Soacra cu trei nurori este cel dintâi basm publicat de Ion Creangă în „Convorbiri

literare” din 1 octombrie 1875 şi este, în acelaşi timp, cel mai realist, căci în el nu
intervine nicio urmă de fantastic, ci doar de hiperbolizare.
Scenariul este unul des întâlnit în lumea rurală: o mamă autoritară şi rea, expresia
egoismului absolut, are trei feciori buni de însurătoare. Baba, care se dovedeşte a fi
soacra tipică, chiar soacra absolută, hotărăşte să le caute ea însăşi nişte neveste, de
preferinţă urâte, dar docile şi muncitoare, cărora să nu le împartă moştenirea decât
înainte de moartea sa şi să-i ţină pe toţi în casa bătrânească (deşi mai construise două
alături) pentru a avea parte de răsfăţ şi huzur. Îi merge cu primii doi feciori, dar
mezinul, deşi nu părea a fi altfel decât fraţii săi mai mari, o pune în faţa faptului
împlinit aducându-i nora pe cuptor.
Când scenariul exploatării nurorilor se reia, de data aceasta în formaţie completă, nora
mai mică desfiinţează mitul ochiului din ceafă, atoatevăzător, al babei, şi, în loc de
muncă, îşi pofteşte cumnatele la un ospăţ încropit din toate bunătăţile interzise.
Dimineaţa, baba constată dezmăţul, dar pe faţă n-are ce le zice pentru că nora cea mică
îi furnizează un motiv imbatabil: tocmai i-au venit părinţii în vizită şi chiar au plecat
supăraţi din pricină că proaspăta cuscră, care vedea totul, nu s-a sculat să-i întâmpine.
În replică, baba le supune pe nurori la un tratament mult mai aspru, care devine de
nesuportat, explozia se produce, sub comanda mezinei, nurorile întreprind o acţiune
radicală de stârpire a răului, molestând-o pe babă şi fizic şi moral, astfel că feciorii
întorşi din cărăuşie îşi găsesc „mămuca” pe moarte şi află că au năpăstuit-o ielele.
Când baba, cu ultimele puteri, vrea să denunţe prin gesturi faptele nurorilor, nora cea
mică răstălmăceşte mesajul arătând cum aceasta îşi orânduieşte fiecare fecior în câte
una din cele trei case. Împărţeala e făcută, toată lumea e mulţumită, cu atât mai mult
cu cât baba moare chiar în ziua aceea şi nurorile se întrec să o bocească stârnind
invidia întregului sat.
Basmul vorbeşte nu despre afecţiunea părintească împinsă peste limita de la care ea
devine nocivă, cum se întâmplă în Făt-Frumos din lacrimă, prin personajul Genarului,
ci despre egoismul absolut, baba fiind un caz tipic de hipertrofie a propriei persoane,
cupiditatea, expresia forţei de retenţie ce strânge totul la sine şi pentru sine.
Însurătoarea fiilor este privită ca o afacere profitabilă, şantajul material intră în
metodele cu care îşi poate asigura tihna bătrâneţii şi iluzoria comunicare afectivă cu
aceştia, persecuţia nurorilor ţine de un proiect de bunăstare materială (ea însăşi nu se
poate lăuda cu hărnicia, ci doar cu zgârcenia), dar şi de satisfacerea vanităţii proprii:
„şi-i râdea inima babei de bucurie când se gândea numai cât de fericită are să fie,
ajutată de feciori şi mângâiată de viitoarele nurori”.

1
Cât despre intenţia de supraveghere asiduă a nurorilor, se pare că ea se datorează nu
tradiţiei, ci e născută din propria experienţă de viaţă, pe care baba, ca lupul moralist, o
foloseşte de data acesta în sens invers: „Voiu priveghea nurorile, le-oiu pune la lucru,
le-oiu struni şi nu le-oiu lăsa nici pas a ieşi din casă, în lipsa feciorilor mei. Soacră-
mea fie-i ţărâna uşoară! - Aşa a făcut cu mine. Şi bărbatu-meu - Dumnezeu să mi-l
ierte! - nu s-a putut plânge că l-am înşelat, sau i-am risipit casa;... deşi câteodată erau
bănuiele... şi mă probozea..., dar acum s-au trecut toate!”.
La lista defectelor se mai adaugă, iată imoralitatea, pe care naratorul o introduce în
limbaj aluziv. Şi ajuns aici, basmul mai sugerează un aspect extrem de veridic: faptul
că pentru o femeie substanţial egoistă, lipsa bărbatului şi deci ameninţarea singurătăţii
şi a bătrâneţii sunt motive pentru care, mimând neputinţa, să-şi oblige fiii la o atitudine
servilă, să-i lipsească de o viaţă liberă şi matură, să facă din ei simple auxiliare, braţe
de muncă în folosul ei, dar şi prezenţe care să-i compenseze incapacitatea de a-şi
suporta soarta. În acest condiţii, baba, care se simte ultragiată, devine veninoasă şi
chiar îi „împunge” pe cei din jur.
La Ion Creangă, babele simbolizează răutatea omenească. „Baba este intrigantă,
codoaşă, mesagerul răului şi al dezordinii. Rolul ei e să tulbure armonia existenţei”.
Naratorul ne înfăţişează motivul femeii bătrâne şi rea în ipostaza de soacră. Ea
reprezintă femeia de neam bun, înstărită, deja văduvă, mamă a trei feciori, extrem de
avară: „lega paraua cu zece noduri şi tremura după bani”, care se pregăteşte pentru o
bătrâneţe de huzur aşa cum văzuse la soacra ei, când a venit tânără nevastă în casă. În
centrul poveştii, stă hârca cea rea, soacra spre care converg toate episoadele. Cu o
mentalitate primitivă, soacra îşi asumă rolul de supraveghetor al moralităţii nurorilor,
pe care nu le lasă să iasă din casă în lipsa bărbaţilor, veghind în acelaşi timp, ca noii
veniţi în gospodărie să nu risipească avutul.
Baba domină şi huzureşte, exploatându-şi nurorile pe care le obligă să muncească ziua
şi noaptea, să toarcă, să strujească pene, hrănindu-le prost, cu usturoi, ceapă şi
mămăligă rece, fiindcă brânza, ouăle şi laptele sunt destinate târgului pentru a strânge
parale. Ca să întărească ideea de zgârcenie diabolică şi răutate patologică a babei,
povestitorul atribuie personajului un element fabulos: baba are un ochi în ceafă şi când
doarme, spionează mişcările nurorilor.
Deci, baba reprezintă, în mod evident, feminitatea malefică, baba absolută fără cusur
în rău, având numeroase întruchipări în opera lui Creangă: baba din Fata babei şi fata
moşneagului, baba vecină moşneagului din Punguţa cu doi bani, codoaşa din Povestea
lui Stan Păţitul, scroafa din Povestea porcului, şi, identitatea de principiu a tuturor
acestora, Talpa Iadului din Ivan Turbincă.
Feciorii sunt nalţi ca nişte brazi, tari de virtute dar slabi la minte - aluzie la ideea
populară conform căreia într-un trup puternic se ascunde o minte bicisnică, sunt
depersonalizaţi, devirilizaţi, supuşi mamei.
Nora cea mare, nu prea tânără, naltă şi uscăţivă însă robace şi supusă - metaforic
bătrână şi urâtă - place fiului, fiindcă place întâi babei, cea de a doua, mai în vârstă,
2
harnică, pe deasupra şi saşie - e soţia feciorului cel mijlociu. Comportamentul lor este
fie produsul statutului lor de fete bătrâne, pe care, de bine de rău, tocmai l-au depăşit,
fie al complexelor fizice (prima era „nu prea tânără, naltă şi uscăţivă însă robace şi
supusă”; a doua, „întocmai după chipul şi asemănarea celei dintâi”), fie al educaţiei
tradiţionale primite în familie. Să nu uităm că ele cunoşteau de-acasă ce înseamnă
privaţiunile, în vreme ce nora cea mică vine cu alte obişnuinţe: „Ceapă cu mămăligă?
D-apoi neam de neamul meu n-a mâncat aşa bucate. Da’ slănină nu-i în pod? Unt nu-i?
Ouă nu-s?”.
Nora cea tânără reprezintă feminitatea voluntară, independentă, o ipostază a fetei
amazoane, deşteaptă, fermă şi activă, în stare să înlăture nedreptatea, umilinţa,
conformismul, servitutea. Este aleasă cu tâlc de soţul ei şi nu de soacră, este
echivalentul eroului civilizator, reprezentând fermentul răzvrătirii, în jocul de forţe
aflate în luptă, fiindcă ea nu suferă nedreptatea şi sclavia oamenilor.
Este expresia forţei vitale pentru triumful căreia se vede obligată să recurgă la un fel de
„selecţie naturală”, dar şi expresia bunului simţ comun, fundamentul democratic, care i
a atitudine în faţa exagerărilor nesănătoase: „Eu cred că tot ce-i a mămucăi e ş-al
nostru, şi ce-i al nostru e ş-al ei. Fetelor, hăi! S-a trecut de şagă!” Cu energie şi
tenacitate, pune ordine în infernul familial şi restabileşte relaţiile fireşti, chiar dacă
pentru aceasta este obligată să ia măsuri radicale. Ea desfiinţează mitul ochiului din
ceafă al babei şi pune la cale pedepsirea soacrei. Este un erou civilizator.
Critica literară consideră că pedeapsa aplicată soacrei este nejustificată, extrem de
crudă şi în neconcordanţă cu jovialismul lui Creangă. Vasile Lovinescu vine cu o
lectură ezoterică a poveştilor lui Ion Creangă. Văzând basmul acesta drept oglindirea
unei deveniri cosmice, vorbind ca toate miturile genezice, despre gelozia mamei
divine, care creând lumile, tinde să le păstreze sub forţa ei compactantă, centripetă şi
refuză tăierea cordonului ombilical. Înverşunarea cu care îşi apără „produsele” o face
să devină malignă. Soacra reprezintă aici Egoismul radical, forţa bazică a lumii, care
procreează pentru sine, nelăsându-şi odraslele să evolueze de la substanţă spre esenţă.
Vasile Lovinescu demonstrează în basm scenariul naşterii lumii din mitologia indică.
Nora cea mică este în mod evident sattwa, iniţiativa ascendentă care le antrenează şi pe
celelalte două în acţiunea de salubrizare a acestui univers domestic „stătut” şi de
promovare a esenţelor masculine înrobite de tirania Materiei Prime. Şi aceasta se
realizează printr-un ospăţ orgiastic cu dubla sa semnificaţie de sfârşit de ciclu vechi şi
început de ciclu nou şi printr-o nouă „diată”, o nouă normă, căci ospăţul este urmat de
un ritual de asanare, de neutralizare a rădăcinii tenebroase a lumii. Metoda este
radicală, secvenţa e justificată în ordine mitică. Interesant este că acţiunea se
concentrează asupra limbii soacrei, instrumentul prin care malignitatea ei iese în
exterior, împroaşcă venin. Baba suportă un tratament de purificare prin sarea
administrată şi unul fecundant prin piperul care în folclor are funcţie germinativă.
Ultima parte a tratamentului este strict verbală, nurorile vorbesc între ele anticipând
ritualul de înmormântare, prefigurând călătoria sufletului pe lumea cealaltă. Ideea
textului este că moartea lasă în urma ei sănătatea ca moştenire. Astfel, gospodăria
3
ţărănească devine un loc armonios, salubrizat, curat, luminos. Vasile Lovinescu vede în
acest basm reminiscenţa unei epoci vechi în care se practicau sacrificiile umane şi era
activ un sacerdoţiu de tip feminin.
Florica Bodiştean afirmă că basmul mai poate fi citit ca un „exemplu al luptei pentru
putere şi al priorităţii pe care o deţine cuvântul în faţa faptei. Nu contează atât ce fac
personajele, contează ce spun ele şi cum interpretează ele, războiul faptelor e dublat,
contrazis, dirijat, hotărât de un război al semnificaţiilor”. Tema e credibilitatea sau cine
minte mai convingător şi cine ia de bună ce i se spune: soacra care pretinde că are un
ochi în ceafă, nora care, pe această bază, îi reproşează că i-a ignorat părinţii, soacra
care denunţă tratamentul aplicat de nurori sau mezina care traduce spusele în termenii
unui testament convenabil?
Roxana Sorescu afirmă că acest basm pune problema „raportului dintre semnificaţia
aparentă şi cea ascunsă a discursului”, fiind construit astfel pe figura ironiei (una e,
alta se spune). Lupta ducându-se întâi de toate pe teritoriul limbajului şi presupunând
lovirea adversarului cu propriile-i arme. Victoria aparţine celui care reuşeşte să-şi
impună propria versiune, manipularea prin limbaj devenind arma decisivă. Încercând
să fie un judecător drept, moralistul Creangă urmăreşte logica imaginarului popular
pedepsind un rău cu alt rău sau răzbună o cruzime cu altă cruzime.
Ideea acestui articol s-a nascut in timp ce ascultam o noua tirada pasionala din sirul
intamplarilor de viata adevarate avand ca protagoniste nurorile si soacrele. Fara sa
vreau, mi-am amintit de povestea savuroasa a lui Ion Creanga si am inceput sa o vad
intr-o noua lumina, pe care nu o percepusem inainte. Cred ca „Soacra cu trei nurori”
este o poveste care abordeaza mai mult experienta umbrei ca arhetip si maniera in
care o face este deosebit de interesanta si de incitanta. Voi dezvolta in articolul de
fata relatia dintre povestea „ Soacra cu trei nurori”, arhetipul umbrei, situatii
concrete din viata reala unde se pun in joc comportamente asemanatoare celor
din poveste si posibile directii de transformare a acestor conflicte in experiente si
comportamente pozitive (prin asumarea umbrei).
Se stie ca basmele reprezinta expresia cea mai pura si mai simpla a proceselor psihice
inconstiente. Ele reprezinta arhetipurile in forma lor cea mai simpla, nuda si concisa.
Dupa ani indelungati de cercetare in domeniul basmului, Marie-Louise von Franz a
ajuns la concluzia ca toate basmele se straduiesc sa descrie unul si acelasi factor
psihic: ceea ce C.G. Jung numeste Sinele, care este totalitatea psihica a unui individ si
de asemenea, centrul reglator al inconstientului colectiv. Diversele basme ofera
imagini aproximative asupra diferitelor faze ale experimentarii Sinelui. Astfel, unele
basme au de-a face mai mult cu stadiile de inceput, cu experienta umbrei si ofera
doar o scurta schita a ceea ce urmeaza mai tarziu. Alte basme accentueaza experienta
animusului si a animei si a imagourilor materne si respectiv, paterne din spatele
lor.Altele subliniaza motivul comorii inaccesibile sau imposibil de obtinut si
experienta centrului.
„Soacra cu trei nurori” face parte din povestile care abordeaza mai mult experienta
umbrei ca arhetip. Voi prezenta pe scurt continutul povestii in cele ce urmeaza.
4
Ce fel de femeie este soacra din povestea „Soacra cu trei nurori” de Ion Creanga?
Aflam despre ea ca : „avea trei feciori nalti ca niste brazi” si „pentru a nu razleti
feciorii de pe langa sine, mai dura inca doua case alature” si de atunci „lua hotarare
nestramutata a tinea feciorii si viitoarele nurori pe langa sine, in casa batraneasca”.
Cand feciorului cel mare ii vine vremea de insuratoare, „baba, simtind asta umbla val
vartej sa-i gaseasca mireasa” si gasi o fata „nu prea tanara, nalta si uscativa, insa
robace si supusa”. Aflam ca „ feciorul nu iesi din hotararea lui maica-sa”. La fel
proceda mama cu baiatul cel mijlociu, alegandu-i o mireasa dupa placul ei.
Baba le puse pe nurori la treaba, ea dormea noaptea si ele munceau si ziua si noaptea,
speriate de „ochiul din ceafa” al babei care credeau ca le vede oriunde. De mancare
aveau „ceapa cu mamaliga”.
Situatia se schimba cand feciorul cel mic, „intr-o dimineata ii si aduce mamei o nora
pe cuptoriu”. Nora cea mica era tanara si isteata asa cum aflam din poveste.
Le convinge si pe cumnatele ei sa se ospateze bine noaptea in loc sa lucreze, le atrage
de partea ei si „de atunci nurorile n-au mai avut zi buna in casa cu baba”. Mai mult
chiar, „soacra rodea in nurori cum roade cariul in lemn”.
Atunci nora cea mica le propune si le convinge pe cumnate sa „scape de harca de
baba”. Ele intra in casa babei si „luara pe baba de par, si-o izbira cu capul de pereti
pana i-l dogira”. Nora cea mica „tranteste baba in mijlocul casei si o framanta cu
picioarele, apoi ii scoate limba afara, i-o strapunge cu acul si i-o presura cu sare si
piperiu”. In urma acestor fapte, baba „ cazu la pat bolnava de moarte”.
Tot nora cea mica planuieste ce sa le spuna barbatilor lor care vin acasa despre mama
lor : „mamuca nu face bine, are de gand sa ne lase, sarmana”.
Cand baba incearca sa le spuna prin semne baietilor ei cum a fost batuta si imbolnavita
de nurori, nora cea mica le talmaci vointa mamei lor :”biata mamuca ne lasa cu limba
de moarte ca fratele cel mare sa ieie locul si casa dinspre rasarit, cel mijlociu cea
dinspre apus, iara noi ca mezini ce suntem, sa ramanem aici, in casa batraneasca”.
Apoi baba muri, iar „ nurorile, despletite, o boceau de vuia satul”.
Care este oare conditia psihologica a personajelor din poveste?
Soacra cu trei nurori este inflationata de arhetipul marii mame negative.
Arhetipul marii mame in latura sa conservativa are doua aspecte, unul pozitiv si unul
negativ. Aspectul pozitiv al arhetipul marii mame: ea este cea care da viata, hraneste,
isi protejeaza copiii, mama fiind un continator si un adapost. Imagini arhetipale sunt:
zeita ca vas, ca mama, ca mama-pamant fertil, Gea. Aspectul negativ al arhetipul
marii mame: mama care isi leaga copiii de ea si nu le permite acestora sa devina
independenti, sa se dezvolte si sa isi traiasca propria viata, caci a contine inseamna a
constrange si a incarcera. Mai mult, mama negativa isi doreste dependenta, ascultare si
supunere din partea copiilor, ba chiar ar dori sa traiasca viata copiilor in locul lor,
luand decizii in locul lor. In mitologeme apare ca zeita „mancatoare de copii”,
Gorgona pietrificatoare, leul sau vulturul.
Soacra din poveste are acest aspect constrangator, ea mai face doua case si isi propune
ca feciorii si viitoarele nurori sa ii tina astfel pe langa sine. Mai mult, ea are autoritatea

5
necesara pentru a alege partenerele de viata ale primilor doi baieti si apoi le determina
pe nurori sa traiasca asa cum isi dorea ea.
Baiatul cel mare si cu cel mijlociu sunt prinsi la nivelul eului intr-un complex matern
extrem de puternic, ei sunt baietii mamei, se comporta ca niste copii care, desi au
ajuns la varsta insuratorii nu sunt independenti si autonomi din punct de vedere
afectiv. Anima lor nu este treaza, ei nu traiesc o poveste de dragoste care i-ar fi putut
transforma si conecta la sinele lor profund, ci sunt sub robia unei mame tiranice. Si in
viata reala intalnim barbati care inca traiesc sub fusta mamei, desi sunt insurati sau au
chiar si copii. Acesti barbati iau decizii nu impreuna cu sotiile lor ci alaturi de mamele
lor pe care nu vor sa le dezamageasca, carora le povestesc viata si dificultatile lor, de
care asculta inca aidoma unor copii. Mezinul pare sa aiba insa o anumita autonomie,
alegandu-si sotia frumoasa si isteata, dupa placul sau.
Povestea este extrem de interesanta mai ales prin jocul si rolul nurorilor. Daca la
inceput ele sunt prezentate ca victime, muncite din greu si hranite prost de o soacra
dominanta, in finalul povestii devin sadice si mai apoi criminale.
Pentru ca soacra lor este rea si abuziva, orice comportament al lor are justificare.
Conflictul dintre soacra si nurori se aprinde, soacra se poarta extrem de urat cu ele, iar
nurorile pun la cale razbunarea: bataia pana la omorarea soacrei si impartirea bunurilor
acesteia intre ele dupa moartea ei.
Nurorile nu discuta deschis cu soacra lor despre ceea ce se intampla, nu discuta cu sotii
lor despre asuprirea lor, nu cer ajutorul sotilor sau al altcuiva, nu incearca sa plece de
acasa daca le era atat de rau acolo, nu fac nimic pentru a se salva din situatie. Ele
raman in casa soacrei, contaminandu-se de tot ceea ce li se intampla rau, amplificand
starea de rau printr-o razbunare.
Si in „ Cenusareasa” eroina principala este exploatata de catre mama si surorile
vitrege, dar ea merge la bal si se indragosteste, pentru a fi in final salvata de print.
Animusul ei se trezeste si intrerupe relatia eului cu complexul matern negativ in care
era prins. In finalul povestii, Cenusareasa pleaca cu printul la castel si nu se razbuna pe
mama ei vitrega.
In „Alba ca zapada”, mama vitrega a eroinei incearca in repetate randuri sa ii ia viata
acesteia, dar e salvata de pitici si apoi trezita la viata printr-un sarut de catre print
(animusul ei). Alba ca zapada nu vrea sa se razbune, iar mama vitrega pe care a invitat-
o la nunta ei plezneste de ciuda.
Iata doua povesti cunoscute in care fetele se indragostesc, intra in relatie cu animusul
lor si au loc transformari pozitive si nu nutresc ganduri de razbunare sau moarte fata
de mamele vitrege. Nurorile din „Soacra cu trei nurori” sunt in fond la fel ca soacra
lor, ba chiar mai rau, intrucat soacra nu le-a batut si nici nu a incercat sa le ia viata. Ele
devin stapanite de umbra colectiva, de aspectul demonic al acesteia si comit crima.
Oricine ucide se ucide in primul rand pe sine, isi ucide propriul suflet.
Nurorile din poveste cred despre ele ca sunt bune si sunt nedreptatite de
comportamentul soacrei si pot face orice pentru a scapa din aceasta situatie, ele practic
isi proiecteaza propria umbra pe care nu o asuma la nivelul constiintei.

6
In viata de zi cu zi, noi oamenii adeseori dam vina pe altii pentru faptele noastre,
pentru propria rautate, intoleranta, sete de razbunare. Uneori un stimul cat de mic
poate fi suficient ca sa explodam.
Umbra, asa cum o defineste C.G. Jung este „ ceea ce un individ nu vrea sa fie”.
Umbra include toate trasaturile neplacute pe care individul vrea sa le ascunda, ca latura
inferioara, primitiva si lipsita de valoare, ca latura intunecata a omului.
Datorita faptului ca umbra este un arhetip, continuturile ei sunt puternice, insotite de
afect, sunt obsedante, posesive, autonome: pe scurt, capabile sa tulbure si sa ia in
stapanire eul cel mai riguros ordonat. Umbra se manifesta prin proiectii puternice
irationale, pozitive sau negative asupra persoanelor apropiate. Prin aceasta, Jung a dat
o explicatie convingatoare nu numai antipatiilor personale, ci si cruzimilor si
persecutiilor colective din vremurile noastre.
In conceptia lui Jung, omul trebuie sa gaseasca o modalitate de a trai cu latura sa
intunecata; de fapt sanantatea sa mentala si fizica depinde adesea de aceasta. Cu
cat suntem mai putini constienti de umbra noastra, cu atat ea dobandeste mai multa
putere si este mai periculoasa si mai capabila sa copleseasca tot restul personalitatii.
Ce se intampla in viata noastra obisnuita si reala de exista inca atatea conflicte intre
soacre/socri si nurori/gineri? Oare nu cumva umbra uneia sau celeilalte dintre parti
sau a ambelor parti este cea care nefiind asumata ne domina relatiile?
Care ar fi cateva posibile motive care fac ca relatiile dintre soacre/socri si nurori/gineri
sa fie tensionate sau chiar explozive?
Iata cateva motive sau ipoteze privind relatiile tensionate sau distructive dintre
soacre/socri si nurori/gineri la care m-am gandit in timp ce ascultam in viata reala
intamplari asemnatoare celor din povestea lui Ion Creanga „Soacra cu trei nurori”:
• Are loc o ingustare a constiintei fiecarei parti, astfel fiecare parte (soacra/ socru si
respectiv nora/ginere) poate crede ca ea este cea care are dreptate si ca aceasta dreptate
este absoluta si se victimizeaza sau se incranceneaza in incercarea de a isi dovedi
nevinovatia si dreptatea.
• Oricare dintre parti (soacra/ socru sau respectiv nora/ginere) poate proiecta pe
cealalta parte propria umbra neasumata de constiinta. Altul devine rau, iar eu sunt
bun, nevinovat, am dreptate.
• Este posibil ca partile sa nu stie inca cum sa se relationeze cu o persoana dificila in
mod creativ: punand limite ferme si sanatoase, dar fara a fi agresivi sau a rupe brutal
relatia. Sa nu uitam ca orice ranchiuna si orice razbunare ne incarca cu energie
negativa, facandu-ne noua insine rau in primul rand.
• Posesivitatea si gelozia, fie a parintilor care vor sa fie ascultati de copii chiar atunci
cand copiii lor au crescut si au familia lor, fie a copiilor care fiind intr-o relatie de
cuplu doresc sa isi indeparteze partenerul de parintii sai pentru a le apartine doar lor.
Dar orice gelozie ascunde in fond o lipsa de dragoste.
• Lisa unei comunicari si confruntari reale,autentice si deschise, cu rol
tranformativ a gandurilor si sentimentelor traite, in care fiecare sa isi afirme pozitia
proprie, incercand sa respecte si parerea celuilalt. In locul comunicarii si confruntarii

7
apare barfa, care tradeaza o lipsa de curaj si de asumare a propriei pozitii in fata celui
care ne-a suparat cu ceva.
• Incapacitatea de a intelege empatic ca oamenii sunt foarte diferiti unii de
ceilalti si ca ei nu actioneaza conform asteptarilor si dorintelor noastre egocentrice, ci
conform propriei lor personalitati.
• Lipsa unei maturitati si a unui echilibru afectiv, lipsa care ne poate pozitiona in
relatii cand in postura si conditia de copil mic (facem ce ni se spune si ce se asteapta
de la noi fara sa ne confruntam), cand in pozitia autoritara si dictatoriala (ceilalti
trebuie sa ne asculte pentru ca noi stim ce e mai bine pentru ei si avem dreptate).
Sa ne asumam umbra inseamna sa nu cadem in greselile facute de soacra sau de
nurorile din povestea amintita mai sus. E important sa incepem sa realizam ca tot ceea
ce nu merge in viata este in noi insine. Doar cand vom invata sa ne abordam propria
umbra vom face ceva valoros pentru aceasta lume. Orice persoana dificila poate fi
totodata un prilej de transformare si evolutie spirituala pentru noi, intrucat ne provoaca
sa ne depasim limitele.
Nora cea mica nu a inteles de pilda ca si ea ii semana destul de bine soacrei sale, fiind
vicleana, alegand pentru sotul ei si pentru cumnatele si cumnatii ei asa cum si soacra
vroia sa le aleaga baietilor tovarasele de viata, fiind manipulativa, prefacuta, agresiva
pana la a lua viata soacrei sale. Ea practic isi intrece soacra in rautate, devenind
stapanita de umbra colectiva ce o impinge catre razbunare si crima.
In loc sa aratam cu degetul spre altii spunand : „ ei fac asta, ei gresesc, ei trebuie
contracarati”, putem intelege ca ceea ce ne enerveaza sau ne „agata” la ceilalti sunt de
fapt parti din noi insine pe care nu le recunoastem in ruptul capului ca fiind ale noastre
si atat timp cat vor functiona si vor exista in noi fara sa ni le asumam, ne pot face mai
mult rau decat bine.
Partea buna este ca umbra poate fi abordata in psihoterapie, caci a analiza umbra
inseamna a-i suspenda puterea coercitiva. Odata cu aducerea umbrei in constiinta in
cadul psihoterapiei, recapatam si foarte multa energie, energie pe care o utilizam
inainte pentru a ascunde si a pazi cu strasnicie partile pe care le consideram „rele” si
„nedorite” din noi insine. De asemenea, descoperim si valentele pozitive a ceea ce
consideram ca rau sau gresit in noi insine. Astfel, prin intergrarea umbrei in constiinta
devenim intregi.
Inchei cu un citat din Jung pe care il consider semnificativ pentru tema discutata:
„ Prefer sa fiu intreg, decat bun”.