Posibilităţi de prevenire, ameliorare şi înlăturare a comportamentelor agresive

Contribuţia psihologiei dezvoltării este, în mod particular, îndreptată înspre sectorul

prevenirii, ameliorării şi înlăturării comportamentelor agresive ale copiilor. După
Weissberg şi Greensberg (1998) în examinarea studiilor asupra acţiunilor de prevenire
putem distinge două paradigme principale: prima, definită “ştiinţa prevenirii” prevede o
elaborare de planuri de intervenţie plecând de la cunoştinţele teoretice asupra problemei şi
de la validitatea modelelor propuse, la nivel ştiinţific. A doua paradigma, definită
“cercetări-acţiuni în colaborare cu comunitatea” prevede o colaborare activă între
operatori şi experţi plecând de la proiecte şi experienţe aflate deja la cunoştinţa comunităţii.
”Pentru a descrie activitatea de prevenire şi diversele ei nivele s-au folosit mai multe
clasificări. Una dintre definiţiile cele mai acceptate este aceea a lui Caplan care
furnizează o tipologie bazată pe trei modele: prevenirea primară, secundară şi terţă.
Prima este o intervenţie destinată întregii populaţii. Prevenirea secundară este îndreptată
înspre subgrupurile populaţiei care prezintă, într-o fază precoce, câteva forme de devianţă.
Terţa prevenire are scopul de a reduce durata şi urmările problemelor de o anumită
gravitate.” (Menesini, E., 2000).
Munca de prevenire presupune cunoaşterea şi eliminarea cauzelor şi condiţiilor care
generează devianţa juvenila, la nivelul micro- şi macro- social. Nivelurile la care sunt
posibile prevenirea, ameliorarea şi înlăturarea comportamentelor deviante sunt:
1. la nivel individual;
2. la nivelul familiei;
3. la nivelul şcolii;
4. la nivelul grupurilor;
5. la nivelul comunităţii.

La nivel individual

Iată masurile cele mai importante ce trebuiesc luate de fiecare pentru combaterea
propriului comportamentului deviant:
a) Contactul moral. Această apropiere se bazează asupra moralei şi a reflectării, ca
oportunitate pentru interiorizarea regulilor, dar, din păcate, nu totdeauna foloseşte la
împiedicarea adolescentului deviant de a acţiona din nou, în mod agresiv;
b) Contactul legal - cuprinde o serie de reguli pe care adolescentul deviant ar trebui să le
cunoască. Obiectul este aplicarea legii şi pedeapsa poate fi uşoară, medie sau grea. La
şcoală, pedeapsa poate fi privită ca o consecinţă. În multe cazuri, găsirea problemei e
rapida şi nu vine cerută consilierea psihologica;
c) Contactul uman - se bazează pe dorinţa din partea profesorului sau consilierului
psihologic de a înţelege adolescentul deviant şi persoana lui. Acest lucru implică capacităţi
de ascultare şi de stabilire a unei comunicări, în scopul schimbării, nu numai al
comportamentului,dar şi al gândului şi sentimentelor copilului aflat în dificultate.
Metodele, în acest sens, sunt:
- contactul fără acuzare - se prevede un proces de responsabilizare şi implicare a aşa zisei
“majoritate tăcută”;
- metoda intereselor împărtăşite - subliniază importanţa unui traseu terapeutic individual,
care poate duce la colaborarea succesivă între deviant şi victimă.

La nivelul familiei

Măsurile primordiale ce trebuie întreprinse pentru diminuarea agresivitatii,

fenomenului devianţei juvenile sunt:
- adoptarea unui sistem de măsuri de stimulare economica a familiilor cu mari dificultăţi
financiare şi crearea unei “şcoli a părinţilor” care sa aibă drept efecte realizarea coeziunii
familiale;
- cunoaşterea psihologică a propriilor copii;
- alcătuirea unor programe educative de supraveghere a activităţii şi anturajului tinerilor;
- asigurarea unor condiţii optime de studiu;
- întărirea legăturilor cu toate instituţiile educative, în special cu şcoala.
Multe întâlniri între părinţi şi profesori sunt frustrante şi au ca urmare creşterea
iritaţiei deja existente la primii, mai ales dacă profesorii nu fac nimic pentru a ajuta copilul
aflat în dificultate.
 La nivelul şcolii

La nivel şcolar, una dintre strategiile avansate de mulţi cercetători e aceea de a

defini unele obiective sau o linie model de urmat in cadrul programei. Olweus (1993) a
semnalat necesitatea unei ample consultări în şcoală, asupra problemei. Din punctul de
vedere al valutarii eficacităţii, Smith şi Sharp (1994) au evidenţiat cum că politica şcolară
poate fi una dintre strategiile cele mai eficace pentru a preveni şi a ameliora
comportamentul deviant. Şcoala îşi însuşeşte problema şi găseşte, în cadrul propriei
autonomii, strategiile şi rezolvările la nivelul instituţiei, al clasei sau la nivelul individual al
copiilor.
Iată principalele măsuri ce trebuiesc luate la nivelul şcolii, în vederea prevenirii,
ameliorării şi îndepărtării comportamentului deviant juvenil:
- creşterea autorităţii corpului profesoral printr-o politică salarială decentă;
- înfiinţarea în fiecare unitate şcolară a cabinetelor de asistenţă psihopedagogică (dotarea şi
comunicarea computerizată cu reţeaua educaţională locala şi naţională);
- perfecţionarea activităţii profesorului-diriginte prin absolvirea unor cursuri de psihologie
a copilului, sociologia familiei, sociologia delincvenţei juvenile, etica profesională, metode
şi tehnici de cunoaştere a personalităţii elevului şi colectivelor de elevi;
- instituţionalizarea obligativităţii participării la orele de religie în învăţământul gimnazial
şi liceal;
- tratarea cu mai mare interes, în special, a orelor de educaţie morală şi, în general, a orelor
de dirigenţie;
- asigurarea unui program de audienţe destinat părinţilor cu copii-problemă;
- supravegherea permanentă a elevilor-problemă şi prezentarea sistematică a unor studii de
caz în clasă;
- studierea dreptului constituţional si a celui penal în clasele liceale;
- cooptarea elevilor-problemă în diferite cercuri şcolare şi intensificarea activităţilor
educative extraşcolare (vizite, excursii, etc.);
- organizarea unor dezbateri, mese rotunde cu invitarea unor specialişti din cadrul
instituţiilor de control social.
 La nivelul grupurilor

În cadrul generaţiei de adolescenţi, pot fi considerate următoarele măsuri:

a) ”Operatorul prieten”. Activitatea adolescenţilor îşi poate asuma diferite forme. Cei care
desfăşoară rolul de “operator prieten” pot acţiona ca şi un suport pentru copiii proaspăt
sosiţi în şcoală, pot asuma un rol activ în momentele de pauză ale activităţii didactice,
organizând jocuri sau alte activităţi. Le poate fi asociat lor rolul de “fraţi de sânge” al
elevilor izolaţi sau refuzaţi de propria clasă;
b) Consultarea tinerilor de aceeaşi vârstă (cabinet condus de tineri). Acest tip de
intervenţie reprezintă o forma de ajutor mai structurata în comparaţie cu prima: cuprinde
ascultarea în grup; activarea unei linii telefonice de ajutor condusă de tineri şi crearea unui
cabinet unde să poată fi luate în considerare cererile de ajutor ale colegilor de vârstă;
c) Medierea conflictelor între colegi. Problemele conflictuale cele mai comune dintre clase
(ofensa, îmbrâncirea colegilor) se pot agrava daca nu sunt “întâmpinate” si rezolvate. O
metodă de rezolvare a conflictului prin medierea adolescenţilor e aceea de a crea o climă de
colaborare şi de ascultare care va permite de ajungere la un acord reciproc sau la situaţia de
“victorie-victorie” (după Cowie şi Sharp, 1996), în care ambele părţi sunt mulţumite de
soluţia negociată.
Unele metode de intervenţie, la nivelul clasei de elevi, sunt:
- Apropierea din cadrul clasei. În timpul activităţilor şcolare, în clasă, e posibilă tratarea şi
înţelegerea unor concepte legate de înţelegerea fenomenului deviant. Se poate discuta în
clasă cu tinerii chiar plecând de la probleme sociale. Se poate cere elevilor să studieze cum
în cadrul societăţii nu se încurajează comportamentele agresive şi violente. Alţi stimuli
sunt: activităţi de rol, de scriere a unui eseu asupra conflictelor între elevi la scoală, de
interviu, de folosire a chestionarelor cu alţi tineri şi profesori în modul de a aduna
informaţii asupra fenomenului deviant.
- Potenţialitatea abilitaţilor sociale este un alt plan cu care se poate acţiona. Activităţile pot
fi prezentate sub forma de poveşti, jocuri, video si filme. E o strategie pentru împiedicarea
devianţei şi atingerea unor motivaţii afective care stau la baza fenomenului. Argyle (1983)
susţinea că una dintre componentele de bază ale abilitaţilor sociale este perceperea situaţiei,
realizarea unui proiect de potenţiare a abilitaţilor, de decodificare a semnalelor
comunicative provenite de la celălalt, poate ajuta copii aflaţi în dificultate.
- Promovarea cooperării. După Rigby şi colaboratorii (1997) copiii devianţi sunt mai puţin
cooperanţi decât media. E foarte important rolul educatorului de a crea condiţii de
cooperare şi de ajutor între colegi. A crea o clasă cooperativa e o artă ce necesită resurse şi
energie.

La nivelul comunităţii

La nivelul comunităţii, un contribut important poate fi considerat de radio sau

reviste locale ce apar si aduc la cunoştinţă întâmplări ale unor victime care vor să facă
cunoscută povestea, experienţa lor. Mass-media pot contribui la proiectul împotriva
deviantei prin: adunarea de fonduri, găsirea voluntarilor, promovarea politicii programului,
schimbarea comportamentului persoanelor comunităţii, transmiterea informaţiilor (TV,
radio, ziare, reviste). Obiectivul este acela de a realiza o intervenţie asupra părinţilor în
scopul de a preveni de la origine fenomenul şi de a limita urmările comportamentelor
deviante.
La nivelul altor instituţii sociale ale comunităţii, sunt necesare următoarele măsuri:
- înfiinţarea centrelor şi cabinetelor de consultanţă familială si şcolară specializate în
cauzele cu elevii-problemă;
- reorganizarea comisiilor pentru ocrotirea minorilor prin realizarea unei evidenţe operative
ale familiilor-problemă; comisiile vor trebui să pună sub interdicţie judecătorească sau
decădere din drepturile părinteşti a părinţilor delincvenţi, alcoolici şi agresivi;
- adoptarea unei noi legislaţii pentru tineret în domeniul învăţământului, familiei,
sistemului electoral, asociaţiilor de tineret, etc.;
- eliminarea disfuncţiilor organelor specializate de control social (poliţie, justiţie,
procuratură, autoritate tutelară);
- organizarea unor programe educative autentice la nivelul televiziunii şi radioului
(problema mai sus menţionată);
- înfiinţarea pe lângă comisiile de administraţie ale posturilor de televiziune cu impact
naţional, a comisiilor educative (alcătuite din pedagogi, psihologi, sociologi) având ca
obiectiv selecţionarea filmelor cu caracter artistic, în dauna celor care propovăduiesc
agresivitatea, imoralitatea, promiscuitatea.

BIBLIOGRAFIE

1. Bus, I. – 1997, “Psihologie Judiciară”, Editura Presa Universitară Clujeană , Cluj-

Napoca.
2. Hudiţeanu, Al. – 2001, “Devianţa comportamentală la elevi”, Editura Psihomedia,
Sibiu.
3. Ibis, A. – 2004, “Adolescentul deviant în confruntare şi dialog cu profesorii”, Editura
Pansofia, Bucureşti.
4. Maiolo, G. – 2000, “Adolescenze spinose”, Editura Erickson, Trento.
5. Menesini, E. – 2000, “Bullismo. Che farè? Prevenzione e strategie d’intervento nella
scuola”, Giunti Gruppo Editoriale, Firenze.
6. Neveanu - Popescu, P. – 1978, “Dicţionar de psihologie”, Editura Albatros ,
Bucureşti
7. Petcu, M. – 1999, “Delincvenţa. Repere psihosociale”, Editura Dacia , Cluj-Napoca.
8. Preda, V. – 1998, “Delincvenţa juvenilă”, Presa Universitară Cluj, Clij-Napoca.
9. Rutter Michael, Marjorie – 1995, “L’arco della vita. Continuità, discontinuità e crisi
nello sviluppo”, Giunti Gruppo Editoriale, Firenze.
10. Schaffer, H. R. – 1998, “Lo svilupo sociale”, Edizione italiana, Raffaello Cortina
Editore, Milano.
11. Smith, E. & Co. – 2005, “Introducere în psihologie”, Ediţia a XIV-a, Editura
Tehnică, Bucureşti.
12. Schiopu, U., Verza, E. – “Psihologia vârstelor”, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
13. Tomşa, Gh. – 1999, “Orientare şi dezvoltare la elevi”, Casa de editură si presă "Viaţa
românească", Bucureşti
14. Verza, E. – 1994, “Psihologia vârstelor”, Editura Pro-Humanitate, Bucureşti.

Reviste:
15. Brate, A. – 2000, “Problematica agresivităţii: mit şi realitate. în "profil" - rev.
şcolară a studenţilor la psihologie a ULBS”, Editura "Lucian Blaga" din Sibiu, nr.1.
pag. 13-14.