I.

DUDA STELIAN GRĂDINARU

LECŢII DE GEOMETRIE DIFERENŢIALĂ

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
DUDA, I.
Lecţii de geometrie diferenţială / I. Duda, Stelian
Grădinaru – Bucureşti: Editura Fundaţiei România de
Mâine, 2007
Bibliogr.
ISBN 978-973-725-896-0

I. Grădinaru, S.

514.7(075.8)

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007

Redactor: Mihaela ŞTEFAN

Tehnoredactor: Stelian GRĂDINARU
Coperta: Cornelia PRODAN
Bun de tipar: 26.07.2007; Coli tipar: 12,5
Format: 16/70×100
Editura Fundaţiei România de Mâine
Bulevardul Timişoara, nr.58, Bucureşti, Sector 6
Tel./Fax:021/444 20 91; www.spiruharet.ro
e-mail: contact@edituraromaniademaine.ro
 UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE MATEMATICĂ ŞI INFORMATICĂ

I. DUDA STELIAN GRĂDINARU

LECŢII DE GEOMETRIE
DIFERENŢIALĂ

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

BUCUREŞTI, 2007
 CUPRINS

Prefaţă ……………………………………………………………….. 9
Introducere…………………………………………………………… 11
Capitolul 1. Elemente de analiză vectorială
1.1. Vectori în spaţiu. Operaţii cu vectori………………………. 13
1.2. Funcţii vectoriale de un argument scalar…………………... 15
1.3. Funcţii vectoriale de două argumente scalare……………… 19

Capitolul 2. Geometria diferenţială a curbelor plane

2.1. Reprezentarea analitică a curbelor plane………………… 22
2.2. Elementul de arc şi lungimea unui arc de curbă plană …... 28
2.2.1. Arc de curbă regulat…………………………………… 28
2.2.2. Elementul de arc al unei curbe plane ……………….... 28
2.2.3. Lungimea unui arc de curbă plană ……………………. 31
2.3. Tangenta într-un punct al unei curbe plane ……………… 34
2.3.1. Ecuaţia tangentei într-un punct al unei curbe plane….. 34
2.3.2. Orientarea tangentei într-un punct al unei curbe plane… 37
2.2.3. Unghiul dintre tangentă şi raza vectoare………………. 38
2.4. Normala într-un punct la o curbă plană……..….......... 40
2.4.1. Ecuaţia normalei într-un punct al unei curbe plane….... 40
2.4.2. Orientarea normalei într-un punct al unei curbe plane … 41
2.5. Segmentele tangentă şi normală, subtangentă şi subnormală 43
2.6. Punctele singulare ale unei curbe plane orientate ………...... 49
2.6.1. Natura punctelor singulare ale unei curbe plane …..….. 49
2.6.2. Studiul punctelor duble ale unei curbe plane………….. 50
2.6.3. Studiul punctelor multiple ale unei curbe plane………. 55
2.7. Concavitate, convexitate. Puncte de inflexiune ale unei curbe
plane………………………………………………………. 57
2.8. Curbura unei curbe plane …………………........................ 61
2.9. Relaţii pentru calculul curburii unei curbe plane.................. 63
2.10. Ecuaţia intrinsecă a unei curbe plane ………………........ 66
2.11. Contactul a două curbe plane….…………………………. 70
2.12. Curbe osculatoare şi cerc osculator al unei curbe plane… 74
2.12.1. Curba osculatoare într-un punct unei al curbe plane…. 74
2.12.2. Cercul osculator într-un punct al unei curbe date…… 75
2.13. Înfăşurătoarea unei curbe plane…………………………. 78
2.14. Desfăşurata (evoluta) unei curbe plane …………………. 82
2.15. Desfăşurătoarea (evolventa) unei curbe plane………..….. 85
5
Capitolul 3. Geometria diferenţială a curbelor în spaţiu
3.1. Reprezentarea curbelor din spaţiu………………….………. 88
3.2. Elementul de arc şi lungimea unui arc de curbă în spaţiu …. 90
3.2.1. Elementul de arc al unei curbe din spaţiu…………….. 90
3.2.2. Lungimea unui arc de curbă în spaţiu………………… 91
3.3. Tangenta într-un punct la o curbă din spaţiu………………. 93
3.4. Planul normal la o curbă din spaţiu………………………… 95
3.5. Planul osculator la o curbă din spaţiu……………….…….. 96
3.6. Normala principală la o curbă din spaţiu…………….……. 97
3.7. Binormala la o curbă din spaţiu…………….……................ 100
3.8. Planul rectifiant la o curbă în spaţiu.................................... 101
3.9. Triedrul lui Frenet asociat unei curbe din spaţiu.................... 101
3.10. Formulele lui Frenet ...................................................... 104
3.11. Curbura unei curbe din spaţiu............................................ 105
3.12. Torsiunea unei curbe din spaţiu........................................... 106
3.13. Calculul curburii şi torsiunii unei curbe din spaţiu.............. 108
3.14. Cercul osculator într-un punct al unei curbe din spaţiu....... 109
3.15. Infăşurătoarea unei familii de curbe în spaţiu...................... 110
3.16. Evoluta unei curbe din spaţiu............................................... 110
3.17. Evolventa unei curbe din spaţiu........................................... 112

Capitolul 4. Geometria diferenţială a suprafeţor

4.1. Reprezentarea unei suprafeţe................................................. 115
4.2. Curbe coordonate pe o suprafaţă ……………….................. 120
4.3. Curbe oarecare trasate pe o suprafaţă …………………….. 123
4.4. Curbe trasate pe o suprafaţă şi date prin ecuaţiile diferenţiale 125
4.5. Planul tangent într-un punct al unei suprafeţe ……………. 126
4.6. Normala într-un punct la o suprafaţă ……………………… 132
4.7. Orientarea normalei într-un punct la o suprafaţă …………. 135
4.8. Prima formă pătratică fundamentală a unei suprafeţe......... 139
4.8.1. Elementul de arc al unei curbe pe o suprafaţă............... 139
4.8.2. Lungimea unui arc de curbă trasată pe o suprafaţă..... 142
4.9. Elementul de arie al unei suprafeţe........................................ 148
4.10. Unghiul a două curbe oarecare pe o suprafaţă.................... 150
4.11. Unghiul a două curbe coordonate........................................ 155
4.12. Curbura curbelor trasate pe o suprafaţă............................... 156
4.13. A doua formă pătratică fundamentală a unei suprafeţe.... 158

6
 4.14. Evaluarea coeficienţilor L, M, N ai celui de-al doilea grup
al lui Gauss ............................................................................... 159
4.15. Curbura normală a unei curbe pe o suprafaţă....................... 166
4.16. Teoremele lui Meusnier....................................................... 168
4.17. Curbura geodezică a unei curbe pe o suprafaţă.................... 171
4.18. Curburile principale ale unei suprafeţe................................ 173
4.19. Direcţiile principale ale unei suprafeţe................................ 176
4.20. Curbura totală şi curbura medie a unei suprafeţe................. 180
4.21. Clasificarea punctelor unei suprafeţe................................... 181
4.22. Linii de curbură pe o suprafaţă............................................ 182
4.23. Direcţii şi tangente asimptotice............................................ 185
4.24. Linii asimptotice ale unei suprafeţe..................................... 186
4.25. Linii geodezice ale unei suprafeţe....................................... 191
4.26. Înfăşurătoarea unei familii de suprafeţe............................... 195

Bibliografie….……………………………………………………….. 199

7
 PREFAŢĂ

Cartea de faţă se adresează, în primul rând studenţilor facultăţilor

de matematică şi informatică din anii I şi II, dar şi absolvenţilor de
îinvăţământ superior care se pregătesc pentru examenele de licenţă.
Datorită caracterului ei sintetic, lucrarea poate fi un breviar pentru
studenţii facultăţilor cu profil tehnic sau de arhitectură şi poate fi urmărită
de toţi iubitorii de geometrie diferenţială, care doresc să îşi completeze
cunoştinţele de matematici superioare.
Aparatul matematic folosit nu depăşeşte cadrul analizei matematice
studiate în anul I, însă cunoştinţele de geometrie analitică sunt
fundamentale.
Lucrarea Lecţii de geometrie diferenţială nu este un tratat de
specialitate, ea constituie un suport la cursul de Geometrie II, ţinut de
către autori la Facultatea de Matematică şi Informatică din cadrul
Universităţii Spiru Haret, în semestrul al II-lea al primului an de studiu,
după noua programă analitică.
Conţinul teoretic, succint prezentat şi însoţit de numeroase exemple,
justificările date fiecărei proprietăţi sau relaţii contribuie la consolidarea
cunoştiţelor de geometrie a viitorului matematician sau informatician.
Autorii mulţumesc pe această cale tuturor celor care vor susţine cu
observaţii pertinente mesajul acestei lucrări.

Autorii

9
 INTRODUCERE

Geometria analitică studiază proprietăţile curbelor şi suprafeţelor, în

particular, a dreptelor şi planelor, cu ajutorul calculului algebric.
Asociind fiecărui punct din plan sau din spaţiu un sistem ordonat de
două, respectiv, trei numere – coordonatele punctului, care îi fixează poziţia
faţă de un sistem de referinţă dat, rezultă că unei figuri (curbă sau suprafaţă)
îi corespunde o anumită reprezentare analitică care pune în bijecţie
proprietăţile figurii de cele ale reprezentării analitice respective.
Există şi unele proprietăţi ale curbelor sau suprafeţelor, pentru studiul
cărora metodele de calcul algebrice sunt insuficiente, de aceea este necesară
o nouă abordare analitică, de data aceasta, realizată cu ajutorul aparatului
analizei matematice, în special a calculului diferenţial.
Studiul diferenţial al curbelor şi suprafeţelor, precum şi altor entităţi
geometrice, constituie obiectul geometriei diferenţiale.
Începuturile geometriei diferenţiale se împletesc cu cele ale analizei
matematice, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi în prima jumătate
a secolului al XVIII-lea când a fost elaborată teoria curbelor plane.
Studiul suprafeţelor a fost realizat ceva mai târziu, în a doua jumătate
a secolului al XVIII-lea, Euler a studiat curburile secţiunilor normale ale
suprafeţelor, propietăţile suprafeţelor desfăşurabile şi unele proprietăţi ale
curbelor din spaţiu. Prima carte de geometrie diferenţială, Application de
l’analyse à la géométrie a fost publicată în 1807 de Monge, creatorul şcolii
franceze de geometrie diferenţială.
Gauss a avut o contribuţie deosebită în dezvoltarea geometriei
diferenţiale. În memoriul, Disquitiones generales circa superficies curvas,
publicat în 1828, Gauss utilizează pentru prima dată coordonatele curbilinii şi
11
introduce prima şi apoi, a doua formă fundamentală ale unei suprafeţe.
Interesat de studiul geodeziei, defineşte curbura totală a suprafeţei cu ajutorul
reprezentării sferice şi studiază liniile geodezice.
Creearea primei geometrii neeuclidiene de către Lobacevski (1826) şi
introducerea de către Riemann a spaţiilor care îi poartă numele (1854),
au contribuit la lărgirea orizontului geometriei diferenţiale.
La noi în ţară, primele lucrări de geometrie diferenţială aparţin lui
Bacaloglu (1859) care a considerat o altă curbură a suprafeţei în afara
curburii totale şi a curburii medii. Însă primul geometru român ale cărui
lucrări au atras atenţia matematicienilor din lumea întreagă a fost Ţiţeica.
Acesta a introdus o clasă de curbe şi o clasă de suprafeţe care astăzi îi
poartă numele.
O contribuţie importantă în ramurile geometriei diferenţiale moderne, a
avut-o Vrânceanu, creatorul teoriei spaţiilor neolonome.
În cartea de faţă se studiază elementele principale care stau la baza
geometriei diferenţiale a curbelor şi suprafeţelor. Notaţiile folosite sunt cele
clasice, iar eventualele schimbări de la regulile de notaţie sunt semnalate pe
parcursul aceste cărţi.
În Capitolul introductiv 1 sunt reaminitite pe scurt noţiunile generale
asupra vectorilor şi operaţiilor cu vectori şi sunt date câteva din criteriile de
diferenţiabilitate ale unor clase de funcţii vectoriale cu una şi, respectiv două
argumente scalare.
În al doilea Capitol sunt studiate noţiunile fundamentale ale geometriei
diferenţiale ale curbelor plane, iar pentru aprofundare facem trimitere la
bibliografia de la sfârşitul acestei cărţi.
În Capitolul 3 sunt prezentate câteva din proprietăţile de bază ale
geometriei curbelor strâmbe care decurg direct din cele studiate în capitolul
precedent. De asemenea, sunt prezentate triedrul şi formulele lui Frenet
asociate unui punct pe o curbă strâmbă.
Geometria diferenţială a suprafeţelor constituie nucleul lecţiilor
prezentate în această lucrare, iar înţelegerea rezultatelor principale ale
Capitolului 4 se bazează implicit pe cunoaşterea temeinică a noţiunilor
prezentate în celelalte capitole.
12
 Capitolul 1

ELEMENTE DE ANALIZĂ VECTORIALĂ

1.1. Vectori în spaţiu. Operaţii cu vectori

Reamintim următoarele noţiuni studiate la cursul de geometrie analitică.

Norma sau lungimea unui vector
G G G G
v = vx i + v y j + vz k
este scalarul real pozitiv definit prin
G G
v = v = vx2 + v y2 + vz2
G G
Direcţia sau versorul e al vectorului v este vectorul de lungime egală cu
unitatea ale cărui componente sunt
G vx G vy G vz G
e= i+ j+ k
vx2 + v y2 + vz2 vx2 + v y2 + vz2 vx2 + v y2 + vz2
G G
Fie vectorii u şi v definiţi prin
G G G G G G G G
u = u x i + u y j + u z k ; v = vx i + v y j + v z k
Introducem următoarele operaţii:
10) Suma a doi vectori
G G G G G
u + v = ( u x + vx ) i + ( u y + v y ) j + ( u z + vz ) k

20) Produsul unui vector cu un scalar

G G G G
α v = ( α v x ) i + ( α v y ) j + (α v z ) k ; α ∈ \
30) Produsul scalar a doi vectori este prin definiţie

( )
G G G G GmG
u ⋅ v = u v cos u , v

iar expresia analitică este dată de relaţia

G G
u ⋅ v = u x vx + u y v y + u z vz

13
 40) Produsul vectorial a doi vectori este prin definiţie
G G G
i j k
G G
u × v = ux uy uz .
vx vy vz

Modulul produsului vectorial este

( )
G G G G GmG
u × v = u v sin u , v .

Dacă
JG G G G
w = wx i + wy j + wz k
este un alt vector, atunci se defineşte
50) Produsul mixt a trei vectori prin
ux uy uz
G G JG Not G G JG
( ) ( )
u , v, w = u × v ⋅ w = v x vy vz .
wx wy wz

Cu aceste operaţii introduse să amintim câteva din consecinţele mai importante

ce decurg din definiţii.
P1) Unghiul a doi vectori se poate exprima cu ajutorul relaţiei
G G
( )
GmG u ⋅v u x vx + u y v y + u z v z
cos u , v = G G =
u v u x2 + u y2 + u z2 u x2 + u y2 + u z2

P2) Condiţia ca doi vectori sa fie ortogonali este

G G
u ⋅ v = 0.
P3) Condiţia ca doi vectori să fie coliniari este
G G G
u × v = 0.
P4) Condiţia ca trei vectori să fie coplanari este
G G JG
( u × v ) ⋅ w = 0.

14
 1.2. Funcţii vectoriale de un argument scalar

Fie I ⊂ \ un interval şi M ∈ \ 3 raportat la un sistem ortogonal xOyz.

G
Funcţia vectorială r :I → \3 definită prin:
G G G G JG
r = r (t ) = x (t ) i + y (t ) j + z (t ) k, ∀t ∈ I (1.1)
G G G
se numeşte vectorul de poziţie al punctului M , unde i, j , k sunt versorii
axelor de coordonate (vezi figura 1.1).
Pe componente relaţia se scrie:
⎧x = (t )
⎪
(C ) : ⎨ y = y (t ) , (t ∈ I )
⎪
⎩ z = z (t )
Când t variază în intervalul I, punctul M descrie curba (C) din spaţiu.
Aşadar, curba ( C ) este imaginea geometrică a funcţiei vectoriale (1.1)
şi se numeşte ecuaţia vectorială a curbei (vezi figura 1.1).
Dacă
G JG
r ( t ) = r0 ; t ∈ [ a, b ]
G
atunci spunem că vectorul este constant şi în acest caz r păstrează direcţia şi
modulul constante.
Presupunând că funcţiile scalare x ( t ) , y ( t ) , z ( t ) sunt derivabile pe I, funcţia
vectorială (1.1) este derivabilă pe I, iar derivata sa este prin definiţie
G G G
′ dr r ( t + Δt ) − r ( t )
r (t ) = = lim , (1.2)
d t Δt → 0 Δt
unde Δt este o creştere arbitrară a argumentului astfel încât t + Δt ∈ I .
Relaţia (3) scrisă pe componente devine
x ( t + Δt ) − x ( t ) y ( t + Δt ) − y ( t )
x′ ( t ) = lim , y′ ( t ) = lim ,
Δt → 0 Δt Δt → 0 Δt
(1.3)
z ( t + Δt ) − z ( t )
z ′ ( t ) = lim
Δt → 0 Δt

15
 z
M

(C )

t)
G
r(
G
k
G G
i O j y
x

a t b
Fig. 1.1

Mai departe, rezultă că într-un punct t ∈ I , derivata unei funcţii vectoriale

se obţine derivând componentele scalare ale funcţiei:
JG G G G
r ′ ( t ) = x′ ( t ) i + y ′ ( t ) j + z ′ ( t ) k (1.4)
Dacă funcţia vectorială (1.1) admite derivate până la ordinul k ( k ≥ 1)
G
şi sunt continue, atunci spunem că funcţia r ( ⋅) este de clasă C k [a, b] .
JG
Interpretarea geometrică a derivatei r ′ ( t )
Fie punctele M , M ′ ∈ (C ) de vectori de poziţie, respectiv
G JJJJG G JJJJG
r ( t ) = OM ; r ( t + Δt ) = OM ′ (1.5)
Atunci vectorul (vezi figura 1.2)
G G G
Δ r = r ( t + Δt ) − r ( t ) (1.6)
G
Δr G
este situat pe coarda MM ′, iar vectorul are acelaşi suport cu Δ r.
Δt
Pentru Δt → 0, punctul M → M ′, iar secanta MM ′ devine tangenta MT .
JG
Prin urmare, vectorul r ′ ( t ) are direcţia tangentei în M la curba (C ).
Sensul pozitiv corespunde sensului de creştere al argumentului t.

16
 z
JG
M r′ ( t )
A

G T
Δr
M′

)
r( t
G
G t+ Δt ) ( C )
r(

O y

x Fig .1.2

Fixăm un punct A ∈ ( C ) şi alegem un sens de creştere al argumentului t,

prin introducerea funcţiei s : I ⊂ \ → \, definită prin
s = s (t ) = q
AM , ∀M ∈ ( C ) (1.7)
În acest caz
q′ = q
MM AM = s ( t + Δt ) − s ( t ) = Δs > 0
AM ′ − q (1.8)
Observăm că
G JJJJJG
Δ r = MM ′ = MM ′. (1.9)
Trecând la normă în relaţia (1.2) şi ţinând cont de (1.9)
G G JJJJJG
JG Δr Δ r Δs MM ′ Δs Δs ds
r ′ ( t ) = lim = lim = lim = 1 ⋅ lim = s′ ( t ) = (1.10)
Δt → 0 Δt Δt → 0 Δs Δt Δt → 0 Δs Δt Δ t → 0 Δt dt

Presupunând că arcul q
AM ′ este rectificabil avem
q′
MM
lim = 1, (1.11)
Δs → 0 Δs

iar din (1.10) deducem că

ds
≥ 0. (1.12)
dt
JG
Astfel, modulul derivatei, r ′ ( t ) într-un punct t ∈ I este egal cu derivata

funcţiei s = s ( t ) ce determină lungimea arcului curbei q

AM ⊂ ( C ) măsurat
de la un punct fix A până la punctul curent M corespunzător valorii t a
argumentului.

17
 Observaţie
G JG
Pentru un vector de modul constant, r ( t ) şi r ′ ( t ) sunt ortogonali.
G
Într-adevăr, dacă r ( t ) = constant, atunci
G 2 G G
r ( t ) = r ( t ) ⋅ r ( t ) = const.

astfel că prin derivare se obţine

G JG G JG
r (t ) ⋅ r′(t ) = 0 ⇔ r (t ) ⊥ r′(t ) ■ (1.13)
În notaţiile uzuale, diferenţiala funcţiei vectoriale de o variabilă
G G
scalară, r = r ( t ) , pentru t ∈ I , dacă există, este vectorul:
G JG
d r = r′(t ) d t (1.14)
G G
Astfel, dacă funcţia vectorială r = r ( t ) este diferenţiabile pe I, atunci şi
componentele ei scalare, d x,d y,d z sunt funcţii diferenţiabile pe I şi în plus,
G G G G
dr = id x + jd y + k d z (1.15)
În sfârşit, să remarcăm că pentru cazul unei curbe (C) de clasă
C n +1
( I ) dată de (1.1), are loc formula lui Taylor:
( Δt ) rJJG′′ t + ...
2
G G Δt JG
r ( t + Δt ) = r ( t ) + r ′ ( t ) + ()
1′ 2′
(1.16)
( Δt ) JJJ G ( Δt ) JJJJJ G
n n +1

+
n!
r (t ) +
( n)
( n + 1)! (
r ( n +1) ( t ) + ε )
unde ε → 0 când Δt → 0, iar pentru t = 0 şi Δt = t obţinem formula lui
Mac – Laurin
t n JJJG t n +1 JJJ G
( )
G G tG t 2 JJG
r ( t ) = r ( 0 ) + r ( 0 ) + r ′′ ( 0 ) + ... + r ( n ) ( 0 ) + r ( n) ( 0 ) + ε (1.17)
1! 2! n! ( n + 1)!

18
 1.3. Funcţii vectoriale de două argumente scalare

G
Fie I , J ⊆ \, două intervale, D = I × J , iar r : D → \3 o funcţie vectorială
de două argumente scalare definită prin:
G G G G G
r = r ( u, v ) = x ( u, v ) i + y ( u, v ) j + z ( u, v ) k , ( u, v ) ∈ D (1.18)
Fie M ∈ \ 3 având coordonatele x, y, z. Atunci, evident:
⎧ x = x ( u, v )
( S ) : ⎪⎨ y = y ( u, v ) , ( u, v ) ∈ D (1.19)
⎪ z = z ( u, v )
⎩
Suprafaţa ( S ) este imaginea geometrică a funcţiei vectoriale (1.18) şi
se
numeşte ecuaţia vectorială a suprafeţei ( S ) . Ecuaţiile (1.19) ne dau repre-
zentările parametrice ale lui ( S ) (vezi figura 1.3 ).

M ( x ( u , v ) , y ( u , v ) , z (u , v ) )
, v)

(S )
r(u
r= G
G

z
y O1
O v

x ( u ,v )
Fig . 1.3 u D
G
Când u = const. şi v este variabil, extremităţile vectorului r vor descrie
o curbă pe această suprafaţă ce depinde de un singur parametru v.
G
Notăm ( γ v ) această curbă (vezi figura 1.4). Prin urmare, derivata lui r
în raport cu variabila v va fi conform (1.4)
19
 JG G G G
rv′ = xv′ i + y ′ j v + zv′ k (1.20)
unde
x ( v + Δv ) − x ( v )
; yv′ = ∂y = lim (
∂x y v + Δv ) − y ( v )
xv′ = = lim ;
∂v Δv → 0 Δv ∂v Δv →0 Δv
∂z z ( v + Δv ) − z ( v ) (1.21)
zv′ = = lim .
∂v Δv →0 Δv

În mod analog, pentru v = const. şi u variabil, se poate defini curba ( γ u )

depinzând de parametrul u, iar vectorul tangent la curba ( γ u ) în punctul M,
JG
notat ru′ este:
JG G G G
ru′ = xu′ i + y ′ j u + zu′ k (1.22)
unde:
∂x x ( u + Δu ) − x ( u ) ∂x y ( u + Δu ) − y ( u )
xu′ = = lim , yu′ = = lim ,
∂u Δu → 0 Δu ∂u Δu → 0 Δu
(1.23)
∂z z ( v + Δu ) − z ( u )
zu′ = = lim
∂u Δu →0 Δu
Presupunând că funcţiile scalare x ( u , v ) , y ( u , v ) , z ( u , v ) sunt diferenţiabile
pe D, urmează mai departe

JG (S )
ru′
JG
M rv′
(γu )
( γv )

Fig. 1.4

d x = xu′ d u + xv′ d v, d y = yu′ d u + yv′ d v, d z = zu′ d u + zv′ d v (1.24)

G
Considerăm că funcţia vectorială r este derivabilă în raport cu variabilele
independente x, y, z , astfel încât:
G G G G
dr = id x + jd y + k d z (1.25)
20
iar din relaţiile (1.24) şi (1.25) avem:
G G G G
d r = i ( xu′ d u + xv′ d v ) + j ( yu′ d u + yv′ d v ) + k ( zu′ d u + zv′ d v ) (1.26)
sau grupând după d u şi d v se obţine:
G G
G G G G G G G ∂r ∂r
( ) ( )
d r = xu′ i + yu′ j + zu′ k d u + xv′ i + yv′ j + zv′ k d v = d u + d v
∂u ∂v
(1.27)
G G
Astfel diferenţiala totală a funcţiei vectoriale r = r ( u, v ) în punctul curent
pe suprafaţă va avea expresia:
G G
G ∂r ∂r
dr = du + dv (1.28)
∂u ∂v
G
Formula (1.28) ne dă descompunerea vectorului d r după două direcţii,
una tangentă la curba ( γ u ) , iar cealaltă tangentă la curba ( γ v ) .
Dacă funcţia vectorială (1.18) admite derivate parţiale până la ordinul
G
k ( k ≥ 1) şi sunt continue, atunci spunem că r este de clasă C k ( D ) .
Aplicând procedeul cunoscut din analiza scalară se obţin diferenţialele
G G
totale de ordinul n pentru funcţia r = r ( u, v ) :
G G ( n)
G ⎛ ∂r ∂r ⎞
d r = ⎜⎜ d u + d v ⎟⎟
n
(1.29)
⎝ ∂u ∂v ⎠
De exemplu, pentru n = 2 se poate scrie:
G G ( 2) G G G
G ⎛ ∂r ∂r ⎞ ∂2 r 2 ∂2 r ∂2 r 2
d r = ⎜⎜ d u + d v ⎟⎟ = 2 d u + 2
2
du dv + 2 dv (1.30)
⎝ ∂u ∂v ⎠ ∂u ∂u∂v ∂v

21
 Capitolul 2

GEOMETRIA DIFERENŢIALĂ
A CURBELOR PLANE

2.1. Reprezentarea analitică a curbelor plane

O curbă plană (C) raportată la un sistem de axe ortogonale xOy poate

fi reprezentată de una din următoarele tipuri de ecuaţii
y
y = f ( x)
(I ) ( C ) : y = f ( x ) , x ∈ ( a, b )
(ecuaţia explicită)

a O b x
Fig. 2.1

y
F ( x, y ) = 0
( II ) ( C ) : F ( x, y ) = 0, ( x, y ) ∈ D ⊆ R 2
,
D = ( a , b ) × ( c, d )
(ecuaţia implicită)
O Fig . 2.2 x

⎧⎪ x = x ( t )
( III ) ( C ) : ⎨ y = y t , t∈I ⊂ \ (ecuaţiile parametrice)
⎪⎩ ()
G G G
( IV ) ( C ): r = r (t ) = x (t ) i + y (t ) j + z (t ) k = ( x (t ) , y (t ) , z (t ))
(ecuaţia vectorială)
22
 y

M ( x (t ) , y ( t ))

(C )

t)
r( t
O x o t
I

Fig . 2.3
G
unde r este vectorul de poziţie al punctului M ∈ ( C ) , curba ( C ) fiind
G G
imaginea geometrică a funcţiei vectoriale r = r ( t ) (vezi figura 2.3).
(V ) ( C ) : ρ = ρ (α ) , α ∈ (θ ,ϕ ) (ecuaţiile în coordonate polare)
unde ( ρ ,α ) sunt coordonatele polare ale punctului curent pe curbă.
Dacă se alege drept parametru pe curbă arcul s = q AM , unde A este un
punct fix pe curba ( C ) , iar M este punctul curent, atunci obţinem reprezentarea
parametrică
⎧⎪ x = x ( s )
(VI ) (C ) : ⎨ , s ∈ (α , β ) (ecuaţiile intrinseci)
⎪⎩ y = y ( s )
Scalarul s se numeşte parametru natural al curbei ( C ) .
Legătura dintre reprezentările ( I ) − (V ) .
( I ) → ( II ) . Din ( 2.1) se poate scrie
y = f ( x ) ⇔ F ( x, y ) ≡ y − f ( x ) = 0
y Exemplu
2.1. Curba y = x 2 , x ∈ [ −1,1]
1i
dată în reprezentare explicită (vezi figura
2.4) se poate scrie cartezian implicit sub
i i
−1 O 1 x
forma
Fig. 2.4 y − x 2 = 0, ( x, y ) ∈[ −1,1] × [0,1] ■
( II ) → ( I ) . Dacă se poate rezolva ecuaţia
( C ) : F ( x, y ) = 0
23
în raport cu una din variabilele x sau y, atunci se obţine exprimarea cartezian
explicită respectiv implicită a lui ( C ) .
Exemplu
2.2. Curba
x 2 y − x + y − 2 = 0, ( x, y ) ∈ \ 2
reprezentată cartezian implicit, admite reprezentarea ( I ) sub forma
x2 + 2
y= , x∈\ ■ (2.1)
x2 + 1

( I ) − ( III ) . Alegem în ( I ) , abscisa x drept parametru, rezultă repren-

tarea ( III )
y = f ( x ) , x ∈ [ a, b ] ⇔ x = t , y = f ( t ) , t ∈ [ a, b ]
Pentru exemplificare, din (2.1) se obţine
t2 + 2
x = t, y = , t∈\
t2 +1
( III ) − ( II ) . Dacă se poate elimina t între ecuaţiile parametrice
x = x ( t ) , y = y ( t ) , t ∈ [ a, b ]
atunci se găseşte reprezentarea cartezian implicită ( II ) sau explicită ( I ) .
De exemplu, se poate elimina t în ecuaţiile parametrice ale curbei
3at 3at 2
x= ; y = ; t ∈ \, ( a > 0 ) .
1+ t2 1+ t2
Astfel, dacă se împart cele două ecuaţii, termen cu termen, rezultă
y = tx,
y
apoi înlocuind t = în prima ecuaţie obţinem reprezentarea
x
x 2 + y 2 − 3xy = 0 ■
( III ) − ( IV ) . Evident, ecuaţiile scalare
x = x (t ) , y = y (t )
se pot restrânge sub forma unei ecuaţii vectoriale
G G G
r = r ( t ) = x (t ) i + y ( t ) j + z (t ) k.

24
 ( I ) − ( IV ) . Evident, putem scrie
G G G
r = t i + f ( t ) j , t ∈ [ a, b ].

( II ) − (V ) . Se scrie la coordonate polare în ecuaţia implicită,

x = ρ cos α , y = ρ sin α , α ∈ [ 0, 2π ] , (2.2)
unde M ( ρ ,α ) ∈ ( C ) este punctul curent pe curbă. Dacă ecuaţia
F ( ρ cos α , ρ sin α ) = 0
poate fi rezolvată în raport cu una din variabila independente, spre exemplu,
ρ , atunci se ajunge la ecuaţia în coordonate polare (V )
ρ = ρ (α )
Alte exemple
2.3. Curba definită explicit de funcţia
f : \ → \, f ( x ) = x3
are reprezentarea grafică în figura 2.5.
y
y = x3

O x

Fig. 2.5

Parametrizarea se poate realiza alegând

⎧x = t
( III ) : ⎨ (t ∈ \ )
⎩y = t
3

iar ecuaţia implicită a acestei curbe este

( I ) : y − x3 = 0 ■

25
 2.4. Fie cercul de rază r centrat în origine definit cartezian prin
x2 + y 2 = r 2
având reprezentarea în figura 2.6.
y

M ( x, y )
r
B θ A
O x

N Fig. 2.6

Arcul de curbă q
AMB are ecuaţia explicită
AMB : y = r 2 − x 2 , x ∈ [ − r , r ] ,
q

iar parametrizarea se poate face, fie alegând

⎧⎪ x = t
q
AMB : ⎨ , t ∈ [ −r , r ] ,
⎪⎩ y = r − t
2 2

fie cu
⎧ x = r cos t
q
AMB : ⎨ , t ∈ [ 0, π ].
⎩ y = r sin t
Analog, pentru arcul q
ANB se raţionează similar, obţinând ecuaţia
cartezian explicită
ANB : y = − r 2 − x 2 , x ∈ [ − r , r ]
q

sau parametrizând alegând una din parametrizările

⎧⎪ x = t
q
ANB : ⎨ , t ∈ [ −r , r ]
⎪⎩ y = − r − t
2 2

⎧ x = a cos t
q
ANB : ⎨ t ∈ [π , 2π ].
⎩ y = b cos t ,
Pentru a găsi ecuaţiile în coordonate polare corespunzătoare arcului q
AMB,
se înlocuiesc
x = ρ cos α , y = ρ sin α , α ∈ [ 0, 2π ] (2.3)
26
în ecuaţia implicită, de unde rezultă
ρ =r ■
2.5. Elipsa de semiaxe a şi b are ecuaţia
x2 y 2
+ =1
a 2 b2
reprezentată în figura 2.7 şi admite următoarele reprezentări
y

M (x, y )

B θ A
O x
N
Fig . 2.7

b 2
q
AMB : y = a − x 2 , x ∈ [ −1,1]
a
(I )
b 2
q
ANB : y = − a − x 2 , x ∈ [ −1,1]
a

⎧ x = a cos t
( III ) q
AMB : ⎨ , t ∈ [ 0, π ]
⎩ y = b sin t
Ecuaţiile în coordonate polare se găsesc analog înlocuind relaţiile ( 2.7 ) în
ecuaţia implicită, astfel
ab
q
AMB : ρ = , α ∈ [ 0,π ]
a cos α + b 2 sin 2 α
2 2

− ab
q
ANB : ρ = , α ∈ [π ,2π ] ■
a cos α + b 2 sin 2 α
2 2

27
 2.2. Elementul de arc şi lungimea unui arc de curbă plană

2.2.1. Arc de curbă regulat

( i ) Fie ( C ) o curbă plană definită parametric de ecuaţiile ( III ) şi M un

punct situat pe curbă.
Prin definiţie, punctul M ( x0 , y0 ) se numeşte punct regulat (ordinar) al
curbei, dacă
x′2 ( t0 ) + y ′2 ( t0 ) ≠ 0.
unde t0 este parametrul care corespunde bijectiv coordonatelor carteziene.
( ii ) Dacă curba ( C ) este definită cartezian explicit, atunci condiţia ca
punctul M ( x0 , y0 ) să fie punct regulat al curbei este
1 + y ′2 ( x0 ) ≠ 0.

( iii ) Pentru o curbă definită implicit prin ecuaţia ( II ) condiţia ca M

să fie punct regulat se scrie
Fx′2 + Fy′2 ≠ 0

unde expresia din membrul stâng se calculează în punctul ( x0 , y0 ) .

( iv ) În sfârşit, dacă curba este dată în coordonate polare, atunci
coordonatelor carteziene ( x0 , y0 ) le corespund bijectiv coordonatele polare
( ρ ,α ) iar condiţia devine
ρ 2 + ρ ′2 ≠ 0.
Prin definiţie, un arc de curbă se numeşte regulat dacă toate punctele
arcului sunt regulate.

2.2.2. Elementul de arc pe o curbă

Fie A ∈ ( C ) fixat, iar M ∈ ( C ) un punct curent regulat. Dacă lungimea

arcului q
AM măsurat în sensul de parcurgere al arcului este (vezi figura 2.6)

28
 s = s (t ) , (2.4)
atunci, elementul de arc p
AB este, prin definiţie, diferenţiala funcţiei (2.4).
Însă, din (1.6 )
d s JG
= r′ (t ) (2.5)
dt
( i ) De aici rezultă expresia analitică a elementului de arc pe o curbă
plană reprezentată prin ecuaţia vectorială ( IV )
JG
d s = r′(t ) d t, (2.6)

( ii ) Ţinând seama de relaţiile

G G G
r ( t ) = x ( t ) i + y ( t ) j;
JG G G
r ′ ( t ) = x′ ( t ) i + y ′ ( t ) j
se obţine expresia elementului de arc pentru o curbă având reprezentarea
parametrică ( III ) :

d s = x ′2 + y ′2 d t . (2.7)

( iii ) Mai departe, dacă se consideră drept parametru pe curbă abscisa

x a punctului curent M ( x, y ) , rezultă că pentru o curbă definită cartezian
explicit de ( I ) are loc relaţia

d s = 1 + y ′2 d x. (2.8)

( iv ) Fie acum o curbă ( C ) dată în coordonate polare. Folosind

formulele de trecere la coordonate polare (2.3) rezultă
x′ = ρ ′ cos α − ρ sin α ;
(2.9)
y ′ = ρ ′ sin α + ρ cos α ,
iar mai departe,
x ′2 + y ′ 2 = ρ 2 + ρ ′ 2 (2.10)
de unde dacă ţinem seama de (2.7)
d s = ρ 2 + ρ ′2 d θ , (2.11)

29
 ( v ) Fie curba ( C ) dată prin ecuaţia implicită ( II ) . Presupunând că y
depinde implicit de variabila independentă x, prin relaţia y = y ( x ) şi ţinând
seama de condiţiile de regularitate, din teorema funcţiilor implicite rezultă
Fx′
y′ = − , (2.12)
Fy′
unde prin Fx′, s-a notat derivata parţială a funcţiei F ( x, y ) în raport cu variabi-
la independentă x. Din (2.8) şi (2.12) rezultă expresia analitică pentru acest caz
2
⎛ F′ ⎞
d s = 1 + ⎜ x ⎟ d x. (2.13)
⎜ Fy′ ⎟
⎝ ⎠

Exemple
2.6. Elementul de arc al cicloidei este
⎧ x = a ( t − sin t )
( C ) : ⎪⎨ , t ∈ [ 0, 2π ] (2.14)
⎪⎩ y = a (1 − cos t )
este
t
d s = 2a sin (2.15)
2
Într-adevăr, curba fiind reprezentată parametric, elementul de arc se
exprimă cu ajutorul relaţiei (2.7)
d s = x′2 + y ′2 dt = a 2 (1 − cos t ) + a 2 sin 2 tdt =
2

= a cos 2 t + sin 2 t − 2cos t d t = a 2 (1 − cos t ) d t =

t t
= a 4sin 2 d t = 2a sin d t ■
2 2

2.7. Elementul de arc al lănţişorului

a⎛ − ⎞
x x

(C ) : y = ⎜⎜ e a + e a ⎟⎟ ; x ∈ [ 0, b ]
2⎝ ⎠
este
x
d s = sh d x
a

30
 Într-adevăr, ţinând seama de definiţia funcţiilor hiperbolice, ecuaţia
curbei se rescrie
x
y = a ch ; x ∈ [ 0, b ] ,
a
iar
x x
d s = 1 + y′2 d x = 1 + sh 2 d x = ch d x ■
a a
2.8. Elementul de arc al cardioidei
( C ) : ρ = a (1 + cos α ) (2.16)
este
α
d s = 2a cos (2.17)
2
Într-adevăr, din ( 2.9 ) avem

(1 + cos α )
2
ds = a + sin 2 α d α = a 2 + 2cos α d α =

α α
= a 2 (1 + cos α ) d α = a 4cos 2 d α = 2a cos dα ■
2 2
2.9. Elementul de arc al cercului de rază r
⎧ x = r cos t
(C ) : ⎨ , t ∈ [ 0, 2π ] (2.18)
⎩ y = r sin t
este
d s = r dt (2.19)
Într-adevăr, din (2.7) avem
( )
d s = x′2 + y ′2 d t = r 2 sin 2 t + cos 2 t d t = r d t ■

2.2.3. Lungimea unui arc de curbă plană

Prin definiţie, lungimea arcului p

AB pe curba ( C ) este

Ap
AB
= ∫ ds
(2.20)
q
AB

31
 Astfel, ţinând seama de relaţiile (2.6), (2.7), (2.8), (2.11), (2.13) se
obţin expresiile analitice ale lungimii unui arc p
AB pe o curbă dată
corepunzătoare reprezentărilor ( I − IV ) .
b

(I ) Ap
AB
= ∫ 1 + y ′2 d x, (2.21)
a

2
b
⎛ F′ ⎞
( II ) Ap
AB
=∫ 1 + ⎜ x ⎟ d x,
⎜ Fy′ ⎟
(2.22)
a ⎝ ⎠
t1
( III ) Ap = ∫ x ′2 + y ′ 2 d t ,
AB
(2.23)
t0

t1
( IV ) JG
Ap
AB
= ∫ r′ (t ) d t ,
t0
(2.24)

α1

(VI ) Ap
AB
= ∫
α
ρ 2 + ρ ′ 2 d x, (2.25)
0

Exemple
2.10. Să se afle lungimea cercului de rază r.
Fie cercul definit parametric prin
⎧ x = r cos t
(C ) : ⎨ t ∈ [ 0, 2π ].
⎩ y = r sin t ,
Notând
A C − lungimea cercului,
atunci din (2.23) rezultă
2π 2π
AC = ∫ ds =
0
∫0 r d t = 2π r ■

2.11. Să se afle lungimea unei bucle a cicloidei

⎧ x = a ( t − sin t )
( C ) : ⎪⎨ , t ∈ [ 0, 2π ]
⎪⎩ y = a (1 − cos t )

32
 y

O 2π x
Fig . 2.8

O buclă a arcului cicloidal se poate parcurge pe intervalul t ∈ [ 0, 2π ]

(vezi figura 2.8). Astfel, din exemplul 2.6 s-a stabilit elementul de arc
t
d s = 2a sin d t ,
2
cu ajutorul formulei (2.15), iar cu relaţia (2.23) rezultă
2π 2π 2π
t t
Ap = ∫ d s = ∫ 2a sin d t = − 4a cos = 8a ■
AB
0 0
2 20

2.12. Să se afle lungimea unui arc al lănţişorului definit la exerciţiul 2.7

x
y = a ch , x ∈ [ 0, b ]
a
Aplicând relaţia (2.21) avem
b
b b x b x x
Ap =∫ 1 + y′ ( x )dx = ∫
2
1 + sh dx = ∫ ch dx = a sh
2
=
AB 0 0 a 0 a a0

⎛ b 0⎞ b
= a ⎜ sh − sh ⎟ = a sh ■
⎝ a a⎠ a

33
 2.3. Tangenta într-un punct al unei curbe plane

2.3.1. Ecuaţia tangentei într-un punct al unei curbe plane

Fie M ( x, y ) ∈ ( C ) un punct ordinar sau regulat i. e. un punct în care

x′2 + y ′2 ≠ 0.
Notăm
T ( X , Y ) − punctul curent pe tangentă,
M ( x, y ) − punctul curent pe curbă.
( i ) Atunci ecuaţia tangentei în T la o curbă definită explicit va fi
(I ) ( MT ) : Y − y = y′ ( X − x ) , (2.26)
Observaţie
În liceu obişnuiam să notăm panta tangentei în punctul curent,
corespunzătoare curbei definite cartezian de ecuaţia ( I ) , prin m = y′.
( ii ) Întrucât pentru o curbă definită cartezian de ecuaţia ( II ) , derivata
funcţiei y = y ( x ) , se obţine aşa cum am văzut în Capitolul 1 din teorema
funcţiilor implicite
Fx′
y′ = − ,
Fy′

astfel încât relaţia (2.26) se rescrie sub forma

Fx′
( MT ) : Y − y = − ( X − x) (2.27)
Fy′
sau
( MT ) : (Y − y ) Fy′ + ( X − x ) Fx′ = 0 (2.28)

34
 y

M (t 0 )

r ′( t )

⋅ (
T X ,Y )
r0
dr
t ) + λ
t)=r( 0
dt
r(
x
O Fig . 2.9

( iii ) Mai departe, pentru o reprezentare parametrică a unei curbe,

(C ) : x = x (t ) , y = y (t )
rezultă că
d y y′ ( t ) d t y′
y′ = = = ,
d x x ′ ( t ) d t x′
unde în ultima relaţie am folosit notaţia uzuală pentru derivata funcţiei y în
raport cu t. În aceste condiţii, ecuaţia (2.26) devine
X −x Y −y
( MT ) : = (2.29)
x′ y′

( iii ) Ecuaţia vectorială a tangentei într-un punct ordinar la o curbă

definită de ( IV ) se deduce ţinând seama că dreapta ce trece printr-un punct
G
G dr
M ( t0 ) , având vectorul de poziţie r ( t0 ) , are direcţia vectorul
dt
G
G G dr
( IV ): ( MT ) : r ( t ) = r ( t0 ) + λ , λ ∈ \ (2.30)
dt
Exemple
2.13. Să se scrie ecuaţiile tangentei curba
(C ) : y = x +1
în punctul de abscisă x = e.

35
 Dacă T ( X , Y ) este punctul curent al tangentei la curba dusă prin punctul
( x, y ) ∈ ( C ) atunci din (2.26) pentru
x = e , y = e + 1 , y′ = 1
rezultă
Y − e −1 = X − e ⇔ X − Y +1 = 0 ■
2.14. Să se scrie ecuaţia tangentei la curba
⎧⎪ x = et cos t
( ) ⎨
C :
⎪⎩ y = e sin t
t

în punctul A (1,0 ) .
Observăm că punctul A (1,0 ) corespunde bijectiv valorii t = 0 , deci
A ( 0) ∈ (C ).
Atunci ecuaţia tangentei într-un punct A ( t0 ) este dată de (2.29), unde
( X , Y ) este punctul curent pe tangentă, iar
x ( t0 ) = x; y ( t0 ) = y
x ′ = x ( t0 ) ; y ′ = y ′ ( t0 ) .
Avem
x′ ( t ) = et ( cos t − sin t ) , y′ ( t ) = et ( cos t + sin t )
iar
x ( 0 ) = 1; y ( 0 ) = 0,
x′ ( 0 ) = 1; y ′ ( 0 ) = 1.
Cu acestea ecuaţia tangentei (2.29) devine
X −1 = Y
sau
X − y −1 = 0 ■
2.15. Să se scrie ecuaţiile tangentei la curba
( C ) : x3 + 3x 2 y − y 2 + 9 = 0
în punctul A ( 0,3) .
Notând
F ( x, y ) ≡ x 3 + 3 x 2 y − y 2 + 9 = 0 ,
36
panta tangentei la curbă într-un punct oarecare ( x, y ) ∈ ( C ) este
Fx′ 3x 2 + 6 xy
y′ = − =− 2 ,
Fy′ 3x − 2 y
iar, în punctul ( 0,3) se obţine m = y ′ = 0.
Astfel ecuaţia tangentei la curbă în puctul curent scrisă sub forma
Fx′
Y −y=− ( X − x)
Fy′
în punctul B ( 0,3)
Y −3= 0 ■

2.3.2. Orientarea tangentei într-un punct al unei curbe plane

( i ) Alegem un sens de creştere al tangentei corespunzătoare sensului

pozitiv al funcţiei s = s ( t ) sau s = s ( x ) ce exprimă arcul pe curbă, unde t sau
x reprezintă parametrul, respectiv abscisa punctului M.
Versorul
G
G dr G
τ = ; τ = 1, (2.31)
ds
ne dă sensul pozitiv al tangentei ( MT ) .
Într-adevăr,
G G
G d r dt dr
τ= ⋅ =λ . (2.32)
dt ds dt
G
Relaţia (2.32) arată că vectorul τ are direcţia tangentei ( MT ) şi sensul
G
dr
lui (întrucât λ > 0) , adică sensul lui t crescător corespunde sensului
dt
de creştere pozitiv ales pe curba ( C ) .
Apoi, ţinând seama şi de (1.6 )

37
 G
dr
ds
G dt
τ = = d t = 1.
ds ds
dt dt
( ii ) Pentru o curbă reprezentată parametric prin ecuaţiile intrinseci (VI )
(VI ) (C ) : x = x ( s ) , y = y ( s )
cosinuşii directori ai tangentei
G G G
τ = x′ ( s ) i + y ′ ( s ) j , (2.33)
sunt
GmG
x′ ( s ) = cos α ; y ′ ( s ) = sin α ; α = m ⎛⎜τ , i ⎞⎟ , (2.34)
⎝ ⎠
iar derivatele
dx dx
x′ = ; y′ = (2.35)
dt dt
exprimă parametrii directori ai tangentei.

2.2.3. Unghiul dintre tangentă şi raza vectoare

Pentru o curbă dată în coordonate polare

( C ) : ρ = ρ (θ ) ,
JJJG
unghiul dintre tangenta (MT) şi raza vectoare OM corespunzătoare unui
punct M este (vezi figura 2.8)

(
V = m (n )
OM ) , ( MT ) ; α + V = β .

Rezultă
tg β − tg α
tg V = tg ( β − α ) = (2.36)
1 + tg α tg β
Însă
y ′ ( ρ sin θ )′ ρ ′ sin θ + ρ cos θ y
tg β = = = ; tg α = . (2.37)
x′ ( ρ cosθ )′ ρ ′ cos θ − ρ sin θ x

38
 Din (2.36) şi (2.37) rezultă
ρ
tgV = (2.38)
ρ′

V
ρ T
ρ′
α β x
O
Fig . 2.10

Exemple
2.16. Să se calculeze unghiul V dintre tangenta MT şi raza vectoare
OM unde M este un punct pe cardioida definită la exemplul 2.6
( C ) : ρ = a (1 + cos α ) .
Aplicând formula ( 2.18 ) rezultă că
α
a (1 + cos α ) 2cos 2
ρ 2 = − ctg α
tg V = = − =− ■
ρ ′ − a sin α α 2
2sin 2
2

2.17. Să se arate spirala logaritmică

ρ = aekα
îşi taie razele vectoare sub un unghi constant.
Aplicând formula ( 2.18 ) se obţine
ρ ae kx 1
tg V = = = ■
ρ ′ ake kx k

39
 2.3. Normala într-un punct punct la o curbă plană

2.3.1. Ecuaţia normalei într-un punct al unei curbe plane

Fie M ( x, y ) un punct regulat al unei curbe plane ( C ) .

Perpendiculara pe tangenta ( MT ) în M la curba dată se numeşte
normala în M la curba ( C ) (vezi figura 2.11).
Astfel, odată determinată panta tangentei în punctul curent – y′, se ştie
1
şi panta normalei în acelaşi punct − .
y′
Notând cu N ( X , Y ) punctul curent pe normala notată ( MN ) , atunci
ecuaţia acesteia se va scrie sub următoarele forme
1
(I ) ( MN ) : Y −y=− ( X − x), (2.39)
y′

( II ) ( MN ) : ( X − x ) Fy′ − (Y − y ) Fx′ = 0 (2.40)

X −x Y −y
( III ) ( MN ) : = (2.41)
− y′ x′
Exemple
2.18. Să se scrie ecuaţia normalei la curba
y = ln 2 x + 1
în x = e.
Dacă N ( X , Y ) este punctul curent al normalei la curba dusă prin punctul
( x, y ) , atunci pentru x = e
1 e
y = 2; − =−
y ′ 2
relaţia (2.39)devine prin înlocuire
e
Y −2=− ( X − e ) ⇔ eX + 2Y − e2 − 4 = 0 ■
2
40
 2.19. Să se scrie ecuaţia normalei la curba
⎪⎧ x = e cos t
t

(C ) : ⎨
⎪⎩ y = e sin t
t

în punctul A (1,0 ) .
Ţinând seama de exemplul 2.12, normala în punctul A ( 0 ) se determină
cu relaţia (2.41), deci
X −1 Y − 0
=
−1 1
sau
X + Y −1 = 0
■
2.20. Să se scrie ecuaţiile normalei la curba
( C ) : x3 + 3x 2 y − y 2 + 9 = 0
în punctul A ( 0,3) .
Din exemplul 2.13, rezultă că într-un punct arbitrar pe curbă
Fx′ = 3 x 2 + 6 xy, Fy′ = 3x 2 − 2 y

iar, în A ( 0,3) , relaţia ( 2.32 ) devine

0 ⋅ ( Y − 3) + 6 ( X − 0 ) = 0 ⇔ X = 0 ■

2.4.2. Orientarea normalei într-un punct al unei curbe plane

Sensul pozitiv al normalei ( MN ) (vezi figura 2.11) este dat de versorul

G
G dτ
n= . (2.42)
dα
Ţinând seama de ( 2.1) şi ( 2.22 )
G G G G G
τ = x′ ( s ) i + y′ ( s ) j = cos α i − sin α j , (2.43)
rezultă
G G G G G
n = x′′ ( s ) i + y ′′ ( s ) j = − sin α i + cos α j , (2.44)

41
unde,
π GmG
+ α = m ⎛⎜ n,τ ⎞⎟ .
2 ⎝ ⎠
y
(N)
(T )
n τ
α
M

O x
Fig. 2.11

Observaţii
0
1 ) Sensul pozitiv al normalei coincide cu sensul pozitiv ales pe o
normala principală la o curbă din spaţiu (vezi paragraful 3.6).
Într-adevăr, dacă vectorul de poziţie al punctului M ( x, y ) pe curba ( C )
este
G G G
r (s) = x ( s)i + y ( s) j
atunci
G
d2 r G G
= − sin α i + cos α j
d s2
astfel
G
G d2 r / d s2 G G
n= 2 = − sin α i + cos α j ■
d r / d s2

20) Cosinuşii directori ai normalei ( MN ) sunt

( − y ′ ( s ) , x′ ( s ) ) (2.45)
Comparând acest rezultat cu (2.28), rezultă că vectorul normalei este
orientat spre concavitatea curbei (vezi figura 2.11).

42
 2.5. Segmentele tangentă şi normală, subtangentă şi subnormală

Fie o curbă ( C ) şi un punct M regulat în care am definit tangenta şi

normala la această curbă .
Numim segment tangentă în punctul M al curbei ( C ) distanţa de la
punctul M la punctul T, unde tangenta ( MT ) taie axa Ox.
Numim segment normală în punctul M al curbei ( C ) distanţa de la
punctul M la punctul N, unde normala ( MN ) taie axa Ox.
Proiecţiile ortogonale ale segmentelor tangentă şi normală pe axa Ox
se numesc respectiv subtangentă şi subnormală.
Observaţie.
Subtangenta şi subnormala sunt segmente orientate.
Dacă notăm cu P proiecţia punctului M pe axa absciselor, atunci se pun
în evidenţă următoarele segmente (vezi figura 2.12)
MT − segmentul tangentă,
PT − subtangentă,
MN − segmentul normală,
PN − subnormală.
( i ) Cazul curbei ( C ) definite explicit
(C ) : y = f ( x ).
Ecuaţiile tangentei şi normalei la curba ( C ) într-un punct M sunt
1
( MT ) : Y − y = y′ ( X − x ) ; ( MN ) : Y −y=− ( X − x ).
y′
Abscisele punctelor de intersecţie X T , respectiv, X N ale acestor drepte
cu axa Ox se obţine luând x = 0 în cele două ecuaţii
y
XT = x − ; X N = x + yy′. (2.46)
y′
de unde
⎛ y⎞
TP = OP − OT = x − ⎜ x − ⎟ ; PN = ON − OP = ( x + yy ′ ) − x = yy′.
⎝ y′ ⎠

43
 Prin urmare
y
PT = − ; PN = yy′. (2.47)
y′
y

M ( x, y )
(C )

x
O
T ( X T , 0) P ( x , 0) N ( X N ,0 )
Fig . 2.12

Segmentele MT şi MN se determină din triunghiurile dreptunghice

[ MPT ] şi [ MPN ] :
2
y y
MT = MP + PT = y + 2
= 2
1 + y ′2 2
(2.48)
y′ y′

MN = MP 2 + PT 2 = y 2 + ( yy′ ) = y 1 + y ′2
2
(2.49)
( ii ) Pentru o curbă definită cartezian de ecuaţiile implicite
( C ) : F ( x, y ) = 0,
se înlocuieşte
Fx′
y′ = −
Fy′
în relaţiile (2.48) şi (2.49) se raţionează ca în primul caz.
( iii ) Dacă curba ( C ) este reprezentată parametric
⎧ x = x (t )
( C ) : ⎪⎨
⎪⎩ y = y ( t ) ,
se înlocuieşte
y′ ( t ) y′
y ′x = =
x′ ( t ) x′
în (2.48), (2.49) şi se obţin analog

44
 y
XT = x − , X N = x + yy ′ (2.50)
y′
x′ y′
PT = − y , PN = y , (2.51)
y′ x′
y y
MT = x ′2 + y ′ 2 , MN = x ′ 2 + y ′2 (2.52)
y′ x′

( v ) Cazul curbelor definite ( C ) prin coordonate polare (V )

( C ) : ρ = ρ (θ ) .
Se duce perpendiculara pe raza vectoare a punctului M (vezi figura
2.13) care intersectează tangenta şi normala în punctele T, respectiv N.
În acest caz, avem
MT − segmentul tangentă polară,
MN − segmentul tangentă polară,
OT − subtangenta polară,
ON − subnormala polară.
Dacă se notează
V − unghiul dintre tangentă şi normală, atunci
ρ
tgV = (2.53)
ρ′
T
M
θ
ρ (C )
α
O x
θ
Fig. 2.13
N

ρ
MT = ρ 2 + ρ ′2 ; MN = ρ 2 + ρ ′2 , (2.54)
ρ′
ρ2
OT = ; ON = ρ ′ . (2.55)
ρ′

45
 Exemple
2.21. Să se afle segmentul tangentă, segmentul normală, subtangentă
şi subnormală corespunzătoare curbei
( C ) : x3 − xy 2 + 2 x + y − 3 = 0
în punctele în care tangenta şi normala în M (1, 1) intersectează axa Ox.
În cazul de faţă curba este definită de o ecuaţie implicită
F ( x, y ) ≡ x3 − xy 2 + 2 x + y − 3 = 0,
unde
Fx′ 3x 2 − y 2 + 2
y′ = − =− .
Fy′ −2 xy + 1
Se aplică relaţiile ( 2.39 ) şi ( 2.40 ) pentru
y ′ = −4 , x = 1 , y = 1 ,
astfel că
17 1
MT = − , M N = 17 , PT = − , PN = −4 ■
4 4
2.22. Aceleaşi cerinţe pentru curba ( C ) , definită de ecuaţiile
parametrice
⎧⎪ x = et cos t
( ) ⎨
C :
⎪⎩ y = e sin t
t

şi M ( 0 ) punctul fixat pe curbă.

Avem
⎪⎧ x = x ( 0 ) = 1 ⎧⎪ x′ = et ( cos t − sin t ) ⎪⎧ x′ = x′ ( 0 ) = 1
⎨ ⎨ ⎨
⎪⎩ y = y ( 0 ) = 0 ⎪⎩ y ′ = e ( cos t + sin t )
t
⎪⎩ y ′ = y ′ ( 0 ) = 1
Mai departe se aplică relaţiile (2.51) şi (2.52)
y y
MT = x′2 + y ′2 = 0; MN = x′2 + y ′2 = 0,
y′ x′
y
PT = − x′ = 0; PN = yy ′x′ = 0 ■
y′

46
 2.23. Să se detemine subtangenta şi subnormala într-un punct arbitrar
la parabola de ecuaţie carteziană
(C ) : y 2 = 2 px, p > 0
Notăm
F ( x, y ) ≡ y 2 − 2 px = 0
Atunci,
Fx′ −2 p p
y′ = − =− =
Fy′ 2y y
iar dacă ţinem seama de relaţiile (2.47), rezultă
y y2 2 px
PT = − =− =− = −2 x
y′ p p
De aici de deducem o proprietate a parabolei, şi anume că originea
sistemului de axe împarte subtangenta parabolei y 2 = 2 px în două părţi egale
(vezi figura 2.14).
Deoarece OQ este linie mijolcie în triunghiul [MPT] rezultă o altă
proprietate a parabolei.
y

M
Q

T O P N x

Fig .2.14

Axa Oy împarte segmentul tangentă în două părţi egale.

Aplicând din nou relaţiile (2.47), rezultă
p
PN = yy ′ = y ⋅ =p
y
Cu alte cuvinte, subnormala parabolei y 2 = 2 px este constantă şi este
egală cu parametrul parabolei ■

47
 2.24. Să se afle segmentul de tangentă într-un punct arbitrar M al
curbei
⎧ x = t − th t
( C ) : ⎪⎨ 1 (tractricea)
⎪⎩ y = ch t

Să observăm mai întâi că

1 ch 2 t − 1 sh 2 t sh t
x′ = 1 − 2
= 2
= 2 ; y′ = 2 ,
ch t ch t ch t ch t
iar

x ′ 2 + y ′2 = =
2
(
sh 4 t + sh 2 t sh t sh t + 1
2
)
= th 2 t ,
ch 2 t ch 2 t
unde am ţinut seama de relaţia fundamentală din teoria funcţiilor hiperbolice
ch 2 t − sh 2 t = 1.
y

O T x
Fig . 2.15

Aplicăm mai departe relaţiile (2.52)

1
y ch t ch t
MT = x ′2 + y ′2 = th t = ⋅ th t = 1
y′ sh t sh t
ch 2 t
Prin urmare, tractricea (vezi figura 2.15) are proprietatea că segmentul
tangentă este constant ■
2.25. Să se afle tangenta polară, normala polară, subtangenta polară şi
subnormala polară într-un punct arbitrar al spiralei logaritmice
( C ) : ρ = aekx , k > 0.

48
 Avem
ρ ′ = ake kx = k ρ ; ρ 2 + ρ ′2 = ρ 2 + k 2 ρ 2 = ρ 1 + k 2
Se aplică mai departe relaţiile (2.54) şi (2.55) astfel încât
ρ ρ 1
MT = ρ 2 + ρ ′2 = ⋅ ρ 1+ k2 = 1+ k2 ρ
ρ′ kρ k

MN = ρ 2 + ρ ′2 = 1 + k 2 ρ
ρ2 ρ2 1
OT = = = ρ ; ON = ρ ′ = k ρ ■
ρ′ kρ k
Din aceste rezultate se obţine următoarea proprietate a spiralei logaritmice
şi anume:
Cele patru segmente de tangentă, subtangentă, normală şi subnormală
polară sunt proporţionale cu distanţa polară a punctului considerat.

2.6. Punctele singulare ale unei curbe plane orientate

2.6.1. Natura punctelor singulare ale unei curbe plane

Studiul tangentei şi normalei s-a făcut în ipoteza că punctul M este un

punct regulat (ordinar) al curbei ( C ) . Reamintim că un punct M situat pe o
curbă ( C ) se numeşte ordinar sau regulat, dacă este verificată una din condiţiile
de la paragraful 2.2.1.
Dacă punctul considerat este singular, atunci ecuaţiile stabilite pentru
tangentă şi normală stabilite în paragrafele 2.2 şi 2.3 îşi pierd valabilitatea.
Ne propunem în contiunuare să studiem comportamentul curbei în
vecinătatea unui astfel de punct.
Fie curba plană reprezentată cartezian de ecuaţia
( C ): F ( x, y ) = 0, ( x, y ) ∈ D ⊂ \ 2
unde F ∈ C1 ( D ) . În acest caz, soluţiile sistemului

49
 ⎧ F ( x, y ) = 0
⎪
⎨ Fx′ ( x, y ) = 0 (2.56)
⎪
⎩ Fy′ ( x, y ) = 0
sunt coordonatele punctelor singulare ale unei curbe plane.
Observaţie
Sistemul ( 2.47 ) este în genral incompatibil, deci, în general, curbele
plane nu au puncte singulare.
Un punct singular soluţie a sistemului ( 2.47 ) se numeşte punct dublu,
dacă cel puţin una din derivatele parţiale de ordinul 2 ale lui F ( x, y ) este
diferită de zero.
Dacă într-un astfel de punct toate derivatele până la ordinul doi sunt
nule, iar cel puţin una din derivatele de ordinul al treilea este diferită de
zero, atunci punctul singular se numeşte punct triplu.

2.6.2. Studiul punctelor duble ale unei curbe plane

Pentru a studia tangenta într-un astfel de punct M ( x, y ) situat pe curba

plană ( C ) plecăm, de la faptul că tangenta ( MT ) este poziţia limită a
secantei MM ′ când M → M ′, unde M ′ ( x + Δx, y + Δy ) ∈ ( C ) .
În ipoteza că F ( x, y ) este de clasă C n , aplicăm formula lui Taylor cu
rest astfel încât
1
F ( x + Δx, y + Δy ) = F ( x, y ) + ⎡ Fx′ ( x, y ) Δx + Fy′ ( x, y ) Δy ⎤⎦ +
1! ⎣
1⎡
Fx′′2 ( x, y )( Δx ) + 2 Fxy′′ ( x, y ) ΔxΔy + Fy′′2 ( x, y )( Δy ) ⎤ + ...
2 2

2! ⎣ ⎦
(2.57)
1 ( n)
... + ⎡⎣ Fx′ ( x, y ) Δx + Fy′ ( x, y ) Δy ⎤⎦ +
( n − 1)!
1 ( n)
+ ⎡⎣ Fx′ ( x + ξΔx, y + ηΔy ) Δx + Fy′ ( x + ξΔx, y + ηΔy ) Δy ⎤⎦
n!

50
 Ţinând seama de (2.57) şi de faptul că M ′ ∈ ( C ) dezvoltarea de mai sus
se rescrie sub forma
1⎡
F ′′2 ( x, y )( Δx ) + 2 Fxy′′ ( x, y ) ΔxΔy + Fy′′2 ( x, y )( Δy ) ⎤ + ...
2 2

2! ⎣ x ⎦
1 ( n)
... + ⎡⎣ Fx′ ( x, y ) Δx + Fy′ ( x, y ) Δy ⎤⎦ + (2.58)
( n − 1)!
1 ( n)
+ ⎡⎣ Fx′ ( x + ξΔx, y + ηΔy ) Δx + Fy′ ( x + ξΔx, y + ηΔy ) Δy ⎤⎦ = 0
n!
Δy
Coeficientul unghiular secantei MM ′ este , iar coeficientul unghiular al
Δx
tangentei este
Δy
m = lim (2.49)1
Δx → 0 Δx

Pentru a determina pe m se împarte egalitatea (2.58) prin Δx 2 şi apoi

trecem la limită după Δx → 0 . Termenii care conţin derivate de ordin superior
lui doi se vor anula la limită; astfel se obţine egalitatea
m 2 Fx′′2 ( x, y ) + 2mFxy′′ ( x, y ) + Fy′′2 ( x, y ) = 0. (2.59)

În funcţie de discriminantul ecuaţiei de gradul al doilea (2.59) distingem

următoarele cazuri:
( i ) Dacă într-un punct M ( x, y ) ∈ ( C )

( F ′′ )
2
xy − Fx′′2 Fy′′2 > 0, (2.60)
Ecuaţia de gradul al doilea (2.59) admite doua rădăcini reale şi
distincte, aşadar prin M trec două ramuri ce admit tangente distincte în
acest punct (vezi figura 2.16). Un astfel de punct se numeşte nod.
(C2 )
(C1 ) M T1

T2

Fig . 2.16

51
 ( ii ) Dacă în punctul M ( x, y ) ∈ ( C )

( F ′′ )
2
xy − Fx′′2 Fy′′2 < 0, (2.61)

(C )
i
M
Fig . 2.17

atunci ecuaţia (2.59) nu admite rădăcini reale, iar curba nu admite tangentă
în punctul M ( x, y ) ∈ ( C ) (vezi figura 2.17). Un astfel de punct se numeşte
punct izolat.
( iii ) Punctul M ( x, y ) ∈ ( C ) se numeşte punct de întoarcere al curbei
dacă
( F ′′ )
2
xy − Fx′′2 Fy′′2 = 0 (2.62)
T

(C2 ) M

(C1 ) Fig. 2.18

Ecuaţia (2.59) adimte două rădăcini confundate. În acest caz, prin
punctul considerat trec două ramuri ( C1 ) şi ( C2 ) ale curbei ( C ) care admit
în M aceeaşi tangentă (vezi figura 2.18).
Exemple
2.26. Determinaţi punctele singulare ale curbei
( C ) : y 2 − ( x − 2 )( x − 1) = 0
şi să se scrie ecuaţiile tangentelor corespunzătoare.
Notăm
F ( x, y ) ≡ y 2 − ( x − 2 )( x − 1) = 0.

52
 Punctele singulare ale curbei F ( x, y ) = 0 sunt soluţiile sistemului (2.56),
adică
⎧ F ( x, y ) ≡ y 2 − ( x − 2 )2 ( x − 1) = 0
⎪
⎪
⎨ F ′x ( x, y ) ≡ −2 ( x − 2 ) ( x − 1) − ( x − 2 ) = 0
2 2

⎪ ′
⎪⎩ F y ( x, y ) = 2 y = 0.

Soluţia sistemului este punctul A ( 2,0 ) . În acest punct forma pătratică

Δ = ( Fxy′′ ) − Fx′′2 Fy′′2

este pozitiv definită, astfel prin punctul A trec două ramuri ale curbei ce admit
tangente distincte în acest punct. A ( 2,0 ) este un nod.
Din ecuaţia
( )
m 2 Fy′′2
A A
( )
+ 2m ( Fxy′′ ) + Fx′′2
A
=0

unde ( Fxy′′ ) A s-a notat valoarea Fxy′′ ( 2,0 ) , rezultă m = ±1 iar ecuaţiile celor

două tangente sunt respectiv

y = ± ( x − 2) ■
2.27. Să se afle punctele singulare ale curbei
( C ) : x3 + y 3 − 3axy = 0 , x>0
şi să se scrie ecuaţiile tangentelor corespunzătoare.
Notăm
F ( x, y ) ≡ x3 + y 3 − 3axy = 0, x > 0
Sistemul (2.56) devine, în acest caz
⎧ x 3 + y 3 − 3axy = 0
⎪ 2
⎨3x − 3ay = 0
⎪ 2
⎩3 y − 3ax = 0
şi admite soluţia ( 0,0 ) . Deci, originea este singurul punct singular al curbei ( C ) .
Mai departe
Fx′′2 = 6 x , Fxy′′ = −3a , Fy′′2 = 6 y
iar
Fx′′2 ( 0,0 ) = 0, Fxy′′ ( 0,0 ) = −3a ≠ 0, Fy′′2 ( 0,0 ) = 0,
aşa încât forma pătratică asociată acestui punct

53
 Fxy′′ ( 0,0 ) − Fy′′2 ( 0,0 ) ⋅ Fx′′2 ( 0,0 ) = +9a 2 > 0

fiind pozitiv definită, obţinem că punctul O ( 0,0 ) este un nod. Deci, ecuaţia
m 2 Fy′′2 ( 0,0 ) + 2mFxy′′ ( 0,0 ) + Fx′′2 ( 0,0 ) = 0

are două rădăcini reale şi distincte m1 = 0 şi m2 = ∞, iar în final, prin nodul

O ( 0,0 ) trec două tangente, y = 0 şi respectiv, x = 0 ■
2.28. Să se arate că originea O ( 0,0 ) este un punct singular al curbei
( C ) : F ( x, y ) ≡ x3 + xy 2 + xy + y 3 − 2 x 2 − 2 y 2 = 0
şi să se cerceteze dacă prin acest punct se pot duce tangente la curbă.
Sistemul (2.56) se scrie sub forma
⎧ x 3 + xy 2 + xy + y 3 − 2 x 2 − 2 y 2 = 0
⎪ 2
⎨3x + y + y − 4 x = 0
2

⎪
⎩2 xy + 3 y − 4 y = 0,
2

iar ( 0,0 ) este o soluţie a acestui sistem.

Mai departe, derivatele parţiale de ordinul al doilea
Fx2 ( x, y ) = 6 x − 4, Fxy ( x, y ) = 2 y + 1, Fy 2 ( x, y ) = 2 x + 6 y − 4

în punctul ( 0,0 ) devin

Fx2 ( x, y ) = −4, Fxy ( x, y ) = 1, Fy 2 ( x, y ) = −4.

De aici rezultă că
Fxy ( 0,0 ) − Fy 2 ( 0,0 ) ⋅ Fx2 ( 0,0 ) = −16 < 0

deci originea este punct izolat al acestei curbe; curba nu admite tangentă.
Vom da o cale mai simplă de rezolvare a problemei. Să observăm că

(
F ( x, y ) = x 2 ( x + y − 2 ) + y 2 ( x + y − 2 ) = x 2 + y 2 ) ( x + y − 2)
Astfel curba este formată din dreapta
x+ y−2=0

şi punctul izolat O ( 0,0 ) în care curba ( C ) nu admite tangentă ■

54
 2.29. Să se determine punctele singulare ale conicei date prin ecuaţia
generală
( C ) : F ( x, y ) ≡ a11 x 2 + 2a12 xy + a22 y 2 + 2a13 x + 2a23 y + a33 = 0
Punctele singulare ale curbei trebui să verifice sistemul (2.56) care, în
acest caz se scrie sub forma
⎧a11 x 2 + 2a12 xy + a22 y 2 + 2a13 x + 2a23 y + a33 = 0
⎪
⎨a11 x + a12 y + a13 = 0
⎪a x + a y + a = 0,
⎩ 12 22 23

unde s-a împărţit cu 2 în ultimele două ecuaţii.

Condiţia de compatibilitate este ca discriminantul sistemului să se
anuleze
a11 a12 a13
Δ = a12 a22 a23 = 0,
a13 a23 a33
adică conica este una degenerată. De aici rezultă că, doar conicele
degenerate (singulare) admit puncte singulare ■

2.6.3. Studiul punctelor multiple ale unei curbe plane

Studiul punctelor multiple de ordin p se face analog. În acest caz

dezvoltarea începe cu termenii de rang p. Repetăm procedeul indicat mai
sus, iar în locul ecuaţiei de gradul doi se consideră una de gradul p în m,
Prin urmare, într-un punct multiplu de ordinul p putem construi p
tangente, unele putând fi reale (distincte sau confundate) sau imaginare.
Exemple
2.30. Să se găsească punctele singulare ale curbei
(C ) : x 4 + 2ax 2 y − ay 3 = 0
şi tangentele corespunzătoare lor.
Punctele singulare A ( x, y ) se găsesc printre soluţiile sistemului
F ( x, y ) = 0; Fx′ ( x, y ) = 0; Fy′ ( x, y ) = 0,
unde

55
 F ( x, y ) = x 4 + 2ax 2 y − ay 3 .
Astfel sistemul
⎧ x 4 + 2ax 2 y − ay 3 = 0
⎪ 3
⎨4 x + 4axy = 0
⎪
⎩2ax − 3ay = 0
2 2

furnizează unica soluţie O ( 0,0 ) . Mai departe,

Fx′′2 = 12 x 2 + 4ay Fx′′2 ( 0,0 ) = 0

Fxy′′ = 4ax Fxy′′ ( 0,0 ) = 0

Fy′′2 = −6ay Fy′′2 ( 0,0 ) = 0

Întrucât în origine se anulează toate derivatele de ordinul II, iar

Fx′′′2 y ( 0,0 ) = 4a ≡ 0

obţinem că originea este punct triplu. Pentru a determina pantele tangentelor

0
continuăm procedeul de eliminare al nederminării şi avem
0

Fx′ F ′′2 + y′Fxy′′ Fx′′′3 + Fx′′′2 y ⋅ y′ + Fxy′′′

y0′ = − =− x =−
Fy′ Fxy′′ + y ′Fy′′2 Fx′′′2 y + 2 Fxy′′′2 − y′ + Fxy′′′
0 0 0

Cum y0′ = m are loc egalitatea

2 ⋅ 4a ⋅ m
m=−
4a − 6am 2

din care rezultă soluţiile m1 = 0 , m2,3 = ± 2.

Tangentele corespunzătoare sunt
y = 0 , y = ± 2x ■

56
 2.7. Concavitate, convexitate. Punctele de inflexiune
ale unei curbe plane.

( i ) Fie (C) dată de ecuaţia explicită ( I ) : y = f ( x ) , x ∈ ( a, b ) .

Arcul p
AB (vezi figura 2.19) se numeşte
▪ convex dacă f ′′ ( x ) > 0, ∀x ∈ ( a, b ) ;
▪ concav dacă f ′′ ( x ) < 0, ∀x ∈ ( a, b ) .
Punctul M se numeşte punct de inflexiune (vezi figura 2.20) dacă
f ′′ ( x ) = 0 în M
şi
′′ ⋅ f p
fq ′′ < 0.
AM MB

AB − arc convex AB − arc concav T

y y
B M
• B

A M
• A
T

x
O a Fig . 2.19 a b O a Fig . 2.19 b b
x

y
T
B
M
y
A

O a x b x
Fig . 2.20

57
 ( ii ) Fie curba (C) definită implicit de ecuaţia
( II ) : F ( x, y ) = 0, ( x, y ) ∈ D ⊆ \ 2 ,
atunci din teorema funcţiilor implicite, se obţin derivatele întâi şi a doua a
funcţiei y = y ( x ) în punctul curent, respectiv
Fx′
y′ = − ,
Fy′
şi

y ′′ = −
( ) (
Fy′ Fx′′2 − y ′Fxy′′ − Fx′ Fxy′′ + y ′Fy′′2 ), (2.63)
Fy′2

unde s-a ţinut seama de criteriul lui Schwarz

Fxy′′ = Fyx′′ .
Mai departe,
⎛ F′ ⎞ ⎛ F′ ⎞
Fx′ ⎜ Fxy′′ − x Fx′′2 ⎟ − Fy′ ⎜ Fx′′2 − x Fxy′′ ⎟
⎜ Fy′ ⎟ ⎜ Fy′ ⎟
y ′′ = ⎝ ⎠ ⎝ ⎠
′
Fy 2

sau
2 Fx′Fy′Fxy′′ − Fx′2 Fy′′2 − Fy′2 Fx′′2
y ′′ = . (2.64)
Fy′2

Dacă în M ( x, y ) ∈ p
AB :

▪ y ′′ > 0, atunci p
AB este arc convex;

▪ y ′′ < 0, atunci p
AB este arc concav;
▪ y ′′ = 0, iar y ′′ ⋅ y′′ < 0, atunci M se numeşte punct de inflexiune.
q
AM q
MB

În acest caz, punctele de inflexiune sunt soluţiile sistemului

⎧⎪ F ( x, y ) = 0
⎨ ′ ′ ′′ (2.65)
⎪⎩2 Fx Fy Fxy − Fx′2 Fy′′2 − Fy′2 Fx′′2 = 0,
pentru care derivata a doua, y′′, face schimbare de semn în jurul acestui
punct. A doua condiţie a sistemului (2.65) se mai poate scrie şi sub forma

58
 Fx′′2 Fxy′′ Fx′
Fxy′′ Fy′′2 Fy′ = 0. (2.56)1
Fx′ Fy′ 0

( iii ) Pentru o curbă (C) reprezentată parametric în ( III ) se înlocuiesc y′

şi y′′ din ( i ) prin
dy y′ ( t ) y ′ 1 x′ y ′
y ′x = = = , y ′′x = 3 . (2.66)
dx x′ ( t ) x′ x′ x′′ y ′′
2

Fie A ( t0 ) şi B ( t1 ) două puncte fixate pe curba ( C ) . Atunci dacă

▪ yx′′2 < 0 , pe [t0 , t1 ] , p

AB arc concav;

▪ yx′′2 > 0 , pe [t0 , t1 ] , p

AB arc convex;
▪ yx′′2 = 0 în punctul M şi derivata y′′ îşi schimbă semnul în jurul
punctului M, atunci M ( t ) este punct de inflexiune.
( iv ) Considerăm cazul în care curba reprezentată prin coordonatele
polare ( ρ ,α ) .

Fie A (α 0 ) şi B (α1 ) extremităţile arcului p ( )

AB pe curba ( C ) : ρ = ρ (α ) .

Atunci dacă
▪ ρ 2 + 2 ρ ′2 − ρρ ′′ < 0 , pe [α 0 ,α1 ] ⇒ p
AB arc concav;
(2.67)
▪ ρ 2 + 2 ρ ′2 − ρρ ′′ > 0 , pe [α 0 ,α1 ] ⇒ p
AB arc convex ;

▪ ρ 2 + 2 ρ ′2 − ρρ ′′ = 0 , în M (2.68)
iar forma pătratică schimbă semnul în jurul punctului M, atunci M se
numeşte punct de inflexiune.
Exemple
2.31. Să se precizeze concavitatea arcului de elipsă
⎧ x = a cos t
p
AB : ⎨ t ∈ [ 0, π ]
⎩ y = a sin t ,
Pentru a aplica relaţiile (2.66) să observăm că
59
 ⎧ x′ = − a cos t ⎧ x′′ = − a sin t
⎨ , ⎨
⎩ y ′ = b sin t ⎩ y ′′ = b cos t
Astfel,
1 x′ y ′ ab sin 2 t + ab cos 2 t b
y ′′x2 = = =− 2 3
x′ x′′ y ′′ ( )
3 3
− a sin 3 t a sin t

iar cum sin t > 0 pe [ 0, π ] , urmează că

y ′′x2 < 0, ∀t ∈ [ 0, π ] ,

deci arcul p
AB este concav ■
2.32. Să se arate că spirala lui Arhimede (vezi figura 2.21)
( C ) : ρ = aα
este concavă înspre pol pentru orice α ∈ \.
Întrucât
ρ ′ = a; ρ ′′ = 0,
rezultă că
ρ 2 + 2 ρ ′2 − ρρ ′′ = a 2α 2 + 2a 2 = a 2 (α 2 + 2 ) > 0; ∀α ∈ \,
y

O x

Fig . 2.21

astfel că spirala logaritmică este concavă pentru orice α real, având

concavitatea înspre pol ■

60
 2.8. Curbura unei curbe plane

Fie M şi M ′ două puncte suficient de apropiate pe arcul regulat situat

pe o curbă ( C ) . Notăm
Δs − lungimea arcului MMq′,
G JG
τ şi τ 1 − versorii tangentelor la curbă în punctele M, respectiv M ′,
G JG
ε − unghiul dintre τ şi τ 1 , numit şi unghi de contingenţă.
Se numeşte curbură a curbei ( C ) în punctul M limita valorii absolute a
q′,
raportului dintre unghiul de contingenţă ε şi lungimea Δs a arcului MM
când punctul M ′ → M şi Δs → 0 (vezi figura 2.22)
Notăm
1
− curbura curbei în punctul M.
R
Atunci
G JG
1 def
= lim
ε
R Δx →0 Δs
n
( )
, ε = m τ ,τ 1 , (2.69)

ε
unde, este curbura medie şi reprezintă abaterea unitară (pe unitatea
Δs
de arc) a curbei de la direcţia rectilinie a tangentei.

y τ1

M′ ε
τ
M
ε
(C ) j
α i α + Δα
x
O
Fig . 2.22

61
 Notând

(m)
α = m τ , i ; α + Δα = τ , i , (m) (2.70)
rezultă că
ε = Δα , (2.71)
iar, din (2.69) şi (2.71) deducem că
1 Δα dα
= lim = (2.72)
R ΔS → 0 ΔS ds

Scalarul pozitiv R se numeşte raza de curbură.

Exemplu
2.33. Să se determine curbura cercului de rază r într-un punct oarecare
al său.
Într-adevăr, pe baza definiţiei (2.69) se poate scrie
1 ε
= lim ,
R Δx → 0 Δs

însă (vezi figura 2.23)

Δs = rε , (2.73)
aşa încât din (2.72) şi (2.73) se obţine
1 ε 1
= lim = ,
R Δx → 0 rε r

τ1 τ
ε

M′
r
ε τ
O
r
M

Fig . 2.23

Prin urmare, curbura cercului este constantă şi este egală cu inversa

razei cercului ■

62
 2.9. Relaţii pentru calculul curburii unei curbe plane

( i ) Pentru o curbă ( C ) dată parametric

⎧ x = x (t )
( C ) : ⎪⎨
⎪⎩ y = y ( t )
avem
y′ y′
tg α = ; α = arctg
x′ x′
de unde
1 x′y ′′ − x′′y′ x′y ′′ − x′′y′
dα = ⋅ dt = 2 d t,
⎛ y′ ⎞
2
x′ 2
x ′ + y ′2
1+ ⎜ ⎟
⎝ x′ ⎠
apoi ţinând seama că M aparţine arcului rectificabil, are loc şi relaţia (2.7)
d s = x ′ 2 + y ′2 d t ,
astfel că
dα x′y ′′ − x′′y′
= dt
( )
3
ds
x′ + y ′
2 2

iar din relaţia (2.72) se obţine

1 x′y ′′ − x′′y ′
= .
( ) (2.74)
3
R
x′ + y ′
2 2

( ii ) Pentru o curbă ( C ) definită de ecuaţia explicită

(I ): (C ) : y = f ( x )
se obţine analog
1 y ′′
= .
( 1 + ( y′ ) ) (2.75)
3
R 2

( iii ) Pentru o curbă ( C ) definită prin coordonatele polare

(V ) : ( C ) : ρ = ρ (θ )
se ţine seama de formula (2.11) care dă elementul de arc pe curbă
d s = ρ 2 + ρ ′2 d θ ,
63
aşa încât
1 ρ + 2 ρ ′ − ρ ′′ρ
2 2

= .
( )
R 3 (2.76)
ρ + ρ′
2 2

Exemple
2.34. Să se determine curbura curbei
(C ) : y = ex , x∈\
într-un punct oarecare al curbei.

Pentru o curbă ( C ) dată prin ecuaţia explicită, y = f ( x ) , curbura este

1 y ′′
=
R
(1 + y′ ) 2 3

Cum însă y ′ = e x , rezultă

1 ex
= ■
( )
3
R 1 + e2 x

2.35. Să se determine curbura curbei

⎧x = t
( C ) : ⎪⎨ t2
⎪ y = 1 + t +
⎩ 2
în punctul t = 1.
Pentru o curbă definită parametric, curbura curbei este dată de relaţia
1 x′y ′′ − x′′y′
=
( )
3
R
x ′2 + y ′ 2
Evaluăm derivatele de ordinul I şi II ale funcţiilor x ( t ) şi y ( t ) ,
respectiv
⎧ x′ = 1 ⎧ x′′ = 0
⎨ ⎨
⎩ y ′ = 1 + t ; ⎩ y′′ = 1
iar, în t = 1 , se obţine
1 1
= ■
R 5 5

64
 2.36. Să se calculeze raza de curbură a curbei de ecuaţie
⎛θ ⎞
ρ = sin m ⎜ ⎟ , m∈`
∗

m
⎝ ⎠
Din proprietatea cunoscută (2.53)
m
⎛ θ⎞
m ⎜ sin ⎟
ρ ⎝ m⎠
tg V = =
ρ′ 1 θ⎛ θ⎞
m cos ⎜ sin ⎟
m m⎝ m⎠
obţinem
θ
V= .
m
Evaluăm, mai departe, elementul de arc cu relaţia (2.11)
d s = ρ 2 + ρ ′2 d θ .
Întrucât
θ θ θ
ρ 2 + ρ ′2 = sin 2 m + sin 2 m − 2 ⋅ cos 2 =
m m m
θ θ θ θ
= sin 2 m + sin 2 m − 2 − sin 2 m = sin 2 m − 2 =
m m m m
2( m −1)
m −1
⎛ θ⎞ m 2
= ⎜ sin m ⎟ =ρ m
,
⎝ m⎠
deducem că
m −1
1
ds = ρ m
dθ ; dV = dθ .
m
Raza de curbură va fi în final
m −1
m −1
ds ρ m dθ m
R= = = ρ m
■
dθ + dV dθ + 1 dθ m + 1
m
2.37. Să se calculeze curbura într-un punct oarecare al cicloidei
⎧ x = a ( t − sin t )
( C ) : ⎪⎨
⎪⎩ y = a (1 − cos t )

65
Observăm mai întâi că
⎪⎧ x′ = a (1 − cos t ) ⎧ x′′ = a sin t
⎨ ⎨
⎪⎩ y ′ = a sin t ; ⎩ y ′′ = a cos t ,
iar
x′2 + y ′2 = 2a 2 (1 − cos t ) ; x′y ′′ − x′′y′ = a 2 ( cos t − 1)
de unde
1 x′y ′′ − x′′y ′ a 2 cos t − 1 1 1
= = = = ■
R
(
x′ + y ′
2 2
)
3
8a (1 − cos t )
6 3
2 a 2 (1 − cos t ) 4a sin
t
2

2.10. Ecuaţia intrinsecă a unei curbe plane

Curbura curbei este o funcţie de punctul în care se calculează.

Dacă se alege drept parametru arcul s pe curbă, curbura curbei într-
un punct oarecare M ∈ ( C ) se poate determina ca funcţie de s.
Fie ecuaţia intrinsecă
1
= F (s) (2.77)
R
care stabileşte curbura într-un punct oarecare al unei curbe necunoscute ( C ) .
Din relaţia (2.72) ce exprimă curbura în funcţie de parametrul natural
pe curbă
1 dα
=
R ds
se obţine ecuaţia diferenţială
dα
= F (s)
ds
a cărei soluţie este
α = ∫ F ( s ) d s + α0 ; α0 ∈ \
 

f ( s)

sau cu notaţia corespunzătoare

66
 α = f ( s ) + α0 (2.78)
Înlocuind (2.78) în relaţiile care ne dau cosinusurile directoare ale
tangentei la curba ( C ) date de (2.34)
dx dy
= cos α ; = sin α
ds ds
se obţin respectiv relaţiile
d x = cos ⎡⎣ f ( s ) + α 0 ⎤⎦ d s; d y = sin ⎡⎣ f ( s ) + α 0 ⎤⎦ d s
sau
d x = ⎡⎣cos f ( s ) cos α 0 − sin f ( s ) sin α 0 ⎤⎦ d s;
d y = sin f ( s ) cos α 0 + cos f ( s ) sin α 0 .

Prin integrare se obţine familia de curbe parametrice în plan

⎧⎪ x = X ( s ) cos α 0 − Y ( s ) sin α 0 + x0
⎨ (2.79)
⎪⎩ y = X ( s ) sin α 0 + Y ( s ) cos α 0 + y0
unde s-a notat
X ( s ) = ∫ cos f ( s ) d s; Y ( s ) = ∫ sin f ( s ) d s. (2.80)
Relaţiile obţine în (2.80) constituie reprezentarea parametrică a unei
curbe unic determinate de curbura ei în punctul curent.
Interpretare geometrică
Familia de curbe 3 – parametrice (2.79) se obţine din curba (2.80)
printr-o transformare completă (o rotaţie şi o translaţie) a sistemului de
coordonate.
Observaţie
Toate curbele acestei familii au aceeaşi curbură în punctul M.
Am arătat astfel un rezultat important privind ecuaţia intrinsecă a
unei curbe.
Teoremă
Fiind dată curbura unei curbe într-un arbitrar al ei, depinzând de
arcul pe curbă s, atunci curba este unic determinată în afara unei
compuneri dintr-o rotaţie şi o translaţie a sistemului de coordonate ■

67
 Exemple
2.38. Să se determine curbele plane a căror curbură este constantă.
Din ipoteză
1
= const.
R
1
şi notăm această constantă cu . Ne propunem să găsim toate curbele plane
r
pentru care
1 1
= .
R r
În cazul de faţă
1
F (s) = ,
r
de unde rezultă
dα 1 1
= ; d α = d s.
ds r r
Pe de altă parte
dx dy
= cos α ; = sin α .
ds ds
De aici se obţin egalităţile diferenţiale
d x = cos α d s = r cos α d s;
d y = sin α d s = r sin α d s.
Integrând aceste ecuaţii se obţine familia de curbe 3 – parametrice
⎧ x = r sin α + a
⎨
⎩ y = −r cos α + b,
cu a şi b constante arbitrare. Scriind relaţii de mai sus sub forma
x − a = r cos α ; y − b = r sin α ,
şi eliminând parametrul α între cele două ecuaţii se deduce ecuaţia carteziană
a familiei de curbe
( x − a) + ( y − b) = r2.
2 2

Prin urmare, curbele plane a căror curbură este constantă sunt

cercuri ■

68
 2.39. Să se determine curbele plane a căror ecuaţie intrinsecă este
1 a
= 2 ; a = const.
R a + s2
Plecând de la ecuaţia intrinsecă (2.77) cu
a
F (s) = , a = const.
a + s2
2

se obţine ecuaţia diferenţială

dα a
= , a = const.
ds a + s2
2

Prin integrare conduce la

s
α = arctg + α 0 ; α 0 ∈ \,
a
unde α 0 este constantă de integrare. Mai departe, alegem α 0 = 0 şi inversăm
în ultima egalitate
a
s = tg α ; d s = ,
cos 2 α
iar relaţiile ce exprimă cosinuşii directori ai tangentei
dx dy
= cos α ; = sin α
ds ds
devin
a
d x = cos α d s = dα ;
cos α
a sin α
d y = sin α d s = dα.
cos 2 α
Integrăm aceste relaţii şi obţinem familia de ecuaţii multiparametrice
⎧ a 1 + sin α
⎪⎪ x = 2 ln 1 − sin α + x0
⎨
⎪y = a + y .
⎪⎩ cos α
0

Putem alege, de exemplu x0 = 0, y0 = 0 , de unde

⎧ a 1 + sin α
⎪⎪ x = 2 ln 1 − sin α
⎨
⎪y = a .
⎪⎩ cos α

69
 Pentru a găsi ecuaţia carteziană a curbei, se elimină parametrul α .
Se scrie prima ecuaţie sub forma
2x ⎛ 1 + sin α ⎞
= ln ⎜ ⎟
a ⎝ 1 − sin α ⎠
şi apoi se logaritmează egalitatea găsită
1 + sin α
2x
ea = ,
1 − sin α
de unde se obţin succesiv relaţiile
x
2
e a
1 + sin α
x
= ;
2 2
e a
+1
x x x x x
2 2 2 −
2e a
−e a
−1 e a
−1 ea − e a
x
sin α = x
= x
= x x
= th .
2 2 − a
e a
+1 e a
+1 e +e
a a

şi mai departe,
x 1
sin α = th ; cos α = ,
a x
ch
a
iar dacă se ţine seama de aceste expresii, ecuaţia carteziană explicită este în
final
a⎛ − ⎞
x x
1 x
y=a = ⎜⎜ e a − e a ⎟⎟ = a ch
x 2⎝ a (2.81)
ch ⎠
a
y

O x
Fig . 2.24

Această curbă este lănţişorul (vezi figura 2.24) ■

70
 2.11. Contactul a două curbe plane

Fie curbele plane ( C1 ) şi ( C2 ) . Se spune că cele două curbe au un

contact într-un punct M ce aparţine ambelor curbe dacă cele două curbe
date admit în M aceeaşi tangentă ( MT ) .
În punctul de contact M curbele pot avea două sau mai multe puncte
confundate. Numărul acestor puncte defineşte ordinul de contact.
Astfel curbele ( C1 ) şi ( C2 ) admit în punctul M un contact de ordinul n,
dacă cele două curbe au ( n + 1) puncte confundate.
( i ) În cazul curbelor definite explicit
(I ) ( C1 ) : y = f1 ( x ) ; ( C2 ) : y = f2 ( x ) ,
notăm
E ( x ) ≡ f1 ( x ) − f 2 ( x ) = 0. (2.82)
Dacă
E ( x ) = E ′ ( x ) = ..... = E (
n)
E(
n +1)
( x ) = 0 şi ( x ) ≠ 0, (2.83)
atunci curbele ( C1 ) şi ( C2 ) au un contact de ordin n. Coordonatele punctului
de contact M ( x, y ) se obţin din rezolvarea sistemului
⎧⎪ y = f1 ( x )
⎨
⎪⎩ y = f 2 ( x ) .
( ii ) În cazul curbelor
⎪⎧ x = x ( t )
( C1 ) : ⎨ ( C2 ): F ( x, y ) = 0.
⎪⎩ y = y ( t ) ;
Notăm
ϕ ( t ) ≡ F ⎡⎣ x ( t ) , y ( t ) ⎤⎦ . (2.84)
Dacă
ϕ ( t ) = ϕ ′ ( t ) = ..... = ϕ ( n ) ( t ) = 0; ϕ ( n +1) ( t ) ≠ 0, (2.85)
atunci cele două curbe au în punctul M ( t ) un contact de ordinul n.

71
 Observaţie
Dacă cele două curbe au în punctul M 0 ( t0 ) un contact de ordinul n,
atunci t0 este rădăcină multiplă de ordinul ( n + 1) .
Exemple
2.40. Să se stabilească punctul de contact şi ordinul n al acestora între
parabola
x2
( C1 ) : y = +a
2a
şi lănţişorul
x
( C2 ) : y = a ch .
a
Dacă notăm M ( x, y ) punctul de contact al curbelor
x2
( C1 ) : y = f1 ( x ) ≡ + a;
2a
x
( C2 ) : y = f 2 ( x ) ≡ a ch ; a ≠ 0,
a
atunci coordonatele ( x, y ) ale acestui punct sunt soluţiile ecuaţiei
E ( x ) ≡ f1 ( x ) − f 2 ( x ) = 0
În cazul de faţă, ecuaţia f1 ( x ) = f 2 ( x ) are o unică soluţie: x = 0, y = 1 .
Deci punctul de contact este M ( 0,1) . Ordinul de contact este n = 3
întrucât
E ( 0 ) ≡ f1 ( 0 ) − f 2 ( 0 )

E ′ ( 0 ) = f1′ ( 0 ) − f 2 ( 0 ) = 0
1 1
E ′′ ( 0 ) ≡ f1′′ ( 0 ) − f 2′′ ( 0 ) = − = 0
a a
E ′′′ ( 0 ) ≡ f1′′′ ( 0 ) − f 2′′′ ( 0 ) = 0
1
E(
IV )
f1(
IV )
( 0) ≡ ( 0 ) − f 2( IV ) ( 0 ) = 0 − ≡0 ■
a3

72
 2.41. Să se afle punctele de contact şi ordinele n ale acestora între
elipsa
⎧ x = a cos t
( C1 ) : ⎨ t ∈ [ 0, 2π ]
⎩ y = b sin t ;
şi cercul
( C2 ) : x 2 + y 2 = b 2 ; 0 < b < a
Dacă curbele ( C1 ) şi ( C2 ) au respectiv ecuaţiile
⎧ x = x (t )
( C1 ) : ⎪⎨
⎪⎩ y = y ( t ) ;
( C2 ) : F ( x, y ) = 0
iar M ( x, y ) este un punct de contact, atunci coordonatele ( x, y ) sunt soluţiile
ecuaţiei.
În cazul de faţă
ϕ ( t ) = a 2 cos 2 t + b 2 sin 2 t − b 2 = a 2 cos 2 t − b 2 (1 − sin 2 t ) =

(
= a 2 cos 2 t − b 2 cos 2 t = a 2 − b 2 cos 2 t = 0.)
π 3π
Presupunând a ≠ b, rezultă soluţiile t1 = şi t2 = .
2 2
Corespunzător valorilor bijective, se stabilesc două puncte de contact
M 1 ( 0, b ) şi M 2 ( 0, −b ) . Pentru a stabili ordinele de contact n1 şi n2 ale
punctele obţinute, vom scrie condiţia ca o valoare arbitrară t = t0 a unui
contact de ordinul n să verifice egalităţile
ϕ ( t0 ) = ϕ ′ ( t0 ) = ....... = ϕ ( n ) ( t0 ) ; ϕ ( n +1) ( t0 ) ≡ 0.
π
Evaluăm derivatele lui ϕ ( t ) în t = şi t = π . Să observăm mai întâi că
2
ϕ ′ ( t0 ) = ( b 2 − a 2 ) sin 2t0 ,

ϕ ′′ ( t0 ) = 2 ( b 2 − a 2 ) cos 2t0 ,

ϕ ′′′ ( t0 ) = −4 ( b 2 − a 2 ) sin 2t0 .

73
 Apoi
⎛π ⎞ ⎛π ⎞ ⎛π ⎞
ϕ ⎜ ⎟ = ϕ ′ ⎜ ⎟ = 0 , ϕ ′′ ⎜ ⎟ = 2 ( a 2 − b 2 ) ≡ 0,
⎝2⎠ ⎝2⎠ ⎝2⎠
iar
⎛ 3π ⎞ ⎛ 3π ⎞ ⎛ 3π ⎞
ϕ⎜
⎝ 2
⎟ = ϕ′⎜
⎠ ⎝ 2
⎟ = 0 , ϕ ′′ ⎜
⎠ ⎝ 2 ⎠
( 2
)
⎟ = 2 a − b ≡ 0,
2

deci punctele M 1 ( 0, b ) şi M 2 ( 0, −b ) au acelaşi ordin de contact n1 = n2 = 2 ■

2.12. Curbe osculatoare şi cerc osculator al unei curbe plane

2.12.1. Curba osculatoare într-un punct unei curbe plane

Fie familia de curbe ( n + 1) − parametrice

( Cα ...α ) : F ( x, y;α ,α ,...,α

1 n +1 1 2 n +1 ) = 0. (2.86)

Curba ( γ ) se zice curbă osculatoare la o curbă din familia ( Cα1 ...α n +1 )

într-un punct M al acestei curbe, dacă cele două curbe au în M un contact
de ordin n.
Obţinerea punctului de contact se realizeză prin rezolvarea unui sistem
de ( n + 1) ecuaţii corespunzător celor ( n + 1) parametri. Un astfel de sistem
este în general compatibil.
Exemplu
2.42. Fie familia de drepte depinzând de doi parametri
y = mx + n. (2.87)
Să se determine dreapta osculatoare într-un punct arbitrar M ( x0 , y0 ) al
unei curbe plane date ( C ) .
Familia de drepte depinde de doi parametri aşa că, punctul M ( x0 , y0 )
satisface condiţiile unui punct de contact de ordinul n = 2
⎧⎪mx0 + n = f ( x0 )
⎨
⎪⎩m = f ′ ( x0 )
74
 Sistemul în necunoscutele m şi n are soluţia
m = f ′ ( x0 ) , n = f ( x0 ) − mf ′ ( x0 )
Înlocuind aceste valori în ecuaţia (2.87) se obţine dreapta osculatoare
( MT ) : y − f ( x0 ) = f ′ ( x0 )( x − x0 )
care reprezintă tocmai tangenta la curba ( C ) în M (vezi figura 2.25).

, y0 ) (γ )
M ( x0
T

(C ) Fig . 2.25

2.11.2. Cercul osculator într-un punct al unei curbe date

Mulţimea tuturor cercurilor din plane ste o familie depinzând de trei

parametri: coordonatele centrului şi raza.
Se numeşte cerc osculator într-un punct al unei curbe plane ( C ) cercul
(γ ) care are cu ( C ) un contact de ordinul doi.
Observaţie
Cercul osculator se obţine pentru cazul familiilor de curbe 3 –
parametrice a, b şi r.
Procedeu practic
( i ) Fie (γ ) definită parametric de ecuaţiile
⎧x = x (t )
(γ ) : ⎪⎨
⎪⎩ y = y ( t )
curba osculatoare la o curbă din familia de curbe
( Cα ,β ,r ) : F ( x, y; α , β , r ) ≡ ( x − α ) 2
+ ( y − β ) − r 2 = 0.
2
(2.88)

75
 ▪ Se înlocuiesc x = x ( t ) , y = y ( t ) în ( C ) şi se derivează de două ori
succesiv egalitatea obţinută
⎧( x ( t ) − α )2 + ( y ( t ) − β )2 − r 2 = 0
⎪
⎪
⎨( x ( t ) − α ) x′ ( t ) + ( y ( t ) − β ) y ′ ( t ) − r = 0
2
(2.89)
⎪
⎪⎩( x ( t ) − α ) x′′ ( t ) + ( y ( t ) − β ) y ′′ ( t ) + x′ ( t ) + y′ ( t ) = 0.
2 2

▪ Se rezolvă apoi în raport cu α , β şi r.

( ) ( ); ( x′ )
3
y ′ x ′ 2 + y ′2 x ′ x ′2 + y ′2 2
+ y ′2
α = x− β = y+ r= ; (2.90)
x′′y ′′ − x′′y′ x′y′′ − x′′y ′ x′y ′′ − x′′y ′

( ii ) Fie (γ ) definită explicit de ecuaţia

(γ ) : y = f ( x ).
▪ Alegem drept parametru x = t şi scriem ecuaţia curbei ( γ ) sub forma
parametrică
⎧⎪ x = t
(γ ) : ⎨
⎪⎩ y = f ( t )
▪ Se procedează ca în cazul ( i ) .
▪ Se obţin în final

(
y ′ 1 + y ′2 ); β = y+
1 + y ′2
; r=
(1 + y′ ) 2 3
(2.91)
α = x+ y ′′ .
y ′′ y ′′

Exemplu
2.43. Să se determine ecuaţia cercului osculator la elipsa
x2 y 2
(γ ) : + =1
a2 b2
în punctul de intersecţie cu semiaxa pozitivă a abciselor.
Scriem ecuaţii parametrice ale elipsei
(γ ) : x = a cos t; y = b sin t , ( t ∈ [ 0, 2π ]) (2.92)
76
 Elipsa taie semiaxa pozitivă a abciselor în punctul A ( a,0 ) (vezi figura
2.26). Considerăm cercul osculator de ecuaţie
(x −α ) + ( y − β ) − r2 = 0
2
(2.93)

y
M ( x, y)

t A (a ,0)
x

Fig .2.26

Înlocuim x ( t ) şi y ( t ) din (2.92) în ecuaţia (2.93)

( a cos t − α ) + ( b sin t − β ) − r 2 = 0
2 2
(2.94)

Rezolvând ecuaţia (2.94) în raport cu α , β , r se deduc coordonatele şi

centrul cercului osculator

α = x−
( x′ 2
)
+ y ′2 y ′
, β = y+
( x′ 2
)
+ y ′2 x′
, r=
x ′2 + y ′ 2
x′y′′ − x′′y ′ x′y′′ − x′′y′ x′y′′ − x′′y ′

În cazul de faţă punctul A ( a,0 ) corespunde bijective valorii t = 0 a

parametrului. Obţinem
a2 − b2
α= , β = 0 , r = b2
a

Prin urmare, cercul osculator are ecuaţia

2
⎛ a 2 − b2 ⎞ b4
⎜ x − ⎟ + y 2
= ■
⎝ a ⎠ a2

77
 2.13. Înfăşurătoarea unei curbe plane

Fie familia de curbe uniparametrice

( Cα ) : F ( x, y;α ) = 0. (2.95)
Presupunem că
Fα′ ( x, y;α ) ≡ 0. (2.96)
Se numeşte înfăşurătoare a familiei ( Cα ) o curbă ( γ ) (care nu face
parte din familie) având următoarele proprietăţi
( i ) Fiecărei curbe (C )
α0 îi corespunde un punct M pe curba ( γ ) şi
reciproc fiecărui punct al curbei ( γ ) îi corespunde o curbă din familia ( Cα ) ;
( ii ) Nu există arce comune între curba (γ ) şi oricare din curbele
familiei ( Cα ) .

, y)
M (x
i
T
(C )
α0

( Cα )
(γ )
O x
Fig . 2.27

Teoremă
Dacă familia de curbe ( Cα ) admite ca înfăşurătoare curba ( γ ) , atunci
coordonatele parametrice ( x (α ) , y (α ) ) ale punctului curent sunt soluţiile
sistemulului
⎧⎪ F ( x, y;α ) = 0
⎨ (2.97)
⎪⎩ Fα′ ( x, y;α ) = 0.

78
 Prin urmare, dacă ( γ ) este înfăşurătoare a familiei (2.95), atunci unui
punct M ∈ ( γ ) îi corespunde în mod unic o curbă din familie şi reciproc.
Coordonatele x, y ale punctului curent de pe înfăşurătoare sunt funcţii de
parametrul α şi vor constitui ca atare o reprezentare parametrică a înfăşurătorii
⎧ x = x (α )
(γ ) : ⎪⎨ (2.98)
⎪⎩ y = y (α )
Ecuaţia carteziană a curbei ( γ ) se poate obţine eliminând parametrul
între ecuaţiile (2.98).
Exemple
2.44. Să se găsească înfăşurătoarea familiei de parabole (vezi figura
2.28)
x2
y =αx −
2c
(
1+ α 2 . )
Notăm
x2
F ( x , y; α ) ≡
2c
( )
1 + α 2 − α x + y = 0.

Derivata lui F în raport cu α este

x2
Fα′ ( x, y;α ) = ⋅ 2α − x
2c
iar sistemul (2.97) devine
⎧ x2
⎪⎪
2c
( )
1+ α 2 −α x + y = 0
⎨ 2
⎪ x ⋅ 2α − x = 0
⎪⎩ 2c
Eliminăm α între ecuaţiile obţinute. Din prima ecuaţie rezultă
c
α = , x ≠ 0,
x
iar dacă înlocuim în cealaltă ecuaţie se găseşte ecuaţia carteziană a curbei
(γ ) − înfăşurătoarea familiei de parabole care este tot o parabolă (vezi figura
2.28), anume

79
 c 1 2
(γ ) : y= − x .
2 2c

y
⎛ c⎞
V ⎜⎜⎜0, ⎟⎟⎟
⎝ 2⎠

(γ )

O x
Fig . 2.28

Interpretare geometrică
Parametrul α reprezintă panta tangentei în originela parabola dată.
Într-adevăr,
x
y′ = α −
c
(1 + x2 , )
iar
y′ ( 0 ) = α ■

2.45. Să se afle înfăşurătoarea cercurilor care trec prin origine şi au

centrele pe o hiperbolă echilateră
xy = a. (2.99)
⎛ a⎞
Fie M ⎜ t , ⎟ un punct arbitrar pe hiperbola echilateră. Cercurile consi-
⎝ ⎠t
derate au ecuaţiile
2

( x − t ) + ⎛⎜ y − ⎞⎟ = r 2 .
2 a
(2.100)
⎝ t⎠
Din ipoteză cercurile trec prin origine,
2
⎛a⎞
t2 + ⎜ ⎟ = r2.
⎝t⎠
Astfel ecuaţia (2.97) se scrie
2ay
F ( x, y; t ) ≡ x 2 + y 2 − 2tx − = 0.
t
80
 Înfăşurătoarea acestor cercuri se obţine eliminând t între ecuaţiile
F ( x, y; t ) = 0; Ft ′( x, y; t ) = 0.
Se obţine sistemul
⎧ 2 2ay
⎪⎪ x + y − 2tx − t = 0
2

⎨
⎪ 2ay
−2 x + 2 = 0.
⎪⎩ t
Înmulţind a doua ecuaţie cu t şi adunând rezultatul la prima se obţine
x2 + y 2
t= .
4x
Înlocuind pe t în prima ecuaţie se găseşte ecuaţia înfăşurătoarei
(x )
2
2
+ y2 − 16axy = 0 ■

2.46. Să se determine înfăşurătoarea familiei de de curbe

(x −α ) − ( y − α ) = 0.
2 2

În cazul de faţă notăm

F ( x, y; α ) ≡ ( x − α ) − ( y − α ) = 0
2 2

Înlocuim în sistemul (2.97) şi eliminăm α între cele două ecuaţii

⎧⎪ F ( x, y; α ) ≡ ( x − α )3 − ( y − α )2 = 0 ⋅ − 3 ( x − α )
⎨
⎪⎩ Fα′ ( x, y; α ) ≡ 3 ( x − α ) − 2 ( y − α ) = 0
2
(2.101)
/ 3 ( x − α )( y − α ) − 2 ( y − α ) = 0.
2

de unde
x −α y −α
= ; x ≠ α,
3 2
sau
α = 3 y − 2 x.
Dacă se substituie α în cea doua ecuaţie a sistemului (2.101) se găseşte
ecuaţia
3 ( 3x − 3 y ) − 2 ( 3x − 2 y ) = 0
2

sau altfel scris

81
 ( y − x ) ⎛⎜ x − y +
27 ⎞
4 ( x − y ) − 27 ( x − y ) = 0;
2
⎟ = 0.
⎝ 4 ⎠

y
( D2 )
( D2 )

O
x

Fig .2.29

Se obţin două drepte (vezi figura 2.29)

( D1 ) : y − x = 0;
27
( D2 ) : y−x=− .
4
Să analizăm acum dacă familia dată admite puncte singulare. Formăm
sistemul
⎧⎪ Fx′ ( x, y;α ) ≡ −3 ( x − α )2 = 0
⎨
⎪⎩ Fy′ ( x, y;α ) ≡ 2 ( y − α ) = 0
Se obţine soluţia: x = α ; y = α .
Deci, punctele singulare aparţin dreptei
( D1 ) : y − x = 0.
Prin urmare, numai dreapta ( D2 ) reprezintă înfăşurătoarea familiei date ■

82
 2.14. Desfăşurata (evoluta) unei curbe plane

Se numeşte desfăşurată (evolută) a unei curbe plane ( C ) , curba ( γ ) care

este înfăşurătoarea familiei de normale duse la curba (C) (vezi figura 2.30).
( i ) Considerăm cazul în care curba ( C ) este definită parametric definită
parametric
(C ) : x = x ( t ) ; y = y (t ).
Notăm
M ( x, y ) − punctul curent pe curba ( C ) ,
N ( X , Y ) − punctul curent pe curba pe curba ( γ ) .
Normala în punctul curent la curba ( C ) este
( MN ) : x′ ( X − x ) + y ′ (Y − y ) = 0.
Pentru a găsi ecuaţia înfăşurătoarei acestei familii derivăm ultima
egalitate în raport cu parametrul t
x′′ ( X − x ) + y′′ (Y − y ) − x′2 − y′2 = 0
şi formăm sistemul
⎪⎧ x′ ( X − x ) + y ′ (Y − y ) = 0
⎨
⎪⎩ x′′ ( X − x ) + y ′′ (Y − y ) = x′ + y ′ .
2 2

Mai departe se rezolvă în raport cu X , Y obţinându-se ecuaţiile parame-

trice ale desfăşuratei (evolutei)
⎧ x′ + y ′2
⎪ X = x − y ′
⎪ x′y ′′ − x′′y′
(γ ) : ⎨ (2.102)
⎪Y = y + x′ x′ + y ′
2 2

⎪⎩ x′y ′′ − y ′x′′

( ii ) În cazul curbei ( C ) definită prin ecuaţia explicită

(C ) : y = f ( x )
se alege drept parametru al curbei ( C ) , abscisa x, astfel ecuaţiile parametrice
ale desfăşuratei vor fi

83
 ⎧ 1 + y ′2
⎪ X = x − y ′
⎪ y ′′
( ) ⎨
γ : (2.103)
⎪Y = y + x′ 1 + y ′
2

⎪⎩ y ′′

y
i

N ( X , Y )i
π
(γ )
2
π
2 (C )
M
( x, y
)
O T x
Fig. 2.30

Exemplu
2.47. Se consideră curba
⎧ x = t − sh t ch t
(C ) : ⎨
⎩ y = 2ch t
Să se scrie ecuaţiile parametrice ale desfăşuratei (evolutei) curbei.
Fie M ( x, y ) ∈ ( C ) arbitrar şi N ( X , Y ) punctul curent al desfăşuratei.
Atunci ecuaţiile parametrice căutate sunt
x ′2 + y ′ 2 x ′2 + y ′ 2
(γ ) : X = x − y′ ; Y = y + x′
x′y ′′ − y ′x′′ x′y ′′ − y ′x′′
Aici
⎧ 1
⎪ x = t − sh 2t ⎧ x′ = 1 − ch 2t ⎧ x′′ = −2sh 2t
⎨ 2 ⎨ ⎨
⎪⎩ y = 2ch t ; ⎩ y ′ = 2sh t ; ⎩ y ′′ = 2ch t.

Mai departe, prin înlocuire se obţin

⎧ X = t − 3sh t ch t
⎨ ■
⎩Y = 4ch t − 2ch t
2

84
 2.15. Desfăşurătoarea (evolventa) unei curbe plane

Se numeşte desfăşurătoare (evolventă) a unei curbe plane ( C ) curba

(γ ) a cărei desfăşurată este curba dată.
( i ) Fie s parametrul natural pe curba definită de ecuaţiile (V )
⎧⎪ x = x ( s )
(C ) : ⎨
⎪⎩ y = y ( s )
Notăm (vezi figura 2.31)
N ( X , Y ) − punct curent al evolventei,
M ( x, y ) − punctul curent pe curba ( C ) .
Atunci, ecuaţiile parametrice ale desfăşurătoarei (evolventei) în raport
cu parametrul s sunt
y
M ( x, y )
(C )
π
2 T

(γ ) i
N ( X ,Y )
O x
Fig . 2.31

⎪⎧ X = x + x′ ( k − s )
(γ ) : ⎨ (2.104)
⎪⎩Y = y + y ′ ( k − s )

unde k este constantă arbitrară.

( ii ) Fie definită prin t parametrul oarecare pe curba
⎪⎧ x = x ( t )
(C ) : ⎨
⎪⎩ y = y ( t )
Se calculează mai întâi arcul pe curbă

85
 t
s = ∫ x′2 + y ′2 dt = ϕ ( t ) (2.105)
t0

apoi cu t = ϕ −1 ( s ) se obţine

⎧ x = x ( t ) = x ⎡ϕ −1 ( s ) ⎤
( C ) : ⎨⎪ ⎣ ⎦
(2.106)
⎪⎩ y = y ( t ) = y ⎡⎣ϕ ( s ) ⎤⎦
−1

după care se înlocuieşte (2.105) în ecuaţiile (2.106) de mai sus.

Exemplu
2.43 Să se scrie ecuaţiile desfăşurătoarei (evolventei) la curba
⎧ x = t − sh t ch t
(C ) : ⎨
⎩ y = 2ch t
Dacă M ( x, y ) ∈ ( C ) este un punct arbitrar al curbei ( C ) dată, iar N ( X , Y )
este punctul curent al evoluentei căutat, atunci ecuaţiile parametrice căutate
sunt
⎧ X = x + x′ ⋅ ( k − s )
(γ ) : ⎪⎨
⎩⎪Y = y + y ′ ⋅ ( k − s )
sau
⎧ X = x + ( k − s ) cos θ
(γ ) : ⎪⎨
⎪⎩Y = y + ( k − s ) sin θ

unde θ este unghiul făcut de tangentele la curbă cu axa Ox, k este o constantă
arbitrară, iar s arcul curbă. Evaluăm elementul de arc pe curbă
d s = x ′2 + y ′ 2 d t .
Derivăm în raport cu t în ecuaţiile curbei ( C )
⎧ x′ = 1 − sh 2 t − ch 2 t
⎨
⎩ y ′ = 2sh t ,
iar
x′2 + y ′2 = 4sh 2 t ch 2 t.
Atunci
d s = 2sh t ch t d t .

86
 Prin integrare găsim
s = ∫ 2sh t ch t d t = sh 2 t

Ţinând cont de faptul că

y′ 1
tg θ = =− ,
x ′ sh t
rezultă
1
cos θ = th t ; sin θ = − .
ch t
Prin urmare, evolventa are ecuaţiile parametrice
⎧ X = t + ( k − 1) th t
⎪
⎨ 1− k
⎪Y = ch t + .
⎩ ch t
Pentru k = 1, obţinem lănţişorul
y = ch x ■

87
 Capitolul 3

GEOMETRIA DIFERENŢIALĂ A
CURBELOR ÎN SPAŢIU

3.1. Reprezentarea curbelor în spaţiu

O curbă în spaţiu (sau o curbă strâmbă cum o mai numesc unii autori)
poate fi reprezentată analitic într-un sistem rectangular xOyz printr-una din
ecuaţiile:
⎧ z = f ( x, y )
( I ) ( C ) : ⎪⎨ ( x, y ) ∈ D ⊂ \ 2 ecuaţiile explicite
⎪⎩ z = g ( x, y )
⎧ F ( x, y , z ) = 0
( II ) ( C ) : ⎪⎨
⎩⎪G ( x, y , z ) = 0 ecuaţiile implicite
( x, y , z ) ∈ D ⊂ \ 3
⎧ x = x (t )
⎪
( III ) (C ) : ⎨ y = y (t ) t ∈ I
⎪ ecuaţiile parametrice
⎩ z = z (t )
t − parametru oarecare
G G G G G
( IV ) ( C ) : r = r (t ) = x(t )i + y (t ) j + z (t )k =
ecuaţiile vectoriale
= ( x(t ), y (t ), z (t ) ) , t ∈ I

⎧ x = x( s )
(V ) ( C ) : ⎪⎨ y = y ( s) s=q
AM
⎪ z = z(s) ecuaţiile intrinseci
⎩
s − parametru natural al curbei

88
 ⎧ x = x ( ρ ,α )
⎪
(VI ) ( C ) : ⎨ y = y ( ρ ,α ) ecuaţiile în coordonate
⎪
⎩ z = z ( ρ ,α ) polare
( ρ ,α ) − coordonate polare
Exemple
3.1. Elicea circulară are ecuaţia parametrică:
⎧ x = r cos θ
⎪
⎨ y = r sin θ , θ ∈ [ 0, 2π ]
⎪ z = kθ
⎩
3.2. Cercul de rază r cu centrul în origine şi situat în planul xOy are
ecuaţia implicită
⎧ x2 + y 2 + z 2 − r 2 = 0
⎨
⎩z = 0
3.3. Curba parametrizată:
G G G G
(
r = a cos t sin t i + sin 2 t j + cos t k )
este o curbă situată pe o sferă.
Într-adevăr, eliminând parametrul t, se obţine sfera de ecuaţie:
x2 + y2 + z 2 = a2 ■
3.4. Elicea conică are ecuaţia
⎧ x = at cos t
⎪
⎨ y = at sin t
⎪ z = bt
⎩
3.5. Spirala lui Arhimede are ecuaţia în coordonate cilindrice
⎧ ρ = at
⎨
⎩z = 0
3.6. Curba lui Viviani este reprezentată analitic de sistemul
⎧⎪ x 2 + y 2 + z 2 − r 2 = 0
⎨ 2
⎪⎩ x + y − rx = 0
2

şi este curba de intersecţie dintre sfera de rază r centrată în origine şi cilindrul

2 2
⎛ r⎞ ⎛r⎞
⎜x− ⎟ + y −⎜ ⎟ = 0
⎝ 2⎠ ⎝ 2⎠

89
 3.2. Elementul de arc şi lungimea unui arc de curbă în spaţiu

3.2.1. Elementul de arc al unei curbe în spaţiu

Vom presupune că funcţiile x ( t ) , y ( t ) , z ( t ) sunt de clasă C 1 ( I ). Prin

JG
urmare, un arc p
AB se va numi regulat, dacă r ′(t ) ≡/ 0, ∀t ∈ I , iar pentru o

curbă (C) definită implicit prin ecuaţiile ( II )

⎡ Fx′ Fy′ Fz′ ⎤
rang ⎢ ⎥=2
⎣⎢Gx′ Gy′ Gz′ ⎥⎦
în toate punctele arcului p
AB .
Fie A ∈ (C ) fixat. Notăm q
AM = s. Atunci elementul de arc p
AB pe
curba (C) este definit (vezi Capitolul 2) prin:
JG
d s = r ′(t ) dt (3.1)
sau altfel scris:
d s = x ′ 2 + y ′ 2 + z ′ 2 dt (3.2)
Exemple
3.7. Să se calculeze elementul de arc pe elicea conică definită la
exemplul 3.4.
Se derivează în
x = at cos t ; y = at sin t ; z = bt ; (t > 0)
iar de aici se găseşte
x ′2 + y ′2 + z ′2 = ( a 2 + b 2 ) t 2 .
Mai departe elementul de arc este
d s = x ′ 2 + y ′ 2 + z ′2 d t = t a 2 + b 2 d t ■

90
 3.2.2. Lungimea unui arc de curbă în spaţiu

Prin definiţie, lungimea unui arc p

AB pe curba (C) este:
Ap
AB
= ∫p d s. (3.3)
AB

z
A(t0 ) Pentru ( III ) :
D M (t )
t1

Ap = ∫ x′2 + y′2 + z ′2 dt. (3.4)

B(t1 ) AB
t0

O y În general, lungimea unui arc q

AM regulat
Fig . 3.1 s = s (t ) = ∫ x′2 + y ′2 + z ′2 dt. (3.5)
x α

Exemple
3.8. Să se afle lungimea arcului q AM (vezi figura 3.2) al elicei circulare
⎧ x = r cos θ
⎪
⎨ y = r sin θ θ ∈ [ 0, 2π ].
⎪ z = kθ ;
⎩
Derivăm în raport cu θ
x′ = −a sin θ ; y′ = a cosθ ; z ′ = k ,
apoi
x ′ 2 + y ′ 2 + z ′2 = a 2 + k 2
de unde rezultă că elementul de arc este conform relaţiei (3.2)
d s = x ′ 2 + y ′ 2 + z ′2 d t = a 2 + k 2 d t

Pentru a calcula lungimea arcului q

AM vom ţine seama de formula (3.4)
2π

p =
A AB ∫
0
x′2 + y′2 + z ′2 dt =

2π
= ∫
0
a 2 + k 2 d t = 2π a 2 + k 2 ■

3.9 Să se determine arcul pe curba

G G G G
r = t cos(a ln t )i + t sin(a ln t ) j + btk

91
 Se aplică relaţia (3.5) pentru

x = t cos ( a ln t ) , y = t sin ( a ln t ) , z = bt.

Avem
x′ = cos ( a ln t ) − a sin ( a ln t ) ; y′ = sin ( a ln t ) + a cos ( a ln t ) ; z ′ = b,
iar
x ′2 + y ′2 + z ′2 = 1 + a 2 + b 2
z

M (θ = 2π ) A ( θ = 0) y

x Fig . 3.3

Mai departe, elementul de arc pe curbă este

d s = x ′ 2 + y ′ 2 + z ′2 d t = 1 + a 2 + b 2 d t ,

iar dacă se integrează în raport cu τ ∈ [ 0, t ] aceată egalitate, se obţine arcul

pe curbă
t t
s ( t ) = ∫ d s = ∫ 1 + a 2 + b 2 dt = t 1 + a 2 + b 2 ■
0 0

92
 3.3. Tangenta într-un punct la o curbă din spaţiu

Fie M ( x, y ) ∈ ( C ) şi T ( X , Y , Z ) punctul curent pe curbă (vezi figura 3.2).

Ecuaţia tangentei la curba ( C ) în punctul M este
( i ) pentru ( III )
X −x Y −y Z−z
( MT ) : = = (3.6)
x′ y′ z′
( ii ) pentru ( IV )
G G JG
( MT ) : r ( t ) = r ( t0 ) + λ r ′ ( t0 ) , (3.7)
unde M ( t0 ) ∈ ( C ) , ∀ λ ∈ \.

T ( X ,Y , Z )
z
(C ) G′ )
r (t 0
M ( x, y, z )
G t0 )
r(

O y

x Fig. 3.2

( iii ) pentru ( I )
X −x Y −y Z−z
( MT ) : = = (3.8)
a b c
unde
D ( F,G) Fy′ Fz′ D ( F , G ) Fz′ Fx′
a= = ; b= = ;
D ( y, z ) G y′ Gz D ( z , x ) Gz′ Gx′
(3.9)
D ( F,G) Fx′ Fy′
c= =
D ( x, y ) Gx′ G ′y

93
 Coeficienţii a, b, c se reţin mai uşor din matricea
⎡ a b c ⎤
⎢ ⎥
⎢ D ( F,G) D ( F ,G ) D ( F,G) ⎥ (3.10)
⎢⎣ D ( x, y ) D ( y, z ) D ( z , x ) ⎥⎦

( iv ) pentru ( I ) se consideră
⎧⎪ F ( x, y, z ) ≡ z − f ( x, y ) = 0
(C ) : ⎨
⎪⎩G ( x, y, z ) ≡ z − g ( x, y ) = 0
Exemple
3.10. Să se scrie ecuaţia tangentei la curba
G 1 G 2 2 3/ 2 G G
r = t2i + t j + tk
2 3
în punctul t = 2 .
Corespunzător relaţiei (3.6) scriem
1 2 2 3/ 2
x = t2, y = t , z =t
2 3
x′ = 2t , y ′ = 2t , z ′ = 1
iar tangenta în punctul având coordonatele carteziene ( 4, 2, 1) va fi
8
y−
x−2 3 = z−2
( MT ) : = ■
2 2 1
3.11. Să se scrie ecuaţia tangentei în punctul curent la curba definită
implicit de sistemul
⎧⎪2 px 2 − y 2 = 0
⎨ 2
⎪⎩ x + z − a = 0
2 2

Notăm
F ( x, y, z ) ≡ 2 px 2 − y 2 = 0;
G ( x, y, z ) ≡ x 2 + z 2 − a 2 = 0.
Vom aplica relaţia (3.8) pentru
⎡ a b c⎤
⎢ 4 px −2 y 0 ⎥
⎢ ⎥
⎢⎣ 2 x 0 2 z ⎥⎦

94
de unde
D ( F,G) D ( F,G) D ( F,G)
a= = −4 yz; b = = −4 pz; c = = 0.
D ( y, z ) D ( z, x ) D ( x, y )
astfel
X −x Y−y Z−z
( MT ) : = = ■
−4 yz −4 pz 0

3.4. Planul normal la o curbă din spaţiu

Fie M ( x, y ) ∈ ( C ) un punct regulat. Planul normal, ( Pn ) la curba ( C ) în

punctul M este planul normal la tangenta ( MT ) în punctul considerat.
Parametrii directori ai tangentei pot fi luaţi drepţi parametrii directori ai
planului normal. Dacă N ( X , Y , Z ) este punctul curent al planului normal
(Pn ) atunci se obţin următoarele reprezentări
( i ) pentru ( III ) :
( Pn ) : ( X − x ) x′ + (Y − y ) y′ + ( Z − z ) z′ = 0 (3.11)
unde s-a notat
G
n = ( x′, y ′, z ′ ) − vectorul normal la plan.
JG
r′ ( t )
G
z n N ( X ,Y ,Z )
D

DM ( x, y, z )
G t)
r( (C )
O y
( Pn )
x Fig. 3.3

95
 ( ii ) pentru ( IV ) :
G G G
( Pn ) : ( r (t ) − r (t )) ⋅ n = 0
0 (3.12)

( iii ) pentru ( II )
D ( F,G) D ( F,G) D ( F,G)
( Pn ) : ( X − x ) + (Y − y ) + (Z − z) =0 (3.13)
D ( y, z ) D ( z, x ) D ( x, y )
În notaţiile de mai sus:
( Pn ) : a ( X − x ) + b (Y − y ) + c ( Z − z ) = 0 (3.14)
sau încă:
X −x Y−y Z−z
( Pn ) : Fx′ Fy′ Fz′ = 0 (3.15)
Gx′ G ′y Gz′

Exemple
3.12. Să se arate că planele normale la curba:
( C ) : x = sin 2 t , y = sin t cos t , z = cos t
trec prin originea sistemului de coordonate.
Avem
x′ = 2sin t cos t = sin 2t ; y ′ = cos 2 t − sin 2 t = cos 2t ; z ′ = − sin t.
Mai departe, într-un punct arbitrar ( x, y, z ) ecuaţia planului normal (3.14)
devine
( Pn ) : X sin 2t + Y cos 2t − Z sin t = 0 ■

3.5. Planul osculator la o curbă din spaţiu

Fie M ( x, y, z ) ∈ ( C ) un punct regulat şi M ′( X , Y , Z ) un punct apropiat de

M (vezi figura).
Se numeşte plan osculator la curba ( C ) în punctl M poziţia limită a
planului ce trece prin tangenta ( MT ) , când punctul M ′ tinde către M.

96
 Planul osculator ( PO ) ce trece prin M (t0 ) este determinat de direcţiile
G JG
vectorilor r ( t0 ) şi r ′ ( t0 ) şi are ecuaţia:
X −x Y −y Z−z
( PO ) : x′ y′ z′ = 0 (3.16)
x′′ y ′′ z ′′
sau, dacă se efectuează calculele:
( PO ) : A ( X − x ) + B (Y − y ) + C ( Z − z ) = 0 (3.17)
unde A, B, C se determină din matricea:
⎡A B C⎤
⎢ x′ y′ z ′ ⎥⎥
⎢
⎢⎣ x′′ y ′′ z ′′⎥⎦

( PO )
z
JG
r′
M′
JJG
r′ M
)
Δt

G t) (C )
t+

r(
G
r(

O y

x Fig. 3.4

mai exact,
y′ z′ z ′ x′ x′ y′
A= , B= ,C= (3.18)
y′′ z ′′ z ′′ x′′ x′′ y′′
sau
A = y′z ′′ − y ′′z ′, B = z ′x′′ − x′z ′′, C = x′y ′′ − x′′y ′ (3.19)
Parametrii directori ai planului osculator sunt:
JG JG
r ′ = ( x′, y ′, z ′ ) , r ′′ = ( x′′, y ′′, z ′′ )

97
 3.6. Normala principală la o curbă din spaţiu

Normala principală, notată ( N p ) , este normala conţinută în planul

osculator.
Ea este determinată de intersecţia dintre planul normal şi de planul
osculator în acelaşi punct M (vezi figura de la paragrafu 3.8) şi are ecuaţia
x′( X − x) + y ′(Y − y ) + z ′( Z − z ) = 0
( N ) : ⎧⎨ A( X − x) + B(Y − y) + C (Z − z ) = 0
p (3.20)
⎩
sau
X −x Y −y Z−z
(N ): p
a1
=
b1
=
c1
(3.21)

unde α , β , γ sunt:
y′ z′ z ′ x′ x′ y′
a1 = , b1 = , b1 = (3.22)
B C C A A B
Coeficienţii α , β , γ se pot reţine mai uşor din matricea:
⎡ a1 b1 c1 ⎤
⎢ x′ y ′ z ′ ⎥
⎢ ⎥
⎣⎢ A B C ⎥⎦
Exemple
3.13. Să se găsească ecuaţia normalei principale în punctul M (1, 1, 1) la
curba
⎪⎧ x = z
2

⎨
⎪⎩ z = x
2

Scriem ecuaţiile curbei sub forma

⎧⎪ y = x
⎨ ( x > 0)
⎪⎩ z = x ;
2

apoi considerăm x drept parametru pe curbă aşa încât

x = t; y = t ; z = t 2 ; ( t > 0 )
Derivăm aceste relaţii în raport cu t
1
x′ = 1; y ′ = ; z ′ = 2t ,
2 t

98
de unde deducem ecuaţia planului normal
( Pn ) : x′ ( X − x ) + y ′ (Y − y ) + z ′ ( Z − z ) = 0 ⇔
1
( Pn ) : 1( X − 1) + (Y − 1) + 2 ( Z − 1) = 0 ⇔
2
( Pn ) : 2 X + Y + 4Z − 5 = 0
Pe de altă parte, derivatele de ordinul al doilea ale lui x, y, z în raport cu
t sunt
1
x′′ = 0; y ′′ = − ; z ′′ = 2.
4 t3
Planul osculator are ecuaţia dată de (3.16)
X −x Y −y Z−z
( PO ) : x′ y′ z′ = 0
x′′ y ′′ z ′′
Înlocuind
x = 1; y = 1; z = 1;
1
x′ = 1; y = ; z = 2;
2
1
x′′ = 0; y ′′ = − ; z ′′ = 0.
4
în ecuaţia (3.16) se obţine

X −1 Y −1 Z −1
1
( PO ) : 1 2 =0
2
1
0 − 0
4
sau dacă se efectuează calculele găsim
( PO ) : 2 X − Z − 1 = 0,
iar ecuaţiile implicite ale planului normal
⎧2 X + Y + 4Z − 5 = 0
⎨ ■
⎩2 X − Z − 1 = 0

99
 3.7. Binormala la o curbă din spaţiu

Binormala, notată ( Bn ) este normala perpendiculara pe planul

osculator dus prin punctul M ( x, y, z ) ∈ (C ) (vezi figura de la paragraful
3.9).
Ţinând seama de această definiţie, rezultă că pentru o curbă definită
parametric ( III ) binormala are ecuaţia:
X −x Y −y Z−z
( Bn ) : = = (3.23)
A B C
Exemplu
3.14. Fie curba
(C ) : x = t cos ( a ln t ) , y = t sin ( a ln t ) , z = bt , ( t > 0 )
Să se arate că binormala într-un punct oarecare al curbei face cu axa Oz
un unghi constant, iar normala principală în acelaşi punct este paralelă cu
planul xOy.
Binormala în punctul curent are ecuaţia dată de (3.23), iar în acest caz
se scrie
X − t cos ( a ln t ) Y − t sin ( a ln t ) Z − bt
( Bn ) : = =
A B C
Coeficienţii a, b, c se determină din matricea
⎡A B C⎤
⎢ x′ y′ z ′ ⎥⎥
⎢
⎢⎣ x′′ y ′′ z ′′⎥⎦
Ţinând seama că
x = t cos ( a ln t ) ; y = t sin ( a ln t ) ; z = bt ;
x′ = cos ( a ln t ) − a sin ( a ln t ) ; y′ = sin ( a ln t ) + a cos ( a ln t ) ; z ′ = b;
1 1 1 1
x′′ = − sin ( a ln t ) − cos ( a ln t ) ; y ′′ = cos ( a ln t ) − sin ( a ln t ) ; z ′′ = b.
t t t t
De aici se obţin coeficienţii A, B, C determinaţi în punctul M conform
(3.19)
ab
A= ⎡ a sin ( a ln t ) − cos ( a ln t ) ⎤⎦
t ⎣

100
 Parametri directori ai normalei planului rectifiant sunt chiar
parametrii directori ai normalei principale.

3.9. Triedrul lui Frenet într-un punct al unei curbe în spaţiu

Fie M ∈ (C ) un punct regulat. Ataşăm acestui punct:

▪ trei drepte perpendiculare, două cate două
– tangenta (T )
– normala principala ( N p )
– binormala ( Bn )
▪ trei plane, determinate fiecare, două de două dintre aceste drepte (vezi
figura 3.5)
– planul normal ( Pn )
– planul osculator ( Po )
– planul rectifiant ( Pr )
Asociem acestor trei drepte o origine un sens pozitiv şi notăm, respectiv
G G G
τ , n şi b vectorii axelor (T ) , ( N p ) , ( Bn ) . Obţinem un triedru mobil, drept

orientat, ataşat curbei ( C ) într-un punct M ∈ ( C ) , numit triedrul lui Frenet.

( Bn ) Planul normal
nt
t if ia
l re c G ( Pn )
nu b
z P la
G ( Pr ) (C ) G
k
G M
n
(Np )
G τ
i O G
j y ( PO )
x (T )
Planul osculator
Fig . 3.5

101
 A Alegem s − parametrul natural pe curbă şi fie M ∈ (C ), având
G G
vectorul de poziţie r = r ( s ). Atunci
G
▪ τ − vectorul director al tangentei
definit prin
G
G dr
τ= (0.1)
ds
este astfel încât
G G
d 2 r dτ G
= ⊥τ,
d s2 d s
iar
G
▪ n − vectorul director al normalei principale,
este definit prin
G
G d2 r / d s2
n= G (0.2)
d2 r / d s2
G G G
( )
Tripletul τ , n, b este un triedru drept orientat, iar
G
▪ b − vectorul director al binormalei se alege astfel încât:
G G G
b = τ × n. (0.3)
B Alegem ca parametru t arbitrar şi fie M ∈ (C ) cu vectorul de poziţie
G G
r = r (t ). Astfel:
G
G G d r JG
dr dr 1 r′
= ⋅ = d Gt =
d s dt d s d r r
dt dt
de unde,
JG
G r′
τ = JG (0.4)
r′
G
▪ b − vectorul director al binormalei are direcţia şi sensul vectorului:
G G
d r d2 r
×
d s d s2
adică,
102
 JG JG
G r ′ × r ′′
b = JG JJG (0.5)
r ′ × r ′′
G
▪ n − vectorul director al normalei principale se alege astfel încât:
G G G
n = b ×τ (0.6)
Exemplu
3.15. Să se afle versorii triedrului lui Frenet într-un punct oarecare M al
elicei circulare
( C ) : x = a cosθ , y = a sin θ , z = bθ
şi să precizeze aceşti versori în punctul A (θ = 0 ) .
Vectorul de poziţie al punctului M arbitrar pe curba ( C ) este
G G G G
r = a cosθ i + a sin θ j + bθ k ,
iar determinăm derivatele de ordinul întâi şi doi ale acestuia
JG G G G
r ′ = −a sin θ i + a cos θ j + bk ;
JG G G
r ′′ = −a cosθ i − a sin θ j.
Scriem mai departe produsul vectorial al celor vectori
G G G
i j k
JG JG G G G
r × r = x′
′ ′′ y′ z ′ = Ai + B j + Ck ,
x′′ y′′ z ′′
unde
A = ab sin θ ; B = − ab cos θ ; C = a 2 ,
deci
JG JG G G G
r ′ × r ′′ = ab sin θ i − ab cosθ j + a 2 k .
Aplicăm mai departe relaţiile (0.4), (0.5), (0.6) pentru θ arbitrar
JG G G G
G r ′ − a sin θ i + a cos θ j + b k
τ ( M ) = JG = ;
r′ a2 + b2
JG JG G G G G G G
G r ′ × r ′′ ab sin θ i − ab cos θ j + a 2 k b sin θ i − b cosθ j + a k
b ( M ) = JG JJG = = ;
r ′ × r ′′ a 2b 2 + a 4 a 2 + b2

103
 G G G
i j k
G G G 1
n ( M ) = b ×τ = − a sin θ a cosθ a.
a + b2
2
− cos θ sin θ 0

3.10. Formulele lui Frenet

G G G
Fie M ∈ (C ) punct regulat, iar τ , n şi b versorii triedrului lui Frenet
ataşaţi punctului considerat.
G
▪ Prima formulă a lui Frenet – stabileşte derivata lui τ în raport cu
parametrul natural al curbei
G G
dτ 1 G 1 d2r
= n , ( R ≥ 0) , := . (0.7)
ds R R ds 2

Interpretare geometrică.
Derivata tangentei într-un punct oarecare al curbei are direcţia şi
sensul normalei principale în acest punct.
G
▪ A două formula a lui Frenet – stabileşte derivata lui n
G
dn 1 G 1 G
= b− τ . (0.8)
ds T R
G
▪ A treia formula a lui Frenet – stabileşte derivata lui b
G
db 1G
= − n. (0.9)
ds T
Observaţii.
G G JG
10) Formulele lui Frenet ne dau derivatele versorilor τ , n, b în funcţie
de parametrul natural s pe curbă.

1 1
20) Scalarii şi se numesc curbura şi torsiunea curbei ( C ) în
R T
punctul M.

104
 G G JG
30) Coeficienţii versorilor τ , n, b sunt daţi de matricea antisimetrică:
⎡ 1 ⎤
⎢ 0 R
0⎥
⎢ ⎥
⎢− 1 0
1⎥
.
⎢ R T⎥
⎢ ⎥
⎢ 0 1
− 0⎥
⎣⎢ T ⎦⎥

3.11. Curbura unei curbe în spaţiu

1
Ţinând seama că ≥ 0, din prima formulă a lui Frenet rezultă:
R
G G
1 dτ Δτ
= = lim (0.10)
R ds Δs →0 Δs
Notăm:
α = m tn( )
( s + Δs ) ,τ ( s ) − unghiul de contingenţă;
q′
Δs = m MM ( )
α
− curbura medie a curbei ( C ) pe porţiunea MM
q′.
ΔS
Prin definiţie, curbura unei curbe din spaţiu este limita către care tinde
raportul dintre unghiul de contingenţă al tangentelor şi creşetrea arcului,
când cresterea arcului tinde la zero.
Scriem:
1 α
= lim . (0.11)
R
Λs → 0 ΔS
Inversa curburii – R, se numeşte rază de curbură.
Observaţie
G
1 dτ G
≥ 0 , deci şi n au aceeaşi orientare spre concavitatea curbei.
R ds

105
 G
τ ( s + Δs )
M′
D
N
G
z τ ( s)

s)
α

+Δ
P
DM

r( s
G
G s)
r(
(C ) DA

O y
Fig. 3.6
x

3.12. Torsiunea unei curbe din spaţiu

1
Să facem observaţia că este un număr real.
T
Prin definiţie, valoarea absolută a torsiunii unei curbe din spaţiu într-
un punct M este limita raportului între unghiul de contingenţă al
binormalelor şi creşterea arcului, când acesta din urmă tinde la zero.
Din a treia formulă a lui Frenet rezultă:
G G
1 db Δ b
= = lim (0.12)
T ds Δs →0 Δs
Notăm:
GnG
β = m ⎛⎜ n ( s + Δs ) , n ( s ) ⎞⎟ − unghiul de contingenţă al normalelor duse din
⎝ ⎠
M, respectiv M ′,
q′
Δs = m MM( )
β q′.
− torsiunea medie a curbei (C) pe porţiunea de curbă MM
Δs

106
 Prin definiţie, valoarea absolută a torsiunii unei curbe din spaţiu
într-un punct M este limita raportului între unghiul de contingenţă al
binormalelor şi creşterea arcului, când acesta din urmă tinde la zero.
1 β
= lim (0.13)
T
Δs → 0 Δs
Observaţii.
G
0 1 db
1 ) Dacă > 0 , atunci este orientat dinspre concavitatea curbei,
T ds
G
deci are sens contrar lui n .
G
0 1 db
2 ) Dacă < 0 , atunci este orientat înspre concavitatea curbei,
T ds
G
deci are sensul lui n .
1
30) Dacă = 0 , atunci curba (C) reprezintă o dreaptă în toate punctele
T
ei.
Consecinţe
( i ) Orice dreaptă din spaţiu are curbura nulă în toate punctele ei.
( ii ) Orice curbă din spaţiu situată îintr-un plan are torsiunea nulă.
G + Δs )
n (s
MD ′
β

z
s)
+Δ

G
M n( s )
r( s
G

G s)
r( A
(C )
O
y
x
Fig. 3.7

107
 3.13. Calculul curburii şi torsiunii unei curbe din spaţiu

Fie curba de ecuaţie:

G G
(C ) : r = r (t )
Atunci curbura curbei în punctul curent are expresia analitică
JG JG
1 r ′ × r ′′
= JG 3 (0.14)
R r′

iar torsiunea:
JG JG JJG JG JG JJG
1 ( r ′ × r ′′ ) ⋅ r ′′′ ( r ′, r ′′, r ′′′ )
= JG JG 2
= JG JG 2 (0.15)
T r ′ × r ′′ r ′ × r ′′

unde
G G G G
r = x(t )i + y (t ) j + z (t )k
JG G G G
r ′ = x′(t )i + y′(t ) j + z ′(t )k
JG G G G
r ′′ = x′′(t )i + y ′′(t ) j + z ′′(t )k
Să ne reamintim că produsul vectorial a doi vectori are expresia
analitică
G G G
i j k
JG JG G G G
r ′ × r ′′ = x′ y′ z ′ = Ai + B j + Ck
x′′ y′′ z ′′

unde
y′ z′ z ′ x′ x′ y′
A= ; B= ; C= ,
y ′′ z ′′ z ′′ x′′ x′′ y ′′
iar produsul mixt a trei vectori
x′ y′ z′
JG JG JJG JG JG JJG
( ) ( )
r ′ × r ′′ ⋅ r ′′′ =: r ′, r ′′, r ′′′ = x′′ y ′′ z ′′
x′′′ y ′′′ z ′′′
Întrucât
JG JG JG
r ′ = x ′2 + y ′ 2 + z ′ 2 ; r ′ × r ′′ = A2 + B 2 + C 2
108
se obţin relaţiile de calcul ale curburii şi torsiunii:
1 A2 + B 2 + C 2
= ,
( )
R 3 (0.16)
x ′ 2 + y ′2 + z ′2

x′ y′ z′
1 1
= x′′ y′′ z ′′ . (0.17)
T A2 + B 2 + C 2
x′′′ y ′′′ z ′′′

3.14. Cercul osculator într-un punct al unei curbe din spaţiu

Fie (C ) o curbă din spaţiu şi M ∈ (C ) punct regulat (vezi figura 3.8).

Se numeşte cerc osculator ( γ ) al unei curbe (C) în punctul M, cercul
situat în planul osculator corespunzator punctului M şi care are drept rază,
raza de curbură R, corespunzătoare acestui punct, iar centrul într-un
punct M 1 situat pe normala principală ( N p ) astfel încât:
G
b

M G
G n
τ
(C ) G M1
JG
z r ρ

x O y (γ )
Fig . 3.8

JJJJG G JJJJG JG G
MM1 = Rn, MM1 = ρ − r
Aşadar,
JG G G
ρ = r + Rn. (0.18)

109
 Pe componente, relaţia (0.19) se rescrie
⎛a⎞ ⎛ x⎞ ⎛α2 ⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎜ b ⎟ = ⎜ y ⎟ + R ⎜ β2 ⎟ (0.20)
⎜c⎟ ⎜ z⎟ ⎜γ ⎟
⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ 2⎠

3.15. Înfăşurătoarea unei familii de curbe în spaţiu

Fie ( Cα ) o familie de curbe depinzând de un parametru α definită de

sistemul
⎧⎪ F ( x, y, z;α ) = 0
( Cα ) : ⎨ (0.21)
⎪⎩G ( x, y, z;α ) = 0
Dacă ( γ ) este înfăşurătoarea familiei de curbe ( Cα ) , atunci coordonatele
unui punct M ∈ (γ ) sunt soluţiile sistemului
⎧ F ( x, y , z ; α ) = 0
⎪
⎪G ( x, y, z;α ) = 0
⎨ (0.22)
⎪ Fα′ ( x, y, z;α ) = 0
⎪G ′ x, y, z;α = 0
⎩ α( )
adică
⎧ x = x (α )
⎪
( γ ) : ⎨ y = y (α )
⎪
⎩ z = z (α ) .

3.16. Evoluta unei curbe din spaţiu

Se numeşte evolută a unei curbe (C) din spaţiu, o curbă ( γ ) care are
proprietatea că în fiecare din punctele ei regulate este tangentă la o
normală a curbei (C).

110
 Teoremă
Locul geometric al centrelor de curburăale unei curbe (C) din spaţiu
este o evolută a acestei curbe.
Dacă notăm:
M ( x, y, z ) − coordonatele punctului curent pe curbă;
N ( X , Y , Z ) − centrul de curbură corespunzător punctului M;
R − raza de curbură a curbei date,
atunci
G
b

M
G
G n
τ
(C ) G JG
N ( X ,Y , Z )
z r ρ

x O y
Fig. 3.9

⎧ X = x + α2 R
(γ ) : ⎪⎨Y = y + β 2 R (0.23)
⎪Z = z + γ R
⎩ 2

Observaţie
Dacă s este parametrul natural pe curba ( C ) , atunci
JG G G
ρ ( s ) = r ( s ) + Rn (0.24)
iar dacă derivăm:
JG G G
d ρ d r dR G d n G dR G ⎛ 1 G 1 G ⎞ dR G R
= + n+R =τ + n + R⎜ b − τ ⎟ = n+ (0.25)
ds ds ds ds ds ⎝T R ⎠ ds T
Egalitatea
JG
d ρ dR G R G
= n+ b (0.26)
ds ds T
JG
dρ
ne arată că vectorul este situat în planul normal la curba (C).
ds

111
 3.17. Evolventa unei curbe din spaţiu

Numim evolventă a unei curbe (C) din spaţiu o curbă ( γ ) a cărei evolută
este curba dată (C).
Observaţie
Din definiţie rezultă că tangentele la curba data ( C ) sunt normale ale
evolventei ( γ ) .
Fie M ( x, y, z ) ∈ (C ), dat (vezi figura 3.9) şi N ( X , Y , Z ) ∈ ( γ ) punctul
curent pe curbă. Ecuaţia curbei ( γ ) :
JG G JJJG
ρ ( s ) = r ( s ) + MN ⎫⎪ JG G G
JJJG G ⎬ ⇒ ρ = r + μτ (0.27)
MN = μ ( s )τ ⎪⎭
unde s-a notat
μ ( s ) − factor de proporţionalitate.
μ se determină din condiţia
JG JG
JJJG d ρ G dρ
MN ⊥ ⇔τ ⋅ =0 (0.28)
ds ds
Astfel din (0.27) şi (0.28) se obţine:
dμ
+ 1 = 0,
ds
de unde
μ = k − s, k = const.

Forma vectorială a ecuaţiei evolventei va fi

JG G G
(γ ) : ρ ( s ) = r ( s ) + ( k − s )τ (0.29)
sau pe componente
⎧ X = x + α1 ( k − s )
(γ ) : ⎨⎪Y = y + β1 (k − s) (0.30)
⎪ Z = z + γ (k − s)
⎩ 1

112
 G
unde prin α1 , β1 , γ 1 am notat parametrii directori ai tangentei τ la curba ( C )
G
τ = (α1 , β1 , γ 1 )
iar

y ′ (1 + y′2 ) 1 + y ′2 (1 + y′ ) 2 3

α1 = x + ; β1 = y + ; γ1 = . (0.31)
y′′ y′′ y′′

G
τ

DM
(C )

π
2 JG
s)
G

(γ ) dρ
r(

z D
ds
JG
ρ (s)
O y
x Fig . 3.10

113
 ab
B= ⎡ a cos ( a ln t ) + sin ( a ln t ) ⎤⎦
t ⎣
a
C = (1 + a 2 )
t
Cosinuşii directori ai binormalei fiind
A B C
cos α = , cos β = , cos γ =
A + B +C
2 2 2
A +B +C
2 2 2
± A + B2 + C 2
2

deducem că unghiul făcut de normala ( Bn ) cu axa Oz

C 1 + a2
cos γ = =± = const.
± A2 + B 2 + C 2 1 + a 2 + b2
Parametrii directori ai normalei principale se obţin din matricea
⎡ a1 b1 c1 ⎤
⎢ x′ y ′ z ′ ⎥
⎢ ⎥
⎢⎣ A B C ⎥⎦
respectiv
a1 = y′C − z ′B, b1 = z ′A − x′C , c1 = x′B − y′A
Va trebui să evaluăm doar coefientul c1
ab
c1 = x′B − y ′A = ⎡ a sin ( a ln t ) − cos ( a ln t ) ⎤⎦ ⋅ ⎡⎣ a cos ( a ln t ) + sin ( a ln t ) ⎤⎦ −
t ⎣
ab
− ⎡sin ( a ln t ) + a cos ( a ln t ) ⎤⎦ ⋅ ⎡⎣ a sin ( a ln t ) − cos ( a ln t ) ⎤⎦ = 0 ■
t ⎣

3.8. Planul rectifiant la o curbă în spaţiu

Planul rectifiant sau rectificator, notat ( Pr ) , este planul perpendicular

în M ( x, y, z ) ∈ (C ) pe normala principală şi are ecuaţia:
y′ z′ z ′ x′ x′ y′
( Pr ) : ( x − x) + (Y − y ) + (Z − z) = 0 (0.1)
b c c a a b
sau
( Pr ) : a1 ( X − x) + b1 (Y − y ) + c1 ( Z − z ) = 0 (0.2)

114
 Capitolul 4

GEOMETRIA DIFERENŢIALĂ A
SUPRAFEŢELOR

4.1. Reprezentarea unei suprafeţe

O suprafaţă ( S ) poate fi reprezentată prin următoarele ecuaţii

(I ) z = f ( x, y ) , ( x, y ) ∈ D0 ⊆ \ 2 ecuaţia explicită

( II ) F ( x, y, z ) = 0, ( x, y , z ) ∈ D ⊆ \ 3 ecuaţia implicită

⎧ x = x ( u, v )
⎪
( III ) ⎨ y = y ( u, v ) ( u, v ) ∈ D1 ⊆ \ 2 ecuaţiile parametrice
⎪
⎩ z = z ( u, v )
G G
( IV ) r = r ( u, v ) ( u, v ) ∈ D1 ⊂ \ 2 ecuaţia vectorială
Exemple
4.1. Sfera cu centru în origine şi de rază R
x2 + y 2 + z 2 = R2
are următoarele reprezentări:
z

M ( x, y , z )
R
ϕ
O
y
θ
M ′ ( x, y, 0 )
x
Fig. 4.1

115
(I ): z = ± R2 − x2 − y 2 , x2 + y 2 ≤ R2
unde
f ( x, y ) ≡ ± R 2 − x 2 − y 2 , ( x, y ) ∈ D, D = {( x, y ) ∈ \ 2 | x 2 + y 2 ≤ R 2 }
( II ) : F ( x, y , z ) ≡ x 2 + y 2 + z 2 − R 2 = 0

( III ) : ⎧ x = R cos θ sinψ 0 ≤ θ ≤ 2π ,

⎪
⎨ y = R sin θ sinψ π π
⎪ z = R cosψ ; − ≤ψ ≤
⎩ 2 2
Iată o altă parametrizare a acestei sfere
( III ′ ) : ⎧x = u
⎪⎪
⎨y = v (u 2
+ v2 ≤ R2 )
⎪
⎪⎩ z = ± R − u − v ;
2 2 2

4.2. Elipsoidul de ecuaţie

x2 y 2 z 2
(S ): + + =1
a2 b2 c2
poate avea următoarele reprezentări (vezi figura 4.3)
z

c
ψ M ( x, y , z )
O b
θ y

a
x
Fig .4.2

x2 y 2 x2 y 2
(I ): (S ) : z = ± 1− − , + ≤1
a 2 b2 a2 b2
x2 y 2 z 2
( II ) : (S ): + + −1 = 0
a2 b2 c 2

116
 ⎧ x = a cos θ sinψ 0 ≤ θ ≤ 2π ,
( III ) : ( S ) : ⎪⎨ y = b sin θ sinψ −
π
≤ψ ≤
π
⎪ z = c cosψ , 2 2
⎩
⎧ x = au
( III )′ : ⎪
( S ) : ⎨⎪ y = bv (
u 2 + v2 ≤ 1 )
⎪
⎪⎩ z = ± c 1 − u − v ,
2 2

4.3. Cilindrul de ecuaţie

(S ): x2 + y 2 = r 2
admite următoarele reprezentări
(I ): (S ): x2 + y 2 − r 2 = 0

( III ) : ⎧ x = r cos ϕ
( S ) : ⎪⎨ y = r sin ϕ
⎪z ∈ \
⎩
z

M ( x, y , z )
r

O
ϕ y

Fig . 4. 3

Observaţie
Numerele R, θ , ψ definesc coordonatele polare ale unui punct
M ( x, y, z ) pe sferă sau coordonatele sferice, u, v – coordonatele curbilinii
ale acestui punct, iar r , ϕ – coordonatele polare ale punctului M pe un
cilindru sau coordonatele cilindrice.
117
 Presupunem x ( u , v ) , y ( u, v ) , z ( u , v ) de clasă C1 ( D1 ) în sensul următor
⎡ xu′ yu′ zu′ ⎤
rang ⎢ ⎥=2 (4.1)
⎣ xu′ yv′ zv′ ⎦
∂x
unde prin xu sau xu′ s-a notat , derivata parţială a funcţiei x ( ⋅ , v ) în raport
∂u
cu u.
Condiţiile care definesc o suprafaţă regulată (netedă) se numesc
condiţii de regularitate (de netezime).
Punctele unei suprafeţe regulate sunt puncte ordinare, altfel ele se
numesc puncte singulare.
Condiţia (4.2) se poate scrie, de exemplu, pentru o suprafaţă definită
de ecuaţiile explicite ( I ) sub forma
f ′x2 + f ′y2 + 1 ≡/ 0; ( x, y ) ∈ D0 . (4.3)
Pentru o suprafaţă definită implicit, prin ( II ) , condiţiile de netezime se
reduc la
F ′x2 + Fy′2 + F ′z2 ≡/ 0, pe D ⊂ \ 3 (4.4)
sau dacă suprafaţa ( S ) este definită vectorial
JG JG G
ru′ × rv′ ≠ 0, (4.5)
ceea ce înseamnă că
JG JG
ru′ × rv′ ≠ 0
JG JG
sau, mai mult, nu toate componentele scalare ale vectorului ru′ × rv′ sunt nule.
Ţinând seama că
G G G
i j k
JG JG
ru′ × rv′ = xu′ yu′ zu′ ,
xv′ yv′ zv′

rezultă că pentru o suprafaţă definită parametric condiţia (4.5) se reduce la a

scrie, de exemplu
D ( x, y ) def xu′ yu′
= ≠ 0, ∀ ( u , v ) ∈ D1 .
D ( u , v ) xv′ yv′

118
 Exemple.
4.4 Sfera este o suprafaţă regulată.
Într-adevăr, dacă se calculează derivatele parţiale ale funcţiei
F ( x, y , z ) ≡ x 2 + y 2 + z 2 − R 2 = 0
rezultă
Fx′ = 2 x; Fy′ = 2 y; Fz′ = 2 z
şi mai departe
( )
F ′x2 + F ′y2 + F ′z2 ≡ 4 x 2 + y 2 + z 2 = 4 R 2 >0 ■

4.5 Elipsoidul este o suprafaţă regulată.

Se raţionează analog pentru
x2 y 2 z 2
F ( x, y , z ) ≡ + + − 1 = 0,
a 2 b2 c2
astfel că
2x 2y 2z
Fx′ = 2
; Fy′ = 2 ; Fz′ = 2 ,
a b c
de unde
⎛ x2 y 2 z 2 ⎞
F ′x2 + F ′y2 + F ′z2 ≡ 4 ⎜ 2 + 2 + 2 ⎟ = 4>0 ■
⎝a b c ⎠
4.6 Conul de rotaţie
x2 + y 2 = z 2
nu este o suprafaţă regulată.
z

O y

Fig . 4.4
119
 Într-adevăr, notând
F ( x, y, z ) ≡ x 2 + y 2 − z 2 = 0,
rezultă
Fx′ = 2 x; Fy′ = 2 y; Fz′ = −2 z.
Condiţia (4.4) nu este satisfăcută, întrucât expresia
(
F ′x2 + F ′y2 + F ′z2 ≡ 4 x 2 + y 2 + z 2 )
se anulează pentru x = y = z = 0. Mai mult, punctul ( 0,0,0 ) (vezi figura 4.4)
este punct pe suprafaţă, fiind chiar vârful conului.
Prin urmare, originea sistemului de coordonate este punct singular pentru
această suprafaţă ■
4.7. Suprafaţa
(S ): x = u cos v, y = u sin v, z = a v
este regulată.
Avem
G G G
i j k
JG JG G G G
ru′ × rv′ = cos v sin v 0 = a sin v i − a cos v j + u k ,
−u sin v u cos v a

de unde
JG JG
ru′ × rv′ = a 2 + u 2 ≠ 0 ■

4.2. Curbe coordonate pe o suprafaţă

Fie suprafaţa
⎧ x = x ( u, v )
⎪
( S ) : ⎨ y = y ( u, v ) ( u, v ) ∈ D ⊂ \ 2 , ( D = I × J ) (4.6)
⎪
⎩ z = z ( u, v ) ;
şi fie M 0 (u0 , v0 ) ∈ ( S ) un punct fixat, dar arbitrar (vezi figura 4.4).

120
 Pentru u = u0 = const. se obţine familia ( γ v ) de curbe – v, trasate pe
suprafaţa ( S ) , având ecuaţiile parametrice
⎧ x = x ( u0 , v )
G G ⎪
( γ v ) : r = r ( u 0 , v ) ⇔ ( γ v ) : ⎨ y = y ( u0 , v ) ( v ∈ I ). (4.7)
⎪
⎩ z = z ( u0 , v ) ,
În mod analog, pentru v = v0 = const. se găseste familia de curbe – u,
notată ( γ u ) , definită prin
⎧ x = x ( u , v0 )
G G ⎪
(γ u ) : r = r ( u, v0 ) ⇔ (γ u ) : ⎨ y = y ( u, v0 ) ( v ∈ J ). (4.8)
⎪
⎩ z = z ( u , v0 ) ,
Familiile de curbe ( γ u ) şi ( γ v ) au următoarele proprietăţi:

)
10 Prin punctul M 0 (u0 , v0 ) ∈ ( S ) trece câte o singură curbă din

familiile ( γ u ) şi ( γ v ) .

M ( u0 , v0 ) (S )
(γu ) (γv )

Fig . 4.5

)
20 Perechile (u , v) ∈ (C ) formează un sistem de coordonate locale

(curbilinii) pe suprafaţa (S). De aceea cele două familii ( γ u ) şi ( γ v ) se mai

numesc familii de curbe coordonate.
)
30 Cele două curbe de coordonate care trec printr-un punct M 0 al unei

suprafeţe regulate au în M 0 tangente distincte.

Într-adevăr, vectorii
JG G G G
ru′ = xu′ i + yu′ j + zu′ k
JG G G G
rv′ = xv′ i + yv′ j + zv′ k
121
calculaţi in M ( u0 , v0 ) sunt tangenţi la curbele coordonate ( γ u ) respectiv ( γ v ) ,
iar
G G G
i j k
JG JG D ( y , z ) G D ( z , x ) G D ( x, y ) G G
ru′ × rv′ = xu′ yu′ zu′ = i+ j+ k ≡/ 0
D ( u, v ) D ( u, v ) D ( u, v )
xv′ yv′ zv′
JG JG
întrucât ( S ) este o suprafaţă regulată. Deducem că vectorii ru′ şi rv′ nu sunt
coliniari, aşadar, cele două tangente în M 0 sunt distincte ■
Potivit acestor proprietăţi, spunem că familiile ( γ u ) şi ( γ v ) formează o
reţea pe suprafaţa ( S ) , numită şi reţeaua de curbe coordonate (vezi figura
4.3).
(γ v )

( S)

(γ u ) Fig. 4.5

Exemple
4.8. Referindu-ne la exemplul 4.1, familiile de curbe coordonate ( γ θ )
şi ( γ θ ) , definite prin
⎧ x = R cos θ 0 sinψ
(γ ϕ ) : ⎪⎨ y = R sin θ0 sinψ , θ = θ0 = const.
⎪ z = R cosψ
⎩
respectiv
⎧ x = R cos θ sinψ 0
(γ θ ) : ⎪⎨ y = R sin θ sinψ 0 , ψ = ψ 0 = const.
⎪ z = R cosψ
⎩ 0

122
 z z

M ( x, y, z ) M ( x, y, z )
φ (γθ )
φ0

y y
θ0 θ
(γ ϕ ) x
x b)
a)

Fig . 4. 6

reprezintă famiile de cercuri paralele, respectiv cercuri meridiane trasate

pe această sfera de rază R centrată în origine . Cele două familii de cercuri
formează reţeaua de curbe coordonate pe sfera dată parametric de ecuaţiile
(vezi figura 4.6 a şi b) ■
4.9. Fie suprafaţa
(S ): x = 2u − v; y = u 2 + v 2 ; z = u 3 − v 3
Pentru u = 1 se obţine o curbă din familia de curbe coordonate ( γ v ) ,
anume
(γ 1 ) : x = 2 − v; y = 1 + v 2 ; z = 1 − v3 ,
iar pentru v = −1 se găseşte, analog,
(γ 2 ) : x = 2u + 1; y = u 2 + 1; z = u 3 + 1 ■

4.3. Curbe oarecare trasate pe o suprafaţă

Fie suprafaţa ( S ) definită parametric de ecuaţiile

⎧ x = x ( u, v )
⎪
( S ) : ⎪⎨ y = y ( u, v ) ( u, v ) ∈ D ⊂ \ 2 (4.6)
⎪
⎪⎩ z = z ( u , v ) ;
şi fie M ( x, y, z ) punctul curent pe suprafaţă.
123
 Presupunem că între coordonatele curbilinii u şi v se stabileşte o relaţie
φ ( u , v ) = 0. În acest caz coordonatele carteziene ale punctului M vor depine
de un singur parametru.
Curba determinată de relaţia între coordonatele curbilinii ale punctului
curent M ∈ ( S ) poate avea una din reprezentările
(γ ) : F ( u, v ) = 0
(γ ) : v = f ( u )

M ( u0 , v0 ) (S )

(γ )

Fig. 4.7

De exemplu, o curbă ( γ ) reprezentată parametric prin

⎪⎧ u = u ( t )
(γ ) : ⎨ t ∈ ( a, b )
⎪⎩v = v ( t ) ;
situată pe suprafaţa (4.3) se va putea scrie sub forma
⎧ x = x (u (t ) , v (t ))
⎪
(γ ) : ⎪⎨ y = y ( u ( t ) , v ( t ) ) t ∈ ( a, b ) .
⎪
⎪⎩ z = z ( u ( t ) , v ( t ) ) ;
Exemplu
4.10. Fie suprafaţa
( S ) : x = u 2 + v 2 , y = u 2 − v 2 , z = uv.
Dacă
(γ ): v = au
este o curbă pe suprafaţa ( S ) , atunci că ecuaţia ei se mai poate scrie
(γ ) : x = u 2 + a 2u 2 , y = u 2 − a 2u 2 , z = au 2 ■

124
 4.4. Curbe trasate pe o suprafaţă şi date prin ecuaţiile diferenţiale

( i ) Fie ecuaţia diferenţială ordinară de ordinul întâi

⎧ dv
⎪ = h ( u, v )
⎨ du ( u, v ) ∈ ( a, b ) × ( c,d ) (4.9)
⎪v |u = u = v0
⎩ 0

unde h ( u , v ) este o funcţie dată.

În condiţiile teoremei de existenţă şi unicitate a soluţiei a ecuaţiilor
diferenţiale de ordinul întâi, rezultă că există o singură funcţie v = f (u )
de clasă C1 ( a, b ) care satisface ecuaţia (4.9)1 şi trece prin punctul ( u0 , v0 ) .
Aşadar, există o unică curbă integrală
(γ ) : v = f ( u ) (4.10)

a ecuaţiei ce trece prin punctul ( u0 , v0 ) (vezi figura 4.3).

Dacă se renunţă la condiţia iniţială (4.9)2, atunci soluţiile ecuaţiile sunt
date implicit de relaţia
( γ C ) : Φ ( u , v, C ) = 0 (4.11)
care reprezintă o familie de curbe integrale depinzând de un parametru C,
C fiind o constantă de integrare.
Astfel, ecuaţia diferenţială defineşte o familie de curbe uniparametrice
pe suprafaţa ( S ) , aşa încât prin fiecare punct al suprafeţei trece o singură
curbă din această familie.
( ii ) Fie ecuaţia diferenţială ordinară de ordinul al doilea
d2 v ⎛ dv ⎞
2
= g ⎜ u , v, ⎟ (4.12)
du ⎝ du ⎠
Dacă sunt satisfăcute condiţiile de existenţă şi unicitate a soluţiilor
ecuaţiei, atunci există o singură curbă (4.10) care trece prin punctul ( u0 , v0 )
(γ ) : v = f ( u )
Prin urmare, ecuaţia diferenţială (4.12) defineşte o familie de curbe
integrale
125
 Ψ ( u, v, C1 , C2 ) = 0 (4.13)
trasate pe suprafaţa ( S ) . Prin fiecare punct M al suprafeţei trec o infinitate
de curbe din familia (4.13) depinzând de doi parametrii C1 şi C2 , dar
numai una singură dintre acestea trece prin punctul ( u0 , v0 ) , având
tangentă dată.

4.5. Planul tangent într-un punct al unei suprafeţe

Fie o suprafaţă
⎧ x = x ( u, v )
⎪
( S ) : ⎪⎨ y = y ( u, v ) ( u, v ) ∈ D ⊂ \ 2
⎪
⎪⎩ z = z ( u , v ) ;
M ( u, v ) un punct ordinar situat pe ( S ) şi fie curbele coordonate ( γ u ) şi ( γ v )
duse prin acest punct. Din proprietatea 30) de la paragraful 4.4 rezultă că
există două tangente distincte ce trec prin acest punct la curbele coordonate.
Mai mult, prin M trec o infinitate de curbe oarecare trasate pe suprafaţa
( S ) şi să considerăm toate tangentele în M la aceste curbe.
Numim plan tangent ( Pt ) într-un punct M al suprafeţei regulate ( S ) ,
locul geometric al tangentelor duse la toate curbele pe suprafaţă care
trec prin M.
z

O y
r r′t ( Pt )
x
(γ v ) rv′

ru′
M (γ u )
( S)
(γ )
Fig . 4.8

126
 Fie
⎧ x = x (t )
(γ ) : ⎪⎨ ( t ∈ ( a, b ) )
⎪⎩ y = y ( t ) ,
o curbă oarecare pe suprafaţa ( S ) care trece prin M, definită vectorial prin
G G
( S ) : r = r ( u, v )
Atunci ecuaţia vectorială a curbei este
G G
( γ ) : r = r ( u ( t ) , v ( t ) ) , t ∈ ( a, b ) .
Vectorul tangent în M la ( γ ) va fi
JG JG JG
rt′ = ru′ u ′ ( t ) + rv′ v′ ( t ) (4.14)
JG JG JG
Relaţia (4.14) exprimă faptul că rt′ este coplanar cu vectorii ru′ şi rv′ care
potivit celor de mai sus sunt necoliniari.
Prin urmare, tangenta la o curbă ( γ ) situată pe suprafaţa ( S ) ce trece
JG JG
prin M este situată în planul tangentelor ru′ şi rv′ duse la curbele coordonate
ce trec prin acest punct.
Suprafaţa generată de aceste tangente este aşadar un plan.
( i ) Planul tangent la suprafaţa ( S ) , definită parametric de ecuaţiile
JG JG
(4.3) se determină considerând vectori directori tangentele ru′ şi rv′ la curbele
coordonate duse prin punctul M ∈ ( S ) .
Dacă notăm
N ( X , Y ) − punctul curent al planului tangent,
M ( x, y, z ) − punctul curent al suprafeţei ( S ) , atunci ecuaţia planului
tangent este
X −x Y−y Z−z
( Pt ) : xu′ yu′ zu′ = 0 (4.15)
xv′ yv′ zv′
sau
( Pt ) : A ( X − x ) + B (Y − y ) + C ( Z − z ) = 0 (4.16)
unde

127
 D ( y, z ) yu′ zu′ D ( z , x ) zu′ xu′ D ( x, y ) xu′ yu′
A= = ;B= = ;C = = . (4.17)
D ( u, v ) yv′ zv′ D ( u , v ) zv′ xv′ D ( u , v ) xu′ yv′

Observaţie
Coeficienţii A, B, C din ecuaţia (4.16) definiţi de relaţiile (4.17) sunt
parametrii directori ai normalei planului tangent în punctul curent la
suprafaţa ( S ) .
( ii ) Dacă suprafaţa ( S ) este reprezentată cartezian de ecuaţia explicită
( S ) : z = f ( x, y ) ; ( x , y ) ∈ D ,
atunci se poate considera parametrizarea
⎧x = u
⎪
(S ) : ⎨y = v ; ( u, v ) ∈ D (4.18)
⎪ z = f u, v
⎩ ( )
Întrucât
xu′ = 1; yu′ = 0; zu′ = p,
xv′ = 0; yv′ = 1; zv′ = q,
unde s-a notat
p = f x′ = f u′; q = f y′ = f v′
ecuaţia (4.15) devine
X −x Y−y Z−z
( Pt ) : 1 0 p =0 (4.19)
0 1 q
sau altfel scris
( Pt ) : p ( X − x ) + q (Y − y ) − ( Z − z ) = 0 (4.20)
( iii ) Dacă suprafaţa ( S ) este reprezentată cartezian de ecuaţia
implicită
F ( x, y, z ) = 0, ( x, y, z ) ∈ D ⊆ \ 3 ,
şi presupununând că z este definită implicit de x şi y, atunci din teorema
funcţiilor implicite rezultă că

128
 Fx′ Fy′
p=− ;q=− (4.21)
Fz′ Fz′
astfel că ecuaţia (4.20) se rescrie sub forma
( Pt ) : ( X − x ) Fx′ + (Y − y ) Fy′ + Fz′ ( Z − z ) = 0 (4.22)

Exemple
4.11. Să se scrie ecuaţia planului tangent în punctul curent situat pe
suprafaţa sferei de rază R.
(S ): F ( x, y , z ) ≡ x 2 + y 2 + z 2 − R 2 = 0
Aşa cum avăzut mai sus sfera este o suprafaţă regulată, iar într-un
punct arbitrar M ( x, y, z ) ∈ ( S ) putem scrie
Fx′ = 2 x; Fy′ = 2 y; Fz′ = 2 z
Prin urmare, ecuaţia (4.20) devine
( Pt ) : ( X − x ) x + (Y − y ) y − ( Z − z ) z = 0
însă, dacă se ţine seama că
x2 + y 2 + z 2 = R2 ,
atunci ecuaţia planului tangent devine
xX + yY + zZ = R 2 ■ (4.23)
Observaţie
În liceu obişnuiam să scriem planul tangent în punctul M ( x0 , y0 , z0 ) la
sfera
x2 + y 2 + z 2 = R2
prin aşa-zisa dedublare în ecuaţia sferei, adică tocmai ecuaţia (4.23) scrisă
sub forma
xx0 + yy0 + zz0 = R 2 (4.24)
4.12. Să se scrie ecuaţia planului tangent în punctul curent situat pe
elipsoidul de ecuaţie
x2 y 2 z 2
(S ): + + =1
a2 b2 c2
Notând
x2 y 2 z 2
(S ): F ( x, y , z ) ≡ + + − 1 = 0,
a 2 b2 x2
129
se observă că
x y z
Fx′ = 2 ; Fy′ = 2 ; Fz′ = 2 ,
a b c
iar cum
⎛ x2 y 2 z 2 ⎞
Fx′2 + Fy′2 + Fz′2 = 4 ⎜ 2 + 2 + 2 ⎟ = 4 ≡ 0
⎝a b x ⎠
rezultă că elipsoidul este o suprafaţă regulată. Ecuaţia planului tangent se va
scrie la fel ca în exemplul 4.11, adică înlocuind Fx′, Fy′, Fz′ de mai sus în
ecuaţia (4.20)
2x 2y 2z
( Pt ) : ( X − x ) 2
+ (Y − y ) 2 − ( Z − z ) 2 = 0
a b c
Desfacem parantezele şi ţinem seama că
x2 y 2 z 2
+ + = 1,
a 2 b2 c2
de unde
⎛ 2 ⎞
2x 2 y 2z ⎜x y2 z2 ⎟
X + Y + Z − 2 ⎜ a 2 b 2 c 2 ⎟ = 0,
+ +
a2 b2 c2 ⎜  
⎟
⎝ =1 ⎠
iar în final, ecuaţia planului tangent se va scrie
x y z
( Pt ) : X + Y + Z =1 ■
a b c
4.13. Fie suprafaţa
(S ): x 2 + 2 xy + y 2 + 4 xz + z 2 + 2 x + 4 y − 6 z + 8 = 0
Să se afle ecuaţia planului tangent în punctul M ( 0,0, 2 ) .
Întrucât
Fx′ = 2 x + 2 y + 4 z + 2; Fy′ = 2 x + 2 y + 4; Fz′ = 4 x + 2 y − 6

rezultă că în ( 0,0, 2 ) parametrii directori ai planului tangent sunt

Fx′ = 10; Fx′ = 4; Fx′ = −2
astfel că ecuaţia (4.22) devine
10 X + 4Y − 2 ( Z − 2 ) = 2
sau
10 X + 4Y − 2 Z + 2 = 0 ■

130
 4.14. Fie suprafaţa
(S ): z = 5x2 + 4 y − 3
Să se determine ecuaţia planului tangent în punctul M (1,0, 2 ) .
Să observăm că suprafaţa este definită cartezian explicit, astfel pentru
f ( x, y ) ≡ 5 x 2 + 4 y − 3
rezultă că
p = f x′ = 10 x; q = f y′ = 4.

În punctul (1,0, 2 ) coeficienţii p, q devin p = 10, q = 4, iar ecuaţia (4.20)

devine
10 ( X − 1) + 4Y − ( Z − 2 ) = 0
de unde se găseşte în final
10 X + 4Y − Z − 8 = 0 ■
4.15. Fie suprafaţa
(S ): x = u cos v, y = u sin v, z = a v

Să se determine ecuaţia planului tangent în punctul curent pe suprafaţă.

Forma parametrică sub care este dată suprafaţa indică faptul că
planului tangent este dat de ecuaţia (4.15). Evaluăm mai întâi derivatele de
ordinul întâi ale lui x, z, y respectiv
xu′ = cos v; yu′ = sin v; zu′ = a
xv′ = −u sin v; yv′ = u cos v; zv′ = 0

iar, mai departe ecuaţia (4.15) se va scrie

X − u cos v Y − u sin v Z − av
( Pt ) : cos v sin v 0 =0
−u sin v u cos v a

Dezvoltând determinantul se obţine

a sin v ( X − u cos v ) − a cos v (Y − u sin v ) + u ( Z − av ) = 0

sau
a sin vX − a cos v + uZ − auv + 2au sin v cos v = 0 ■

131
 4.6. Normala într-un punct la o suprafaţă

Se numeşte normala într-un punct ordinar M la o suprafaţă

( S ) dreapta perpendiculară în M la planul tangent în acel punct.
Parametrii directori ai normalei sunt tocmai parametrii directori ai
planului tangent, aşa cum am văzut în paragraful 4.5.
Notăm (vezi figura 4.9):
N ( X , Y , Z ) − punctul curent al normalei,
M ( x, y, z ) − coordonatele punctului curent pe suprafaţă.

( i ) Presupunem că suprafaţa este reprezentată parametric prin

⎧ x = x ( u, v )
⎪
( S ) : ⎪⎨ y = y ( u, v ) , ( u, v ) ∈ D ⊂ \ 2 (4.3)
⎪
⎪⎩ z = z ( u , v )

Ţinând seama de ecuaţia planului tangent (4.16) rezultă

X −x Y−y Z−z
( MN ) : = =
D ( y , z ) D ( z , x ) D ( x, y ) (4.25)
D ( u, v ) D ( u, v ) D ( u, v )

sau cu notaţiile
D ( y, z ) yu′ zu′ D ( z , x ) zu′ xu′ D ( x, y ) xu′ yu′
A= = ;B= = ;C = = (4.26)
D ( u, v ) yv′ zv′ D ( u , v ) zv′ xv′ D ( u , v ) xu′ yv′
ecuaţia normalei se mai scrie
X −x Y −y Z−z
( MN ) : = = (4.27)
A B C
( ii ) Dacă suprafaţa ( S ) este dată cartezian explicit
( S ) : z = f ( x, y ) , ( x , y ) ∈ D
atunci potrivit ecuaţiei (4.20) vom scrie
X −x Y−y Z−z
( MN ) : = = (4.28)
p q −1

132
 ( iii ) Dacă suprafaţa ( S ) este dată cartezian implicit, atunci din (4.22)
rezultă
X −x Y−y Z−z
( MN ) : = = (4.29)
Fx′ Fy′ Fz′
Exemple
4.16. Fie suprafaţa
⎧ x = ( b + r cos v ) cos u
⎪
( S ) : ⎨ y = ( b + r cos v ) sin u
⎪ z = r sin v
⎩
⎛π π ⎞
numită torr. Să determinăm normala la suprafaţa ( S ) în punctul M ⎜ , ⎟
⎝4 2⎠
situat pe ( S ) .
Pentru a aplica formula (4.25) vom determina mai întâi derivatele
parţiale de ordinul întâi ale componentelor x, z, y ale vectorului de poziţie,
apoi coeficienţii A, B, C din relaţiile (4.26). Astfel
xu′ = − ( b + r cos v ) sin u; yu′ = ( b + r cos v ) cos u; zu′ = 0,
xv′ = − r sin v cos u; y ′ = r sin v cos u; zv′ = r cos v
de unde
yu′ zu′ ( b + r cos v ) cos u 0
A= = = a ( b + r cos v ) cos u cos v
yv′ zv′ r sin v cos u r cos v
zu′ xu′ 0 − ( b + r cos v ) sin u
B= = = a ( b + r cos v ) sin u cos v
zv′ xv′ r cos v − r sin v cos u
xu′ yu′ − ( b + r cos v ) sin u ( b + r cos v ) cos u
C= = = r ( b + r cos v ) sin v
xu′ yv′ − r sin v cos u r sin v cos u

⎛ π π⎞
În punctul M ⎜ u = , v = ⎟ aceşti coeficienţi sunt
⎝ 4 2⎠
A = 0; B = 0; C = rb.
Pe de altă parte, coordonatele carteziene ale punctului M pe suprafaţă
sunt
⎛π π ⎞ b ⎛π π ⎞ b ⎛π π ⎞
x = x⎜ , ⎟ = ; y= y⎜ , ⎟ = ; z = z⎜ , ⎟ = r
⎝4 2⎠ 2 ⎝4 2⎠ 2 ⎝4 2⎠

133
 Aşadar, normala ( MN ) are ecuaţiile canonice
b b
X− Y−
2 = 2 = Z −r ■
( MN ) :
0 0 rb
4.17. Să se scrie ecuaţiile planului tangent şi a normalei în punctul
M (1, 3, 4 ) la suprafaţa

⎧ x=u
⎪
( S ) : ⎨ y = u 2 − 2v
⎪
⎩ z = u − 3uv
3

Cordonatele curbilinii ale punctului se obţin din egalităţile

u = 1; u 2 − v = 3; u 3 − 3uv = 4
de unde găsim valorile u = 1, v = −1. Evaluăm derivatele parţiale de ordinul
întâi ale funcţiilor x ( u , v ) , y ( u , v ) , z ( u , v ) respectiv
xu′ = 1; yu′ = 2u; zu′ = 3u 2 ;
xv′ = 0; yv′ = −2; zv′ = −3u.
De aici rezultă coeficienţii (4.26)
A = −6v; B = 3v; C = −2.
iar pentru u = 1 şi v = −1 se obţin valorile A = 0; B = −3; C = −2. Mai departe,
ecuaţia planului tangent îm punctul M se scrie
( Pt ) : 0 ( X − 1) + 3 (Y − 3) − 2 ( Z − 4 ) = 0
sau
( Pt ) : 3Y − 2Z − 1 = 0.
Ecuaţia normalei în acelaşi punct se va scrie imediat ţinând seama de
(4.25) şi (4.26)
X −1 Y − 3 Z − 4
( MN ) : = = ■
0 3 −2

134
 4.7. Orientarea normalei într-un punct la o suprafaţă

Pe normala ( MN ) la suprafaţa ( S ) (vezi figura 4.9) alegem un sens

G
pozitiv determinat de un versor υ ales pe normală
G G G G
υ = cos α i + cos β j + cos γ k , (4.30)
unde, cos α , cos β , cos γ sunt cosinuşii directori ai normalei şi se
determină pentru fiecare tip de reprezentare, ţinând seama de faptul că
versorul (direcţia) unui vector se determină împărţind coordonatele
vectorului la modulul (norma) sa.
G G
În general, pe normala ( MN ) se pot alege doi versori υ şi −υ .
Corespunzător fiecărui tip de reprezentare se pun în evidenţă expresiile
analitice ale cosinuşilor directori ai normalei.
z N

O y
x
r
υ rv′
ru′
(S )
M (γv )
(γ u )

Fig . 4.9

( i ) pentru o suprafaţă ( S ) dată de ecuaţiile ( III ) :

A B
cos α = , cos β = ,
± A + B +C
2 2 2
± A + B2 + C 2
2
(4.31)
C
cos γ = .
± A2 + B 2 + C 2
unde,
D( y, z ) D ( z , x) D ( x, y )
A= , B= , C= (4.32)
D(u , v) D(u, v) D (u , v)
135
 ( ii ) pentru o suprafaţă ( S ) dată de ecuaţia explicită ( I ) :
p q
cos α = , cos β = ,
± 1 + p2 + q2 ± 1 + p2 + q2
(4.33)
−1
cos γ = .
± 1 + p2 + q2

( iii ) pentru o suprafaţă ( S ) dată de ecuaţia implicită ( II ) :

Fx′ Fy′
cos α = , cos β = ,
± Fx′ + Fy′ + Fz′
2 2 2
± Fx′ + Fy′2 + Fz′2
2

Fz′
(4.34)
cos γ = .
± Fx′2 + Fy′2 + Fz′2

Observaţie
10) Dacă suprafaţa ( S ) este tăiată de o paralelă la axa Oz în cel mult
G
un punct, atunci versorul υ face cu axa Oz un unghi ascuţit i.e. cos γ > 0.
Dacă punem în evidenţă cele două curbe coordonate care trec prin
punctul M (u , v) ∈ ( S ), atunci
G G G
ru′ × rv′
υ= G G (4.35)
ru′ × rv′
unde
G G G G G G
ru′ × rv′ = ru′ rv′ sin rn ′ ′
u , rv , ( )
Reamintim că
G G G
i j k
G G G G G
ru′ × rv′ = xu′ yu′ zu′ = Ai + B j + Ck
xv′ yv′ zv′

unde sunt definiţi de relaţiile (4.32).

Introducem notaţiile lui Gauss
JG 2
E = ru′ = xu′ 2 + yu′ 2 + zu′ 2
JG JG
F = ru′ ⋅ rv′ = xu′ xv′ + yu′ yv′ + zu′ zu′ (4.36)
JG 2
G = rv′ = xv′ 2 + yv′ 2 + zv′ 2

136
 Atunci
JG JG 2 JG 2 JG 2 JG 2 JG 2 JG JG
ru′ × rv′ = ru′ rv′ − ru′ rv′ cos 2 (ru′, rv′)
JG JG 2
ru′ × rv′ = EG − F 2 ≡ A2 + B 2 + C 2

În aceste condiţii, cosinuşii directori ai normalei daţi de (4.31) se mai

pot scrie
A B
cos α = , cos β = ,
± EG − F 2
± EG − F 2
(4.37)
C
cos γ = .
± EG − F 2
Exemple
4.18. Fie suprafaţa
(S ): x = u cos v, y = u sin v, z = a v
Să se determine versorul normalei la suprafaţa ( S ) în punctul curent.
Formăm matricea
A B C A B C
xu′ yu′ zu′ = cos v sin v 0
xv′ yv′ zv′ −u sin v u cos v a
unde
yu′ zu′ z′ xu′ x′ yu′
A= = a sin v; B = u = − a cos v; C = u =u
yv′ zv′ zv′ xv′ xu′ yv′
iar
A2 + B 2 + C 2 = u 2 + a 2 .
Cu ajutorul relaţiilor (4.31) obţinem cosinuşii directori ai normalei
a sin v − a cos v u
cos α = ; cos β = ; cos γ =
± u2 + a2 ± u 2 + a2 ± u2 + a2
iar în final
G G G G a sin v G a cos v G u G
υ = cos α i + cos β j + cos γ k = i− j+ k ■
± u2 + a2 ± u 2 + a2 ± u 2 + a2

137
 4.19. Să se determine cosinuşii drectori ai normalei la semisfera
(S ): F ( x, y, z ) ≡ x 2 + y 2 + z 2 − R 2 = 0, z > 0 .
Întrucât,
Fx′ = 2 x; Fy′ = 2 y; Fz′ = 2 z ,
iar
( )
Fx′2 + Fy′2 + Fz′2 = 4 x 2 + y 2 + z 2 = 4 R 2

rezultă că
x y z
cos α = ; cos β = ; cos γ = ■
R R R
Observaţie
Dacă normala în punctul curent al unei suprafeţe păstrează direcţia
fixă, suprafaţa este un plan.
JG
Într-adevăr, fie r0 vectorul de poziţie al unui punct fix M 0 pe
G
suprafaţă, iar r ( u , v ) vectorul de poziţie al punctului curent M ∈ ( S ) . Fie, de
G
asemenea, υ versorul normalei în M la suprafaţă.
Notăm
G G JG
p = υ ⋅ r − r0 ( ) (4.38)
G
unde p = p ( u , v ) . Întrucât υ păstrează direcţie fixă, deducem că
JJG JJG
υu = 0; υv = 0.
Pe de altă parte, dacă derivăm în (4.38) în raport cu u, respectiv, v se
obţin egalităţile
G JG G JG
pu = υ ⋅ ru ; pv = υ ⋅ rv
JG JG
Însă ru şi rv sunt situaţi în planul tangent la suprafaţă în punctul M astfel
G JG G JG
υ ⊥ ru , υ ⊥ rv
de unde rezultă că
pu = pv = 0.
G JG
Prin urmare, p = const. În particular, pentru r = r0 , produsul scalar
(4.38) este nul, deci
G G JG
(
υ ⋅ r − r0 = 0) (4.39)
Relaţia (4.39) reprezintă tocmai ecuaţia unui plan ■

138
 4.8. Prima formă pătratică fundamentală a unei suprafeţe

4.8.1. Elementul de arc al unei curbe pe o suprafaţă

( i ) Fie ( S ) suprafaţa dată de ecuaţiile parametrice ( III )

⎧ x = x ( u, v )
⎪
( S ) : ⎨ y = y ( u, v ) , ( u, v ) ∈ D ⊆ \ 2
⎪
⎩ z = z ( u, v )
şi fie o curbă ( γ ) trasată pe acestă suprafaţă
⎧u = u ( t )
(γ ) : ⎪⎨ , t∈I
⎪⎩v = v ( t )
unde u ( ⋅) , v ( ⋅) sunt funcţii derivabile. Fie M ∈ (γ ), un punct având vectorul
G JJJG G
de poziţie r = OM = r ( u ( t ) , v ( t ) ) . Reamintim că,
G
d s d r (t )
=
dt dt
Atunci
JG G
d s = r ′(t ) d t = d r
Însă,
G JG JG
d r = ru′ d u + rv′ d v
rezultă, atunci
G G JG 2 JG 2 JG JG
d s 2 = d r ⋅ d r = ru′ d u 2 + rv′ d v 2 + 2ru′ ⋅ rv′ d u d v

sau
d s2 = E d u 2 + 2F d u d v + G d v2 (4.40)
Relaţia (4.40) exprimă pătratul elementului de arc al curbei ( γ ) pe
suprafaţa ( S ) şi se mai numeşte prima forma pătratică fundamentală.
( ii ) Fie ( S ) dată de ecuaţia explicită
( S ) : z = f ( x, y ) , ( x, y ) ∈ D ⊂ \ 2 .

139
 Alegem parametrizarea
(S ): x = u; y = v; z = f ( u , v ) ; ( u, v ) ∈ D
În acest caz, coeficienţii lui Gauss se rescriu sub forma
E = 1 + p 2 , F = pq, G = 1 + q 2 , (4.41)
iar pătratul elementului de arc
( ) (
d s 2 = 1 + p 2 d x + 2 pq d x d y + 1 + q 2 d y 2 ) (4.42)
unde
p = − f x′, q = − f y′ (4.43)
( ii ) Fie o suprafaţă reprezentată cartezian de ecuaţia
( S ) : F ( x, y, z ) = 0, ( x, y, z ) ∈ Δ ⊂ \ 3
Presupunând că z este funcţie implicită de x şi y, atunci cum
Fx′ Fy′
p=− , q=− (4.21)
Fz′ Fz′
rezultă că
1 ⎡ 2
d s2 = (
Fz′2 ⎣
) ( )
Fx′ + Fz′2 d x 2 + 2 Fx′Fy′ d x d y + Fy′2 + Fz′2 d y 2 ⎤⎦ (4.44)

Observaţie
Coeficienţii E , F , G definiţi de relaţiile (4.36) formează primul grup al
lui Gauss.
Exemple
4.20. Fie suprafaţa
(S ): x = u cos v, y = u sin v, z = uv

Să se scrie prima formă fundamentală a suprafeţei.

Evaluăm derivatele parţiale de ordinul întâi ale cooordinatelor x, z, y
vectorului de poziţie corespunzător unui punct curent pe suprafaţă şi apoi
aplicăm relaţiile (4.36) şi (4.40). Aşadar
xu′ = u sin v; yu′ = u sin v; zu′ = v,

xv′ = −u sin v; yv′ = u cos v; zv′ = u.

iar

140
 E = xu′ 2 + yu′ 2 + zu′ 2 = 1 + v 2 ;

F = xu′ xv′ + yu′ yv′ + zu′ zu′ = 2u 2 ;

G = xv′ 2 + yv′ 2 + zv′ 2 = uv.
Deducem că
( )
d s 2 = 1 + v 2 d u 2 + 2uv d u d v + 2u 2 d v 2 ■

4.21 Să se determine prima formă fundamentală a suprafeţei pe sfera

de ecuaţie
(S ): F ( x, y, z ) ≡ x 2 + y 2 + z 2 − R 2 = 0.
Întrucât,
Fx′ = 2 x; Fy′ = 2 y; Fz′ = 2 z,
relaţia (4.44) devine
⎛ x2 ⎞ xy ⎛ y2 ⎞
d s 2 = ⎜1 + 2 ⎟ d x 2 + d x d y + ⎜1 + 2 ⎟ d y 2 ■
⎝ z ⎠ z ⎝ z ⎠

4.22. Să se determine prima formă fundamentală a suprafeţei pe

paraboloidul de ecuaţie
x2 + y 2
2z = ,a≠0
a
Notăm
x2 + y2
f ( x, y ) =
2a
În acest caz, coeficienţii E , F , G sunt daţi de relaţiile (4.41) sunt
respectiv
x2 xy y2
E = 1 + p2 = 1 + ; F = pq = ; G = 1 + q 2
= 1 + ,
a2 a2 a2
de unde, în virtutea formulei (4.42) rezultă prima formă fundamentală
⎛ x2 ⎞ 2 xy ⎛ y2 ⎞
d s 2 = ⎜1 + 2 ⎟ d x 2 + 2 d x d y + ⎜1 + 2 ⎟ d y 2 ■
⎝ a ⎠ a ⎝ a ⎠

141
 4.8.2. Lungimea unui arc de curbă trasată pe o suprafaţă

( i ) Pentru o suprafaţă ( S ) dată de ecuaţiile parametrice ( III ) , elementul

AB ⊂ ( γ ) se obţine din relaţia (4.40)

de arc p

d s = E d u 2 + 2F d u d v + G d v2 (4.45)
Observaţie
Forma pătratică
E d u 2 + 2F d u d v + G d v2 (4.46)
este pozitiv definită.
Într-adevăr, expresia (4.46) se poate scrie
⎡ dv ⎛ dv ⎞ ⎤
2

E d u + 2F d u d v + G d v = d u ⎢ E + 2F
2 2
+ G⎜
2
⎟ ⎥
⎣⎢ du ⎝ d u ⎠ ⎦⎥
unde discriminantul expresiei de gradul doi este

( )
F 2 − EG = − EG − F 2 = − A2 + B 2 + C 2 < 0.( )
JG 2
Cum coeficientul termenului de gradul doi, G = rv este pozitiv,
deducem că forma pătratică (4.46) este pozitiv definită ■
Ţinând seama că
du dv
du = d t; d v = dt
dt dt
relaţia (4.45) se mai scrie sub forma
2 2
⎛ du ⎞ du dv ⎛ dv ⎞
ds = E⎜ ⎟ + 2F + G ⎜ ⎟ dt.
⎝ dt ⎠ dt dt ⎝ dt ⎠

AB ⊂ ( γ ) (vezi figura 4.10) unde A şi B corespund valorilor

Fie arcul p

t = t0 , respectiv, t = t1 . Atunci lungimea arcului p

AB va dată de integrala
2 2
t2 ⎛ du ⎞ du dv ⎛ dv ⎞
Ap
AB
= ∫t1
E ⎜ ⎟ + 2F
⎝ dt ⎠ dt dt
+ G ⎜ ⎟ dt
⎝ dt ⎠
(4.47)

142
 Cazuri particulare
)
10 u = const ⇒ ( γ ) ≡ ( γ v ) ∴ du = 0, ds = Gdu ,
v2
lp
AB
= ∫v1
Gdv (4.48)

)
20 v = const ⇒ ( γ ) ≡ ( γ u ) ∴ dv = 0, ds = Edu ,
u2
lp
AB
= ∫u1
Edv (4.49)

A ( t1 )
i
(S )
(γ ) B ( t2 )
i

Fig . 4.10

Exemple
4.23. Fie suprafaţa
(S ): x = u cos v, y = u sin v, z = av
şi curbele
(γ 1 ) : 2u − av 2 = 0; (γ 2 ) : 2u + av 2 = 0; (γ 3 ) : v = 1.
trasate pe această suprafaţă.
Să se calculeze perimetrul triunghiului ABC pe suprafaţa ( S ) , ale
cărui vârfuri sunt punctele de intersecţia ale curbelor date.
Coordonatele A, B, C se obţin, respectiv din rezolvarea sistemelor de
ecuaţii (vezi figura 4.10)
⎧2u − av 2 = 0 ⎪⎧2u − av = 0 ⎧2u + av 2 = 0
2
A: ⎨ ; B: ⎨ ; C : ⎨ .
⎩ v =1 ⎪⎩2u + av = 0
2
⎩ v =1
Aşadar
⎛a ⎞ ⎛ a ⎞
A ⎜ , 1⎟ ; B ( 0,0 ) ; C ⎜ − , 1⎟ .
⎝2 ⎠ ⎝ 2 ⎠

143
 Evaluăm coeficienţii lui Gauss corespunzători suprafeţei ( S ) cu ajutorul
relaţiilor (4.36).
C
(γ 2 )
(γ3 )
B
(γ1 )
A
Fig . 4.11

Astfel
xu′ = cos v; yu′ = sin v; zu′ = 0,
xv′ = −u sin v; yv′ = u cos v; zv′ = a.
de unde rezultă
E = xu′ 2 + yu′ 2 + zu′ 2 = 1;
F = xu′ xv′ + yu′ yv′ + zu′ zu′ =
= −u sin v cos v + u sin v cos v = 0;
G = xv′ 2 + yv′ 2 + zv′ 2 = u 2 + a 2 .
Din (4.40) prima forma fundamentală este în acest caz
( )
d s2 = d u2 + u 2 + a2 d v2 ,

iar din (4.45) se obţine elementul de arc pe suprafaţa ( S )

(
d s = d u 2 + u 2 + a2 d v2 . )
Elementul de arc al curbei ( γ 1 )
Alegem drept parametru al curbei ( γ 1 ) coordonata curbilinie v; astfel
av 2
(γ 1 ) : u = ; d u = av d v,
2
iar elementul de arc al curbei ( γ 1 ) este

⎛ a 2v2 ⎞
( )
d s = d u 2 + u 2 + a2 d v2 = a2v2 d v2 + ⎜ + a2 ⎟ d v2 =
⎝ 4 ⎠

a2v4 ⎛ v2 ⎞
= av 2 + a 2 + d v = a ⎜ 1 + ⎟ d v.
4 ⎝ 2⎠
144
 Elementul de arc al curbei ( γ 2 )
Pe curba ( γ 2 ) se alege drept parametru v
av 2
(γ 1 ) : u = − ; d u = av d v.
2
Se obţine de asemenea
⎛ v2 ⎞
d s = a ⎜ 1 + ⎟ d u.
⎝ 2⎠

Elementul de arc al curbei ( γ 3 )

Pe curba ( γ 3 ) se alege drept parametru coordonata v,
(γ 3 ) : v = 1; d v = 0,
de unde
E = 1; F = G = 0,
iar elementul de arc pe ( γ 3 ) este, în acest caz particular, dat de (4.49)
d s = E d u = d u.
Suntem în măsura de a calcula lungimile arcelor p p, p
AB, BC AC cu
ajutorul relaţiei (4.47).
Lungimea arcului p
AB
0
0 ⎛ v2 ⎞ ⎛ v3 ⎞ 7
Ap
AB
= ∫ ds = ∫
p
1
a ⎜ 1 + ⎟ d v = a ⎜ v + ⎟ = a.
⎝ 2 ⎠ ⎝ 6 ⎠1 6
AB

p
Lungimea arcului BC
⎛ v2 ⎞
1
7
p =
A BC ∫p d s = ∫0 ⎜⎝1 + 2 ⎟⎠ d v == 6 a.
a
BC

Lungimea arcului p
AC
a
2
Ap
AC
= ∫ d s = ∫ d u = a.
p a
AC −
2

Prin urmare, perimetrul triunghiului curbiliniu ABC este

7 7 10
Aq = a+ a+a= a ■
ABCA
6 6 3
145
 4.24. Să considerăm sfera parametrizată
⎧ x = R cos u sin v 0 ≤ u ≤ 2π ,
( S ) : ⎪⎨ y = R sin u sin v π π
⎪ z = R cos v − ≤v≤
⎩ 2 2

şi curba ( γ ) pe ( S ) definit prin

π
(γ ) : v = .
4
AB pe ( γ ) ale cărui
Ne propunem să determinăm lungimea arcului p

⎛ π⎞ ⎛π π ⎞
extremităţi sunt punctele A ⎜ 0, ⎟ şi B ⎜ , ⎟ (vezi figura 4.12).
⎝ 4⎠ ⎝2 4⎠
z

A (γ ) B
R π
v=
4
O y

x Fig . 4.12

Să observăm mai întâi că

xu′ = − R sin u sin v; yu′ = R cos u sin v; zu′ = 0,

xv′ = R cos u cos v; yv′ = R sin u cos v; zv′ = − R sin v.

apoi
E = xu′ 2 + yu′ 2 + zu′ 2 = R 2 sin 2 v
F = xu′ xv′ + yu′ yv′ + zu′ zu′ =
= − R 2 sin u cos u sin v cos v + R 2 sin u cos u sin v cos v = 0
G = xv′ 2 + yv′ 2 + zv′ 2 = R 2
astfel
d s = E d u 2 + 2 F d u d v + G d v 2 = R 2 sin 2 v d u 2 + R 2 d v 2 =
146
 = R sin 2 v d u 2 + d v 2 .
Alegând drept parametru pe curbă coordonata v şi întrucât pe ( γ )
π
v= , d v = 0.
4
rezultă că elementul de arc este
R
ds = d u,
2
din relaţia (4.47)
π
2
R πR
Ap
AB
=
p
∫ ds = ∫
0
2
du =
4
.
AB

O cale mai rapidă ar fi, în acest caz particular, să scriem ecuaţiile

parametrice ale curbei ( γ ) pe ( S ) sub forma
R R R
(γ ) : x= cos u; y = sin u; z = .
2 2 2
R
Recunoaştem aici ecuaţiile parametrice ale unui cerc de rază .
2
π
Întrucât arcul p
AB se parcurge de la A la B, iar u variază între 0 şi ,
2
1
urmează că lungimea cercului este evident din lungimea unui cerc de rază
4
R
. Mai detaliat, se poate scrie că
2
π π
2 2
R πR
Ap = ∫ y ′2 ( u ) + y ′ 2 ( u ) + z ′ 2 ( u ) d u = ∫ du = ■
AB
0 0
2 4

147
 4.9. Elementul de arie al unei suprafeţe

( i ) Fie ( S ) o suprafaţă dată prin ecuaţiile parametrice şi M ( u, v ) ∈ ( S ).

Ducem curbele de coodonate ( γ u ) , respectiv, ( γ v ) . Paralelogramul
curbiliniu obţinut (vezi figura 4.11) se aproximează prin paralelogramul
rectiliniu construit pe laturile vectorilor tangenţi la curbele coordonate
având aria egală cu
JG JG
d σ = ru′ d u × rv′ d v (4.50)
Ţinând seama de proprietăţile produsului vectorial, rezultă că
elementul de arie al suprafeţei ( S ), definită prin ecuaţiile ( III ) , este
JG JG
d σ = ru′ × rv′ d u d v (4.51)

sau
d σ = EG − F 2 d u d v. (4.52)

(γ ′v )
( γ ′u )
(γv )
dv

dσ
rv ′

ru′ d
u
(γu ) (S )
M (u , v )
Fig. 4.11

( ii ) Dacă ( S ) este reprezentată prin ecuaţia ( III ) , atunci

E = 1 + p 2 , F = pq, G = 1 + q 2 (4.53)
iar
dσ = 1 + p2 + q2 d x d y (4.54)

148
 ( iii ) Pentru o suprafaţă date de ecuaţia implicită ( II ) se obţine similar
1
dσ = Fx′2 + Fy′2 + Fz′2 d x d y (4.55)
Fz′

Exemple
4.25 Să se determine elementul de arie pe paraboloidul de rotaţie
x2 + y 2
(S ): z= .
2a
Trecem la coordonate cilindrice cu
r2
x = r cos ϕ ; y = r sin ϕ ; z = ; ϕ ∈ [ 0, 2π ]; z > 0; a > 0
2a
apoi evaluăm coeficienţii E , F , G din relaţiile (4.36) ţinând seama de
r
xr = cos ϕ ; yr = sin ϕ ; zr = ;
a
xϕ = − r sin ϕ ; yϕ = r cos ϕ ; zϕ = 0.
Astfel
r2
E =1+ 2
; F = 0; G = r 2 ,
a
iar din (4.52) rezultă
⎛ r2 ⎞ r 2
d σ = ⎜1 + 2 ⎟ r 2 d u d v = r + a2 d u d v
⎝ a ⎠ a
O altă cale ar fi să notăm
1 2
f ( x, y ) =
2a
(x + y2 )
Apoi cu
x y
p = f x′ = ; p = f y′ =
a a
în (4.54) găsim
x2 + y 2
dσ = 1 + d xd y ■
a2
4.26 Să determinăm elementul de arie pe sfera definită parametric de
ecuaţiile
⎧ x = R cos u sin v 0 ≤ u ≤ 2π ,
⎪
⎨ y = R sin u sin v π π
⎪ z = R cos v; − ≤v≤
⎩ 2 2

149
 Din exemplul 4.24 avem
E = xu′ 2 + yu′ 2 + zu′ 2 = R 2 sin 2 v;
F = xu′ xv′ + yu′ yv′ + zu′ zu′ = 0;
G = xv′ 2 + yv′ 2 + zv′ 2 = R 2 ,
iar din (4.52) urmează în final
d σ = EG − F 2 d u d v = R 2 sin v d u d v ■

4.10. Unghiul a două curbe oarecare pe o suprafaţă

Fie suprafaţa ( S ) dată prin ecuaţiile parametrice ( III ) şi ( γ 1 ) , ( γ 2 ) două

curbe oarecare pe această suprafaţă.
⎧u = u1 ( t ) ⎪⎧u = u2 ( t )
(γ 1 ) : ⎪⎨ , (γ 2 ) : ⎨ (4.56)
⎩⎪v = v1 ( t ) ⎩⎪v = v2 ( t )
Se consideră punctul M de intersecţie al celor două curbe.
Prin definiţie, unghiul dintre curbele ( γ 1 ) şi ( γ 2 ) este egal cu unghiul
dintre tangentele la cele două curbe în punctul M de intersecţie, respectiv
G G
d r ⋅δ r
cos α = G G (4.57)
dr δ r
G JJJG G
unde r = OM este vectorul de poziţie al punctului {M } = ( γ 1 ) ∩ ( γ 2 ) , iar d r
G
şi δ r sunt diferenţialele vectorilor de poziţie ale punctului M pe curbele
(γ 1 ) , respectiv, (γ 2 ) (vezi figura 4.12).
Vectorii de poziţie ale punctului M şi diferenţialele lor pe curbele ( γ 1 )
şi ( γ 2 ) sunt respectiv
G G G JG JG
r = r ( u1 (t ), v1 (t ) ) d r = ru′ d u + rv′ d v, (4.58)
G G G JG JG
r = r ( u2 (t ), v2 (t ) ) δ r = ru′δ u + rv′δ v, (4.59)

150
 (γ1) dr
δr
α
(γ 2 )
M (S )

Fig . 4.12

Pe de altă parte
G
d r = d s = E d u 2 + 2F d u d v + G d v2 ;
G (4.60)
δ r = δ s = Eδ u 2 + 2 F δ udv + Gδ v 2 .

Înlocuind (4.58), (4.59) şi (4.60) în relaţia (4.57) se obţine

Eduδ u + F (duδ u + δ udv) + Gdvδ u
cos α = (4.61)
Edu + 2 Fdudv + Gdv 2 Eδ u 2 + 2 Fδ uδ v + Gδ v 2
2

Observaţie
Condiţia de ortogonalitate a două curbe ( γ 1 ) şi ( γ 2 ) pe o suprafaţă
este
Eduδ u + F ( duδ v + dvδ u ) + Gdvδ u = 0 (4.62)
Exemple
4.27 Fie suprafaţa
(S ): x = u cos v, y = u sin v, z = av
şi curbele
(γ 1 ) : 2u − av 2 = 0; (γ 2 ) : 2u + av 2 = 0; (γ 3 ) : v = 1.
trasate pe această suprafaţă. Să determinăm unghiurile făcute de curbele
(γ 1 ) , (γ 2 ) şi (γ 3 ) .
Să observăm mai întâi că ecuaţiile vectoriale ale celor trei curbe pe
suprafaţa ( S ) sunt respectiv
G av 2 G av 2 G G
(γ 1 ) : r = cos v i + sin v j + av k ;
2 2

151
 G av 2 G av 2 G G
(γ 2 ) : r = − cos v i − sin v j + av k ;
2 2
G G G G
(γ 3 ) : r = u cos1 i + u sin1 j + a k .
δr

C α 32
∂r
(γ 2 ) (γ 3)
δr
dr

A α12 (γ1 ) B
α13

∂r
α21 dr
Fig . 4.13

−δ r

Notăm
d, δ , ∂ − operatorii de diferenţiere pe curbele ( γ 1 ) , ( γ 2 ) respectiv ( γ 3 ) .
Atunci
G JG ⎡⎛ av 2 ⎞G ⎛ av 2 ⎞G G⎤
d r = rv d v = ⎢⎜ av cos v − sin v ⎟ i + ⎜ av sin v + cos v ⎟ j + a k ⎥ d v;
⎣⎝ 2 ⎠ ⎝ 2 ⎠ ⎦
G JG ⎡ ⎛ av 2 ⎞G ⎛ av 2 ⎞G G⎤
δ r = rvδ v = ⎢ − ⎜ av cos v − sin v ⎟ i − ⎜ av sin v + cos v ⎟ j + a k ⎥ δ v;
⎣ ⎝ 2 ⎠ ⎝ 2 ⎠ ⎦
G JG G G
(
∂ r = ru ∂u = cos1 i + sin1 j ∂u. )
Normele acestori vectori vor fi
G a2v4 ⎛ v2 ⎞
d r = a 2v 2 + + a 2 d v = a ⎜ + 1⎟ d v;
4 ⎝ 2 ⎠
G ⎛ v2 ⎞ G
δ r = a⎜ + 1⎟ δ v; ∂ r = ∂u.
⎝ 2 ⎠
152
 Notăm mai departe α ij − unghiurile dintre curbele ( γ i ) şi ( γ j ) . Întrucât
G G ⎛ a 2v4 ⎞ ⎛ v4 ⎞
d r ⋅ δ r = ⎜ −a 2 v 2 − + a 2 ⎟ d vδ v = a 2 ⎜ 1 − v 2 − ⎟ d vδ v;
⎝ 4 ⎠ ⎝ 4⎠
G G ⎛ av 2 ⎞ ⎛ av 2 ⎞
d r ⋅ ∂ r = ⎜ av cos v cos1 − sin v cos1⎟ + ⎜ av sin v sin1 + cos v sin1⎟ d v ∂v =
⎝ 2 ⎠ ⎝ 2 ⎠
⎡ av 2
⎤
= ⎢ av cos ( v + 1) + sin ( v − 1) ⎥ d v ∂v;
⎣ 2 ⎦
G G av 2
δ r ⋅ ∂ r = −av cos ( v + 1) − sin ( v − 1) .
2
Vom aplica definiţia (4.57) pentru a calcula cosinusurile unghiurilor
dintre curbele ( γ 1 ) , ( γ 2 ) şi ( γ 2 ) şi vom ţine seama de rezultatele de la
exemplul 4.24, unde coordonatele punctelor de intersecţie ale celor trei
curbe erau
⎛a ⎞ ⎛ a ⎞
A ⎜ , 1⎟ ; B ( 0,0 ) ; C ⎜ − , 1⎟ .
⎝2 ⎠ ⎝ 2 ⎠
Măsura unghiului dintre ( γ 1 ) şi ( γ 2 )
⎛ v4 ⎞
⎜1 − v − ⎟
2
G G
d r ⋅δ r 4⎠ 1
cos α12 = G G = ⎝ =−
dr δr ⎛v 2
⎞ 6
⎜ + 1⎟
⎝ 2 ⎠ v =1
Măsura unghiului dintre ( γ 1 ) şi ( γ 3 )

G G v2
v cos ( v + 1) + sin ( v − 1)
d r ⋅ ∂r 2
cos α13 = G G = =0
d r ∂r ⎛v 2
⎞
⎜ + 1⎟
⎝ 2 ⎠ u =0; v =0

Măsura unghiului dintre ( γ 3 ) şi ( γ 2 )

G G v2
v cos ( v + 1) + sin ( v − 1)
∂r ⋅ δ r 2 2
cos α 23 = G G = − = − cos 2
∂r δ r ⎛v 2
⎞ 3
⎜ + 1⎟
⎝ 2 ⎠ v =1

153
 Observaţie
Măsura unghiului dintre ( γ 2 ) şi ( γ 1 ) este
cos α 21 = − cos α12 .
Într-adevăr, din figura 4.13 rezultă că unghiul dintre ( γ 2 ) şi ( γ 1 ) este
G G
unghiul măsurat între vectorii d r şi δ r ■
4.28. Fie suprafaţa
⎧ x = u cos v
( S ) : ⎪⎨ y = u sin v
⎪z = u + v
⎩
şi curbele
(γ 1 ) : u − ev = 0;
1
(γ 2 ) : u 2 + u + 1 − =0
ev
situate pe suprafaţa ( S ) .
Să se arate că cele două curbe sunt ortogonale.
Într-adevăr, ţinând seama de exprsiile derivatelor parţiale de ordinul
intâi ale coordonatelor vectorului de poziţie ale unui punct pe suprafaţa dată
xu′ = cos v; yu′ = sin v; zu′ = 1,
xv′ = −u sin v; yv′ = u cos v; zv′ = 1
rezultă că
E = xu′ 2 + yu′ 2 + zu′ 2 = 2
F = xu′ xv′ + yu′ yv′ + zu′ zu′ = 2
G = xv′ 2 + yv′ 2 + zv′ 2 = 1 + u 2
Pentru a aplica condiţia de ortogonalitate vom evalua diferenţialele
coordonatelor curbilinii respectiv:
Pe curba ( γ 1 )
u = ev ; d u = ev d v = u d v.
Pe curba ( γ 2 )
2u + 1
u 2 + u + 1 = e − v ; ( 2u + 1) δ u = −evδ v ⇔ δ v = δ u.
u + u +1
2

154
 Cu aceste date suntem în măsură să aplicăm condţia de ortogonalitate
(4.62)
Eduδ u + F ( duδ v + δ udv ) + Gδ udv = 2u d uδ u +

⎡ u ( 2u + 1)
+ ⎢− 2 δ udv + δ udv ⎥ −
2
(
⎤ u + 1 ( 2u + 1) )
δ udv =
⎣ u + u +1 ⎦ u2 + u + 1

= 2
1 ( ) ( )( )
⎡ 2u u 2 + u + 1 − u u 2 + u + 1 u 2 + u + 1 − 2u u 2 + u + 1
⎢
( ) ⎤⎥ δ udv = 0
u + u +1 ⎢ u2 + u + 1 ⎥⎦
⎣
ceea ce înseamnă că cele două curbe sunt ortogonale ■

4.11. Unghiul a două curbe coordonate

Fie ( S ) ⊂ \ 3 o suprafaţă reprezentată prin ecuaţiile ei parametrice ( III )

(γ 1 ) ≡ (γ u ) v = t , d v = 0
(4.63)
(γ 2 ) = (γ v ) u = t , d u = 0
astfel, unghiul dintre curbele ( γ 1 ) şi ( γ 2 ) este în virtutea relaţiei (4.61)
F
cos α = (4.64)
EG
Observaţie
Condiţia de ortogonalitate a două curbe coordonate ( γ u ) şi ( γ v ) pe o
suprafaţă este
F = 0. (4.65)
Exemplu
4.29 Fie sfera parametrizată
⎧ x = R cos u sin v 0 ≤ u ≤ 2π ,
⎪
⎨ y = R sin u sin v π π
⎪ z = R cos v; − ≤v≤
⎩ 2 2
Să arătăm că reţeaua de curbe coordonate definiă prin (4.7) şi (4.8) este
ortogonală.
155
 Din exemplul 4.24 avem
E = xu′ 2 + yu′ 2 + zu′ 2 = R 2 sin 2 v;
F = xu′ xv′ + yu′ yv′ + zu′ zu′ = 0;
G = xv′ 2 + yv′ 2 + zv′ 2 = R 2 .
de unde deducem, că (4.65)este identic satisfăcută ■

4.12. Curbura curbelor trasate pe o suprafaţă

Forma a unei suprafeţe se poate exprima şi prin trasarea unor curbe pe

suprafaţă, cărora le determinăm curburile.
( i ) Fie (S ) ⊂ \ 3 o suprafaţă reprezentată de ecuaţiile parametrice ( III )
( S ) : x = x ( u, v ) , y = y ( u, v ) , z = z ( u, v ) .
Fie ( γ u ) , ( γ v ) curbele de coordonate duse printr-un punct M ∈ ( S ) şi
definite de ecuaţiile parametrice (4.7) şi (4.8).
Fie ( γ ) o curbă oarecare trasată pe această suprafaţă prin acelasi punct
P (vezi figura 4.14).
⎧u = u ( t )
(γ ) : ⎪⎨
⎪⎩v = v ( t )

1
Ne propunem să determină curbura curbei a curbei într-un punct
R
regulat pe ( γ ) .
Notăm
G
υ − versorul normalei la suprafaţă;
G
τ − versorul tangentei la curba ( γ ) ;
G
n − versorul normalei principale la curba ( γ ) ;
1
− curbura curbei ( γ ) în punctul P ∈ ( γ ) .
R

156
 υ
(γv )
(γ u ) rv ru
τ P

(γ )
n (S )

Fig . 4.14

Din teoria diferenţială a curbelor strâmbe prezentată în Capitolul 2

au loc relaţiile
G G
G dr dr 1 G
τ= ; = n. (4.66)
ds ds R
G G
Evident τ ⊥ υ , deci
G G
G G d⋅ − d r ⋅ dυ
τ ⋅υ = 0 ⇒ = 0, (4.67)
ds d s2
Pe de altă parte
G G G G GnG
n ⋅ υ = n υ cos α = cos α , α = (n,υ ) (4.68)
1
Înmulţind termenii extremi ai egalităţii (4.68) cu se obţine în final
R
1G G 1
n ⋅ υ = cos α ,
R R
de unde ţinând cont şi de prima formulă a lui Frenet (4.66)2, rezultă că
G G
1 dr ⋅dv
cos α = − . (4.69)
R d s2

157
 4.13. A doua formă pătratică fundamentală a unei suprafeţe

Relaţia (4.68) exprimă legătura dintre curbura curbei ( γ ) în punctul P

G G
ca funcţie de unghiul α dintre υ şi n din prima formă fundamentală a
G G
suprafeţei ( S ) şi de prdusul d r ⋅ dυ .
Notăm
G G
ϕ = − d r ⋅ dυ (4.70)

Fie P ∈ ( γ ) , unde ( γ ) este o curbă pe suprafaţa ( S ) definită prin

⎧u = u (t )
(γ ) : ⎨
⎩v = v(t )
G
Vectorul de poziţie al punctului P şi versorul normalei la suprafaţă, υ
corespunzător lui P depinde de t prin intermediul lui u şi v
G G G G
r = r (u (t ) , v (t )) , υ = υ (u (t ) , v (t )) , (4.71)
iar diferenţialele acestor vectori sunt respectiv
G JG JG G JJG JJG
d r = ru′ d u + rv′ d v; dυ = υu′ d u + υv′ d v (4.72)

Înlocuim (4.72) în (4.70)

G G JG JG JJG JJG
( )(
ϕ = − d r ⋅ dυ = − ru′ d u + rv′ d v ⋅ υu′ d u + υv′ d v = )
JG JJG JG JJG JG JJG JG JJG
= − ru′ ⋅ υu′ d u 2 − ( r ′ ⋅υ ′ + r ′ ⋅υ ′ ) d u d v − r ′ ⋅υ ′ d v .
u v v u v v
2

şi apoi notăm
JG JJG JG JJG JG JJG JG JJG
( )
L = − ru′ ⋅ υu′ ; 2M = − ru′ ⋅ υv′ + rv ⋅ υu′ ; N = − rv′ ⋅ υv′ (4.73)
Obţinem a doua formă patratică fundamentală
ϕ = L d u 2 + 2M d u d v + N d v 2 (4.74)
Observaţii
10) Relaţia (4.74) exprimă faptul că ϕ este o formă pătratică în
diferenţialele d u şi d v.
20) Coeficienţii L , M, N din forma pătratică diferenţială (4.73)
formează cel de-al doilea grup la lui Gauss.
158
 4.14. Evaluarea coeficienţilor L, M, N ai celui
de-al doilea grup al lui Gauss

JG JG
Se pleacă de la faptul observaţia că vectorii ru′ şi rv′ fiind situaţi în
planul tangent în punctul P la suprafaţă sunt perpendiculari pe versorul
G
normalei la suprafaţă, υ , adică putem scrie
JG G JG G
ru′ ⋅ υ = 0; rv′ ⋅ υ = 0.
Derivând aceste relaţii în raport cu u, apoi cu v, obţinem egalităţile
JJG G JG JJG JJG G JG JJG
ruu′′ ⋅ υ + ru′ ⋅ υu′ = 0; ruv′′ ⋅ υ + ru′ ⋅ υv′ = 0;
JJG G JG JJG JJG G JG JJG (4.75)
rvu′′ ⋅ υ + rv′ ⋅ υu′ = 0; rvv′′ ⋅ υ + rv′ ⋅ υv′ = 0
şi ţinând sema că
JJG JJG
ruv′′ = rvu′′ ,
deducem
JG JJG JJG G JG JJG JG JJG JJG G JG JJG JJG G
( )
L = − ru′ ⋅ υu′ = ruu′′ ⋅ υ ; 2M = − ru′ ⋅ υv′ + rv ⋅ υu′ = 2ruv′′ ⋅ υ ; N = − rv′ ⋅ υv′ = rvv′′ ⋅ υ . (4.76)

Mai departe, se înlocuieşte expresia versorului normalei la suprafaţă şi

se ţine seama definiţia produsului mixt a trei vectori (vezi Capitolul II).
Corespunzător fiecarei reprezentări se găsesc următoarele expresii
analitice pentru coeficienţii celui de-al doilea grup al lui Gauss.
( i ) Pentru o suprafaţă dată prin ecuaţiile parametrice ( III )
JG JG
G ru′ × rv′
υ= ; (4.77)
EG − F 2
JG JG JJG
L=
( r ′ × r′) ⋅ r′′ =
u v uu 1
xu′
xv′
yu′
yv′
zu′
zv′ ; (4.78)
EG − F 2 EG − F 2 ′′
xuu ′′
yuu ′′
zuu
JG JG JJG
M=
( r′ × r′) ⋅ r′′ =
u v uv 1
xu′
xv′
yu′
yv′
zu′
zv′ ; (4.79)
EG − F 2 EG − F 2 ′′
xuv ′′
yuv ′′
zuv

159
 JG JG JJG
N=
( r′ × r′) ⋅ r′′ =
u v vv 1
xu′
xv′
yu′
yv′
zu′
zv′ ; (4.80)
EG − F 2 EG − F 2 xvv′′ yvv′′ zvv′′

( ii ) Pentru ( S ) dată de ecuaţiile explicite ( I )

Notăm
⎧x = u
⎪
(S ): ⎨y = v ( u, v ) ∈ \ 2
⎪ z = f u, v ,
⎩ ( )
Obţinem
EG − F 2 = 1 + p 2 + q 2
r s t
L= ; M= ; N= . (4.81)
1+ p + q 2 2
1+ p + q 2 2
1 + p2 + q2
unde
p = zu′ , q = zv′ , r = zuu
′′ , s = zuu
′′ , t = zvv′′ (4.82)
A două formă fundamentală a suprafeţei ( S ) se va rescrie sub forma
1
ϕ= (r d x 2
+ 2s d x d y + t d y 2 ) (4.83)
1+ p + q 2 2

Observaţie
Pentru ca o suprafaţă să fie un plan este necesar şi suficient ca a doua
formă fundamentală să fie identic nulă.
Într-adevăr, ecuaţia parametrică a unui plan fiind de forma
G JG JJG JJG
r = r0 + u A 1 + v A 2 (4.84)
unde s-a notat
JG
r0 − este vectorul de poziţie al unui punct fixat în plan,
JJG JJG JJG JJG
A 1 , A 2 − doi vectori directori ai planului ( A 1 şi A 2 vectori constanţi).
Atunci
JG JJG JG JJG
ru′ = A 1 ; rv′ = A 2 ,
JJG JJG JJG (4.85)
ruu′ = ruv′′ = rvv′′ = 0.
Prin urmare
L = M = N = 0. (4.86)

160
 Reciproc, presupunând că relaţiile (4.86) sunt identic verificate, rezultă
potrivit relaţiilor (4.76)
JG JJG JG JJG
ru′ ⋅ υu′ = 0; rv′ ⋅ υu′ = 0.
sau scăzând termen cu termen aceste relaţii
JG JJG JG JJG JG JG JJG
(
ru′ ⋅ υu′ − rv′ ⋅ υu′ = 0 ⇔ ru′ − rv′ ⋅ υu′ = 0.)
Ultima egalitate este verificată fie dacă
JG JG
ru′ = rv′, (4.87)
fie dacă
JJG
υu′ = 0. (4.88)
JG JG
Prima posibilitate este exclusă întrucât vectorii ru′ şi rv′ sunt necoliniari,
aşa că din (4.88) deducem
G G
υ = υ ( v ). (4.89)

Considerăm acum cealaltă relaţie din (4.76), din care rezultă

JG JJG JG JJG
ru′ ⋅ υv′ + rv ⋅ υu′ = 0 (4.90)

Din (4.89) şi (4.90) rezultă că

JG JJG
ru′ ⋅ υv′ = 0. (4.91)
JG G
Presupunând că ru′ ≠ 0 se obţine υ este un vector constant, adică
suprafaţa considerată este un plan ■
Exemple
4.29. Să se calculeze a doua formă fundamentală pe sfera parametrizată
⎧ x = R cos u sin v 0 ≤ u ≤ 2π ,
⎪
⎨ y = R sin u sin v π π
⎪ z = R cos v − ≤v≤
⎩ 2 2
Din exemplul 4.24 avem
E = xu′ 2 + yu′ 2 + zu′ 2 = R 2 sin 2 v; F = xu′ xv′ + yu′ yv′ + zu′ zu′ = 0;
G = xv′ 2 + yv′ 2 + zv′ 2 = R 2 ,
de unde urmează (vezi exemplul 4.26)
EG − F 2 = R 2 sin v.

161
 Pentru transparenţa calculului să scriem derivatele parţiale până la
ordinul doi inclusiv respectiv
JG
ru′ : − R sin u sin v; R cos u sin v; 0,
JG
rv′ : R cos u cos v; R sin u cos v; − R sin v,
JJG
ruu′′ : − R cos u sin v; − R sin u sin v; 0,
JJG
ruv′′ : − R sin u cos v; R cos u cos v; 0,
JJG
rvv′′ : − R cos u sin v; − R sin u sin v; − R cos v.
Aplicăm relaţiile (4.78), (4.79), (4.80) pentru determinarea coeficien-
ţilor L, M , N . Astfel
− R sin u sin v R cos u sin v 0
1
L= 2 R cos u cos v R sin u cos v − R sin v =
R sin v
− R cos u sin v − R sin u sin v 0
1 − R sin u sin v R cos u sin v
= = − R sin 2 v
R − R cos u sin v − R sin u sin v
− R sin u sin v R cos u sin v 0
1
M= 2 R cos u cos v R sin u cos v − R sin v =
R sin v
− R sin u cos v R cos u cos v 0
1 − R sin u sin v R cos u sin v
= =0
R − R sin u cos v R cos u cos v
− R sin u sin v R cos u sin v 0
1
N= 2 R cos u cos v R sin u cos v − R sin v =
R sin v
− R cos u sin v − R sin u sin v − R cos v
− sin u cos u 0
R 3 sin v
=− cos u cos v sin u cos v − sin v =
R 2 sin v
cos u sin v − sin u sin v − cos v
( )
= − R sin 2 u cos 2 v − cos 2 u sin 2 v + sin 2 u sin 2 v + cos 2 u cos 2 v =

( ) ( )
= − R ⎡⎣sin 2 u cos 2 v + sin 2 v + cos 2 u cos 2 v + sin 2 v ⎤⎦ = − R

Mai departe, ţinem seama de relaţia (4.74) care exprimă a doua formă
fundamentală pentru cazul unei suprafeţe parametrizate
ϕ = L d u 2 + 2M d u d v + N d v 2 = − R sin 2 v d u 2 − R d v 2 ■

162
 Observaţie
Pentru ca o suprafaţă să fie sferă, este necesar şi suficient ca cele
două forme fundamentale să fie proporţionale.
Într-adevăr, ecuaţia vectorială a sferei se mai poate scrie sub forma
G JG G
r = r0 + Rυ , (4.92)
unde s-a notat
JG
r0 − vectorul de poziţie la centrului,
R – raza sferei,
G
υ − versorul normalei la suprafaţă.
Derivăm egalitatea (4.92) în raport cu u şi v,
JG JJG JG JJG
ru′ = Rυu′ ; rv′ = Rυv′ , (4.93)
JG JG
apoi înmulţim scalar cu ru′ respectiv rv′ în (4.93)
JG 2 JG JJG JG JG JG JJG JG 2 JG JJG
ru′ = R ru′ ⋅ υu′ ; ru′ ⋅ rv′ = ru′ ⋅ υv′ ; rv′ = R rv′υv′ , (4.94)
Ţinând seama de relaţiile care definesc coeficienţii celor două grupuri
ale lui Gauss, (4.36) şi (4.76) se obţin egalităţile
E = − RL; F = − RM ; G = − RN . (4.95)
Relaţia (4.95) probează faptul că factorul de proporţionalitate este
constant în sensul că
E F G
= = = − R = const. ■
L M N
4.30. Fie suprafaţa parametrizată
(S ): x = u cos v, y = u sin v, z = av
Să se scrie a doua formă fundamentală.
Ca şi la exemplul anterior, vom scrie
JG
ru′ : cos v; sin v; 0,
JG
rv′ : − u sin v; u cos v; a,
JJG
ruu′′ : 0; 0; 0,
JJG
ruv′′ : − sin v; cos v; 0,
JJG
rvv′′ : − u cos v; − u sin v; 0.
163
de unde
E = xu′ 2 + yu′ 2 + zu′ 2 = 1;
F = xu′ xv′ + yu′ yv′ + zu′ zu′ =
= −u sin v cos v + u sin v cos v = 0;
G = xv′ 2 + yv′ 2 + zv′ 2 = u 2 + a 2 ,
iar de aici,
EG − F 2 = u 2 + a 2 .
Aplicăm relaţiile (4.78), (4.79), (4.80) pentru a găsi coeficienţii L, M , N .
cos v sin v 0
1
L= −u sin v u cos v a = 0,
u2 + a2 0 0 0
cos v sin v 0
1 a cos v sin v −a
M= −u sin v u cos v a = =
2 − sin v cos v
u + a − sin v
2 2
cos v 0 u +a
2
u + a2
2

cos v sin v 0
1 −a cos v sin v
N= −u sin v u cos v a = = 0.
2 −u cos v −u sin v
u + a −u cos v −u sin v 0
2 2
u +a
2

În final relaţia (4.74) devine

−2a
ϕ = L d u 2 + 2M d u d v + N d v 2 = du dv ■
u2 + a2
4.31. Să se determine a doua formă fundamentală a suprafeţei
⎧ x = f ( u ) cos v
⎪
( S ) : ⎨ y = f ( u ) sin v
⎪
⎩ z = g (u )
unde funcţiile f şi g sunt de clasă C1 .
Calculăm mai întâi derivatele parţiale pînă la ordinul doi inclusiv ale
funcţiilor componentelor vectorului de poziţie corespunzătoare unui punct
arbitrar pe suprafaţă.
JG
ru′ : f ′ ( u ) cos v; f ′ ( u ) sin v; g ′ ( u ) ,
JG
rv′ : − f ( u ) sin v; f ( u ) cos v; 0,

164
 JJG
ruu′′ : f ′′ ( u ) cos v; f ′′ ( u ) sin v; g ′′ ( u ) ,
JJG
ruv′′ : − f ( u ) sin v; f ( u ) cos v; 0,
JJG
rvv′′ : − f ( u ) cos v; − f ( u ) sin v; 0.
Cu acestea se obţin coeficienţii primei forme fundamentale
E = xu′ 2 + yu′ 2 + zu′ 2 = f ′2 ( u ) + g ′2 ( u ) ,
F = xu′ xv′ + yu′ yv′ + zu′ zu′ = − f ( u ) f ′ ( u ) sin v cos v +
+ f ( u ) f ′ ( u ) sin v cos v = 0
G = xv′ 2 + yv′ 2 + zv′ 2 = f 2 ( u ) ,
şi apoi
EG − F 2 = f ( u ) f ′2 ( u ) + g ′2 ( u ) .

Pentru simplitatea scrierii vom scrie f , g în loc de f ( u ) , g ( u ) , la fel

şi pentru derivatele acestor funcţii. În continuare, vom determina
coeficienţii celui de-al doilea grup al lui Gauss
f ′ cos v f ′ sin v g′
1 1
L= − f sin v f cos v 0 = ( f ′g ′′ − g ′f ′′ ) ;
f f ′ + g ′ f ′′ cos v
2 2
f ′′ sin v g ′′ f f ′2 + g ′ 2

f ′ cos v f ′ sin v g′
1
M= − f sin v f cos v 0 =0
f f ′2 + g ′2 − f sin v f cos v g ′′

f ′ cos v f ′ sin v g′
1 f 2 g′
M= − f sin v f cos v 0 =− .
f f ′2 + g ′2 − f cos v f sin v 0 f f ′2 + g ′2

În final, se obţine
ϕ = L d u 2 + 2M d u d v + N d v 2 = ϕ = L d u 2 + 2M d u d v + N d v 2
1 f 2 g′
= ( f ′g ′′ − g ′f ′′) d u 2 − d v2 ■
f f ′ + g′
2 2
f f ′ + g′
2 2

165
 4.15. Curbura normală a unei curbe pe o suprafaţă

G
Vectorul n se numeşte versorul normalei principale în P la curba
(γ ) şi este situat în planul normal al curbei (γ ) .
Notăm
1
− curbura curbei (γ ),
R
1G
Vectorul n se numeşte vector de curbură al curbei considerate.
R
Numim curbură normală a curbei (γ ) ⊂ ( S ) în punctul P, proiecţia
vectorului de curbură corespunzător pe normala la suprafaţă în P. Notăm
1
− curbura normală definită mai sus.
ρn
Atunci din definţia dată rezultă că
1 1 GmG
=: cos α , α = ⎛⎜ n, v ⎞⎟ (4.96)
ρn R ⎝ ⎠
sau
1 L d u 2 + 2M d u d v + N d v 2 Lm 2 + 2Mm + N
= = (4.97)
ρn E d u 2 + 2F d u d v + G d v2 En 2 + 2 Fm + G
unde s-a notat
du
m= (4.98)
dv
Observaţii
1
10) Curbura normală nu depinde de punctul P, ci de direcţia
ρn
tangentei în P la curba ( γ ) , întrucât vectorul
G JG JG
d r = ru′ d u + rv′ d v, (4.99)
se află pe tangenta în acest punct la curbă.
20 ) Toate curbele de pe suprafaţa ( S ) care trec printr-un punct
P ∈ ( S ) şi admit în P aceeaşi tangentă, au aceeaşi curbură normală în
punctul considerat.
166
 Interpretare geometrică
Dintre toate curbele ( γ ) care trec prin punctul P şi admit aceeaşi
G G
tangentă, determinată de τ şi de versorul normalei υ dus prin P, să
considerăm pe aceea care se obţine secţionând suprafaţa cu un plan
( Pn ) (vezi figura 4.8).
Dacă notăm
1
− curbura secţiunii normale,
Rn
atunci din ( 8 ) rezultă
1 1
=± (4.100)
ρn Rn
1
Prin urmare, curbura normală într-un punct P ∈ ( S ) corespunză-
ρn
toare familiei de curbe care trec prin acest punct şi admit aceeaşi
1
tangentă este egală cu curbura secţiunii normale asociate acestei
Rn
familii; semnul plus sau minus se alege după cum versorul normalei
principale este de acelaşi sens sau de sens contrar versorului normalei
la suprafaţă în punctul P.
În acest sens
1
( i ) dacă > 0, concavitatea secţiunii normale este orientată înspre
ρn
G
vectorul υ ;
1
( ii ) dacă < 0, concavitatea secţiunii normale este orientată în sens
ρn
G
opus lui υ .
De reţinut!
Studiul curburii unei curbe oarecare pe o suprafaţă se reduce la
studiul curburii normale a acelei curbe.

167
 ( Pn )
υ

τ P (γ )
( S)
n (γn )

Fig. 4.15

4.16. Teoremele lui Meusnier

Teorema 1 (Meusnier)
Două curbe ( γ 1 ) şi ( γ 2 ) situate pe o suprafaţă ( S ) care admit în
punctul P ∈ ( S ) aceeaşi tangentă şi acelaşi plan osculator au acelaşi
centru de curbură.
Notând
1 1
, − curburile celor două curbe, teorema arată că
R1 R2
1 1
= (4.101)
R1 R2
Într-adevăr, curbele ( γ 1 ) şi ( γ 2 ) având în P aceeaşi tangentă, atunci
conform celor pecizate anterior ele admit aceeaşi curbură normală.
Notăm
G
υ − versorul normalei la planul tangent,
JG
n1 − versorul normalei principale la curba ( γ 1 ) în punctul P,

168
 JJG
n2 − versorul normalei principale la curba ( γ 2 ) în punctul P,
JG
nG JJ
nG G
α1 = m ⎛⎜ n1 ,υ ⎞⎟ , α 2 = m ⎛⎜ n2 ,υ ⎞⎟ .
⎝ ⎠ ⎝ ⎠
Din (4.96) rezultă că
1 1
cos α1 = cos α 2 (4.102)
R1 R2
1 1
Deoarece şi sunt numere pozitive, din egalitatea (4.102) rezultă
R1 R2
că unghiurile α1 şi α 2 sunt fie ambele ascuţite, deci
JG JJG
n1 = n2 ,
fie ambele obtuze şi scriem
JG JJG
n1 = − n2 .
A doua posibilitate este exclusă deoarece, în acest caz am avea
α1 = π − α 2 ,
ceea ce ar contrazice ipoteza ■
Teorema 2 (Meusnier)
Centrul de curbură într-un punct P al unei curbe oarecare ( γ ) pe o
suprafaţă ( S ) este proiecţia ortogonală pe planul osculator al acestei curbe
a centrului de curbură în acelaşi punct P al secţiunii normale
corespunzătoare tangentei în P la curba ( γ ) .
Într-adevăr, dacă notăm (vezi figura 4.16)
(γ n ) − secţiunea normală tangentă în P,
( PO ) − planul osculator în P la (γ ) ,
( Pn ) − planul osculator în P la (γ n ) ,
1
− curbura curbei ( γ ) ,
R
1
− curbura secţiunii normale ( γ n ) ,
Rn
C − centrul de curbură al curbei ( γ ) în punctul P,
Cn − centrul de curbură al secţiunii normale în punctul P.

169
 ( Pn )

T τ P (γ )
(S )
α n (γn )
υ
π C
2
Cn
( PO ) Fig . 4.16

rezultă conform relaţiilor (4.96) şi (4.100)

1 1
cos α = ,
R Rn
unde α este un unghi ascuţit.
De aici deducem că
R = Rn cos α , (4.103)
Mai mult (vezi figura 4.16)
Rn = PCn , R = PC
Aşadar
PC = PCn cos α
ceea ce arată că triunghiul [ PCCn ] este dreptunghic.
G G
Pe de altă parte dreapta ( CCn ) aparţine planului determinat de υ şi n, deci
planului normal comun în P la ( γ ) şi ( γ n ) . Această dreaptă este deci perpendi-
culară pe tangenta ( MT ) şi ca atare pe planul osculator ( PO ) . Cum C ∈ ( PO ) ,
teorema este astfel demonstrată ■

170
 4.17. Curbura geodezică a unei curbe pe o suprafaţă

Considerăm dreapta de intersecţie dintre planul normal în P la curba ( γ )

trasată pe o suprafaţă ( S ) şi planul tangent ( S ) în punctul P la suprafaţa dată.
Această dreaptă este evident o normală a curbei ( γ ) şi o vom numi
normală tangenţială.
1G
Proiecţia vectorului de curbură n pe normala tangenţială (deci
R
proiecţia ortogonală a acestui vector pe planul tangent în P la suprafaţă) se
numeşte curbură geodezică sau tangenţială a curbei ( γ ) în punctul P.
Orientăm normala tangenţială prin versorul
JG G G
μ = υ ×τ
Notăm
JG
μ − versorul normalei tangenţiale,
1
− curbura geodezică a curbei ( γ ) în punctul P.
ρg
Atunci (vezi figura 4.17)
1 1 G JG 1
= n ⋅ μ = sin α (4.104)
ρg R R

υ
1
n
R
1
ρn α
P (S )
τ 1 μ
ρg
(γ )

Fig . 4.17

171
 Interpretare geometrică
Curbura geodezică într-un punct P la o curbă ( γ ) situată pe o supra-
faţă ( S ) (vezi figura 4.18) este egală cu curbura proiecţiei ortogonale ( γ ′ ) a
acestei curbe pe planul tangent în P la suprafaţa ( S ) .
1 1
= (4.105)
Rg R
Într-adevăr, fie ( γ ) o curbă oarecare pe o suprafaţă ( S ) , iar ( γ ′ ) proiecţia
ortogonală a acestei curbe pe planul tangent în P la suprafaţa ( S ) .

( Pt )
P
( γ ′)
(γ )
α

(S )
C′ Cn
C
Fig. 4.18
υ

Curba ( γ ′ ) conţinută în planul tangent este intersecţia între acest plan

şi cilindrul proiectant al curbei ( γ ) pe planul tangent în P la suprafaţa ( S ) .

Rezultă că ( γ ′ ) este secţiunea normală a cilindrului proiectant ( S ′ ) ,

tangentă în P. Aplicând teorema 1 a lui Meusnier suprafeţei ( S ′ ) , centrul
de curbură C al curbei ( γ ) corespunzător punctului P este proiecţia
centrului de curbură C ′ al curbei ( γ ′ ) pe planul osculator al curbei ( γ ) în
punctul P.
Prin urmare
n
PC = PC ′ cos C ′PC.

172
 Însă, din cele arătate mai sus rezultă că
n π
C ′PC = − α
2
unde α este unghiul ascuţit dintre normala în P la suprafaţa ( S ) şi normala
principală în P la curba ( γ ) .
Mai departe, rezultă că
⎛π ⎞
PC = PC ′ cos ⎜ − α ⎟ = PC ′ sin α .
⎝2 ⎠
Dar
PC = R; PC ′ = R′,
unde R, respectiv, R′ sunt razele de curbură în P ale curbelor ( γ ) , respectiv
(γ ′).
Aşadar
R = R′ sin α
sau
1 1
= sin α .
R R′
Comparând cu relaţia (4.104) se ajunge la egalitatea
1 1
=
Rg R′
şi astfel teorema este demonstrată ■

4.18. Curburile principale ale unei suprafeţe

Fie ( S ) o suprafaţă definită parametric de ecuaţiile ( III ) şi M ∈ ( S ) .

1
Curbura normală definită de relaţia (4.97) depinde de punctul P pe
ρn
suprafaţă şi de raportul
du
m= (4.106)
dv
173
care determină o anumită direcţie în planul tangent în P la suprafaţă.
Rezultă că într-un punct dat pe o suprafaţă curbura normală este o
funcţie continuă şi derivabilă ca funcţie de variabila reală m.
Pentru simplitatea scrierii vom nota
1 Not .
( m) = k ( m) (4.107)
ρn
Atunci din (4.97) rezultă
Ln 2 + 2Mm + N
k ( m) = (4.108)
En 2 + 2 Fm + G
Se numesc curburi principale într-un punct P ∈ ( S ) valorile extreme
ale curburii normale în acest punct.
Cu alte cuvinte curburile normale sunt extremele funcţiei k ( m ) .
Să determinăm în continuare aceste extreme. Derivând în (4.108) se
obţine
( )
2 ⎡⎣ En 2 + 2 Fm + G ( Lm + M ) − Lm 2 + 2Mm + N ( ) ( Em + F )⎤⎦
k′( m) = . (4.109)
( En )
2
2
+ 2 Fm + G

Punctele critice ale funcţiei k ( m ) sunt date de soluţiile ecuaţiei

( En 2
) (
+ 2 Fm + G ( Lm + M ) − Lm 2 + 2 Mm + N ) ( Em + F ) = 0,
din care rezultă
Ln 2 + 2Mm + N Lm + M
= . (4.110)
En 2 + 2 Fm + G Em + F
Din (4.108) şi (4.110) se obţine o altă formă a lui k ( m )
Lm + M
k (m) = (4.111)
Em + F
Aplicând o proprietate a proporţiilor derivate în (4.110) rezultă
Ln 2 + 2Mm + N Lm 2 + Mm Mm + N
= = (4.112)
En 2 + 2 Fm + G Em 2 + Fm Fm + G
Prin urmare
Mm + N
k ( m) = (4.113)
Fm + G
174
 Astfel se obţine sistemul format din egalităţile (4.111), (4.113)
⎧ Lm + M
⎪⎪k ( m ) = Em + F
⎨ (4.114)
⎪k ( m ) = Mm + N
⎪⎩ Fm + G
în care m – reprezintă valorile variabilei pentru care funcţia (4.108) admite
extreme, iar k – extremele acestei funcţii, respectiv curburile principale în
punctul P.
Înlocuind valoarea lui m din (4.106) sistemul (4.114) devine
⎧ ⎛ du ⎞ du
⎪k ⎜ E d v + F ⎟ = L d v + M
⎪ ⎝ ⎠
⎨
⎪k ⎛ F d u + G ⎞ = M d u + N
⎪⎩ ⎜⎝ d v ⎟
⎠ dv
sau
⎪⎧( Ek − L ) d u + ( Fk − M ) d v = 0
⎨ (4.115)
⎪⎩( Fk − M ) d u + ( Gk − N ) d v = 0
Sistemul (4.115) este liniar şi omogen în necunoscutele d u şi
d v având soluţii nebanale deoarece prin P trec şi alte curbe în afara curbelor
de coordonate. Drept urmare
Ek − L Fk − M
= 0. (4.116)
Fk − M Gk − N
Ecuaţia (4.116) ne dă curburile principale în punctul P ale suprafeţei
( S ) şi se mai scrie sub forma
( EG − F ) k 2 − ( EN − 2 FM + GL ) k + ( LN − M 2 ) = 0. (4.117)
Rădăcinile ecuaţiei (4.117), notate k1 şi k2 , sunt curburile principale
ale suprafeţei ( S ) corespunzătoare punctului P.
Observaţie
Curburile principale ale unei suprafeţe sunt determinate de coeficienţii
celor două forme fundamentale.
Numerele
1 1
R1 = ; R2 = (4.118)
k1 k2
se numesc raze pricipale de curbură ale suprafeţei ( S ) în punctul P.
175
 Exemple
4.33. Să se calculeze curburile principale în punctul curent al
elicoidului drept cu plan director
( S ) : x = u cos v; y = u sin v; z = av.
În exemplul 4.30 s-au evaluat derivatele parţiale până la ordinul doi
inclusiv ale lui x ( u , v ) , y ( u , v ) , z ( u , v ) şi s-au determinat coeficienţii
E , F , G şi L, M , N corespunzători primei, respectiv celei de a doua forme
fundamentale. Astfel
E = 0; F = 0; G = u 2 + a2 ,
−a
L = 0; M = ; N = 0.
u2 + a2
Ecuaţia (4.117)
a2
( )
u2 + a2 k 2 −
u2 + a2
= 0.

ne dă curburile principale ale suprafeţei ( S ) în punctul curent

a −a
k1 = ; k1 = 2 .
u +a
2 2
u + a2
Razele de curbură sunt în acest caz
u 2 + a2 u2 + a2
R1 = ; R2 = − ■
a a

4.19. Direcţiile principale ale unei suprafeţe

Fie o suprafaţă ( S ) parametrizată şi P punct pe ( S ) .

Numim direcţii principale într-un punct P ale unei suprafeţe ( S )
valorile argumentului m pentru care funcţia
du
m= (4.119)
dv
admite extreme.
Din (4.114) se obţine egalitatea
Lm + M Mm + N
=
Em + F Fm + G
176
sau
( EM − FL ) m2 + ( EN − GL ) m + ( FN − GM ) = 0 (4.120)
Ecuaţia (4.120) ne dă direcţiile principale ale suprafeţei, m1 şi m2 .
Este mai practic să reţinem (4.120) sub formă de determinant
1 −m m2
E F G =0 (4.121)
L M N

Dacă coeficienţii ecuaţiei (4.120) se anulează

EM − FL = 0; EN − GL = 0; FN − GM = 0 (4.122)
egalitatea este identic verificată.
În acest caz, spunem că punctul P este un punct ombilical al
suprafeţei ( S ) .
Să observăm că egalitatea (4.122) se mai poate scrie şi sub forma
L M N
= = ,
E F G
ceea ce arată că într-un punct ombilical curbura normală este constantă.
Observaţie
Toate punctele unei sfere sunt puncte ombilicale.
În cele ce urmează vom considera doar puncte regulate pe suprafaţă
care nu sunt ombilicale.
Iată câteva dintre proprietăţile direcţiilor principale.
10) Direcţiile principale într-un punct regulat al unei suprafeţe ( S )
sunt reale şi distincte.
Într-adevăr, să ne situăm în cazul unei suprafeţe în care reţeaua de
curbe coordonate este ortogonală. În acest caz este satisfăcută condiţia
(4.65), iar ecuaţia (4.120) se scrie sub forma
EMm 2 + ( EN − GL ) m − GM = 0,
unde discriminantul ei
Δ = ( EN − GL ) + 4 EGM 2 = 0
2

este pozitiv, ceea ce înseamnă că ecuaţia admite două rădăcini reale şi

distincte.
177
 Dacă reţeaua de curbe coordonate nu este una ortogonală, atunci se
efectuează schimbarea de coordonate
⎧u = f (U ,V )
( u, v ) → (U ,V ) ∴ ⎪⎨
⎪⎩v = g (U ,V )
a.î. noua reţea de curbe să fie ortogonală şi astfel demonstraţia de mai sus
rămâne valabilă ■
20) Direcţiile principale într-un punct regulat al unei suprafeţe ( S )
sunt ortogonale.
Într-adevăr, dacă în egalitatea care stabileşte condiţia de ortogonalitate
a două curbe oarecare ( γ 1 ) şi ( γ 2 ) pe o suprafaţă (4.62)
Eduδ u + F ( duδ v + dvδ u ) + Gdvδ u = 0 (4.62)
se împarte prin d vδ v obţinem
du δu ⎛ du δu ⎞
E +F⎜ + ⎟ + G = 0. (4.123)
dv δv ⎝ dv δv ⎠
Notând
du δu
m1 = ; m2 = , (4.124)
dv δv
ecuaţia devine
Em1m2 + F ( m1 + m2 ) + G = 0, (4.125)
unde m1 şi m2 sunt două direcţii din planul tangent în P la suprafaţă în punctul
de intersecţie al curbelor ( γ 1 ) şi ( γ 2 ) , respectiv direcţiile tangentelor la aceste
curbe.
Revenind la ecuaţia (4.120), vom arăta că cele două rădăcini ale ei care
reprezintă, după cum ştim, cele două direcţii principale în P, reale şi
distincte conform proprietăţii 10), verifică ecuaţia (4.125).
Într-adevăr, din (4.120) deducem
EN − GL FN − GM
m1 + m2 = − ; m1 ⋅ m2 = (4.126)
EM − FL EM − FL
iar dacă se ţine seama de (4.126) în (4.125), egalitatea
FN − GM EN − GL
E −F +G =0
EM − FL EM − FL

178
este identic verificată ■
Tangentele ( PT1 ) şi ( PT2 ) din planul tangent în P la suprafaţa ( S ) ,
corespunzătoare direcţiilor principale m1 şi m2 se numesc tangente
principale.
Secţiunile normale ale suprafeţei ( S ) duse prin tangentele principale
se numesc secţiuni principale.
Curburile acestor secţiuni, în punctul P, sunt curburi principale
corespunzătoare acestui punct luate în valoare absolută.
Exemplu
4.34. Fie suprafaţa
( S ) : x = u cos v; y = u sin v; z = av.
Să se determine tangentele principale şi să se calculeze curburile
principale într-un punct arbitrar al suprafeţei.
Aşa cum am văzut în exemplul 4.30
E = 1; F = 0; G = u 2 + a2 ,
−a
L = 0; M = ; N = 0.
u + a2
2

astfel că ecuaţia care determină tangentele principale (4.121) devine

1 −m m2
1 0 u 2 + a 2 = 0,
−a
0 0
u 2 + a2

de unde deducem ecuaţia diferenţială

( )
d u 2 − u 2 + a 2 d v 2 = 0.

Se obţin direcţiile principale

dv 1
=± .
du u2 + a2
De aici rezultă şi tangentele principale

( ) (
v − ln u + u 2 + a 2 = C1 ; v + ln u + u 2 + a 2 = C2 ■ )
179
 4.20. Curbura totală şi curbura medie a unei suprafeţe

Numim curbură totală într-un punct P al unei suprafeţe produsul

curburilor principale corespunzătoare acestui punct.
Numim curbură medie într-un punct P al unei suprafeţe semisuma
curburilor principale.
Notăm
K − curbura totală a suprafeţei,
H − curbura medie,
k1 , k2 − curburile principale corespunzătoare punctului P.
Atunci
1
K = k1k2 ; H = ( k1 + k2 ) . (4.127)
2
Pe de altă parte din relaţia (4.117) mai obţinem
LN − M 2 EN − 2 FM + GL
K= ; H= (4.128)
EG − F 2
(
2 EG − F 2 )
O suprafaţă pentru care curbura totală este aceeaşi în toate punctele
ei se numeşte suprafaţă de curbură totală constantă.
O suprafaţă pentru care curburamedie este nulă în toate punctele ei se
numeşte suprafaţă minimă.
Observaţie
Sfera este o suprafaţă de curbură totală constantă.
Într-adevăr, din cele arătate anterior, pentru sfera de rază R avem
E = R 2 sin 2 v; F = 0; G = R,
(4.129)
L = − R sin 2 v; M = 0; N = − R.
Înlocuind (4.129) în (4.128) se obţine
1
K= ■
R2
Să mai observăm că curbura totală (4.128) este dată de raportul dintre
discriminantul celei de a doua forme fundamentale şi discriminantul primei
forme fundamentale.

180
 Exemple
4.35. Să se determine curbura totală şi curbura medie într-un punct
oarecare al elicoidului
( S ) : x = u cos v; y = u sin v; z = av.
Am văzut în exemplul 4.33 că
E = 1; F = 0; G = u 2 + a2 ,
−a
L = 0; M = ; N = 0.
u + a2
2

De aici cu relaţiile (4.128), rezultă

−a
LN − M 2 a
= − 2 + a2 = −
2 2
K= u ;
EG − F u +a ( )
2 2
u + a2
2

EN − 2 FM + GL
H= = 0.
(
2 EG − F 2 )
Din definiţia de mai sus rezultă că elicoidul este o suprafaţă minimă.

4.21. Clasificarea punctelor unei suprafeţe

Fie P un punct regulat al unei suprafeţe ( S ) .

Dacă în P curbura totală este pozitivă, atunci P se numeşte punct
eliptic al suprafeţei respective.
Întrucât
EG − F 2 > 0
în orice punct regulat al suprafeţei, din (4.128) deducem că într-un punct
eliptic
LN − M 2 > 0
şi reciproc.
O suprafaţă ale cărei puncte sunt eliptice se numeşte suprafaţă de tip
eliptic.
Un punct P se numeşte punct hiperbolic dacă curbura este negativă în
acest punct.
181
 Din (4.128) rezultă că într-un punct hiperbolic
LN − M 2 < 0
şi reciproc.
Într-un astfel de punct, curburile sunt de semn contrare, deci secţiunile
principale ale suprafeţei au în P concavităţi diferite de o parte şi alta a
planului tangent.
Numim suprafaţă de tip hiperbolic o suprafaţă ( S ) ale cărei puncte
sunt hiperbolice.
Un punct P se numeşte punct parabolic dacă în toate punctele ei
curbura totală este nulă.
Într-un punct parabolic
LN − M 2 = 0
şi reciproc.
O suprafaţă ale cărei puncte sunt parabolice se numeşte suprafaţă de
tip parabolic.
Suprafaţele conice şi cilindrice sunt suprafeţe de tip parabolic.

4.22. Linii de curbură pe o suprafaţă

Se numesc linii de curbură ale unei suprafeţe ( S ) , curbele situate pe

această suprafaţă care au proprietatea că tangentele în oricare din punctele
lor coincide cu una din tangentele principale corespunzătoare punctului
respectiv.
Ţinând seama de relaţia (4.121) şi de (4.119) rezultă că ecuaţia
2
du ⎛ du ⎞
1 − ⎜ ⎟
dv ⎝ dv ⎠
E F G =0 (4.130)
L M N

reprezintă ecuaţia diferenţială a liniilor de curbură, care poate fi pusă şi

sub forma echivalentă (4.120)
182
 2

( EM − FL ) ⎛⎜ ⎞⎟ + ( EN − GL ) + ( FN − GM ) = 0.
du du
(4.131)
⎝ dv ⎠ dv
du
Rezolvând în raport cu obţinem ecuaţiile diferenţiale
dv
du du
= ϕ1 ( u , v ) ; = ϕ2 ( u, v ) , (4.132)
dv dv
care admit soluţiile
f1 ( u, v; C1 ) = 0; f 2 ( u , v; C2 ) = 0. (4.133)
Fiecare dintre aceste soluţii este o familie de curbe uniparametrice.
Relaţiile (4.133) definesc famiile de lini de curbură ale suprafeţei ( S ) .
Prin urmare, mulţimea liniilor de curbură ale unei suprafeţe ( S ) este
fiormată din două familii de curbe. Prin fiecare punct al suprafeţei, care nu
este punct ombilical, trec două linii de curbură câte una din fiecare familie
şi care în punctul P admit tangente distincte şi ortogonale.
Altfel zis, liniile de curbură formează o reţe de curbe ortogonale pe
suprafaţa respectivă.
Observaţie
În cazul unui plan, ecuaţia (4.131) este nedeterminată deoarece
L = M = N = 0.
La fel şi în cazul suprafeţei ale cărei puncte sunt puncte ombilicale,
adică pentru care
L M N
= =
E F G
Teoremă
O condiţie necesară şi suficientă ca liniile coordonate ale unei
suprafeţe să fie linii de curbură este să aibă loc egalitatea
F = M = 0. (4.134)
Într-adevăr, să presupunem că liniile coordonate ( γ u ) şi ( γ v ) sunt linii de
curbură ale suprafeţei ( S ) . În acest caz, aceste linii sunt ortogonale, avem
F = 0,
iar ecuaţia diferenţială (4.131) devine

183
 ( EM − FL ) d u 2 + ( EN − GL ) d u d v + ( FN − GM ) d v 2 = 0. (4.135)
Această ecuaţie diferenţială trebuie să fie verificată de curbele ( γ u ) şi ( γ v ) .
Astfel
(γ u ) : v = const.; EM d u 2 = 0,
(γ v ) : u = const.; GM d v 2 = 0.
Însă E şi G sunt pozitivi, aşa încât din egalităţi deducem
M =0
deci condiţia (4.134) este identic satisfăcută.
Exemplu
4.36. Să se afle liniile de curbură ale suprafeţei definită cartezian prin
(S ): z = ln ( cos x cos y ) .
Să observăm că se poate scrie suprafaţa dată sub formă parametrică
( S ) : x = u, y = v; z = ln cos u + ln cos v.
Întrucât derivatele de ordinul întâi şi al doilea ale funcţiilor x, z, y sunt
JG 1 JJG 1
ru′ : 1; 0; ; rv′ : 0; 1; ,
u v
JJG 1 JJJG
ruu′′ : 0; 0; − 2 ; ruv′′ : 0; 0; 0;
u
JJG 1
rvv′′ : 0; 0; 0 − 2 .
v
rezultă că
E = 1 + tg 2 u; F = tg u tg v; G = 1 + tg 2 v,
1 1
L=− 2
; M = 0; M = − .
cos u cos 2 v
Înlocuind aceste relaţii în ecuaţia (4.135), se obţin ecuaţiile diferenţiale
ale lininior de curbură ale suprafeţei date
2 2
⎛ d u ⎞ cos u
⎜ ⎟ = ;
⎝ dv ⎠ cos 2 v

echivalente cu
d u cos u d u cos u
= ; =− .
d v cos v d v cos v

184
 Integrând aceste ecuaţii, obţinem cele două familii de linii de curbură
⎛π u ⎞ ⎛π v ⎞
C1 = tg ⎜ − ⎟ ctg ⎜ − ⎟
⎝ 4 2⎠ ⎝ 4 2⎠
⎛π u ⎞ ⎛π v ⎞
C1 = tg ⎜ − ⎟ tg ⎜ − ⎟ ■
⎝ 4 2⎠ ⎝ 4 2⎠

4.23. Direcţii şi tangente asimptotice

Se numesc direcţii asimptotice într-un punct P ∈ ( S ) direcţiile (4.119)

du
m=
dv
din planul tangent în P la suprafaţă pentru care curbura normală (4.97)
1 Ln 2 + 2Mm + N
=
ρn En 2 + 2 Fm + G

este nulă, deci pentru care avem

Lm 2 + 2Mm + N = 0. (4.136)
Din definiţia dată rezultă că printr-un punct P al unei suprafeţe trec
două direcţii asimptotice date de ecuaţia (4.136) şi acestea pot fi reale şi
distincte, confundate sau imaginare, după cum discriminantul acestei ecuaţii
Δ′ = M 2 − LN (4.137)
este pozitiv, nul sau negativ. Observăm că Δ′ este de semn contrar cu
semnul curburii totale, K fiind definit prin relaţia (4.128), iar EG − F 2 > 0.
Distingem următoarele cazuri
10) Dacă punctul P este hiperbolic ( K < 0 ) , atunci prin acest punct
trec două direcţii asimptotice reale şi distincte.
20) Dacă punctul P este parabolic ( K = 0 ) , atunci prin acest punct trec
două direcţii asimptotice confundate;
10) Dacă punctul P este eliptic ( K > 0 ) , atunci prin acest punct trec
două direcţii asimptotice imaginare.

185
 Se numesc direcţii asimptotice, tangentele din planul tangent în P la
suprafaţa ( S ) care au ca direcţii, direcţiile asimptotice corespunzătoare
acestui punct.
Din definiţie rezultă că aceste tangente asimptotice pot reale şi distincte,
confundate sau imaginare după cum P este hiperbolic, parabolic sau eliptic.

4.24. Linii asimptotice ale unei suprafeţe

Numim linii asimptotice ale unei suprafeţe ( S ) curbele situate pe

această suprafaţă care au proprietatea că tangenta în fiecare din punctele
lor coincide cu una din tangentele asimptotice corespunzătoare punctului
respectiv.
Fie
du
m=
dv
direcţia tangentei într-un punct oarecare la o linie asimptotică.
Atunci m verifică (4.136); se stabileşte astfel egalitatea
2
⎛ du ⎞ du
L⎜ ⎟ + 2M + N = 0. (4.138)
⎝ dv ⎠ dv

a cărei rezolvare conduce la două ecuaţii diferenţiale de ordinul întâi

du du
= f ( u, v ) ; = g ( u, v ) . (4.139)
dv dv
Soluţiile generale ale ecuaţiilor (4.139) sunt familiile de curbe
integrale uniparametrice
ϕ ( u , v; C1 ) = 0; ψ ( u , v; C1 ) = 0. (4.140)
care ne dau liniile asimptotice pe suprafaţa ( S ) .
De aici rezultă că printr-un punct P al unei suprafeţe trec două linii
asimptotice. Ele pot fi reale şi distincte, confundate sau imaginare după cum
P este un punct hiperbolic, parabolic sau eliptic.

186
 Exemple
4.37. Să se determine liniile asimptotice ale suprafeţei
( S ) : x = u cos v; y = u sin v; z = av; a > 0.
În exemplul 4.30 s-au determinat coeficienţii E , F , G şi L, M , N .
Astfel
E = 0; F = 0; G = u 2 + a2 ,
−a
L = 0; M = ; N = 0.
u + a2
2

Ecuaţia (4.138) se scrie

−2a du
=0
u + a dv
2 2

şi are soluţia
u =C
unde C este o constantă arbitrară.
Prin urmare liniile asimptotice ale suprafeţei elicoidale sunt curbele
coordonate ( γ v ) ■
4.38. Să se determine liniile asimptotice ale suprafeţei
1
( S ) : x = u cos v; y = u sin v; z = .
u
Ca şi la exemplele anterioare este necesar să determinăm mai întâi
G G
derivatele parţiale ale vectorului de poziţie r = r ( u , v ) până la ordinul II
inclusiv
JG 1
ru′ : cos v; sin v; −
u2
JG
rv′ : − u sin v; u cos v; 0
JJG 2
ruu′′ : 0; 0;
u3
JJG
ruv′′ : − sin v; cos v; 0
JJG
rvv′′ : − u cos v; − u sin v; 0.
Aplicăm apoi relaţiile (4.78), (4.79), (4.80) pentru a găsi coeficienţii
L, M , N .

187
 1
cos v sin v −
u2
1 2
L= −u sin v u cos v 0 = ,
u + a2
2
2 u 2
u 2
+ a 2

0 0
u3
1
cos v sin v −
u2
1
M= −u sin v u cos v 0 = 0,
u 2 + a 2 − sin v cos v 0

1
cos v sin v −
u2
1 −1
N= −u sin v u cos v 0 = .
u + a 2 −u cos v −u sin v
2
0 u 2
+ a 2

Înlocuind coeficieţii L, M , N în (4.138) se ajunge la ecuaţia diferenţială

2
2 ⎛ du ⎞ 1
− =0
2 ⎜ dv ⎟
u2 u +a ⎝
2
⎠ u + a2
2

sau
2
2 ⎛ du ⎞
⎜ ⎟ − 1 = 0.
u2 ⎝ d v ⎠
reductibilă la ecuaţiile liniare de ordinul întâi
du v du v
= ; =− ,
dv 2 dv 2
ale cărei soluţii sunt respectiv famiile de curbe integrale
v v
ln u − = ln C1 ; ln u + = ln C2
2 2
care sunt tocmai liniile asimptotice ale ale suprafeţei date.
Alegem constantele C1 şi C2 astfel încât să aibă acelaşi semn cu u şi
apoi renotând constantele.
Prin urmare, putem scrie ecuaţiile explicite ale famiilor de linii
asimptotice
v v
−
u = C1e 2
; u = C1e 2
■

188
 Teoremă
Pentru ca o curbă ( γ ) să fie linie asimptotică a suprafeţei ( S ) este
necesar şi suficient ca planul osculator în punctul curent al curbei ( γ ) să
coincidă cu planul tangent în P la suprafaţa ( S ) .
Într-adevăr, să presupunem mai întâi că ( γ ) este linie asimptotică
pentru suprafaţa ( S ) de-a lungul căreia avem
1
= 0.
ρn
Atunci, în baza relaţiei (4.96) are loc
1
cos α = 0,
R
unde s-a notat
1
− curbra curbei în punctul curent,
R
GmG G
α = ⎛⎜ n, v ⎞⎟ − unghiul dintre versorul normalei principale n în punctul
⎝ ⎠
curent la ( γ ) şi versorul normalei la planul tangent în punctul considerat.
Presupunem
1
≠ 0,
R
în caz contrar curba ( γ ) devine o dreaptă, iar cele două plane, osculator şi
tangent, coincid. Atunci
π
cos α = 0; α = .
2
Prin urmare, în cazul liniei asimptotice, normala principală este
perpendiculară pe normala la suprafaţă. Cum şi tangenta la curba ( γ ) este
perpendiculară pe normala la suprafaţă, iar planul osculator este determinat
de tangenta şi normala principală la curbă, rezultă că planul osculator în
punctul curent P al liniei asimptotice coincide cu planul tangent în acest
punct la suprafaţă.
Reciproc, să presupunem că de-a lungul unei curbe ( γ ) situate pe o
suprafaţă ( S ) , planul osculator coincide cu planul tangent la suprafaţă în
punctul curent.
189
 Atunci
π
α=
2
şi având în vedere relaţiile (4.96) şi (4.97), rezultă că în orice punct al
curbei ( γ ) se stabileşte egalitatea
Lm 2 + 2Mm + N = 0,
ceea ce înseamnă că ( γ ) este o linie asimptotică ■

Consecinţă
O dreaptă ce aparţine unei suprafeţe este o linie asimptotică a acestei
suprafeţe.
Observaţii
10) Generatoarele unei cuadrice sunt cele două familii de linii
asimptotice ale cuadrice respective.
Exemplu
4.38. Fie hiperboloidul cu o pânză de ecuaţie carteziană
x2 y 2 z 2
(H 1 ) : + − − 1 = 0.
a2 b2 c2
În cazul de faţă există două familii de generatoare rectilinii definite ca
interesecţii de câte două plane
⎧x z ⎛ y⎞
⎪ a + c = λ ⎜1 + b ⎟
( Dλ ) : ⎪⎨ ⎝ ⎠
⎪ x − z = λ ⎛1 − y ⎞ ;
⎪⎩ a c ⎜ ⎟
⎝ b⎠

⎧x z ⎛ y⎞
⎪ a + c = μ ⎜1 − b ⎟
( Dμ ) : ⎨⎪ x z ⎝ y ⎠
⎪ − = μ ⎛1 + ⎞ .
⎪⎩ a c ⎜ ⎟
⎝ b⎠

190
 z

( Dμ )
( Dλ )
O y

Fig . 4.19

20) Curbura unei linii asimptotice corespunzătoare într-un punct

arbitar al unei suprafeţe este egală cu curbura ei geodezică, iar torsiunea ei
este egală cu torsiunea ei geodezică.

4.25. Linii geodezice ale unei suprafeţe

Se numesc linii geodezice ale unei suprafeţe ( S ) curbele trasate pe

această suprafaţă care au proprietatea că planul osculator ( PO ) în fiecare
punct al lor este normal la suprafaţă.
Din definiţie rezultă că normala la o linie geodezică într-un punct al
acesteia are direcţia normalei în P la suprafaţă.
Fie ( S ) o suprafaţă, ( γ ) o linie geodezică şi P ∈ ( γ ) .

191
 Notăm
G
r ( t ) − vectorul de poziţie al punctului P,
G
υ − versorul normalei la suprafaţă.
JG JG G G
După cum se ştie r ′ ( t ) şi r ′′ ( t ) respectiv d r şi d 2 r aparţin planului
osculator ( PO ) în P la linia geodezică ( γ ) . Reamintim că ecuaţia planului
osculator într-un punct P ( x, y, z ) situat pe o curbă ( γ ) din spaţiu definită
parametric este
X −x Y−y Z−z
( PO ) : x′ y′ z′ = 0
x′′ y ′′ z ′′

unde ( X , Y , Z ) este punctul curent al planului osculator.

Versorul normalei la suprafaţa ( S ) în acelaşi punct P definit de (4.35)
G G G
ru′ × rv′
υ= G G
ru′ × rv′
aparţine şi el planului osculator ( PO ) .
G G G
În aceste condiţii vectorii υ , d r şi d 2 r sunt coplanari ceea ce înseamnă
că produsul mixt al acestor vectori se anulează
G G G 2 G⎞ G G 2G
⎛ ru′ × rv′ G G
( )
⎜⎜ G G , d r , d r ⎟⎟ = 0 ⇔ υ = ru′ × rv′, d r , d r = 0.
⎝ ru′ × rv′ ⎠
Altfel scris
A B C
dx dy dz =0 (4.141)
d2 x d2 y d2 z

unde prin
y′ z′ z ′ x′ x′ y′
A= ; B= ;C= . (4.142)
y ′′ z ′′ z ′′ x′′ x′′ y ′′

s-au notat parametrii directori ai normalei.

192
 Ecuaţia diferenţială de ordinul al doilea (4.141) are soluţia generală
ϕ ( u , v; C1 , C2 ) = 0 (4.143)
şi ne dă familia de linii geodezice ale suprafeţei ( S ) . Relaţia implicită (4.143)
reprezintă familia de curbe biparametrice trasate pe suprafaţa ( S ) .
Determinarea parametrilor C1 şi C2 este posibilă atunci când se dau
două condiţii suplimentare.
În consecinţă, printr-un punct P al suprafeţei ( S ) trec o infinitate de
geodezice, iar prin două puncte, în general, una singură.
Exemplu
4.40. Liniile geodezice ale unui plan sunt dreptele planului respectiv.
Fie planul de ecuaţie
( P ) : ax + by + cz + d = 0
Reprezentarea parametrică a planului ( P ) este
au + bv + d
(P ) : x = u; y = v; z = − .
c
iar derivatele vectorului de poziţie ale punctului curent din plan
a
xu′ = 1; yu′ = 0; zu′ = −
c
b
xv′ = 0; yv′ = 1; zv′ = −
c
′′ = 0; yuu
xuu ′′ = 0; zuu
′′ = 0
′′ = 0; yuv
xuv ′′ = 0; zuv
′′ = 0
xvv′′ = 0; yvv′′ = 0; zvv
′′ = 0.

Coeficieţii A, B, C definiţi de (4.142) sunt

a b
A = ; B = ; C = 1,
c c

astfel că ecuaţia (4.141) devine

193
 a b
1
c c
a b
du dv− d u − d v = 0.
c c
a b
d2 u d2 v − d2 u − d2 v
c c
Notând
dv a b
m= ;α =− ; β =−
du c c
rezultă că ecuaţia diferenţială de mai sus se va scrie
α β 1
1 m α + β m = 0.
1 m2 α + β m2
sau
α m (α + β m 2 ) + m 2 + β (α + β m ) − m − m 2 (α + β m ) − β (α + β m 2 ) = 0

( )
⇔ β (α − 1) m3 + 1 − α − β 2 m 2 + α 2 + β 2 − 1 m = 0;( )
De aici rezultă
10) m = 0; d v = d u ⇔ v = u + C0 .
20) β (α − 1) m 2 + (1 − α − β 2 ) m + (α 2 + β 2 − 1) = 0;
Discriminantul ecuaţiei de gradul doi fiind
( ) ( )
2
Δ = 1−α − β 2 − 4β (α − 1) α 2 + β 2 − 1

rezultă

m1 =
(β 2
+ α −1 )+ Δ
; m2 =
β 2 + α −1
−
( Δ
.
)
2β (α − 1) 2β (α − 1) 2β (α − 1) 2β (α − 1)
Mai departe se obţin soluţiile
v = m1u + C1 ; v = m2u + C2
care reprezintă mulţimea dreptelor conţinute în planul ( P ) ■

194
 4.26. Înfăşurătoarea unei familii de suprafeţe

Fie o familie de suprafeţe uniparametrice

( S ) : F ( x, y, z; α ) = 0. (0.1)
Se numeşte înfăşurătoare a familiei ( S ) o suprafaţă
(σ ) : G ( x, y, z ) = 0, (0.2)
care să fie tangentă la toate suprafeţele familiei ( S ) .
Dacă familia (0.1) admite înfăşuratoarea(0.2) atunci ecuaţia înfăşurătorii
(σ ) se obţine eliminând parametrul α între ecuaţiile sistemului
⎪⎧ F ( x, y, z; α ) = 0
⎨ (0.3)
⎪⎩ Fα′ ( x, y, z; α ) = 0.

Curbele (0.3) care generează înfăşurătoarea (σ ) se numesc curbe

caracterisitce ale familiei (0.1).
Observaţie
Dacă suprafeţele familiei (0.1) au punctele singulare, coordonatele
acestor puncte verifică, de asemenea, sistemul (0.3).
Prin urmare, eliminarea parametrului α între ecuaţiile sistemului (0.3)
conduce la o ecuaţie ce reprezintă, fie înfăşurătoarea familiei de suprafeţe,
fie locul geometric al punctelor singulare ale suprafeţelor din familie, fie şi
una şi alta din cele de mai sus.
Exemplu
4.41. Să se afle înfăşurătoarea familiei de paraboloizi
F ( x, y , z; α ) ≡ α 2 x 2 + y 2 − 2α z = 0

Pentru a găsi înfăşurătoarea acestei familii vom scrie

Fα′ ( x, y, z; α ) ≡ 2α x 2 − 2 z = 0
Formăm sistemul (0.3)
⎧⎪α 2 x 2 + y 2 − 2α z = 0
⎨ 2
⎪⎩α x − z = 0.

195
 Înlocuind
z
α=
x2
în prima ecuaţie a sistemului se obţine suprafaţa algebrică
z 2 − x 2 y 2 = 0,
formată din paraboloizii hiperbolici
z = xy; z = − xy.
Familia dată nu admite puncte singulare, deoarece sistemul
F = 0; Fx′ = Fy′ = Fz′ = 0.
nu are soluţii. Aşadar cei doi parabolizi formează înfăşurătoare ale familiei
de paraboloizi date ■
Teoremă
Fie familia de suprafeţe (4.144), căreia îi ataşăm familia de curbe
(4.145). Presupunem că:
10) Cel puţin unul dintre determinanţii funcţionali
D ( F , Fα′ ) D ( F , Fα′ ) D ( F , Fα′ )
; ; ; (4.147)
D ( y, z ) D ( z, x ) D ( x, y )
este diferit de zero de-a lungul unei curbe ( γ α ) ( α fixat) din familia (4.146);
20) Pentru orice α avem
Fα′′2 ≠ 0. (4.148)
Atunci, familia (4.144) admite o înfăşurătoare (σ ) dată de (4.145).
Într-adevăr, presupunând
D ( F , Fα′ ) Fx′ Fy′
= ≠0 (4.149)
D ( x, y ) Fα′′x Fα′′y

rezultă că cel puţin una din derivatele Fx′, Fy′ , respectiv Fα′′x , Fα′′y este nenulă.
De aici deducem că punctele ordinare ale curbei ( γ α ) sunt şi puncte
ordinare ale suprafeţei (σ α ) din familia (4.144) pentru α corespunzător curbei
(γ α ) , precum şi pentru suprafaţa reprezentată de ecuaţia Fα′ = 0.
Apoi condiţia (4.149) ne permite să rezolvăm sistemul (4.146) astfel
încât să obţinem soluţiile parametrice

196
 x = x ( z ,α ) ; y = y ( z,α ) ; z = z (4.150)
Când α variază, curba ( γ α ) descrie o suprafaţă ale cărei ecuaţii
biparametrice sunt (4.150).
Mai trebuie arătat că suprafaţa astfel generată este o înfăşurătoare a
familiei (4.144).
Ecuaţiile (4.150) verifică sistemul (4.146), aşadar
⎧⎪ F ( x ( z , α ) , y ( z ,α ) , z; α ) = 0
⎨ (4.151)
⎪⎩ Fα′ ( x ( z ,α ) , y ( z ,α ) , z; α ) = 0.
Derivând în raport cu α cele două egalităţi din (4.151) şi ţinând seama
că Fα′ = 0 se obţine
⎧⎪ Fx′xα′ + Fy′ yα′ = 0
⎨
⎪⎩ Fα′′x xα′ + Fy′′yα′ + Fα′′2 = 0.
Ţinem seama că Fα′′2 ≠ 0 din ipoteză, astfel că cel puţin una din derivatele
xα′ , yα′ este diferită de zero. Mai departe, scriind determinanţii funcţionali
ataşaţi funcţiilor (4.150)
D ( y, z ) y ′z 1 D ( z , x ) 1 xz′
= = yα′ ; = = xα′ ;
D ( z ,α ) yα′ 0 D ( z ,α ) 0 xα′
(4.152)
D ( x, y ) x′ y z′
= z = x′z yα′ − y ′z yα′
D ( z ,α ) yα′ yα′
rezultă că cel puţin unul dintre aceştia este nenul.
Prin urmare punctele ordinare ale suprafeţelor din familia (4.144)
sunt puncte ordinare şi pentru cele din familia (4.150).
Să mai observăm că derivând identitatea
F ( x ( z , α ) , y ( z , α ) , z; α ) = 0
în raport cu y se obţine
Fx′x′z + Fy′ yz′ + Fz′ = 0.
Formăm apoi sistemul omogen în necunoscutele Fx′, Fy′, Fz′
⎧⎪ Fx′xα′ + Fy′ yα′ = 0
⎨
⎪⎩ Fx′x′z + Fy′ y′z + Fz′ = 0.

197
 Ţinând seama că cel puţin unul dintre determinanţii funcţionali (4.152)
este diferit de zero, soluţia acestui sistem se scrie sub forma
Fx′ Fy′ Fz′
= = .
D ( y , z ) D ( z , x ) D ( x, y ) (4.153)
D ( z,α ) D ( z,α ) D ( z,α )
Acest rezultat ne arată că suprafeţele din familia (4.144) sunt tangente
la suprafeţa determinată de ecuaţiile (4.150), deci la suprafaţa generată de
familia (4.146) ■
Familia de caracteristici (4.154) generează, aşa cum am văzut,
înfăşurătoarea familiei (4.144), în ipoteza că aceasta există. Ne punem
problema de a determina înfăşurătoarea acestei familii în condiţiile de
existenţă ale acestei înfăşurători.
Din rezultatele stabilite în Capitolul 3 înfăşurătoarea unei familii de
caracteristici este dată de sistemul
⎧ F ( x, y , z; α ) = 0
⎪⎪
⎨ Fα′ ( x, y, z; α ) = 0 (4.155)
⎪ ′′
⎪⎩ Fα 2 ( x, y, z; α ) = 0.
Existenţa este asigurată pentru acea soluţie
x = x (α ) ; y = y (α ) ; z = z (α )
a sistemului (4.155) pentru care are loc
Fx′ Fy′ Fz′
D ( y, z )
= Fα′′x Fα′′y Fα′′z ≠ 0; Fα′′2 ≠ 0. (4.156)
D ( z ,α )
Fα′′′2 x Fα′′′2 y Fα′′′2 z
Înfăşurătoarea familiei de caracterisitici care este o curbă situată pe
înfăşurătoarea familiei de suprafeţe se numeşte muchia de întoarcere a
suprafeţei înfăşurătoare.

198
 Bibliografie

1. Dobrescu, A., Geometrie diferenţială, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1962.
2. Duda, I., Algebră liniară, geometrie analitică şi diferenţială, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1994.
3. Duda, I., Grădinaru, S., Calcul integral cu aplicaţii, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007.
4. Iacob, Caius, Curs de matematici superioare, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1957.
5. Ionescu, Ghe. D., Teoria diferenţială a curbelor şi suprafeţelor,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984.
6. Mihăileanu, M., Geometrie analitică, proiectivă şi diferenţială,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971.
7. Murgulescu, E., Flexi, S., Kreindler, O., Sacter, O., Tîrnoveanu, M.,
Geometrie analitică şi diferenţială, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1965.
8. Roşculeţ, M. Algbră liniară, geometrie analitică şi geometrie
diferenţială, Editura Tehnică, Bucureşti, 1987.
9. Udrişte, C., Radu, C., Dicu, C., Mălăncioiu, O., Algebră, geometrie
şi ecuaţii diferenţiale, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1962.
10. Vrânceanu, Ghe., Geometrie analitică, proiectivă şi diferenţială,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1962.

199