă şi faptică, adică
descriptivă, de senină reprezentare şi expunere a lumii şi în lume. Din chiar versurile amintite

*
(HIPOCORÍSTIC, -Ă, hipocoristici, -ce, adj., s. n. (Despre cuvinte sau despre sufixe; adesea
substantivat) Care exprimă mângâiere, sentimente de afecțiune; dezmierdător, alintător, tandru. – Din fr.
hypocoristique.).

2
mai sus reiese clar o căutare a slovei, ceea ce pentru copii e un îndemn de a se raporta la lume
prin lecturarea semnelor acesteia, o lume în care cuvintele sunt asimilate făpturilor vii.
Ne găsim, aşadar, în faţa unei iniţiatice lecţii în poezie, de o profundă pedagogie.
Măruntele vieţuitoare care mişună prin aceste poezii au rosturi ce ţin de poezie, de cântare nu de
natură. Bestiarul întreg se reduce la un alfabet. Totul este, în acest univers, semn, sau purtător de
semn. Caracterul lor literal ţine de jocul la care participă: „O chirilică răsare/ Pe un punct de
întrebare./ Droaiele de alfabete/ Şi de litere schelete/ Se târăsc pe geam alene,/ Printre slove
egiptene,/ Tresărite de un har/ De mai noi abecedar...” (Parada). Avem aici, iată, un întreg câmp
lexical organizat în jurul slovei. Ca într-o pictură naivă sau neoprimitivă, elementele firii
dobândesc un caracter ludic. Ele sunt stilizate prin reducţie. În lumea ludică a miniaturalului totul
are un caracter estetizant. Copilul primeşte, prin această poezie, o lecţie importantă,
conştientizând dimensiunea estetică şi un anumit mod de raportare prin intermediul acesteia la
lume. Îşi formează, printr-o astfel de lectură, albii esenţiale ale sensibilităţii. Iată o mostră de
versuri specifice acestei forme de literatură formatoare de sensibilitate şi de limbaj: „Mi-a trebuit
un violoncel: am ales un brotăcel [...] O harpă: am ales o lăcustă”.
Formulele versificaţiei din jocurile copilului sunt, de multe ori, simple convenţii
lingvistice, uneori absurde, întotdeauna rituri ludice. Arghezi preia convenţiile unei asemenea
poezii însoţindu-le de umorul detaşat al jocului asumat, al unei copilării voite. Dar, totodată, firea
miniaturizată este, în versurile acestea, stilizată şi introdusă într-un joc al naturii brusc copilărite.
Riscurile unui asemenea joc este acela al oricărei convenţionalizări, diminutivarea continuă a
elementelor şi infantilizarea perspectivei evidenţiază predispoziţia poetului pentru cunoaşterea
naivă, ceea ce implică o privire directă asupra naturii.
Arghezi îşi inserează procedeele în poeme, transformându-le în corp poetic: „Micşorată,
subţiată şi nepipăită” (Cuvânt) viaţa ce se perindă prin faţa noastre este alcătuită din mărunte
fragmente („câteva crâmpeie”, „o ţandără de curcubeie”, „niţică scamă de zare”, „pulbere de
fum”), din „firimituri de vieţi”. Toate aceste resturi intră în alcătuirea unor „giuvaiere”. Ideea de
a converti o viaţă destrămată în „preţuri noi” nu este lipsită, în modalitățile expresive ale
convertirii – de o anumită preţiozitate. Maniera devine, asumat prin acelaşi spirit ludic,
manierism. Eul devine un Pygmalion care îşi face tot mai subtile uneltele şi materia din care-şi
făureşte făpturile: „Tivul pleoapelor se coase-n ferfeniţe de mătase” (Frageda).

3
 În Mărţişoare poetul recunoaşte că vorbele sale întortocheate, stilizate la extrem, îmbătate
de joc s-au stricat: „S-au stricat cuvintele mele!/ Umblă prin mocirle cu stele/ De cositor/ După
un mărţişor,/ Şi-ar voi să culeagă roade/ Fâstâcite şi neroade/ Din sălcii mici verzi” (Cuvinte
stricate). Prin „podoabe”, lăcuste, păienjeni, brotăcei în cutii de „sidef şi altoi”, încremenite în
„stihuri blajine”, poetul creează o întreagă faună miniaturizată şi artificializată (stilizată) ludic:
„Chihlimbarul ăsta-i o răgace./ Matostatul e un cărăbuş,/ Prins acuş” (Nu e). Viziunea jucăuşă
devine fastidioasă în simplităţile acestea artificioase.
Poetul îşi impune în aceste miniaturi lirice o naivitate a scriiturii. Optica ingenuă pretindea
„stihuri nemeşteşugite”. Dar astfel de „declaraţii” sunt numai deturnări, prin care poetul distrage
atenţia de la mecanismul facerii spre efectul estetic propriu-zis. Simplificarea intenţionată a
prozodiei, imitarea unor scheme folclorice, chiar recursul la versificaţiile speciale, „naive”, nu
implică nicidecum renunţarea la „meşteşug”, ci, dimpotrivă, îl îmbogăţesc, îi dau o nouă
dimensiune şi noi rigori.
Imaginea poetului operând în microcosm, al miniaturistului, este una dintre ipostazele cele
mai evidente ale lui Arghezi. Este tot o faţă a meşteşugarului etern care ne apare în varianta
giuvaergiului, lucrând în taină asupra poemului: „Îmi scot sculele ca un hoţ şi prin veriga în
menghină, şi o potrivesc, ca să nu mă simtă nimeni. Eu tai lin lanţurile şi retez cu un fir de păr de
oţel zăbrelele mari din gura firidei mele către vatra scânteilor. Auzi tu, Doamne, cum cade
pilitura de-a lungul frunzelor din văzduh?” (Molitva păpuşii).
În legătură cu confecţionarea acestor „jucării”, poetul propune o versiune a mitului creaţiei
artistice. Aceasta nu este o lucrare binecuvântată, „inspirată” de sus, nici o geneză ex nihilo. În
incursiunile sale prin microcosm, ca şi în plăsmuirea modelelor sale miniaturale, artistul caută
să-l făurească pe Domnul său misterios, dar tot ce reuşeşte este să producă o păpuşă. Într-un
sens, prin trecerea de la o estetică a transfigurării, la aceasta a întrupării „jucăriei”, asistăm la un
proces de simplificare a mijloacelor şi chiar de reducţie a intenţionalităţii artistice. Dar această
„simplificare” reprezintă o mutaţie stilistică excepţională în cariera unui poet, este trecerea la o
altă poetică, una adaptată la un nou univers şi la un nou cititor. Acest nou receptor, care poate fi
copil, are altfel de nevoi, de aşteptări şi, implicit, de rigori.
În elaborarea „jucăriilor” sale, poetul se arată conştient de nevoia unei renovări a
cuvintelor. „Mi-am încercat cuvintele în dreptul urechii, ca nişte ulcele de zmalţ, ca să le văd cât
pot să sune şi cat ar putea să facă, şi mi le-am încercat şi-n zarea soarelui, ca nişte ouă proaspete

4
de găinuşă albă. Mi-ar fi trebuit alte cuvinte, şi nu am...” (Jucăriile). În Cartea cu jucării, titlul
care-şi prefigurează un cititor cu o atitudine ludică, fie el adult, fie copil, se recunoaşte adesea
efortul (aparent minim) al căutătorului de cuvinte, al aceluia care ştie – şi o spune cu hotărâre –
că „nici o jucărie nu e mai frumoasă ca jucăria de vorbe” (Poveste cu oi).
Din asemenea texte, nu întotdeauna declarative, fireşte, înţelegem că principalul îndemn
care a determinat poetul să se îndrepte spre universul miniaturalului a fost înaintea celor
amintite, o năzuinţă estetică, o voinţă de eliberare formală. În această sferă a infinitezimalului,
Arghezi găsea modul estetic al unor forme noi, al unui ton şi al unei maniere noi. Când Arghezi
afirmă că: „Rafinamentul ultramicului concură cu pictura japoneză şi cu basmele, cu vechile
povestiri, gust Esop şi cu simili mamut al peşterii, zgâriat fin cu o muche groasă pe un perete
compact” (Sămânţa), el găseşte un analog plastic, artei sale poetice, şi recunoaşte valenţele strict
estetice ale incursiunilor sale în microcosm. În ceea ce priveşte referirea la fabula esopică, ea îşi
are desigur rostul, căci vom vedea că miniaturile graţioase, pur decorative, îşi găsesc un
ornament special în câte-o poantă-morală, ca a unei fabule, sau împrumută unei străvechi poezii
gnomice tonul sentenţios, uşor pedant, nu lipsit adeseori de un umor pieziş. Infinitezimalul i se
pare congener cu cuvintele (şi ele „firimituri”, „frânturi” ale unui Text mai amplu analog cu
Natura), şi trecerea de la lucrurile şi mai ales fiinţele mărunte la cuvinte se face prin intermediul
jocului. Un mic paradis regăsit, al jucăriilor nevinovate, al făcutului, sau un paradis al expresiilor
fericite echivalente între ele corespund imaginilor firii miniaturizate: „Toate cele mari şi vii/ Sunt
făcute jucării/ Şi-au trecut prin făcătură/ Nouă, în miniatură” (Parada), după cum spun şi
versurile citate mai sus.
Un alt aspect important al acestei oglindiri a universului miniatural şi/ sau ludic şi/ sau a
copilăriei în spaţiul poeziei moderniste argheziene se constituie din versiunea copilărită a facerii
omului şi a perechii sale, ca şi a căderii lor în păcatul originar şi a izgonirii lor din paradis, temă
oferită în poemul Adam şi Eva. Temele biblice sunt des întâlnite la acest nivel al poeziei
argheziene, explicit şi implicit, fiind evidente prin nostalgia după o vârstă paradisiacă, cu regulile
şi geografiile sale. Un rai este istorisit de Eva „Copiilor ţinuţi în poală,/ De câte ori îi culcă şi îi
spală”. Poetul revine asupra acestui mit în ficţiunile sale poetice infantilizate, precum: Facerea
lumii, Balet pe şapte silabe, singura cosmogonie, şi aceasta în manieră ludică, a lui Arghezi. De
altfel, „copilăreştile” argheziene refac mereu gestul „facerii”, ca şi cum poetul s-ar descoperi şi
recunoaşte un „făcător” doar în acest microcosm al său, opus macrocosmosului al cărui creator

5
este de neatins. Fireşte, un microcosm al jocului încântător pe care-l poate plăsmui doar copilul
şi, pe urmele lui, spiritul copilărit (ca în Cântec de adormit Miţura). Nici o urmă de ironie ori
grotesc în aceste „desene curate şi simple” (Jucăriile) ale „copilăreştilor” argheziene. Minusculul
se bucură de o anumită imunitate, e graţios şi lipsit de ambiguitatea care îndeamnă la
subversiune. Mizantropia sensibilităţii şi intelectului de atâtea ori manifeste când e vorba de „un
om (care) are un început mic şi un sfârşit mic şi o viaţă între amândouă, mică” este suspendată
atunci când ne aflăm sub zodia Copilului.
Jocurile preferate ale lui Arghezi au drept obiect literele şi animalele. Fie că se joacă cu
alfabetul ori cu măruntele jivine casnice (îndeosebi căţei), ori cu copii săi, poetul revine, prin
intermediul expresiei fericite în micul paradis domestic. Aici totul e fără rest, împlinit.
Jocul este singura legătură cu eternitatea pe care şi-o îngăduie viziunea poetică argheziană.