Literatura pentru copii

- Examen –
Anghelache Dănuț Valentin
Litere
Anul I
PIPP - conversie

Soacra cu trei nurori

Soacra cu trei nurori este cel dintâi basm publicat de Ion Creangă în „Convorbiri
literare” din 1 octombrie 1875 și este, în același timp, cel mai realist, căci în el nu intervine
nicio urmă de fantastic, ci doar de hiperbolizare.

Scenariul este unul des întâlnit în lumea rurală: o mamă autoritară și rea, expresia
egoismului absolut, are trei feciori buni de însurătoare. Baba, care se dovedește a fi soacra
tipică, chiar soacra absolută, hotărăște să le caute ea însăși să le caute niște neveste, de
preferință urâte, dar docile și muncitoare, cărora să nu le împartă moștenirea decât înainte de
moartea sa și să-i țină pe toți în casa bătrânească (deși construise două alături) pentru a avea
parte de răsfăț și huzur. Îi merge cu primii doi feciori, dar mezinul, deși nu părea altfel decât
frații săi mai mari, o pune în fața faptului împlinit ducându-i nora pe cuptor. Când scenariul
exploatării nurorilor se reia, de data aceasta în formație completă, nora mai mică desființează
mitul ochiului din ceafă, atoatevăzător al babei, și, în loc de muncă, își poftește cumnatele la
un ospăț încropit din toate bunătățile interzise. Dimineața, baba constată dezmățul, ar pe față
n-are ce le zice pentru că nora cea mică îi furnizează un motiv imbatabil: tocmai i-au venit
părinții în vizită și chiar au plecat supărați din pricină că proaspăta cuscră, care vedea totul,
nu s-a sculat să-i întâmpine.

Știrea că au fost cuscrii în casa ei și au văzut-o dormind, au înfuriat-o pe babă și mai

tare, făcându-le nurorilor zile negre. În replică, baba le supune pe nurori la un tratament mult
mai aspru, care devine de nesuportat. Astfel, explozia se produce. Sătulă de dirijarea babei,
mezina conturează planul pentru obținerea averii cât mai repede cu putință: nurorile s-o bată
pe soacră și s-o trântească cu capul de pereți. zis și făcut. Au dat buzna în casa acesteia și au
trecut la treabă:

„intrară cu toatele în casă, luară pe babă de păr și-o izbiră cu capul de pereți …apoi
îi scoate limba afară, i-o străpunge cu acul și i-o presură cu sare și cu pier.”

Sub comanda mezinei, nurorile întreprind o acțiune radicală de stăpânire a răului, molestând-
o pe babă și fizic și moral, iar când se întorc feciorii din cărăușie, își găsesc „mămuca” pe
moarte și află că au năpăstuit-o ielele. Când baba, cu ultimele puteri, vrea să denunțe prin
gesturi faptele nurorilor, nora cea mică răstălmăcește mesajul arătând cum aceasta își
orânduiește fiecare fecior în câte una din cele trei case. Împărțeala e făcută, toată lumea e
mulțumită, cu atât mai mult cu cât baba moare chiar în ziua aceea și nurorile se întrec să o
bobocească stârnind invidia întregului sat.
 Basmul vorbește, nu despre afecțiunea părintească împinsă peste limita de la care ea
devine nocivă, cum se întâmplă în Făt-Frumos din lacrimă, prin personajul Genarului, ci
despre egoismul absolut, baba fiind un caz tipic de hipertrofie a propriei persoane,
cupiditatea, expresia forței de retenției ce strânge totul la sine și pentru sine.

Însurătoarea fiilor este privită ca o afacere profitabilă, șantajul material intră în

metodele cu care își poate asigura tihna bătrâneții și iluzoria comunicare afectivă cu aceștia,
persecuția nurorilor ține de un proiect de bunăstare materială (ea însăși nu se poate lăuda cu
hărnicia, ci doar cu zgârcenia), dar și de satisfacerea propriei vanități:

„și-i râdea inima babei de bucurie când se gândea numai cât de fericită are să fie,
ajutată de feciori și mângâiată de viitoarele nurori.”

Cât despre intenția de supraveghere asiduă a nurorilor, se pare că ea se datorează nu

tradiției, ci e născută din propria experiență de viață, pe care baba, ca lupul moralist, o
folosește de data aceasta în sens invers:

„Voiu priveghea nurorile, le-oiu pune la lucru, le-oiu struni și nu le-oiu lăsa nici pas
a ieși din casă, în lipsa feciorilor mei. Soacră-mea fie-i țărâna ușoară! - Așa a făcut
cu mine. și bărbatu-meu – Dumnezeu să mi-l ierte! – nu s-a putut plânge că l-am
înșelat, sau i-am risipit casa;…deși câteodată erau bănuiele … și mă probozea…, dar
acum s-au trecut toate!”

La lista defectelor se mai adaugă, iată imoralitatea, pe care naratorul o introduce în limbaj
aluziv.

Și ajuns aici, basmul mai sugerează un aspect extrem de veridic: faptul că, pentru o
femeie substanțial egoistă, lipsa bărbatului și deci amenințarea singurătății și a bătrâneții sunt
motive pentru care, mimând neputința, să-și oblige fiii la o atitudine servilă, să-i lipsească de
o viață liberă și matură, să facă din ei simple auxiliare, brațe de muncă în folosul ei, dar și
prezențe care să-i compenseze incapacitatea de a suporta soarta. În aceste condiții, baba, care
se simte ultragiată, devine veninoasă și chiar îi „împunge” pe cei din jur.

La I. Creangă, babele simbolizează răutatea omenească.

Baba este intrigantă, codoașă, mesagerul răului și al dezordinii. Rolul ei e să tulbure

armonia existenței.1

Naratorul ne înfățișează motivul femeii bătrâne și rea în ipostaza de soacră. Ea reprezintă

femeia de neam bun, înstărită, deja văduvă, mamă a trei feciori, extrem de avară: lega paraua
cu zece noduri și tremura după bani, care se pregătește pentru o bătrânețe de huzur așa cum
văzuse la soacra ei, când a venit tânără nevastă în casă. În centrul poveștii, stă hârca cea rea,
soacra spre care converg toate episoadele. 2 Cu o mentalitate primitivă, soacra își asumă rolul
de supraveghetor al moralității nurorilor, pe care nu le lasă să iasă din casă în lipsa bărbaților,
veghind în același timp, ca noii veniți în gospodărie să nu risipească avutul.

1
Eugen Simion, Clasici români, I, Grai și Suflet & Univers Enciclopedic 2000, p.127.
2
Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Ion Creangă, București, Editura pentru literatură, 1963, pag 56-57.
 Baba domină și huzurește, exploatându-și nurorile pe care le obligă să muncească ziua
și noaptea, să toarcă, să strujească pene, hrănindu-le prost, cu usturoi, ceapă și mămăligă rece,
fiindcă brânza, ouăle și laptele sunt destinate târgului pentru a strânge bani. Ca să întărească
ideea de zgârcenie, diabolică și răutate patologică a babei, povestitorul atribuie personajului
un element fabulos: baba are un ochi în ceafă și când doarme, spionează mișcările nurorilor.

Deci, baba reprezintă, în mod evident, feminitatea malefică, baba fără cusur în rău,
având numeroase întruchipări în opera lui Creangă: baba din Fata babei și fata moșneagului,
baba vecină moșneagului din Punguța cu doi bani, codoașa din Povestea lui Stan Pățitul,
scroafa din Povestea porcului, și, identitatea de principiu a tuturor acestora, Talpa Iadului din
Ivan Turbincă.

Critica literară consideră că pedeapsa aplicată de nurori soacrei este nejustificată,

extrem de crudă și în neconcordanță cu jovialismul lui I. Creangă 3. Văzând basmul acesta
drept oglindirea unei deveniri cosmice, vorbind ca toate miturile genezice, despre gelozia
mamei divine, care creând lumile, tinde să le păstreze sub forța ei compactantă, centripetă și
refuză tăierea cordonului ombilical. Înverșunarea cu care își apără „produsele” o face să
devină malignă. Soacra reprezintă aici Egoismul radical, forța bazică a lumii, care procreează
pentru sine, nelăsându-și odraslele să evolueze de la substanță spre esență.

Caracterizarea personajului principal

Privită dintr-o altă perspectivă, și anume cea psihologică, descoperim că soacra este
inflaționată de arhetipul marii mame negative. Arhetipul marii mame în latura sa
conservativă are două aspecte: unul pozitiv și unul negativ.

Aspectul pozitiv al arhetipul marii mame: ea este cea care dă viața, hrănește, își
protejează copiii, mama fiind un adăpost. Imagini arhetipale sunt: zeița ca vas, ca mama, ca
mama-pământ fertil, Gea. Aspectul negativ al arhetipul marii mame: mama care își leagă
copiii de ea si nu le permite acestora sa devina independenți, să se dezvolte și să își trăiască
propria viață, căci a continua înseamnă a constrânge și a încarcera. Mai mult, mama negativă
își dorește dependență, ascultare și supunere din partea copiilor, ba chiar ar dori să trăiască
viața copiilor în locul lor, luând decizii în locul lor. În mitologie apare ca zeiță „mâncătoare
de copii”, Gorgona pietrificatoare, leul sau vulturul.4

Soacra din poveste are acest aspect constrângător, ea mai face două case și își propune
ca feciorii și viitoarele nurori să îi țină astfel pe lângă sine. Mai mult, ea are autoritatea
necesară pentru a alege partenerele de viață ale primilor doi băieți, apoi le determină pe
nurori să trăiască așa cum își dorește ea.

Caracterizată direct de către nurori prin versurile: „Dulce tot nu te-i mai face”, „Ești mai acră
decât coarna”, „Tot ești acră și amară” 5, reiese răutatea care duce la conflictul dintre ea și
nurori deoarece aceasta se purta extrem de urât cu ele. Fete pun la cale răzbunarea, și anume:
bătaia până la omorârea soacrei și împărțirea bunurilor acesteia între ele după moartea ei.

3
Vasile Lovinescu, Creangă și Creanga de aur, Editura Cartea românească, București, 1989.
4
https://www.epsihoterapie.ro/2009/04/post-test/
5
https://www.scribd.com/doc/199076926/Soacra-Cu-Trei-Nurori
 Nurorile nu discută deschis cu soacra lor despre ceea ce se întâmplă, nu discută nici
cu soții lor despre asuprirea lor, nu cer ajutorul și nici nu încearcă să plece de acasă dacă le
este chiar atât de rău acolo, nu fac nimic pentru a se salva din situație. Ele rămân în casa
soacrei, contaminându-se de tot ceea ce li se întâmplă rău, amplificând starea de rău printr-o
răzbunare.

Fata babei și fata moșneagului

Trei basme crengiene prezintă perechea primordială, atemporală – căci ei sunt bătrânii
timpurilor, principiile complementare ale Universului – Moșu și Baba. E vorba de Poveste
porcului, unde cei doi alcătuiesc un cuplu, de Punguța cu doi bani, unde perechea e
dezbinată, fiecare având gospodăria lui, și, în sfârșit, de basmul în care perechea se află în
război, Fata babei și fata moșneagului.

Basmul a fost publicat în „Convorbiri literare” (nr. 6 din 1 septembrie 1877) și are ca temă
vestită dramă a copiilor vitregi.6

Construit prin antiteză, subiectul poveștii individualizează două tipuri caracterologice

evidențiate în expoziție în mod direct de către povestitor printr-o suită de adjective care se
referă la însușiri fizice și trăsături de comportament ca urmare a unor observații directe, și
apoi, pe măsura narării faptelor, apar în mod indirect trăsăturile de caracter motivate de
acțiuni individuale. Formula de început demonstrează apartenența textului la specia basmului:
„Era odată un moșneag și o babă; moșneagul avea o fată și baba iar o fată.”

Autorul fixează însușirile fiecărui personaj: fata babei era slută, leneșă, țâfnoasă și
rea la inimă; fata moșului era frumoasă, harnică, ascultătoare, bună la inimă, robace și
răbdătoare. Pentru că soția moșului a murit, acesta s-a adunat cu o babă văduvă, fiecare dintr
ei aducând câte o fată. Ironia autorului se îndreaptă nu numai asupra fetei babei și mamei
acesteia, ci și asupra moșului care erau un gură cască și un biet moșneag, pentru că la ei în
casă cânta găina, adică baba acționa după bunul plac, iar moșul nu avea nici un cuvânt de
spus. Pentru babă, fata moșului era peatră de moară, iar fata ei, busuioc de pus la icoane.

Ion Creangă, după ce a folosit formula introductivă a basmului, urmărește în mod

realist comportamentul celor două personaje, fata moșneagului și fata babei, în viața obișnuită
a satului.

Fata moșului se ducea în pădure după lemne, mergea la șezătoare unde torcea câte-un
ciur de fuse, în vreme ce fata babei răsfățată și leneșă viclenea și huzurea pentru că era fata
mamei.

Intriga narațiunii este determinată de răutatea fetei babei și mamei vitrege ce se întreceau cu
dediochiul și astfel fata moșului este nevoită să plece în lume; după sfatul tatălui ca să nu se
mai facă atâta gâlceavă în casa asta.

Autorul este plin de ironie la adresa moșului care, după ce-i dă sfatul fetei să fie
supusă, blajină și harnică, face observația că în casa lor a avut parte de mila părintească și
de îngăduință și în străini nu ți-ar putea răbda câte ți-am răbdat noi.
6
G. Călinescu, I. Creangă. Viața și opera, Editura Minerva, București, 1889, p. 215
 Evoluția subiectului, din momentul acesta, urmează structura tipologică a basmului
popular, în care întâmplările fantastice constituie „probele” hărniciei, modestiei, bunătății
fetei moșneagului.

În timp ce în basmul popular Făt-Frumos trece probele în luptele cu zmeii și alte fapte
ale răului, fata moșneagului îngrijește o cățelușă slabă și bolnavă, curtăță un pom de omizi și
uscătură, humuiește o fântână, lipește și curăță un cuptor în drumul său.

Folosirea personificării în dialog fetei cu toate aceste „personaje” întreține condiția

fantasticului și argumentează prin concretețea faptelor caracterul frumos al fetei moșneagului.

Momentul cel mai interesant din punct de vedere al trecerii probelor îl constituie modul cum
slujește la Sfânta Duminică care avea o ogradă plină de orătănii ce însemnau balauri și tot
soiul de jivine mici și mari, respectiv erau „copiii” Sfintei Duminici.

Fata cea harnică a moșului dă ultima probă a curajului, hărniciei și modestiei pentru
că Sfânta Duminică, când s-a întors de la Biserică lăuți frumos și toate trebile bine făcute.

Din momentul acesta destinul fetei și statutul său se schimbă radical: de-acum fata
moșului este răsplătită de Sfânta Duminică cu o lădiță în care se găseau herghelii de cai,
cirezi de vite și turme de oi, cățelușa, părul, cuptorul, fântâna oferă daruri dintre cele mai
alese: salbă de aur, pahare de argint, pere gustoase, pâine caldă provocând mare necaz babei
și fetei sale.

Conflictul basmului adaugă prin paralelă antitetică, călătoria „probelor” (în plan
negativ) pentru fata babei care pornește cu ciudă trăsnind și plesnind.

Pe același traseu al fetei moșului, în fața acelorași personaje, fata babei respinge orice
ajutor conform argumentului popular expus sub forma unei sentințe că mai ușor ar putea
căpăta cineva lapte de la o vacă stearpă decât să te îndatorească o fată alintată și leneșă. La
Sfânta Duminică bucatele le-a făcut afumate, arse și sleite încât aceasta când a venit de la
biserică și-a pus mâinile în cap de ceea ce a găsit acasă.

Lacomă din fire, a ales lădița cea mai frumoasă din podul Sfintei Duminici, ca
răsplată pentru ceea ce făcuse. Bineînțeles, că, la întoarcere, cățelușa, părul, cuptorul și
fântâna îi refuză darurile, ceea ce o mânie și mai tare pe fata cea răsfățată a babei.

În final, autorul sancționează pe cele două personaje, pe baba și pe fata ei, aceasta
fiind mâncate de balaurii din lădița Sfintei Duminici, de parcă cele două nici n-ar fi existat pe
lume.

Ion Creangă concepe personaje basmului conform unei structuri clasice, fiecare
reprezentând o anumită trăsătură de caracter: fata moșului – bunătatea, fata babei – lenea,
moșul era un gură cască, iar baba – răutatea. Acestora li se adaugă conotații complementare.

Ironia autorului asupra moșului revine în deznodământul basmului unde află că după
moartea babei, găinile nu mai cântau cocoșește în ograda moșului, iar acesta a rămas pleșuv
pentru că baba mângâiase pe cap, iar în spate avea o cocoașă pentru că-l netezise baba cu
cociorva .
 Pe lângă subiectul deosebit de captivant, basmul întrebuințează multe expresii
populare pline de savoare ce vizează caracterul personajelor constituite pe principiul simetriei
antitetice: moșul – baba, fata moșului – fata babei: sora cea de scoarță, fata mamei, busuioc
de pus la icoane, peatră de moară să se întreacă cu dediochiul.

Basmul trebuie citit în cheie realistă și în planul cel mai general transmite mesajul:
fiecare la locul lui, având în vedere situația narativă, mesajul e unul „clasic” pentru istoriile
cu o mașteră, o fiică vitregă și o fiică naturală. Tipul acesta de basm (Cenușăreasa, Fata
moșului cea cuminte și harnică și fata babei cea haină și urâtă a Fraților Grimm, la noi,
varianta lui Ispirescu, Fata moșului cea cuminte) a dovedit că trioul ascute invisia și răutatea
mamei malefice, orfana fiind oglinda în care se vede și mai bine neputința propriei odrasle. În
al treilea rând, este vorba aici despre cultul muncii și înfierarea parazitismului, despre un
feminin activ și unul pasiv, despre a face și profita, iar concluzia se impune de la sine: după
faptă și răsplată, culegi ce ai semănat. Basmul dezvăluie în același timp mai multe concluzii
în plan moral:

- Bine faci, bine găsești

- Rău faci, rău găsești
- Omul harnic are numai de câștigat
- Răsfățul copiilor conduce la lene și infatuare.

Bibliografie:

1. Călinescu, G., I. Creangă. Viața și opera, Editura Minerva, București, 1889, p. 215.
 2. Dumitrescu-Bușulenga, Zoe, Ion Creangă, București, Editura pentru literatură, 1963,
pag 56-57.
3. Lovinescu, Vasile, Creangă și Creanga de aur, Editura Cartea românească,
București, 1989.
4. Simion, Eugen, Clasici români, I, Editura Grai și Suflet & Univers Enciclopedic
2000, p.127.

Webografie:

1. https://www.epsihoterapie.ro/2009/04/post-test/
2. https://www.scribd.com/doc/199076926/Soacra-Cu-Trei-Nurori