Romania 1945 – 1965

ISTORIA ROMÂNIEI ÎNTRE SFÂRŞITUL CELUI DE AL II-LEA RĂZBOI MONDIAL ŞI

DICTATURA LUI CEAUŞESCU

Lovitura de stat de la 23 august 1944, care urmărea scoaterea României din războiul purtat
alături de Germania şi reinstaurarea democraţiei, organizată de regele Mihai I şi de principalele
partide politice, Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Naţional Liberal şi Partidul Social – Democrat,
la care a fost asociat şi Partidul Comunist, minuscul la acea dată, dar exponent al intereselor
sovietice, nu a adus nici pacea, România trebuind să lupte împotriva foştilor săi aliaţi până la
înfrângerea lor totală, şi nici democraţia mult aşteptată de întregul popor român. Răsturnarea lui
Antonescu de la putere nu numai că nu a adus linişte şi pace poporului român, dar l-a aruncat într-o
perioadă de anarhie generată de propulsare a Partidului Comunist de către forţele sovietice în prim
planul vieţii noastre politice. Regimul comunist a fost instalat în România cu sprijinul ocupantului
sovietic, după detronarea regelui Mihai I, la sfârşitul anului 1947. A urmat perioada de sovietizare a
ţării, când s-a declanşat represiunea împotriva celor care reprezentau adevărata democraţie,
împotriva intelectualităţii, împotriva spiritualităţii româneşti. Prin condamnări la ani de temniţă
grea, internări în lagăre de muncă forţată şi execuţii sumare. Oponenţii şi posibilii oponenţi au fost
exterminaţi. Gheorghe Gheorghiu-Dej (născut Gheorghe Gheorghiu 8 noiembrie 1901, Bârlad – 19
martie, 1965, Bucureşti) a fost liderul comunist al României din 1948 până la moartea sa si
Preşedinte al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române în perioada 21 martie 1961 – 18
martie 1965. Gheorghe Gheorghiu s-a născut în familia unui muncitor sărac, Tănase Gheorghiu si a
soţiei sale, Ana. S-a calificat în meseria de electrician, iar apoi a lucrat la CFR[necesita citare]. În
1930 a intrat în rândurile Partidului Comunist Român. Este arestat în 1933 ca urmare a rolului jucat
în organizarea grevei de la Atelierele Griviţa, fiind condamnat în acelaşi an la închisoare,
începându-si ispăşirea pedepsei în închisoarea Doftana. În 1936 este ales membru al CC al PCR,
devenind lider al facţiunii din închisori a partidului (termenul face distincţia dintre comuniştii
încarceraţi în ţara şi cei aflaţi în exil în Uniunea Sovietica – facţiunea moscovita). Dat fiind statutul
sau de lider comunist de frunte, este transferat în lagărul de la Târgu Jiu în timpul regimului lui Ion
Antonescu, aici petrecându-si cea mai mare parte a detenţiei în timpul celui de-al doilea război
mondial. Închis în aceeaşi celula cu Nicolae Ceauşescu, devine mentorul politic al acestuia din
urma. În august 1944 evadează din închisoare. Este ales Secretar General al Partidului Comunist
Român în 1945, (exista speculaţii conform cărora aceasta alegere s-a datorat faptului ca ar fi fost
singurul etnic român din CC al PCR), dar nu a reuşit sa deţină controlul asupra partidului până în
1952, când a epurat partidul de membrii fracţiunii moscovite în frunte cu Ana Pauker, (liderul
neoficial al partidului de la terminarea războiului, care s-a bucurat multa vreme de sprijinul lui
Stalin). Influenta politica sovietica din timpul lui Stalin s-a exercitat prin liderii de partid în frunte
cu Gheorghe Gheorghiu-Dej (perceput în toate mediile ca un lider animat de convingeri staliniste
puternice). Influenta economica sovietica s-a materializat prin crearea companiilor mixte SovRom,
prin care economia româna a fost transformata după modelul economiei planificate centralizate
sovietice. La nivel politic, toate iniţiativele româneşti trebuiau sa aibă aprobarea lui Stalin.
Gheorghiu-Dej a manevrat de aşa natura tendinţele antisemite ale liderului de la Kremlin din ultima
parte a vieţii sale, pentru a obţine permisiunea de epurare din partid a liderilor de origine evreiasca,
acuzaţi de “cosmopolitism”. În aceasta acţiune, Gheorghiu-Dej s-a bazat pe Departamentul
Securităţii Statului, creat cu sprijinul sovietic. Mişcarea lui politica s-a înscris în cadrul mai general
al epurărilor Proceselor de la Praga si al Complotului doctorilor de la Kremlin. Gheorghe
Gheorghiu-Dej nu poate totuşi sa fie considerat un antisemit. Deşi cei mai mulţi politicieni epuraţi
erau evrei (în frunte cu Ana Pauker), în tabăra proprie se aflau în egala măsura evrei, aşa cum a fost
Gheorghe Gaston Marin. Gheorghiu-Dej a ţintit în principal creşterea gradului de control asupra
partidului si s-a folosit de naţionalism si antisemitism pentru a câştiga simpatia populara. Până la
moartea lui Stalin din 1953, Gheorghiu-Dej nu a schimbat cu nimic linia de represiune politica
insuflata de la Moscova, represiune care viza întreaga societate româneasca. (În România fusese
instaurat un regim penitenciar asemănător Gulagului sovietic, principalul lagăr fiind cel al
Canalului, înfiinţarea cărui fusese personal sugerata de Stalin). Pentru consolidarea puterii sale, Dej
nu s-a dat în laturi sa elimine si lideri de etnie româna, instigând la eliminarea fizica a lui Ştefan
Foris (1946) si la arestarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu (1948). Cel puţin în cazul celui din urma,
motivul înlăturării lui nu era nici cosmopolitismul, nici antisemitismul mascat – Pătrăşcanu era unul
dintre membrii facţiunii secretariatului si unul dintre naţionaliştii fervenţi ai partidului. Gheorghiu-
Dej a fost deranjat pe plan extern de reformele lui Nikita Hrusciov si de declanşarea procesului de
destalinizare, care îi punea în primejdie poziţia din fruntea partidului, dat fiind statutul sau de până
atunci de stalinist convins. Dej a devenit arhitectul unei noi politici externe si economice
semiautonome în cadrul Pactului de la Varşovia si a CAER-ului la sfârşitul deceniului al şaselea.
Atitudinea politica a lui Gheorghiu-Dej a fost ambivalenta. Daca în 1954 el hotăra eliberarea a
numeroşi prizonieri politici, în acelaşi an Securitatea organiza un nou val de arestări ale oponenţilor
regimului si de noi epurări. Mulţi dintre supravieţuitorii acestui nou val de arestări au fost eliberaţi
în 1964, când Dej mai era încă în fruntea partidului si statului. Un nou val de represiune a fost
iniţiat după înfrângerea revoluţiei maghiare din 1956. Unii dintre liderii acestei mişcări antisovietice
în frunte cu Imre Nagy au fost deţinuţi o vreme în România. În ultimii săi ani de conducere,
Gheorghe Gheorghiu-Dej a luat hotărârea stabilirii de relaţii diplomatice cu tarile occidentale
capitaliste, inclusiv cu Statele Unite ale Americii. Astfel de iniţiative au fost încurajate de SUA,
preşedintele Lyndon B. Johnson considerând ca România devenise un stat comunist prieten
(friendly communist country) în contextul Războiului Rece. Gheorghe Gheorghiu-Dej a murit în
1965 de cancer la ficat. Au existat numeroase zvonuri cu privire la o iradiere intenţionată a liderului
comunist în timpul ultimei sale vizite la Moscova, ca urmare a politicii sale tot mai independente.

ROMÂNIA ÎN EPOCA STALINISTĂ

Proclamarea Republicii în 1947 a deschis calea creării statutului totalitar, care s-a bazat pe
un partid unic, pe centralizarea economiei, pe supremaţia poliţiei secrete. În februarie 1948 s-a
înfiinţat P. M. R. , condus de Gh. Gheorghiu Dej, urmat de Ana Pauker şi Vasile Luca. Tot in 1948 a
fost adoptată şi prima Constituţie comunistă care a imitat-o pe cea sovietică din 1936. Organul
legislativ suprem era Marea Adunare Naţională. Întreaga putere politică a aparţinut partidului unic
care a fost sprijinit de poliţia politică. Întreaga evoluţie viitoare a ţării va fi hotărâtă de acest fapt,
România fiind ruptă de Occident şi aruncată din nou, ca de atâtea alte ori în istoria ei, în braţele
unui imperiu oriental, ale unui imperiu de stepă, condus de un sistem de valori economice, sociale,
politice, morale, culturale şi aşa mai departe, cu totul diferite de cele care au stat la baza statului
român modern. Comportamentul ocupanţilor sovietici s-a caracterizat prin aceeaşi barbarie ca cel al
ocupanţilor turci şi tătari din trecut. Astfel, între 23 august şi 12 septembrie 1944, dată la care a fost
semnat armistiţiul, armatele sovietice au făcut prizonieri peste 130. 000 de militari români şi au scos
din ţară bunuri în valoare de 2 miliarde de dolari americani. În perioada 23 august -31 decembrie
1944, Inspectoratul de jandarmi Iaşi a constatat pe teritoriul a 6 judeţe, Bacău, Fălciu, Iaşi, Neamţ,
Roman şi Vaslui, următoarele fapte ale soldaţilor sovietici: 61 de agresiuni contra jandarmilor
soldate cu 3 morţi, 3399 devastări, 10. 065 vehicule confiscate, 97. 360 animale confiscate, dintre
care 8. 169 cai, 10. 452 boi şi vaci, 60. 864 oi, 7. 615 porci şi 10. 220 păsări, 35. 000 de tone de
cereale luate, 110 persoane ucise şi 53 grav rănite. La începutul lunii octombrie 1944, dorind să-şi
stabilească o bază militară la Craiova cu scopul de a sprijini armata populară de eliberare a
Iugoslaviei, sovieticii au luat drastice măsuri, printre care şi confiscarea unor bunuri materiale.
Astfel, la 12 octombrie, Ivan A. Serov, comisar adjunct al Afacerilor Interne al URSS, raporta lui
Lavrenti P. Beria, comisarul poporului pentru Afacerile Interne al URSS, că, din ordinul sovieticilor,
Siguranţa română a arestat în total 55 de persoane cu orientări antisovietice, printre care se numărau
comandantul garnizoanei române, locotenent-colonel Buzia, prefectul judeţului, general de divizie
în rezervă Petrescu, directorul biroului Siguranţei, Pârvulescu, şeful poliţiei, Vlasia, primarul
oraşului, general de divizie în retragere Popescu. De asemenea, fuseseră ridicate şi predate 90 de
arme de foc cu ţevi ghintuite, peste 800 de aparate de radio, fuseseră sechestrate 12 automobile
deţinute ilegal, 17 camioane de producţie sovietică aflate la dispoziţia unităţilor române, fuseseră
retrase din circulaţia oraşului Craiova şi expediate la Odessa 7 troleibuze, 7 tramvaie, stâlpi de
fontă, cablu electric şi statui de bronz luate de români din URSS. În oraş au fost desfăşuraţi 2. 000
de ostaşi din trupele N. K. V. D. , plasaţi în zonele principale, pentru introducerea regimului militar
sever, iar 250 de soldaţi formau rezerva de intervenţie în cazuri speciale. De fapt, Comisia Aliată
(Sovietică) de Control din România, condusă de mareşalul Rodion I. Malinovski şi având ca
locţiitori, pe rând, pe generalul-locotenent V. P. Vinogradov şi pe generalul-colonel Ivan Z.
Susaikov, a devenit organul de conducere sovietică în România, adevărata deţinătoare a puterii în
ţară. Această poziţie a fost consolidată din punct de vedere militar prin reducerea forţelor poliţiei
române, la 2 octombrie 1944, de la 18. 000 la 12. 000 de oameni, iar la 26 octombrie şi a armatei
române din interior, de la 13 divizii complete la 3 divizii cu efectiv redus, în total 10. 000 de
oameni. De asemenea, efectivele de grăniceri şi jandarmi au fost reduse de la 74. 086 la 58. 018
oameni. În ansamblu, forţele armate române au fost reduse, de la 419. 000 de oameni în mai 1945,
la doar 136. 000 de oameni în decembrie 1947. În schimb, numărul trupelor sovietice staţionate în
România a crescut de la 80. 000, la 8 mai 1945, la 615. 000, la 1 martie 1946. Deşi, treptat, numărul
lor a scăzut (400. 000 la 1 iunie 1946 şi 240. 000 la 1 noiembrie 1946), ele au reprezentat elementul
esenţial în desfăşurarea evenimentelor politice şi de altă natură ce au avut loc în ţara noastră.

INTRODUCEREA MODELULUI SOVIETIC

În 1948 a fost adoptata si prima Constituie comunista care a imitat-o pe cea sovietică din
1936. Organul legislativ suprem era Marea Adunare Naţională. Întreaga putere politică a aparţinut
partidului unic care a fost sprijinit de politia politică Stalinismul economic a cuprins: naţionalizarea
întreprinderilor, etatizarea băncilor, colectivizarea agriculturii. In industrie s-au aplicat planurile
cincinale, ele stabilind ritmuri înalte de dezvoltare, necorelate cu resursele tarii. Colectivizarea s-a
terminat in 1962 cuprinzând 96% din terenurile arabile ale tarii. 80000 de ţărani care au refuzat sa
se înscrie in C. A. P. – uri au fost arestaţi. Prin etatizarea Băncii Naţionale a intrat in mana
comuniştilor cea mai importanta banca romaneasca. Pe plan cultural au fost rupte relaţiile cu
Occidentul si s-a adoptat modelul sovietic: proletculturismul. In 1948 a fost adoptata Legea
învăţământului iar religia ca obiect de studio a fost înlocuită cu istoria Partidului Comunist al
Uniunii Sovietice si cu geografia U. R. S. S. . Profesorii care nu au acceptat au fost excluşi din
învăţământ. S-a introdus cenzura; Biserica a fost subordonata autorităţilor comuniste iar biserica
greco-catolica a fost silita sa se unească cu cea ortodoxa. Datorită sprijinului sovietic politic,
diplomatic şi, mai ales, militar comuniştii au reuşit să provoace eşecul revenirii la democraţie a
României şi la 6 martie 1945, să pună mâna pe puterea executivă, prin formarea guvernului dr.
Petru Groza. Asaltul politic a continuat prin preluarea puterii legislative, ca urmare a falsificării
alegerilor din 19 noiembrie 1946, şi s-a încheiat, la 30 decembrie 1947, prin alungarea regelui
Mihai I şi proclamarea Republicii Populare Române. În această perioadă, toate partidele politice au
fost eliminate, ultimul dintre ele, Partidul Social-democrat, fiind înghiţit de comunişti la congresul
de fuziune din 21 – 23 februarie 1948, în urma căruia a rezultat Partidul Muncitoresc Român,
denumire sub care se va ascunde Partidul Comunist până în vara lui 1965. De asemenea, Poliţia,
Jandarmeria, Siguranţa generală, Serviciul Special de Informaţii au fost infiltrate de sovietici care,
după 6 martie 1945, înfiinţează Brigada Mobilă Specială, embrionul viitoarei Securităţi, şi
declanşează o represiune generală nemaiîntâlnită în istoria ţării, represiune ce va dura aproape două
decenii şi va schimba faţa României. Fiecare pas politic spre comunism s-a reflectat şi în domeniul
economiei. Astfel, la câteva zile de la instalare, guvernul Petru Groza a efectuat reforma agrară din
23 martie 1945 prin care au fost expropriate 1. 468. 000 ha, din care 1. 109. 000 au fost date în
proprietate ţăranilor, iar restul au fost trecute la rezerva de stat. Cu ocazia reformei s-au confiscat
3130 tractoare, 1276 pluguri de tractor, 682 locomobile, 1274 batoze pentru cereale, 1031
secerători-legători, 1100 secerători simple şi a fost desfiinţată clasa moşierimii. “După victoria” în
alegerile din 19 noiembrie 1946, puterea comunistă a etatizat Banca Naţională, la 1 ianuarie 1947,
după care, la 15 august al aceluiaşi an, a efectuat o reformă monetară prin care erau deposedaţi toţi
proprietarii de capital. În acei ani, pe lângă obligaţiile economice pe care România le avea faţă de
URSS ca urmare a convenţiei de armistiţiu din 12 septembrie 1944, puterea comunistă a înfeudat
ţara şi mai mult faţă de interesele sovietice. Astfel, la 8 mai 1945 a fost semnat un acord comercial
cu Uniunea Sovietică prin care se înfiinţau sovromurile. Pe această cale au luat fiinţă Sovrompetrol,
Sovromtransport, Sovrommetal, Societatea de transporturi aeriene româno-sovietice T. A. R. S. ,
Sovromlemn, Banca Sovieto – Română, Societatea Anonimă Sovrombanc. Timp de aproape un
deceniu, până la desfiinţarea lor între 1954 şi 1956, aceste sovromuri au fost principala modalitate
prin care Uniunea Sovietică a exploatat economic România, aproape întregul surplus economic al
ţării luând calea Răsăritului. În 1947 situaţia economică a României era dezastruoasă, la aceasta
adăugându-se despăgubirile pe care le avea de plătit faţă de URSS şi care se ridicau la 1. 195
milioane dolari, dintre care 75 milioane pentru întreţinerea armatelor, 300 milioane despăgubiri
propriu-zise, 470 milioane restituiri, 200 milioane reîntregiri în drepturi şi 50 milioane cu alte
destinaţii. Această nemiloasă exploatare la care era supusă România s-a reflectat dureros în nivelul
de trai al populaţiei. Astfel, indicele preţurilor în Bucureşti a crescut de la 100 în 1943 la 2. 712 în
martie 1945, deci de peste 27 de ori, iar în 1946 preţul cărnii a crescut cu 400%, al cartofilor cu
800%, al pâinii şi al fasolei cu 1000%. Toate acestea nu puteau împiedica însă drumul victorios al
comuniştilor spre acapararea totală a puterii. În acea perioadă un rol important în desfăşurarea
evenimentelor din România l-a avut Transilvania de nord-vest, teritoriu pe care sovieticii, cum ei
înşişi o recunosc, l-au folosit ca pe un mijloc de presiune şi şantaj asupra guvernelor de la
Bucureşti, până la 6 martie 1945. Astfel, la 26 decembrie 1944, A. J. Lavrentiev, comisarul
poporului pentru Afaceri Externe al R. S. S. F. Ruse, îi scria lui Vâşinski, arătându-i că, la cererea
guvernului român de a se introduce administraţia românească în Transilvania de Nord, guvernul
sovietic a declarat, prin Comisia Aliată de Control, că problema termenului şi modalităţilor de
instalare în Transilvania de nord a organelor administrative româneşti se află într-o legătură
indisolubilă cu problema îndeplinirii Convenţiei de armistiţiu. În concepţia lui Lavrentiev şi, prin
urmare, a autorităţilor sovietice “. . . problema remiterii către România a Transilvaniei de Nord
trebuie să servească drept cea mai importantă pârghie pentru influenţarea guvernului român, nu
numai în domeniul îndeplinirii obligaţiilor economice din Convenţia de armistiţiu, dar şi în
domeniul promovării politicii sale interne şi externe”. Semnificativ în ceea ce priveşte acest obiectiv
al politicii sovietice în România este răspunsul pe care l-au dat comuniştii români, principalii lui
beneficiari. Exponenţii Frontului Naţional Democrat din nordul Transilvaniei, organizaţie creată de
comunişti la 12 octombrie 1944, au manifestat o clară tendinţă de transformare a zonei într-o
autonomie, tendinţă care ar fi dus la ruperea acestui teritoriu din trupul ţării. Pentru comunişti, orice
mijloc era bun dacă el putea să ducă la acapararea totală a puterii. Dar politica sovietică în
România, eliberată de orice obstacol după încheierea Tratatului de pace de la Paris, din 10 februarie
1947, este exprimată cel mai bine de o directivă specială adresată, de centrul N. K. V. D. din
Moscova, filialei sale din Varşovia, la data de 2 iunie 1947, atunci când Stalin hotărâse grăbirea
procesului de sovietizare şi comunizare a ţărilor ocupate de Armata Roşie, ca răspuns la planul
Marshall şi la evidenta hotărâre a americanilor de a rămâne în Europa. N. K. V. D. interzicea
primirea pe teritoriul ambasadelor sovietice a autohtonilor contactaţi ca informatori. Întâlnirea cu
aceşti oameni trebuia organizată de serviciul special desemnat în acest scop şi putea avea loc doar în
locuri publice. Informaţiile erau preluate de către ambasadă prin organele serviciilor speciale. Se
cerea ca între soldaţii sovietici şi populaţia civilă să nu aibă loc legături de nici un fel. Trebuia
realizată în mod accelerat unificarea tuturor partidelor într-un singur partid, avându-se grijă ca toate
rolurile cheie să revină acelor oameni care aparţin serviciilor secrete sovietice. De la conducătorii
de plase în sus, în poziţii de conducere se vor repartiza oameni cu care sunt de acord serviciile
secrete sovietice. Pentru fiecare congres, indiferent de natura lui, se vor pregăti oameni noi şi doar
cei agreaţi de serviciile secrete sovietice. Persoanelor cu capacităţi organizatorice şi cu şanse sigure
de popularitate li se va acorda o atenţie deosebită, iar în cazul în care se opun colaborării nu li se
vor da posturi ierarhice superioare. Funcţionarii de stat, în afara celor din Securitate şi din industria
minelor, trebuiau să aibă salarii mici, mai ales în domeniul sănătăţii, justiţiei, precum şi cei care
deţineau funcţii de conducere. În toate organele de guvernământ şi în majoritatea uzinelor, trebuiau
să existe oameni care să conlucreze cu serviciile speciale sovietice, fără ştirea organelor
administrative locale. Presa autohtonă nu trebuia să transmită date
cu privire la calitatea şi sortimentul mărfurilor ce se livrau sovieticilor. Autorităţile locale nu puteau
emite acte doveditoare a proprietăţii asupra pământului, ci doar acte care arătau calitatea de lot dat
în folosinţă (deci nu de proprietate). Gospodăria particulară trebuia să fie făcută nerentabilă, după
care urma să înceapă colectivizarea. În cazul în care intervenea o rezistenţă mai mare, trebuia
redusă împărţirea mijloacelor de producţie, concomitent cu creşterea obligaţiilor de predare a
cotelor. Dacă nici pe această cale nu se ajungea la rezultatele scontate, trebuia făcut ca agricultura să
nu poată asigura aprovizionarea cu alimente a ţării, astfel ca necesarul să trebuiască acoperit prin
import. Trebuia făcut în aşa fel încât hotărârile şi ordinele cu caracter juridic, economic sau
organizatoric să fie nepunctuale. Autoconducera din uzine nu putea exercita nici o influenţă asupra
activităţii concrete din acestea. Ea acţiona doar pentru punerea în practică a hotărârilor. Sindicatele
nu aveau dreptul de a se împotrivi conducerii. Ele trebuiau să fie ocupate cu alte probleme, precum
organizarea odihnei în concedii, discutarea cererilor de pensii şi împrumuturi, programe culturale şi
distractive, organizarea de excursii, repartizarea mărfurilor deficitare, justificarea unor puncte de
vedere şi decizii ale conducerii politice. În ceea ce priveşte activitatea de conducere, urma ca numai
acei conducători care rezolvau impecabil problemele cu care fuseseră însărcinaţi şi care nu le
analizau, depăşind cadrul activităţii lor, să fie avansaţi. În legătură cu activitatea “băştinaşilor”,
purtători ai unor funcţii de partid, de stat sau administrative, trebuiau create asemenea condiţii ca
aceştia să fie compromişi în faţa angajaţilor, astfel încât să devină imposibilă întoarcerea lor la
anturajul iniţial. Cadrelor militare autohtone li se puteau încredinţa poziţii de răspundere în locuri
unde deja erau plasaţi oamenii serviciilor speciale sovietice. În cazul fiecărei acţiuni armate şi cu
ocazia tragerilor, cantitatea muniţiilor trebuia controlată permanent şi cu seriozitate, indiferent de
tipul de armă. Trebuia ţinut sub observaţie fiecare laborator şi institut de cercetare. Era permisă doar
realizarea acelor invenţii cu aplicabilitate în domeniul minelor sau cele care aveau indicaţiile
speciale sovietice. Nu se puteau realiza invenţii care ar asigura creşterea producţiei de produse finite
şi, paralel cu aceasta, scăderea producţiei şi a extragerii de materii prime, sau care ar împiedica
îndeplinirea deciziilor. Dacă o invenţie devenea cunoscută, trebuia organizată vânzarea acesteia în
străinătate. Documentele cuprinzând date cu privire la valoarea şi descrierea invenţiei nu se
publicau. În uzine trebuiau iniţiate diferite şedinţe şi conferinţe profesionale, trebuiau notate
propunerile şi observaţiile ce fuseseră expuse, respectiv autorii acestora. Trebuiau popularizate
discuţiile cu muncitorii care se ocupau de probleme actuale legate de producţie, respectiv cele care
criticau trecutul şi problemele locale, dar nu trebuiau înlăturate cauzele fenomenelor în discuţie.
Trebuia acordată o mare atenţie să nu existe reţele de apă nelegate la reţeaua principală în cartierele
în curs de reconstrucţie sau nou construite. Canalele vechi neracordate şi fântânile trebuiau lichidate
sistematic pe parcurs. Reconstrucţia obiectivelor industriale şi construcţia celor noi trebuia făcută
avându-se în vedere ca materialele reziduale să fie dirijate în depozitele de apă ce ar putea folosi
drept rezerve de apă potabilă. În oraşele reconstruite sau nou construite nu se admiteau în locuinţe
spaţii excedentare, care ar fi putut folosi la adăpostirea pe o perioadă mai lungă a animalelor sau la
depozitarea rezervelor de alimente. Întreprinderile proprietate personală şi industriaşii trebuiau să
primească doar astfel de materii prime şi utilaje care să împiedice producţia de calitate. Preţul
acestor mărfuri trebuia să fie mai mare decât preţul produselor similare ale întreprinderilor de stat.
Trebuia facilitată extinderea proprietăţii de stat la cel mai înalt grad în toate domeniile. Era admisă
criticarea activităţii organelor administrative, dar nu se admitea scăderea numerică a personalului şi
nici funcţionarea lor normală. Trebuia împiedicată buna aprovizionare a pieţei interne. Trebuia
provocată o antipatie generală împotriva bisericilor. Era necesar să fie puse sub observaţie
tipografiile bisericeşti, arhivele, conţinutul predicilor, cântecelor, al educaţiei religioase, dar şi
ceremoniile de înmormântare. Din şcolile elementare, de specialitate, dar mai ales din licee şi
facultăţi, trebuiau să fie înlăturaţi profesorii care se bucurau de popularitate, locurile lor urmând să
fie ocupate de oameni numiţi “de sus”. Trebuia redusă cantitatea de material documentar, iar în licee
trebuia oprită predarea limbilor latină şi greacă veche, a filosofiei generale, a logicii şi geneticii. Cu
ocazia predării istoriei, nu trebuia amintit care dintre domnitori a servit sau a vrut să servească
binele ţării, ci trebuia arătată mişelia regilor şi lupta poporului asuprit. În şcolile de specialitate
trebuia introdusă specializarea îngustă. Trebuiau organizate acţiuni cu caracter artistic sau sportiv
care să celebreze lupta “băştinaşilor” împotriva cotropitorilor, exclusiv ruşii, îndeosebi nemţii, şi
care să popularizeze lupta pentru socialism. Centrul N. K. V. D. de la Moscova cerea să se aibă grijă
de construcţia şi reconstrucţia drumurilor, podurilor, a căilor şi reţelelor de legătură, astfel ca, dacă
ar fi fost nevoie de o intervenţie armată, locul rezistenţei sau al concentrării forţelor reacţionare să
fie accesibil din toate părţile. Reprezentanţii opoziţiei politice trebuiau arestaţi sau prelucraţi aceia
care se bucurau de stima populaţiei “băştinaşe”. Înainte ca ei să se întipărească în conştiinţa
claselor, trebuiau lichidaţi prin aşa-numite “întâmplări neprevăzute” sau închişi sub acuzaţia de
crimă de drept comun. Trebuia, de asemenea, împiedicată reabilitarea celor condamnaţi în procese
publice. Dacă această reabilitate devenea inevitabilă, ea se admitea doar cu condiţia ca respectivul
caz să fie considerat o greşeală judecătorească. Procesul nu trebuia reluat, iar pricinuitorii judecăţii
greşite nu trebuiau convocaţi. Conducătorii numiţi de partid care, prin activitatea lor, produceau
pierderi sau trezeau nemulţumirea angajaţilor, nu trebuiau chemaţi în judecată. În cazuri extreme
erau rechemaţi din funcţie, fiind apoi numiţi în posturi similare sau superioare. La sfârşit, trebuiau
puşi în funcţii de conducere şi ţinuţi în evidenţă cu rol de cadre de rezervă pentru perioada
schimbărilor ulterioare. Trebuiau aduse la cunoştinţa publicului procesele acelor persoane cu poziţie
de conducere, în primul rând din cadrul armatei, ministerelor, serviciilor importante,
învăţământului, care erau învinuite de atitudine împotriva poporului, socialismului, industrializării,
pentru a se atrage atenţia maselor populare. Cei care lucrau în diferite funcţii trebuiau să fie
schimbaţi şi înlocuiţi cu muncitori cu cea mai slabă pregătire profesională, necalificaţi. Trebuia ca
în facultăţi să ajungă cu prioritate cei care proveneau din cele mai joase categorii sociale şi care nu
erau interesaţi să se perfecţioneze la nivel înalt, ci doar să obţină o diplomă. Cu unele mici
modificări specifice fiecărei ţări, acest document N. K. V. D. a fost aplicat în întregul imperiu
sovietic, deci şi în România. Până atunci însă, teroarea din Uniunea Sovietică a cuprins întreaga
lume comunistă, printre care şi România. Peste 1. 000. 000 de români au trecut prin închisorile
politice comuniste, numărul celor care şi-au pierdut viaţa fiind mare, dar greu de precizat în actualul
stadiu al cercetărilor. Instaurarea monolitismului politic, o dată cu proclamarea Republicii Populare
Române la 30 decembrie 1947, a fost urmată de un adevărat asalt al comuniştilor asupra societăţii
româneşti, de un potop de măsuri vizând realizarea modelului sovietic. Astfel s-a înfăptuit
naţionalizarea principalelor întreprinderi industriale, miniere, bancare, de asigurări şi de transport
(11 iunie 1948), s-a instituit planificarea centralizată a economiei (1 iulie 1948), s-a reorganizat
învăţământul după model sovietic (3 august 1948), au fost create staţiunile de maşini şi tractoare în
agricultură S. M. T. (7 octombrie 1948), au fost expropriate moşiile de 50 de hectare rămase în urma
reformei agrare din 23 martie 1945 (2 martie 1949), cu o suprafaţă totală de 342. 319 ha, s-a hotărât
începerea colectivizării agriculturii (3 – 5 martie 1949), s-au naţionalizat farmaciile (2 aprilie 1949),
s-au înfiinţat Securitatea (30 august 1948), miliţia (23 ianuarie 1949) şi trupele de securitate (17
februarie 1949), s-a declanşat o represiune fără precedent împotriva poporului român (fenomenul
Piteşti, canalul Dunăre – Marea Neagră), a fost naţionalizată o mare parte a fondului de locuinţe (20
aprilie 1950), s-a introdus munca forţată prin noul Cod al Muncii (30 mai 1950), s-a realizat o nouă
împărţire teritorial-administrativă a ţării în regiuni şi raioane (23 iulie 1950), a fost epurat Partidul
Muncitoresc Român, fiind excluşi peste 192. 000 de membri (noiembrie 1948 – mai 1950), au fost
adoptate două Constituţii ale R. P. R. după model sovietic (1948 şi 1952) şi multe altele pe care nu
mai considerăm necesar să le reamintim aici. Pe plan intern, politica promovată de Partidul
Muncitoresc Român a avut ca rezultat o accelerare a industrializării, dar cu un preţ foarte mare
plătit de întregul popor român. Abia la 28 decembrie 1954 au fost desfiinţate cartelele la produsele
de strictă necesitate, iar nivelul de viaţă a crescut foarte lent, mult mai lent decât în ţările aflate în
afara imperiului sovietic. Politica P. M. R. s-a bazat pe deposedarea de avere a celor care aveau
proprietăţi, primele victime fiind moşierii, burghezia în totalitatea ei şi ţărănimea care, până în
1962, şi-a păstrat numai în zonele de deal şi de munte pământurile dobândite în urma reformelor
agrare anterioare. Dintr-un popor de proprietari mari, mijlocii, dar, mai ales, mici, poporul român a
fost transformat într-un popor de funcţionari şi muncitori, toţi depinzând de bugetul de stat. Pe plan
social, comuniştii au reuşit să construiască o clasă mijlocie care, spre deosebire de cea similară din
ţările cu o economie de piaţă, avea un caracter parazitar. Ea era alcătuită din anumite categorii,
precum militarii şi membrii aparatului de represiune, activiştii de rang inferior, intelectualitatea
tehnică şi o bună parte a celei umaniste, intelectualitate constituită din fii de ţărani şi muncitori,
formând tehnocraţia şi aparatul ideologic al noului regim, membrii aparatului birocratic de la nivel
local, muncitorii calificaţi. Toate aceste categorii se bucurau de anumite privilegii (asistenţă
medicală şi educaţie gratuite, locuinţe cu chirii foarte mici, concedii de odihnă la preţuri reduse,
locuri de muncă şi salarii stabile) cu condiţia de a servi regimul, de a-i fi fidele şi de a-l apăra.
Iniţiativa acestei clase de mijloc socialiste era nulă, ea aşteptând ca, în schimbul sprijinirii
regimului, să beneficieze de o bucată cât mai mare din bugetul de stat. În rest, societatea era formată
din aşa-numita nomenclatură, clasa conducătoare care se bucura de toate privilegiile, şi dintr-o
categorie de dezmoşteniţi ai comunismului, moşieri, foşti proprietari de diferite categorii, urmaşii
acestora, ţărani deposedaţi de pământ ca urmare a colectivizării, intelectuali de care regimul avea
puţină nevoie sau care nu doreau să-l servească, muncitori necalificaţi şi alţii, care cu toţii duceau o
viaţă de chin.

ÎNFIINŢAREA SECURITĂŢII

Securitatea, numită oficial Direcţiunea Generală a Securităţii Poporului (DGSP), a fost

înfiinţată prin Decretul nr. 221 din 30 august 1948. Ea a continuat să pună în practică opera de
sovietizare a ţării începută din 1945 de PCR sub protecţia trupelor sovietice de ocupaţie. Conform
principiului marxist-leninist al luptei de clasă, Securitatea a acţionat pentru identificarea şi
lichidarea tuturor persoanelor considerate periculoase pentru regim. Conform „Art. 2. Direcţiunea
Generală a Securităţii Poporului are ca îndatoriri apărarea cuceririlor democratice şi asigurarea
securităţii Republicii Populare Române, contra uneltirilor duşmanilor din interior şi exterior. […]
Art. 4. Ofiţerii de Securitate sunt singurii competenţi a instrumenta infracţiunile ce primejduiesc
regimul democratic şi securitatea poporului. ”Ca poliţie politică a regimului comunist, structura
organizatorică, metodele de operare, mijloacele folosite şi politica de cadre ale Securităţii erau
secrete şi nesupuse vreunui alt control decât cel de partid: „Art. 3. Organizarea, încadrarea, dotarea,
atribuţiile şi funcţionarea tuturor serviciilor centrale şi exterioare ale Direcţiunii Generale a
Securităţii Poporului se vor reglementa prin deciziunile şi instrucţiunile interioare ale Ministerului
Afacerilor Interne. Aceste deciziuni şi instrucţiunile interioare nu se publică. Ele devin executive
prin înscrierea lor într-un registru special şi comunicarea către cei interesaţi. [. . . ] / Art. 7. Prin
derogare de la dispoziţiunile Legii contabilităţii publice, bugetul Direcţiunii Generale a Securităţii
Poporului va fi publicat numai prin suma sa globală, fără detaliere pe posturi, în bugetul
Ministerului Afacerilor Interne. ” Conducerea Securităţii era formată din: gen. -lt. Gheorghe Pintilie
– director general; gen. -mr. Alexandru Nikolschi şi gen. -mr. Vladimir Mazuru – directori adjuncţi.
Securitatea era subordonată MAI, ministru de Interne fiind Teohari Georgescu, iar Marin Jianu
ministru adjunct. În realitate, Securitatea se afla sub controlul unei echipe de consilieri sovietici,
agenţi KGB şi GRU, conduse de D. G. Fedîcikin (1944-1948), apoi de gen. Alexandr Saharovski
(1949-1953). În anul 1956, cel din urmă a fost numit în fruntea primei direcţii a KGB, care se ocupa
cu spionajul extern, ceea ce arată aprecierea de care s-a bucurat activitatea sa desfăşurată în
România. Un rol similar îl avea ambasadorul sovietic la Bucureşti, Serghei Kaftaradze, care
răspundea de activitatea spionilor sovietici din România, el fiind subordonat miniştrilor de Externe
sovietici – Viaceslav Molotov (pînă în anul 1949) şi Andrei Ianuarevici Vîşinski (ulterior) – care la
rândul lor erau subordonaţi lui Lavrenti Beria, şeful KGB şi vicepreşedinte al Consiliului de
Miniştri al URSS. Prin înfiinţarea Securităţii, regimul comunist arată că este un regim ideologic, în
sensul că puterea este exercitată de un grup restrâns de persoane care formează Biroul Politic al CC
al PCR, conducere susţinută de trupele sovietice staţionate în ţară şi de omniprezenta Securitate,
regim coordonat de CC al PCUS prin comisarii şi consilierii sovietici. Securitatea este copia fidelă a
KGB, atât în ceea ce priveşte scopurile, modul de organizare şi funcţionarea, cât şi în privinţa
metodelor şi tehnicilor operative. Structura organizatorică a Securităţii reflectă sarcinile ideologice
primite de la partid şi modul în care ea le-a aplicat. Era împărţită în 10 direcţii centrale deservite, la
rândul lor, de secţiile care se ocupau cu cenzura corespondenţei, supravegherea şi interceptarea
convorbirilor telefonice, secretariat, cifru, evidenţă şi arhive. În teritoriu, Securitatea avea 11 direcţii
regionale care aveau în subordine birouri în diferite localităţi. Tot ca structură teritorială distinctă a
fost organizată şi Securitatea Capitalei. Prima conducere a Securităţii a fost următoarea: gen. -lt.
Gheorghe Pintilie – director general; gen. -mr. Alexandru Nikolschi şi gen. -mr. Vladimir Mazuru –
directori adjuncţi; mr. Wilhelm Einhorn, director/secretar. În 1948 sînt constituite trupele MAI, care
cuprindeau, pe lângă Trupele de Miliţie, şi Trupele de Securitate, Trupele de Grăniceri şi Pompierii.
Pe 23 ianuarie 1949 Jandarmeria a fost desfiinţată, atribuţiile sale fiind preluate de către Direcţia
Generală a Miliţiei şi de Trupele de Securitate, acestea din urmă fiind constituite la 17 februarie,
prin Decretul nr. 455 din 1949, ca unităţi proprii ale Securităţii. Noile unităţi vor cunoaşte o mărire
continuă a efectivelor, ajungând în 1953 la 40 000 de angajaţi, pentru Trupele de Miliţie şi 55 000
pentru Trupele de Securitate. În perioada 1948-1951, existenţa unei Direcţii de Contrainformaţii
Penitenciare şi Miliţie în componenţa Securităţii, încadrată cu ofiţeri numiţi „politici”, indică
sarcinile pe care poliţia politică le avea în represiune, care este generalizată în această perioadă. Pe
de altă parte, Direcţia Politică avea ca sarcină asigurarea purităţii ideologice a Partidului, fapt care
arată că Securitatea era în egală măsură cea care se ocupa cu depistarea duşmanilor reali sau
potenţiali „strecuraţi în partid”. După ce regimul comunist s-a consolidat şi a avut loc epurarea
instituţiilor statului şi a partidului, prin Decretul nr. 50 din 30 martie 1951 DGSP devine Direcţia
Generală a Securităţii Statului (DGSS), noua denumire indicând că de acum înainte Partidul
Comunist a înghiţit statul, cu care se identifică. În acelaşi an, în cadrul Securităţii este înfiinţată
Direcţia de Informaţii Externe, constituită la iniţiativa sovieticilor pentru a înlocui SSI. Generalul
Alexandr Saharovski, şeful consilierilor sovietici din România, este cel care o construieşte de la
zero, cu ofiţeri din celelalte direcţii ale Securităţii. Dat fiind că în 1951 se încheie o primă fază a
represiunii, Direcţia de Contrainformaţii Penitenciare este transferată la Ministerul de Interne. În
contextul extern al declanşării campaniei antievreieşti din URSS, al pregătirii unui război împotriva
Occidentului de către Stalin şi al „ascuţirii luptei de clasă” în interior, Ana Pauker, Vasile Luca şi
Teohari Georgescu sunt eliminaţi de la conducerea PCR de către Gheorghiu-Dej, sub acuzaţiile de
„împăciuitorism”, „deviaţionism” şi „pactizare cu duşmanii”. Ca urmare, prin Decretul nr. 324 din
20 septembrie 1952 Securitatea este reorganizată sub denumirea de Ministerul Securităţii Statului
(MSS), ca structură independentă de MAI. Cu excepţia modificării denumirilor unor direcţii,
servicii şi secţii structura sa a rămas însă neschimbată. Totodată, prin înlăturarea ofiţerilor apropiaţi
grupului Pauker- Luca- Georgescu creşte controlul direct al prim-secretarului partidului, Gheorghe
Gheorghiu-Dej, asupra Securităţii. În septembrie 1953 – după căderea lui Beria şi reorganizarea
părintelui Securităţii, KGB-ul – MSS fuzionează din nou cu MAI. Ministerul de Interne a fost
restructurat (iulie 1956) în: Departamentul Internelor, care îngloba Miliţia şi Penitenciarele, şi
Departamentul Securităţii. Întrucât mişcarea de rezistenţă armată a fost lichidată până în 1958, iar
colectivizarea agriculturii încheiată (1962), la 30 mai 1963 Trupele de Securitate vor fi reduse la
dimensiunile unei secţii speciale a Ministerului de Interne. În baza Decretului de reorganizare nr.
141 din 30 martie 1963, Direcţia I este redenumită Direcţia Generală de Informaţii Externe, care
ulterior avea să se numească Direcţia de Informaţii Externe (DIE), până în 1978, şi Centrul de
Informaţii Externe, până în 1989. Cu prilejul acestei reorganizări a Securităţii, DIE este ridicată la
rang de direcţie generală, ceea ce indică sarcinile sporite care i se acordă în această perioadă.
Unitatea se afla sub comanda lui Nicolae Doicaru, DIE acţionând în permanenţă în colaborare cu
serviciile de spionaj sovietice şi fiind coordonată de ele. În august 1958, în urma tratativelor cu
URSS, trupele sovietice au părăsit România, dar consilierii sovietici au rămas. Abia în 1964 marea
majoritate a consilierilor KGB părăseşte teritoriul României, Securitatea găzduind însă un număr
limitat şi după această perioadă.
Personalul Securităţii Cadrele moştenite de Securitate de la SSI, Poliţie şi alte instituţii
„burgheze” au fost extrem de puţine. Pentru angajare erau căutate persoane tinere, dornice de
afirmare şi fără o pregătire prealabilă în domeniu, ele fiind recrutate exclusiv din Partid şi în cea
mai mare parte dintre muncitori. Personalul Securităţii era angajat pe baza purităţii dosarului, dar, în
unele cazuri, partidul făcea excepţii. Compoziţia socială a cadrelor Securităţii, în februarie 1949,
este ilustrativă. Dintr-un total de 3 553 de persoane, 64 % erau muncitori, 28 % funcţionari, 2 %
intelectuali, 4 % ţărani şi 2 % fără profesie (revoluţionari de profesie). După apartenenţa politică 95
% erau membri ai PCR şi 5 % nu erau membri de partid. După sex, 88 % erau bărbaţi şi 12 %
femei. După originea etnică, 83 % erau români, 10 % evrei, 6 % maghiari, iar celelalte minorităţi
cumulau 1 %, cifră aflată sub pragul de semnificaţie statistică. Tot din punct de vedere etnic, din cei
60 de ofiţeri superiori, 63,3 % erau români, 25 % evrei, 5 % maghiari, 3,3 % ucraineni, restul de 3,4
% reprezentând procentajul cumulat al cehilor şi armenilor. De remarcat numărul foarte mare de
evrei în raport cu procentul acestei minorităţi din totalul populaţiei din România (2-2,5 %), precum
şi numărul mare de ucraineni raportat la numărul total al acestor minoritari din România (sub 1 %).
Şefii Securităţii, Miliţiei şi Armatei, alături de persoanele cu funcţii importante în aparatul de partid
şi în administraţie erau formaţi în Uniunea Sovietică. Ei alcătuiau elita politică a regimului
comunist (nomenclatura), cifrată la câteva zeci de mii de persoane, care controla în mod total şi
discreţionar societatea şi avea acces la o gamă largă de privilegii: salarii foarte mari, vile, maşini
luxoase, magazine speciale etc. Cadrele Securităţii, Miliţiei şi Armatei au fost formate în instituţiile
de învăţământ speciale ale partidului şi în şcolile militare, întemeiate după model sovietic. Primele
dintre ele erau formate în URSS, o bună parte din personalul Securităţii perfecţionându-se ulterior
pe lângă organismele similare sovietice. Cele mai importante erau Şcoala Superioară de Partid „A.
A. Jdanov” (devenită apoi Academia de Partid „Ştefan Gheorghiu”), Academia Militară (numită „I.
V. Stalin” în primii ani), Şcoala de ofiţeri de Securitate de la Băneasa, înfiinţată în 1948, şi cele de
la Oradea şi Câmpina. În general, cadrele au fost obligate să-şi completeze studiile la cursurile
serale. Ofiţerii erau trimişi periodic la cursuri de reciclare, din anii ’60 la Şcoala de perfecţionare a
cadrelor de Securitate de la Grădiştea, de lângă Bucureşti, şi la cele de la Bran şi Brăneşti, pentru
DIE. Programa de învăţământ cuprindea două laturi: pregătirea militară de specialitate şi formarea
culturii politice şi generale. În ultimul modul de învăţământ erau predate: Limba rusă, Istoria PCUS,
Istoria RPR, Economia politică socialistă, Socialism ştiinţific, Geografia generală, Matematica,
Fizica, Chimia şi Limba şi literatura română. În septembrie 1948 Securitatea avea prevăzute în
organigramă 3 973 de posturi, dar efectivul existent era de doar 2 281. El a crescut constant, pentru
a ajunge în 1989 la cifra de 38 682 de oameni, repartizaţi astfel: 23 370 în trupele de Securitate, 6
602 în direcţiile centrale şi unităţile speciale, 2 426 în CIE, 6 059 în birourile judeţene şi 225 în
şcolile de pregătire a cadrelor. Începând din 1962, absolvenţi de facultăţi din întreaga ţară sunt
selectaţi de partid şi pregătiţi să devină ofiţeri, continuându-se însă, totodată, vechile practici de
completare a studiilor liceale şi superioare cu ajutorul unor adeverinţe şi recomandări ale conducerii
Securităţii sau ale conducerii de partid şi de stat. Metodele de lucru se diversifică şi se
perfecţionează după 1964, punându-se accentul pe conspirativitate şi pe prevenirea acţiunilor
anticomuniste, însă continuă şi acţiunile brutale de intimidare, teroare şi reprimare. Astfel, la finele
anilor ’60 se schimbă modul în care se ţine evidenţa agenturii şi a ofiţerilor implicaţi în lucrul cu ea:
din conţinutul fişelor au fost excluse rubricile privitoare la domiciliul, locul de muncă şi numele
ofiţerilor care îi aveau în legătură pe informatori. De la înfiinţare şi până în 1989 Securitatea a
procedat la puţine schimbări în modul de operare şi în maniera de ţinere a evidenţei informativ-
operative. Acestea au fost conturate în primii ani de funcţionare, fiind o copie fidelă a modelului lor
sovietic. În limbajul Securităţii urmărirea duşmanilor regimului (reali sau presupuşi) se numeşte
„activitate informativ-operativă” şi constă în trei tipuri de acţiuni, cu rol progresiv, mergând de la
verificarea informaţiilor de primă sesizare, până la urmărirea cea mai complexă. Prima „formă” a
activităţii informativ-operative este „supravegherea informativă”. Ea se realizează cu începere din
1957 printr-un aparat deplin conspirat numit Serviciul de Supraveghere Operativă, al cărui rol este
de a descoperi, aresta sau reţine în mod secret „criminalii de stat”. Termenul de supraveghere a unei
persoane era de 10-15 zile, iar tipul de dosar care se întocmea se numea „dosar de supraveghere
operativă”. Acest prim tip de acţiune avea rolul nu să aştepte ca „duşmanii” să se manifeste, ci să-i
identifice în mod sistematic. Cel de-al doilea tip de urmărire este „verificarea informativă”. Este o
acţiune care are loc pe o perioadă redusă, de până la 6 luni, timp în care informaţiile de primă
sesizare sunt verificate. Tipul de dosar întocmit este „mapa de verificare”. Dacă primele informaţii
se confirmă, se trece la tipul următor de acţiune; dacă nu, acţiunea de verificare încetează, însă
persoana în cauză va fi urmărită în continuare prin „dosar de obiectiv” sau „dosar de problemă”.
Ultima formă de acţiune este „urmărirea informativă”. Ea are ca scop „lichidare[a] în timpul
oportun şi cât mai complet a activităţii criminale dusă în ţara noastră de elementele duşmănoase”.
Dosarul întocmit poartă numele de „dosar de urmărire informativă”. După numărul celor urmăriţi şi
după importanţă, acesta este, la rândul său, de mai multe tipuri: „individual” sau „de grup”, „de
urmărire locală” ori „de urmărire pe ţară”. Din datele oficiale ale Securităţii publicate în ultimii ani,
în anul 1967 erau urmărite 424 464 de persoane. În contextul intervenţiei sovietice în Cehoslovacia,
în 1968, numărul urmăriţilor scade drastic, ajungând la 49 319 persoane. Din 1969 acest număr va
creşte constant până în 1989 – 71 671 în 1978, cifră în care nu intră, în mod cert, persoanele
„supravegheate operativ” şi probabil nici cele urmărite prin „mapă de verificare”, ceea ce înseamnă
că numărul real al celor urmăriţi trebuie să fie cu mult mai mare. Nu deţinem cifre oficiale cu
privire la numărul persoanelor urmărite după 1978. La rândul său, urmărirea informativă se
realizează, în primul rând, prin „mijloace specifice”: „reţeaua informativă” – totalitatea
informatorilor Securităţii; „tehnica operativă” – adică tehnologia aferentă urmăririi, cu ajutorul
căreia se efectuau în special ascultările telefonice, fotografierea şi urmărirea video; „filajul” –
urmărirea pe teren a duşmanilor sau suspecţilor; „investigaţia” – obţinerea secretă, pe teren, a
materialelor asupra persoanelor care sunt obiectul unei acţiuni de supraveghere sau verificare;
„controlul unor canale interne sau externe care pot fi folosite în scopuri ostile” – supravegherea şi
verificarea anturajului persoanei urmărite şi/sau interceptarea corespondenţei sale; şi „culegerea
personală de informaţii prin relaţiile oficiale şi legăturile operative ale ofiţerilor de securitate” –
altfel spus, discuţiile ofiţerului cu secretarii de partid, şefii de cadre, directori de instituţii şi alte
persoane cu autoritate. În al doilea rând, urmărirea informativă se realizează prin „metode
specifice”: „legenda informativă”, adică versiunea verosimilă folosită cu scopul de a asigura
conspirarea şi „secretizarea” activităţii Securităţii şi inducerea în eroare a duşmanului; „combinaţia
informativă”, care reprezintă un complex de măsuri informativ-operative îmbinate după o tactică
prealabilă, care se foloseşte pentru rezolvarea unor sarcini ale poliţiei politice cu grad sporit de
dificultate; „infiltrarea informatorului sau a ofiţerului”, care reprezintă introducerea „legendată” a
acestuia în anturajul unor persoane, într-un „obiectiv” sau „mediu” prezentând interes pentru
securitatea statului; „pătrunderea secretă”, adică intrarea legendată sau ascunsă a cadrelor Securităţii
în anumite încăperi, cu scopul rezolvării unor sarcini operative; „percheziţia secretă”, reprezintă
controlul „legendat” sau secret al unor încăperi, mijloace de transport, bagaje sau obiecte aparţinând
persoanelor de care se interesează Securitatea, cu scopul clarificării unor informaţii sau al
documentării unor aspecte de interes operativ; „dezinformarea”, adică acţiunea prin care se plasează
duşmanului date şi informaţii special prelucrate în aşa fel încât să nu sesizeze lipsa lor de
autenticitate, ori prin care se lansează deliberat ştiri cu scopul influenţării, în vederea susţinerii şi
promovării unor interese operative; „jocul operativ” constă în complexul de metode şi mijloace
informativ-operative care se aplică de regulă în confruntarea directă cu serviciile de informaţii
străine, opoziţia anticomunistă („organizaţiile extremist-teroriste”), organizaţiile pentru apărarea
drepturilor omului sau guvernele occidentale („cercurile sau organizaţiile duşmănoase din
străinătate”), cu scopul de a cunoaşte şi dejuca planurile „ostile” puse la cale, ori cu scopul
interceptării şi ţinerii sub control contrainformativ a acţiunilor acestora; „cercetarea informativă”
constă în acţiunea de clarificare a unor informaţii în legătură cu care există temeiuri de veridicitate
şi se realizează prin investigarea – directă sau sub acoperirea altor organe – oricăror persoane care
prezintă interes operativ. Reţeaua informativă este compusă din mai multe categorii de colaboratori.
Până la recrutare, persoanele avute în vedere, numite în dosare „candidaţi”, erau verificate
informativ, iar aptitudinile şi posibilităţile lor informative erau testate. Prima categorie o reprezintă
„informatorii”. În deceniile cinci şi şase existau două subcategorii de informatori: „necalificaţi” şi
„calificaţi”. Primii sunt cei lipsiţi de aptitudini şi de posibilităţi de pătrundere pe lângă „duşman”,
iar uneori şi de experienţă. sunt recrutaţi, de obicei, dintre membrii de partid şi dintre cei ataşaţi
regimului („cetăţenii patrioţi”). Cei calificaţi au posibilităţi de pătrundere în mijlocul duşmanilor
reali sau presupuşi ai regimului („elementelor subversive”), pentru a duce acţiuni împotriva lor. sînt
recrutaţi, de regulă, dintre aliaţii regimului aşa cum aceştia sînt definiţi ideologic de linia politică,
prin raportare la originea socială („elementele strânse de clasa muncitoare”) sau dintre duşmanii
reali sau presupuşi, aşa cum sînt definiţi din punctul de vedere al originii lor sociale, recrutaţi prin
ameninţări şi şantaj („elementele compromise prin legăturile şi activitatea lor criminală”). Cea de-a
doua categorie sunt „rezidenţii”: informatori care conduc reţele de 5-8 informatori necalificaţi,
recrutaţi dintre membrii de partid sau din organizaţia comunistă de tineret şi, în mod excepţional,
dintre cei fără de partid „aparţinând categoriei speciale mai apropiată de clasa muncitoare”. Ultima
categorie o reprezintă „gazdele”, care sînt proprietarii caselor conspirative unde au loc întâlnirile
ofiţerului operativ cu agentura. Din motive de siguranţă şi conspirativitate gazda era de regulă
recrutată dintre membrii de partid pensionari. Pe lângă colaboratorii care făceau parte din reţeaua
informativă, ofiţerul operativ obţinea informaţii de la „persoane de sprijin” (administratori de bloc,
responsabili de stradă, membri de partid sau alţii) sub acoperirea unor instituţii centrale şi locale
(legendat). El cerea informaţii despre mai multe persoane, între care şi despre persoana urmărită,
tocmai pentru ca interlocutorul să nu îşi dea seama despre cine se interesează cu adevărat. Această
categorie de informatori este similarul a ceea ce în RDG se numea „colaborator neoficial”
(Inoffizieller Mitarbeiter). Notele informative olografe redactate de colaboratorii Securităţii erau
păstrate în „mapa anexă”, care însoţea dosarul de informator („de reţea”). Pentru informaţiile
importante din punct de vedere operativ ei erau recompensaţi în bani (chitanţele sunt păstrate uneori
în dosarele de reţea), cu cadouri, în alimente sau obţineau alte facilităţi (favoruri în plan profesional,
plecări în străinătate etc. ). Fondul „Reţea” al Securităţii păstrează încă un număr de aproximativ
400 000 de dosare de informatori, pentru perioada 1948-1989. Pentru o comparaţie, Stasi,
Securitatea est-germană, păstra în 1989, la o populaţie cu 6 milioane mai mică decât cea a
României, circa 100 000 de dosare de informatori, ceea ce arată că Securitatea română era mult mai
grafomană, altfel spus: birocratizată. Deşi păstrează informaţiile, arhivele nu înregistrează numărul
colaboratorilor neoficiali ai Securităţii (persoane de sprijin, colaboratori ocazionali, secretari de
partid etc. ). Conform cifrelor oficiale, în 1967 existau 118 576 de informatori înregistraţi. În anul
următor cifra scade drastic la 84 875, pentru ca din 1970 să crească în mod constant până în 1989,
în anul 1972 ea fiind de 100 093 de persoane. Începând cu a doua jumătate a deceniului şase
Securitatea a trecut la măsuri preponderent preventive. Le vom detalia începând de la cea mai
simplă, până la cea mai complexă, ceea ce corespunde creşterii în intensitate a represiunii. Prima
dintre ele este „pregătirea contrainformativă” a populaţiei, rolul său fiind „dezvoltarea vigilenţei
faţă de încercările duşmănoase”. Urmează „influenţarea pozitivă”, care are loc în cazul în care
oamenii vehiculează idei neconforme cu ideologia („idei şi concepţii negative”) şi cu practica
politică a regimului („acte antisociale ce pot aduce prejudicii intereselor statului”). Se realizează
prin reţeaua informativă sau prin persoane cu autoritate de la locul de muncă ori din familie, iar
uneori chiar de către ofiţer. Cea de-a treia măsură operativă este „atenţionarea”, aplicată persoanelor
despre care Securitatea consideră că pot acţiona altfel decât o cere regimul („fapte antisociale”), sau
care fac parte dintr-un grup care scapă controlului Organelor („anturaj cu preocupări
necorespunzătoare”). Urmează „avertizarea”, adică măsura prin care unei persoane i se cere să se
conformeze ideologiei şi politicii regimului („legilor şi normelor de convieţuire socială”), deoarece
comportarea sa poate conduce la acţiuni contrare politicii partidului-stat („împotriva securităţii
statului”). Persoanelor avertizate li se iau angajamente în care declară că au înţeles că măsura este
„justă” şi se angajează că vor respecta politica regimului („legile”) şi nu vor mai aduce sub nici o
formă atingere ideologiei şi practicii politice comuniste („intereselor de apărare a securităţii
statului”). Ea este aplicată atât cetăţenilor români, cît şi celor străini. Cea de-a patra măsură
operativă este „punerea în dezbatere publică”, şi se aplică de către organizaţiile paravan ale
partidului comunist, cărora Securitatea le pune la dispoziţie datele necesare. Ea reprezintă o
„demascare” publică, adică un tip de tortură psihică specific ţărilor de „democraţie populară”. Prim-
secretarul Comitetului Judeţean de partid (sau al municipiului Bucureşti) îşi dă acordul pentru
aplicarea măsurii, şefii Securităţii judeţene (ori al municipiului Bucureşti) aprobarea şi Direcţia de
Cercetări Penale a Securităţii avizul. Urmează „destrămarea”, care reprezintă un complex de măsuri
cu scopul încetării acţiunilor de grup neconforme ideologic („activităţi necorespunzătoare”) şi care
pot să conducă la opoziţia faţă de regim („infracţiuni ori alte fapte antisociale”). Este o îmbinare a
măsurilor indicate mai sus, iar ţinta sa nu este doar destrămarea anturajului, ci şi a concepţiilor
membrilor care îl compun. Cea de-a şaptea măsură operativă este „neacordarea ori retragerea
avizului de securitate”. Este aplicată persoanelor incomode ideologic, având ca efect retragerea unor
privilegii care depindeau nemijlocit de avizul Securităţii, ca de pildă viza pentru a călători în
străinătate. Întrucât Securitatea era un organism care funcţiona complet conspirat – a se citi: ilegal –
această măsură era luată în orice caz în care ofiţerul responsabil o considera necesară. Penultima
măsură este cea privind „aplicarea de amenzi contravenţionale”. În cazul în care o persoană
continua să se opună regimului, după ce a fost „atenţionată”, „influenţată”, „avertizată” sau, după
caz, „destrămată”, primea amenzi foarte mari tocmai pentru a-i anihila nu doar posibilităţile de
acţiune, ci chiar şi mijloacele de subzistenţă. Ultima măsură este „întreruperea dreptului de şedere
în RSR sau declararea ca persoană indezirabilă”. Prima parte a ei îi privea pe cetăţenii români,
cărora, pe motiv că protestau împotriva regimului şi/sau se exilau („lezarea securităţii statului”), li
se retrăgea cetăţenia română. Cea de-a doua parte a măsurii îi avea în vedere pe cetăţenii străini care
denunţau flagrantele încălcări ale drepturilor omului. Rolul Securităţii era de a asigura
supravegherea opozanţilor reali şi presupuşi ai regimului comunist şi de a lua măsuri de prevenire şi
reprimare a acţiunilor lor. Obiectivul fundamental a fost distrugerea oricărei opoziţii faţă de Partidul
Comunist şi menţinerea puterii cu orice preţ, concluzie care rezultă atât din documentele interne, cît
şi din modul de operare al Securităţii. Arestările în plină stradă, percheziţiile domiciliare repetate,
ţinerea în arest luni la rând fără mandat sau detenţia prelungită în absenţa unei sentinţe
judecătoreşti, torturile la care erau supuşi arestaţii şi anchetaţii au fost şi au rămas practici curente
ale Securităţii de la înfiinţare şi până la prăbuşirea regimului Ceauşescu. După anii ’60 metodele
Securităţii devin mai „rafinate” – dat fiind că regimul este pe deplin consolidat, iar opoziţia distrusă,
acţiunile Organelor fiind orientate prioritar către prevenirea şi împiedicarea formării unor noi nuclee
de opoziţie. Protestatarii sînt atent supravegheaţi – chiar pe faţă, ca metodă de intimidare – şi sunt
descurajaţi prin chemări repetate la Securitate, compromitere şi alte metode. Nu se renunţă nici la
practicile brutale, a căror eficienţă a fost probată în primii ani, o dovadă fiind „cazul” Gheorghe
Ursu, ucis în noiembrie 1985 în urma torturării de către ofiţeri de Securitate şi Miliţie în cursul
anchetei şi de către deţinuţi de drept comun, colaboratori ai acestora, în arestul Securităţii din Calea
Rahovei. Securitatea reuşeşte să fie omniprezentă în societatea românească, populaţia fiind
permanent supravegheată printr-un mare număr de informatori din toate instituţiile şi mediile
sociale. Dosarele Securităţii înregistrează doar sarcinile şi o parte din măsurile operative luate
împotriva celor urmăriţi şi persecutaţi de regim, nu însă şi: crimele, violurile, torturile şi celelalte
violări ele drepturilor omului comise în mod sistematic. Primele valuri de arestări au avut loc în
perioada de tranziţie 1945-1948, în care represiunea a fost organizată şi condusă de PCR şi KGB,
îndreptată împotriva persoanelor şi structurilor de vârf ale Vechiului Regim. Rolul represiunii a fost
acela de a lichida fizic şi social duşmanul ideologic. Primele arestări sunt făcute, începând din 1945,
de către „Corpul Detectivilor”, embrion al viitoarei Securităţi, la conducerea căruia se afla
Alexandru Nicolski. În data de 14 ianuarie 1945, 75-80 000 de etnici germani sunt deportaţi în
Siberia, fiind prima operaţiune de anvergură realizată de către poliţia politică a partidului sub
coordonarea KGB. În această perioadă sînt arestaţi, anchetaţi şi condamnaţi funcţionari de rang înalt
ai Vechiului Regim, membri ai PNŢ (1947), ierarhia greco-catolică (1948), PNL (1948), PSDI
(1948) şi ai Mişcării Legionare (1948). Împotriva represiunii s-au constituit, încă din 1944, grupuri
de partizani, care aveau ca scop organizarea rezistenţei armate împotriva regimului comunist şi a
ocupaţiei sovietice, în speranţa izbucnirii unui nou război mondial între Occident şi Blocul sovietic.
Rezistenţa armată era formată dintr-un nucleu combatant (compus din foşti ofiţeri deblocaţi şi
rezervişti) şi grupul de sprijin (cei care îi aprovizionau cu alimente, îmbrăcăminte, medicamente,
muniţie, şi îi informau despre măsurile luate de regim şi acţiunile Securităţii). A existat chiar un
proiect de unificare a organizaţiilor anticomuniste („Organizaţia T”, „Sumanele Negre”, „Haiducii
lui Avram Iancu” ş. a. ) şi a grupurilor de partizani, dar a fost zădărnicit de Securitate, care i-a
arestat pe lideri şi a izolat grupurile de rezistenţă existente în diferite regiuni. Până în 1958, când
trupele sovietice se retrag din România, acest tip de opoziţie este lichidat de trupele de Securitate şi
de Miliţie. Principalele grupuri de rezistenţă armată au fost conduse de: Vladimir Macoveiciuc
(1944-1946) şi Gavril Vatamaniuc (1949-1955) în Bucovina; Spiru Blănaru (1948-1949) şi
Gheorghe Ionescu (1949-1951) în Banat; Nicolae Dabija (1948-1949) în Munţii Apuseni; Nicolae
Trocan (1949-1952) în Oltenia; Ion Gavrilă (1949-1957) în Făgăraş; Gheorghe Arsenescu şi Toma
Arnăuţoiu (1949-1959) în Argeş; fraţii Fudulea şi Gogu Puiu (1949-1950) în Dobrogea. De-a lungul
perioadei 1948-1964 represiunea este generalizată pentru că atinge toate straturile sociale, urmărind
distrugerea în profunzime a societăţii şi a valorilor tradiţionale. Valurile de arestări se succed
neîntrerupt, alimentând sistemul de detenţie. O primă acţiune de amploare, în care Securitatea a
avut un rol important, a fost aplicarea Decretului nr. 83 al Marii Adunări Naţionale (MAN), din 3
martie 1949, prin care era confiscat ceea ce mai rămăsese din proprietăţile de până la 50 de ha.
Numărul familiilor afectate de măsură a fost de 2 000, reprezentând 3 000 de persoane. În 1950, în
baza HCM nr. 2 din 13 ianuarie, prin decretul nr. 6 al MAN sînt înfiinţate lagărele de exterminare
prin muncă forţată şi de reeducare, numite atunci „unităţi de muncă”, iar din 1952 „colonii de
muncă”. În baza acestui decret şi a Decretului nr. 257, a HCM nr. 1554 din 22 august şi a Deciziei
MAI nr. 77 din 25 august – toate din 1952 –, între 1950 şi 1954 au fost trimise în lagăre de muncă
forţată un număr de 22 077 persoane. Toate aceste cifre oficiale provin din arhivele Securităţii. Între
1949 şi 1952 sînt arestaţi şi restul ierarhilor greco-catolici şi romano-catolici, iar în 1950 demnitarii
Vechiului Regim. În 1951 sînt „dislocate” în Bărăgan 43 900 persoane din regiunea Banat şi 1 100
persoane din regiunea Constanţa, nesigure din punct de vedere politic. Preoţii şi credincioşii de
toate cultele sînt arestaţi în 1952, iar în perioada 1948-1956 partizani şi membri ai grupurilor de
sprijin. Prin Decizia MAI nr. 239 din 1952 au fost „dislocate” din centrele aglomerate, ca să fie mai
bine supravegheate, un număr de 6 000 de familii. În 1956 sînt arestaţi studenţi de la Timişoara şi
Bucureşti care s-au solidarizat cu revolta maghiară. Prin HCM nr. 237 din 12 februarie 1957 (dată în
completarea HCM nr. 337 din 1954), a fost fixat domiciliu obligatoriu unui număr de 2 241 de
persoane. Conform cifrelor oficiale, numărul persoanelor cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu
este, pentru perioada 1949-1961, de circa 60 000. În 1958, înainte de retragerea trupelor sovietice,
sînt arestaţi din nou, în mod preventiv, „legionarii”, foştii membri marcanţi ai partidelor istorice,
foştii deţinuţi politici care nu fuseseră reeducaţi, ţăranii care refuzau să intre în CAP, membri ai
asociaţiilor de scriitori, de artişti, filatelişti şi jucători de bridge. Rolul acestui din urmă val de
arestări era să lichideze ultimele vestigii ale societăţii civile, căci societatea civilă este cea care
produce opoziţia. Prin decretul nr. 89 al MAN din 17 februarie şi HCM nr. 282 din 1952, erau
stabilite locuri de muncă obligatorii, măsura fiind aplicată între 1958 şi 1963 unui număr de 3 658
de persoane. Unele dintre cele mai dure locuri de detenţie erau Aiud, Gherla, Piteşti, Jilava, Sighet,
Rîmnicu-Sărat şi lagărele Canalului Dunăre-Marea Neagră. Nu cunoaştem date oficiale sau
neoficiale globale despre numărul persoanelor deţinute în închisori şi lagăre, tot aşa cum nu există
nici estimări credibile despre numărul persoanelor exterminate. Între 1949 şi 1951, în cinci închisori
(Piteşti, Gherla, Tîrgu-Ocna, Ocnele Mari şi Braşov) şi într-un lagăr (Peninsula) s-a desfăşurat
reeducarea „de tip Piteşti”, al cărei scop era transformarea deţinuţilor din opozanţi reali sau
presupuşi ai regimului, în susţinători reali, prin utilizarea tehnicilor de tortură fizică şi psihică. Între
1960 şi 1964, în închisorile Aiud, Gherla, Botoşani, Jilava şi în lagărul de la Periprava regimul
comunist întreprinde o a doua mare acţiune de reeducare a deţinuţilor politici, numită „reeducarea
prin autoanaliză”. O bună parte a sistemului de detenţie politică este abandonată în 1964. Regimul
este acum stabilizat, iar sistemul său carceral, care îşi îndeplinise sarcinile ideologice de etapă,
devenise foarte costisitor, atât din punct de vedere politic cît şi economic. Din 1962 regimul începe
eliberarea deţinuţilor politici, populaţia fiind bine controlată acum prin instituţiile statului. În 1964
marea majoritate a deţinuţilor politici sînt eliberaţi, dar sînt în continuare urmăriţi şi anchetaţi
periodic de Securitate, care căuta să-i recruteze ca informatori pentru a-i compromite şi pentru a-şi
îndeplini sarcinile operative. După 1964 arestările sînt mai rare, comparativ cu perioada precedentă.
Cu toate acestea, sistemul de detenţie durează tot atât cât regimul care i-a dat naştere. El
funcţionează însă camuflat. Opozanţii regimului comunist sînt daţi afară din serviciu, arestaţi,
anchetaţi şi ameninţaţi sau şantajaţi de Securitate. Dacă aceste tehnici de control eşuează, ei sînt fie
închişi sub un pretext de drept comun (deţinere ilegală de valută şi aur, evaziune fiscală, delapidare,
homosexualitate etc. ), fie trimişi într-un azil psihiatric. Cele mai importante centre de tratament
psihiatric erau Spitalul din Poiana Mare, jud. Dolj, Spitalul „Gheorghe Marinescu” din Bucureşti,
Spitalul închisorii Jilava – salonul de psihiatrie, Spitalul din localitatea Dr. Petru Groza, jud. Bihor,
Spitalul Voila din Câmpina. La fel ca în URSS, România comunistă a folosit pe scară largă
psihiatria în scopuri politice, ca soluţie împotriva contestării din interiorul ţării. În plan politic
România a intrat in C. A. E. R. in 1949 iar in 1955 a intrat in pactul de la Varşovia. In anul 1953 a
murit Stalin iar în 1956 a avut loc revoluta anticomunista din Ungaria. In 1958 trupele sovietice s-
au retras din România si aceasta a început sa se distanţeze de U. R. S. S. dar nu a abandonat
modelul sovietic. Comerţul romanesc a început sa se reorienteze către Occident. România nu a
acceptat “panul Valev” care dorea sa facă din România o zona agricola in interiorul U. R. S. S. si a
reluat relaţiile cu Iugoslavia, de care se îndepărteze după ce conducătorul acesteia, Tito, s-a desprins
de Moscova. In 1964 a fost lansata o declaraţie care proclama egalitatea tuturor partidelor
comuniste insa cu toate încercările de reforma regimul Dej nu poate fi absolvit de crimele comise
împotriva opozanţilor