2019

PARABOLELE MÂNTUITORULUI

CIUREA CĂTĂLIN
 CONSTANTIN CĂTĂLIN CIUREA

PARABOLELE MÂNTUITORULUI

Târgu-Jiu
2019

1
Autor: CONSTANTIN CĂTĂLIN CIUREA

Coperta: Cioabă Ionel

CONSTANTIN CĂTĂLIN CIUREA, PARABOLELE MÂNTUITORULUI, Târgu-Jiu, 2019

ISBN 978-973-0-28770-7

2
CUPRINS

CAPITOLUL I INRODUCERE..........................................................................................................................4
CAPITOLUL II Parabolele Mântuitorului şi exegeza lor.................................................................................8
II.1. Parabola celor doi datornici .........................................................................................................................8
II.2. Parabola Semănătorului ...............................................................................................................................9
II. 3. Parabola Samarineanului milostiv ............................................................................................................11
II.4. Parabola prietenului inoportun ..................................................................................................................12
II.5. Parabola bogatului lacom ............................................................................................................................13
II.6. Parabola slugilor care-şi aşteaptă stăpânul de la nuntă ...........................................................................14
II.7. Parabola slugii care n-a cunoscut voia stăpânului ....................................................................................15
II.8. Parabola smochinului neroditor .................................................................................................................16
II.9. Parabola despre ocuparea locurilor la mese ..............................................................................................17
II.10. Parabola celor chemaţi la Cina cea mare ................................................................................................18
II.11. Parabola omului care vrea să-şi zidească turn şi a împăratului ce se pregăteşte de război ...............19
II.12. Parabola despre oaia cea pierdută ...........................................................................................................21
II.13. Parabola despre drahma cea pierdută .....................................................................................................21
II.14. Parabola fiului risipitor ............................................................................................ .................................22
II.15. Parabola iconomului necinstit ...................................................................................................................24
II.16. Parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr ................................................................................25
II.17. Parabola slugilor nefolositoare .................................................................................................................26
II.18. Parabola văduvei stăruitoare ....................................................................................................................27
II.19. Parabola vameşului şi a fariseului ................................................................................... .........................28
II.20. Parabola celor 10 mine ..............................................................................................................................29
II.21. Parabola talanţilor .................................................................................................. ...................................31
II.22. Parabola neghinei .................................................................................................... ...................................32
II.23. Parabola celor 10 fecioare .........................................................................................................................34
CAPITOLUL III TEOLOGIA PARABOLELOR MÂNTUITORULUI
III.1. Învăţătura dogmatică cuprinsă în Parabole ............................................................................................35
III.1.1. Hristologia ................................................................................................................................................35
III.1.2. Soteriologia ...............................................................................................................................................36
III.2. Învăţături morale cuprinse în Parabole ..................................................................................................37
III.2.1. Milostenia .................................................................................................................................................37
III.2.2. Iubirea de Dumnezeu şi de aproapele ...................................................................................................40
III.2.3 Smerenia ...................................................................................................................................................43
III.2.4. Iertarea ........................................................................................................... ..........................................47
III.2.5. Dreptatea ..................................................................................................................................................51
Bibliografie ................................................................................................................ ..........................................58

3
 CAPITOLUL I
INTRODUCERE

Parabolele Mântuitorului Iisus Hristos reprezintă o parte din temelia învăţăturii creştine.
Ele oglindesc cu o limpezime deosebită, natura eshatologică a predicii Sale, tăria sfaturilor pe care
le dă spre pocăinţă. Ele au fost cele mai potrivite instrumente pentru dezvelirea treptată a
adevărurilor care se legau în special de teme eshatologice. Simplitatea şi claritatea făceau ca
parabolele să fie uşor înţelese de oamenii simpli, să fie fixate în memorie pentru mult timp şi să
acţioneze în mod pozitiv la crearea unei tradiţii stabile şi durabile în jurul persoanei şi învăţăturii
lui Iisus.
Citindu-le şi încercând să aflăm adevărata lor însemnătate conştientizăm că ne găsim în
faţa unei tradiţii vrednice de toată încrederea şi că prin mijlocirea lor, ia naştere o relaţie, o
comunicare directă cu Cel în care ele îşi au originea. Cu toate acestea suntem puşi în faţa unei
probleme anevoioase şi anume, aceea de a încerca să le descoperim parabolelor înţelesul lor
veritabil. Parabolele din Sfintele Evanghelii au fost relatate în împrejurări reale din viaţa Fiului lui
Dumnezeu, în diferite momente de cele mai multe ori neaşteptate. De exemplu, am comite o mare
greşeală mare dacă am socoti că pilda Fiului Risipitor cuprinde chintesenţa Evangheliei şi că nu
există nicio doctrină a ispăşirii care să fie fundamentală pentru creştinism; ori de asemenea să
presupunem că milostivirea faţă de semenii noştri, din pilda Samariteanului milostiv, constituie
baza şi ţelul mântuirii. Pilda lucrătorilor la vie (Matei XX, 1-16) nu este rostită cu scopul de a
lămuri problema plăţilor, ci remarcă bunătatea lui Dumnezeu, Care îi tratează pe oameni cu
mărinimie, nu conform meritelor lor.
Iisus prefera să vorbească oamenilor în pilde, adică într-un limbaj simbolic, pentru ca
aceştia să vadă fără să privească şi să înţeleagă, fără să cuprindă (Matei XIII, 13), dorind să
motiveze credinţa, disponibilitatea de a asculta, de a accepta precum şi de a împlini cuvântul lui
Dumnezeu. Parabola îi dă oportunitatea de a vorbi spontan, în locuri şi împrejurări diverse: în
sinagogă, în templu, pe munte, pe mare, pe ţărmul ei, în corabie, înconjurat de mulţimi sau doar cu
ucenicii Săi.
Mântuitorul Hristos nu obligă, ci lasă pe fiecare să aleagă, prin libertatea primită de la
Tatăl Ceresc, calea şi modul de a-şi dirija viaţa. Ca urmare, atât mulţimile, cât şi ucenicii au putut
alege de a-L urma, sau de a-L părăsi. În Evanghelia Sfântului Ioan la capitolul VI, se arată că o
parte dintre ucenici, după ce le-a vorbit despre pâinea care coboară din cer, s-a smintit şi L-a părăsit.
4
Parabolele Mântuitorului Hristos pun în evidenţă menirea noastră în această viaţă pământească,
servirea ce trebuie adusă cu credincioşie şi statornicie lui Dumnezeu, valorile ce trebuie promovate
în comunităţile noastre, în comuniune cu semenii, în Biserica cea vie a Lui, alături de Sfinţii ei şi
Sfintele Taine, dar şi scopul eshatologic în care vom fi recompensaţi pentru cele făcute de noi în
viaţa aceasta trecătoare.

5
 CAPITOLUL II

PARABOLELE MÂNTUITORULUI ŞI EXEGEZA LOR

Parabolele relatate de Sfinţii Evanghelişti au fost împărtăşite de către Mântuitorul în

diferite împrejurări, ucenicilor sau mulţimii. În fiecare dintre ele vom afla învăţături dogmatice,
eshatologice şi îndeosebi învăţături morale. Voi începe cu parabolele Sfântului Evanghelist Luca,
deoarece sunt cele mai numeroase:

1. Parabola celor doi datornici (Luca VII, 40-43)

2. Parabola samarineanului milostiv (Luca X, 29-37)

3. Parabola prietenului inoportun ( Luca XI, 5-8)

4. Parabola bogatului lacom ( Luca XII, 13-21)

5. Parabola slugilor care-şi aşteaptă stăpânul de la nuntă ( Luca XII, 35-38)

6. Parabola slugilor care L-au cunoscut şi a slugii care nu a cunoscut voia stăpânului (Luca XII,
47-48)

7. Parabola smochinului neroditor ( Matei, XXI, 18-21)

8. Parabola despre ocuparea locurilor la mese ( LucaXIV, 7-13)

9. Parabola celor invitaţi la cina cea mare ( Luca XIV, 15-24)

10. Parabola omului care vrea să-şi zidească turn şi a împăratului care se pregăteşte de război (
Luca XIV, 28-33)

11. Parabola despre oaia cea pierdută ( Luca XV, 1-7; Matei XVIII,12-13)

12. Parabola despre drahma cea pierdută (Luca XV, 8-10)

13. Parabola fiului risipitor (Luca XV, 11-32)

14. Parabola iconomului necinstit ( Luca XVI, 1-8)

15. Parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr (Luca XVI, 19-31)

6
16. Parabola slugilor nefolositoare (Luca XVII, 7-10)

17. Parabola judecătorului nedrept ( Luca XVIII, 1-8)

18. Parabola vameşului şi a fariseului (Luca XVIII, 9-14)

19. Parabola celor zece mine (Luca XIX, 11-27)

20. Parabola Semănătorului ( Matei XIII, 3-9; Marcu IV, 3-9)

21. Parabola neghinei ( Matei XIII, 24-30)

22. Parabola grăuntelui de muştar ( Matei XIII, 31-33; Marcu IV, 30-32)

23. Parabola celui ce datora 10 mii de talanţi ( Matei XVIII,23-34)

24. Parabola lucrătorilor tocmiţi la vie ( Matei XX, 1-6)

25. Parabola lucrătorilor celor răi ( Matei XXI, 33-41; Marcu XII, 1-9)

26. Parabola celor 10 fecioare ( Matei XXV, 1-13)

27. Parabola talanţilor ( Matei XXV, 14-30)

7
 Parabola celor doi datornici (www.crestinortodox.ro)

II.1. Parabola celor doi datornici

Pe când Iisus se afla în casa unui fariseu din Capernaum pe nume Simon, o femeie aduce
un vas cu untdelemn parfumat, intră în încăpere și parfumează picioarele lui Iisus, apoi începe să
verse lacrimi de pocăinţă pe picioarele Sale şi să le şteargă, plină de iubire, cu părul capului ei.
Simon rămâne cu inima împietrită şi Domnul îi spune: „Simone, am să-ţi spun ceva (...) Un cămătar
avea doi datornici. Unul era dator cu cinci mii de dinari, iar celălalt cu cincizeci. Dar, neavând ei
cu ce să plătească, i-a iertat pe amândoi. Deci care dintre ei îl va iubi mai mult? Simon, răspunzând
a zis: Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult. Iar El i-a zis: Drept ai răspuns” (Luca VII, 40-
43).
Învăţături morale: Iertarea datoriei băneşti închipuie iertarea greşelilor semenilor. Cu cât
iertăm mai mult, cu atât vom fi iubiţi mai mult. Celor doi datornici li se iartă mai mult în cele din
urmă, iertarea fiind în funcţie de iubirea fiecăruia faţă de Binefăcătorul lor, deoarece Mântuitorul,
adaugă după ce rosteşte această pildă: „Cui i se iartă puţin, puţin iubeşte” (Luca VII, 47).
Pocăinţa şi dragostea cu care femeia se apropie de Iisus este o expresie a recunoştinţei
imense pentru bunătatea nemăsurată a lui Dumnezeu.
Iertarea este calea prin care se poate reface legătura alterată, în urma păcatului strămoşesc,
dintre Dumnezeu şi om, implicit între oameni. Dumnezeu din nemărginita Sa iubire a trimis pe
Fiul Său să ia trup şi să mântuiască lumea: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său
Cel Unul Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu
n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să mântuiască, prin El, lumea” (In. 3, 16-
17). Prin patimile, moartea şi învierea Sa, a iertat păcatele lumii întregi .
8
 Din comportarea femeii păcătoase înţelegem faptul că cei ce cred şi se pocăiesc, cu
adevărat, pot primi iertare desăvârşită şi mântuire .

Pilda Semănătorului (www.crestinortodox.ro)

II.2. Pilda Semănătorului

Este una dintre cele mai frumoase pilde ale Domnului nostru Iisus Hristos şi a fost rostită
pe ţărmul Lacului Ghenizaret:
“Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi semănând el, una a căzut lângă drum şi a
fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. Şi alta a căzut pe piatră, şi, răsărind, s-a
uscat, pentru că nu avea umezeală. Şi alta a căzut între spini şi spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-
o. Şi alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine
are urechi de auzit să audă. Şi ucenicii Lui Îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta? El a zis: Vouă
vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca, văzând, să nu
vadă şi, auzind, să nu înţeleagă. Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu.
Iar cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva,
crezând, să se mântuiască. Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul îl primesc cu
bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă.
Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile
9
vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud
cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare.” (Luca 8, 5-15 ; Matei XIII,3-9; Marcu IV, 3-9)
Aşa cum aflăm din explicarea Domnului, Semănătorul nu este altcineva decât Dumnezeu”
Făcătorul cerului şi al pământului”, sămânţa- Cuvântul Acestuia, iar locurile- lumea.
„Sămânţa căzută lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima
lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască”. Ea simbolizează inima “nearată”, adică pe cei
uşuratici şi grăbiţi ce nu au timp să gândească la înţelesul învăţăturilor auzite în Biserică preferând
lucrurile efemere şi mărunte ale lumii. Învăţătura Domnului cum intră,aşa iese şi ei rămân cu
sufletul gol ca înainte.
“Cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au
rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă.” Cei cu cu inima împietrită
sunt aceia care uită repede învăţătura auzită, iar în vreme de ispită, se leapădă de Cuvântul
Evangheliei.
Sămânţa „căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile şi cu bogăţia
şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc.” Astfel de oameni primesc încântaţi Cuvântul
Evangheliei, dar goana după avere şi alte ambiţii le înnăbuşă cu totul, aşa cum ghimpii nu lasă să
crească planta răsărită la umbra lor.
“Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează
şi rodesc întru răbdare.” Oameni deştepţi şi cu inima bună, iubitori de Dumnezeu şi de cele sfinte
fac, ca învăţătura să prindă rădăcină în sufletele lor şi să le arate calea mântuirii.

10
 Parabola Samarineanului milostiv-(doxologia.ro)

II.3. Parabola samariteanului milostiv

Reprezintă răspunsul Mântuitorului la întrebarea învăţătorului de Lege care dorea să afle

cine este aproapele său pentru a se mântui (Luca X, 25-28). El considera că aproapele este doar
ruda, prietenul, vecinul ori compatriotul său şi nu orice om aflat în nevoie sau suferinţă, fără
deosebiri rasiale, sexuale, religioase, de neam, de condiţie socială cu toate că el cunoştea foarte
bine Legea lui Moise citănd din Levitic XIX,18, în care se relatează despre iubirea aproapelui.
Pentru a răspunde, Mântuitorul îi expune următoarea pildă: „Un om cobora de la Ierusalim
la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l
aproape mort. Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături. De
asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzând, a trecut pe alături. Iar un samaritean, mergând
pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă. Şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele
untdelemn şi vin şi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el.
Iar a doua zi, scoţând doi dinari i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui, eu când
mă voi întoarce, îţi voi da. Care dintre aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între
tâlhari? Iar el a zis: Cel care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea” (Luca
X, 30-37).
11
 Parabola conturează trei atitudini pe care, trei categorii de oameni le-au avut faţă de un
om suferind. Prima atitudine aparţine tâlharilor, care provoacă dureri fizice şi nu numai călătorului
aflat în drum, spre Ierihon. A doua atitudine aparţine preotului şi levitului, care ignoră pe cel căzut
lângă drum, continuându-şi drumul. Şi în cele din urmă a treia atitudine este a samariteanului
milostiv, care depăşeşte opreliştele rasiale oprindu-se din drum şi cercetând pe cel aflat în suferinţă,
un exemplu frumos şi vrednic de urmat . După acordarea primului ajutor, samariteanul îl urcă pe
măgarul său şi îl duce la casă de oaspeţi pe care o întâlneşte în drum, supraveghindu-l pe timpul
nopţii, plăteşte doi dinari pentru îngrijirea bolnavului, de către gazdă, până la însănătoşirea totală
şi se angajează, ca la întoarcere să-i plătească gazdei cheltuielile ce urmează a fi realizate după
plecarea lui.
La final, Mântuitorul îl întreabă pe om care dintre cele trei persoane a fost aproapele celui
căzut la marginea drumului. El este nevoit să recunoască tocmai împotriva convingerii religioase
a evreilor, cu referire la aproapele , arătând că aceasta nu cuprinde numai pe cel de neam cu ei, ci
orice om, indiferent de neam, religie, de gen sau alte considerente. De aceea, Domnul încheie acest
dialog, sfătuindu-l: „Mergi şi fă şi tu asemenea!” (versetul 37).
Cele trei atitudini descrise de Iisus Hristos în parabola samarineanului milostiv este
caracteristică şi oamenilor din zilele noastre. „Tâlharii”, vremurilor noastre sunt însetaţi de sânge,
bogăţie şi stăpânire ameninţând tot mai mult lumea cu cele mai abominabile arme de distrugere în
masă şi cu o groaznică sclavie politică, economică şi culturală (Serafim Papacosta, Parabolele
Domnului, pg. 78).
Care este atitudinea creştinilor din zilele noastre faţă de cei ce încearcă să semene peste tot
suferinţă, lacrimi şi moarte? Din păcate, faptele reale, ne dovedesc că oamenii sunt împărţiţi inegal
între cei ce sunt în măreaţa familie a păcii şi democraţiei şi cei ce sunt în afara luptei pentru o lume
mai bună, paşnică şi dreaptă sau şi mai grav, aflaţi de partea celor care învrăjbesc şi instigă la
războaie .

II.4. Parabola prietenului inoportun

Această parabolă subliniează importanţa stăruinţei în rugăciune şi remarcă folosul

rugăciunii pentru mântuirea credincioşilor. Prin ea, Mântuitorul ne sfătuieşte să nu ne demobilizăm
niciodată, ci să ne rugăm lui Dumnezeu neîntrerupt, până la final.
După ce Îşi învăţă ucenicii Săi cum să se roage, rostind Rugăciunea domnească, Tatăl
nostru, Hristos îi învaţă,de asemenea, prin pilda rostită, folosul şi roadele rugăciunii făcută cu
stăruinţă, sfătuindu-i să nu cadă pradă deznădejdii. „Şi a zis către ei: „Cine dintre voi, având un
prieten şi se va duce la el în miez de noapte şi-i va zice: Prietene, împrumută-mi trei pâini, că a
12
venit, din cale, un prieten la mine şi n-am ce să-i pun înainte; iar acela, răspunzând dinăuntru, să-i
zică: Nu mă da de osteneală. Acum uşa e încuiată şi copii mei sunt în pat cu mine. Nu pot să mă
scol să-ţi dau. Zic vouă: Chiar dacă, sculându-se, nu i-ar da pentru că-i este prieten, dar, pentru
îndrăzneala lui, sculându-se, îi va da cât îi trebuie” (Luca XI, 5-8) .
Mântuitorul vrea să arate că, aşa cum vecinul îi ascultă rugămintea prietenului de la uşă,
la fel şi Dumnezeu va asculta şi va împlini rugăciunile celor care le fac cu stăruinţă. Sfânta Scriptură
ne oferă destule exemple de persoane care, au înălţat rugăciuni de ajutor lui Dumnezeu în situaţii
deosebite. Sfântul Apostol Petru, în timp ce se scufunda în mare, strigă: „Doamne scapă-mă”
(Matei XIV, 30). Cei doi orbi din Ierihon îşi recapătă vederea după ce Îl roagă: „Miluieşte-ne pe
noi, Fiul lui David” (Matei XXI, 30). Perseverenţa femeii cananeence îi determină pe Sfinţii
Apostoli să intervină pe lângă Iisus: „Slobozeşte-o că strigă în urma noastră” (Matei XV, 23), iar
Acesta impresionat de perseverenţa şi credinţa femeii, îi vindecă fiica posedată de diavol.
Sfântul Isac Sirul vorbea în scrierile sale despre rugăciunea stăruitoare: „Dar şi mai mult
a întărit cuvântul Său, şi ne-a îndemnat să ne străduim, în parabola celui care a mers la prietenul
lui, la miezul nopţii, şi i-a cerut lui pâine, zicând: „Amin, zic vouă, că de nu-i va da lui, pentru
prietenia lui, măcar pentru îndrăzneala lui, sculându-se, îi va da lui toate câte îi va cere” (Luca XI,
8), (Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, vol. X, 1991, p. 260) . Dacă vecinul trezit din somn
în miez de noapte îi răspunde prietenului său, aflat la nevoie, cu riscul de a-şi deranja familia, este
lesne de înţeles că Dumnezeu Îşi va întoarce faţa la rugăciunea sinceră a celui aflat în nevoie.
Creştinii adevăraţi sunt datori să se roage în tot timpul, cu credinţă şi din toată inima („Privegheaţi
şi vă rugaţi neîncetat…”).

II.5. Parabola bogatului lacom

„Zis-a Lui cineva din mulţime: Învăţătorule, zi fratelui meu să împartă cu mine
moştenirea.Iar El i-a zis: Omule, cine M-a pus pe Mine judecător sau împărţitor peste voi? Şi a zis
către ei: Vedeţi şi păziţi-vă de toată lăcomia, căci viaţa cuiva nu stă în prisosul avuţiilor sale”. (
Luca XII, 13-15)
Pentru a demonstra oamenilor gravitatea patima lăcomiei, dorind în acelaşi timp să-i
păzească pe ucenici de întovărăşirea cu ea, le spune parabola bogatului lacom: „Unui om i-a rodit
din belşug ţarina. Şi el cugeta în sine, zicând: „Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele? Şi
a zis: Aceasta voi face: Voi strica jitneţele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo grâul şi
bunătăţile mele. Şi voi zice sufletului meu: Suflete ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani,
odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te. Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere

13
de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori
sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu” (Luca XII, 13-21).
Bunătatea lui Dumnezeu ce îl inundă pe un bogat, prin recolta mult mai bogată decât în
anii anteriori, devine urmarea neliniştii, deoarece acesta sesizează că nu posedă spaţiu suficient
pentru depozitare, este nefericit şi se plânge întrebându-se: „Ce voi face?” El hotărăşte să
construiască alte hambare mult, mai voluminoase decât cele dinainte, lucru necondamnabil pentru
moment, recolta mare fiind rezultat al muncii depuse de el pe câmp . Însă în curând judecata lui
depăşeşte orice limită a bunului simţ, adresându-se sufletului făcându-l fizic, oferindu-i
mâncărurile hărăzite trupului, omiţând dimensiunea lui spirituală,neţinând seama de cuvintele:
„Nu zăbovi a face bine celui ce are nevoie, când ai putinţa să-l ajuţi” (Proverbe III, 27); „Mila şi
adevărul să nu te părăsească” (Proverbe III, 3); sau: „Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte
în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l, şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine” (Isaia LVIII,
7). De aceea, Dumnezeu intervine: „Nebune! În această seară vor cere de la tine sufletul tău. Şi
cele ce ai pregătiti ale cui vor fi?” (Luca XII, 20).
Sfântul Vasile cel Mare, se adresează bogatului din parabolă, spunându-i: „Gândeşte-te,
omule, la Cel Care ţi-a dat bogăţia! Adu-ţi aminte de tine însuţi, cine eşti, ce administrezi, de la
cine ai luat bogăţiile tale şi pentru ce ai fost preferat multor oameni! Eşti slujitorul bunurilor lui
Dumnezeu, iconomul semenilor tăi. Să nu-ţi închipui că toate bunurile ce le ai au fost pregătite
numai pentru pântecele tău. Ai faţă de bogăţiile ce le stăpâneşti aceeaşi părere pe care o ai despre
bogăţiile străine. Bogăţia te bucură pentru puţină vreme, dar apoi dispar, fără urmă, şi ţi se va cere
de la ele socoteală” .
Tot Sfântul Vasile cel Mare referindu-se la păcatul lăcomiei, spune: „Dacă fiecare om şi-
ar opri pentru sine numai atât cât îi trebuie pentru satisfacerea nevoilor sale şi dacă ar da ce-i
prisoseşte celui nevoiaş, atunci numai n-ar mai fi bogat, nici sărac”.
Principala învăţătură desprinsă din această parabolă este acordarea importanţei valorilor
spirituale care mântuiesc sufletul, după cuvintele Mântuitorului care spune: „Căutaţi mai întâi
împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei VI, 33).

II.6. Parabola slugilor care-şi aşteaptă stăpânul de la nuntă

Parabola cuprinde sfârşitul sfaturilor date mulţimilor, îndemnându-le să-şi adune comori
în cer prin săvârşirea faptelor bune : „Căci unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră.
Să fie mijloacele voastre încinse şi făcliile voastre aprinse. Şi voi fiţi asemenea oamenilor care
aşteaptă pe stăpânul lor când se va întoarce de la nuntă, ca, venind şi bătând, îndată să-i deschidă.
Fericite sunt slugile acelea pe care, venind stăpânul, le va afla veghind. Adevărat zic vouă că se va
14
încinge şi va pune la masă şi, apropiindu-se, le va sluji. Fie că va veni la straja a doua, fie că va
veni la straja a treia şi le va găsi aşa, fericite sunt acelea” ( Luca XII,35-38).
Ea este un îndemn la priveghere continuă pentru ca fiecare să fie pregătit oricând la
chemarea ce va fi făcută la Parusie . Câştigul privegherii, în rugăciune, în post şi virtute, este
biruinţa vrăjmaşului, conform cuvintelor Sfântului Apostol Petru: „Fiţi treji, privegheaţi.
Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Petru V, 8).
Cuviosul Isaia, trăitor în pustiul din Egipt în a doua jumătate a sec. al IV-lea spune
ucenicului său (Avva Petru), următoarele cuvinte referitoare la importanţa privegherii: „Să facem
deci toate, păzindu-ne mintea trează de faptele noastre, privind atenţi la suflet în fiecare ceas, ca să
nu facă ceva în afară de cele potrivite firii, pentru că sufletul este schimbăcios prin fire” (Filocalia,
vol. XII, Traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, p. 201).
Ideea nunţii de la care se întoarce stăpânul i-a condus pe unii exegeţi la comparaţia cu
nunta Mirelui Hristos, de la sfârşitul vecurilor (Apocalipsa XIX, 7), ori cu masa de nuntă la care
un împărat îşi invită prietenii (Luca XIV, 16 ). Contextul şi locul de desfăşurare sunt diferite.
Stăpânul casei se întoarce de la nuntă inopinat, iar bucuria sa este deosebită atunci când îi află pe
slujitori pregătiţi să-l primească. Poate fi vorba de statornicia celor ce lucrează pentru mântuire,
prin privegherea în rugăciune şi prin împlinirea faptelor bune după cuvântul lui Dumnezeu .
Pentru creştinii adevăraţi, parabola este expresivă, deoarece exprimă relaţia dintre Domn
şi slujitor şi ea îşi va arăta efectele sale la judecata divină, deoarece cei care au slujit Domnului
Dumnezeului şi Mântuitorului, împlinindu-i poruncile, Îi vor aduce o bucurie imensă.

II.7. Parabola slugii care a cunoscut şi care n-a cunoscut voia stăpânului

Ca şi parabola anterioară, aceasta are caracter eshatologic, constituind concluzia acesteia.

Ea a fost cauzată de întrebarea Apostolului Petru: „Doamne, către noi spui pilda aceasta sau către
toţi” (Luca XII, 41). Din conţinutul primei parabole, rezultă că ea a fost adresată tuturor oamenilor
pentru a-i convinge să fie pregătiţi întotdeauna pentru Venirea a doua a Domnului, când fiecare va
primi fie fericirea veşnică fie osânda veşnică: „Sluga aceea care a ştiut voia stăpânului şi nu s-a
pregătit, nici n-a făcut voia lui, va fi bătută mai mult. Şi cea care n-a ştiut, dar a făcut lucruri
vrednice de bătaie, va fi bătută puţin. Şi oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a încredinţat
mult, mult i se va cere” (Luca XII, 47-48).
Această parabolă are următorul mesaj: credinciosul iconom fiind înţelept va fi atent la
îndatoririle stabilite de stăpânul său pentru o perioadă, convins că, la sfârşit, se va produce
răsplătirea sa, adică fericirea. Sluga lipsită de înţelepciune, (care nu împlineşte voia stăpânului)
„bătaie multă sau puţină va primi” (versetele 47-48).
15
 Faţă de parabola din Matei XXIV, 45-51, care pune accentul pe caracterul eshatologic al
inevitabilei Parusii a Domnului, parabola din Evanghelia după Luca redă mai mult avertizarea că
noi suntem iconomi în numele lui Dumnezeu, iar voia Lui trebuie împlinită în viaţa noastră.

Parabola smochinului neroditor (www.basilica.ro)

II.8. Parabola smochinului neroditor

Aceasta ilustrează trebuinţa pocăinţei pentru viaţa viitoare. Versetele 1-9 constituie
introducerea istorică a parabolei, în care ni se relatează masacrarea unor galileeni de către soldaţii
lui Pilat, în timp ce se aflau la Ierusalim, pentru aducere de jertfe. Prin rostirea parabolei, Domnul
doreşte combaterea concepţiei eronate a iudeilor, care considerau că păcatele grave săvârşite au
adus nenorocirile asupra lor. De aceea îndeamnă la pocăinţă pentru ferirea lor de o asemenea
pedeapsă, spunându-le pilda: „Cineva avea un smochin, sădit în via sa, şi a venit să caute rod în el,
dar n-a găsit. Şi a zis către vier: Iată, trei ani sunt de când vin şi caut rod în smochinul aceasta şi nu
găsesc. Taie-l, de ce să ocupe locul în zadar? Iar el, răspunzând, a zis: Doamne, lasă-l şi anul acesta,
până ce îl voi săpa împrejur şi îi voi pune gunoi. Poate va face rod în viitor, iar de nu, îl vei tăia”
(Luca XIII, 6-9).
Parabola scoate în evidenţă apropierea pedepsei pentru păcătoşi menţionând că la judecată
vor fi pedepsiţi şi cei care nu au făcut faptele cele bune, adică cei neroditori .
Smochinul neroditor nu este util omului, ci el trebuie tăiat. Iisus, mergând cu Sfinţii
Apostoli, întâlneşte în drum un smochin şi vrând să-şi potolească foamea cu fructele lui, observă
că nu are rod şi de aceea îl blesteamă, iar acesta se usucă: „Şi văzând un smochin chiar lângă cale,
S-a dus la el, dar n-a găsit nimic în el decât numai frunze, şi a zis lui: De acum înainte să nu mai
fie rod în tine în veac. Şi smochinul s-a uscat îndată” (Matei XXI, 19).

16
 În parabolă, smochinul reprezintă omul lipsit de fapte bune,iar tăierea lui înseamnă
osândirea omului care nu aduce roade. Pentru mântuirea sufletului, omul are nevoie de harul divin,
credinţă şi fapte bune. Harul divin îl primeşte fiecare dintre în mod gratuit de la Dumnezeu la
Botez, credinţa şi faptele bune însă aparţin creştinului în mod subiectiv. Sfântul Apostol Iacov
referindu-se la raportul credinţă - faptele bune spune: „Căci precum trupul fără de suflet mort este,
astfel şi credinţa fără fapte, moartă este” (Iacov II, 26). Faptele bune scot în evidenţă credinţa şi
dragostea omului. La judecată, osândirea sau răsplătirea veşnică a fiecăruia se va face după criteriul
faptelor săvârşite. „Cei cu fapte bune vor fi mântuiţi, iar cei cu fapte rele vor fi osândiţi” (Cf. Matei
XXV, 31-46).
Mijlocirea vierului pe lângă stăpân, ca de altfel şi aprobarea cererii indică faptul că
îndurarea lui Dumnezeu este îndelungată şi poate amâna o pedeapsă, dacă cei ce au greşit se roagă
statornic la mijlocitorii dintre oameni şi Dumnezeu.
Deci săvârşirea faptelor bune ne este rânduită de Mântuitorul (Matei VII, 11-20), aşa încât
ea este cea mai sigură cale de a ne înălţa spre Dumnezeu şi de a ajunge la asemănarea cu El .
II.9. Parabola despre ocuparea locurilor la mese

Pentru a mustra comportamentul orgolios al fariseilor,care Îl acuzau că vindecase sâmbăta

un idropic, Mântuitorul spune următoarea parabolă, ca o consecinţă al acestor proaste obiceiuri.
„Când vei fi chemat de cineva la nuntă, nu te aşeza în locul cel dintâi, ca nu cumva să fie chemat
de el altul mai de cinste decât tine. Şi venind cel care te-a chemat pe tine şi pe el, îţi va zice: Dă
acestuia locul. Şi atunci, cu ruşine, te vei duce să te aşezi pe cel din urmă loc, ca atunci când va
veni cel ce te-a chemat, el să-ţi zică: Prietene, mută-te mai sus. Atunci vei avea cinstea în faţa
tuturor celor care vor vedea împreună cu tine. Căci, oricine se înalţă pe sine, se va smeri, iar cel ce
se smereşte pe sine se va înălţa” (Luca XIV, 7-13) .
Din aceasta învăţăm că mândria îl poate duce pe om la căderea din treptele virtuţii, iar
smerenia este calea de procurare a cinstei, înălţându-l în faţa tuturor.
Sfântul Apostol Petru arată care este poziţia lui Dumnezeu atât faţă de cei mândri cât şi
faţă de cei smeriţi: „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (I Petru
V, 5).
Sfinţii Părinţi vorbesc despre smerenie, ca virtute capitală. Sfântul Isac Sirul spune: „Căci
ajutorul lui Dumnezeu este cel ce ne mântuieşte, iar când cineva cunoaşte că este lipsit de ajutorul
lui Dumnezeu face multe rugăciuni şi cu cât le înmulţeşte pe acestea, cu atât se smereşte mai mult
în inima sa. Căci, nimeni, rugându-se şi cerând, nu poate să nu se smerească. Iar inima zdrobită şi
smerită Dumnezeu nu o va urgisi” ( Filocalia, vol. X, p. 110). De asemenea,cuviosul Isaia pustnicul

17
spune: „Smerenia este a se socoti cineva pe sine înaintea lui Dumnezeu că este păcătos şi că nu
face nimic bun” (Filocalia, vol. XII, 2002, p. 150) .
Mântuitorul nostru este exemplul grăitor al vieţii smerite deoarece „S-a deşertat pe Sine,
chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit
pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte de cruce...” (Filipeni V, 7).

Parabola celor invitaţi la cina cea mare (www.cuvantul-ortodox.ro)

II.10. Parabola celor invitaţi la cina cea mare

Un fariseu, aflat la masă împreună cu Mântuitorul, zice înaintea tuturor: „Fericit este cel
ce va prânzi în împărăţia lui Dumnezeu” (Luca XIV, 15). De aceea ca răspuns rosteşte pilda: „Un
om oarecare a făcut cină mare şi a chemat pe mulţi; Şi a trimis la ceasul cinei pe sluga sa ca să
spună celor chemaţi: Veniţi că iată toate sunt gata. Şi au început toţi, câte unul să-şi ceară iertare.
Cel dintâi i-a zis: ţarină am cumpărat şi am nevoie să ies ca s-o văd; te rog iartă-mă. Şi altul a zis:
Cinci perechi de boi am cumpărat şi mă duc să-i încerc; te rog iartă-mă. Al treilea a zis: Femeie
mi-am luat şi de aceea nu pot veni. Şi întorcându-se sluga a spus stăpânului său acestea. Atunci,
mâniindu-se stăpânul casei a zis: ieşi îndată în pieţele şi uliţele cetăţii, şi pe săraci, şi pe
neputincioşi, şi pe orbi, şi pe şchiopi adu-i aici. Şi a zis sluga: Doamne, s-a făcut precum ai poruncit
şi tot mai este loc. Şi a zis stăpânul către slugă: Ieşi la drumuri şi la garduri şi sileşte să intre, ca să
mi se umple casa, căci zic vouă: Niciunul din bărbaţii aceia care au fost chemaţi nu va gusta din
cina mea” (Luca XIV, 16-24; Matei XXII, 1-14).Rostind această parabolă, Mântuitorul se referă la
ospăţul mesianic, de care vor avea parte doar cei ce au acceptat şi au participat la cina organizată
pe Pământ, adică la credinţa în Mântuitorul ca Fiu al lui Dumnezeu şi Mesia. Gazda din parabola
18
prezentată, făcând afirmaţia că niciunul din cei care nu au venit la cină nu va gusta din ea, este de
la sine înţeles că, odată refuzată invitaţia, nu vor avea parte de ea (Serafim Papacosta, Parabolele
Domnului, 2005, p. 121) .
Părintele Stăniloae sunea că: „toţi oamenii sunt făcuţi pentru a se bucura la sfârşitul lumii
de Împărăţia luminoasă şi iubitoare a lui Hristos, de relaţia internă cu ea. Dar în ea vor ajunge
numai cu voia lor. Cei ce nu vor ajunge în ea vor fi aruncaţi în focul chinurilor veşnice. Soarta
veşnică a lor depinde de recunoaşterea sau nerecunoaşterea lui Hristos ca izvor al fericirii veşnice,
de viaţa lor conformă sau neconformă cu a Lui” .(Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 91).El
arată caracterul universal al mântuirii, fapt descris şi de parabolă, atât prin omul care pregăteşte
cina, cât şi prin porunca dată slujitorului său să meargă în afara cetăţii să-i adune pe toţi cei întâlniţi
în cale.Această chemare la ospăţ este făcută fără nicio deosebire, indiferent dacă cineva nu are
haină de nuntă.
Un bătrân călugăr grec, Porfirie, dă o explicaţie expresiei: „Mulţi sunt chemaţi dar puţini
aleşi”, spunând: „Toţi sunt copiii lui Dumnezeu... Tot gândindu-mă, am ajuns la concluzia că toţi
sunt copiii lui Dumnezeu, în sensul general al cuvântului, dar puţini erau copii, adică fiii Săi, în
sensul înfierii, aceştia urmând să moştenească Împărăţia cerurilor. Într-adevăr, sunt fiii lui
Dumnezeu, dar nu toţi sunt moştenitorii Săi. Sensul general al termenului de înfiere se referă la
toată lumea, dar sensul particular de înfiere se referă doar la creştinii care sunt singurii moştenitori”
(Tzavaras,1991, p. 163).
Din parabola expusă trebuie să reţinem şi să transpunem în viaţă învăţătura creştină
potrivit căreia, tot pământeanul (creştinul), în orice vreme, este pregătit să dea răspuns bun (sfârşit
creştinesc vieţii noastre şi răspuns bun la Înfricoşătoarea Judecată…) la chemarea lui Dumnezeu,
participând cu toată fiinţa la învăţăturile cele mântuitoare, lăsate aici de Mântuitorul prin
Evanghelia Sa şi propovăduite de apostoli şi de urmaşii lor, de-a lungul timpului. Lepădându-ne
de plăcerile din lumea aceasta şi căutând hrana cea bună pentru suflet vom dobândi comuniunea
cu Hristos şi împărăţia cerurilor în veşnicie (Tzavaras,1991, p.163).

II.11. Parabola omului care vrea să-şi zidească turn şi a împăratului care se pregăteşte de
război

Pilda omului care construieşte un turn o găsim doar în Evanghelia după Luca, fiind urmată
de pilda regelui care merge la război . Cele două sunt inserate în relatarea călătoriei către Ierusalim
din Evanghelia de la Luca (IX, 51 – XIX, 28).
Pentru a le creiona mai bine, ucenicilor, greutăţile pe care le vor întâmpina şi cum trebuie
să se pregătească înainte de a urma această cale El spune două pilde scurte: „... Cel ce nu-şi poartă
19
crucea sa şi nu vine după Mine nu poate să fie ucenicul Meu. Că cine dintre voi vrând să zidească
un turn nu stă mai întâi şi-şi face socoteala cheltuielii, dacă are cu ce să-l isprăvească? Ca nu cumva,
punându-i temelia şi neputând să-l termine, toţi cei care vor vedea să înceapă a-l lua în râs, zicând:
Acest om a început să zidească, dar n-a putut isprăvi. Sau care rege, plecând să se bată în război cu
alt rege, nu va sta întâi să se sfătuiască, dacă va putea să întâmpine cu zece mii pe cel care vine
împotriva lui cu douăzeci de mii? Iar de nu, încă fiind el departe, îi trimite sol şi se roagă de pace”
(Luca XIV, 27-32).
Ambele parabole au în vedere starea sufletească a celor care iau hotărârea de a împlini
cele trei sfaturi evanghelice: ascultarea necondiţionată, sărăcia de bunăvoie şi fecioria . Împlinirea
acestor sfaturi presupune o jertfă şi o luptă continua împotriva ispitelor venite de la lume şi de la
potrivnici. Sfântul Vasile cel Mare îndeamnă ca „fiecare să-şi cântărească mai întâi puterile
trupului şi ale sufletului pentru a nu întâmpina după aceea greutăţi care să-l facă să se întoarcă
din cale, unde apoi îl vor urmări tot timpul mustrările şi ironiile celor din jur” (Sfântul Vasile cel
Mare, Scrieri, 1989, p. 523).

Parabola despre oaia cea pierdută (doxologia.ro)

II.12. Parabola despre oaia cea pierdută

20
 Într-o zi, printre ascultătorii Fiului lui Dumnezeu se aflau mulţi vameşi şi păcătoşi. „Şi
fariseii şi cărturarii cârteau, zicând: Acesta primeşte la Sine pe păcătoşi şi mănâncă cu ei”. „Şi a
zis către ei pilda aceasta, spunând: Care om dintre voi, având o sută de oi şi pierzând din ele una,
nu lasă pe cele nouăzeci şi nouă în pustie şi se duce după cea pierdută, până ce o găseşte? Şi găsind-
o, o pune pe umerii săi, bucurându-se; şi sosind acasă, cheamă prietenii şi vecinii, zicându-le:
Bucuraţi-vă cu mine, că am găsit oaia cea pierdută. Zic vouă: Că aşa şi în cer va fi mai multă
bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au
nevoie de pocăinţă”( Luca XV, 1-7; Matei XVIII, 12-13).
Este o pildă de iubire dumnezeiască. Mulţi creştini posedă o credinţă plină de frică pentru
un Dumnezeu ce pedepseşte păcatul, dar sâmburele creştinismului nu e acesta, ci e un Mântuitor
Care Se apropie cu milă şi iubire de cei păcătoşi şi caută să-i scoată din pieire. „Fiul Omului a venit
să caute şi să mântuiască pe cel pierdut“, le-a spus Iisus fariseilor ce cârteau că „stă la un loc cu
cei păcătoşi“ (Matei XVIII, 11). El este înfăţişarea omului care a lăsat cele nouăzeci şi nouă de oi
şi a plecat să o caute pe cea pierdută pentru că altădată a zis: „Eu sunt păstorul cel bun… oile Mele
ascultă de glasul Meu… Eu le chem pe nume şi ele vin după Mine şi Eu le dau viaţă veşnică“ (Ioan
X,14). Oricât de rătăciţi sau de păcătoşi am fi, Păstorul cel bun ne strigă, ne caută, fiind gata să ne
scape şi să ne mântuie.

II.13. Parabola despre drahma pierdută

Este prezentată sub forma unei întrebări adresate, cu precădere, fariseilor şi cărturarilor.
Astfel, Mântuitorul spune: „... Care femeie, având zece drahme, dacă pierde o drahmă, nu aprinde
lumina şi nu mătură casa şi nu caută cu grijă până ce o găseşte? Şi găsind-o, cheamă prietenele
şi vecinele sale, spunându-le: Bucuraţi-vă cu mine, căci am găsit drahma pe care o pierdusem.
Zic vouă, aşa se face bucurie îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte” (Luca
XV, 8-10).
Drahma este o monedă foarte cunoscută în Palestina, fiind fabricată din aur sau din argint.
Cea din aur cântărea 4,09 grame, iar cea din argint 3,65 grame. Femeia pierde una din cele zece
drahme pe care le avea şi aprinde lumina pentru căutarea ei. Găsind-o, îşi cheamă prietenele şi
vecinele pentru a se bucura împreună cu acestea, drahma fiind destul de valoroasă pentru cei
lipsiţi .
Aşa cum femeia săracă se bucură de drahma ei, tot aşa şi Tatăl Ceresc Se bucură alături
de Sfinţii Săi Îngeri pentru întoarcerea unui păcătos pe calea mântuirii şi se căieşte pentru

21
 faptele săvârşite. Aşadar, îndreptarea oricărui păcătos înseamnă câştigarea lui pentru Împărăţia
Cerurilor.

Parabola fiului risipitor (comorinemuritoare.ro)

II.14. Parabola fiului risipitor

Este deosebit de impresionantă fiind prezentate trei personaje din cadrul unei familii:
tatăl şi cei doi fii. Mântuitorul spune: „Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui
său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea. Şi, nu după multe
zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea,
trăind în desfrânări. Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început
să ducă lipsă. Şi ducându-se, s-a alipit el de unul dintre locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis
la ţarinile sale să păzească porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau
porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt
îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi
spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta. Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca
pe unul din argaţii tăi. Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind de el, l-a văzut
tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Şi i-a zis fiul: Tată,
am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Şi a zis tatăl către
slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi
încălţăminte în picioarele lui. Şi aduceţi viţelul cel mai îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să
ne veselim; Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se
22
veselească. Iar fiul cel mai mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit
cântece şi jocuri. Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă aceasta. Iar ea
i-a spus: Fratele tău a venit, şi tatăl tău a junghiat viţelul cel îngrăşat pentru că l-a primit sănătos.
Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl rugă. Însă el, răspunzând, a zis tatălui
său: iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai
dat un ied ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat
averea cu desfrânatele, ai junghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu
întotdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne
bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat” (Luca XV, 11-32).
Iisus zugrăveşte atât de frumos dragostea Tatălui Ceresc pentru fiecare om păcătos care
se pocăieşte şi se îndreaptă spre El. Fiul cel mic merge înaintea tatălui său şi îi cere dreptul său din
moştenire , după care ia hotărârea de a pleca departe de casă. Plecarea lui arată, în mod limpede,
libertatea pe care omul a primit-o de la Dumnezeu de la facerea sa, lbertate ce îl poate apropia sau
în de Acesta. Tânărul îşi foloseşte libertatea într-un mod păcătos, libertate ce devine pierdere şi
moarte sufletească, prin căderea în robia păcatului.
„Momentul schimbării este hotărâtor, căutând cu orice preţ să înceapă o viaţă nouă.
Această revenire este semnul prezenţei lui Dumnezeu, care a lucrat în el încât ea a devenit o
împreună-lucrare a omului cu Dumnezeu. Părăsind pământul străin al patimilor, pentru a se
întoarce la tatăl său, fiul risipitor a grăbit milostivirea dumnezeiască; tatăl vine înaintea sa pentru
a-l primi în braţele sale” (Macarios Simonopetritul, Triodul explicat, mistagogia timpului liturgic,
p. 70 ).
Ajuns în faţa părintelui său, îşi deschide sufletul, mărturisindu-şi greşeala faţă de
Dumnezeu şi faţă de el prin neascultarea lui. Darurile primite ( hainele, inelul şi sacrificarea
viţelului „ pus la îngrăşat”) , sunt semne de iertare, de refacere a legăturii şi comuniunii dintre cei
doi. Motivaţia darurilor făcute de tată este reînvierea sufletului fiului din starea de păcat şi patimi,
care nu încetează să spună: „Acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat” (versetele
24 şi 32).
Fratele cel mare, întors de la câmp şi aflând cele întâmplate de la un slujitor, se supără şi
îşi judecă tatăl pentru că l-a primit sănătos pe fratele mai mic cu daruri şi onoruri. Această atitudine
avută faţă de fratele său, ne face să ne întrebăm dacă unul ca el ar putea să-şi iubească vrăjmaşii ,
căci Mântuitorul ne porunceşte tuturor: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă
blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce că vatămă şi vă prigonesc” (Matei
V, 44).

23
 Prin iubire, un creştin adevărat va putea participa la „marea bucurie a ospăţului pregătit
pentru cei care se învrednicesc să ducă o viaţă în comuniune şi iubire cu Dumnezeu şi cu semenii
săi” (Simeon Popescu, 1998, p. 194) .

II.15. Parabola iconomului necinstit

Mântuitorul zice ucenicilor Săi: „Era un om bogat care avea un iconom şi acesta a fost
pârât lui că-i risipeşte avuţiile. Şi chemându-l i-a zis: Ce este aceasta ce aud despre tine? Dă-mi
socoteală de iconomia ta, căci nu mai poţi să fii iconom. Iar iconomul a zis în sine: Ce voi face că
stăpânul meu ia iconomiatul de la mine? Să sap, nu pot, să cerşesc mi-e ruşine. Ştiu ce voi face, ca
să mă primească în casele lor, când voi fi scos din iconomiat. Şi chemând la sine, unul câte unul,
pe datornicii stăpânului său, a zis celui dintâi: Cât eşti dator stăpânului meu? Iar el a zis: O sută de
măsuri de untdelemn. Iconomul i-a zis: Ia-ţi zapisul şi, şezând, scrie degrabă cincizeci. După aceea
a zis altuia: Dar tu cât eşti dator. El i-a spus: O sută de măsuri de grâu. Zis-a iconomul: Ia-ţi zapisul
şi scrie optzeci. Şi a lăudat stăpânul pe iconomul cel nedrept, căci a lucrat înţelepteşte. Căci fiii
veacului acestuia sunt mai înţelepţi în neamul lor decât fii luminii” (Luca XVI, 1-8) .
Iconomul , nu este acuzat că lua pentru sine din avuţia stăpânului său, ci pentru că „le
risipea”, ajutând pe cei lipsiţi. Stăpânul îl cheamă şi îi solicită justificarea cheltuielilor. Ameninţat
să rămână pe drumuri, acţionează,fără scrupule, faţă de stăpânul său. Aflând şi de falsurile făcute
în poliţe, stăpânul se resemnează şi recunoaşte iscusinţa cu care fostul angajat îl înşelase până în
ultimul moment.
Prin parabola iconomului necinstit, Mântuitorul ne transmite să-i urmăm dorinţa acestuia
de a face tot ceea ce stă în puterea noastră pentru a începe o viaţă nouă, în Hristos, şi să săvârşim
întotdeauna faptele bune, pentru a fi plăcuţi înaintea lui Părintelui Ceresc.

24
 Parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr (doxologia.ro)

II.16. Parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr

„Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip
strălucit. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, poftind să se sature din
cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind, lingeau bubele lui. Şi a murit săracul şi a
fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi în iad,
ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el i-a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Şi el,
strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului
în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie. Dar Avraam a zis: Fiule, adu-
ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum, aici
el se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare,
ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi. Iar el a zis:
Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca
să nu vină şi ei în acest loc de chin. Şi i-a zis Avraam: Au pe Moise şi pe prooroci, să asculte de ei.
Iar el a zis: Nu, părinte Avraam, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi. Şi i-a
zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre
morţi” (Luca XVI, 19-31).
Încă de la început putem înţelege starea de bogăţie în care se delecta bogatul, zugrăvită prin
hainele scumpe pe care le îmbrăca din porfiră şi vison. Veşmintele colorate în porfiră - porfira era
25
un soi de melc din al cărui sânge se prepara o culoare numită purpură sau porfiră- erau foarte
scumpe şi le purtau doar cei foarte bogaţi . Cele de vison erau confecţionate dintr-o soi de in indian,
fiind cele mai valoroase din cauza fineţii şi a albului strălucitor.
Contrastul prezent în parabolă era ceva normal în societatea antică, în care, unii îşi
desfăşurau viaţa în lux şi desfrâu, în timp ce săracii, munceau fără odihnă, de multe ori sfârşind în
lipsuri, boală şi foame.
Lazăr era prezent foarte des la poarta bogatului zăcând în suferinţă, plin de bube şi flămând,
aşteptând în zadar ca cineva să-i dea măcar firimiturile ce cădeau de la masa bogatului, însă starea
sa deplorabilă nu a înmuiat inima nimănui. În acest caz, primele păcate ale bogatului sunt cruzimea
şi lipsa de omenie de netăgăduit faţă de Lazăr. El era până mai crud şi decât câinii care, cu toată
răutatea lor, îi ling rănile de putreziciune, pentru a-i alina durerile .
După moarte, Lazăr a fost mântuit pentru suferinţa şi răbdarea sa de care a dat dovadă. El a
fost dus de îngerii „slujitori ai celor ce vor moşteni mântuirea” (Evrei I, 14) în „sânul lui Avraam”,
locul de odihnă a celor drepţi , locul este cel mai înalt la care poate spera cineva. De data aceasta
se produce o răsturnare completă a destinului pentru Lazăr, care pe pământ îl vedea pe bogat la
capul mesei veselindu-se, acum el este cel învrednicit să stea la masa festivă; dacă pe pământ era
denigrat, acum are parte de bucuriile şi onoruri înalte.
Despre bogat ni se spune că a murit şi el, şi a fost înmormântat (versetul 22).În viaţa sa
pământească, bogatul nu apare ca un asupritor, dar, lipsa milostivirii nu-l face mai bun şi de aceea
el merge în locul rezervat păcătoşilor. Ajuns în iad, el îl zăreşte şi-l recunoaşte pe Lazăr printre cei
drepţi bucurându-se de cele primite. Acum el este cel care încearcă în zadar să primească alinarea
suferinţelor din locul în care ajunsese, aşa cum, altădată Lazăr dorea să-şi potolească foamea cu
firimiturile căzute de la masa sa. El i se adresează direct lui Avraam: „Părinte Avraame, fie-ţi milă
de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă
chinuiesc în această văpaie” (versetul 24), însă rugăciunea lui este zadarnică. Dacă pe pământ Lazăr
nu a putut să se îndestuleze de la masa bogatului, acesta, în locurile rânduite lui, nu era vrednic nici
de o picătură de apă, deoarece, Avraam îi spune de prăpastia care există între cei drepţi şi cei
păcătoşi.
În încheierea parabolei,Mântuitorul face cunoscută pedeapsa primită de cei care au uneltit
împotriva Lui, fiind aruncaţi în focul veşnic, „unde este plângerea şi scrâşnirea dinţilor şi unde
chinurile nu vor înceta niciodată” .
II.17. Parabola slugilor nefolositoare

„Cine dintre voi, având o slugă la arat sau la păscut turme, îi va zice când se întoarce din
ţarină: Vino îndată şi şezi la masă? Oare, nu-i va zice: Pregăteşte-mi ca să cinez şi, încingându-

26
 te, slujeşte-mi, până ce voi mânca şi voi bea şi după aceea vei mânca şi vei bea şi tu? Va mulţumi,
oare, slugii că a făcut cele poruncite? Cred că nu. Aşa şi voi, când veţi face toate cele poruncite
vouă, să ziceţi: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem”( Luca
XVII, 7-10).
Scopul parabolei este acela de a scoate în evidenţă valoarea slujirii depline. Sf. Evanghelist
Luca relatează despre o slugă ce trebuie să-şi împlinească slujirea,deşi obosită, împlinindu-şi
astfel datoria faţă de stăpân.
Cerinţele împărăţiei lui Dumnezeu sunt îndatoriri pentru fiecare dintre noi, în calitate de
slujitori activi ai poruncilor dumnezeieşti. Pilda foloseşte locuri şi slujiri specifice din vremea
Mântuitorului. După ce un om şi-a terminat lucrul vine acasă, iar soţia, în virtutea reciprocităţii
slujirii, îi prepară hrana şi-l aşteaptă când se întoarce. Un slujitor însă trebuie să împlinească această
slujire pentru stăpânul său. „Acela ar putea fi flămând sau însetat, dar trebuie să-şi definitiveze
slujirea până la capăt, deoarece este plătit ca slugă. Abia după ce nevoile stăpânului au fost achitate,
poate să se ocupe şi de necesităţile sale. Nu se poate vorbi de o mulţumire verbală din partea
stăpânului, pentru că sluga şi-a împlinit misiunea”. ( Ilie Melniciuc, 2010, p. 236).
În relaţia noastră cu Dumnezeu,nici noi nu vom aştepta să primim mulţumire din partea
Sa, pentru că am îndeplinit ceea ce eram datori. Noi existăm pentru El; nu El pentru noi. Şi totuşi,
Tatăl nostru ne slujeşte la rându-i, pentru loialitatea şi ascultarea noastră, împlinidu-ne cererile.
Atitudinea aceasta, de slujitor ar trebui asumată şi în societatea noasră liberă, pentru o
colaborare cât mai trainică cu Dumnezeu în călătoria spre împărăţia Sa cerească.

II.18. Parabola văduvei stăruitoare

„Şi le spunea o pildă cum trebuie să se roage totdeauna şi să nu-şi piardă nădejdea, zicând:
Într-o cetate era un judecător care de Dumnezeu nu se temea şi de om nu se ruşina. Şi era, în cetatea
aceea, o văduvă, care venea la el, zicând: Fă-mi dreptate faţă de potrivnicul meu. Şi un timp n-a
voit, dar după acestea a zis întru sine: Deşi de Dumnezeu nu mă tem şi de om nu mă ruşinez. Totuşi,
fiindcă văduva aceasta îmi face supărare, îi voi face dreptate, ca să nu vină mereu să mă supere. Şi
a zis Domnul: Auziţi ce spune judecătorul cel nedrept? Dar Dumnezeu, oare, nu va face dreptate
aleşilor Săi care strigă către El ziua şi noaptea şi pentru care El rabdă îndelung? Zic vouă că le va
face dreptate în curând. Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ”? ( Luca
XVIII,1-8)
Şi în această pildă este vizibilă legătura strânsă dintre rugăciune şi Împărţia Cerurilor. La
fel ca în pilda prietenului inoportun, unde puterea rugăciunii prietenului sosit la miezul nopţii este

27
emoţionantă, avem rugăciunea văduvei care doreşte ca dreptatea lui Dumnezeu să se realizeze din
acest veac.
Învăţătura parabolei devine limpede: Dumnezeu va auzi şi va răspunde fără echivoc la
strigările fiilor Săi, dacă aceştia sunt stăruitori în rugăciune şi credincioşi.
Văduva îi reprezintă pe toţi cei vulnerabili şi neputincioşi în faţa nedreptăţilor din această
lume nedreaptă, în orice formă, cauzată de slujirea unei dreptăţi subiective şi nu a celei
dumnezeieşti. Solicitarea ei insistentă, îl face totuşi pe judecător, ca după un timp, să devină mai
uman, capitulând în favoarea dreptăţii.

Parabola vameşului şi fariseului (comorinemuritoare.ro)

II.19. Parabola vameşului şi a fariseului

„Către unii care se credeau că sunt drepţi şi priveau cu dispreţ pe ceilalţi, a zis pilda
aceasta: Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş. Fariseul,
stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori,
nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate
câte câştig. Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul,
zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la
casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se
va înălţa”( Luca XVIII, 9-14).

28
 Pilda vameşului şi a fariseului se află imediat după Parabola văduvei stăruitoare care
reprezintă un îndemn către cei ce devin următorii Mântuitorului Hristos, începând să se roage din
inimă (18, 1).
Fariseii făceau parte dintr-o mişcare religioasă iudaică, devotată Legii lui Moise,
incluzând ritualul, purificările şi pietatea către Dumnezeu , şi au fost deseori criticaţi de Iisus pentru
mândria şi ipocrizia lor.
Vameşii erau cei care strângeau tot felul de taxe locale, trăind din suprataxele impuse
oamenilor şi de aceia erau urâţi şi priviţi cu dispreţ.
Fariseul mergea la Templu să se roage, găseşte un loc şi vorbeşte să fie auzit ridicându-
se pe sine şi denigrând pe alţii inclusiv pe vameş. Rugăciunea lui e făţarnică, amăgitoare pentru el,
mai întâi de toate, ce începe cu o falsă mulţumire faţă de Dumnezeu şi continuă cu lauda postului
său, precum şi a zeciuielii plătite.
Vameşul în contrast izbitor cu fariseul, stătea de o parte cu privirea în jos, umilă,
considerându-se un păcătos, recunoscând puzderia de păcate comise şi cere de la Dumnezeu
îndurare. Modul lui de a se ruga este un semn al ruşinii, bazat pe sentimentul vinovăţiei (Ezdra IX,
6; Enoh XIII, 5).
Fariseul aşteaptă de la Dumnezeu şi de la cei din jurul său, încuviinţarea cuvintele sale de
automulţumire, pe când Vameşul aşteaptă doar judecata lui Dumnezeu aşteaptând izbăvirea
păcatelor sale şi de aceea pleacă la casa lui „mai îndreptat.

II.20. Parabola celor zece mine

„Deci a zis: Un om de neam mare s-a dus într-o ţară îndepărtată, ca să-şi ia domnie şi să se
întoarcă. Şi chemând zece slugi ale sale, le-a dat zece mine şi a zis către ele: Neguţătoriţi cu ele
până ce voi veni! Dar cetăţenii lui îl urau şi au trimis solie în urma lui, zicând: Nu voim ca acesta
să domnească peste noi. Şi când s-a întors el, după ce luase domnia, a zis să fie chemate slugile
acelea, cărora le dăduse banii, ca să ştie cine ce a neguţătorit. Şi a venit cea dintâi, zicând: Doamne,
mina ta a adus câştig zece mine. Şi i-a zis stăpânul: Bine slugă bună, fiindcă întru puţin ai fost
credincioasă, să ai stăpânire peste zece cetăţi. Şi a venit a doua, zicând: Mina ta, stăpâne, a mai
adus cinci mine. Iar el a zis şi acesteia: Să ai şi tu stăpânire peste cinci cetăţi. A venit şi cealaltă,
zicând: Doamne, iată mina ta, pe care am păstrat-o într-un ştergar, că mă temeam de tine, pentru
că eşti om aspru: iei ce nu ai pus şi seceri ce n-ai semănat. Zis-a lui stăpânul: Din cuvintele tale te
voi judeca, slugă vicleană. Ai ştiut că sunt om aspru: iau ce nu am pus şi secer ce nu am semănat;
pentru ce deci n-ai dat banul meu schimbătorilor de bani? Şi eu, venind, l-aş fi luat cu dobândă. Şi
29
a zis celor ce stăteau de faţă: Luaţi de la el mina şi daţi-o celui ce are zece mine. Şi ei au zis lui:
Doamne, acela are zece mine. Zic vouă: Că oricui are i se va da, iar de la cel ce nu are şi ceea ce
are i se va lua. Iar pe acei vrăjmaşi ai mei, care n-au voit să domnesc peste ei, aduceţi-i aici şi tăiaţi-
i în faţa mea” ( Luca XIX,12-27).
Parabola prezentată de Sf. Evanghelist Luca se aseamănă cu pilda talanţilor din
Evanghelia după Matei, cu diferenţe însemnate faţă de aceea.
„Om de neam mare” înseamnă persoană privilegiată prin naştere. Plecarea în călătorie
într-o ţară îndepărtată pentru dobândirea împărăţiei cere prudenţă – călătoria putea fi primejdioasă
sau la întoarcere putea fi deposedat de titlu şi nu numai- şi de aceea dă slujitorilor( care erau nu
doar slugi, ci şi iconomi ai averii stăpânului) cele 10 mine pentru a le folosi. Intervenţia vrăjmaşilor
asupra sa este zadarnică. Întors la casa sa, este preocupat de avuţia sa, considerând că problemele
mici rezolvate garantează o tihnă pentru asaltul marilor provocări. De aceea chemă slujitorii pentru
verificare, răsplătindu-i pe cei vrednici şi pedepsind pe „sluga cea rea”.
Pilda minelor are un final diferit de cel al Pildei talanţilor, întrucât împăratul cere să fie
aduşi „vrăjmaşii săi”, și cei ce nu l-au slujit pentru ca în fața sa să fie omorâţi.

Pilda talanţilor (doxologia.ro)

II.21. Pilda talanţilor

30
 „ Zis-a Domnul pilda aceasta: un om oarecare, plecând departe, şi-a chemat slugile şi le-a
dat pe mână avuţia sa. Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, iar altuia unul, fiecăruia după puterea
lui, şi a plecat. Îndată mergând, cel ce luase cinci talanţi a lucrat cu ei şi a câştigat alţi cinci talanţi.
De asemenea, şi cel cu doi a câştigat alţi doi. Iar cel ce luase un talant s-a dus, a săpat o groapă în
pământ şi a ascuns argintul stăpânului său. După multă vreme a venit şi stăpânul acelor slugi şi a
făcut socoteala cu ele. Şi, apropiindu-se cel care luase cinci talanţi, a adus alţi cinci talanţi, zicând:
Doamne, cinci talanţi mi-ai dat, iată alţi cinci talanţi am câştigat cu ei. Zis-a lui stăpânul: Bine,
slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru
bucuria domnului tău. Apropiindu-se şi cel cu doi talanţi, a zis: Doamne, doi talanţi mi-ai dat, iată
alţi doi talanţi am câştigat cu ei. Zis-a lui stăpânul: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine
ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău. Apropiindu-se apoi
şi cel care primise un talant, a zis: Doamne, te-am ştiut că eşti om aspru, care seceri unde n-ai
semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat şi, temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în
pământ; iată, ai ce este al tău. Şi răspunzând, stăpânul său i-a zis: Slugă vicleană şi leneşă, ştiai că
secer unde n-am semănat şi adun de unde n-am împrăştiat? Se cuvenea, deci, ca tu să dai banii Mei
schimbătorilor de bani, şi eu, venind, aş fi luat ce este al meu cu dobândă. Luaţi, deci, de la el
talantul şi daţi-l celui care are zece talanţi. Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la
cel ce n-are şi ce are i se va lua. Iar pe sluga netrebnică aruncaţi-o în întunericul cel mai din afară.
Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Acestea zicând, a strigat: Cel ce are urechi de auzit, să
audă!“( Matei XXV, 14-30).

31
 Pilda neghinei (doxologia.ro)
II.22. Pilda neghinei

“Asemenea este împărăţia cerurilor omului care a semănat sămânţă bună în ţarina sa. Dar
pe când oamenii dormeau, a venit vrăjmaşul lui, a semănat neghină printre grâu şi s-a dus. Iar dacă
a crescut paiul şi a făcut rod, atunci s-a arătat şi neghina. Venind slugile stăpânului casei, i-au zis:
Doamne, n-ai semănat tu, oare, sămânţă bună în ţarina ta? De unde dar are neghină? Iar el le-a
răspuns: Un om vrăjmaş a făcut aceasta. Slugile i-au zis: Voieşti deci să ne ducem şi s-o plivim?
El însă a zis: Nu, ca nu cumva, plivind neghina, să smulgeţi odată cu ea şi grâul. Lăsaţi să crească
împreună şi grâul şi neghina, până la seceriş, şi la vremea secerişului voi zice secerătorilor: Pliviţi
întâi neghina şi legaţi-o în snopi ca s-o ardem, iar grâul adunaţi-l în jitniţa mea… După aceea,
lăsând mulţimile, a venit în casă, iar ucenicii Lui s-au apropiat de El, zicând: Lămureşte-ne nouă
pilda cu neghina din ţarină. El, răspunzând, le-a zis: Cel ce seamănă sămânţa cea bună este Fiul
Omului. Ţarina este lumea; sămânţa cea bună sunt fiii împărăţiei; iar neghina sunt fiii celui rău.
Duşmanul care a semănat-o este diavolul; secerişul este sfârşitul lumii, iar secerătorii sunt îngerii.
Şi, după cum se alege neghina şi se arde în foc, aşa va fi la sfârşitul veacului. Trimite-va Fiul
Omului pe îngerii Săi, vor culege din împărăţia Lui toate smintelile şi pe cei ce fac fărădelegea, Şi-
i vor arunca pe ei în cuptorul cu foc; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Atunci cei drepţi
vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor. Cel ce are urechi de auzit să audă. (Matei 13, 24-
30; 36-43 )

32
 Interpretarea pildei neghinei este dată ucenicilor, ca şi în cazul Pildei Semănătorului. El
le-a răspuns: ,,Cel ce seamănă sămânţa bună, este Fiul omului. Ţarina, este lumea; sămânţa
bună sunt fiii Împărăţiei; neghina, sunt fiii Celui rău. Vrăjmaşul, care a semănat-o, este
diavolul; secerişul, este sfârşitul veacului; secerătorii, sunt îngerii.(Matei XII,37-39)
Dumnezeu a creat pe om după chip și asemănarea Sa, dar acesta prin neascultarea de
care a dat dovadă s-a făcut vinovat de călcarea poruncii lui Tatălui Ceresc. Diavolul a sădit în
inima omului îndoiala, care prin alegerile sale proprii a lăsat neghina să înăbușe adevărul.
Prezenţa sau lipsa faptelor noastre dovedesc ai cui fii suntem. Dacă lăsăm sădirea în inimile
noastre a îndoielii, furtului, minciunii, uciderile, roadele vor fi pe măsură. După cele făcute în
viaţă,fie vom fi smulși și aruncați în focul cel veşnic întocmai ca neghina, fie vom fi strînși și
duși în Împărăția lui Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu Îşi va trimite îngerii Săi, care vor smulge
din Împărăţia Lui pe cei ce lucrează fărădelegea, şi-i vor azvârli în cuptorul aprins unde „va fi
plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Atunci cei neprihăniţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui
lor. Cine are urechi de auzit, să audă!”

Pilda celor 10 fecioare (www.cuvantul-ortodox.ro)

33
II.23. Pilda celor 10 fecioare

„Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare, care luând candelele lor, au ieşit în
întâmpinarea mirelui. Cinci însă dintre ele erau fără minte, iar cinci înţelepte. Căci cele fără minte,
luând candelele, n-au luat cu sine untdelemn. Iar cele înţelepte au luat untdelemn în vase, odată cu
candelele lor. Dar mirele întârziind, au aţipit toate şi au adormit. Iar la miezul nopţii s-a făcut
strigare: Iată, mirele vine! Ieşiţi întru întâmpinarea lui! Atunci s-au deşteptat toate acele fecioare şi
au împodobit candelele lor. Şi cele fără minte au zis către cele înţelepte: Daţi-ne din untdelemnul
vostru, că se sting candelele noastre. Dar cele înţelepte le-au răspuns, zicând: Nu, ca nu cumva să
nu ne ajungă nici nouă şi nici vouă. Mai bine mergeţi la cei ce vând şi cumpăraţi pentru voi. Deci
plecând ele ca să cumpere, a venit mirele şi cele ce erau gata au intrat cu el la nuntă şi uşa s-a
închis. Iar mai pe urmă, au sosit şi celelalte fecioare, zicând: Doamne, Doamne, deschide-ne nouă.
Iar el, răspunzând, a zis: Adevărat zic vouă: Nu vă cunosc pe voi. Drept aceea, privegheaţi, că nu
ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului”( Matei XXV,1-13).
Pilda celor zece fecioare, ne oferă o învăţătură profundă şi însemnată pentru viaţa creştină
şi pentru unitatea Bisericii. Două lucruri ne interesează în mod deosebit şi anume: candela şi
untdelemnul. Cinci fecioare aveau doar candele fără untdelemn, iar celelalte aveau şi candele şi
untdelemn. Primele sunt cele ce aveau credinţă, dar fără fapte bune, iar celelalte cinci aveau atât
credinţa, cât şi faptele bune. Aceste două tipuri de fecioare, unele cu candelă fără ulei şi celelate
cu candelă şi untdelemn, reprezintă două atitudini religioase. Candela cu untelemn închipuie
evlavia acompaniată de milostenie. Candela fără untelemn reprezintă evlavia fără milostenie. Sunt
oameni foarte evlavioşi, dar nemilostivi, individualişti, ori egoişti, în totală nepăsare faţă de nevoile
celor din jurul lor. Aceştia sunt candelele fără untdelemn.
Untdelemnul pentru candelă (iubirea smerită şi milostivă) este procurat prin rugăciune şi
post, prin priveghere şi luptă şi mai ales prin împărtăşirea cu Sfintele Taine. O cântare din Sfânta
şi Marea Marţi ne îndeamnă în felul următor: „Împodobindu-ne sufletele ca nişte făclii luminoase,
să intrăm împreună cu Mirele, care merge la nunta cea nestricăcioasă, mai înainte, până ce nu se
închide uşa.”

34
 TEOLOGIA PARABOLELOR MÂNTUITORULUI

III.1. Învățătura dogmatică cuprinsă în parabole

Toate Sfintele Evangheliie accentuează planul lui Dumnezeu în legătură cu lumea.

Aceasta explică drumul prin care atât evreii cât şi cei proveniţi din alte neamuri puteau deveni
egali într-o comunitate sădită de Dumnezeu. În timpul Sfinţilor Apostoli erau 4 aspecte care puteau
cauza anumite probleme celor ce frecventau Biserica, respectiv:
-problema mântuirii, cu referire la includerea celor „proveniţi din alte neamuri” ca popor al lui
Dumnezeu la egalitate cu evreii, problemă ce se propaga până la chestiuni ca participarea la agapele
creştine şi excluderea necesităţii tăierii împrejur.
-paradoxul aparent al pretenţiei că atât planul lui Dumnezeu ce se desfăşura,cât şi trimişii Săi,
întâmpinau ostilitate în special de la destinatarii cei mai naturali ai Evangheliei, poporul evreu.
-problema explicării felului în care persoana şi învăţătura îl prezintă pe Iisus Hristos ca pe un
înfierat nevinovat care Se încrede în Dumnezeu .
-speranţa împlinirii promisiunilor Vechiului Testament, reprezintă tema centrală a lui Iisus Mesia
ca împlinire a planului şi a promisiunii lui Dumnezeu.
Preocuparea evangheliştilor este planul lui Dumnezeu. Elementele principale ale planului
sunt: viaţa lui Iisus, speranţa celor „ săraci cu duhul”, binecuvântarea lui Dumnezeu, suferinţa
Domnului şi împărţirea lui Israel.
Sf. Ioan Botezătorul este liantul ce se întinde din Vechiul Legământ a făgăduinţei până în
Noul Legământ ,este înaintaşul din profeţia lui Maleahi, dar dincolo de acest fapt, este cel mai mare
profet al Vechiului Testament (Luca VII, 27).
Mântuitorul Hristos a venit să le predice celor aflaţi în nevoie, să îi vindece pe cei bolnavi
şi să fie auzit. El a venit să caute şi să salveze pe cei pierduţi .
De aceea El trebuia să fie în casa Tatălui Său, trebuia să predice împărăţia cerească şi să-
i vindece pe cei chinuiţi, trebuia să fie numărat în rândul celor fărădelege, să sufere şi să învie.

III.1.1. Hristologia

Centrul planului de răscumpărare rămâne Hristos şi mântuirea adusă de El. Dar,cine este
Iisus? Ce ne aduce El? De unde ştim că El este cu adevărat Alesul lui Dumnezeu? Aceste întrebări
sunt importante pentru Sfinţii Evanghelişti din punct de vedere hristologic.

35
 Iisus este prezentat ca un personaj împărătesc. Înştiinţarea Mariei şi observaţiile lui
Zaharia explică relaţia davidică. Pe lângă acestea, ungerea lui Hristos la botez face apel la pasaje
din Vechiul Testament (Psalmul II şi Isaia XLII), care adună imagini profetico-împărăteşti.
Predica lui Hristos întruneşte de asemenea temeiuri profetice şi împărăteşti. Când oamenii
recunosc că Iisus este un profet , declaraţia este urmată de mărturisirea lui Petru că El este Hristosul
dar şi de explicaţia lui Iisus de mai târziu, că lucrarea Lui va fi a Fiului Omului care suferă. Când
este prezentat ca profet, Iisus este un profet-lider, ca Moise.
Mesianitatea lui Hristos are nevoie de o lămurire şi o definire făcută cu atenţie şi este
aşezată alături de alte speranţe, dar mesianitatea Lui este o grupare în jurul căreia se învârt toate
celelalte concepte. Iisus Hristos este Izbăvitorul, Fiul lui David, Fiul lui Adam, care creşte în har.
În calitate de Fiu al Omului, El nu doar suferă şi este înălţat, ci şi slujeşte şi este Învăţător.
Împărăţia este unită cu autoritatea lui Iisus, zugrăvită pe măsură ce El îşi exercită puterea
asupra „duhurilor necurate”. Aceasta descoperă în acelaşi timp caracterul spiritual al împărăţiei.
Întrebat de farisei când va veni împărăţia, El afirmă că împărăţia este „înăuntrul vostru” (Luca XII,
21). Împărăţia va fi precedată de venirea Fiului Omului şi de dreapta Judecată.
Duhul Sfânt este perceput mai întâi ca Cel promis iar apoi ca Cel care Îl confirmă şi-l
autorizează pe Iisus. Mai târziu, promisiunea desăvârşită soseşte şi Duhul Se revarsă peste toţi
credincioşii. Prezenţa Acestuia este dovada clară că Iisus a înviat și S-a înălțat.
Cele mai importante evenimente ale mântuirii lui Dumnezeu sunt învierea și înălţarea.
Faţă de ceilalţi Evanghelişti, Luca detaliază înălţarea. Un Izbăvitor înviat şi Înălţat la Ceruri este
unul care poate împărăţi şi îşi poate îndeplini promisiunea.

III.1.2. Soteriologia

Hristos aduce mântuire. Mântuirea presupune împărtăşirea speranţei, practicarea

împărăţiei, bucuria iertării şi participarea la puterea Duhului. Iisus era un învăţător şi un vindecător,
iar învăţătura Sa se concentra pe oferta împărăţiei.
Unele parabole fac referire la planul lui Dumnezeu, iar în altele este implicată o scenă a
ospăţului. Ospăţul închipuie pe de o parte bucuria mântuirii,şi pe de altă parte comuniunea
favorizată de luarea mesei împreună în viitor, o realitate la care comunitatea poate participa fără
segregaţii rasiale.
Nu doar învierea, ci şi minunile Lui legalizează rolul lui Iisus în planul dumnezeiesc. El
face exorcizări, îi vindecă pe cei bolnavi, tratând o mulţime de afecţiuni ca: hemoragii, mâini
uscate, orbire, surzenie, paralizii, epilepsii, lepră şi febră. Învie morţii şi supune natura. Lucrarea
mântuitoare a lui Iisus confirmă persoana şi misiunea Sa, deschide împărăţia, izbăveşte pe cei
36
păcătoşi, iartă păcatele, cheamă la o viaţă smerită şi îi responsabilizează pe toţi înaintea planului
lui Dumnezeu.
Structura noii comunităţi nu posedă graniţe. Evanghelia este pusă la dispoziţia tuturor, dar
cei nevolnici şi slabi sunt de cele mai multe ori, cei mai pregătiţi pentru a răspunde mesajului ei
de încredere în Dumnezeu. Pentru ilustrarea răspunsului la mesaj, sunt folosiţi termeni ca:
„pocăinţă”, „întoarcere” şi „credinţă spre acesta.
Pocăinţa imune o poziţie schimbată faţă de păcat, dar schimbarea vine în primul rând din
conştientizarea faptului că doar Dumnezeu şi mila Sa pot oferi ajutor. Termenul de „întoarcere”
ilustrează o schimbare de direcţie importantă care însoţeşte pocăinţa.
Credinţa se bazează pe încredere și acţionează în consecinţă. Ea este considerarea şi
convingerea că Dumnezeu are ceva de oferit prin Hristos ( iertarea şi binecuvântările) , acel ceva
ce trebuie îmbrăţişat în mod activ. În opoziţie cu cei care răspund pozitiv la Evanghelie, există şi
adversari spirituali (duhurile negre) şi umani (Fariseii şi cărturarii) ai Bisericii lui Hristos. Opoziţia
lor devine un aspect regulat al naraţiunii odată cu vorbele lui Iisus referitoare la autoritatea Sa de a
ierta păcatele şi contestarea tradiţiei Sabatului. Reacţia mulţimii este amestecată. Unii dovedesc
interes faţă de El, însă răspunsul lor faţă de El este sumar şi de multe ori instabil. Răspunsul final
al mulţimii demonstrează răspunsul general al celor din Israel.
Comunitatea era îndemnată la o reorientare totală spre Dumnezeu, manifestată sub forma
credinţei şi a pocăinţei. Această atitudine de încredere, (arătată limpede în predica lui Iisus, în
parabolele şi în întâlnirile Sale cu persoane dinstincte), iniţiază şi susţine cutreierarea cu
Dumnezeu. Ucenicii trebuie să fie concentraţi pe această cutreierare cu Dumnezeu. Drumul nu
este facil şi solicită reflecţie, dedicare totală şi purtarea Crucii . În Sfintele Evanghelii chemarea
de a predica pocăinţa şi iertarea pentru toate popoarele, este explicată fără grabă începând din
Ierusalim (Lc. 24, 47). Anumite parabole oglindesc scoaterea în evidenţă a celor pierduţi.
Iisus Şi-a chemat ucenicii să fie ceea ce a fost chiar El: un apropiat al tuturor, indiferent
de rasă sau clasă socială. Apostolii trebuie să aibă teamă de Dumnezeu şi nu de oameni care sunt
muritori , admiţând că Domnul va reveni şi că ei sunt responsabili înaintea Sa. Ca şi sămânţa căzută
pe pământ bun, ei aud, primesc Cuvântul, îl urmează şi perseverează pentru a rodi.
Fiul lui Dumnezeu reprezintă prezentul şi viitorul. Făgăduinţele care rămân nerealizate se
vor împlini. Judecata Ierusalimului reprezintă chezăşia şi imaginea Judecăţii universale. Cea de a
doua venire a Sa va fi un interval înfricoşător în care întreaga omenire va fi judecată aşa cum se
cuvine, iar credincioşii vor suferi din cauza necredincioşilor. Timpul revenirii este necunoscut,
acesta venind pe neaşteptate, iar discipolii trebuie să fie pregătiţi, recunoascând faptul că viaţa în
totalitate îi aparţine lui Dumnezeu şi provine din mâna Lui.

37
III.2. Învăţăturile morale cuprinse în parabolele Mântuitorului

III.2.1.Milostenia

1. Pilda samarineanului milostiv ( Luca X, 29-37)

2. Pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr (Luca XVI, 19-31)
Din aceste parabole, credincioşii învaţă să fie milostivi şi să încerce să-și ajute
„aproapele”. De asemenea reprezintă și o ocazie de manifestare a providenţei lui Dumnezeu. De
ce? Pentru că firea umană „se pogora” de la „Ierusalim”, adică de la viaţă paşnică şi „se pogora”
în „Ierihon”, adică în viaţa plină de patimi. „Şi a căzut între tâlhari”, adică între diavoli, care, după
ce „l-au dezbrăcat” pe om lipsindu-l de veşmintele faptelor bune, „l-au rănit” cu rănile păcatului.
Firea omenească a fost lăsată „abia vie”, aproape moartă, fie pentru faptul că sufletul este
nemuritor, iar trupul muritor, fie pentru că aceasta nu era cu totul deznădăjduită, deoarece avea
nădejdea mântuirii în Iisus Hristos, Fiul Lui.
Prin „preot” şi „levit”, înţelegem Legea şi Proorocii, deoarece şi Legea şi Proorocii au
încercat să îndrepteze firea omenească, dar nu au reuşit şi „au trecut pe alături”. Cu toate acestea,
„samarineanul” ( Fiul Omului), „mergând” şi nu trecând „pe alături”, a venit la noi, petrecând şi
vorbind cu noi. Imediat El „a legat rănile”, legând răutatea şi „a turnat untdelemn şi vin”, adică
cuvântul învăţăturii, care îndeamnă la cele bune şi cuvântul care prin cele mai înfricoşate îndeamnă
spre fapte bune („Duceţi-vă în întuneric”). „Untdelemnul” reprezintă firea cea umană, iar „vinul”
pe cea dumnezeiască a Sa.
Iisus Hristos înainte de a începe lucrarea mântuitoare, S-a preocupat cu lucruri obişnuite
celor mai mulţi oameni, cu muncă, ca să arate că o viaţă plină de virtute şi sfinţenie concordă cu
munca. În calitatea Sa de Învăţător, din lucrările şi din întâmplările fireşti ale oamenilor, a luat
deosebitele Sale parabole. „Astfel, ne-a învăţat virtutea, ne-a învăţat „Tainele împărăţiei cerurilor”,
căci pentru dobândirea acestei învăţături a zidit şi a destinat El pe om. Aşadar, câţi dintre
ascultătorii Săi caută cele de sus, gândesc cele de sus, cât timp trăiesc aici pe pământ, luând
învăţătură din parabole, pot să întrebuinţeze cele pământeşti ca mijloace de învăţare a minţii şi a
inimii lor, către Făcătorul celor de sus şi acelor de jos” (A. Moldoveanu, Viața creștină în pilde,
1936, p. 67).
Înainte de venirea Domnului în lume, Duhul Sfânt, prin David, a profeţit metoda
învăţăturii pe care Acesta avea să o utilizeze în împrejurări speciale adică parabole încântătoare,
înţelepte şi pline de învăţătură. Sfântul Evanghelist Matei, care a avut prilejul să vadă împlinită
această profeţie, spune la Capitolul XIII: „Le-a vorbit lor multe în pilde”, sau : „Acestea toate le-a
spus Iisus în pilde mulţimilor şi fără pilde nu le vorbea nimic; va să se plinească ce s-a zis prin

38
proorocul: deschide-voi în pilde gura mea, spune-voi cele ascunse de la zidirea lumii” (Matei XIII,
34-35; Ps. LXXVI, 2).
Învăţătura Domnului a încercat să-i obişnuiască pe oameni cu amărăciunile vieţii, să-i
pregătească să nu dea ceasului morţii din cauza acestora. Pildele urmăresc întărirea credincioşilor
pentru suporta ispitele bogăţiei, ale plăcerilor şi desfătărilor. Acest scop îl realizează foarte bine
Parabola bogatului şi a lui Lazăr realizează admirabil acest ţel prin ridicarea totală a perdelii ,
lăsând deoparte orice consideraţii, pentru a ne ne arăta clar unde ne poate duce sărăcia smerită sau
dimpotrivă bogăţia fără smerenie.
Pilda fiului risipitor ne înfăţişează milostivirea cu care Dumnezeu îi primeşte pe cei ce se
pocăiesc, iar parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr este de asemenea importantă,
înfăţişându-ne starea fericită a celor smeriţi şi drepţi în cer, precum şi nefericirea şi suferinţa
păcătoşilor la locul pedepsei. Cea dintâi urmăreşte atragerea celui păcătos la pocăinţă şi mântuire,
iar cea de a doua urmăreşte trezirea păcătos din somnul păcatului şi al morţii. Fariseii „fiind iubitori
de argint, îl batjocoreau” I-au oferit ocazia de a spune parabola bogatului nemilostiv, aflând
totodată cum îi priveşte pe ei Dumnezeu şi care va fi conjunctura lor după moarte.
De la început, ea prezintă anumite deosebiri faţă de alte pilde, prezentându-se cât mai
firesc situaţia şi faptele personajelor principale ca şi cum s-ar fi întâmplat chiar în viaţa noastră.
Din totdeauna au existat în lume bogaţi materialişti și narcisişti, dar şi oameni amărâţi, suferinzi
şi de aceia oamenii pot asculta întâmplările asemămătoare celor din viaţa cotidiană, fără a
întâmpina greutăţi în înţelegerea adevărurilor alegorice .
Din primul verset al parabolei aflăm că „Era un om bogat şi se îmbrăca în porfiră şi vison,
veselindu-se strălucit în fiecare zi” (versetul 19). Dar oare e păcat să fi bogat? Nicidecum, bogăţia
și banii nu sunt necurate, dar sunt primejdioase, deoarece pot atrage inima omului spre plăcerile
lumii, spre desfrânare, spre cărpănoşie, încât omul uită pe Dumnezeu. Aşa era şi bogatul nostru,
al cărui nume nu ne este cunoscut pentru că Iisus, nu îl socoteşte vrednic de a-i pomeni numele,
din pricina abuzului făcut faţă de bunătatea lui Dumnezeu devenind în cele din urmă un egoist
iubitor de trup, fără inimă. El îşi imagina că putea să-L sfideze pe Dumnezeu , având bani şi să se
închine trupului său ca unui idol. Pe lângă iubirea de slavă deşartă era şi rob al pântecelui, punându-
şi slujitorii să-i prepare cu multă grijă tot felul de mâncăruri şi asta nu doar la anumite ocazii, ci în
fiecare zi, trăind ca să mănânce şi nu să mănânce ca să trăiască.
Bogatul din parabolă îşi găseşte mulţi semeni în societatea zilelor noastre care cheltuie
fără minte pe podoabe, diamante, specialităţi rare, băuturi şi călătorii exorbitante. Văzând astfel de
specimene, unii mai slabi în credinţă, îi fericesc pe cei bogaţi uitând faptul sfârşitul lor nu va
întârzia să apară şi nu vor putea lua cu ei nimic din opulenţa lor pământească.

39
 „Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, poftind să se sature din
cele ce cădeau de la masa bogatului, dar nimeni nu-i dădea, şi câinii venind îi lingeau bubele” (v.
20-21). Râsetele răsunătoare, distracţiile şi jocurile tumultoase ce se auzeau din tinda bogatului, se
uneau cu strigătele de durere ascunse ale bietului Lazăr. „Contrar bogatului, îmbrăcat luxos,
veselindu-se în fiecare zi, Lazăr era atât de sărac, încât era gol şi flamânzit, dar împreună cu
principala sa suferinţă, avea de suportat şi o altfel de mucenicie. Suferea de o boală a cărei natură
producea bube, răni îngrozitoare pe trupul său” (M. Ciobanu, Atitudinea Mântuitorului față de
săraci în Evanghelia după Luca, 1954, p. 27). El dădea dovadă de o purtare deosebită, nefiind un
cerşetor „de meserie” care ocăreşte dacă nu-i oferi nimic şi tocmai o astfel de atitudine ar fi putut
mişca un om bogat spre milostenie, însă din păcate nu l-a mişcat şi pe bogatul nostru care nu-i
acordă nici măcar o privire plină de compasiune ci probabil doar silă.
„Învățătura morală care se desprinde din această pildă: să nu pizmuieşti pe astfel de bogaţi
nemilostivi şi fără inimă. Corabia vieţii lor, care pluteşte astăzi pe un orizont fără vânt, uşoară,
încărcată cu bunurile pământului, fericită fără teamă, pe o mare liniştită şi frumoasă, pluteşte cu
siguranţă spre naufragiu şi zdrobire. Să nu plângi pe Lazăr şi pe cei asemene lui, deoarece vezi că
luntrea putrezită a vieţii lor este purtată de vânt pe o furtună sălbatică şi abia se mai ţine deasupra
apei. Acea luntre putredă aleargă hotărât spre limanul siguranţei şi al fericirii”(S. Martian,
Evangheliile. Elemente de exegeză și teorie, 2007, p. 77).

III.2.2. Iubirea de Dumnezeu şi de aproapele

1. Pilda slugilor care-şi aşteaptă stăpânul de la nuntă ( Luca XII, 35-38)

2. Pilda slugilor care a cunoscut şi a slugii care nu a cunoscut voia stăpânului (Luca XIV, 47-48)
3. Pilda celor invitaţi la cina cea mare (Luca XIV, 15-24; Matei XXII, 1-14)
4. Pilda omului care vrea să-şi zidească turn şi a împăratului care se pregăteşte de război (Luca
XIV, 28-33)
În timpul cinei, la care Domnul a avut ocazia să rostească pilda cu locurile cele de sus
dând o învăţătură de bună-purtare fariseilor , tot cu acea ocazie şi parabola cu cina cea mare. Prin
cuvinte frumoase şi lucruri cunoscute, ne înfăţişază bunătăţile cereşti şi binecuvântarea
dumnezeiască de care se vor învrednici creştinii adevăraţi. Unul dintre participanţii la cină auzind
învăţăturile Domnului Hristos, spuse comesenilor şi gazdei , în special despre răsplata de la
Dumnezeu, a vrut să-L provoace să dea şi alte sfaturi de acest fel prin cuvintele: „fericit cel care
mănâncă pâine în împărăţia lui Dumnezeu” (v. 15). Adică este fericit cel ce va să sta împreună cu
Mesia, cu proorocii şi cu patriarhii la masa de taină a lui Dumnezeu pentru că va fi împărtăşit cu
bucurie şi veselie divină. Dar cine sunt cei ce vor dobândi această imensă fericire , evreii care

40
considerau că doar lor li se cuvine împărăţia lui Dumnezeu sau toţi cei se numesc creştini? Oare
respinge cineva această fericire de mult preţ? Această întrebare, este dezlegată în parabola
prezentată.
Pentru că se aflau cu toţii la cină, Iisus, îşi „urzeşte” pilda tot în jurul cinei: „Un om
oarecare a făcut o cină mare şi a chemat pe mulţi” (v. 16). Dar, cine este omul bogat şi darnic care
a pregătit cina şi de ce se spune despre cină că este una mare? Este Însuşi Dumnezeul cel nemărginit
care a pregătit încă de la facerea lumii, o împărăţie a bucuriei. Este Fiul lui Dumnezeu cel întrupat,
care a venit printre noi să „întemeieze o împărăţie ca mulţi să mănânce şi să bea la masa Lui” (Luca
XXII, 29-30). Acolo este mana cea dumnezeiască şi tainică a Sfintei Împărtăşanii. Acolo se primesc
haruri, binecuvântări, precum şi parfumuri de bună mireasmă ale Duhului Sfânt. Acolo cete
îngereşti intonează imnuri cu armonie divină. La cina acea mare nu se oferă mâncăruri obişnuite,
ci acolo se află „pâinea cea vie care s-a coborât din cer” (Ioan VI, 51), adică trupul şi sângele
Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful spunea: „În Sfânta Euharistie nu luăm o pâine obişnuită
şi o băutură obişnuită, ci însuşi trupul şi sângele lui Iisus cel înviat”, iar Sfântul Ioan Hrisostomul:
„Hristos este în noi şi mamă şi hrană; căci ne-a născut spre o viaţă nouă şi ne hrăneşte cu trupul şi
cu sângele Său”. Hrana aceasta împărtăşeşte darul Sfântului Duh doar celor care gustă cu vrednicie
din ea, îi întăreşte în bătălia cu păcatul, îi sfinţeşte, pentru a ajunge în împărăţia bucuriei şi a
fericirii desăvârşite. Să nu uităm faptul că Dumnezeu „a chemat la Cina Sa pe mulţi”, din iubire,
începând cu poporul ales şi continuând apoi cu toate neamurile şi popoarele de pe Faţa pământului,
deschizând uşile Împărăţiei Sale.
Este normal ca cei chemaţi la o cină atât de aducătoare de bucurie să se grăbească pentru
împărtăşirea cu cinste şi cu fericire. Dar, din păcate, „toţi au început să se scuze, unul câte unul”,
aflăm din parabolă. Atât evreii, cât şi unii dintre creştini nu vor să audă chemarea aducătoare de
multă cinste şi de mântuire. Păcăliţi de diavol cu tot felul de desfătări aparente, îşi caută scuze
pentru a nu lua parte la bunătăţile cereşti şi veşnice. Adevăratul motiv al refuzului este cel arătat
de Domnul, în cuvintele: „M-au urât şi pe Mine şi pe Tatăl Meu” (Ioan Xv, 24), urând viaţa
virtuoasă, neavând nici măcar curajul de mărturisi această ură, căutând tot felul de pretexte cu care
încearcă să se convingă îm primul rând pe ei că sunt în regulă. În parabolă aflăm că primul se
justifică aşa: „Am cumpărat un ogor şi am nevoie să mă duc să-l văd, te rog să mă ierţi” (v. 18). El
face parte din categoria iubitorilor de avuţie, care cumpără, vând, construiesc case, gândind în
acest mod îşi vor sătura sufletele însetate şi flămânde. În momentul în care Evanghelia îi cheamă
să aibă grijă de ogorul sufletelor lor, ei lasă să scape darul mântuirii.Cu toate acestea, atât câştigul,
cât şi averea rămân aici pe pământ.

41
 „Şi altul a zis: mi-am cumpărat cinci perechi de boi şi mă duc să-i încerc; rogu-te să mă
ierţi” (v. 19). Acesta reprezintă pe cei chemaţi la cina cea veşnică dar este împiedicat de grijile,
bogăţia şi desfătările trupeşti. El vrea cu dinadinsul să-şi încerce ,chiar în timpul cinei, boii
cumpăraţi. Dacă omul nu pune mai mult preţ pe sufletul său, decât pe boii şi banii săi, atunci nu
va avea timp niciodată pentru a se îngriji şi de sufletul.
În zilele noastre constatăm cu tristeţe că cei cu funcţii şi cei ocupaţi cu tot felul de
îndeletniciri în loc să se pocăiască, să se roage, să meargă regulat la Sfânta Biserică, să împlinească
faptele milei trupeşti şi sufleteşti, să se spovedească şi să se împărtăşască cu Trupul şi Sângele
Fiului lui Dumnezeu se scuză: „Sunt foarte ocupat..., dar când voi termina, voi merge şi la
biserică...”.
Dar se vor termina vreodată aceste treburi? Cu cât are cineva mai mult zel pentru aceste
treburi, cu atât ele se înmulţesc şi mai mult. „Şi apoi, cum îndrăzneşti, creştine, să te scuzi cu munca
ta, că nu te lasă să te ocupi de sufletul tău, întrucât numai o singură zi a săptămânii este duminica?
Anul are cincizeci şi două de duminici şi cam tot pe atâtea sărbători mari, în care ar trebui să-ţi
încetezi lucrul tău. Nu poţi să mergi duminica la biserică, să asculţi şi să înveţi ceva de folos pentru
suflet? Ba desigur poţi. Dar te încurci în cele materiale, nu ţi-a mai rămas nici cel mai mic interes
pentru mântuirea sufletului tău; şi de aceea îţi este foarte uşor să calci în picioare odihna
duminicii”( S. Mehedinți, Parabole și învățături din Evanghelie , 2002, p. 48).
Orele ce ar trebui să fie dedicate participării la Sfintele slujbe sunt pierdute în baruri, în
parcuri de distracţii, în cazinouri care afectează sănătatea fizică şi psihică a omului. Cea mai sfântă
zi, duminica, Ziua Învierii Domnului este închinată adorării lui satana.
„Şi altul a zis: mi-am luat femeie şi de aceea nu pot să vin” (v. 20). Omul zice că nu poate
să meargă la cină deoarece s-a căsătorit. Observăm că acesta nu-şi cere scuze ca primii: „te rog să
mă ierţi”. Ci spune doar: ” nu pot să vin”.
Domnul Hristos spune în clar: „Cel ce iubeşte pe tată sau pe mamă sau pe fiu sau pe fiică
sau pe soţie mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine” (Matei X, 37; Luca XIV, 26). Iubirea
lui Hristos trebuie să fie măsura, iubirii noastre faţă de orice altă persoană dragă. Numai dacă
iubim pe Hristos , vom ajunge să iubim soţia, copiii şi pe toţi cei dragi nouă, într-un mod folositor
pentru mântuire.
Cu toate acestea Hristos îi cheamă pe oameni să-L urmeze doar pe El. Prin nenumăratele
îndreptăţiri şi pretexte, oamenii rămân departe de dumnezeiasca Împărtăşanie şi de viaţa smerită.
De aceea Sfântul Ioan Gură de Aur, adresându-se ascultătorilor săi, spunea: „De aceea noi spunem
acestea şi stăm mărturie, pentru ca în ziua Judecăţii să nu aveţi îndreptăţire şi să nu puteţi spune că
nimeni nu v-a învăţat, nimeni nu v-a mărturisit, că n-aţi ştiut că asta este păcat”.

42
 Va veni însă vremea în care cei ce au refuzat cina, vor regreta, dar atunci totul va fi în
zadar zadarnic. Vor avea parte şi ei de păţania lui Isav, care a dispreţuit dreptul său de întâi-născut
oferindu-l la schimb cu o farfurie de linte. „Şi apoi, când a vrut să moştenească binecuvântarea, a
fost nebăgat în seamă; deşi a căutat-o cu lacrimi, nu a avut cum să schimbe hotărârea”, zice Sfântul
Apostol Pavel (Evrei XII, 17).
Cina trebuia să aibă loc deşi cei chemaţi au refuzat şi drept urmare , stăpânul casei „a zis
slugii sale: ieşi îndată în pieţe şi ulițe şi cheamă, pe neputincioşi, pe orbi şi pe şchiopi…”.
Aşa cum un sărac cerşetor nu poate să fie încredinţat că un bogat îl cheamă în palatul
său să-l pună la masă , aşa cum fiul risipitor nu-şi îmagina că tatăl său îl va primi cu atâta bunătate,
aşa şi cei păcătoşi, care încă nu cunosc bunătatea fără a lui Dumnezeu, se poartă la fel. Ei doresc
apropierea de Dumnezeu, dar nu îndrăznesc, pentru că se tem, având mustrări de conştiinţă. De
aceea, Domnul a poruncit păstorilor Săi, să-i convingă cu dragoste, până ce aceştia vor alerga cu
bucurie la cina cea mare, aproape de Dumnezeu. Dumnezeu pe săracii evlavioşi şi buni, îi consideră
vrednici pentru împărăţia Sa cea cerească. Hristos nu se ruşinează să-i numească pe cei săraci „fraţi
ai Săi”.
Cărturarii şi fariseii nu au primit loc la chemare şi au fost exclusă de la cină. Iar vameşii
şi păcătoşii, s-au pocăit şi s-au grăbit să ia parte la cina cea dumnezeiască. De aceea cei ce se
consideră credincioşi şi duc o viaţă creştină, să nu se laude cu vrednicia lor, imaginându-şi că au
dobândit deja raiul, să nu dispreţuiască şi să nu judece pe cei păcătoşi, fiindcă situaţia se poate
inversa cu uşurinţă.
Aşa cum li s-a întâmplat fariseilor, se poate întâmpla şi celor ce se poartă ca aceştia, în
orice perioadă ar trăi . „Cei dintâi vor fi cei de pe urmă şi cei de pe urmă dintâi”, de aceea: „Celui
ce i se pare că stă, să ia aminte să nu cadă”, zice Sf. Apostol Pavel, (I Corinteni X, 12). Cei
evlavioşi, „să-şi lucreze mântuirea cu frică şi cu cutremur”, adaugă tot apostolul (Filipeni II, 12).

III.2.3. Smerenia

Pilda vameşului şi a fariseului (Luca XVIII, 9-14)

În Perioada Triodului Sfânta Biserică aminteşte creştinilor, cu mai multă tărie, atribuţia
lor de a se pocăi şi de a se ruga cu evlavie. Această perioadă începe cu Duminica vameşului şi a
fariseului.
Parabola, plină de sens şi de învăţături, reprezintă descrierea psihologică a două
personalităţi diametral opuse, asemănătoare cu cele pe care le putem întâlni în orice perioadă
respectiv: personalitatea unui om trufaş, pe de o parte, şi cea a unui om smerit, pe de alta.

43
 Sfântul Evanghelist Luca, înainte de expunerea parabolei, afirmă: „Le-a spus acelora care
erau încredinţaţi întru sine că sunt drepţi şi dispreţuiau pe ceilalţi, această parabolă” (v. 9). De aceea
Hristos, ca să arate cât de mult condamnă Dumnezeu pe astfel de oameni trufaşi, cât de mult se
întoarce de la ei, pe de o parte, iar pe de altă parte, cât de mult îi primeşte pe cei smeriţi, a spus
parabola Vameşului şi fariseului. Ea nu este rostită numai pentru fariseii şi vameşii din vremea
Mântuitorului pentru că de-a lungul istoriei nu au lipsit astfel de personalităţi.
Domnul începe expunerea parabolei aşa: „Doi oameni s-au suit la templu să se roage: unul
fariseu şi unul vameş” (v. 10). Cei doi oameni, fariseul şi vameşul, s-au suit în acelaşi timp, templul
zidit de Solomon, ca să se roage, deşi nu era un ceas de rugăciune obştească. „Parabola arată
deosebirea dintre cel vrednic şi cel nevrednic”, zice Sfântul Ioan Gură de Aur. Căci cel vrednic
caută să afle ce i se spune, dar cei nevrednici trec cu vederea înţelesul. Aşa s-a întâmplat şi atunci,
pe vremea Mântuitorului. Căci evreii nu s-au trezit la învăţătura Domnului şi n-au fost atraşi să o
cerceteze; astfel nici măcar o singură dată n-au luat seama la spusele Domnului, iar ucenicii erau
asemenea cu evreii, care au rămas necunoscători, mai cu seamă fiindcă nu au cunoscut tâlcul
parabolelor”( N. Manoilescu-Dinu, Iisus Hristos Mântuitorul – în lumina Sf. Evanghelii, 2001, p.
83 .
Învăţătura prin pilde le oferea unora un câştig imediat, iar altora o povestire plină de
învăţături, pe care o puteau folosi în viitor. Scopul principal al parabolei, nu îi viza numai pe
ascultătorii Domnului de atunci, ci pe toţi următorii din toate timpurile. A încercat să înveţe nişte
înţelesuri duhovniceşti, nu cu teorii goale, ci cu asemănări clare, care există între lumea fizică şi
cea spirituală. Domnul coboară la nivelul intelectual şi lingvistic al poporului, numai pentru a-i
transmite adevărurile divine. El îmbracă înţelesurile şi învăţăturile cereşti cu întâmplări petrecute
pe pământ. Prin parabolele Domnului lumea poate fi zugrăvită ca o Evanghelie în icoană, pentru
cei ce sunt vrednici s-o citească. Lucruri fireşti şi cunoscute, nu doar evreilor de atunci, ci şi lumii
contemporane, primesc prin parabole o înfăţişare spirituală, astfel încât aflăm întotdeauna un pretex
să privim şi să înţelegem cele duhovniceşti, din întâmplările care se petrec zilnic în faţa ochilor
noştri.
Fariseii erau cei care se prezentau ca fiind cei mai devotaţi Legii mozaice. Reuşiseră să
invoce oamenilor ideea că ei erau cei mai corecţi şi conservatori de tradiţii şi de aceea erau cinstiţi
mult de aceia. Fariseul nostru a mers să se roage la templu, întrucât templul era un loc public şi el
dorea doar să-l vadă oamenii rugându-se. El era conştient că acolo vor fi mulţi ochi ce vor rămâne
sideraţi de evlavia de care dă dovadă. Şi în zilele noastre există „creştini” care urmăresc să fie
lăudaţi de oameni, însă într-un mod cu totul opus fariseului, deoarece smerenia şi dragostea de
cele sfinte nu mai sunt stimate şi admirate de popor, ci dimpotrivă, aceşti creştini evită să se arate
a fi credincioşi ori să-şi îndeplinească îndatoririle creştineşti, fapte ce le-ar aduce o scădere a
44
trecerii în faţa oamenilor. Câţi ezită să-şi facă semnul Sfintei Cruci la masă, când trec pe lângă un
locaş sfânt sau câţi ezită să meargă duminica la biserică, ca să arate a fi oameni moderni. Aşa
ajung ei la acelaşi rezultat, la care a ajuns şi fariseul din parabolă, dar pe o altă cale.
Rugăciunea făcută de nu este şi nici nu o putem numi rugăciune. Deşi se află în Casa lui
Dumnezeu, nu este străpuns nici de sfinţenia locului şi nici de prezenţa lui Dumnezeu, stă nepăsător
şi neplecându-şi măcar capul în faţa atotputerniciei Tatălui Ceresc, vrând doar să fie văzut şi lăudat
de ceilalţi, fără o apropiere de ei .
Şi în zilele noastre sunt destui cei care, chiar şi când intră în biserică, nu uită de poziţia
lor socială nu se amestecă cu ceilalţi credincioşi rugându-se în locuri cât mai uşor de remarcat.
Rugăciunea fariseului nu este o mulţumire adresată lui Dumnezeu, ci lui însuşi.
Mulţumirea adevărată începe dintr-un sentiment de evlavie. Prin mulţumirea sa, fariseul nu face
altceva decât să caute motive pentru a se compara cu ceilalţi , pentru a se lăuda singur, văzându-şi
preeminenţa şi pentru a-şi exprima convingerea că este drept. „Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu
sunt ca ceilalţi oameni, răpitor, nedrept, curvar, sau ca şi acest vameş” (v. 11). În acest fel începe
rugăciunea lui, lăudându-se că nu este răpitor, că nu este aspru şi neînduplecat cu datornicii săi, nu
comite niciun lucru nedrept, nu răpeşte şi nu râvneşte bunurile altora. Păzeşte cu străşnicie
poruncilor Legii, adaugând: „Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte le am”
(v. 12).
Fariseii, posteau de două ori pe săptămână, punându-şi cenuşă în cap pentru a se arăta
oamenilor. De aceea Domnul în predica de pe munte spune ucenicilor Săi: „Când postiţi, nu fiţi
trişti ca și fățarnicii. Ei îşi smolesc feţele, ca să arate oamenilor cât postesc” (Matei VI, 16). Pe
lângă lauda postului său el mai adaugă și plata zeciuielii. Motivul, pentru care a venit la templu
pare a fi un raport dat lui Dumnezeu, Cel ce toate le cunoaşte şi le vede, cât de drept şi de virtuos
este el .
Fariseul spunea că posteşte de două ori pe săptămână şi dă zeciuială la templu din câştigul
său. E un lucru deosebit să posteşti şi să duci ofrandă la biserică. Este oare de ajuns? Nu, pentru
că trebuie să ai şi dragoste faţă aproapele, manifestată prin milostenie şi mai ales postul şi faptele
bune trebuie să fie unite cu smerenia adevărată. Dumnezeu le-a spus evreilor, prin proorocul Isaia:
„În zi de post, voi vă vedeţi de treburile voastre şi asupriţi pe toţi lucrătorii voştri. Voi postiţi ca să
vă certaţi, să vă sfădiţi şi să vă bateţi furioşi cu pumnul; nu postiţi după cum se cuvine zilei acelea,
ca glasul vostru să se audă sus. Este oare acesta un post care îmi place, o zi în care omul îşi smereşte
sufletul său? Să-şi plece capul ca o trestie, să se culce pe sac şi în cenuşă, oare aceasta se cheamă
post, zi plăcută Domnului? Nu ştiţi voi postul care-Mi place Mie? Rupeţi lanţurile nedreptăţii,
dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor, împarte pâinea ta cu
cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cei de un
45
neam cu tine. Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi tămăduirea ta va veni degrabă. Dreptatea ta va
merge înaintea ta, iar în urma ta va merge slava lui Dumnezeu. Atunci vei striga şi Domnul te va
auzi. La strigarea ta, El va zice: Iată-Mă” (Isaia LVIII, 3-9). El nu împlinise dreptatea şi postul
cerut de Dumnezeu prin Isaia.
Aceasta este rugăciunea fariseului, din care se desprinde , caracterul lui. Ce a făcut el în
templu, nu a fost nicidecum rugăciune, ci bârfă, laudă de sine şi hulă. Omul mândru se compoartă
la fel ca fariseul. Este un iscusit vânător de mărire deşartă, lipsit de virtuţi reale, bârfitor şi judecător
al altora. Pilda aceasta ne oferă prilejul de a ne cerceta pentru ca nu cumva să se fi format şi în
sufletele noastre un caracter egoist. Să nu uităm faptul că dacă unii au fost păziţi de nişte încălcări
mai mari în care alţii au căzut, acest lucru nu se datorează decât harului lui Dumnezeu, har primit
de noi la botez, şi care nu a încuviinţat odrăslirea şi creşterea seminţelor rele, pentru a da roade
rele. Cu toţii suntem datori să ne cercetăm şi să nu credem că am împlinit toate îndatoririle către
Dumnezeu.
În opoziţie cu fariseul, „ vameşul stând departe, nu voia nici ochii să-i ridice către cer; ci
îşi bătea pieptul zicând: Dumnezeule, milostiv fi mie păcătosului” (v. 13).
Vameşii erau funcţionari ai statului roman, care luau cu arendă dările, şi în mod abuziv,
strângeau de la oameni mult mai mulţi bani decât trebuiau, pentru a se îmbogăţi şi de aceea erau
urâţi şi izolaţi chiar de evrei, socotiţi a fi mari păcătoşi. Drept urmare, vameşul din parabola
prezentată era un astfel de păcătos. Cu toate acestea, era un păcătos pe care Domnul l-a suprins în
momentul în care se pocăia şi se ruga. De această dată, el era un „sărac cu duhul”, care-şi plânge
păcatele comise. Iar pe unii ca acesta, Domnul Hristos îi fericeşte (cf. Matei V, 3-4). Vameşul
consideră că e mai potrivit să stea acolo, departe de sfântul altar, la distanţă mare de Dumnezeu cel
sfânt, având conştiinţa păcătoşeniei sale reale. Prin rugăciunea sa, vameşul mărturiseşte că este
păcătos. Ce ce îşi imaginează că nu este păcătos, se înşală amarnic, căci „dacă zicem că nu avem
păcat, minţim şi adevărul nu este în noi” ( I Ioan I, 8).
Prin urmare, toţi avem nevoie să ne smerim şi să cerem de la Dumnezeu, milă asemeni
vameşului, care recunoscând că este păcătos şi mărturisindu-şi firea lăuntrică cea păcătoasă,
apelează la Dumnezeu prin rugăciune. Din nefericire, mulţi trăiesc fără rugăciune nesimţind nevoia
de a se îndrepta spre Dumnezeu, sau de a merge la biserică, pentru a participa la Sfânta Liturghie.
Ştim bine cu câtă smerenie şi zdrobire de inimă un om lipsit şi flămând cere sprijin şi milostenie,
mai ales dacă este un tată de familie nenorocit, care vede pe copiii săi aproape morţi de foame. Dar
de ce cere cu atâta tărie şi zdrobire? Tocmai fiindcă simte şi vede că este în primejdie să moară de
foame cu toţi ai săi. Un păcătos, care simte primejdia înfiorătoare a păcatului, întocmai ca un tată
sărac care-şi vede copiii suferind de foame,se grăbeşte spre rugăciune şi cere mântuire. Din

46
bunătatea, milostivirea şi înţelepciunea Sa nemărginită, Dumnezeu a trimis în lume pe însuşi Fiul
Său Cel Unul Născut dându-L jertfă, pentru ca noi , păcătoşii să aflăm calea spre mântuire.
Rugăciunea vameşului a fost una scurtă, dar izvorâtă din inimă, plină de înţelepciune, de
aceea a zis Domnul: „Zic vouă că s-a coborât acesta mai îndreptat la casa sa decât acela”, adică
mai uşurat de păcatele sale, decât fariseul. Mila lui Dumnezeu, pe care o ceruse cu atâta ardoare, îl
cercetează şi-l declară nevinovat. Cât de departe este judecata lui Dumnezeu faţă de judecata
oamenilor! Aceştia ne judecă, ne condamnă, ne dispreţuiesc, pe când Dumnezeu ne primeşte şi ne
înalţă.

II.2.4. Iertarea

1. Pilda celor doi datornici (Luca VII, 40-48)

2. Pilda fiului risipitor (Luca XV, 11 -32)
Pornind de la acelaşi prilej, Domnul a prezentat şi o a treia parabolă ca o completare a
celor două anterioare. Dacă în cele anterioare, Hristos a arătat ce sentimente inundă inima lui
Dumnezeu pentru păcătoşii ce se pocăiesc, în aceasta ne va prezenta conflictul interior al pocăinţei
și al iertării păcătosului. Parabola fiului risipitor, este o podoabă de preţ a tezaurului evanghelic. În
toată literatura omenirii nu găsim un izvor atât de nepreţuit de înțelepciune, milostivire şi iubire,
zugrăvită în puţinele rânduri ale acesteia .Oare există cineva care să nu fie mişcat profund de un
sentiment atât de viu şi dulce când citeşte pilda fiului risipitor, care este numită pe bună dreptate
„Evanghelia Evangheliilor”.
Citind pilda, observăm că fiul mai tânăr „a plecat într-o ţară depărtată”, pentru a întrerupe
orice legătură cu tatăl său. Depărtarea de casa tatălui ne arată că păcătosul se dezice de Dumnezeu
şi întrerupe orice legătură cu Hristos şi cu Biserica Sa, fapt care reprezintă chintesenţa păcatului.
Ţara îndepărtată în care pleacă fiul cel mic este lumea renegaţiilor lui Dumnezeu. Aceasta este o
ţară în care Dumnezeu nu-şi găseşte plăcerea niciodată, o ţară care dăunează şi îl nimiceşte
aproape ireversibil pe om .
Fiul risipitor, plecând în ţara îndepărtată „şi-a risipit acolo avuţia, trăind în desfrânare” (v.
13). Cuvinte respective conturează într-o anumită măsură o inimă tristă, sub care sunt dosite fapte
ale întunericului , atât de reprobabile. „Şi-a risipit acolo averea lui”. La început, crezând că posedă
o comoară ce nu se va termina niciodată, a început să cheltuie, achizionăndu-şi casă mare, haine
luxoase, servitori, organizând numeroase petreceri cu prieteni uşor de găsit în circumstanţe
favorabile şi care dispar fără urmă când se termină banii. Tânărul nostru reprezintă, genul clasic al

47
semenilor zilelor noastre, cu sete de măreţie deşartă, liberi să-şi satisfacă toate patimile lor . Atât
de mult s-au deprins sărmanii oameni la faptele fiului risipitor, încât nici nu le mai consideră ca
fiind păcate. Cu toate acestea, Dumnezeu, datorită răbdării şi bunătăţii Sale îndelungate,
încuviinţează pe pământ acest fenomen demn de milă pentru că altfel, ar trebui să ne şteargă de pe
faţa pământului!
„Şi-a risipit averea trăind în desfrânări”. „Aceste cuvinte ale parabolei au şi un înţeles mai
adânc. Nu este vorba numai de risipirea banilor în desfrânare; căci omul nu primeşte de la
Dumnezeu Tatăl numai bani, averi sau bogăţie materială, pe care s-o cheltuiască, şi nici nu au toţi
oamenii averi mari; cei mai mulţi sunt mai degrabă săraci. Aşadar, nu este vorba de o singură
categorie de oameni, care să corespundă cu viaţa fiului risipitor, numai în privinţa cheltuielilor
materiale fără frâu. Mai sunt mulţi alţii care urmează neînfrânarea fiului risipitor, în multe alte
privinţe. Să luăm aminte, cititorule, dacă nu cumva vom descoperi şi înăuntrul nostru vreun fel de
neînfrânare „(C. Pavel, Cele două portrete morale din parabola fiului risipitor, 1975, p. 701).
Fiecare om primeşte de la Dumnezeu diferite daruri, harisme, durata vieţii noastre,
sănătatea fizică şi psihică, buna creştere, arta, ştiinţa, libertatea, sufletul nostru însăşi, alcătuiesc o
avere de mare preţ. De acum fiecare trebuie să caute pe unde îi umblă gândurile, cu ce îşi pierde
vremea, la ce-şi foloseşte sănătatea, cum îşi ordonează arta şi ştiinţa lui, ce utilizare dă minţii,
libertăţii şi sufletului său. Realitatea ne arată că de cele mai multe ori această moştenire este
cheltuită spre decădere morală.
„După ce şi-a cheltuit toată averea, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să
ducă lipsă” (v. 14). În mod natural, viaţa plină de risipă nu ţine o veşnicie. Aşadar, s-au epuizat şi
resursele tânărului din parabolă. Pe lângă aceasta, a venit peste ţara aceea o foamete îngrozitoare,
iar el era sărac şi flămând, deşi, trăise până atunci în desfătare şi risipă, aşezat întotdeauna la o
masă încărcată cu bucatele alese, înconjurat de aşa zişii prieteni care acum îl abandonaseră. În
aceste condiţii vitrege, „Mergând s-a lipit de unul din locuitorii acelei ţări; şi acela l-a trimis la
câmp să pască porcii” (v. 15). Câtă decadenţă! De la bogăţie, tânărul înfumurat de altă dată a ajuns
să se îmbrace cu hainele slinoase ale unui păzitor de porci şi să meargă în urma porcilor. Domnul
a ales cea mai josnică dintre toate muncile din vremea aceea pentru a zugrăvi şi mai bine stare
păcătosului. În țara îndepărtată a păcatului stăpâneşte diavolul, „stăpânitorul lumii acesteia” căruia
îi slujesc cei ce împlinesc faptele întunericului, ca păstori de porci. Astfel oamenii ce au devenit
supuşi diavolului prin păcat, nu hrănesc în sufletul lor sentimente nobile, ci ei hrănesc pofte rele
şi nesăţioase, şi la fel ca porcii sunt urâţi şi neîndestulaţi.
Parabola ne spune că, după ce fiul risipitor auns păzitor la porci, neputând să-şi astâmpere
foamea „dorea să-şi umple pântecele cu roşcovele din care mâncau porcii, şi nimeni nu-i dădea”
(v. 16). Roşcovele au o anume dulceaţă, dar sunt lemnoase şi tari, inoportune ca hrană pentru
48
oameni. Ele închipuie averea, plăcerile, slava deşartă, care la o prima vedere par atrăgătoare, dar
nu pot să îndestula şi bucura sufletul. Lucrurile materiale nu pot satisface sufletul imaterial şi
nestricăcios. Sufletul este zidit pentru o lume spirituală şi numai bunătăţile acelei lumi îi oferă
satisfacţie.
Fiul risipitor, oricât se ruga şi cerşea milă, nimeni nu-l compătimea, deoarece ştiau că este
însuşi vinovat de starea acea de degradare în care ajunsese. Oamenii din această lume, oricât ş-ar
dori, nu pot alina pe alţii, cu propriile lor puteri, pentru că şi ei sunt păcătoşi, putând provoca mai
mult rău, decât alinare.
O altă urmare foarte serioasă a păcatului este că poate naşte o reală nebunie. Observăm
asta într-o expresie specifică a Domnului, când spune despre fiul risipitor: „Venindu-şi în sine”.
De aici, ne dăm seama că mai înainte ieşindu-şi din fire, era lipsit de judecată, iar acum şi-a
recuperat judecata, „venindu-si în fire”. Iată în ce situaţie tristă ajunge fiul risipitor din parabolă,
adică omul care se desparte de Dumnezeu pentru a-şi duce viaţa în păcat! Hristos descrie în pilda
respectivă, cu expresii care sunt conforme cu realitatea, toate etapele păcatului, de la prima, până
în adâncul prăpastiei, în care cel păcătos este aproape să cadă şi să rămână în nefericire eternă.
Într-un târziu, fiul cel pierdut ş-a revenit din starea în care ajunsese, întunericul în care era
afundat sufletul său a început a se rări şi o rază de lumină spirituală i-a apărut, primind o oarecare
cunoaştere de sine şi a stării de decădere, în care se afla.
Dar cum a fost posibilă întoarcerea sa din ţara păcatului? Necazurile. Rezultatul pe care
nu l-au avut nici sfaturile, nici dojeana, nici lacrimile tatălui, nu au avut rezultate, ci doar necazurile
şi tristeţea. Necazurile, care apasă pe unii creştini, îi amărăsc şi îi lovesc, ele sunt cel mai bun
mijloc, prin care Tatăl cheamă la pocăinţă, la mântuire şi fericire pe cei păcătoşi. Ele sunt cele care
ne descoperă cel mai bine deşertăciunea şi inconsecvenţa firii umane şi ne face cunoscut faptul că
păcatul este doar tentaţie.
Când fiul risipitor şi-a venit în sine, a aruncat o privire asupra stării sale şi a înțeles cât era
de înfiorătoare. De la libertate deplină, ajunsese slugă în mijlocul porcilor, de la belşug, haine
scumpe şi tot felul de bucate, ajunsese zdrenţuros şi flămând . Deodată, l-a apucat dorul de casa,
din care plecase nesilit de nimeni, l-a prins o greaţă de ţara îndepărtată, pe care el o căutase. Acum
confruntă starea sa de astăzi cu starea unui argat din casa tatălui său. „Câţi argaţi ai tatălui meu au
belşug de pâine, iar eu mor de foame” (v. 17). În casa tatălui său şi ultimii slujitori cu plată,
mănâncă pe săturate, lucru foarte adevărat. În Casa lui Dumnezeu Tatăl, nu lipseşte hrana
duhovnicească, cea care bucură sufletul fiilor lui Dumnezeu. Acolo este Sfânta Cuminecătură, prin
care Domnul se dă pe Sine credincioşilor Săi, acolo este toată binecuvântarea, bucuria, pacea.
În sufletul risipitorului se trezeşte o dorinţă imensă de a se reîntoarce la tatăl său, căruia
i-a întors spatele cu lipsă de orice strop de consideraţie, pe care l-a dezamăgit, parăsindu-l fără a-
49
şi lua măcar rămas bun de la el. Şi dacă tatăl nu-l mai primeşte ca pe un fiu, să-l ia ca slujitor.
„Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu” reprezintă hotărârea cea mare. „Mă voi ridica din această
cădere mortală şi voi merge la tatăl meu. Odată cu hotărârea aceasta, el gândeşte şi formulează şi
o mărturisire, foarte sinceră, se vede încă şi mai limpede cât de adânc îşi simţea păcatul şi cât de
definitivă este hotărârea de a se întoarce” (C. Dron, Parabolele și învățăturile Domnului nostru
Iisus Hristos, 1998, p. 82) .
„Tată, am greşit la cer” înseamnă: Am greșit împotriva Ta, Dumnezeul cerului şi al
pământului, sub stăpânirea Căruia se află toată lumea aceasta. Te-am mințit pe Tine, Cel preaînalt.
Aceasta o simte orice om care regretă păcatele cu adevărat. „Şi înaintea ta” (v. 18). Tânărul
recunoaşte că a greşit împotriva tatălui său. Totuşi certitudinea ce o avea că va primi iertarea tatălui
său, l-a dus pas cu pas până acasă, cu toate piedicile întâmpinate pe drum. Aşadar, după o deplasare
lungă, istovitoare şi mâhnită, a ajuns în ţara natală, ducându-şi încărcătura nefericirii şi
ascunzându-şi roşeaţa ruşinii de pe faţă. Acum putem să-l admirăm pe fiul risipitor, deoarece se
destăinuie cu toată sinceritatea, prezentând semnul de seamă al adevăratei pocăinţe. Sfântul Ioan
Gură de Aur spune că „sunt trei lucruri de nelipsită trebuinţă pentru ca pocăinţa să fie adevărată:
în inimă, zdrobire; în gură, mărturisire; în viaţă, îndreptare” .
Tânarul este acum alt fel de om de când a izgonit din sufletul său minciuna, pretextele şi
meschinăria care nu permit evlavia. Imediat ce-l vede pe tatăl său, din gura sa iese cea mai sinceră
mărturisire posibilă: „Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul
tău” (v. 21). Experienţa amăruie îi oferise o învăţătură plină de înţelepciune a smereniei şi a
supunerii faţă de tatăl său, pe care nu o primise din sfaturile, dojenelile şi rugăminţile părintelui
său înainte de plecarea sa în lume.
„Însă acest fapt Domnul nu l-a pus în parabolă, fără un mare motiv. Risipitorul este chip
şi pildă a creştinului care se pocăieşte cu adevărat. Şi, prin urmare, Domnul a vrut să ne înveţe că
nu este de-ajuns, să se pocăiască creştinul, părându-i rău de păcatele făcute. Nu este de-ajuns să
meargă la duhovnic, ca să capete iertare, ci trebuie neapărat să facă mărturisirea cu o reală simţire
a stării sale păcătoase; să mărturisească starea sa, faptele şi trecutul său, cu toată sinceritatea.
Domnul a vrut să ne înveţe că pretextele şi îndreptăţirile nu au niciun loc în taina mărturisirii, căci
prin ele creştinul adaugă încă un păcat mare, la cele făcute până atunci. Şi păcatul este că şi în clipa
mărturisirii, clipă atât de sfântă, el caută pretexte, se preface, minte şi astfel dovedeşte că pocăinţa
lui nu este adevărată” (S. Papacosta, Parabolele Domnului, 2005, p. 98) .

III.2.5. Dreptatea

1. Pilda iconomului necinstit (Luca XVI, 1-3)

50
2. Pilda judecătorului nedrept (Luca XVIII, 1-8)
Prin această parabolă a iconomului nedrept, Domnul vrea să ne facă să conştientizăm
primejdia înţelegerii pe dos a adevăratului scop al avuţiei materiale. El încearcă să ne arate că
bunurile lumii acesteia ne sunt oferite de Dumnezeu ca mijloace de întreţinere,spre lauda Sa,
nicidecum ca întrebuinţare pentru distrugerea noastră, ori împotriva lui Dumnezeu. Aici toţi
oamenii, sunt prezentaţi ca iconomi ai oricăror bunuri, pe care le posedă ca proprietate a lor. Sunt
iconomi, pentru că adevăratul proprietar al bunurilor respective este Dumnezeu. Cei care le
administrează cu onestitate şi după voia Posesorului, vor primi recompensă deosebită, iar dacă vor
fi prinşi cu şireticluri, vor pierde iconomia primită şi îşi vor atrage mânia Domnului . Iconomul
şiret îşi pierde locul.
Domnul vorbind celor care-I primiseră învăţătura şi voiau a-I fi credincioşi , a zis: „ Un
om era bogat şi avea un iconom, şi acesta a fost pârât că îi risipeşte averea” (v. l). Stăpânul unei
case avea un iconom care uitase obligaţiile şi menirea lui, împrăştiind averea prin indiferenţă, sau
prin cheltuielile neacoperite făcute. Tot aşa se întâmplă şi în zilele noastre mulţi administratori ai
posesiuni publice şi particulare.
Înţelesul parabolei nu este doar acela care reiese la o primă exegeză a cuvintelor. Nu este
vorba doar de bani sau de lucruri proprii sau aflate în administrare, ci şi de lipsa de gospodărire a
bunurilor primite de la Dumnezeu, Stăpânitorul universului. O administrare corectă a acestor
bunuri, încredinţate nouă de Dumnezeu, este utilizarea pentru întreţinerea noastră şi pentru
consfinţirea lor în slujba lui Dumnezeu şi a semenilor noştri . A le risipi înseamnă cheltuirea pentru
aţâţarea poftelor egoiste, ori acumularea lor pentru noi şi cei apropiaţi ai noştri.
Bogatul îi spune iconomului său că a primit înştiinţări despre proasta sa administrare şi o
să-l dea afară din slujba sa. Înţelesul adânc al pildei, însă este acesta: Dumnezeu cunoaşte toate
faptele noastre, iar noi nu trebuie să ne imaginăm că vom stăpâni şi folosi mereu bunurile primite,
deoarece moartea ne va lua mijloacele şi ocaziile, cu care am fi putut lucra spre folosul propriu sau
cel al altora, părăsind mult mai devreme chivernisirea bunurilor lumii acesteia, aşa s-a întâmplat
şi cu iconomul, care a fost destituit pe neaşteptate.
Lucrul cel mai înfricoşător nu este pierderea iconomiei, ci că vom fi chemaţi să răspundem
înaintea lui Dumnezeu, Cel ce ne-a făcut iconomi ai bunurilor Sale, care spune prin cuvintele
Apostolului neamurilor: „Toţi oamenii trebuie să moară odată, iar după aceea vine judecata” (Evrei
IX, 27). La chemarea morţii şi ceasul socotelilor trebuie să ne gândim cât mai des posibil. Pe
pământ, cei vinovaţi găsesc de multe ori posibilităţi pentru evitarea mustrărilor şi pedepselor, dar
pentru administrarea încredinţată de Dumnezeu, toţi vom da socoteală” .
Iconomul spune „Mi-e ruşine să cerşesc”. Putem spune că după ce s-a îndreptăţit cu lenea,
acum se îndreptăţeşte cu infatuarea lui. Cei ce nu pot lucra din motive medicale (boli ori
51
handicapuri fizice) nu se simt ruşinaţi să ceară ajutor, pentru că fiind smeriţi, găsesc mijloace pentru
a supravieţui, dar cei cu handicap moral, prin lenea şi mârşăviile lor, le este ruşine să ceară
milostenie. Nu le este ruşine să fure, ci doar pentru a cerşi o bucată de pâine .
Vedem din atitudinea iconomului necinstit, felul în care păcatul îl poate distruge pe om
într-atât încât nu se ruşinează pentru fapte demne de ruşine, dar se ruşinează pentru anumite nevoi
naturale, până la urmă . Cert este faptul că nu duce lipsă de idei. „Ştiu ce voi face, pentru ca, atunci
când voi fi schimbat din iconomat, să mă primească în casele lor” (v. 4). Aşa că, conform planului
întocmit de el, „chemând unul câte unul din datornicii stăpânului său, i-a spus celui dintâi: cât
datorezi stăpânului meu? Iar acesta a zis: o sută de măsuri de untdelemn. Şi iconomul i-a zis: ia-ţi
zapisul şi şezând scrie îndată cincizeci. Apoi a zis altuia: tu cât datorezi? Iar el a zis: o sută de
măsuri de grâu. Şi iconomul i-a zis: ia-ţi zapisul şi scrie optzeci” (v. 6-7). Hotărând un nou abuz,
iconomul îl duce urgent la îndeplinire, ca nu cumva să fie prins de stăpân, tratând cu datornicii,
diminuând datoriile acestora.
Stăpânul află şi cu toate acestea, parabola continuă zicând: „A lăudat stăpânul pe
iconomul nedreptăţii, că a lucrat înţelept.” La o prima vedere, se pare că stăpânul aprobă acţiunile
pline de perfidie ale angajatului său, însă acesta a apreciat inteligenţa lui vie şi priceperea. Bogatul
din parabolă îl închipuie pe Însuşi Dumnezeu, iar iconomul îl închipuie pe orice om, ca
administrator al darurilor lui Dumnezeu. Parabola nu laudă pe acest iconom că a făcut abuz de
bunurile stăpânului său, ci îl laudă, deoarece ca om , ştia să se îngrijească de viitorul sufletului,
fructificând ocazia prezentă. Şi din acest punct de vedere, îl dă ca exemplu credincioşilor, care
trebuie să fie înţelepţi şi prevăzători în interesele lor duhovniceşti. Cu alte cuvinte „să folosească
prilejul vieţii prezente, ca să-şi asigure viitorul lor veşnic” (S. Mehedinți, Parabole și învățături
din Evanghelie, 2002, p. 83) .
„Căci fiii veacului acestuia sunt mai înţelepţi decât fiii luminii în neamul lor” (v. 8). Cine
sunt fiii veacului acestuia? Sunt oamenii acestei lumi trecătoare, care au ca scop în viaţă interesul
pentru desfătările pământeşti. Fiii luminii sunt cei chemaţi la viaţa mai înaltă şi luminată de
Evanghelia lui Hristos, pentru a gusta bunătăţile vieţii viitoare şi veşnice. Grijile, activitatea
neadormită a contemporanilor noştri ca să-şi dezvolte afacerile, ridicându-şi standardul de viaţă,
îi fac de râs pe cei, care, deşi au ca scop fericirea cea veşnică veşnică, arată lipsă de griji,
îndărătnicie şi neînţelegere. Prin aceste cuvinte, Învăţătorul lumii a vrut să ne împărtăşască o
învăţătură deosebită şi anume că fiii luminii, se arată în lucrurile de mântuire mai puţin grijulii,
curajoşi şi activi, decât fiii neamului acestuia, în mediul lor de desfătări cu bunurile lor, până ce şi
le prăpădesc prin moarte . Fiii luminii cunosc faptul că moartea trebuie să-i elibereze din
administrarea împrejurărilor şi a pretextelor vieţii acestea. Şi totuşi nu se îngrijesc de situaţia lor
viitoare. Cei mai mulţi dintre oameni îşi duc viaţa ca şi când ar rămâne pe pământ pentru vecie ,
52
ca şi când n-ar exista o altă viaţă veşnică plină cu bunătăţi şi desfătări cereşti. Deşi lumina
Evangheliei le zugrăveşte şi îi ajută să vadă viaţa viitoare limpede, ei nu se pregătesc pentru
aceasta, cu tot dinadinsul , dispoziţia şi îngrijirea lor.
Grija şi paza noastră consistă, prin similitudine, în următoarele: în aceea că ne dăm
interesul să folosim momentele oportune cotidiene, trimise de Dumnezeu, să ne îngrijim în timpul
acestei vieţi, pentru a avea garanţia celei veşnice. Avem ca obiectiv principal a lucrării noastre
cotidiene ceea ce serveşte la pregătirea şi fericirea noastră eteră. Domnul Hristos foloseşte aici,
raţional, exemplul celor necredincioşi, pentru a deştepta străduinţa noastră, a credincioşilor. De
aceea, acest verset („Căci fiii veacului acestuia sunt mai înţelepţi decât fiii luminii în neamul lor”
(v. 8), ca de altfel întreaga parabolă, reprezintă o operă perfectă a genului.
Când Fiul Omului ne va retrage din administrarea acestei vieţi, atunci prietenii, pe care ni
i-am câştigat prin milostenie, „ne vor primi în corturile veşnice”. Ne vor primi şi vor avea grilă de
noi, nu în adăposturi oferite, iconomul necinstit, de prietenilor lui efemeri, ci în corturile veşnice,
al căror zidar este Dumnezeu, după cum zice Sfăntul Apostol Pavel evreilor (Evrei I, 10). Acolo
este locul pregătit El pentru cei ce au îndeplinit Legea Sa şi I-au administrat corect bunurile Sale
(cf. Ioan XIV, 2).
„ Dar, ca să admirăm şi mai mult înţelepciunea Domnului şi să adeverim faptul că trebuie
să cheltuim bunurile lui Dumnezeu în astfel de scopuri de milostenie, filantropie, fapte de iubire,
Hristos a adus şi următoarele sentinţe nestrămutate. El ne arată limpede că dacă un creştin face aşa
nu se împotriveşte voinţei şi intereselor Stăpânului său, ci dimpotrivă, slujeşte scopului
proprietarului dumnezeiesc. Iar acordul deplin al faptelor creştinului, care se mântuieşte prin
bunurile dumnezeieşti, după voia lui Dumnezeu cu intenţiile Stăpânului, sluga schimbă
administrarea lumii, care în parabolă se arată nevrednică de încredere într-o iconomie credincioasă”
(S. Mehedinți, Parabole și învățături din Evanghelie, 2002, p. 84) .
De aceea Domnul, adaugă: „Cel credincios în puţin, este credincios şi în mult; cel nedrept
în puţin, este nedrept şi în mult. Aşadar, dacă nu sunteţi credincioşi cu mamona cea nedreaptă, cine
vă va încredinţa pe cea adevărată?” (v. 10-12). „Puţinul” reprezintă avuţia materială a lumii
acesteia, iar „mult” reprezintă harul şi darurile duhovniceşti, şi slava din ceruri. El numeşte avuţia
pământească „mamona cea nedreaptă”, fiindcă este înşelătoare şi nestatornică. Ea îşi modifică
caracterul, metamorfozându-se în lucruri negative, când omul pune stăpânire pe ea, ca pe
proprietatea sa. Darurile duhovniceşti sunt avuţia cea adevărată, ce corespunde perfect cu ideea de
bine real. Acest bine este în primul rând Dumnezeu şi apoi, bunătăţile acelea cereşti, pe care le-a
pregătit El oamenilor, în marea Sa bunătate. El a mai numit averile pământeşti „străine”, adică
aparţin altuia. Avuţia materială este străină de firea sufletului care este spiritual, imaterial.

53
 Există profesii şi activităţi omeneşti socotite mai nobile decât altele care sunt obişnuite şi
ne asigură cele necesare unui trai decent, ca oamenii de ştiinţă, sau pictorii, care dau naştere unor
opere deosebite, sunt consideraţi că desfăşoară activităţi mai înalte decât oamenii de rând . Există
titluri şi funcţii ilustre despre care se crede că îl ridică pe om la un nivel mai ridicat decât ceilalţi.
Dar nu toţi posedă posibilităţile spirituale şi materiale pentru a ajunge oameni de ştiinţă ori să
îndeplinească funcţii importante. Cu toate acestea,respectivele funcţii şi profesii nu sunt nici pe
departe cele mai nobile pe care le-ar putea realiza un om pe pământ, fiindcă există o altă
îndeletnicire sfântă, cea mai nobilă dintre toate, rugăciunea. Sfântul Ioan Gură de Aur zice:
„Lucrarea îngerilor este rugăciunea. Ea întrece în vrednicie chiar şi pe îngeri. Este o demnitate şi o
întâietate sublimă şi mai cinstită decât toate cele de pe pământ, la care putem ajunge toţi” ( Sf. Ioan
Gură de Aur, Scrieri , 1994, p. 83) . Tot despre rugăciune, Sfântul Grigorie Cuvântătorul de
Dumnezeu zice: „Rugăciunea este o liturghie şi o desăvârşire, prin care omul se împreună cu cele
dumnezeieşti şi se înalţă până la ele” (Cf. I. Ranga, Pilde creștine din învățătura Sfinților Părinți,
2009, p. 97) .
Rugăciunea are o importanţă majoră şi de aceea, Domnul nostru Iisus Hristos, în
numeroase rânduri a învăţat și apus accentul pe datoria de a ne ruga, punându-ne la dispoziţie o
rugăciune specială, rugăciunea domnească, sau Tatăl nostru. Din nefericire există mulţi oameni
care nu cunosc şi nu preţuiesc perseverenţa şi răbdarea în rugăciune. Cuvintele prin care Sfântul
Evanghelist Luca ne include în relatarea parabolei sunt remarcabile. Ele exprimă limpede adevărul
că, avem o datorie eficace şi de mare trebuinţă, de a ne ruga cu răbdare . Iată cuvintele respective:
„Le-a spus şi o pildă, că trebuie să se roage mereu şi să nu se descurajeze” (v. 1). Domnul atrage
atenţia ucenicilor Săi, printr-o parabolă aparte, că trebuie să se roage neîntrerupt şi cu multă
răbdare, să nu înceteze a se ruga, atunci când vor vedea că uneori nu au primit cele dorite şi cerute
de la Dumnezeu.
Despre nevoia rugăciunii stăruitoare mărturiseşte, istoria care arată că omul care a încetat
a se ruga este scos din rândul oamenilor, pierzând orice element uman, transformându-se în ceva
lipsit de importanţă şi sălbatic. Protopărinţii noştri, Adam şi Eva deşi căzuţi din rai, care presupunea
comuniune şi dependenţă neîntreruptă faţă Ziditorul lumii, totuşi, ei simţeau o nevoie imensă de
rugăciune. Prin rugăciune ei păstrau o oarecare comuniune cu Dumnezeu. Cain şi Abel au înălţat
un altar unde îşi aduceau jertfele lor şi se rugau .
Săpăturile arheologice aduc la lumină ruinele unor temple imense ale popoarelor
închinătoare la idolii făcuţi de mâini omeneşti. Patriarhii Avraam, Isaac şi Iacov, prin rugăciune îşi
rezolvau toate necesităţile vieţii lor. Moise, deşi crescut în palalul faraonului, ca un prinţ, se roagă
și îşi ajută poporul chiar şi în pustie, construind cort mărturiei, pentru ca poporul rătăcitor prin

54
deşert să aibă unde se închina Dumnezeului Celui Viu. Rugăciunea, izvorul vieţii L-a făcut pe
Dumnezeu să trimită mana de trebuinţă poporului pentru a se hrăni.
De asemenea David, regele slăvit al lui Israel, se ruga cu multă stăruinţă şi căldură compunând
vestiţii săi psalmi , adevărate rugăciuni lirice, psalmi ce îi auzim adesea la biserică în timpul
Sfintelor slujbe, dar pe care nu-i luăm în seamă. „Doreşte şi se sfârşeşte sufletul meu după curţile
Domnului” (Ps. CXXI, 1). „Veselitu-s-a sufletul meu de cei ce mi-au zis mie: în calea Domnului
vom merge” (Ps. XCIII, 3), iată imensa bucurie a lui David când se ruga. Fiul lui, Solomon ridică
un templu, cum nu mai era altul în vremurile acelea, o adevărată operă de artă, ce a împodobit
Ierusalimul mii de ani fiind legătura dintre Dumnezeu şi om. Toţi sfinţii, fără excepţie, au dus o
viaţă întreţinută cu rugăciunea. Însuşi Fiul lui Dumnezeu, nu numai că se ruga, dar de multe ori
petrecea toată noaptea în rugăciune și cereri către Părintele Ceresc pentru noi, cei pierduţi, pentru
care a venit în lume, spre mântuirea noastră (cf. Evrei V, 7) .
Sunt oameni care se cred înţelepţi, consideră că doar oamenii fără carte, sau inculţii cred
în puterea rugăciunii, deşi realitatea dovedeşte că ei rătăcesc de la adevăr. Niciun om din lume asta
mare, nu este de sine stătător şi nu are independenţă deplină . De aceea şi îngerii înalţă fără încetare
cântarea cea întreit sfântă către Dumnezeu strigând: „Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot”. Cei ce
nu înţeleg, că rugăciunea reprezintă o nevoie acută a sufletului omenesc, ajung şi ei să se roage
paradoxal la anumite ocazii, când, pe nepregătite, apar zile cu necazuri şi lacrimi,când ei se află
în împrejurări potrivnice, nefiind în stare să iasă,atunci se smeresc şi aleargă la Cel pe care nu
demult Îl tăgăduiau şi-L împresurau cu vorbe de ocară. Omul este plin de trebuinţe: trupeşti care
sunt nenumărate şi sufleteşti, care sunt mult mai mari şi nenumărate. Nevoile trupului, omul şi le
potoleşte, oarecum şi fără rugăciune, pentru că, Dumnezeu oferă şi drepţilor şi nedrepţilor cele
necesare, însă nevoile sufletului nu şi le poate satisface fără a recurge la ajutorul lui Dumnezeu,
prin rugăciuni fierbinţi.
Cum ne putem slobozi mocirla păcatelor, dacă nu cerem prin rugăciune mântuirea? Cine nu are
nevoie de rugăciune, pentru a obţine iertarea păcatelor sale? Cine se poate mântui singur „de trupul
morţii acesteia?” (Romani VII, 21). Nimeni nu poate scăpa neatins de diavolul „care umblă răcnind
ca un leu, căutând pe cine să înghită?” (I Petru V, 8).
Dacă pilda iconomului cel nedrept a arătat că Dumnezeu judecă drept și înțelept, polul
opus vom vedea însă în contrapartidă în pilda judecătorului nedrept vom afla un exemplu egoism
şi de nedreptate omenească.
Judecătorul despre care ne vorbeşte parabola era lipsit de pietate şi inuman. Din
experienţele zilnice, cunoaştem faptul că omul lipsit de pietate pierde, în cele din urmă, orice
reţinere în faţa oamenilor.Dacă uneori prezintă şi unele dovezi de bunătate, face în schimb atâtea
nedreptăţi încât bunătatea lui silită se pierde din vedere. Un asemenea temperament este un
55
adevărat dezastru uman, mai ales când ocupă funcţia de judecător şi având puterea conferită de
aceasta, poate săvârşi abateri înfiorătoare,dacă nu este reţinut de conştiinţa sa, de frica lui
Dumnezeu și de smerenie. În cartea Ecleziastului, Solomon vorbeşte despre vederea celui
necredincios în funcţia de judecător (Ecl. III, 16) .
În mâinile unui astfel de judecător fără evlavie şi fără conştiinţă se găseşte dreptatea unei
văduve sărace şi lipsită de orice sprijin: „iar o văduvă era în acea cetate şi venea la el zilnic, zicând:
izbăveşte-mă de pârâşul meu” (v. 3). Dreptatea văduvei nu solicita nici de martori, nici de vreo
judecată mare, ca să fie descoperită. Judecătorul nu avea nici o îndoială în această privinţă.
Convinsă că nedreptatea pe care o suferea era clară, mergea zilnic la judecător, implorându-l:
„Izbăveşte-mă de pârâşul meu”. Izbăvirea ei nu presupunea pedepsirea pârâşului, ci doar returnarea
drepturilor ei sau constângerea acestuia să nu-i mai facă rău. În locurile unde nu sunt judecători
drepţi, care să hotărească dreptatea, există oameni nedrepţi ce devin adevărate plăgi pentru cei
slabi şi lipsiţi de sprijin, precum sunt văduvele, bătrânii şi bolnavii . Judecătorul amână să-i facă
dreptate văduvei,refuzând-o de fiecare dată. Întrucât văduva nu avea pe nimeni care să intervină și
să îl sperie pe judecător, era normal ca rugăminţile ei neîncetate să nu îl poată înmuia pe judecătorul
lipsit de conştiinţă.
„Ar fi fost firesc ca, întâmpinând atâta indiferenţă, dispreţ, amânări şi mustrări, după ce
de atâtea ori a fost izgonită de la uşa judecătorului, văduva cea nevinovată să deznădăjduiască şi
să înceteze de a mai cere dreptate. Dar dânsa, constrânsă de nevoie, aparţine acelor caractere care
nu se lasă abătute şi nu îşi pierd firea prea uşor. Deci a continuat să stăruiască în rugăciune, venind
iarăşi şi iarăşi la judecătorul. Şi acum s-a întâmplat un lucru foarte asemănător cu acea luptă tainică
despre care scrie în Sfânta Scriptură în cartea Facerii, că a avut loc între Iacov şi înger. O noapte
întreagă s-a luptat Iacov cu îngerul, până când Iacov cel neputincios a biruit pe îngerul cel puternic,
la fel şi acea văduvă neputincioasă a învins pe puternicul judecător, folosind drept singur mijloc
puterea răbdării” ( I. Melniciuc, Parabolele Evangheliei după Luca – aplicații exegetice, 2010, p.
79) .
„După acestea a zis întru sine: Nici de Dumnezeu nu mă tem şi de om nu mă ruşinez, dar
pentru că îmi face supărare această văduvă, îi voi face dreptate, ca nu până în sfârşit venind să mă
supere” (v. 4-5).
Judecătorul s-a gândit într-un final că trebuie, să-i facă dreptate acelei sărmane, nu că i-ar
fi fost frică lui, de rugăciunile ei care ar fi putut atrage asupra lui mânia divină, nici că strigătele
ei i-ar fi putut leza imaginea în faţa oamenilor. Îi face dreptate doar ca să scape de perseverenţa ei
şi ” să nu-i mai facă supărare”. După ce văduva l-a implorat atâta vreme din uşa casei lui şi în sala
de judecată, la sfârşit a obţinut ce a dorit ea. Răbdarea ei, s-a dovedit foarte puternică, încât a învins
opoziţia unui om fără pic de conştiinţă şi plin de îngâmfare. Aceasta este parabola în care Domnul
56
ne-a învăţat că dreptatea lui Dumnezeu se impune peste nedreptatea omenească și „că trebuie să ne
rugăm mereu şi să nu ne descurajăm” (S. Papacosta, Parabolele Domnului, 2005, p. 127) .
Şi acum Domnul ajunge la motivul pentru care a expus parabola şi anume că nu trebuie să
ne descurajăm când cerem ceva de la Dumnezeu, prin rugăciuni, toate cele necesare sufletului şi
trupului, fără a le primi, ci, dimpotrivă, trebuie să dovedim răbdare şi credinţă, deoarece Domnul
face mereu dreptate.
Și zice Iisus: „Auziţi ce zice judecătorul nedreptăţii?” (v. 6). Aşadar, adresându-se
ucenicilor Săi, începe să aplice parabola şi le zice: dacă acel om nedrept, prin stăruinţa văduvei, a
fost obligat să-i facă dreptate, modificându-şi atitudinea faţă de ea, „dar Dumnezeu, oare nu va face
dreptate aleşilor Săi, care strigă către El ziua şi noaptea, şi pentru care El rabdă îndelung?” (v. 7)
„Prin aceste cuvinte, Domnul arată că o primă condiție a mântuirii este credinţa, aceasta
fiind și o merinde cu care creştinul trebuie să pornească spre rugăciune. El trebuie să aibă
convingerea fermă că va primi cu siguranţă ceea ce cere de la Dumnezeu, numai acel lucru să nu-i
fie vătămător. „Toate câte le veţi cere în rugăciune, le veţi primi, dacă credeţi”, zice Domnul (Mt.
21, 32). Însă Domnul mai zice, de asemenea, că atunci când El vine să împlinească cererile
rugăciunii noastre, află adesea prea puţină credinţă în comparaţie cu câtă ar trebui să avem. Domnul
ne cere credinţă, ca să sprijine pe ea ajutorul şi darurile Sale” (C. Dron, Parabolele și învățăturile
Domnului nostru Iisus Hristos, 1998, p. 105) .

BIBLIOGRAFIE

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului
Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991.

57
2. Bădiliță, Cristian (trad.), Noul Testament, Evanghelia după Matei (ediție bilingvă), Editura
Curtea Veche, București, 2009.
3. Ciobanu, Pr. Mihai, Atitudinea Mântuitorului față de săraci în Evanghelia după Luca, în
„Mitropolia Moldovei și Sucevei”, nr. 12, 1954.
4. Chiricuță, Toma, Parabolele și învățăturile Domnului nostru Iisus Hristos, Editura Națională,
București, 1929.
5. Clement Alexandrinul , Stromatele , în Scrieri , partea a-II-a , vol.5 , Bucuresti ,1982.
6. Constantinescu, Pr. Prof. Ioan, Studiul Noului Testament, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002.
7. Cornițescu, Pr. Prof. Dr. Constantin, Sinopsa celor 4 Evanghelii, Editura Societății Biblice
Interconfesionale, București, 2000.
8. Dron,Constantin Parabolele și învățăturile Domnului nostru Iisus Hristos, Ed. Saeculum I.O.
Vestala, București, 1998.
9. Jeremias, Joachim, Parabolele lui Iisus, Editura Anastasia, București, 2000 Sfântul Vasile cel
Mare, Scrieri, partea a II-a, „P.S.B.”, XVIII, trad., introducere, indice şi note de Prof. Iorgu D.
Ivan, EIBMBOR, Bucureşti, 1989.
10. Mehedinți, Simeon, Parabole și învățături din Evanghelie, Editura Sophia, București, 2002.
11. Melniciuc, Ilie, Parabolele Evangheliei după Luca – aplicații exegetice, Ed. Performantica, Iași,
2010.
12. Moisescu, Prof. Dr. Iustin, Originalitatea parabolelor Mântuitorului, Editura Unirea, Râmnicu-
Vâlcea, 1945.
13. Moldoveanu, Alexandru, Lascarov, Viața creștină în pilde, Ediția a III-a, Editura Fundația
Culturală Regală, București, 1936.
14. Moldoveanu, Nicolae, Hristos Mântuitorul-Meditații duhovnicești la Evanghelia după Luca,
Deva, 1996.
15. Nicolaescu, Diac. Prof. Nicolae, Actualitatea parabolelor istorisite în Evanghelia după Sf. Luca,
în ,,Studii Teologice”, Nr. 5-6/1952.
16. Pavel, Prof. Constantin, Cele două portrete morale din parabola fiului risipitor, în ,,Studii
Teologice”, Nr. 9-10/1975.
17. Papacosta, Serafim, Parabolele Domnului, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2005.
18. Popescu, Simeon, Explicarea Evangheliilor Duminicale şi ale Sărbătorilor Împărăteşti, Editura
Bunavestire, Bacău, 1998.
19. Popovici, Diac. Alexandru; Buzescu, Pr. C. Nicolae, Parabolele și învățăturile Mântuitorului
Hristos, Editura Axia, Craiova, 2004.
20. Ranga, Pr. Prof. Ioan Horia, Pilde creștine din învățătura Sfinților Părinți, Ed. Universitatea
Transilvania, Brașov, 2009.
21. Semen, Pr. Conf. Dr. Petre, Vorbirea în pilde în cărțile Sfintei Scripturi, în ,,T.V.”, Nr. 11-
12/1992.
58
22. Simonopetritul, Macarios Triodul explicat, mistagogia timpului liturgic, trad. de Diac. Ioan I.
Ică Jr., Ed. Deisis, Sibiu.
23. Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântul al cincilea în legătură cu parabola despre Lăzar și bogatul
nemilostiv, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, în ,,Mitropolia Olteniei”, Nr. 4-6/1977.
24. Sf. Ioan Gură de Aur, Scrieri , Colectia „P.S.B.”, Vol. 23, EIBMBOR, București, 1994.
25. Stamatoiu, Pr. Prof. Dr. Dionisie, Cele patru Sfinte Evanghelii, Ediția a II-a, Editura
Universitaria, Craiova, 1996.
26. Stamatoiu, Pr. Conf. Univ. Dionisie, Valoarea istorică și documentară a scrierilor Sf. Luca, în
,,Mitropolia Olteniei”, Nr. 5-8/2002.
27. Stăniloae, Pr. prof. Dumitru, Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos, Ed. Centrului Mitropolitan
Sibiu, 1991.
28. Şerbu, Sebastian, Opriş,M. Opriş, D. ,Metodica predării religiei,Editura Reintregirea, Alba
Iulia,,2000.
29. Tzavaras, Anastacios, Sotirios ,Amintiri despre bătrânul Porfirie, trad. de Cristina Băcanu, Ed.
Bunavestire, Bacău, 1991.
30. Zăvorâtul, Sfântul Teofan, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia,
București, 1999.
31. www.basilica.ro
32. www.comorinemuritoare.ro
33. www.doxologia.ro
34. www.ortodox.md

59