Centrul pentru Drepturile Omului din Moldova

MANUALUL FUNCŢIONARULUI PUBLIC

Chişinău, 2011

1
Publicaţia a apărut cu suportul financiar al Programului comun al Conciliului Europei şi Uniunii
Europene privind susţinerea democraţiei în Republiuca Moldova.

Autori:
Anatolie MUNTEANU, avocat parlamentar, director CpDOM
Aurelia GRIGORIU, avocat parlamentar
Svetlana RUSU, consilier al avocatului parlamentar
Olga VACARCIUC, consilier al avocatului parlamentar
Sorina SUSANU, consilier al avocatului parlamentar
Dumitru ROMAN, consilier al avocatului parlamentar

2
 CUPRINS

PREFAŢĂ
………………………………………………………………………………………… 4
CAPITOLUL I SISTEME DE PROTECŢIE A DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR
FUNDAMENTALE ALE OMULUI
§1. Sistemul internaţional de protecţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului…………………………………………………………………………………. 6
§ 2.Mecanismul european de protecţie a drepturilor omului …………………….. 13
§3.Sistemul drepturilor şi sistemul legislaţiei în Republica Moldova……………... 17

CAPITOLUL II DREPTURILE ŞI LIBERTĂŢILE FUNDAMENTALE ALE OMULUI

§1. DREPTURILE CIVILE ŞI POLITICE
1.1. Introducere……………………………………………………………………. 21
1.2 Egalitatea în faţa legilor şi a autorităţilor……………………………………. 23
1.3 Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică…………………………….... 28
1.4 Libertatea individuală şi siguranţa persoanei………………………………… 31
1.5 Accesul liber la justiţie…………………………………………………………. 35
1.6 Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică………………………….. 37
1.7 Dreptul la cetăţenie………………………………………………..…………… 40
1.8 Dreptul la libera circulaţie……………………………………………………… 43
1.9 Dreptul la proprietate privată şi protecţia acesteia……………………….…… 45
1.10 Viaţa intimă, familială şi privată...................................................................... 49
1.11 Dreptul la căsătorie şi de a întemeia o familie................................................. 52
1.12 Dreptul de vot şi dreptul de a fi ales…………………………………………... 54
1.13 Dreptul de petiţionare……………………………………………………………58
1.14 Dreptul la informaţie………………………………………………………….... 69
1.15 Libertatea conştiinţei…………………………………………………………... 73

§2. DREPTURILE SOCIALE, ECONOMICE ŞI CULTURALE

2.1. Dreptul la asistenţă şi protecţie socială……………………………………….. 83
2.2. Protecţia familiei şi copilului…………………………………………………..... 86
2.3. Protecţia tinerilor…………………………………………………………………. 89
2.4. Protecţia persoanelor cu disabilităţi………………………………..……………. 92
2.5. Dreptul la învăţătură............................................................................................... 95
2.6. Dreptul la ocrotirea sănătăţii………………………………………………….. 100
2.7. Dreptul la un mediu înconjurător sănătos…………................................…….. 104
2.8. Dreptul la muncă si la protectia socială a muncii……………………………. 107
ANEXE………………………………………………………………………………. 110

3
PREFAŢĂ

Drepturile şi libertăţile omului sunt prioritare în ansamblul complex de probleme şi

deziderate, ce preocupă la etapa actuală societatea. Doar prin respectarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale fiecărei persoane importantele probleme contemporane îşi pot găsi o
eficientă şi durabilă soluţionare.
Drepturile omului sînt respectate în măsura în care sînt cunoscute şi devin cunoscute în
măsura în care sunt însuşite. Propagarea cunoştinţelor în domeniul respectării drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului reprezintă un domeniu esenţial de activitate a autorităţilor
statale. A devenit o necesitate ca fiecare individ să posede cunoştinţe suficiente pentru a
conştientiza datele problemei, iar ulterior a cultiva şi promova toleranţa şi respectul (faţă de)între
toţi membrii societăţii.

Republica Moldova înaintează ferm pe calea promovării şi protecţiei drepturilor omului,

inclusiv prin desfăşurarea procesului continuu de racordare a legislaţiei naţionale la standardele
internaţionale, însă nu este suficient să proclamăm ataşamentul faţă de valorile umane, să le
declarăm drept obiective majore, ci trebuie să le promovăm şi să le respectăm instituind
mecanisme eficiente de realizare.

În pofida acţiunilor întreprinse în acest sens, Moldova are restanţe în domeniul respectării
drepturilor omului şi este apreciată pe plan internaţional în măsura în care reformele realizate
devin eficiente.

Regretabil, dar în prezent, pentru multe persoane care, în virtutea atribuţiilor de serviciu,
sunt chemate să garanteze respectarea drepturilor omului aceste noţiuni nu au devenit parte
integrantă a culturii lor juridice, iar cunostinţele populaţiei rămîn la un nivel redus, cetăţenii
necunoscîndu-şi drepturile şi mecanismele de apărare ale acestora. Aceste concluzii sint
rezultatul unui număr impunător de petiţii parvenite pe adresa Centrului pentru Drepturile
Omului.

În calitate de mecanism nejudiciar, un rol aparte în protecţia şi promovarea drepturilor şi

libertăţilor constituţionale ale omului îi revine ombudsmanului. Persoanele care se consideră
victime ale unei injustiţii din partea administraţiei pot sesiza avocaţii parlamentari. Avocaţii
parlamentari sînt împuterniciţi, în contextul Legii cu privire la avocaţii parlamentari, să asigure
garantarea respectării drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor de către autorităţi şi persoane cu
funcţii de răspundere, să contribuie la repunerea în drepturi a cetăţenilor.

În acelaşi timp, este de menţionat că, activitatea avocatului parlamentar doar completează
mijloacele existente de apărare a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor şi nu atrage după sine
revizuirea competenţelor organelor puterii de stat.
Informarea şi educarea juridică a populaţiei privind drepturile şi libertăţile constituţionale
ale cetăţenilor constituie unul din obiectivele Centrului pentru Drepturile Omului, în realizarea
căruia instituţia pune accent pe conştientizarea necesităţii de a respecta drepturile şi libertăţile
fundamentale, în corespundere cu prevederile constituţionale.
Prezentul Ghid a fost elaborat de către colaboratorii Centrului pentru Drepturile Omului din
Moldova şi publicat graţie asistenţei financiare a Programului comun al Conciliului Europei şi
4
Uniunii Europene privind susţinerea democraţiei în Republica Moldova. Prin realizarea acestei
acţiuni Consiliul Europei şi Centrul pentru Drepturile Omului din Moldova şi-au propus să
contribuie la consolidarea rolului autorităţilor publice locale în protecţia drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului.
Ideea elaborării unui asemenea ghid a venit în rezultatul analizei adresărilor parvenite pe
adresa avocaţilor parlamentari de la cetăţeni, sugestiilor reprezentanţilor autorităţilor publice
locale, care în virtutea atribuţiilor sale sunt obligaţi să respecte cu stricteţe drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului. Anume aceste circumstanţe au constituit premisele relevante pentru
elaborarea ghidului.
Prin acesta ne-am propus să prezentăm într-o formă accesibilă informaţiile utile pentru
funcţionari din cadrul autorităţilor publice locale, abilitaţi cu soluţionarea problemelor de ordin
juridic la nivel local, precum şi pentru orice altă persoană care se confruntă cu anumite
probleme.
În acest context, exprim înalta apreciere şi recunoştinţă participanţilor la Programul
Comun pentru colaborare şi susţinere, a căror implicare directă şi contribuţie activă a făcut
posibilă elaborarea şi realizarea acestei idei de utilitate publică.

Anatolie MUNTEANU
Avocat parlamentar,
Directorul Centrului pentru Drepturile Omului

5
CAPITOLUL I SISTEME DE PROTECŢIE A DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR
FUNDAMENTALE ALE OMULUI

§1. Sistemul internaţional de protecţie a drepturilor şi libertăţilor

fundamentale ale omului

Dinamica mişcării pentru drepturile omului, în secolul XX, a fost şi este legată de activitatea
unor organizaţii internaţionale precum şi a unor ideologii. În timp ce ideologiile au furnizat
temeiul şi legitimitatea drepturilor omului, organizaţiile internaţionale interguvernamentale şi
non-guvernamentale au avut rolul esenţial în procesul de codificare a normelor de drept
internaţional al drepturilor omului precum şi în monitorizarea implementării lor de către statele
membre. Evoluţia lor nu poate fi înţeleasă fără a sublinia legătura strînsă cu organizaţiile
internaţionale dezvoltate după cel de al doilea război mondial atît la nivel global, cît şi regional.
În cadrul sistemului universal, rolul decisiv a revenit Organizaţiei Naţiunilor Unite precum şi
celor 15 agenţii specializate (Organizaţia Internaţională a Muncii, Organizaţia Mondială a
Sănătăţii, Fondul pentru Copii al Naţiunilor Unite, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie,
Ştiinţă şi Cultură etc.).
Organizaţia Naţiunilor Unite este cea mai importantă organizaţie internaţională din lume, creată
la 24 octombrie 1945, odată cu ratificarea Cartei Naţiunilor Unite, care stabileşte principiile de
bază ale relaţiilor internaţionale. Obiectivele primordiale ale Naţiunilor Unite, conform Cartei,
sunt de a preîntîmpina declanşarea conflictelor violente, a afirma drepturile fundamentale ale
omului, a garanta respectul pentru dreptul internaţional, precum şi de a ameliora standardele de
viaţă pe tot cuprinsul globului.
Naţiunile Unite reprezintă o structură foarte largă şi foarte complexă pentru astfel de preocupări,
în sistemul său coexistînd organisme cu structuri şi competenţe variate, ţinînd seama şi de
convenţiile adoptate în domeniul drepturilor omului sub egida sa, care prevăd, la rîndul lor, unele
organisme de evaluare a modului în care statele-părţi îşi îndeplinesc obligaţiile. Funcţiile
principale ce revin acestor organizaţii sunt promovarea şi protecţia drepturilor omului.
ONU este singurul forum internaţional în cadrul căruia toate statele pot fi reprezentate şi pot
participa la dezbaterea problemelor globale. Cînd statele devin membre ale ONU, ele acceptă şi
îşi asumă obligaţiile prevăzute de Carta Naţiunilor Unite. Astăzi, 192 de ţări sunt membre ale
ONU.
Republica Moldova a devenit membru al ONU la 2 martie 1992, odată cu adoptarea de către
Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a Rezoluţiei 46/223.
Funcţionarea Organizaţiei Naţiunilor Unite este realizată prin intermediul a 6 organe principale,
indicate în Carta Naţiunilor Unite: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul
Economic şi Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internaţională de Justiţie şi Secretariatul. Deşi
cele şase organe enumerate sunt calificate ca principale, ele se află totuşi, din punct de vedere al
independenţei şi al puterii pe care o exercită, în situaţii diferite. Alături de ele funcţionează şi
alte organe subsidiare, care ajută organele principale în îndeplinirea atribuţiilor lor şi nu au
competenţă proprie, ci o competenţă delegată de organul principal.
Adunarea Generală este organul principal al organizaţiei, dispunînd de cele mai largi
competenţe politice, administrative şi financiare, care se întruneşte în sesiuni ordinare sau
extraordinare pentru a discuta cele mai presante probleme mondiale. Toate statele membre ONU
sunt reprezentate în Adunarea Generală. Deciziile în probleme-cheie precum pacea şi securitatea
6
internaţională, admiterea de noi membri şi bugetul ONU sunt aprobate cu o majoritate de două
treimi. Alte decizii sunt votate prin majoritate simplă. Adunarea nu poate forţa statele să
acţioneze, dar recomandările ei sînt indicatorul opiniei internaţionale generale şi reprezintă
autoritatea morală a comunităţii naţiunilor. Adunarea Generală îşi îndeplineşte mandatul prin
intermediul a şase Comitete Principale - Comitetul I (securitate şi dezarmare), Comitetul II
(economic şi financiar), Comitetul III (social-umanitar), Comitetul IV (politici speciale şi
decolonizare), Comitetul V (administrativ-bugetar), Comitetul VI (juridic) şi prin intermediul
organismelor subsidiare - nenumărate comitete, comisii, consilii, grupuri de lucru ş.a. După
discuţiile de pe ordinea de zi, aceste organe subsidiare înaintează recomandările lor sub formă
de proiecte de rezoluţii şi decizii pentru discuţii în timpul sesiunilor plenare ale Adunării
Generale.
Consiliul de Securitate este un organ colegial restrîns, al cărui atribuţii privesc menţinerea păcii
şi securităţii internaţionale. Consiliul este compus din 15 membri, dintre care 5 permanenţi
(SUA, Federaţia Rusă, China, Marea Britanie, Franţa) şi 10 membri nepermanenţi care sunt
aleşi de Adunarea Generală pentru o perioadă de doi ani. Cînd Consiliul consideră că există o
ameninţare la adresa păcii mondiale, acesta discută mai întîi modalităţile de rezolvare paşnică a
unei dispute, poate sugera principiile unui acord de pace sau poate media conflictul. În cazul
unor conflicte armate, Consiliul încearcă să asigure încetarea focului, poate trimite o misiune
pentru mentinerea pacii cu scopul de a ajuta partile aflate in conflict sa mentina armistitiul si sa
impiedice reluarea violentelor.Consiliul poate lua măsuri de implementare a deciziilor sale, poate
impune sancţiuni economice sau embargouri asupra armelor.
Consiliul Economic şi Social (ECOSOC) coordonează activitatea economică şi socială a
Naţiunilor Unite şi a organizaţiilor din sistemul ONU. ECOSOC iniţiază studii şi analize privind
economia mondială, problematica socială, culturală, educaţia şi sănătatea la nivel internaţional şi
face recomandări în legătură cu aceste probleme Adunării generale, membrilor ONU şi agenţiilor
specializate. În calitate de forum central de discuţie a subiectelor economice şi sociale
internaţionale şi formulare de recomandări de politici, Consiliul joacă un rol-cheie în cooperarea
internaţională pentru dezvoltare. Se poate consulta cu organizaţiile neguvernamentale, dezvoltînd
astfel o verigă vitală între Naţunile Unite şi societatea civilă. Consiliul are 54 de membri, aleşi de
Adunarea Generala pentru mandate de cîte 3 ani.
Consiliul de Tutelă a fost înfiinţat pentru a asigura supravegherea internaţională a unui număr de
11 teritorii aflate sub tutelă şi administrate de şapte state membre ale ONU; de asemenea, s-au
asigurat toate masurile necesare pregătirii teritoriilor respective pentru auto-guvernare şi
independenţă. Consiliul şi-a desfăşurat activitatea pînă în anul 1994, cînd ultimul teritoriu aflat
sub tutela ONU şi-a căpătat independenţa. Consiliul de Tutela şi-a amendat regulile de procedură
astfel, încît să se poată întruni doar cînd ar fi necesar şi este alcătuit astăzi din cei cinci membri
permanenţi ai Consiliului de Securitate.
Curtea Internaţională de Justiţie este principalul organ judiciar al ONU. Cei 15 judecători ai săi
sînt aleşi de Adunarea Generala şi de Consiliul de Securitate. Ei iau decizii prin vot independent
şi simultan. Curtea dezbate disputele dintre state în baza participării voluntare a statelor aflate în
litigiu. Dacă un stat alege să participe la procedurile curţii, atunci este obligat să se supună
rezoluţiilor acesteia. Curtea emite de asemenea opinii consultative către ONU şi agenţiile
specializate ale acesteia.
Secretariatul se ocupa de partea administrativa a Naţiunilor Unite, pe baza mandatului aprobat de
către Adunarea Generala, a deciziilor Consiliul de Securitate şi ale altor organisme ONU. În

7
fruntea Secretariatului se află Secretarul General, care are drept sarcină asigurarea
managementului general. Secretarul General este numit de către Adunarea Generală, la
recomandarea Consiliului de Securitate, pentru un mandat de 5 ani.

Drepturile omului în sistemul ONU

Organele ONU implicate în promovarea şi protecţia drepturilor omului

În anul 1993 Adunarea Generală a consolidat sistemul promovării şi implementării drepturilor
omului prin crearea funcţiei de Înalt Comisar al Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului.
Mandatat să coordoneze toate programele Naţiunilor Unite în materia drepturilor omului şi să le
îmbunătăţească eficienţa, Înaltul Comisar a devenit principalul responsabil pentru promovarea şi
implementarea drepturilor omului în sistemul Naţiunilor Unite. Acţionînd sub directa autoritate a
Secretarului General, ca reprezentantul său în domeniul drepturilor omului, Înaltul Comisar
raportează Adunării Generale, Consiliului economic şi Social şi Consiliului pentru Drepturile
Omului. Oficiul Înaltului Comisar funcţionează ca secretariat al Consiliului pentru Drepturile
Omului şi focalizează întreaga activitate a Naţiunilor Unite pentru activităţile desfăşurate în
domeniul drepturilor omului. Mandatul Înaltului Comisar ONU pentru Drepturile Omului are
patru componente esenţiale: realizarea parteneriatului global pentru drepturile omului, prevenirea
încălcărilor drepturilor omului şi acţiunea în caz de urgenţă; promovarea drepturilor omului, a
democraţiei şi dezvoltării, a păcii durabile; coordonarea sistemului global al Naţiunilor Unite al
programelor pentru drepturile omului.

În sistemul Naţiunilor Unite există două tipuri de mecanisme de monitorizare a drepturilor

omului: mecanisme extraconvenţionale de monitorizare a implementării drepturilor omului
create conform Cartei ONU şi mecanisme convenţionale de monitorizare a implementării
drepturilor omului, create în baza tratatelor internaţionale privind drepturile omului.

Mecanisme extraconvenţionale de monitorizare a implementării drepturilor omului

Consiliul pentru drepturile omului, creat în 2006, care a înlocuit Comisia ONU pentru drepturile
omului. Are drept scop promovarea şi respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului la nivel global. Consiliul ONU pentru Drepturile Omului vizează, în principal,
următoarele: dezbaterea situaţiilor de violare a drepturilor omului, inclusiv a celor cu caracter
major şi sistematic; elaborarea de recomandări adresate Adunării Generale ONU cu privire la
dezvoltarea dreptului internaţional în domeniul drepturilor omului; furnizarea de contribuţii în
vederea prevenirii violărilor drepturilor omului şi a unui răspuns prompt în cazul urgenţelor în
domeniul drepturilor omului; promovarea aplicării depline a obligaţiilor asumate de către state în
domeniul drepturilor omului; promovarea coordonării acţiunii în domeniul drepturilor omului şi
a chestiunilor relevante pentru acest domeniu în cadrul sistemului ONU.
Consiliul ONU pentru Drepturile Omului este constituit din 47 de state membre ONU. Statele
membre sunt alese de Adunarea Generală şi pot avea cel mult două mandate consecutive, cu
durata de trei ani.
Mecanismele de care dispune Consiliul provin, în mare parte, de la fosta Comisie a Drepturilor
Omului, cu diferenţa că maniera lor de funcţionare a fost revizuită, mai mult sau mai puţin
substanţial, în cadrul procesului de construcţie instituţională. Acestea sunt, după cum urmează:

8
Mecanismul de evaluare periodică universală (Universal Periodic Review - UPR) - un mecanism
nou în sistemul internaţional al drepturilor omului, creat pentru examinarea pe o bază universală
a situaţiei drepturilor omului din toate cele 192 state membre ONU.
Procedurile speciale – denumirea generică a instrumentului de bază al Consiliului pentru
Drepturile Omului, prin intermediul căruia este abordată situaţia particulară a unei ţări sau
chestiuni tematice în toate regiunile lumii. Procedurile speciale sunt reprezentate fie de o
persoană – un raportor, un reprezentant special sau un expert independent, fie de un grup de
lucru format dintr-un corp de experţii care îndeplinesc sarcini specifice, încredinţate de Consiliu
prin rezoluţiile adoptate de membrii săi. Mandatele procedurilor speciale cer de la experţii
desemnaţi să examineze, să monitorizeze şi să consilieze cu privire la situaţia drepturilor omului
în anumite ţări sau teritorii, şi să prezinte rapoarte publice asupra mandatului de ţară ori asupra
fenomenului încălcării drepturilor omului la nivel mondial, în cazul mandatului tematic. Există
30 de mandate tematice şi 8 mandate de ţară. Raportorii speciali prezintă rapoartele cu
concluziile respective Consiliului pentru Drepturile Omului, iar la cererea acestuia – şi
recomandările sale. Uneori procedurile speciale pot fi singurul mecanism capabil să alerteze
comunitatea internaţională privind situaţiile specifice referitoare la drepturile omului.

Proceduri de comunicare a încălcărilor drepturilor omului (Procedura 1503)

Procedura 1503 este destinată examinării situaţiilor care conduc la încălcări flagrante,
sistematice şi temeinic dovedite ale drepturilor omului indiferent de ţara în care se produc.
Comunicările pot proveni de la orice persoană, grup sau ONG-uri care susţin a fi victime ale
unei violări a drepturilor omului sau posedă informaţie relevantă despre aceste încălcări.
Procedura 1503 se aplică analizei situaţiilor şi nu priveşte analiza plîngerilor individuale.

Alte instrumente de care dispune CDO sunt: forumul pentru minorităţi, Forumul Social,
Mecanismul pentru populaţii autohtone care se reunesc anual pe parcursul a două-trei zile.
Lucrările acestor platforme permit, în special societăţii civile, să-şi exprime punctele de vedere
asupra unei problematici specifice şi se încheie în general cu recomandări adresate membrilor
CDO pentru ameliorarea situaţiei din domeniile respective.

Republica Moldova şi Consiliul ONU pentru Drepturile Omului

La 13 mai 2010, în urma alegerilor în Adunarea Generală ONU, cu votul a 175 de ţări membre,
Republica Moldova a fost aleasă pentru prima dată în calitate de membru al Consiliului pentru
Drepturile Omului pentru perioada 2010-2013, fapt care constituie rezultatul unor eforturi
diplomatice consecvente depuse pe parcursul ultimilor ani de Ministerul Afacerilor Externe şi
Integrării Europene şi reprezentanţele sale permanente de la Geneva şi New York.
Republica Moldova şi-a prezentat candidatura în Consiliul pentru Drepturile Omului în 2006,
serviciul diplomatic al ţării angajîndu-se, astfel, într-un proces susţinut de afirmare a obiectivelor
Republicii Moldova privind respectarea şi promovarea drepturilor omului atît în plan naţional, cît
şi internaţional. Avînd în vedere că unul dintre vectorii politicii externe moldoveneşti este
reprezentat de promovarea valorilor democratice şi a respectării drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului, Consiliul ONU pentru Drepturile Omului reprezintă pentru Republica
Moldova cea mai importantă platformă de acţiune, la nivel internaţional, în vederea ameliorării
situaţiei drepturilor omului în statele lumii şi stopării violărilor din acest domeniu.

9
Instrumente şi mecanisme convenţionale de monitorizare a implementării drepturilor omului

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, elaborată sub egida Organizaţiei Naţiunilor Unite,
este documentul care a avut o însemnătate excepţională pentru elaborarea şi dezvoltarea
conceptului drepturilor omului pe plan internaţional şi care înscrie, chiar în primul său alineat,
ideea că „recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor
egale şi inalienabile constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume”.
Împreună cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cele două Pacte - Pactul internaţional
cu privire la drepturile civile şi politice şi Pactul internaţional cu privire la drepturile economice,
sociale şi culturale şi cele două Protocoale facultative formează „Carta Internaţională a
Drepturilor Omului”.
Pe parcurs, după Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Adunarea Generală a ONU a
adoptat peste 60 de convenţii internaţionale, pacte şi alte documente privind drepturile omului.
Dintre acestea trebuie evidenţiate tratatele de bază, pentru monitorizarea implementării cărora
au fost instituite mecanisme speciale de protecţie a drepturilor omului: Convenţia internaţională
privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială (1965), Pactul internaţional cu privire
la drepturile civile şi politice (1966), Pactul internaţinal cu privire la drepturile economice,
sociale şi cultural (1966), Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de
discriminare rasială (1965), Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de
femei (1979), Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane
sau degradante (1984), Convenţia internaţională cu privire la drepturile copilului (1989),
Convenţia internaţională privind protecţia drepturilor tuturor lucrătorilor migranţi şi a membrilor
familiilor acestora (1990), Conventia privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi (2006),
Convenţia internaţională pentru protecţia tuturor persoanelor contra dispariţiilor forţate (2006,
neintrată în vigoare).
Prin tratate au fost create nouă comitete specializate pentru monitorizarea acţiunilor statelor
părţi în direcţia implementării prevederilor documentelor internaţionale menţionatei.
Comitetul pentru drepturile omului monitorizează implementarea Pactului internaţional cu
privire la drepturile civile şi politice. Primul protocol opţional autorizează Comitetul să
primească şi să examineze plîngeri ale persoanelor fizice cu privire la încălcarea drepturilor lor
civile şi politice. Comitetul este de asemenea abilitat să monitorizeze aplicarea celui de-al doilea
protocol facultativ asupra abolirii pedepsei cu moartea.
Republica Moldova a ratificat Protocolul opţional la pactul internaţional cu privire la drepturile
civile și politice în anul 2007, cu următoarele reserve: "Pînă la restabilirea deplină a integrităţii
teritoriale a Republicii Moldova, prevederile protocolului se aplică doar pe teritoriul controlat
efectiv de autorităţile Republicii Moldova;" "Comitetul Drepturilor Omului nu va avea
competenţa de a examina cererile individuale care se referă la încălcări ale prevederilor Pactului
internaţional cu privire la drepturile civile şi politice produse pînă la data intrării în vigoare a
prezentului protocol pentru Republica Moldova;" " Comitetul Drepturilor Omului nu va avea
competenţa de a examina cererile individuale care sînt în curs de examinare sau au fost
examinate în fond de un alt organ internaţional specializat."
Protocolul facultativ la Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice privind
abolirea pedepsei cu moartea a fost ratificat de Moldova în anul 2006, cu următoarea declaraţie:
“Pînă la restabilirea deplină a integrităţii teritoriale a Republicii Moldova, prevederile
Protocolului se aplică doar pe teritoriul controlat efectiv de autorităţile Republicii Moldova.”
10
Comitetul pentru drepturile economice, sociale şi culturale, monitorizează implementarea
Pactului cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, ratificat de Republica Moldova
prin Hotărîrea Parlamentului nr. 217 din 28.07.1990. Spre deosebire de alte comitete, ale căror
membri sunt aleşi de statele-părţi pentru respectiva convenţie şi raportează Adunării Generale,
membrii acestui comitet sunt aleşi de către Consiliul economic şi social, căruia îi şi raportează.
În anul 2008 Consiliul pentru drepturile omului a adoptat prin consens Protocolul opţional la
Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, care stabilește un
mechanism de plîngeri individuale în legătură cuncălcarea drepturilor economice, sociale și
culturale
Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale este un organ format din experţi
independenţi, care monitorizează punerea în aplicare a Convenţiei internaţionale privind
eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială. Articolul 14 din Convenţie permite
Comitetului pentru eliminarea discriminării rasiale să primească și să exami neze comunicări de
la personae sau grupuri de persoane care se plîng de a fi victime ale violării, de către statul
parte, a vreunuia dintre drepturile enunţate în Convenţie. Comitetul nu primeşte nici o
comunicare privind un stat parte care n-a făcut o astfel de declaraţie.
Comitetul pentru eliminarea discriminării faţă de femei monitorizează punerea în aplicare
a Convenţiei privind eliminarea tuturor formelor de discriminare faţă de femei. Statele părţi la
tratat sunt obligate să prezinte rapoarte periodice către Comitetul respective privind modul în
care drepturile din convenţie sunt puse în aplicare. Odată cu adoptarea Protocolului opţional,
sunt admise comunicări individuale cu privire la încălcările drepturilor prevăzute de această
convenţie. Republica Moldova a aderat la Protocolul opţional la Convenţia asupra eliminării
tuturor formelor de discriminare faţă de femei prin adoptarea Legii nr. 318 din 15.12.2005, astfel
recunoscînd competenţa Comitetului privind eliminarea discriminării faţă de femei de a primi şi
de a examina comunicările individuale sau ale grupurilor de persoane care reclamează că sunt
victime ale violării oricăruia din drepturile stabilite în Convenţie.
Comitetul împotriva torturii monitorizează implementarea Convenţiei împotriva torturii şi altor
pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante. Toate statele părţi sunt obligate să
prezinte rapoarte periodice către Comitet privind modul în care sunt puse în aplicare drepturile
prevăzute de Convenţie. Conform articolului 22 din Convenţie orice stat parte să declare că
recunoaşte competeenţa Comitetului de a primi şi examina comunicări prezentate de către sau în
numele unor persoane particulare care pretind că sunt victime ale unei încălcări, de către statul
parte, a prevederilor Convenţiei. Comitetul nu primește nici o comunicare în care este implicat
un stat parte care nu a făcut o asemenea declaraţie. La 26.07. 2007 Parlamentul Republicii
Moldova a adoptat Legea nr. 187 privind formularea declaraţiilor Republicii Moldova la
Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau
degradante.1

1
Republica Moldova formulează următoarele declaraţii la Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse sau
tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, adoptată la New York la 10 decembrie 1984, la care a aderat prin
Hotărîrea Parlamentului nr.473-XIII din 31 mai 1995:
“În conformitate cu articolul 21 din convenţie, Republica Moldova recunoaşte competenţa Comitetului împotriva
torturii de a primi şi a examina comunicări în care un stat parte pretinde că un alt stat parte nu îşi îndeplineşte
obligaţiile ce decurg din convenţie.”
“În conformitate cu articolul 22 din convenţie, Republica Moldova recunoaşte competenţa Comitetului împotriva
torturii de a primi şi a examina comunicări, ce ţin de jurisdicţia sa, prezentate de către sau în numele unor persoane
particulare care pretind că sînt victime ale unei violări de către un stat parte a prevederilor convenţiei.”
11
Protocolul Opţional la Convenţie, ratificat de Republica Moldova în martie 2006,
creează Subcomitetul privind prevenirea torturii (SPT), care are mandat pentru a vizita locurile
unde persoanele sunt private de libertate în statele părţi. În conformitate cu Protocolul Opţional,
statele părţi instituie mecanisme naţionale de prevenire a la nivel intern, care au, de asemenea,
mandatul să viziteze locurile de detenţie. În Republica Moldova calitatea de Mecanism naţional
de prevenire a torturii este exercitată de avocaţii parlamentari. Centrul pentru Drepturile Omului
a creat un Consiliu consultativ în scopul acordării de consultanţă şi de asistenţă în exercitarea
atribuţiilor avocaţilor parlamentari în calitate de mecanism naţional de prevenire a torturii. În
componenţa acestuia sunt incluşi reprezentanţi ai asociaţiilor obşteşti care activează în domeniul
protecţiei drepturilor omului. 2
Comitetul pentru drepturile copilului minitorizează punerea în aplicare a Convenţiei
internaţionale cu privire la drepturile copilului. Acesta monitorizează, de asemenea, punerea în
aplicare a două protocoale facultative la Convenţie – Protocolul facultativ privind implicarea
copiilor în conflictele armate3 şi Procololul facultativ referitor la vînzarea de copii, prostituţia
copiilor şi pornografia infantilă4. Convenţia cu privire la drepturile copilului nu reglementează
vreo procedură specială de comunicare a încălcării drepturilor copilului, însă Comitetul pentru
drepturile copilului poate cere, conform prevederilor art. 44, informaţii relevante referitoare la
implementarea convenţiei.
Comitetul pentru drepturile persoanelor cu dizabilităţi monitorizează implementarea Convenţiei
privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi de către statele părţi5 şi a Protocolului opţional care
autorizează Comitetul să primească şi să examineze plîngeri ale persoanelor fizice care pretend
a fi victim ale încălcării de către stat a prevederilor Convenţiei.
Comitetul pentru lucrătorii migranţi analizează modul în care statele-părţi aplică Convenţia
internaţională privind protecţia drepturilor tuturor lucrătorilor migranţi prin revizuirea
rapoartelor privind măsurile întreprinse de statele-părţi în vederea implementării acesteia.
Comitetul, în anumite circumstanţe, poate să analizeze plîngerile individuale sau comunicări de
la personae fizice care pretind de a fi victime ale violării, de către statul parte care a acceptat
această procedură, a vreunuia dintre drepturile enunţate în Convenţie.

2
Legea cu privire la avocaţii parlamentari nr. 1349 din 17 octombrie 1997
3
Protocolul facultativ cu privire la implicarea copiilor în conflicte armate la Convenţia privind drepturile copilului,
adoptat la New York la 25 mai 2000 şi semnat de Republica Moldova la 8 februarie 2002, a fost Ratificat de
Republica Moldova prin Legea nr, 15 din 06.02.2004, cu următoarea declaraţie: "În conformitate cu articolul 3
alineatul doi din Protocol, Republica Moldova declară că vîrsta minimă de încorporare în serviciul militar în termen
în Republica Moldova este de 18 ani."
4
Republica Moldova a ratificat Protocolul facultativ la Convenţia cu privire la drepturile copilului referitor la
vînzarea de copii, prostituţia şi pornografia infantilă, adoptat de Adunarea Generală a ONU la 25 mai 2000 (semnat
la 8 februarie 2002), cu următoarea declaraţie: “Pînă la restabilirea deplină a integrităţii teritoriale a Republicii
Moldova, prevederile protocolului se aplică doar pe teritoriul controlat efectiv de autorităţile Republicii Moldova.”
5
Republica Moldova a ratificat Convenţia privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi pîn urma adoptării de către
Parlament a Legii nr. 166 din 06.07.2010
12
 § 2. Mecanismul european de protecţie a drepturilor omului

Sistemul european de protectie a drepturilor omului a fost stabilit de către Consiliul

Europei6, avînd drept scop ca: “fiecare membru al Consiliului Europei să accepte principiile
statului de drept si principiul in virtutea căruia fiecare persoană aflată sub jurisdicţia sa să se
bucure de drepturile si libertăţile fundamentale ale omului”.
Consiliul Europei cuprinde 47 de state, cu o populaţie de circa 800 milioane de locuitori şi
are sediul la Strasbourg, Palatul Europei. Drapelul european, un cerc cu douăsprezece stele aurii
pe un fond albastru întruchipează popoarele Europei, cercul simbolizînd uniunea lor.
Republica Moldova a devenit membru cu drepturi depline al Consiliului Europei la 13 iulie
1995.7
Structura Consiliului Europei: Comitetul de Miniştri, Adunarea Parlamentară, Secretarul
General, Congresul Autorităţilor Locale şi Regionale, Comisarul pentru drepturile omului,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Există de asemenea o Comisie pentru democratie prin
intermediul legii, cunoscută sub denumirea de Comisia de la Veneţia.
Prin activitatea sa în domeniul drepturilor omului şi cu ajutorul convenţiilor şi celorlalte
instrumente legislative, Consiliul Europei urmăreşte:
Protejarea drepturilor civile şi politice, graţie procedurilor prevăzute de Convenţia pentru
Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale;
Protejarea drepturilor sociale şi economice prin mecanismul Cartei sociale europene;
Protejarea persoanelor private de libertate, prin intermediul vizitelor efectuate de Comitetul
european pentru prevenirea torturii şi pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante;
Protejarea drepturilor minorităţilor naţionale prin intermediul Convenţiei-cadru pentru protecţia
minorităţilor naţionale;
Promovarea egalităţii între barbaţi femei (Comitetul director pentru egalitate între femei şi
bărbaţi)
Combaterea rasizmului, xenofobiei, antisemitismului şi intoleranţei (Comisia europeană
împotriva rasizmului şi intoleranţei)
Consolidarea libertăţii de exprimare şi de informare prin mijloacele de comunicare în masă şi
libera circulaţie a ideilor şi informaţiilor dincolo de frontiere.
Sistemul drepturilor omului al Consiliului Europei îşi are izvorul juridic în: Convenţia
pentru Apărarea Drepturilor Omului si Libertatilor Fundamentale (Convenţia Europeană) 8, care
garantează drepturile civile şi politice de bază şi Carta Socială Revizuită9, care statuează un
sistem de drepturi sociale şi economice. Fiecare dintre aceste tratate stabileşte propriul său
cadru instituţional pentru supravegherea respectării obligaţiilor asumate prin respectivul tratat.

6
Consiliul Europei este o organizaţie internaţională cu caracter regional, al cărui statut a fost semnat la Londra la 5
mai 1949, fiind creată iniţial de un număr de 10 state memebre fondatoare.
7
Hotărîrea Parlamentului privind ratificarea Statutului Consiliului Europei nr. 522 din 12.07.95 //Monitorul Oficial
41-42/474, 28.07.1995

8
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale din 04.11.1950,
adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950, în vigoare la 3 septembrie 1953, în vigoare pentru Republica Moldova din 12
septembrie 1997.

9
Carta Socială Europeană (revizuită) din 03.05.1996, adoptată la Strasbourg la 3 mai 1996, în vigoare pentru
Republica Moldova din 1 ianuarie 2002.

13
Republica Moldova a ratificat Convenţia prin Hotărîrea Parlamentului nr.1298 din 24.07.9710, cu
unele rezerve, respectiv, a declarat că nu va putea asigura respectarea dispoziţiilor convenţiei în
ce priveşte omisiunile şi actele comise de organele autoproclamatei republici nistrene pe
teritoriul controlat efectiv de ele pînă la soluţionarea definitivă a diferendului din această zonă.
Prin această hotărîre au fost ratificate şi Protocoalele nr.1 adiţional, nr.2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 11.
Prin Convenţia Europeană a fost instituită Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Curtea
Europeană). Mecanismul iniţial de control prevăzut de Convenţia Europeană a fost modificat de
cîteva ori. În forma existentă pînă la 1 noiembrie 1998 (intrarea în vigoare a Protocolului nr. 11
la Convenţia Europeană)11 mecanismul de protecţie a drepturilor omului presupunea existenţa a
două organe jurisdicţionale - Comisia şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi un organ
politic - Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei (Comitetul de Miniştri).
Actualmente, există un singur organ jurisdicţional împuternicit să judece cazurile de încălcare a
drepturilor omului - Curtea Europeană a Drepturilor Omului, iar Comitetul de Miniştru este
investit cu atribuţii de supraveghere a executării hotărîrilor Curţii.
Curtea se compune dintr-un numar de judecători egal cu cel al părţilor contractante, care sunt
aleşi de Adunarea Parlamentară, dintre candidaţii propuşi de acestea, pe o durată de şase ani, cu
posibilitatea realegerii. Comitetul de Miniştru include miniştrii afacerilor externe ai statelor
membre sau delegaţii acestora.
Convenţia Europeană reprezintă un tratat internaţional în virtutea căruia statele îşi asumă
anumite obligaţii juridice. Aceste obligaţii prezintă totodată un caracter particular, recunoscînd
că indivizii dispun de anumite drepturi. Convenţia permite în acelaşi timp indivizilor care se
consideră lezaţi în drepturile lor să depună plîngeri înaintea instituţiilor europene de la
Strasbourg împotriva Guvernului pe care îl consideră răspunzător. Convenţia nu este definită să
înlocuiască sistemele naţionale de protecţie a drepturilor omului, ci să reprezinte o garanţie
internaţională ce se alătură dreptului de recurs în cadrul fiecărui stat. Pe de altă parte, nu poate fi
declanşată procedura în faţa Curţii, decît după epuizarea tuturor căilor de atac prevăzute de
dreptul intern şi într-un termen de 6 luni, începînd cu data deciziei interne definitive, precum şi
dacă cererea este anonimă sau dacă este similară unei cereri examinate anterior de către Curte
sau este supusă unei alte instanţe internaţionale de anchetă.12
Toti reclamanţii au acces direct la Curte, cu respectarea condiţiilor de admisibiltate expuse supra,
iar cauzele inadmisibile sunt retrase dupa filtrare, prin decizia Comitetului format din trei
judecători. In marea majoritate a cazurilor, Curtea îşi desfăşoară activitatea în Camera compusă
din şapte judecători. Hotărîrile Camerei pot fi contestate în faţa Marii Camere formate din
şaptesprezece judecători, în termen de 3 luni de la pronunţarea hotărîrii. 13 Hotărîrea definitivă a
Curţii prin care se constată o violare a Convenţiei este obligatorie pentru statul împotriva căruia a
fost pronunţată. Hotărîrile Camerei devin definitive în termen de 3 luni de zile din ziua
pronunţării sau din ziua respingerii cererii de deferire a cauzei pentru examinare în Marea
Cameră. Hotărîrile Marii Camere sunt definitive din ziua pronunţării. În termen de 3 luni de zile

10
Monitorul Oficial nr.54-55/502 din 21.08.1997.

11
Protocolul nr. 11 a fost deschis spre semnare la 11 mai 1994 şi a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998.
12
Art. 35 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale din 04.11.1950, amendată
de Protocolul nr.11.
13
Art.43 al al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale din 04.11.1950, amendată
de Protocolul nr.11.
14
din ziua în care hotărîrea devine definitivă, statul pîrât trebuie să plătească reclamantului
compensaţiile acordate de Curte.
Drepturi şi libertăţi garantate: dreptul la viaţă (articolul 2); dreptul la libertate şi la siguranţa
persoanei (articolul 5); dreptul la un proces echitabil (articolul 6); dreptul la respectarea vieţii
private şi de familie, a domiciliului şi corespondenţei (articolul 8), care poate fi conexat cu
dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie (articolul 12), egalitatea în drepturi şi
responsabilităţi a soţilor pe durata căsătoriei şi cu prilejul desfacerii acesteia (articolul 5 al
Protocolului nr.7); libertatea de exprimare, inclusiv la liberatea presei (articolul 10); libertatea
de întrunire şi de asociere (articolul 11); dreptul la un recurs efectiv (articolul 13); dreptul la
protecţia proprietăţii (articolul 1 Protocolul nr.1); dreptul la instruire (articolul 2 Protocolul nr.1);
dreptul la alegeri libere (articolul 3 Protocolul nr.1); libertatea de circulaţie şi dreptul de alegere
a reşedinţei (articolul 2 Protocolul nr.4).
Interdicţii: tortura şi pedepsele sau tartamentele inumane sau degradante (articolul 3), sclavia,
servitutea şi munca forţată sau obligatorie (articolul 4), discriminarea în exercitarea drepturilor şi
libertăţilor garantate de Convenţie (articolul 14) şi interzicerea generală a discriminării (articolul
1 Protocolul nr.12), expulzarea sau refuzarea de către un stat a intrării propriilor cetăţeni şi
expulzarea colectivă a srăinilor (articolele 3 şi 4 Protocolul nr. 4).
Statul are obligaţia să vegheze ca persoanele aflate sub jurisdicţia lor să se bucure de drepturile şi
libertăţile protejate de Convenţie.14 Într-o cauză a sa Curtea a statuat că responsabilitatea unui
stat pe temeiul Convenţiei poate să fie angajată pentru actele tuturor organelor, agenţiilor sau
funcţionarilor săi, cu motivarea că nu interesează rangul acestora, pentru că actele persoanelor ce
acţionează în cadrul funcţiilor lor oficiale sunt, în orice caz, imputabile statului căruia ele
aparţin.15
Guvernul Republicii Moldova este reprezentat în faţa Curţii Europene de către Agentul
guvernamental, care funcţionează în cadrul Ministerului Justiţiei.16 Prin prevederile art.17 din
Legea cu privire la Agentul guvernamental, Statul îşi rezervă dreptul de regres împotriva
persoanelor a căror activitate, cu intenţie sau din culpă gravă, a constituit temei pentru adoptarea
hotărîrii privind plata obligatorie a sumelor stabilite prin hotărîre a Curţii sau prin acord de
soluţionare pe cale amiabilă a cauzei.
Deşi hotărîrile Curţii sunt opozabile numai parţilor, jurisprudenţa sa are valoare de interpretare a
conţinutului drepturilor protejate (autoritate de lucru interpretat) si dobîndeşte valoare de
precedent, cu efect chiar în dreptul intern. Se relevă astfel funcţia majoră a Curţii de a completa
si remedia lacunele dreptului intern, afirmînd caracterul subsidiar al mecanismului de control
european, care nu se substituie dreptului intern, acesta ramînînd principalul instrument de
protecţie a drepturilor si libertăţilor fundamentale.
După intrarea în vigoare a Protocolului nr. 11, numărul cererilor depuse la Curte a crescut
vertiginos. Această supraîncărcare a determinat necesitatea perfecţionării sistemului actual de
control al respectării Convenţiei. Astfel în perioada 01.11.1998-01.01.2011 au fost adoptate 196
de hotărîri împotriva Moldovei. Conform raportului Curţii, la data de 01 ianuarie 2011, 3,850 de
cereri pendinte (2.8%) erau îndreptate împotriva Moldovei. Astfel Moldova este printre primele
7 ţări cu cele mai multe cereri depuse la Curte împotriva lor. Doar pe parcursul anului 2010, au

14
Art.1 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale din 04.11.1950.
15
CEDH, 28 octombrie 1999, Wille c/Liechtenstien , Recueil 1999-VII,
16
Legea cu privire la Agentul guvernamental 353 din 28.10.2004 //Monitorul Oficial 208-211/932, 19.11.2004

15
fost adoptate 28 de hotărîri împotriva Moldovei, prin care Guvernul Republicii Moldova a fost
obligat să plătească compensaţii în mărime de 874,687.18 EUR.
La 13 mai 2004 a fost adoptat Protocolul nr. 14 la Convenţie, fiind ratificat, până în prezent, de
toate statele părţi la Convenţie. Principalele inovaţii aduse de Protocolul 14 sunt: instituirea unor
noi reguli privind formarea completelor Curţii, respectiv înfiinţarea formaţiunii jurisdicţionale a
judecătorului unic şi modificarea competenţelor comitetului de trei judecători; întărirea
procedurii de executare a hotărârilor Curţii; instituirea unui nou criteriu de admisibilitate; crearea
condiţiilor necesare pentru participarea Comisarului pentru Drepturile Omului în procedurile în
faţa Curţii; întărirea procedurilor de anchetă a Curţii şi cu privire la reglementările amiabile;
crearea posibilităţii aderării Uniunii Europene la Convenţie.

16
§3. Sistemul drepturilor şi sistemul legislaţiei în Republica Moldova

Drepturile omului reprezintă principalele condiţii care permit fiecărei persoane să-şi dezvolte şi
să aplice cît mai eficient calităţile sale fizice, intelectuale, morale, socio-afective şi spirituale.
Drepturile decurg din aspiraţia tot mai pronunţată a omenirii la o viaţă în care să fie respectată şi
protejată demnitatea şi valoarea fiecăruia.
Noţiunea de drepturi fundamentale ale omului defineşte drepturile esenţiale pentru existenţa şi
integritatea psihică, pentru dezvoltarea intelectuală şi asigurarea materială a persoanei, precum şi
pentru participarea ei activă la conducerea statului, stabilite şi garantate de marile tratate
internaţionale, de Constituţie şi legile interne ale statului.
Cu toate că noţiunile drepturi ale omului şi drepturi ale cetăţeanului desemnează acelaşii
domeniu şi se utilizează în paralel, între ele există, totuşi, unele deosebiri şi semnificaţii
specifice.
Drepturile cetăţeanului se referă la relaţiile individului cu statul, în care primul contează nu
numai pe apărarea drepturilor sale, dar şi pe contribuţia efectivă a statului la realizarea lor.
Constituţia face deosebire clară între domeniul drepturilor omului şi cel al drepturilor
cetăţeneşti, stabilind în anumite cazuri drepturi şi libertăţi distincte pentru cetăţenii săi, dar şi
obligaţii specifice.
Drepturile omului sunt drepturile generale ale fiinţei umane, înzestrate cu raţiune şi conştiinţă,
căreia îi sunt recunoscute drepturile sale naturale considerate inalienabile şi imprescriptibile.
Categoria drepturilor omului include drepturile cetăţeanului, drepturile străinilor şi apatrizilor.
Ultimii, spre deosebire de cetăţeni, nu beneficiază de toate drepturile prevăzute de Constituţie,
Legea Supremă însăşi fiind actul care stabileşte deosebirea.
Drepturile fundamentale sunt asigurate prin acţiuni practice şi procedee juridice eficiente. În
acest context apare problema garanţiilor drepturilor fundamentale, ceea ce presupune
sancţionarea încălcării acestora. Sancţiunile operate în acest scop pot fi grupate după subiectul
emitent. Astfel, pentru cazurile în care autoritatea legiuitoare nu respectă normele
constituţionale, care îi sunt supraordonate, este instituită o garanţie care se manifestă prin
posibilitatea controlului constituţionalităţii legii. Pentru cazurile în care organele executive
încalcă drepturile fundamentale ale omului sunt instituite garanţii, care se manifestă prin
posibilitatea controlului politic exercitat de Parlament, Guvern, sau de Preşedintele ţării,
controlul administrativ iniţiat de autorităţile administraţiei publice sau de cetăţeni, controlul
jurisdicţional,inclusiv prin contencios administrativ.
Pe lîngă tipurile de control menţionate, există o serie de alte modalităţi de garantare şi respectare
a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Unele dintre acestea sunt: dreptul de
petiţionare, procedura de conciliere, posibilitatea exercitării căilor ordinare şi extraordinare de
atac a hotărîrilor judecătoreşti.
Un rol deosebit de important în garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului îl
au organismele internaţionale - Organizaţia Naţiunilor Unite, Consiliul Europei, Organizaţia
pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) şi organizaţiile neguvernamentale specializate.
Vizavi de garanţiile menţionate, consfinţirea în Constituţie a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale, precum şi stipularea faptului că dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi

17
libertăţile omului sunt interpretate în concordanţă cu actele internaţionale, prioritare faţă de
prevederile legale interne,17 constituie o garanţie supremă a respectării acestor drepturi.
Deşi Constituţia Republicii Moldova nu a clasificat drepturile şi libertăţile fundamentale ale
omului, ele sunt înscrise într-o anumită ordine şi pot şi grupate în categorii, după cum urmează:
drepturile şi libertăţile civile (individuale);
drepturile şi libertăţile politice;
drepturile economice, sociale şi culturale
Ultimele asigură accesul fiecărui individ la condiţii de viaţă normale, accesul şi participarea la
viaţa socială a grupului la care aparţine, la manifestările culturale proprii identităţii individului şi
poporului său.
Drepturile atribuite fiinţei umane ca persoană fac parte din categoria drepturilor individuale.
Acestea includ dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, libertatea individuală şi siguranţa
persoanei, dreptul la apărare, dreptul la libera circulaţie, dreptul la viaţa intimă, familială şi
privată, inviolabilitatea domiciliului, libertatea conştiinţei, libertatea opiniei şi exprimării.
Drepturile şi libertăţile politice sunt categoria de drepturi şi libertăţi ale omului care garantează
posibilitatea de acces, de participare sau de control asupra organelor politice, executive şi
judecătoreşti ale statului. Constituţia Republicii Moldova stabileşte următoarele drepturi şi
libertăţi politice: dreptul la informaţie, libertatea presei, secretul corespondenţei, dreptul de vot şi
dreptul de a fi ales, dreptul la administrare, accesul liber la funcţiile publice, libertatea
întrunirilor, libertatea partidelor şi a altor organizaţii social-politice, dreptul de petiţionare.
Drepturile economice şi sociale se referă în general la condiţiile necesare pentru dezvoltarea
integrală a fiinţei umane şi la posibilitatea de a beneficia de un nivel de viaţă satisfăcător.
Acestea sunt mai dificile în exercitare, deoarece depind de resursele disponibile. Printre ele se
includ următoarele: dreptul la proprietate privată, dreptul la un mediu înconjurător sănătos,
dreptul de a întemeia şi a se afilia la sindicate, dreptul la muncă şi la protecţia acesteia, dreptul la
grevă, dreptul la ocrotirea sănătăţii, dreptul la asistenţă şi protecţie socială, dreptul la învăţătură.
Pentru ca oamenii să poată comunica şi colabora eficient între ei, să fie capabili să soluţioneze şi
să prevină posibile conflicte interpersonale, este important ca ei să cunoască şi să realizeze cu
bună credinţă normele de drept. Dreptul fiecărui om de a-şi cunoaşte drepturile şi îndatoririle
este consfinţit în art. 23 din Constituţie. În acest sens, una din obligaţiile fundamentale ale
statului este de a crea condiţii ca cetăţenii să-şi cunoască drepturile şi libertăţile de care dispun.
Orice act cu norme juridice de drept are forţă juridică şi poate fi aplicat numai după ce este
publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.18

17
Art. 4 din Constituţie: (1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se
aplică în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care
Republica Moldova este parte. (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte şi legile ei interne, prioritate au reglementările
internaţionale.

18
Constituţia Republicii Moldova, art. 76: Legea se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova și intră în
vigoare la data publicării sau la data prevăzută în textul ei. Nepublicarea legii atrage inexistenţa acesteia. Art. 102:
Hotărîrile şi ordonanţele adoptate de Guvern se semnează de Prim-ministru, se contrasemnează de miniştrii care
au obligaţia punerii lor în executare şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova. Nepublicarea atrage
inexistenţa hotărîrii sau ordonanţei.

18
Constituţia garantează că dreptul legal obţinut nu mai poate fi anulat, stabilind că în Republica
Moldova nu pot fi adoptate legi care ar suprima sau ar diminua drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului şi cetăţeanului.19 Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale
ale omului poate fi limitată doar pentru anumite perioade de timp şi doar în anumite împrejurări,
20
însă aceste drepturi nu pot fi anulate definitiv. Orice restricţie trebuie stabilită şi aplicată numai
în scopul pentru care a fost prevăzută şi în limitele strict necesare, în dependenţă de situaţia care
o justifică.21
De menţionat că nu toate drepturile şi libertăţile pot fi limitate. Constituţia stabileşte expres că
restrîngerile admise nu se referă la drepturile şi libertăţile stipulate în art. art. 20-24 din Legea
Supremă: accesul liber la justiţie, prezumţia nevinovăţiei, neretroactivitatea legii, dreptul fiecărui
om de a-şi cunoaşte drepturile şi îndatoririle, dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică.
În structura complexă a societăţii dreptul acţionează prin intermediul legislaţiei – principal factor
normativ de organizare, orientare şi coordonare a conduitei cetăţenilor.
Sistemul legislaţiei, deşi dependent de sistemul dreptului, are o libertate relativă, deoarece ţine
de politica legislativă a statului şi reprezintă totalitatea actelor juridice normative în vigoare la o
anumită etapă, într-o anumită ierarhie şi interdependenţă. Sub denumirea de act juridic normativ
se subînţeleg toate normele juridice elaborate de organele statului: lege, decret, hotărîre, cod,
regulament etc. Denumirea de lege este dată pentru a desemna actul normativ cu forţă juridică
superioară adoptat de organul suprem al puterii de stat – Parlamentul. În categoria legilor intră şi
Constituţia, ca lege fundamentală şi Codurile (Codul civil, Codul penal, Codul muncii, Codul
familiei, Codul contravenţional, Codul electoral, Codul de procedură civilă, Codul de procedură
penală etc.) De aici decurge clasificarea actelor normative în legi şi acte normative subordonate
legilor.
Parlamentul Republicii Moldova adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare.
Avînd în vedere importanţa deosebită a actelor Parlamentului, necesitatea instituirii mijloacelor,
metodelor şi tehnicilor prin care raporturile sociale iau formă juridică, a realizării unor
principii unificate în materie de creaţie legislativă pentru asigurarea elaborării şi adoptării unor
acte legislative de calitate şi eficienţă, pentru garantarea transparenţei procesului decizional,
precum şi necesitatea asigurării compatibilităţii actelor legislative cu legislaţia comunitară prin
procedura de armonizare Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea privind actele
legislative nr. 780 din 27.12.2001. Această lege stabileşte modul de iniţiere, elaborare, avizare,
expertiză, redactare, interpretare şi ieşire din vigoare a actelor legislative, precum şi mijloacele,
metodele şi tehnicile utilizate în acest sens.
Ierarhia legilor începe cu Constituţia, apoi legile constituţionale (de revizuire a Constituţiei) şi
legile organice care sunt adoptate pentru a reglementa unele domenii specificate în Constituţie.22
Urmează legile ordinare care intervin în orice domeniu al relaţiilor sociale, cu excepţia celor
rezervate legilor constituţionale şi celor organice.

19
Art. 54 alin. 1 din Constituţie
20
Art. 54 alin. 2 din Constituţie: Exerciţiul drepturilor şi libertăţilor nu poate fi supus altor restrîngeri decît celor
prevăzute de lege, care corespund normelor unanim recunoscute ale dreptului internaţional şi sînt necesare în
interesele securităţii naţionale, integrităţii teritoriale, bunăstării economice a ţării, ordinii publice, în scopul
prevenirii tulburărilor în masă şi infracţiunilor, protejării drepturilor, libertăţilor şi demnităţii altor persoane,
împiedicării divulgării informaţiilor confidenţiale sau garantării autorităţii şi imparţialităţii justiţiei.
21
Art. 54 alin. 4 din Constituţie: Restrîngerea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o și nu
poate atinge existenţa dreptului sau a libertăţii.
22
Art. 9 din Legea privind actele legislative nr. 780 din 27.12.2001
19
Hotărîrile Parlamentului sunt acte legislative subordonate legilor şi se adoptă în domeniul
organizării interne a Parlamentului şi structurilor ce intră în componenţa sa ori îi sunt
subordonate nemijlocit, pentru aprobarea sau modificarea structurii unor organe sau instituţii,
pentru alegerea, numirea, revocarea, destituirea şi suspendarea din funcţii publice, pentru
aprobarea altor acte care nu conţin norme de drept.
Prin moţiune, Parlamentul îşi exprimă poziţia într-o problemă de politică internă sau externă.
Moţiunea de cenzură este unicul act legislativ prin care Parlamentul îşi exprimă neîncrederea în
Guvern.
Dreptul de iniţiativă legislativă aparţine deputaţilor în Parlament, Preşedintelui Republicii
Moldova, Guvernului, Adunării Populare a unităţii teritoriale autonome Găgăuzia.
Tratatele internaţionale, precum şi legile, prin care Republica Moldova devine parte la un act
internaţional sunt supuse unei proceduri speciale de iniţiere, elaborare, adoptare, intrare în
vigoare sau denunţare, conform Legii privind tratatele internaţionale ale Republicii Moldova
nr. 595 din 24.09.1999.
Actele normative subordonate legilor includ actele juridice emise de Guvern şi de alte autorităţi
ale administraţiei publice centrale şi locale în temeiul normelor constituţionale şi legale, care
stabilesc reguli obligatorii de aplicare repetată la un număr nedeterminat de situaţii identice.
Regulile de iniţiere, elaborare, avizare, consultare publică, expertiză, redactare şi emitere a
actelor normative ale Guvernului şi ale altor autorităţi ale administraţiei publice centrale şi
locale sunt stabilite în Legea privind actele normative ale Guvernului şi ale altor autorităţi ale
administraţiei publice centrale şi locale nr. 317 din 18.07.2003.
Actele normative structurate ierarhic sunt: hotărîrile şi ordonanţele Guvernului, actele normative
ale autorităţilor administraţiei publice centrale, actele normative ale autorităţilor unităţilor
teritoriale autonome cu statut juridic special şi ale altor autorităţi ale administraţiei publice
locale de nivelul întîi şi de nivelul doi. Ierarhia actelor normative se structurează în funcţie de
categoria acestora şi de autoritatea publică competentă de a le emite. Categoriile de acte
normative şi limitele de competenţă privind emiterea lor sunt stabilite prin Constituţia Republicii
Moldova, prin Legea cu privire la Guvern, prin Legea privind actele normative ale Guvernului şi
ale altor autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale şi prin alte acte normative.
Pentru exercitarea atribuţiilor constituţionale şi a celor ce decurg din Legea cu privire la Guvern
nr.64 din 31.05.1990, pentru organizarea executării legilor, Guvernul adoptă hotărîri şi
ordonanţe. Ordonanţele se emit în condiţiile articolului 106/2 din Constituţie.23
Autorităţile administraţiei publice centrale, autorităţile şi instituţiile publice autonome,
autorităţile unităţilor teritoriale autonome cu statut juridic special şi alte autorităţi ale
administraţiei publice locale emit, în condiţiile legii, acte normative - ordine cu caracter
normativ, regulamente, instrucţiuni, reguli, hotărîri, decizii, dispoziţii şi alte asemenea acte.
Ordinele cu caracter normativ, regulamentele, instrucţiunile, regulile şi alte acte normative se
emit numai pe baza şi întru executarea legilor, precum şi a hotărîrilor şi ordonanţelor
Guvernului. În preambulul actelor enumerate trebuie să fie indicat expres actul normativ
superior pe care se întemeiază. Regulamentele, instrucţiunile, regulile şi alte acte normative se

23
Art. 106 din Constituţie: „ (1) Parlamentul, la propunerea a cel puţin o pătrime din deputaţi, îşi poate exprima
neîncrederea în Guvern, cu votul majorităţii deputaţilor. (2) Iniţiativa de examinare a neîncrederii se examinează
după 3 zile de la data prezentării în parlament”.
20
aprobă prin ordine, hotărîri sau decizii24 şi se semnează numai de conducătorii organelor care le-
au emis.25

24
Art. 13 din Legea privind actele normative ale Guvernului şi ale altor autorităţi ale administraţiei publice centrale
şi locale.
25
Art. 76 din Legea privind actele normative ale Guvernului şi ale altor autorităţi ale administraţiei publice centrale
şi locale.

21
CAPITOLUL II DREPTURILE ŞI LIBERTĂŢILE FUNDAMENTALE ALE OMULUI

§1. DREPTURILE CIVILE ŞI POLITICE

1.1. Introducere

O definiţie a drepturilor omului este dificil de formulat, ca şi în cazul altor valori

fundamentale - binele, adevărul, dreptatea. În sens juridic, un drept este o revendicare pe care
suntem îndreptăţiţi să o cerem. Un drept al omului este o revendicare atribuită prin simpla
condiţie de a fi fiinţă umană. La baza drepturilor omului stau valorile fundamentale: demnitatea
umană, egalitatea, existenţă interpersonală şi interstatală în mod practic. De exemplu: libertatea,
respectul pentru celălalt, nediscriminarea, toleranţa, dreptatea, responsabilitatea.
Comunitatea internaţională a stabilit că drepturile omului sunt:
inalienabile (nimeni nu le poate pierde, deşi în unele circumstanţe ele pot fi suspendate sau
restricţionate);
indivizibile, interdependente şi inter-relaţionate (nu pot fi abordate izolat unele de altele);
universale (se aplică în mod egal pentru toate persoanele, indiferent de rasă, culoare, sex, limbă,
religie, opinii politice sau de alt gen, origine naţională, origine socială sau alt tip de statut).
Evoluţia drepturilor omului este descrisă în literatura de specialitate prin trei "generaţii".
Prima generaţie de drepturi a cuprins drepturile civile şi politice, de ex., dreptul la viaţă, dreptul
la asociere, dreptul la acces liber la justiţie, libertatea opiniei şi exprimării, dreptul de participare
la viaţa politică a societăţii şi aşa mai departe. Drepturile civile se referă la garantarea integrităţii
fizice şi morale, cele juridice - de obicei clasificate ca „drepturi civile” - protejează indivizii în
relaţia cu sistemul legislativ şi politic, iar drepturile sociale reglementează participarea la viaţa
socială (de ex., dreptul la vot, dreptul de a se înscrie într-un partid politic, dreptul la asociere
liberă şi de a participa la întruniri, libertatea de expresie şi accesul la informaţii). Delimitările
între diferite tipuri de drepturi nu sunt clare, unele drepturi putând fi încadrate în mai multe
categorii: de ex., dreptul la libera expresie este un drept civil, dar şi unul politic. Valoarea
centrală a primei generaţii de drepturi a fost libertatea.
A doua generaţie de drepturi a inclus drepturile sociale, economice şi culturale - de ex.,
dreptul la o viaţă decentă, dreptul a muncă, dreptul la sănătate şi la educaţie, dreptul de a se
asocia într-un sindicat. Valoarea fundamentală care a stat la baza celei de-a doua generaţii a fost
egalitatea: accesul egal la servicii, oportunităţi sociale şi economice echivalente. Drepturile
sociale promovează participarea deplină la viaţa socială: dreptul la educaţie, dreptul de a avea o
familie, dreptul de a petrece timpul liber, dreptul la sănătate, dreptul la non-discriminare.
Drepturile economice se referă la standardele de viaţă, ca premisă a demnităţii şi libertăţii
umane: dreptul la muncă, la locuinţă, la asigurări sociale. Drepturile culturale cuprind dreptul de
a participa liber la viaţa culturală a comunităţii, dreptul la educaţie, drepturi referitoare la
păstrarea identităţii culturale.
A treia generaţie de drepturi (solidaritatea) promovează o categorie nouă de drepturi,
aflate încă în curs de recunoaştere: drepturile "colective" ale societăţii sau ale persoanelor.
Acestea au apărut ca urmare a dezastrelor ecologice, a războaielor şi sărăciei, fenomene care au
atras atenţia omenirii asupra dreptului la dezvoltare, la pace sau la un mediu sănătos, la asistenţă
umanitară.

22
 Deşi Constituţia Republicii Moldova nu a clasificat drepturile şi libertăţile fundamentale,
ele sunt înscrise întro anumită ordine şi pot fi grupate în categorii, după cum urmează :
drepturi şi libertăţi individuale
drepturi şi libertăţi politice
drepturi economice, sociale şi culturale.
Drepturile atribuite fiinţei umane ca persoană fac parte din categoria drepturilor
individuale. Acestea includ: dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, libertatea
individuală şi siguranţa persoanei, dreptul la apărare, dreptul la libera circulaţie, dreptul la viaţă
intimă, familială şi privată, inviolabilitatea domiciliului, libertatea conştiinţei, libertatea opiniei
şi exprimării.
Drepturile şi libertăţile politice sunt categoria de drepturi ale omului care garantează
posibilitatea de acces, de participare sau de control asupra organelor politice, executive şi
judecătoreşti ale statului. Constituţia Republicii Moldova stabileşte următoarele: dreptul la
informaţie, libertatea presei, secretul corespondenţei, dreptul de vot şi dreptul de a fi ales, dreptul
la administrare, accesul liber la funcţiile publice, libertatea întrunirilor, libertatea partidelor şi a
altor organizaţii social-politice, dreptul de petiţionare.

1.2. Egalitatea în faţa legilor şi a autorităţilor

Prin proclamarea suveranităţii şi independenţei sale statale, prin aderarea la Consiliul

Europei şi alte organisme internaţionale, Republica Moldova şi-a luat angajamentul de a respecta
standardele internaţionale privind protejarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
Una din caracteristicile drepturilor omului constă în universalitatea lor. În această calitate,
ele trebuie să cunoască o aplicare egală şi lipsită de orice discriminare atît în calitatea
destinatarului, cît şi în modul în care sunt puse în practică.
In procesul înnoirii si revizuirii cadrului juridic naţional, legiuitorul a avut permanent in
vedere principiile si standardele internationale, încorporindu-le implicit si explicit in legislaţie,
începînd cu legea fundamentala.
Astfel, principiul nediscriminării s-a impus treptat ca element esenţial în eforturile pentru
asigurarea respectării şi promovării drepturilor omului.
Articolul 16 alin.(2) din Constituţia Republicii Moldova statuează:

Egalitatea
(2) Toţi cetăţenii Republicii Moldova sînt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără
deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă
politică, avere sau de origine socială.

2. Acte internaţionale:
Principiul nedescriminării este inserat, practic, în toate tratatele şi documentele
internaţionale de protecţie a drepturilor omului.
Universalitatea recunoaşterii şi apărării drepturilor omului impune în mod necesar aplicarea
lor egală pentru toţi indivizii; „toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în
drepturi” proclamă primul articol al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului din 1948.
Acesta înseamnă că drepturile şi libertăţile fundamentale sunt recunoscute tuturor indivizilor,
fără nicio deosebire, oricare ar fi izvorul ei, adică fără nicio discriminare26.

26
„Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole (Ediţia 2)”, Corneliu Bîrsan, Bucureşti 2010
23
 Articolul 2 paragraf 1 din Declaraţia Universală dispune că fiecare se poate prevala de toate
drepturile şi de toate libertăţile pe care ea le proclamă, fără nicio deosebire, în special de rasă, de
culoare, de sex, de limbă, de religie, de opinie politică sau de orice altă opinie, de originea sa
naţională sau socială, de averea sa, de naştere sau care ar decurge din orice altă situaţie. Acest
principiu presupune aplicarea unui tratament egal tuturor indivizilor, care sunt egali în drepturi.
Conceput astfel, principiul nedescriminării apare ca o formă modernă şi perfecţionată a
principiului egalităţii tuturor în faţa legii. Art.7 din Declaraţia Universală proclamă că toţi
oamenii sunt egali în faţa legii şi au dreptul, fără deosebire, la protecţia egală a legii27.
În termeni asemănători, principiul nedescriminării este recunoscut şi de art.2 din Pactul
Internaţional cu privire şa drepturile civile şi politice, precum şi art.2 din Pactul
internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale. Astfel, Statele părţi la
ambele Pacte se angajează să garanteze că drepturile enunţate în ele vor fi exercitate fără nicio
discriminare întemeiată pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie,
origine naţională sau socială, avere, naştere sau orice altă împrejurare.
Art.14 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor
Fundamentale prevede că exercitarea tuturor drepturilor şi libertăţilor pe care ea le recunoaşte
trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie,
opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate
naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.
Principiul redat de art.14 care interzice tratamente inegale in exercitarea drepturilor si
libertăţilor, aminteşte de principiul fundamental al egalităţii tuturor in fata legii. De altfel, acesta
este preluat in Protocolul nr.12, art.1 din Convenţie:
„1. Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie sa fie asigurata, fără nicio
discriminare bazată, în special, pe sex, rasa, culoare, limba, religie, opinii politice sau orice alte
opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere, sau
orice altă situaţie.
2. Nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publică pe baza oricăruia dintre motivele
menţionate in paragraful 1”.
E necesar de a reitera faptul ca, dreptul garantat in art.14 nu are o existenta juridica
independenta si nu poate fi invocat decît cu titlu accesoriu si in combinaţie cu un alt articol. Aşa
cum susţine Curtea in decizia din 21 februarie 1997, cauza Van Raalte vs Regatul Tarilor de Jos,
„art.14 completează celelalte clauze normative ale Convenţiei. El nu are o existenta de sine
stătătoare, deoarece este valabil doar pentru exercitarea drepturilor si libertăţilor pe care ea le
garantează”. Încălcarea sa nu poate interveni decît cu ocazia exercitării unui drept garantat in
prealabil, astfel incit s-a putut afirma ca el face parte integranta din fiecare drept garantat.
Efectiv, este necesar ca dreptul in cauza sa fie deja consacrat juridic, ca sa poată avea loc o
discriminare culpabil.
Decisivă în impulsionarea instaurării egalităţii în drepturi a fost adoptarea de către
Adunarea Generală a ONU la 21 decembrie 1965 a Convenţiei Internationale privind
eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, iar la 18 decembrie 1979 a Convenţiei
asupra eliminării oricăror forme de discriminare fata de femei –CEDAW, instrumente
juridice internationale la care a aderat si Republica Moldova, astfel, recunoscînd rolul
excepţional al instrumentelor internationale care configurează drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului, adoptate de către ONU şi instituţiile ei speciale, precum si necesitatea
intensificării eforturilor de a dezvolta si încuraja respectarea universala si efectiva a drepturilor si
libertăţilor fundamentale ale omului, fără deosebire de origine etnica, limba, sex sau religie.
Ţara noastră este parte la Convenţia privind drepturile politice ale femeii (20 decembrie
1952), la Convenţia asupra drepturilor copilului, la Convenţia privind lupta contra
discriminării in domeniul învăţămîntului (14 decembrie 1960), ca si la alte convenţii in

27
Ibidem, pag.949
24
domeniul drepturilor omului, care conţin, direct sau indirect, dispoziţii cu privire la principiul
egalităţii.
De asemenea, principiul nediscriminării derivă şi din standardele prevăzute în dreptul
european, şi anume, Directiva Consiliului Uniunii Europene nr. 2000/78/EC din 27
noiembrie 2000, privind stabilirea unui cadru general pentru tratament egal în materie de
angajare şi ocupaţie şi Directiva Consiliului Uniunii Europene nr. 97/80/EC din 15
decembrie 1997 cu privire la sarcina probaţiunii în cazurile de discriminare bazată pe criteriul
de sex („Directiva privind sarcina probaţiunii”). Aceste directive au apărut în urma adoptării
Tratatului de la Amsterdam din 10 noiembrie 1997, articolul 13 al căruia a acordat atribuţii noi
Comunităţii Europene pentru combaterea discriminării pe criterii de sex, origine rasială sau
etnică, religie, convingeri sau orientare sexuală.

3. Discriminarea constituie orice diferenţă, excludere, limitare sau favorizare, care se bazează
pe criteriile de rasă, culoarea pielii, gen, limbă, religie, opinii politice sau de altă natură,
statutul naţional sau social, proprietate, naştere sau altă situaţie şi care are drept scop sau
urmăreşte să umilească drepturile şi libertăţile fundamentale utilizate de toate fiinţele umane.
Republica Moldova nu a adoptat încă o lege generală şi comprehensivă care să interzică toate
formele de discriminare privind combaterea discriminării28, cadrul normativ naţional, însă,
conţine multiple prevederi referitoare la principiile egalităţii şi non-discriminării înserate în
diverse acte, printre care:
Codul penal (art.77), care prevede că la stabilirea pedepsei se consideră circumstanţe
agravante săvârşirea infracţiunii din motive de duşmănie sau ură socială, naţională,
rasială sau religioasă; art. 135 care interzice genocidul; art. 176, care pedepseşte
persoanele pentru încălcarea drepturilor şi a libertăţilor prevăzute prin Constituţie şi alte
legi, pe motive de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice, etnice sau origine
socială, de afiliere la o minoritate naţională, de avere, de origine sau din orice alte
motive; art. 346, care pedepseşte prin lege acţiunile deliberate sau incitarea la comiterea
de acţiuni menite a limita direct sau indirect drepturile cetăţenilor sau acordarea de
privilegii unor cetăţeni pe criteriul identităţii lor naţionale, rasiale sau religioase.
Codul de procedură penală (art.9), care stipulează că „Toţi sunt egali în faţa legii, a
organelor de urmărire penală şi a instanţei de judecată, fără deosebire de sex, rasă,
culoare, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine naţională sau socială,
apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie”.
Codul civil (art.23) care prevede , că „Capacitatea civilă este recunoscută în măsură
egală tuturor persoanelor, indiferent de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie,
sex, opinie, apartenenţă politică, avere, origine socială, grad de cultură sau de alte criterii
similare”.
Codul contravenţional al Republicii Moldova, care specifică expres că persoanele care
au săvîrşit contravenţii sînt egale în faţa legii şi a autorităţilor publice şi sînt supuse
răspunderii contravenţionale fără deosebire de rasă, naţionalitate, limbă, religie, sex,
apartenenţă politică, avere, origine socială sau de orice altă situaţie.
Codul de executare al Republicii Moldova (art.3), care prescrie că „modul şi
condiţiile de punere în executare a documentelor executorii se extind asupra persoanelor
cu funcţie de răspundere, persoanelor fizice, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de
origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau
de origine socială, şi asupra persoanelor juridice, indiferent de tipul de proprietate şi de
forma juridică de organizare”.

28
Ministerul Justiţiei a elaborat proiectul Legii privind prevenirea şi combaterea discriminării, care urmează a fi
supus consultărilor cu actorii de resort şii prezentat Guvernului, ulterior Parlamentului, spre aprobare –
www.justice.gov.md
25
 Codul electoral al Republicii Moldova (art.3) care stipulează că „Cetăţenii Republicii
Moldova pot alege şi pot fi aleşi fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică,
limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau origine socială”.
Codul de procedură civilă (art. 22), care prevede că „justiţia în pricinile civile se
înfăptuieşte pe principiul egalităţii tuturor persoanelor, independent de cetăţenie, rasă,
naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere, origine
socială, serviciu, domiciliu, loc de naştere, precum şi al egalităţii tuturor organizaţiilor,
indiferent de tipul de proprietate şi forma de organizare juridică, subordonare, sediu şi de
alte circumstanţe”.
Codul familiei (art.5), care enunţă principiul egalităţii în relaţiile familiale astfel: „Toate
persoanele căsătorite au drepturi şi obligaţii egale în relaţiile familiale, indiferent de sex,
rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, opinie, apartenenţă politică, avere şi
origine socială”, dar şi copiii sunt egali în drepturi în baza Legii privind drepturile
copilului , art.3.
Legea privind organizarea judecătorească (art.8), care prevede că toţi cetăţenii
Republicii Moldova sînt egali în faţa legii şi autorităţii judecătoreşti, fără deosebire de
rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere
sau de origine socială, precum şi de alte împrejurări.
Legea privind statutul ofiţerului de urmărire penală (art.3), care inserează clauze
non-discriminatorii: „urmărirea penală se efectuează pe principiul egalităţii cetăţenilor în
faţa legii, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie,
apartenenţă politică, avere, origine socială sau orice altă situaţie”.
Legea cu privire la poliţie (art.4), care enunţă că, „În activitatea sa, poliţia mizează pe
respectarea personalităţii cetăţenilor, constituind un garant al apărării demnităţii,
drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime. Poliţia îi apără pe cetăţeni indiferent de
situaţia lor socială, patrimonială, de apartenenţa naţională, de rasă, de sex şi vârstă, de
studii şi limbă, de atitudinea faţă de religie, de convingerile politice şi de altă natură”.
Legea ocrotirii sănătăţii (art.17), în care locuitorii Republicii Moldova au dreptul la
asigurarea sănătăţii, fără deosebire de naţionalitate, rasă, sex, apartenenţă socială şi
religie
Legea privind accesul la informaţie (art.4), care statuează că ,,Oricine are dreptul de a
căuta, de a primi şi de a face cunoscute informaţiile oficiale, neimplicându-se „în niciun
caz discriminarea bazată pe rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie,
apartenenţă politică, avere sau pe origine socială”.
Legea cu privire la drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale şi
statutul juridic al organizaţiilor lor (art.4), care prevede că statul trebuie să garanteze
egalitatea minorităţilor naţionale în faţa legii şi protecţia acestora de lege, precum şi
interzicerea discriminării împotriva lor.
Legea cu privire la asigurarea egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi, care interzice
discriminarea directă, indirectă, hărţuirea pe baza genului, în relaţiile de muncă, în
accesul la educaţie, la servicii de sănătate, la informaţie şi cultură şi în procesul
decizional.
Avînd în vedere lipsa, în prezent, a unui act legislativ comprehensiv care să reglementeze
autorităţile competente în a redresa cazurile de admitere a actelor de discriminare, precum şi
autorităţile abilitate cu prevenirea şi combaterea a astfel de cazuri şi mecanismul de protecţie,
neadmiterea discriminării constituie prerogativa tuturor autorităţilor publice centrale şi locale,
instituţiilor, precum şi organizaţiilor, întreprinderilor, indiferent de forma lor de proprietate.

26
 Totuşi, remarcăm că Legea cu privire la asigurarea egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi
nr.5 din 09.02.2006 abilitează cu atribuţii şi competenţă în domeniul egalităţii între femei şi
bărbaţi următoarele autorităţi29:
Parlamentul, care adoptă cadrul legislativ care asigură egalitatea între femei şi bărbaţi în toate
domeniile; monitorizează implementarea principiului egalităţii între femei şi bărbaţi în toate
direcţiile şi la toate nivelurile politicii de stat; examinează rapoartelor Guvernului şi ale
avocaţilor parlamentari asupra situaţiei în domeniu;
Guvernul, asigură integrarea în politici, strategii, programe, acte normative şi investiţii
financiare a principiului egalităţii între femei şi bărbaţi; aprobă planurile şi programele naţionale
privind egalitatea între femei şi bărbaţi, monitorizează realizarea lor; prezintă periodic
Parlamentului rapoarte asupra situaţiei şi activităţii în domeniu;
Comisia guvernamentală pentru egalitate între femei şi bărbaţi, organ consultativ, creat pe
lîngă Guvern, care activează în temeiul unui regulament aprobat de acesta, avînd următoarele
atribuţii: promovarea egalităţii între femei şi bărbaţi, abordarea ei complexă; coordonarea
activităţii autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale în problemele egalităţii între femei
şi bărbaţi; dezvoltarea colaborării structurilor de stat cu societatea civilă în problemele egalităţii
între femei şi bărbaţi;
Ministerul Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei, în cadrul căruia funcţionează Direcţia
politici de asigurare a egalităţii de gen şi prevenirea violenţei, abilitată cu: elaborarea şi avizarea
proiectelor de acte normative în baza principiului egalităţii între femei şi bărbaţi, propunerea de
amendamente la actele normative pentru aducerea lor în concordanţă cu prezenta lege;
coordonarea şi monitorizarea implementării la nivel naţional a instrumentelor internaţionale;
prezentarea de propuneri privind integrarea principiului egalităţii între femei şi bărbaţi în
strategii, programe şi investiţii financiare, precum şi de rapoarte în domeniu; elaborarea şi
coordonarea implementării programelor, organizarea campaniilor de mediatizare, cercetărilor şi
altor acţiuni privind asigurarea egalităţii între femei şi bărbaţi; coordonarea activităţii unităţilor
gender; colaborarea cu organizaţiile neguvernamentale, fundaţiile, sindicatele, patronatul şi
organismele internaţionale care contribuie la implementarea egalităţii între femei şi bărbaţi;
exercitarea unor alte atribuţii de domeniu;
Autorităţile administraţiei publice centrale de specialitate, în care funcţionează unităţi
gender, care monitorizează respectarea legislaţiei în materie de egalitate între femei şi bărbaţi în
cadrul autorităţilor administraţiei publice centrale; prezintă propuneri de integrare a principiului
egalităţii între femei şi bărbaţi în politicile şi planurile de activitate ale administraţiei publice
centrale; examinează petiţiile persoanelor juridice şi cele ale persoanelor fizice asupra cazurilor
de discriminare după criteriul de sex; prezintă periodic organelor specializate rapoarte asupra
activităţii în problema egalităţii între femei şi bărbaţi; exercită alte atribuţii de domeniu;
Autorităţile administraţiei publice locale, de competenţa cărora ţine: asigurarea integrării
principiului de egalitate între femei şi bărbaţi în politici, programe, acte normative şi investiţii
financiare la nivel local; monitorizarea implementării programelor, organizarea campaniilor de
informare, a cercetărilor şi altor acţiuni privind egalitatea între femei şi bărbaţi la nivel local;
colaborarea cu organizaţiile neguvernamentale, fundaţiile, sindicatele, patronatul şi organismele
internaţionale care contribuie la implementarea egalităţii între femei şi bărbaţi;
În cadrul autorităţilor administraţiei publice locale (organele de asistenţă socială),
funcţionează unităţi gender, care prezintă propuneri de integrare a principiului egalităţii între
femei şi bărbaţi în politicile, programele şi actele normative ale administraţiei publice locale, în
bugetele unităţilor administrativ-teritoriale; colaborează cu organizaţii neguvernamentale şi cu
alte organizaţii în problema egalităţii între femei şi bărbaţi; examinează petiţiile persoanelor
juridice şi cele ale persoanelor fizice asupra cazurilor de discriminare după criteriul de sex;
monitorizează activitatea administraţiei publice locale în domeniu; prezintă periodic autorităţilor
administraţiei publice locale rapoarte despre lucrul efectuat;

29
Art.15-23 din Legea cu privire la asigurarea egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi
27
 Avocaţii parlamentari care asigură garantarea şi respectarea egalităţii între femei şi bărbaţi ca
parte integrantă a drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale omului.
Remarcăm, că actualmente, lipseşte atît practica judiciară naţională, precum jurisprudenţa
Curţii Europene pentru Drepturile Omului vizavi de Republica Moldova, care să constate
admiterea actelor de discriminare.

1.3. Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică

1. Dreptul la viaţă constituie unul dintre drepturile absolute garantate de Constituţia Republicii
Moldova adoptată la 24 iulie 1994. Obligaţiile pozitive ale statului (prin competenţele
organismelor sale) cu referire la exercitarea acestui drept plasează persoana sub un angajament
dublu: cel de a proteja viaţa şi cel de a se abţine de la eventuale atingeri aduse acesteia.
Caracterul absolut al garanţiei se referă şi la integritatea fizică şi psihică asigurată prin prohibiţia
torturii pedepselor sau tratamentelor inhumane ori degradante.
Aşa articolul 24 din Constituţie prevede:

Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică

(1) Statul garantează fiecărui om dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică.
(2) Nimeni nu va fi supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane ori
degradante.
(3) Pedeapsa cu moartea este abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la o asemenea pedeapsă şi
nici executat.
[Art.24 modificat prin Legea nr.185-XVI din 29.06.06, în vigoare 14.07.06]
[Art.24 modificat prin Legea nr.351-XV din 12.07.2001]

2.Acte internaţionale:

Declaraţia Universală a drepturilor omului, adoptată de Adunarea agenerală a ONU la 10

decembrie1948, prevede în articolul 3 “ Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate
şi la securitatea sa.”

Pactul cu privire la drepturile civile şi politice, adoptat şi deschis spre semnare de Adunarea
generală a Naţiunilor Unite la 16 decembrie 1966, la New York, în vigoare pentru Republica
Moldova din 26 aprilie 1993, în articolul 6 prevede: “Dreptul la viaţă este inerent persoanei
umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod
arbitrar.”

Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptată la Roma, la

04 noiembrie 1950, articolul 2 : „1. dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege.
Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decît în executarea unei sentinţe capitale
pronunţate de u n tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin
lege. 2. moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în
care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă: a) pentru a asigura apărarea
oricărei persoane împotriva violenţei ilegale; b)pentru a efectua o arestare legală sau pentru a

28
împiedica evadarea unei persoane legal deţinute; c) pentru a reprima, conform legii, tulburări
violente sau o insurecţie. Articolul 3: „nimeni nu poate fi supus turturii, nici pedepselor sau
tratamentelor inumane ori degradante”
Convenția împotriva torturii și altor pedepse ori tratamente crude, inumane sau degradante,
adoptată în 1984, intrată în vigoare în 1987, Republica Moldova a aderat la 31 mai 1995,
Protocolul opțional la Convenția împotriva torturii și altor pedepse ori tratamente crude,
inumane sau degradante, adoptat la 18 decembrie 2002 de Adunarea Generală a Naţiunilor
Unite, ratificat de către R.M. la 30.03.2006, articolul 1: „obiectivul prezentului Protocol este
stabilirea unui sistem de vizite regulate întreprinse de către organe independente internaţionale şi
naţionale la locurile în care persoanele sunt private de libertate, în vederea prevenirii torturii şi a
pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. Articolul 3: fiecare stat-parte înfiinţează,
desemnează sau menţine la nivel naţional unul sau mai multe organe de vizitare pentru
prevenirea torturii şi pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante (denumite în
continuare mecanisme de prevenire)”
Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau
degradante, adoptată la Strasbourg la 26 noiembrie 1987, în vigoare pentru Republica Moldova
din 1 februarie 1998, articolul 1: “Se instituie un Comitet european pentru prevenirea torturii şi
a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante (denumit în continuare Comitetul).
Prin intermediul vizitelor, Comitetul examinează tratamentul persoanelor private de libertate în
vederea întăririi, dacă este cazul, a protecţiei lor împotriva torturii şi a pedepselor sau
tratamentelor inumane sau degradante.

3.După cum a fost spus mai sus, întru realizarea obligaţiunii statului de a proteja dreptul la viaţă,
Republica Moldova, prin modificările operate în art.24 din Constituţie30 a abolit necondiţionat
pedeapsa cu moartea. Un alt aspect îl constituie interdicţia pusă autorităţilor statului –
Procurorului General sau după caz Ministrului Justiţiei şi judecătorului de instrucţie 31 să
procedeze la o extradare către o ţară terţă din momentul ce există un motiv serios pentru a crede
că persoana extradată riscă în acea ţără condamnarea la moarte.
În contextual celei de-a doua obligaţiuni statului i se pune în sarcină de a deschide o anchetă
oficială şi efectivă de natură să permită stabilirea cauzei decesului, identificarea eventualilor
responsabili şi pedepsirea lor. În aceeaşi ordine de idei, statul este obligat să prezinte o
explicaţie plauzibilă despre provenienţa leziunilor corporale în cazul în care persoana aflată în
custodia autorităţilor - instituţie penitenciară, comisariat de poliţie, internat psihoneurologic sau
orici loc în care persoanele sunt ori ar putea fi private de libertate, va invoca aplicarea torturii sau
a relelor tratamente. În sensul Protocolului opțional la Convenția împotriva torturii și altor
pedepse ori tratamente crude, inumane sau degradante „privarea de libertate înseamnă orice

30
Lege nr. 185-XVI din 29.06.2006 textul: “decît numai pentru acte săvîrşite în timp de război sau de pericol
iminenet de război şi numai în condiţiile legii ” se exclud.

31
Codul de procedură penală legea nr.122-XV din 14.03.2003 art. 544 (6) “dacă Procurorul General sau, după caz, ministrul
justiţiei consideră că persoana solicitată de statul străin sau instanţa internaţională nu poate fi extrădată, refuză extrădarea prin
hotărîre motivată, iar în cazul în care consideră că persoana poate fi extrădată, el face un demers în judecătoria în raza
teritorială a căreia se află Ministerul Justiţiei, la care se anexează cererea şi documentele statului solicitant.

(7) Demersul de extrădare se soluţionează de către judecătorul de instrucţie din cadrul judecătoriei aflate în raza teritorială a
Ministerului Justiţiei, cu participarea procurorului, a reprezentantului Ministerului Justiţiei…”

29
formă de detnţie sau închisoare, sau plasarea unei persoane într-un mediu public sau privat de
reţinere din care nu îi este permis să plece după voia sa, prin ordinul oricărei autorităţi judiciare,
administrative sau de altă natură.”
Codul penal32 apără raporturile sociale cu referire la viaţa umană printr-un şir de norme care
instituie răspundere penală pentru omor intenţionat (art.145), omor săvîrşit în stare de affect
(art.146), pruncuciderea (147), lipsirea de viaţă la dorinţa persoanei – euthanasia33 (148), lipsirea
de viaţă din imprudenţă (149), încălcarea din neglijenţă a regulilor şi metodelor de acordare a
asistenţei medicale.
În egală măsură la nivel naţional este prevăzută răspundere penală pentru actele de tortură –
(art.3091)
Procuratura34 este autoritatea competentă de a exercita sau a conduce investigarea cazului de
omor (sau faptelor soldate cu decesul persoanei) şi reprezenta acuzarea de stat în instanţa de
judecată.35 Cît priveşte investigarea cazurilor de tortură, atunci procurorul este autoritatea direct
înputernicită în acest sens prin prevederile legislaţiei procesual – penale36.
Justiţia constituie elmentul de bază în restabilirea echităţii şi oferirea victimei posibilităţii de a se
convinge de eficacitatea mecanismelor statului, dar şi garanţia făptuitorului că nu va fi supus
unei pedepse arbitrare din partea unor personae ce nu reprezintă autoritatea statului.
Investigarea rapidă, identificarea făptuitorului şi reţinerea acestuia nu ar fi posibile fără
implicarea organelor poliţiei. Acest organ este invitat să intervină ori de cite ori viaţa sau
sănătatea persoanei este pusă în pericol, şi prin procedee şi metode prevăzute le lege “ să apere,
pe baza respectării stricte a legilor, viaţa, sănătatea şi libertăţile cetăţenilor, interesele societăţii şi
ale statului de atentate criminale şi de alte atacuri nelegitime.”37
Departamentul Instituţiilor Penitenciare38 este organul central de specialitate, cu statut de
subdiviziune independentă, subordonat Ministerului Justiţiei, care exercită conducerea,
coordonarea şi controlul asupra realizării politicii de stat în domeniul punerii în executare a
pedepselor penale privative de libertate, măsurii arestului preventiv, sancţiunii arestului
contravenţional, precum şi a măsurilor de siguranţă aplicate deţinuţilor.

32
Codul penal, adoptat la 18.04.2002, republicat în Monitorul Oficial nr 72-74 din 14.04.2009

33
Legea cu privire la exercitarea profesiunii de medic, Lege nr. 264-XVI din 27.10.2005, art.17 “(3) Se interzice satisfacerea
rugăminţii bolnavului de a i se curma viaţa (eutanasierea).

34
Lege cu privire la Procuratură nr. 294/25.12.2008 //Monitorul Oficial 55-56/155, 17.03.2009, art.5 Atribuţiile procuraturii “b)
conduce şi exercită urmărirea penală; c) reprezintă învinuirea în instanţă de judecată;”

35
Lege privind organizarea judecătorească nr. 514/06.07.95 //Monitorul Oficial 58/641, 19.10.1995

Articolul 15. Instanţele judecătoreşti

(1) Justiţia se înfăptuieşte prin intermediul următoarelor instanţe judecătoreşti:

a) Curtea Supremă de Justiţie; b) curţile de apel; c) judecătorii …

36
Codul de procedură penală legea nr.122-XV din 14.03.2003 art. 298
37
Lege cu privire la poliţie nr. 416/18.12.90 //Veştile 12/321, 30.12.
38
Hotărîrile Guvernului 1310/24.11.2008 Hotărîre cu privire la Departamentul instituţiilor penitenciare //Monitorul Oficial 215-
217/1338, 05.12.2008
30
Realizarea eficientă a dreptului la viaţă, integritate fizică şi psihică, constituie obiect de
preocupare nu doar a organelor de drept. Avocaţii parlamentari39 exercitînd mandatul
Mecanismului Naţional pentru Prevenirea Torturii, au sarcina, de rînd cu memebrii Consiliului
Consultativ de a vizita cu regularitate locurile de detenţie în vederea prevenirii torturii sau
releleor tratamente. Rapoartele pe marginea vizitelelor periodic sunt făcute publice, iar
recomandările adresate autorităţilor au menirea de a ameliora situaţia deţinuţilor.
Controlul civil asupra locurilor de detenţie este asigurat prin activitatea comisiilor de
monitorizare constituite în temeiul Legii nr.235 – XVI din 13.11.2008 la nivelul autorităţilor
pubice de gradul 2 şi au menirea de a controla activitatea instituţiilor care asigură detenţia
persoanelor în vederea garantării respectării drepturilor omului.
În pofida eforturilor depuse de autorităţi şi societatea civilă, imaginea Moldovei pe plan
interanaţional solicită înbunătăţire.Total în perioada 1997 – 2010 cu referire la Moldova Curtea
Europeană pentru Drepturile Omului40 a pronunţat 34 hotărîri, în care s-au constatat 8 violări ale
art. 3- interzicerea torturii, 33 - condiţii de detenţie, 16 - lipsa unui control eficient a alegaţiilor
de tortură.

1.4 Libertatea individuală şi siguranţa persoanei

1. Prin proclamarea acestui drept fundamental, Constituţia garantează cetăţenilor posibilitatea de

a se bucura de libertate şi, totodată, asigură securitatea juridică, protecţia, apărarea acestora în
raporturile lor cu autorităţile statului. Dreptul la inviolabilitate presupune în mod legal un
adăpost de orice urmărire, de orice atingere, de orice încălcare sau de orice pedepsire.
În contextul art.25 din Constituţia41 Republicii Moldova, libertatea individuală priveşte dreptul
persoanei de a nu fi percheziţionată, reţinută sau arestată decât în cazurile şi cu procedura
prevăzute de lege, iar siguranţa persoanei exprimă un sistem de reguli ce vizează protecţia
persoanei prin legalitatea măsurilor şi sancţiunilor ce pot fi dispuse. Nefiind un drept absolut,
dreptul la libertate urmează a fi realizat în perimetrul impus de Lege. În cazul unor atitudini
deviante, autorităţile publice sunt îndreptăţite să ia măsuri care afectează grav libertatea
individuală: percheziţionarea, reţinerea, arestarea şi, în sfârşit, aplicarea unei pedepse, însă
“dtenţia persoanelor care sunt în aşteptarea pronunţării sentinţei nu trebuie să constituie o regulă”

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei

(1) Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sînt inviolabile.
(2) Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sînt permise numai în cazurile şi cu
procedura prevăzute de lege.
(3) Reţinerea nu poate depăşi 72 de ore.
2
Lege cu privire la avocaţii parlamentari nr. 1349/17.10.97 //Monitorul Oficial 82-83/671, 11.12.1997 art.23 “
39

Centrul pentru Drepturile Omului creează un consiliu consultativ în scopul acordării de consultanţă şi de asistenţă în exercitarea
atribuţiilor avocaţilor parlamentari în calitate de mecanism naţional de prevenire a torturii. În componenţa acestuia, în mod
obligatoriu, trebuie să fie incluşi reprezentanţi ai asociaţiilor obşteşti care activează în domeniul protecţiei drepturilor omului.
40
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului, roma, 04.11.1950, titlul II art.19 „pentru a asigura respectarea
angajamentelor care decurg pentru Înaltele Părţi contractante din prezenta Convenţie şi din protocoalele sale, se
instituie o Curte Europeană a Drepturilor Omului, numită în continuare „Curtea”. Ea funcţionează permanent. ”
41
Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29.07.94 //Monitorul Oficial 1, 12.08.1994
31
(4) Arestarea se face în temeiul unui mandat, emis de judecător, pentru o durată de cel mult 30
de zile. Asupra legalităţii mandatului se poate depune recurs, în condiţiile legii, în instanţa
judecătorească ierarhic superioară. Termenul arestării poate fi prelungit numai de către judecător
sau de către instanţa judecătorească, în condiţiile legii, cel mult pînă la 12 luni.
(5) Celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la cunoştinţă motivele reţinerii sau ale arestării,
iar învinuirea - în cel mai scurt termen; motivele reţinerii şi învinuirea se aduc la cunoştinţă
numai în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu.
(6) Eliberarea celui reţinut sau arestat este obligatorie dacă motivele reţinerii sau arestării au
dispărut.
[Art.25 modificat prin Legea nr.351-XV din 12.07.2001]

2.Acte internaţionale

Declaraţia Universală a drepturilor omului, adoptată de Adunarea agenerală a ONU la 10

decembrie1948, prevede în articolul 1 “ Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate
şi în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de
altele în spiritul fraternităţii”
Pactul cu privire la drepturile civile şi politice, adoptat şi deschis spre semnare de Adunarea
generală a Naţiunilor Unite la 16 decembrie 1966, la New York, în vigoare pentru Republica
Moldova din 26 aprilie 1993, în articolul 9 prevede: “Orice individ are dreptul la libertatea şi
la securitatea persoanei sale. Nimeni nu poate fi arestat sau deţinut în mod arbitrar. Nimeni nu
poate fi privat de libertatea sa decît pentru motive legale şi în conformitate cu procedura
prevăzută de lege…”
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptată la Roma, la
04 noiembrie 1950, articolul 5 : “ Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni
nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale: a) dacă
este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent; b) dacă a făcut
obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea la o hotărîre pronunţată,
conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de
lege; c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare
competente, atunci cînd există motive verosimile de a bănui că a săvîrşit o infracţiune sau cînd
există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvîrşească o infracţiune sau
să fugă după săvîrşirea acesteia; d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărîtă
pentru educaţia sa sub supraveghere sau despre detenţia sa legală, în scopul aducerii sale în faţa
autorităţii competente; e) dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să
transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui
vagabond; f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o
împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură
de expulzare ori de extrădare…”

3. Un şir de autorităţi publice sunt abilitate cu competenţe (directe ori indirecte) de a reţine
persoana şi ai cere un anumit comportament pe perioada aflării în custodia sa, la rîndul său avînd
şi un set de responsabilităţi clare vis a vis de reţinut. Aşa, în materie procesual penală organul de

32
urmărire penală42, - procurorul, ofiţerul de urmărire penală din cadrul Ministerului Afacerilor
Interne, Serviciul Vamal, Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei are
dreptul să reţină persoana, dacă există o bănuială rezonabilă privind săvîrşirea unei infracţiuni
pentru care legea prevede pedeapsa cu închisoare pe un termen mai mare de un an, numai în
cazurile:
1) dacă aceasta a fost prinsă în flagrant delict;
2) dacă martorul ocular, inclusiv victima, indică direct că anume această persoană a săvîrşit
infracţiunea;
3) dacă pe corpul sau pe hainele persoanei, la domiciliul ei ori în unitatea ei de transport sînt
descoperite urme evidente ale infracţiunii.
În cazul reţinerii minorului, persoana care efectuează urmărirea penală este obligată să comunice
imediat aceasta procurorului şi părinţilor minorului sau persoanelor care îi înlocuiesc
(adoptatorii, tutorii curatorii43)
La expirarea termenului reţinerii persoana urmează a fi eliberată imediat sau în privinţa ei, în
modul prevăzut de lege va fi dispusă aplicarea măsurii preventive – arestul. Arestarea persoanei
pe un termen de maximum 30 zile, cu posibilitatea prelungirii termenului pe o perioadă de pînă
la 12 luni poate fi efectuată de către judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată44.
Izolarea persoanei de restul societăţii presupune în primul rind despărţirea de persoanele
recunoscute iresponsabile, persoane cărora li s-a instituit curatelă sau persoane care, din cauza
vîrstei, bolii sau din alte cauze, au nevoie de ajutor, de copii minori aflaţi la îngrijirea acestora,
deaceea autoritatea care dispune privarea de liberate, are obligaţiunea de a dispune concomitent
şi implicarea autorităţii tutelare45, precum şi conducătorii instituţiilor medicale46 sau sociale de

Codul de procedură penală al Republicii Moldova 122/14.03.2003 (partea generală) art. 56 alin. (1),
42

167 alin.(1),170 alin (1) //Monitorul Oficial 104-110/447, 07.06.2003

43
Lege privin degimul juridic al adopţiei nr.99 din 28.05.2010; Codul Civil cartea întîi, , nr.1107-XV din 06.06.2002
art. 32

Codul de procedură penală al Republicii Moldova 122/14.03.2003 (partea generală) art. 185 alin. (3)
44

45
Codul familiei 1316/26.10.2000 //Monitorul Oficial 47-48/210, 26.04.2001

articolul 113 Autorităţile tutelare

(1) Autorităţi tutelare sînt:

a) autoritatea centrală pentru protecţia copilului;

b) organele executive ale autorităţilor administraţiei publice locale din unităţile administrativ-teritoriale de nivelul
II;
c) autorităţile deliberative din unităţile administrativ-teritoriale de nivelul I.
(2) Exercitarea funcţiilor de autoritate tutelară se pune pe seama:
a) secţiilor raionale asistenţă socială şi protecţie a familiei, Direcţiei pentru ocrotirea şi protecţia minorilor din
municipiul Chişinău – în unităţile administrativ-teritoriale de nivelul al doilea;

b) primarilor satelor (comunelor), oraşelor (municipiilor), secţiei asistenţă socială şi protecţie a familiei din
municipiul Bălţi – în unităţile administrativ-teritoriale de nivelul întîi.
46
Hotărîrea Guvernului nr.397 din 31.05.2011, anexa nr.3
33
stat47. Minorii, persoanele iresponsabile sau cele de vîrstă înaintată pot fi transmise sub ocrotire
rudelor, cu consimţămîntul acestora.
Pe lîngă prevederile clare şi previzibile cu referire la temeiurile şi procedurile lipsirii de libertate
statul are obligaţiunea de a asigura condiţii minime de detenţie. Custodia poliţiei este, în principiu,
de durată relativ scurtă. În consecinţă, condiţiile fizice de detenţie din arestul poliţiei nu pot să fie la
fel de bune ca cele din alte locuri de detenţie în care persoanele pot fi reţinute perioade mai lungi.
Oricum însă, anumite condiţii materiale elementare trebuie îndeplinite.
Toate locurile de detenţie trebuie să aibă dimensiuni rezonabile pentru numărul de persoane pe
care le adăpostesc, o iluminare adecvată (de exemplu : suficientă pentru a putea citi, cu excepţia
perioadelor de somn) şi ventilare. Ar fi de preferat ca celulele să aibă lumină naturală. Apoi,
celulele ar trebui echipate cu mijloace de odihnă (de exemplu : un scaun fixat sau o bancă) iar
persoanelor obligate să rămână peste noapte în custodie trebuie să li se pună la dispoziţie saltele şi
paturi curate.
Întrebarea referitoare la ce înseamnă o dimensiune rezonabilă pentru o celulă a poliţiei (sau
pentru alt tip de locuire pentru deţinut) este o chestiune dificilă. Când se face o asemenea analiză
trebuie luaţi în considerare mulţi factori. În orice caz, delegaţiile CPT-ului (vezi comentariu la
dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, pag. ) simt nevoia unor principii generale în
domeniu. Următoarea dimensionare (văzută ca un nivel de dorit şi nu un standard minim) este
utilizată în mod curent atunci când se analizează o celulă de poliţie pentru o singură persoană
care stă mai mult de câteva ore : 7 m2 având cel puţin 2 m între pereţi şi 2,5 m între pardoseală şi
plafon.
4.În cazul nerespectării de către Moldova a angajamentelor asumate pe plan internaţional, este
firesc ca persoanele drepturile cărora pretins au fost încălcate să se adreseze organismelor
internaţionale. În acest context, Curtea Europeană a Drepturilor Omului va examina cererile
cetăţenilor statelor părţi despre pretinsele încălcări ale Convenţiei48
Din nefericire Moldova a fost sancţionată de către Curtea de la Strasburg pentru violarea art.5
CEDO, în mai multe cazuri unul dintre care este Becciev contra Moldovei, cererea nr.9190-03
din 04.10.0349
“ Reclamantul a sustinut ca motivele inaintate de catre Guvern sunt diferite de cele invocate de
catre instantele judecatoresti nationale in hotararile lor si prin urmare trebuie ignorate. Instantele
judecatoresti nu au argumentat nici intr-un fel convingerea ca acesta poate sa fuga sau sa se
eschiveze, precum si ca ar putea influenta ceilalti participanti la proces. Unicul motiv argumentat
de catre instantele judecatoresti era ca reclamantul se bănuia de comiterea unei infractiuni grave.
Cu toate acestea, acest motiv nu era suficient pentru a justifica detentia sa”.
În contextual responsabilităţilor care pot surveni urmare a violării dreptului protejat de
Convenţie este relevant a face trimitere la articolul 17 din Legea cu privire la Agentul
guvernamental nr.353/28.10.2004 potrivit căruia “ Statul are drept de regres împotriva
persoanelor a căror activitate, cu intenţie sau din culpă gravă, a constituit temei pentru adoptarea
hotărîrii privind plata obligatorie a sumelor stabilite prin hotărîre a Curţii sau prin acord de
soluţionare pe cale amiabilă a cauzei.

47
Hotărîrea Guvernului nr.691 din 17.11.2009, anexa nr.3
48
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptată la Roma, la 04 noiembrie 1950
49
Jean-loup Charrier, Andrei Chiriac „Codul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului”, pag. 159-163
34
 Sumele stabilite prin hotărîre a Curţii sau prin acord de soluţionare pe cale amiabilă a cauzei se
restituie integral, în baza unei hotărîri judecătoreşti, de către persoanele care, cu intenţie sau din
culpă gravă, au condiţionat achitarea obligatorie a acestor sume de către Republica Moldova…
Acţiunea în regres privind restituirea sumelor specificate la alin.(1) se depune, în condiţiile legii,
de către Procurorul General, în termen de 1 an de la data la care a expirat termenul de plată,
stabilit de Curte sau prin acordul de soluţionare pe cale amiabilă a cauzei.
(5) Guvernul este în drept să participe, în condiţiile Codului de procedură civilă al Republicii
Moldova, la toate procesele judiciare intentate potrivit dispoziţiilor prezentului articol.

1.5 Accesul liber la justiţie

Proclamat în articolul 20 din Constituţia Republicii Moldova, dreptul de acces liber la justiţie
este un drept de o importanţă considerabilă, este un drept fundamental, „idealul de justiţie
adevărată, făcută cu respectarea drepturilor omului”. Acest drept este în acelaşi timp o garanţie a
exercitării celorlalte drepturi prevăzute în Constituţie.
Dreptul la un proces echitabil presupune: dreptul de a fi judecat de un tribunal independent şi
imparţial, într-un termen rezonabil, în cadru unei proceduri publice cu respectarea principiului
prezumţiei de nevinovăţie şi dreptului la apărare.

Accesul liber la justiţie

(1) Orice persoană are dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor judecătoreşti
competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime.
(2) Nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiţie.

2.acte internaţionale
Declaraţia Universală a drepturilor omului, adoptată de Adunarea generală a ONU la 10
decembrie1948, prevede în articolul 10: “orice persoană are dreptul în deplină egalitate de a fi
audiat în mod echitabil şi public de către un tribunal independent şi imparţial, care va hotărî fie
asupra drepturilor şi obligaţiilor sale, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală
îndreptată înpotriva sa” şi în articolul 11: “orice ăpersoană acuzată de comiterea unui act cu
character penal are dreptul să fie presupusă nevinovată pînă cînd vinovăţia sa va fi dovedităîn
mod legal în cursul unui process public în care i-au fost asigurate garanţiile necesare apărării
sale”
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptată la Roma, la
04 noiembrie 1950, articolul 6 prevede:” Orice persoană are dreptul la judecarea în mod
echitabil, public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi
imparţială, instituităde lege, care va hotărî, fi e asupra оncălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu
caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.
Hotărвrea trebuie să fi e pronunţată оn mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi
interzis presei şi publicului pe оntreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în
interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică,
atunci cвnd interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în
măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci cînd, în împrejurări
speciale,publicitatea ar fi de natură să aducăatingere intereselor justiţiei.
35
2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată pвnă cвnd vinovăţia sa va
fi legal stabilită.
3. Orice acuzat are, оn special, dreptul:
a. să fi e informat, оn cel mai scurt termen, într-o limbă pe care o înţelege şi într-un mod
detaliat, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse оmpotriva sa;
b. să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;
c. să se apere singur sau să fi e asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele
necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat оn mod gratuit de un avocat din ofi ciu,
atunci cвnd interesele justiţiei o cer;”
Pactul cu privire la drepturile civile şi politice, adoptat şi deschis spre semnare de Adunarea
generală a Naţiunilor Unite la 16 decembrie 1966, la New York, în vigoare pentru Republica
Moldova din 26 aprilie 1993, în articolul 14 prevede: “Toţi oamenii sunt egali în faţa
tribunalelor şi curţilor de justiţie. Orice persoană are dreptul ca litigiul în care se află să fie
examinat în mod echitabil şi public de către un tribunal competent, independent şi imparţial,
stabilit prin lege, care să decidă asupra contestărilor privind drepturile şi obligaţiile sale cu
caracter civil. Şedinţa de judecată poate fi declarată secretă în totalitate sau pentru o parte a
desfăşurării ei, fie în interesul bunelor moravuri, al ordinii publice sau al securităţii naţionale
într-o societate democratică, fie dacă interesele vieţii particulare ale părţilor în cauză o cer, fie
în măsura în care tribunalul ar socoti acest lucru ca absolut necesar, cînd datorită circumstanţelor
speciale ale cauzei, publicitatea ar dăuna intereselor justiţiei; cu toate acestea, pronunţarea
oricărei hotărîri în materie penală sau civilă va fi publică, afară de cazurile cînd interesul
minorilor cere să se procedeze altfel sau cînd procesul se referă la diferende matrimoniale ori
la tutela copiilor50”.
3. Norma constituţională şi prevederile internaţionale indicate supra au influienţat caliatatea
cadrului normativ naţional stabilind autorităţi cu responsabilitate clară asupra asigurării
exercitării eficiente a dreptului de acces liber la justiţie.
Autoritatea judecătorească este unica autoritate în stat cu împuterniciri a delibera asupra
vinovăţiei sau nevinovăţiei persoanei în raport cu o acuzaţie penală (sau contravenţională),
precum şi asupra temeiniciei pretenţiilor formulate într-un proces civil, de aceea legiuitorul a
delegat responsabilitatea asigurării termenului rezonabil de examinare a cauzelor instanţelor de
judecată :” respectarea termenului rezonabil la judecarea cauzelor concrete se verifică de către
instanţa ierarhic superioară în procesul judecării cauzei respective pe calea de atac ordinară sau
extraordinară51”, iar în materie civilă sarcina procesului civil este definită prin ” …judecarea
justă, în termen rezonabil, a cauzelor de apărare a drepturilor încălcate sau contestate, a
libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice şi asociaţiilor lor, ale
autorităţilor publice şi ale altor persoane care sînt subiecte ale raporturilor juridice civile,
familiale, de muncă şi ale altor raporturi juridice, precum şi în apărarea intereselor statului şi ale
societăţii, în consolidarea legalităţii şi a ordinii de drept, în prevenirea cazurilor de încălcare a
legii52.

50
Pactul internaţional din 16.12.66 cu privire la drepturile civile şi politice , art. 14 //Tratate internaţionale 1/30, 1998
51
Codul de procedură penală al Republicii Moldova (partea generală) 122/14.03.2003 //Monitorul Oficial 104-110/447,
07.06.2003”

52
Codul de procedură civilă al Republicii Moldova, art.4 225/30.05.2003 //Monitorul Oficial 111-115/451, 12.06.2003”

36
Pe lîngă atribuţii procesuale la examinarea pricinilor propriu zis de către magistraţi, preşedinţii
instanţelor judcătoreşti au împuterniciri directe în organizarea activităţii judecătoriilor întru
“asigurarea judecării cauzelor în termen rezonabil53”
Statul, prin mecanismele sale, are obligaţia a veghea respectarea dreptului enunţat şi în faza
cercetărilor efctuate de către organelle de urmărire penală şi această sarcină este executată de
către procuror54. Unul din aspectele care necesită a fi evidenţiat este că Legea acordă un grad
sporit de atenţie proceselor în care victima, bănuitul, învinuitul sau inculpatul sunt minori.
Aceste prevederi urmăresc scopul a reduce la minim impactul procedurelor penale asupra
persoanelor cu vîrstă sub 18 ani.
Un alt aspect de o importanţă determinantă în aprecierea gradului de respectare a accesului
necondiţionat la justiţie îl constituie asigurarea reală a posibilităţii de a benificia de serviciile
unui apărător55.
În anumite situaţii procesuale participarea apărătorului (avocatului ) este obligatorie: în caz de
lipsă sau capacitate limitată de exerciţiu a participantului la proces, în caz de imposibilitate de a
se apăra în virtutea unor defecţiuni de auz, privire etc., în cazul acuzării de comitere a unei
infracţiuni grave , deosebit de grave sau excepţional de grave precum şi în alte circumstanţe
prevăzute de art. 77 Cod de Procedură Civilă şi art.69 Cod de Procedură Penală.
În situaţia cînd participantul la proces are nevoie de asistenţă juridică, însă nu dispune de
suficiente mijloace pentru a plăti acest serviciu acesta beneficiază de serviciile assitenţei juridice
califiacte în condiţiile Legii cu privire la asistenţa juridică garantată de stat nr. 198-XVI din
26.07.07. Autoritatea care gestionează raporturile benificiarului cu mecanismele puse la
dispoziţie de Stat pentru asigurarea apărării este constituit în temeiul actului normative indicat şi
constituie Consiliul Naţional pentru Asistenţă Juridică Garantată de Stat (denumit în continuare
Consiliu Naţional), reprezintă un organ colegial cu statut de persoană juridică de drept public,
format din 7 membri, instituit pentru administrarea procesului de acordare a asistenţei juridice
garantate de stat. Consiliul ca autoritate centrală slectează în bază de concurs şi numeşte
coordonatorul Oficiului teritorial, care se înfiinţează în toate oraşele unde funcţioneză Curţile de
Apel (Chişinău, Bălţi, Cahul, Comrat, Bender (cu sediul în Căuşeni) şi care au atribuţii de a
organiza în aria administrativă acordarea asistenţei juridice garantate de stat.
Acordarea asistenţei juridice garantate de stat în materie civilă, contravenţională şi de contencios
administrativ va fi asigurată începînd cu 01 ianuarie 2012.

1.6 Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică

În viaţa socială, un domeniu central il reprezinta materia raspunderii juridice. Aceasta pentru ca
raspunderea juridica este, in esenta, o garantie a realizarii dreptului şi un factor de eficienta a
acestuia. În dependenţă de manifestarile ei concrete raspunderea juridica constă din mai multe
forme de raspunderi specializate, reglementate de institutii juridice distincte.

53
Lege privind organizarea judecătorească nr. 514-XIII din 06.07.1995, art. 27
54
Codul de procedură penală al Republicii Moldova (partea generală) art. 20 ,122/14.03.2003
55
Lege cu privire la avocatură 1260 din 19.07.2002, modificată prin Legea nr.102 din 28.05.2010
37
Cât priveste formele (tipurile) de raspundere a functionarilor publici în doctrina actuala,
raportându-se la functionarul public supus regimului statutar, se identifică de regulă, patru forme
ale raspunderii functionarului public.
Pentru încălcarea îndatoririlor de serviciu, a normelor de conduită, pentru pagubele materiale
pricinuite, contravenţiile sau infracţiunile săvîrşite în timpul serviciului sau în legătură cu
exercitarea atribuţiilor funcţiei, funcţionarul public poartă răspundere disciplinară, civilă,
administrativă, penală, după caz56.
Principiul responsabilităţii autorităţii pentru prejudiciul adus este prevăzut la nivel constituţional
în aşa mod plasînd dreptul cetăţeanului de a pretinde despăgubiri la nivelul garanţiilor supreme
oferite de Stat. Mai mult ca atît, într-un mod special au fost plasate responsabilităţile organelor
de anchetă şi instanţelor judecătoreşti pentru erorile admise în cadrul investigărilor penale, Statul
fiind cel ce va despăgubi persone în cazul admiterii a asemenea erori.
Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică
(1) Persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau
prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea
dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei.
(2) Statul răspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile săvîrşite în
procesele penale de către organele de anchetă şi instanţele judecătoreşti57.

2. Acte internaţionale

Declaraţia Universală a drepturilor omului, adoptată de Adunarea agenerală a ONU la 10

decembrie1948, prevede în articolul 8 “Orice persoană are dreptul să se adreseze în mod efectiv
instanţelor judiciare competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale ce
îi sunt recunoscute prin constituţie sau prin lege.”
Pactul cu privire la drepturile civile şi politice, adoptat şi deschis spre semnare de Adunarea
generală a Naţiunilor Unite la 16 decembrie 1966, la New York, în vigoare pentru Republica
Moldova din 26 aprilie 1993, în articolul 9 prevede: “Orice individ care a fost victima unei
arestări sau detenţiuni ilegale are drept la o despăgubire”
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, (în continuare
Convenţia) adoptată la Roma, la 04 noiembrie 1950, articolul 13 : “Orice persoană, ale cărei
drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze
efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci cînd încălcarea s-ar datora unor persoane care au
acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale”.
3. Convenţia, în vigoare pentru Republica Moldova din 12 septembrie 1997, a avansat mult ţara
noastră în direcţia asigurării drepturilor omului la standardele şi în condiţiile unor proceduri
recunoscute de comunitatea internaţională. Aşa în conformitate cu prevederile Convenţiei
„Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană fizică, orice organizaţie
neguvernamentală sau de orice grup de particulari care se pretinde victimă a unei încălcări de
către una dintre înaltele părţi contractante a drepturilor recunoscute în Convenţie sau în
Protocoalele sale”, iar “ Înaltele părţi contractante se angajează să nu împiedice prin nici o
măsură exerciţiul eficace al acestui drept”.

56
Lege cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public 158/04.07.2008 , art. 56 //Monitorul Oficial 230-
232/840, 23.12.2008”
57
Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29.07.94, art. 53 //Monitorul Oficial 1, 12.08.1994
38
Urmare a procedurilor în condiţii de contradictorialitate dar şi de rezolvare a conflictului pe cale
amiabilă, cu respectarea confidenţialităţii datelor în situaţiile care o cer, “ dacă Curtea Europeană
pentru Drepturile Omului (în continuare Curtea)declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei
sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decît o
înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este
cazul, o reparaţie echitabilă58”care se achită din contul bugetului de stat.
Statul, la rîndul său poate pretinde de la funcţionarii săi a căror activitate, cu intenţie sau din
culpă gravă, a constituit temei pentru adoptarea hotărîrii privind plata obligatorie a sumelor
stabilite prin hotărîre a Curţii sau prin acord de soluţionare pe cale amiabilă a cauzei.
Sumele stabilite prin hotărîre a Curţii sau prin acord de soluţionare pe cale amiabilă a cauzei se
restituie integral, în baza unei hotărîri judecătoreşti, de către persoanele care, cu intenţie sau din
culpă gravă, au condiţionat achitarea obligatorie a acestor sume de către Republica Moldova.
Acţiunea în regres privind restituirea sumelor achitate pentru violarea drepturilor omului se
depune, în condiţiile legii, de către Procurorul General, în termen de 1 an de la data la care a
expirat termenul de plată, stabilit de Curte sau prin acordul de soluţionare pe cale amiabilă a
cauzei59.
Un alt aspect al răspunderii patrimoniale a statului constituie responsabilitatea pentru prejudiciul
cauzat prin acţiunile ilicite comise în procesele penale şi administrative de organele de urmărire
penală, de procuratură şi de instanţele judecătoreşti. Despăgubirile vor fi încasate din bugetul de
stat, local ori din bugetul instituţiei ce a aplicat amenda administrativă. Şi în acest caz, agenţii
statului care au admis încălcarea drepturilor şi libertăţilor persoanei pot fi acţionaţi în justiţie
pentru recuperarea prejudiciului, dar şi pentru dclanşarea eventualelor urmăriri penale. Aşa
“Ministerul Finanţelor sau, după caz, autorităţile administraţiei publice locale, după repararea,
din contul bugetului respectiv, a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite comise de organele de
urmărire penală, de procuratură sau de instanţele judecătoreşti, vor sesiza Procuratura Generală
în vederea stabilirii faptului dacă pot fi calificate drept infracţiuni acţiunile sau inacţiunile
persoanei (persoanelor) cu funcţie de răspundere sau ale altor persoane care au cauzat prejudiciul
material şi moral. În cazul în care în privinţa persoanei (persoanelor) cu funcţie de răspundere
sau în privinţa altor persoane care prin acţiunile lor ilicite au cauzat prejudiciul a fost începută
urmărirea penală, statul, în persoana Ministerului Finanţelor, sau autorităţile locale au dreptul să
se constituie parte civilă în procesul penal60”.
Mai frecvent, insă, autorităţile publice sunt atrase în proces în cadrul procedurii de contencios
administrativ. Multiplele raporturi juridice care stau la baza vieţii sociale sunt reglementate prin
acte administrative, derivă sau sunt condiţionate de acestea. Într-o asemenea interdependenţă a
drepturilor, îndatoririlor şi libertăţilor persoanei de calitatea actelor emise de către funcţionarii
publici, este firesc ca Statul să asigure o procedură de control asupra raporturilor juridice apărute
în legătură cu prestaţia funcţionarilor publici şi acest mechanism este prevăzut de Legea
Contenciosului Administrativ care: “ca instituţie juridică are drept scop contracararea abuzurilor
şi exceselor de putere ale autorităţilor publice, apărarea drepturilor persoanei în spiritul legii,
ordonarea activităţii autorităţilor publice, asigurarea ordinii de drept61”.

58
Convenţia din 04.11.50 pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale art. 38, 41//Tratate
internaţionale 1/341, 1998”
59
Lege cu privire la Agentul guvernamental 353/28.10.2004 art.17 //Monitorul Oficial 208-211/932, 19.11.2004
60
Lege privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale
procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti 1545/25.02.98, art.20 //Monitorul Oficial 50-51/359, 04.06.1998
61
Legea contenciosului administrativ 793/10.02.2000 , art.1 //Monitorul Oficial 57-58/375, 18.05.2000
39
Persoana care se consideră vătămată într-un drept al său, recunoscut de lege, printr-un act
administrativ va solicita, printr-o cerere prealabilă, autorităţii publice emitente, în termen de 30
de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia, în cazul în care
legea nu dispune altfel.
În cazul cînd persoana “nu este mulţumită de răspunsul primit la cererea prealabilă sau nu a
primit nici un răspuns în termenul prevăzut de lege, este în drept să sesizeze instanţa de
contencios administrativ competentă pentru anularea, în tot sau în parte a actului respectiv şi
repararea pagubei cauzate.
Acţiunea poate fi înaintată nemijlocit instanţei de contencios administrativ în cazurile expres
prevăzute de lege şi în cazurile în care persoana se consideră vătămată într-un drept al său prin
nesoluţionarea în termen legal ori prin respingerea cererii prealabile privind recunoaşterea
dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate.
Reclamanţii, în acţiunile născute din raporturi de contencios administrativ, sînt scutiţi de plata
taxei de stat62”.

1.7. Dreptul la cetăţenie

Legătura între stat şi populaţia lui, indiferent de naţionalitate, se află la baza drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, ca şi la baza îndatoririlor lor faţă de stat. Cetăţenia, ca
fundament al statutului juridic al omului în stat, constituie obiectul unuia dintre cele mai
importante drepturi ale omului, care dă posibilitate titularului realizarea pe deplin a drepturilor şi
libertăţilor în toată universalitatea lor, participînd la administrarea treburilor publice.
Leguitorul constituant în art. 17 din Constituţie inserează prevederi conform cărora:
(1) Cetăţenia Republicii Moldova se dobîndeşte, se păstrează ori se pierde în condiţiile prevăzute
de legea organică.
(2) Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetăţenia sa şi nici de dreptul de a-şi schimba
cetăţenia.
Protecţia cetăţenilor Republicii Moldova este o garanţie constituţională conferită prin art.18.
(1) Cetăţenii Republicii Moldova beneficiază de protecţia statului atît în ţară, cît şi în străinătate.
(2) Cetăţenii Republicii Moldova nu pot fi extrădaţi sau expulzaţi din ţară.
În afară de cetăţenii statului, populaţia lui mai cuprinde şi cetăţenii străini şi apatrizii,
statutul juridic al acestora fiind reglementat prin art. 19 din Legea Supremă.
(1) Cetăţenii străini şi apatrizii au aceleaşi drepturi şi îndatoriri ca şi cetăţenii Republicii
Moldova, cu excepţiile stabilite de lege.
(2) Cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai în baza unei convenţii internaţionale, în
condiţii de reciprocitate sau în temeiul hotărîrii instanţei de judecată.
(3) Dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu respectarea tratatelor
internaţionale la care Republica Moldova este parte.
Atît Constituţia Republicii Moldova cît şi legislaţia naţională sînt ajustate, în principiu, la
cadrul legal internaţional. Astfel, conform prevederilor art. 15 al Declaraţiei Universale a
drepturilor omului63, adoptată la New York la 10 decembrie 1948, stabileşte: „Orice individ are
62
Legea contenciosului administrativ 793/10.02.2000 , art.16 //Monitorul Oficial 57-58/375, 18.05.2000
63
Publicată în ediţia oficială "Tratate internaţionale", 2001, volumul 26, pag.190.
40
dreptul la o cetăţenie” şi ”nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetăţenia sa nici de dreptul
de a-şi schimba cetăţenia”.
Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale din 4
noiembrie 195064 în art. 3 al Protocolului nr.4 prevede că,” Nimeni nu poate fi expulzat printr-o
măsură individuală sau colectivă, de pe teritoriul statului al cărui cetăţean este.” şi „nimeni nu
poate fi privat de dreptul de a intra pe teritoriul statului al cărui cetăţean este.”
La 6 noiembrie 1997, la Strasbourg a fost adoptată Convenţia Europeană cu privire la
cetăţenie65, în vigoare pentru Republica Moldova de la 1 martie 2000, fiind un act normativ
specializat paneuropean stabileşte principiile şi regulile în materie de cetăţenie a persoanelor
fizice, precum şi regulile ce determină obligaţiunile militare în caz de pluralitate de
cetăţenii. Art. 2 al Convenţiei determină că „cetăţenie înseamnă legătura juridică dintre o
persoană şi un stat fără să indice asupra originii etnice a acesteia”, iar „pluralitate de cetăţenii
înseamnă deţinerea simultană a două sau mai multe cetăţenii de către aceeaşi persoană”.
Prin prevederile art. 3 este stabilită competenţa statelor-membre ale Consiliului Europei în
materie de cetăţenie. Astfel, „fiecare stat este în drept să determine prin legislaţia sa care îi sunt
cetăţenii”, iar această legislaţie în domeniu „este recunoscută de alte state dacă
corespunde convenţiilor internaţionale aplicabile, dreptului internaţional cutumiar şi
principiilor de drept general recunoscute în materie de cetăţenie”. Normele interne cu
privire la cetăţenie ale fiecărui Stat Parte trebuie să corespundă principiilor, reglementate de art.
4, care stipulează următoarele: a) fiecare persoană are dreptul la cetăţenie; b) apatridia se evită;
c) nimeni nu poate fi privat de cetăţenia sa în mod arbitrar; d) nici căsătoria, nici desfacerea
unei căsătorii dintre un cetăţean al unui Stat Parte şi un străin, nici schimbarea cetăţeniei
unuia dintre soţi în timpul căsătoriei nu va afecta în mod automat cetăţenia celuilalt soţ. Art.
5 al Convenţiei prevede excluderea discriminării în domeniu şi stabileşte: „Fiecare Stat Parte
se bazează pe principiul nediscriminării cetăţenilor săi indiferent de faptul dacă aceştia au
dobîndit cetăţenia prin naştere sau ulterior”.
Prin prevederile art., art. 6, 7, 8 sunt reglementate procedural dobîndirea cetăţeniei, şi
viceversa, pierderea cetăţeniei ex lege sau din iniţiativa Statului Parte, precum şi pierderea
cetăţeniei la iniţiativa persoanei sau redobîndirea cetăţeniei, etc.
Concomitent, la cadrul normativ internaţional vom mai completa, că şi în Convenţia
internaţională cu privire la drepturile copilului66, adoptată la 20 noiembrie 1989 la New York,
în art.7 stabileşte expres că copilul are “dreptul la un nume, dreptul de a dobîndi o cetăţenie…”,
iar în art. 8 “Statele părţi se angajează să respecte dreptul copilului de a-şi păstra identitatea,
inclusiv cetăţenia, numele său şi relaţiile familiale, astfel cum sînt recunoscute de lege, fără
amestec ilegal”.
Cadrul juridic al raporturilor legate de cetăţenia Republicii Moldova este reglementat prin
Legea cetăţeniei Republicii Moldova nr. 1024 din 02.06.2000.67
Conform prevederilor art. 3 al legii nominalizate, cetăţenia Republicii Moldova stabileşte
între persoana fizică şi statul Moldova o legătura juridico-politică permanentă, care generează

64
Hotărîrea Parlamentului privind ratificarea Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, precum şi a unor protocoale adiţionale la această convenţie nr. 1298 din 24.07.97

65
Hotărîrea Parlamentului pentru ratificarea Convenţiei europene cu privire la cetăţenie nr.621 din 14.10.1999
66
Publicată în ediţia oficială "Tratate internaţionale", 1998, volumul 1, pag.51
67
Legea cetăţeniei Republicii Moldova nr. 1024 din 02.06.2000//Monitorul Oficial 98-101/709, 10.08.2000.
41
drepturi şi obligaţii reciproce între stat şi persoană. Important şi prioritar este faptul că cetăţenia
Republicii Moldova este păstrată atît pe teritoriul ţării, cît şi în alte state, precum şi în spaţiul în
care nu se exercită suveranitatea nici unui stat.
Cetăţenii Republicii Moldova sînt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, beneficiază în
egală măsură de toate drepturile social-economice şi politice şi de libertăţile proclamate şi
garantate de Constituţie şi de alte legi, de acordurile internaţionale la care Republica Moldova
este parte. Numai cetăţenii Republicii Moldova au dreptul de a alege şi de a fi aleşi, de a ocupa
funcţii ce implică exercitarea autorităţii publice şi de a participa la referendum, în modul stabilit
de lege. Statutul juridic al cetăţenilor străini şi al apatrizilor este stabilit de lege şi de acordurile
internaţionale la care Republica Moldova este parte68.
Soluţionarea problemelor cetăţeniei este în competenţa Preşedintelui Republicii Moldova69,
care emite decrete în cazul acordării, redobîndirii, renunţării şi retragerii cetăţeniei Republicii
Moldova, iar în cazul refuzului de acordare a cetăţeniei, dă un răspuns argumentat.
Modul de perfectare a documentelor necesare pentru dobîndirea, redobîndirea, renunţarea
sau retragerea cetăţeniei Republicii Moldova este prevăzut în Regulamentul cu privire la
procedura dobîndirii şi pierderii cetăţeniei Republicii Moldova.70
Ministerul Dezvoltării Informaţionale şi organele lui primesc de la persoane cu domiciliu
legal şi obişnuit pe teritoriul Republicii Moldova, cereri privind dobîndirea şi redobîndirea
cetăţeniei, adună date despre solicitant, întocmesc un aviz argumentat şi, împreună cu avizele
Ministerului Afacerilor Interne, Serviciului de Informaţii şi Securitate, îl expediază Preşedintelui
Republicii Moldova spre soluţionare.71 Cererile de la persoane cu domiciliul legal şi obişnuit în
străinătate se primesc de către Ministerul Afacerilor Externe, reprezentanţele diplomatice şi
instituţiile consulare ale Republicii Moldova.
Pentru examinarea prealabilă a problemelor cetăţeniei Republicii Moldova, pe lîngă
Preşedintele Republicii Moldova funcţionează Comisia pentru problemele cetăţeniei şi acordării
de azil politic, al cărei mod de organizare şi funcţionare se stabileşte în regulament, aprobat de
Preşedintele Republicii Moldova.72 De competenţa Comisiei respective ţine examinarea
materialelor despre: dobîndirea cetăţeniei Republicii Moldova; renunţarea la cetăţenia Republicii
Moldova; reintegrarea în cetăţenia Republicii Moldova; retragerea cetăţeniei; acordarea azilului
politic, precum şi petiţiile cetăţenilor privind problemele cetăţeniei; propunerile privind
elaborarea proiectelor de legi şi alte acte normative ce reglementează problemele cetăţeniei.

68
Art. 6 din Legea cetăţeniei Republicii Moldova nr. 1024 din 02.06.2000.
69
Art.88 lit.c) din Constituţia Republicii Moldova, art. 27 din Legea cetăţeniei Republicii Moldova nr. 1024 din
02.06.2000.
70
Regulamentul este aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr.197 din 12 martie 2001 // Monitorul Oficial nr.31-34 /
232 din 22.03.2001
71
Art. 28 din Legea cetăţeniei Republicii Moldova nr. 1024 din 02.06.2000.
72
Decret privind aprobarea componenţei Comisiei pentru problemele cetăţeniei şi acordării de
azil politic de pe lîngă Preşedintele Republicii Moldova nr. 694-II din 28.07.98

42
1.8. Dreptul la libera circulaţie

Libertatea circulaţiei este un drept fundamental al fiecărei persoane, care reprezintă o vocaţie
a acestuia de a decide independent asupra locului şi ţării în care preferă să trăiască, fiind protejat
de Constituţia Republicii Moldova prin art. 27.
Dreptul la libera circulaţie din Legea Supremă stabileşte expres următoarele:
(1) Dreptul la libera circulaţie în ţară este garantat.
(2) Oricărui cetăţean al Republicii Moldova îi este asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul sau
reşedinţa în orice localitate din ţară, de a ieşi, de a emigra şi de a reveni în ţară”.
Dreptul la libera circulaţie este protejat, de asemenea, de art. 2 din Protocolul nr. 4 la
Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libetăţilor fundamentale, şi anume:
1. Oricine se găseşte în mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul să circule în mod liber şi să-şi
aleagă în mod liber reşedinţa sa.
2. Orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa.
3. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrîngeri decît acelea care, prevăzute
de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională,
siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a
moralei, ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
4. Drepturile recunoscute în paragraful 1 pot, de asemenea, în anumite zone determinate, să facă
obiectul unor restrîngeri care, prevăzute de lege, sunt justificate de interesul public într-o
societate democratică.
Art. 12 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice prevede că,
1.Orice persoană care se află în mod legal pe teritoriul unui stat are acolo dreptul de a circula
liber şi de a-şi alege liber reşedinţa.
2. Orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv propria sa ţară.
3. Drepturile sus-menţionate nu pot face obiectul unor restricţii decît dacă acestea sunt
prevăzute prin lege, necesare pentru a ocroti securitatea naţională, ordinea publică, sănătatea şi
moralitatea public sau drepturile şi libertăţile altora şi sunt compatibile cu celelalte drepturi
recunoscute în prezentul Pact.
4. Nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de dreptul de a intra în ţară.
Prevederi similare se conţin şi în art. 1 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.
Convenţia europeană include două aspecte în domeniul de aplicare a articolului 2 al Protocolului
nr. 4 CEDO. În primul rînd, acest articol garantează dreptul de a circula în mod liber pe teritoriul
unui stat şi de a-şi stabili reşedinţa pe acest teritoriu, cu condiţia ca persoana în cauză să se afle
în mod legal în acel loc. Articolul acesta nu recunoaşte, aşadar, dreptul de a intra pe teritoriul
unui stat sau de a obţine regularizarea unei şederi ilegale. În al doilea rînd, este prevăzut dreptul
oricărei persoane de a părăsi orice ţară, inclusiv pe a sa.
Prevederile constituţionale din art. 27 reglementează ambele aspecte ale dreptului la libera
circulaţie: aspectul intern – libera circulaţie şi stabilre a domiciliului în ţară şi aspectul extern –
dreptul de a ieşi liber şi reveni în ţară.
Garanţii ale dreptului la libera circulaţie se conţin şi în cadrul normativ naţional care
stabileşte proceduri şi criterii legate nemijlocit de exercitarea acestui drept. Printre aceste acte
pot fi menţionate:
Legea cu privire la ieşirea şi intrarea în Republica Moldova nr. 269 din 09.11.94, care garantează
cetăţenilor Republicii Moldova, cetăţenilor străini şi apatrizilor dreptul de ieşire şi intrare în
43
Republica Moldova, stabileşte restricţii temporare la acest drept, reglementează modul de
eliberare a actelor de ieşire şi intrare şi de soluţionare a litigiilor privind eliberarea acestor acte.
În Legea privind frontiera de stat a Republicii Moldova nr. 108 din 17.05.94 este prevăzut
conţinutul şi instituirea regimului punctelor de trecere a frontierei de stat, împuternicirile
autorităţilor publice în domeniul pazei frontiereri de stat73, etc.
În special, Legea stabileşte împuterniciri în domeniul pazei frontierei de stat autorităţilor publice
locale din raioanele de frontieră cu privire la: asigurarea condiţiilor pentru paza frontierei de stat
de către trupele şi organele împuternicite prin lege să execute această activitate, emiterea în acest
scop a actelor normative şi dispoziţiilor în limitele stabilite de lege; atribuirea în condiţiile legii
terenurilor de pămînt pentru necesităţile pazei frontierei de stat, exercitarea controlului asupra
folosirii pămîntului şi respectării legislaţiei cu privire la protecţia mediului înconjurător pe aceste
sectoare; supravegherea executării pe teritoriul lor a legislaţiei cu privire la frontiera de stat de
către toate întreprinderile, instituţiile, organizaţiile, asociaţiile publice şi cetăţeni.74
Cetăţenii străini şi apatrizii, în conformitate cu prevederile Legii cu privire la statutul juridic
al cetăţenilor străini şi al apatrizilor în Republica Moldova nr. 271 din 10.11.9475, au dreptul de a
circula pe teritoriul Republicii Moldova şi de a stabili domiciliul în modul stabilit de legislaţia în
vigoare. Totodată Legea vizată stabileşte responsabilitatea pentru încălcarea legislaţiei în
vigoare, condiţiile în care are loc reducerea termenului de şedere şi modalitatea de expulzare a
cetăţenilor străini şi a apatrizilor.
Actele de identitate din sistemul naţional sunt prevăzute în Legea privind actele de
identitate din sistemul naţional de paşapoarte nr. 273 din 09.11.9476, iar Regulamentul77 aprobat
prin Hotărîrea Guvernului cu privire la măsurile suplimentare de realizare a Sistemului naţional
de paşapoarte nr. 376 din 06.06.95 stabileşte modul de perfectare şi eliberare a actelor de
identitate, precum şi modul de ieşire din şi intrare în Republica Moldova.
Curtea Constituţională – unica autoritate de jurisdicţie constituţională s-a expus în legătură
cu exercitarea controlului constituţionalităţii unor acte normative, în aspectul respectării
dreptului la libera circulaţie, în Hotărîrea nr. 16 din 19.05.199778
Existenţa instituţiei "viza de reşedinţă" în legislaţia Republicii Moldova, utilizarea ei
în raporturile sociale vine în contradicţie cu normele şi principiile constituţionale (art.27 şi

73
Art. 1 din Legea privind frontiera de stat a Republicii Moldova nr.108 din 17.05.94:
Frontiera de stat a Republicii Moldova este linia ce desparte pe uscat şi pe apă teritoriul Republicii Moldova de
teritoriile statelor vecine, iar în plan vertical delimitează spaţiul aerian şi subsolul Republicii Moldova de spaţiul
aerian şi subsolul statelor vecine.
74
Art. 24 din Legea privind frontiera de stat a Republicii Moldova nr.108 din 17.05.94.
75
Art. 16 din Legii cu privire la statutul juridic al cetăţenilor străini şi al apatrizilor în Republica Moldova nr. 271
din 10.11.94 //Monitorul Oficial al R.Moldova nr.20/234 din 29.12.1994.
76
Art.1 din Legea privind actele de identitate din sistemul naţional de paşapoarte nr. 273 din 09.11.94 //Monitorul
Oficial 9/89, 09.02.1995.
Actele de identitate din sistemul naţional de paşapoarte sînt: toate tipurile de paşapoarte, de buletine de identitate,
permisele de şedere, documentele de călătorie ale refugiaţilor (Convenţia cu privire la statutul refugiaţilor din 28
iulie 1951) şi ale beneficiarilor de protecţie umanitară.
77
Regulamentul cu privire la modul de perfectare şi eliberare a actelor de identitate ale Sistemului naţional de
paşapoarte aprobat prin Hotărîrea Guvernului cu privire la măsurile suplimentare de realizare a Sistemului naţional
de paşapoarte nr. 376 din 06.06.95
78
Hotărîrea Curţii Constituţionale privind controlul constituţionalităţii dispoziţiilor pct.10 alin.2 din Regulamentul
cu privire la modul de perfectare şi eliberare a actelor de indentitate ale Sistemului naţional de paşapoart
nr.16 din 19.05.97
44
art. 5479), constituind o piedică în exercitarea dreptului cetăţenilor Republicii Moldova la libera
circulaţie.
Curtea Constituţională nu contestă necesitatea înregistrării şi evidenţei populaţiei în stat.
În acelaşi timp, Curtea Constituţională a menţionat că formele şi metodele acestora nu trebuie
să vină în contradicţie cu art. 27 alin. (2) din Constituţie.
Reieşind din cele menţionate de Curte, se impune concluzia că viza de reşedinţă nu poate fi
invocată în exercitarea unui drept, însă aceasta este necesară pentru asigurarea evidenţei
persoanelor.

1.9. Dreptul la proprietate privată şi protecţia acesteia

1. Proprietatea este, atît în sens economic, cît şi juridic, expresia supremă a accesului
oamenilor la posesiunea, folosinţa şi dispoziţia bunurilor, devenind un mod de realizare a
puterii umane asupra bogăţiilor80.
Proprietatea se constituie din bunuri materiale şi intelectuale, adică din dreptul asupra
acestor bunuri, bunurile constituind obiectul dreptului de proprietate81.
În Constituţia Republicii Moldova dreptul la proprietate şi protecţia acesteia îşi găseşte
dezvoltare în mai multe articole:
Articolul 9
Principiile fundamentale privind proprietatea
(1) Proprietatea este publică şi privată. Ea se constituie din bunuri materiale şi
intelectuale.
(2) Proprietatea nu poate fi folosită în detrimentul drepturilor, libertăţilor şi
demnităţii omului.
(3) Piaţa, libera iniţiativă economică, concurenţa loială sînt factorii de bază ai
economiei.

Articolul 46
Dreptul la proprietate privată şi protecţia acesteia
(1) Dreptul la proprietate privată, precum şi creanţele asupra statului sînt garantate.
(2) Nimeni nu poate fi expropriat decît pentru o cauză de utilitate publică, stabilită
potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.
(3) Averea dobîndită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobîndirii se
prezumă.
(4) Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi
confiscate numai în condiţiile legii.
(5) Dreptul de proprietate privată obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia
mediului înconjurător şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte
sarcini care, potrivit legii, revin proprietarului.
(6) Dreptul la moştenire a proprietăţii private este garantat.

Articolul 127

79
Art. 54 din Constituţia Republicii Moldova, Restrîngerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.
80
„Drepturile şi libertăţile fundamentale-sistemul de garanţii”, Ion Creangă, Corneliu Gurin, Chişinu, 2005
81
Ibidem
45
 Proprietatea
(1) Statul ocroteşte proprietatea.
(2) Statul garantează realizarea dreptului de proprietate în formele solicitate de
titular, dacă acestea nu vin în contradicţie cu interesele societăţii.
(3) Proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale.
(4) Bogăţiile de orice natură ale subsolului, spaţiul aerian, apele şi pădurile folosite în
interes public, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, căile de
comunicaţie, precum şi alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietăţii
publice.

Articolul 128
Proprietatea cetăţenilor străini şi a apatrizilor
(1) În Republica Moldova este ocrotită proprietatea altor state, a organizaţiilor
internaţionale, a cetăţenilor străini şi a apatrizilor.
(2) Modul şi condiţiile de exercitare a dreptului de proprietate al persoanelor fizice şi
juridice străine, precum şi al apatrizilor, pe teritoriul Republicii Moldova sînt reglementate
prin lege.

2. Acte internaţionale:

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului proclamă în art.17 că “Orice persoană are

dreptul la proprietate, atît singură, cît şi în asociere cu alţii. Nimeni nu poate fi lipsit în mod
arbitrar de proprietatea sa.”
Dreptul de proprietate nu este prevăzut în cele două Pacte internaţionale ONU din 1966:
Pactul cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale şi Pactul cu privire la drepturile
civile şi politice. Totuşi, întro formulare proclamatorie, art.47 din Pactul internaţional cu
privire la drepturile civile şi politice dispune că “Nici o dispoziţie din Pact nu va fi interpretată
ca aducînd atingere dreptului inerent al tuturor popoarelor de a benificia şi de a se folosi pe
deplin şi în mod liber de bogăţiile şi resursele lor natural”.
Protocolul adiţional la Convenţia europeană a Drepturilor şi Libertăţilor
Fundamentale, în primul său articol, reglementează protecţia dreptului de proprietate în
sistemul internaţional, regional şi european de protecţie a drepturilor omului. Astfel art.1 din
Protocol statuează: “Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.
Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decît pentru o cauză de utilitate publică şi în
condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional”82.
De asemenea, “dreptul de proprietate al oricărei persoane, atît singură, cît şi în asociere”, este
recunoscut prin art.5 lit.d) pct.V din Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor
formelor de discriminare rasială.

3.
Prin faptul că în Constituţie se utilizează noţiunea “publică” şi nu de stat, se dă curs unei
concepţii conform căreia statul nu cuprinde şi unităţile administrative-teritoriale, care la
rîndul lor dispun de proprietate. Astfel, proprietatea publică cuprinde şi proprietatea de stat83.
Constituţia nu defineşte titularul proprietăţii private, deoarece ea poate aparţine oricărui
subiect de drept: cetăeni ai Republicii Moldova, cetăţeni străini, apatrizi, persoane juridice,
inclusiv autorităţi publice şi chiar statul.

82
Art.1 alin.(2) din Protocolul adiţional: „Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta
legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general su pentru
a asigura plata impozitelor ori a altor constribuţii, sau a amenzilor”.
83
“Drepturile şi libertăţile fundamentale-sistemul de garanţii”, Ion Creangă, Corneliu Gurin, Chişinu, 2005
46
 Din punct de vedere juridic, proprietatea îşi găseşte exprimarea nu numai prin dreptul de
proprietate, ci şi prin întregul sistem al celorlalte drepturi patrimoniale.
Aspecte ale dreptului la proprietate privată şi protecţia acesteia sunt reglementate de:
- Codul Civil
- Codul Familiei
- Codul Penal
- Codul Contravenţional
- Codul de executare
- Legea privind administraţia publică locală nr.436 din 28.12.2006
- Legea cu privire la prorietatea publică a unităţilor administrativ-teritoriale nr.523 din
16.07.99
- Legea privind descentralizarea administrativă nr.435 din 28.12.2006
- Legea privind finanţele publice locale nr.397 din 16.10.2003
- Legea privind reabilitarea victimelor represiunilor politice nr.1225 din 08.12.92
- Legea privind indexarea depunerilor băneşti ale cetăţenilor în Banca de Economii nr.1530
din 12.12.2002
- Legea privind administrarea şi deetatizarea proprietăţii publice nr.121 din 04.05.2007
- Legea privatizării fondului de locuinţe nr.1324 din 10.03.93
- Legea condominiului în fondul locativ nr.913 din 30.03.2000
- Legea exproprierii pentru cauză de utilitate publică nr.488 din 08.07.1999
- Legea cu privire la rechiziţiile de bunuri şi prestările de servicii în interes public nr.1384
din 11.10.2002
- Legea cu privire la Guvern nr.64 din 31.05.90
- Legea cu privire la statutul juridic al cetăţenilor străini şi al apatrizilor în Republica
Moldova nr.275 din 10.11.94
- Legea privind partidele politice nr.294 din 21.12.2007, etc.

Proprietatea privată poate avea ca obiect orice bun cu excepţia bunurilor care pot fi doar
proprietate publică exclusivă. Bunurile proprietate privată se află în circuit civil, prin urmare
pot fi înstrăinate, iar în unele cazuri, conform legii, proprietatea privată poate constitui
obiectul exproprierii84.
În raport cu proprietatea, Statul are o dublă poziţie, fiind în acelaşi timp subiect al
dreptului de proprietate privată, dar şi titular al proprietăţii şi puterii publice. Prin garanţia
oferită de Constituţie, statul este impiedicat să facă uz de atributele sale de putere publică
cînd apare ca titular al unei proprietăţi private, în condiţii de egalitate cu alţi titulari ai unui
astfel de drept.
Printre principalele împuternicirile ale Guvernului în domeniul economiei remarcăm
faptul că acesta exercită din însărcinarea Parlamentului, funcţiile de proprietar al
patrimoniului statului, creează condiţiile necesare pentru dezvoltarea tuturor tipurilor de
proprietate şi reglementează, folosind mijloacele economice şi juridice, activitatea tuturor
ramurilor economiei şi a subiecţilor proprietăţii pe teritoriul Republicii Moldova85.
Avînd în vedere că prevederile art.9 şi art.127 din Constituţia Republicii Moldova sunt
dezvoltate şi de Legea privind privind administraţia public locală, este important de reliefat
faptul că art.4 din Legea nominalizată statuează că unităţile administrativ-teritoriale sunt
persoane juridice de drept public şi dispun, în condiţiile legii, de un patrimoniu distinct de cel
al statului şi al altor unităţi administrativ-teritoriale.
Astfel, subiecţi ai dreptului de proprietate publică a unităţilor administrativ-teritoriale sînt
autorităţile administraţiei publice a satului, comunei, oraşului, municipiului, raionului,
unităţii teritoriale autonome Găgăuzia, care exercită acest drept în numele colectivităţii din

84
Ibidem
85
Art.12 alin.(1), (2) din Legea cu privire la Guvern nr.64 din 31.05.90
47
 teritoriul unităţii administrativ-teritoriale respective86. Reglementări privind atribuţiile
subiecţilor vizaţi în raport cu dreptul la proprietate, se conţin în Legea privind administraţia
public locală87.
Este semnificativ faptul că la examinarea atît a cadrului legal internaţional cît şi a celui
naţional, primul lucru de care trebuie să se ţină cont este interpretarea extrem de vastă
atribuită conceptului de proprietate sau bunuri. În acest context, art.1 din Protocolul nr.1 din
CEDO, cuprinde o serie de bunuri economice: bunuri mobile sau imobile, bunuri corporale
sau incorporale, aşa cum sunt acţiunile, brevetele, dreptul la pensie, dreptul proprietarului
funciar la arendă, bunuri economice legate de administrarea afacerii, dreptul la exercitarea
unei profesiuni, o revendicare juridică, etc88.
De asemenea, fenomenul privatizării a generat o nouă abordare a conceptului de
proprietate privată în Republica Moldova. În speţa Bramelid şi Malmstrom v Suedia (1982),
Comisia Europeană a Drepturilor Omului a examinat natura complexă a acţiunilor care
constituie nişte certificate care atribuie deţinătorului dreptul de proprietate asupra unei
societăţi, împreună cu drepturile aferente, fapt ce angajează o creanţă indirectă asupra
bunurilor companiei. În consecinţă, Comisia a statuat că „indiscutabil, acţiunile prezentă o
valoare economică şi constituie bunuri”89.
Până la 30 iunie 2008, dintre cele 123 de hotărâri adoptate de Curtea Europeană a
Drepturilor Omului (Curtea) în cauzele contra Moldovei, în 59 de hotărâri a fost constatată
cel puţin o încălcare a dreptului la protecţia proprietăţii, garantat de a art.1 al Protocolului
nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (CEDO). Aceasta înseamnă că 47,96 %
dintre toate hotărârile adoptate de Curte contra Moldovei sunt hotărâri în care a fost
constatată încălcarea dreptului la protecţia proprietăţii90.
În cauzele moldoveneşti, Curtea a constatat încălcarea dreptului garantat de a art. 1 al
Protocolului nr. 1 la CEDO din următoarele motive:
neexecutarea sau executarea tardivă a hotărârilor judecătoreşti;
casarea neregulamentară a hotărârilor judecătoreşti;
împiedicarea ilegală a reclamantului de a se folosi de licenţele sale sau anularea
licenţelor;
neacordarea unei pretenţii legitime şi
lipsirea de proprietate.
În 2009, Curtea a adoptat 9 hotărîri de constatare a violării art.1 din Protocol 1 la CEDO,
ce vizau neexecutarea hotărîrilor judecătoreşti, lipsirea de proprietate în urma anulării
privatizării din motive neimputabile reclamantului, casarea hotărîrilor judecătoreşti
irevocabile prin aplicarea improprie a revizuirii91.

86
Art.4 alin.(1) din Legea cu privire la proprietatea publică a unităţilor administrativ-teritoriale
87
A se vedea capitolul “Dreptul de petiţionare”
88
„Dreptul de proprietate, Ghid privind punerea în aplicare a articolului 1 al Protocolului nr.1 din Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului”, Monica Carss-Frisk
89
Ibidem
90
http://www.lhr.md/2/98.html
91
Ceborari şi Alţii, Decev, Olaru şi Alţii, Fedotov, Străisteanu şi Alţii, Baroul Partner-A., Ipteh S.A., Eugenia şi Doina
Duca - http://www.lhr.md/2/101.html
48
1.10. Viaţa intimă, familială şi privată

Dreptul la viaţă privată este unul dintre drepturile fundamentale ale omului. Conceptul a fost
explicat mai întîi ca „dreptul de a fi lăsat în pace”, însă el a evoluat pînă în zilele noastre într-un
concept mai larg, care ar putea fi definit ca dreptul unei persoane fizice de a decide cîtă
informaţie personală să divulge, cui şi pentru ce anume.
Viaţa privată cuprinde toate aspectele activităţii individuale a omului, faptele, acţiunile şi
relaţiile în care el se manifestă ca individ. Statul, fiind exponentul puterii publice, nu trebuie să
se amestece în viaţa privată a individului. Anume pentru a se garanta respectul faţă de om şi
pentru a se asigura protecţia lui, în Constituţie a fost înscris articolul 28, conform căruia

Statul respectă şi ocroteşte viaţa intimă, familială şi privată

Totodată, Republica Moldova este parte la o serie de acte internaţionale cu privire la drepturile
omului, ale căror norme, unanim acceptate, au menirea de a proteja viaţa privată a fiinţei umane
– Declaraţia Universală a Drepturilor Omului92, Pactul internaţional cu privire la drepturile civile
şi politice93, Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale94, Convenţia pentru protecţia persoanelor referitor la prelucrarea automatizată a
datelor cu caracter personal.
Constituţia şi marile tratate internaţionale impun tuturor – autorităţilor publice, organelor de
drept, persoanelor fizice şi juridice, mijloacelor de informare în masă etc. să respecte şi să
ocrotească aspectele menţionate ale vieţii omului de orice imixtiune din partea oricărui subiect
de drept, recunoscîndu-se implicit dreptul fiecărui om la viaţă intimă, familială şi privată.
Respectiv, statului îi revine nu numai obligaţia negativă de a apăra individul împotriva
ingerinţelor de orice natură ale autorităţilor publice în sfera vieţii sale private, dar şi obligaţia
pozitivă de a lua măsurile necesare pentru a proteja dreptul la viaţa intimă, familială şi privată.
După cum se poate observa, Constituţia utilizează trei noţiuni, care nu sunt definite expres.
Stabilirea concretă a dimensiunilor lor rămîne pe seama comentariilor, a ştiinţei şi a autorităţilor
care operează cu ele într-un context determinat. Deşi, la nivel naţional cele trei noţiuni sunt în
corelaţie şi se explică reciproc, la nivel internaţional sunt utilizate noţiunile de viaţă privată şi de
familie. Sfera acestor valori este cuprinzătoare şi face referire la mai multe aspecte care ţin de
viaţa individului, raportate la persoana sa, la viaţa privată, la familia din care face parte, la locul
în care trăieşte, la legăturile pe cale le poate stabili în diverse moduri de comunicare cu ceilalţi
membri ai societăţii.
În prezent, noţiunea de viaţă privată înglobează atît aspecte „tradiţionale", precum dreptul la
imagine, starea civilă a persoanei, identitatea, starea de sănătate, integritatea fizică şi morală,

92
Art. 12: “Nimeni nu va fi obiectul unor imixtiuni arbitrare în viaţa sa particular, în familia sa, în domiciliul său ori
în corespondenţă, nici al unor atingeri ale onoarei sau reputaţiei sale. Orice persoană are dreptul la protecţia legii
împotriva unor astfel de imixtiuni sau atingeri”.
93
Art. 17: “Nimeni nu va fi supus vreunor imixtiuni arbitrare sau ilegale în viaţa particular, în familia, domiciliul sau
corespondenţa sa, nici la atingeri ilegale aduse onoarei şi reputaţiei sale. Orice persoană are dreptul la protecţiea
legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri.
94
Art. 8: “orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a
corespondenţei sale. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decît în măsura
în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratic, este
necesară pentru securitatea naţională, siguranţa public, bunăstarea economic a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea
faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a morale, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
49
apartenenţa religioasă, viaţa sentimentală, dreptul la corespondenţă şi domiciliu, dar şi aspecte
„moderne", legate de percepţii noi în viaţa socială referitoare la avort, homosexualitate,
transsexualitate. Recent, ca urmare a dezvoltării mijloacelor de comunicare în masă, au fost
iniţiate dezbateri cu privire la interceptările telefonice sau ale corespondenţei electronice, la
utilizarea bazelor de date personale păstrate în fişiere informatizate prin raportarea conţinutului
dreptului la viaţa privată. Din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului rezultă că
noţiunea de viaţă privată, fiind una largă, cuprinde integritatea fizică şi morală a persoanei;
identitatea fizică şi socială a individului, inclusiv identitatea sa sexuală; dreptul la dezvoltare sau
la prosperare personală; dreptul de a întreţine şi/sau a dezvolta relaţii cu alte fiinţe umane şi
lumea exterioară.
Viaţa familială este o noţiune largă, care cuprinde aspecte legate de viaţa de familie, fără
distincţie între familia legal constituită şi o relaţie de fapt, raporturile între părinţi şi copii,
încredinţarea copiilor după divorţ, adopţia, încredinţarea copilului unor instituţii publice,
expulzarea unor străini de către autorităţile naţionale.
În mod special, aspectele vieţii de familie sunt tratate într-o serie de articole constituţionale 95,
Codul familiei, Codul civil şi multe acte normative în domeniul protecţiei sociale.
Prin consacrarea dreptului la viaţă intimă, familială şi privată în Constituţie, s-a creat cadrul
juridic al reglementărilor ce au apărut sau vor apare în domeniile respective – Codul de
procedură civilă, Codul de procedură penală, Legea privind accesul la informaţie nr. 982 din
11.05.2000, Legea privind activitatea particulară de detectiv şi pază nr. 283 din 04.07.2003,
legea cu privire la agentul guvernamental nr. 353 din 28.10.2004, legea privind prevenire şi
combaterea traficului de fiinţe umane nr. 241 din 20.10.2005, Legea cu privire la drepturile şi
responsabilităţile pacientului nr. 263 din 27.10.2005, Legea cu privire la protecţia datelor cu
caracter personal nr. 17 din 15.02.2007, Legea cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în
familie nr. 45 din 01.03.2007, Legea cu privire la libertatea de exprimare nr. 64 din 23.04.2010
ş.a.
Respectarea confidenţialităţii informaţiei despre viaţa privată a individului este o obligaţie a
tuturor persoanelor, inclusiv a reprezentanţilor autorităţilor publice şi a exponenţilor puterii de
stat.
Astfel, judecătorii sunt obligaţi să asigure protejarea informaţiilor despre viaţa privată şi intimă a
persoanelor prin judecarea cauzei în şedinţă secretă96 sau închisă97; toţi specialiştii implicaţi în
acordarea serviciilor de sănătate sau în cercetarea biomedicală sunt obligaţi să asigure
confidenţialitatea informaţiilor cu privire la solicitarea de asistenţă medicală, examinare,
tratament şi a altor informaţii care constituie secret medical98; colaboratorii organelor de drept le
revine obligaţia să nu divulge informaţia privind urmărirea penală99 etc.
Odată cu automatizarea şi informatizarea proceselor legate de existenţa umană şi în special în
ceea ce priveşte interacţiunea cetăţenilor cu atît cu sectorul privat, cît şi cu sectorul public a

95
Art. 48 “Familia”, Art. 49 “Protecţia familiei şi a copiilor orfani”, Art. 50 “Ocrotirea mamei, copiilor şi a tinerilor”
96
Art. 23 (3) din Codul de procedură civilă: „Instanţa de judecată poate dispune judecarea pricinii în şedinţă
secretă pentru a preveni divulgarea unor informaţii care se referă la aspectele intime ale vieţii, care lezează
onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională ori la alte circumstanţe care ar putea prejudicia interesele
participanţilor la proces, ordinea publică sau moralitatea”.
97
Art.15 (4) din Codul de procedură penală: „Probele care confirmă informaţia despre viaţa privată şi intimă a
persoanei, la cererea acesteia, se examinează în şedinţă de judecată închisă.
98
Art. 12 (2) din Legea cu privire la drepturile şi responsabilităţile pacientului.
99
Art. 212 din Codul de procedură penală
50
devenit din ce în ce mai important subiectul vieţii private în contextul protecţiei datelor cu
caracter personal. Prin date cu caracter personal se înţeleg acele informaţii, care pot fi puse
direct sau indirect în legătură cu o persoană fizică identificată sau identificabilă, cum ar fi cu
titlu de exemplu, numele, prenumele, adresa, telefonul, imaginea etc.
În Republica Moldova, apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, în special a
dreptului la viaţă privată în legătură cu transmiterea transfrontalieră a datelor cu caracter
personal îi revine Centrului Naţional pentru Protecţia Datelor cu Caracter Personal, 100 care este
o autoritate publică autonomă, independentă faţă de alte autorităţi publice, persoane fizice şi
juridice, care îşi exercită atribuţiile ce îi sunt date în competenţă prin Legea cu privire la
protecţia datelor cu caracter personal.
Pentru a realiza obligaţia de respectare şi ocrotire a vieţii intime, familiale şi private, statul a
instituit sancţiuni împotriva atingerilor aduse acestui drept. Convenţional, sancţiunile ar putea fi
clasificate în:
administrative sau penale, care stabilesc răspundere pentru următoarele infracţiuni sau
contravenţii:
violarea intimităţii, adică culegerea ilegală sau răspîndirea cu bună- ştiinţă a informaţiilor
despre viaţa privată a persoanei fără consimţămîntul acesteia;101 violarea dreptului la secretul
scrisorilor, telegramelor, coletelor şi altor trimiteri poştale , al convorbirilor telefonice şi
înştiinţărilor telegrafice, cu încălcarea legislaţiei;102 pătrunderea sau rămînerea ilegală în
domiciliul sau în reşedinţa unei persoane fără consimţămîntul acesteia; 103 accesul ilegal la
informaţia computerizată;104 producere,deţinerea sau utilizarea ilegală a mijloacelor tehnice
speciale pentru obţinerea ascunsă a informaţiei;105
difuzarea, adică facerea publică a unor informaţii despre viaţa privată a persoanei, fără
autorizarea acesteia; divulgarea informaţiei confidenţiale privind examenul medical de depistare
a contaminării cu virusul HIV/SIDA;106 divulgarea tainei mărturisirii de către un deservent al
cultului religios;107 divulgarea secretului adopţiei;108 divulgarea datelor urmăririi penale;109
divulgarea informaţiilor din declaraţiile cu privire la venituri şi proprietate.110
cu caracter civil, care se aplică atunci, cînd atingerile aduse vieţii private sunt susceptibile a
cauza prejudicii de natură civilă. În temeiul legislaţiei civile, persoana poate cere şi obţine
despăgubiri atît pentru cauzarea de prejudicii, cît şi pentru propriu-zisa violare a dreptului la
viaţă intimă, familială şi privată.
Persoanele publice şi persoanele fizice care exercită funcţii publice au şi ele dreptul la
respectarea vieţii private şi de familie. Totodată, informaţia despre viaţa lor privată şi de familie
poate fi dezvăluită în cazurile în care ea prezintă un interes public. Însă răspîndirea acestor
informaţii nu trebuie să aducă prejudicii nejustificate terţilor. În toate cazurile trebuie să fie

100
Punctul 2 din Regulamentul Centrului Naţional pentru Protecţia Datelor cu Caracter Personal, aprobat pein
Legea nr. 182 din 10.07.2008.
101
Art. 177 din Codul penal
102
Art. 178 din Codul penal
103
Art. 179 din Codul penal
104
Art. 259 din Codul penal
105
Art. 261 din Codul contravenţional
106
Art. 75 din Codul contravenţional
107
Art. 54 (7) din Codul contravenţional
108
Art. 204 din Codul penal
109
Art. 315 din Codul penal
110 1
Art. 330 din Codul penal
51
evaluat echilibrul între drepturile individului şi interesul public, fiind aplicat principiul
proporţionalităţii. Principiul proporţionalităţii recunoaşte că drepturile omului nu sunt absolute şi
că exercitarea drepturilor unui individ trebuie întotdeauna să fie apreciate în raport cu interesul
public mai larg sau cu interesele statului.
În acest context este de menţionat, că dreptul la viaţă intimă, familială şi privată nu este absolut,
exerciţiul său putînd fi limitat în temeiul art. 54 din Constituţie. Astfel, limitarea exerciţiului
dreptului în cauză poate fi impusă, cu respectarea unor proceduri legale, în cazuri expres
stabilite, cum ar fi: decăderea din drepturile părinteşti, plata pensiei alimentare pentru
întreţinerea copilului, spitalizarea forţată şi tratamentul forţat, percheziţiile autorizate de
judecătorul de instrucţie etc.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat Republica Moldova în repetate rînduri
pentru ingerinţa în viaţa privată şi de familie, materializată, în special, prin publicarea
declaraţiilor defăimătoare într-un ziar şi neasigurarea protecţiei reputaţiei111, refuzul autorităţilor
de a introduce în actele de identitate etnia reclamantului112, lipsa garanţiilor suficiente în
legislaţie pentru a preveni interceptarea abuzivă a convorbirilor telefonice 113,lipsa garanţiei
protecţiei confidenţialităţii avocat-client la percheziţia biroului şi a locuinţei unui avocat114,
intrarea ilegală a colaboratorilor poliţiei în ograda casei reclamantului115, interdicţia pentru
reclamantul deţinut de a avea întrevederi cu familia sa116, cenzurarea corespondenţei
deţinuţilor117

1.11. Dreptul la căsătorie şi de a întemeia o familie

Cu siguranţă că la prima vedere cititorul va fi cuprins de confuzie din cauza dilemei referitor la
interpretarea „dreptul la căsătorie şi de a întemeia o familie” prin prisma a două drepturi
distincte, sau a două drepturi strîns legate între ele.Constituţia Republicii Moldova stipulează
următoarle:
Articolul 48. Familia
(1)Familia constituie elementul natural şi fundamental al societăţii şi are dreptul la ocrotirea din
partea societăţii şi a statului.

111
Cauza Petrenco contra Molovei (cererea nr. 20928/05, hotărîrea din 30 martie 2010, definitivă la 04 octombrie
2010)
112
Cauza Ciubotaru contra Moldovei (cererea nr. 27138/04, hotărîrea din 27 aprilie 2010, definitivă la 27 iulie
2010)
113
Cauza Iordachi şi alţii contra Moldovei (cererea nr 25198/02, hotătîrea din 10 februarie 2009, definitivă la 14
septembrie 2009)
114
Cauza Mancevschi contra Moldovei (cererea nr. 33066/04, hotărîrea din 07 octombrie 2008, definitivă la 07
ianuarie 2009)
115
Cauza Guţu contra Moldovei (cererea nr. 20289/02, hotărîrea din 07 iunie 2007, definitivă la 07 septembrie
2007)
116
Cauza Ciorap contra Moldovei (cererea nr. 12066/02, hotărîrea din 19 iunie 2007), Ostrovar contra Moldovei
(cererea nr.35207/03, hotărîrea din 13 septembrie 2005)
117
Cauza Ciorap contra Moldovei (cererea nr. 12066/02, hotărîrea din 19 iunie 2007), Ostrovar contra Moldovei
(cererea nr.35207/03, hotărîrea din 13 septembrie 2005), Şarban contra Moldovei (cererea nr. 3456/05, hotărîrea
din 04 octombrie 2005, definitivă la 04 ianuarie 2006)
52
(2)Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între bărbat şi femeie, pe egalitatea lor în
drepturi şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea
copiilor.
(3)Condiţiile de încheiere, de desfacere şi de nulitate a căsătoriei se stabilesc prin lege.
(4)Copiii sînt obligaţi să aibă grijă de părinţi şi să le acorde ajutor.
După cum se poate observa, în prevederile art. 2 se menţionează că „familia se întemeiază pe
căsătoria liber consimţită între bărbat şi femeie”, prin urmare familia apare doar în urma
căsătoriei.
Acest fapt este confirmat şi prin prevederile actelor internaţionale la care Republica Moldova
este parte.
Astfel, art.16 al Declaraţiei Universale a drepturilor omului care stipulează că cu începere de la
vîrsta nubilă, bărbatul şi femeia fără nici orestricţie în privinţa rasei, cetăţeniei sau religiei, au
dreptul să secăsătorească şi să întemeieze o familie118.
Convenţia din 04.11.50 pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale119, prin
prevederile art. 12 afirmă acelaşi fapt, specificînd suplimentar că exercitarea acestui drept se
reglementează conform legislaţiei naţionale.
În acelaşi context este important să menţionăm şi art. 23, alin. (2) din Pactul internaţional din
16.12.66 cu privire la drepturile civile şi politice.
Prin sintagma „potrivit dispoziţiilor naţionale privitoare la exerciţiul acestui drept”, prezentă în
textul art. 12 al Convenţiei din 04.11.50 pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, am putea interpreta că se are în vedere dreptul unic la căsătorie şi la întemeierea
unei familii.Cu toate acestea, jurisprudenţa organelor Convenţiei a evoluat însensul recunoaşterii
a două drepturi distincte reglementate de art. 12: dreptul la căsătorie şi dreptul la întemeierea
unei familii120.
Diferenţa constă în faptul că, dreptul de a întemeia o familie, deşi strîns legat de cel la căsătorie,
nu este condiţionat de acesta; un cuplu care nu poate procrea sau creşte copii nu are a fi lipsit de
dreptul la căsătorie. În orice caz, conţinutul dreptului de a întemeia o familie este dat de dreptul
de a avea copii, deci de a procrea, precum şi de dreptul de a adopta copii121.
Un alt aspect important rămîne a fi principiul potrivit căruia căsătoria este liber consimţită între
bărbat şi femeie, ceea ce presupune un tratament egal al celor doi şi nu admite careva ingerinţe
externe, ce ar putea determina o decizie în acest sens, fără ca aceasta să fie consimţităreciproc.
La nivel naţional, dreptul la căsătorie şi de a întemeia o familie, este reglementat în principal prin
prevederile prevăzute la articolele 5- 15 ale Codului Familiei Republicii Moldova.
Conform prevederilor art. 5al Legii prenotate, toate persoanele căsătorite au drepturi şi obligaţii
egale în relaţiile familiale122. Drepturile şi obligaţiile familiale sînt legate de titularii lor şi nu pot
fi cedate persoanelor terţe123. Deci,drepturile şi obligaţiile juridice ale soţilor iau naştere din ziua
înregistrării căsătoriei124.

118
Art. 16 alin. (1), Declaraţia Universală a drepturilor omului din 10.12.48.
119
Sau Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
120
A se vedea „Convenţia europeană a drepturilor omului, Comentariu pe articole”, Ediţia 2, Editura C.H.Beck, Bucureşti
2010, pag. 906
121
A se vedea „Convenţia europeană a drepturilor omului, Comentariu pe articole”, Ediţia 2, Editura C.H.Beck, Bucureşti 2010,
pag. 913.
122
Alin.(1) al art. 5 din Codul Familiei.
123
Alin.(2) al art. 5 din Codul Familiei.
124
Alin.(2) al art. 9 din Codul Familiei.
53
Încheierea căsătoriei are loc la organele de stare civilă125 şi presupune respectarea unei proceduri
care prevede atingerea vîrstei matrimoniale126, depunerea unei declaraţii de căsătorie127, precum
şi respectarea condiţiilor128 şi modalităţilor129 de încheiere a căsătoriei.
Totodată, persoanele care doresc să se căsătorească sînt supuse unui examen medical gratuit
obligatoriu, al căror rezultate se comunică numai persoanelor examinate, eliberîndu-se un
certificat ce atestă trecerea controlului respectiv, care se prezintă organului de stare civilă.
Modul, termenul şi limitele examenului medical sînt stabiliteprin Ordinul Ministerului Sănătăţii
şi Ministerului Justiţiei, nr. 396/59 din 06.09.05, privind organizarea şi examinarea medicală a
tinerilor înainte de căsătorie.
Mai sus am menţionat că rezultatel examenului medical se comunică numai persoanelor
examinate. Această necesitate apare în contextul în care informaţia respectivă, în conformitate cu
prevederile art. 1 şi art. 4 din Legea cu privire la protecţia datelor cu caracter personal, nr. 17-
XVI din 15.02.2007, este calificată drept date cu caracter personal, a căror prelucrare
necorespunzătoare ar permite identificarea directă sau indirectă a persoanei, lezîndu-i astfel
drepturile şi libertăţile la inviolabilitatea vieţii private, la secretul personal şi familial.
Anterior am menţionat că încheierea căsătoriei are loc la organele de stare civilă. În conformitate
cu legislaţia naţională130, sistemul organelor de stare civilă se compune din Serviciul Stare Civilă
şi oficiile lui teritoriale. Serviciul Stare Civilă este subordonat Ministerului Justiţiei.
În acest context şi în conformitate cu legislaţia în vigoare, autorităţile administraţiei publice
locale, în specialîn oraşe, comune şi sate, exercită atribuţiile de stare civilă. Înregistrarea naşterii,
căsătoriei şi decesului se efectuează în cadrul primăriilor unităţilor administrativ-teritoriale
respective. Consiliul oraşului, comunei, satului, prin decizie, va abilita secretarul consiliului ori
alt funcţionar al primăriei respective cu exercitarea atribuţiilor de stare civilă131.

1.12. Dreptul de vot şi dreptul de a fi ales

2. Dreptul la alegeri libere, cu vot secret, în condiţiile care asigură libera exprimare a opiniei
poporului, constituie baza oricărei societăţi democratice132.

125
Alin.(1) al art. 9 din Codul Familiei.
126
În conformitate cu art. 14 al Codului Familiei, vîrsta matrimonială minimă este 18 ani.Pentru motive temeinice, se poate
încuviinţa încheierea căsătoriei cu reducerea vîrstei matrimoniale, dar nu mai mult decît cu doi ani. Reducerea vîrstei
matrimoniale va fi încuviinţată de autoritatea administraţiei publice locale în a cărei rază teritorială îşi au domiciliul persoanele
care doresc să se căsătorească, în baza cererii acestora şi acordului părinţilor minorului.
127
Conform prevederilor art. 10 din Codul Familiei, declaraţia de căsătorie se depune personal de cetăţenii care doresc să se
căsătorească la organul de stare civilă în a cărui rază teritorială se află domiciliul unuia dintre ei sau al părinţilor unuia dintre ei.
În declaraţia de căsătorie, viitorii soţi trebuie să indice că nu există nici un impediment legal la căsătorie. Depunerea declaraţiei
de căsătorie şi înregistrarea căsătoriei au loc în modul stabilit pentru înregistrarea de stat a actelor de stare civilă.
128
Vezi art. 11 din Codul Familiei. Trebuie să menţionăm că şi în cazul legislaţiei naţionale principiul în baza căruia este
încheiată căsătoria este consimţămîntul reciproc, neviciat, exprimat personal şi necondiţionat, al bărbatului şi femeii care se
căsătoresc.
129
Vezi prevederile art. 12 din Codul Familiei.
130
Alin. (1), art. 14 din Legea privind actele de stare civilă nr. 100-XV din 26.04.2001
131
Vezi alin. (3), art. 16 din Legea privind actele de stare civilă nr. 100-XV din 26.04.2001
132
Comisia Europeană a Drepturilor Omului, decizie din 5 noiembrie 1969, în cauza Danemarca, Norvegia, Regatul
Unit şi Suedia împotriva Greciei
54
 Întruchiparea dreptului cetăţenilor de a participa la alegerea reprezentanţilor lor în
autorităţile publice o constituie art.38 din Constituţia Republicii Moldova:
Dreptul de vot şi dreptul de a fi ales
(1) Voinţa poporului constituie baza puterii de stat. Această voinţă se exprimă prin
alegeri libere, care au loc în mod periodic prin sufragiu universal, egal, direct, secret şi
liber exprimat.
(2) Cetăţenii Republicii Moldova au drept de vot de la vîrsta de 18 ani, împliniţi pînă
în ziua alegerilor inclusiv, excepţie făcînd cei puşi sub interdicţie în modul stabilit de lege.
(3) Dreptul de a fi aleşi le este garantat cetăţenilor Republicii Moldova cu drept de
vot, în condiţiile legii.

Unul din drepturile indispensabile fiinţei umane este cel de a participa la administrarea
treburilor publice, care şi-a găsit reflectarea în Constituţia Republicii Moldova la art.39 intitulat
Dreptul la administrare.

Dreptul la administrare
(1) Cetăţenii Republicii Moldova au dreptul de a participa la administrarea
treburilor publice nemijlocit, precum şi prin reprezentanţii lor.

În dezvoltarea prevederilor despre dreptul la administrare, legiuitorul constituant se referă şi

la accesul liber la funcţiile publice, stabilind în conţinutul art.39 alin.(2) din Constituţie:

Dreptul la administrare
(2) Oricărui cetăţean i se asigură, potrivit legii, accesul la o funcţie publică.

Concomitent, Constituţia Republicii Moldova, într-o serie de articole (art.38, 43, 68-71, 78-
81, 98-101, 112, 116, 122, 124-125, 133, 134, 138, etc.) stipulează garanţiile legale, dar şi
condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească persoana pentru a putea fi aleasă sau pentru a ocupa
în alt mod funcţii publice.

3. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prevede în art.21 că “Orice persoană are

dreptul de a lua parte la conducerea treburilor publice ale ţării sale, fie direct, fie prin
reprezentanţi liber aleşi. Orice persoană are dreptul de acces egal la funcţiile publice din
ţară sa. Voinţa poporului trebuie să constituie baza puterii de stat; această voinţă trebuie
să fie exprimată prin alegeri nefalsificate, care să aibă loc în mod periodic prin sufragiu
universal, egal exprimat prin vot secret sau urmînd o procedură echivalentă care să
asigure libertatea votului”.
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice stabileşte în art.25 că “Orice
cetăţean are dreptul şi posibilitatea, fără nici una dintre discriminările la care se referă art.2 133 şi
fără restricţii rezonabile: a) de a lua parte la conducerea treburilor publice, fie direct, fie prin
intermediul unor reprezentanţi liber aleşi; b) de a alege şi de a fi ales, în cadrul unor alegeri
periodice, oneste, cu sufragiu universal şi egal şi cu scrutin secret, asigurînd exprimarea liberă a
voinţei alegătorilor; c) de a avea acces, în condiţii generale de egalitate, la funcţii publice din ţara
sa”.
Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în art.3
stabileşte dreptul la alegeri libere, stipulînd în acest sens: „Înaltele Părţi contractante se
angajează să organizeze, la intervale rezonabile, alegeri libere cu vot secret, în condiţiile care
asigură libera exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea corpului legislativ”.
Convenţia asupra drepturilor politice ale femeii statuează în art.1 că „Femeile vor
avea, în condiţii de egalitate cu bărbaţii, dreptul la vot în toate alegerile, fără nici o

133
A se vedea capitolul „Egalitatea în faţa legilor şi a autorităţilor”
55
discriminare”, în art.2 că „Femeile vor fi, în condiţiile de egalitate cu bărbaţii, eligibile în oricare
din organismele publice, constituite în baza legislaţiei naţionale, fără nici o discriminare”, iar în
art.3 că „Femeile vor avea, în condiţii de egalitate, acelaşi drept ca şi bărbaţii de a ocupa orice
post public şi de a exercita oricare dintre funcţiile stabilite în baza legislaţiei naţionale, fără nici o
discriminare”.
Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei prevede
în art.7 că „Statele părţi vor lua toate măsurile necesare pentru eliminarea discriminării faţă de
femei în viaţa politică şi publică a ţării şi, în special, pentru a le asigura, în condiţii de egalitate
cu bărbaţii: a) dreptul de a vota la toate alegerile şi referendumurile publice şi de a fi alese în
toate organismele eligibile n mod public; b) dreptul de a lua parte la elaborarea politicii statului
şi la punerea acesteia în aplicare, de a ocupa funcţii publice şi a exercita toate funcţiile publice la
toate eşaloanele de guvernămînt; c) dreptul de a participa în organizaţiile şi asociaţiile
neguvernamentale care activează în viaţa publică şi politică a ţării”.

4. Trebuie să menţionăm că dreptul la vot este un drept complex deoarece conţine atît
elemente constituţionale, cît şi elemente de nivelul legii. Prin Codul electoral, adoptat
prin Legea Republicii Moldova nr.1381 din 1997, cu modificările la zi, legiuitorul
creează mecanismul de realizare a dreptului la vot şi stabileşte modul de organizare şi
desfăşurare a alegerilor Parlamentului, în autorităţile administraţiei publice locale,
precum şi modul de organizare şi desfăşurare a referendumurilor, reiterînd prin articolele
2-7 trăsăturile constituţionale a votului, astfel:
- votul este universal atunci cînd el aparţine tuturor cetăţenilor cu anumite condiţii minimale,
care ţin de vîrstă şi de exerciţiul drepturilor civile şi cetăţeneşti. Codul electoral, prevede că
„cetăţenii Republicii Moldova pot alege şi pot fi aleşi fără deosebire de rasă, naţionalitate,
origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau origine
socială.”(art.2, Cod electoral);
- egalitatea votului presupune că fiecare cetăţean are dreptul la un singur vot pentru alegerea
aceluiaşi organ de stat şi că fiecare vot are putere juridică egală (art.3 Cod electoral);
- caracterul direct al votului presupune că alegătorul poate şi trebuie să-şi exprime opţiunea
direct şi nu prin reprezentant. O atare prevedere se regăseşte în art. 5 al Codului electoral;
- votul exprimat este secret, ceea ce urmează să excludă orice posibilitate de a vicia voinţa
alegătorului (art.6 Cod electoral) şi în final,
- votul urmează a fi liber exprimat, ceea ce presupune, pe de o parte, liberul arbitru în a
decide de a participa sau nu la vot, iar pe de altă parte, în cazul participării – de a-şi
manifesta liber opţiunea pentru candidatul său.
O altă componentă a drepturilor electorale este dreptul de afi ales 134. Prevederile
constituţionale implică abordarea mai multor aspecte, cum ar fi: existenţa dreptului de a fi ales şi
condiţiile ce urmează a fi întrunite, garanţiile dreptului de a fi ales, condiţiile (procesul electoral)
în cadrul cărora persoana poate fi aleasă. Atît Constituţia, cît şi Codul electoral condiţionează
dreptul de a fi ales prin existenţa calităţii de cetăţean cu drept de vot135.
Remarcăm faptul, că în cazul dreptului de vot Constituţia nu permite alte derogări decît cele
prevăzute expres de textul ei, iar în cazul dreptului de a fi ales, ea reglementează expres doar
anumite condiţii, celelalte fiind lăsate la discreţia legislativului, competent să stabilească
sistemul electoral, modul de organizare şi desfăşurare a alegerilor şi referendumurilor136.
În acest context, reglementări vizavi de realizarea dreptului de vot şi a dreptului de a fi ales,
se conţin în:
- Codul electoral
- Codul audiovizualului

134
Art.38 alin.(3) din Constituţia Republicii Moldova
135
“Drepturile şi libertăţile fundamentale-sistemul de garanţii”, Ion Creangă, Corneliu Gurin, Chişinu, 2005
136
Ibidem
56
 - Codul penal
- Codul contravenţional
- Legea privind partidele politice nr.294 din 21.12.2007
- Legea privind administraţia publică locală nr.436 din 28.12.2006
- Legea privind statutul alesului local nr.768 din 02.02.2000
- Legea privind organizarea administrativ-teritorială a Republicii Moldova nr.764 din
27.12.2001
- Legea privind Statutul-cadru al satului (comunei), oraşului (municipiului) nr.436 din
06.11.2003.
Garanţiile dreptului de a fi ales se conţin în Codul electoral: principiile participării la alegeri
(art.2), caracterele votului (art.3-7), asigurarea materială a desfăşurării alegerilor (art.35-38),
asigurarea unor drepturi ale concurenţilor în cadrul campaniilor electorale (art.45-47), înscrierea
în buletinele de vot (art.48-49), asigurarea condiţiilor şi a securităţii procesului de votare,
totalizarea rezultatelor alegerilor (art.50-62), garantarea accesului liber şi prompt la justiţie în
caz de încălcare a drepturilor electorale şi sancţionarea actelor ilicite (art.65-71), periodicitatea
alegerilor, care se desfăşoară cel puţin o dată în 4 ani (art.73 şi art.119), etc.
Condiţiile (procesul electoral) în cadrul cărora persoana poate fi aleasă presupun existenţa
unui sistem electoral clar determinat, a unor organe electorale formate în condiţiile legii, precum
şi obligativitatea îndeplinirii cerinţelor privind participarea concurenţilor electorali la alegeri137.
Condiţiile în cauză sunt stabilite în Codul electoral, în preambul şi în prevederile despre:
modalitatea de instituire şi constituire a organelor şi circumscripţiilor electorale permanente şi
temporare (art.14-34), întocmirea listelor electorale (art.39-40), înregistrarea candidaţilor
(art.44), numărarea şi totalizarea rezultatelor votării (art.56-60), monitorizarea şi reflectarea
alegerilor în mijloacele de informare în masă (art.63-64¹), rezolvarea contestaţiilor (art.65-68),
numărarea, atribuirea şi validarea mandatelor (art.87-88, art.133, art.135).
Precizările care se impun în contextul dreptului de a participa la administrarea treburilor
publice nemijlocit, precum şi prin reprezentanţii lor, vizează: condiţia de a fi cetăţean al
Republicii Moldova, definirea treburilor publice, participarea nemijlocită la administrare,
participarea la administrare prin reprezentanţi.
În dezvoltarea prevederilor despre dreptul la administrare, legiuitorul constituant se referă şi
la accesul liber la funcţiile publice138. Textul constituţional vizat conţine două aspecte: noţiunea
de funcţie publică şi trăsăturile ei, condiţiile cerute de lege pentru ocuparea funcţiei publice
(investirea în funcţia publică).
Condiţiile cerute de lege pentru ocuparea funcţiei publice sunt prevăzute de o serie de acte
normative:
- Legea cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public nr.158 din 04.07.2008
- Codul electoral
- Legea cu privire la statutul judecătorului nr.544 din 20.07.95
- Legea despre statutul deputatului în Parlament nr.39 din 07.04.94
- Legea cu privire la Guvern nr.64 din 31.05.90
- Legea privind administraţia publică locală nr.436 din 28.12.2006
- Legea Curţii de Conturi nr.261 din 05.12.2008
- Legea cu privire la Curtea Constituţională nr.317 din 13.12.94
- Legea cu privire la procuratură nr.294 din 25.12.2008
- Legea cu privire la poliţie nr.416 din 18.12.90
- Codul Muncii, etc.
Rezumînd cele enunţate, dreptul de vot îndeplineşte un rol generator prin care se traduc în
fapt toate aspiraţiile populaţiei ţării. Din acest motiv, aceasta este aria în care Statul este obligat
să ia măsuri pozitive, şi nu abţinerea de la interferenţe, or, este de datoria Statului de a garanta (a

137
“Drepturile şi libertăţile fundamentale-sistemul de garanţii”, Ion Creangă, Corneliu Gurin, Chişinu, 2005
138
Art.39 alin.(2) din Constituţia Republicii Moldova
57
asigura) funcţionarea impecabilă a mecanismului de realizare a dreptului de vot, astfel încăt
exerciţiul acestui drept să excludă orice surse de preocupare sau denaturare ce ar afecta calitatea
votului exprimat.

1.13. Dreptul de petiţionare

1 Respectarea şi garantarea drepturilor omului este cel mai important deziderat într-o societate
democratică şi constituie prin sine temelia statului de drept. Drepturile şi libertăţile sun privilegii
conferite prin lege. În temeiul lor titularul dreptului, adică orice persoană într-un caz concret,
poate să adopte o anumită conduită şi să ceară altora să se comporte adecvat dreptului său în
scopul valorificării unui interes personal, legitim şi juridic protejat, în acord cu interesul general
şi cu normele de convieţuire. Conform art.15 din Constituţia Republicii Moldova, cetăţenii
beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin legea supremă şi prin alte legi. Această
normă constituţională orientează activitatea autorităţilor statului spre asigurarea protecţiei şi
respectării drepturilor fiecărei persoane. Cetăţeanul la fel dispune de pîrghii constituţionale
orientate spre a-i asigura un comportament activ în raport cu autorităţile publice. Una din aceste
pîrghii este prevăzută de art.52 din Constituţie.
Articolul 52
Dreptul de petiţionare
(1) Cetăţenii au dreptul să se adreseze autorităţilor publice prin petiţii formulate numai în
numele semnatarilor.
(2) Organizaţiile legal constituite au dreptul să adreseze petiţii exclusiv în numele
colectivelor pe care le reprezintă.

2. Procedura de examinare a petiţiilor şi desfăşurare a audienţelor cetăţenilor este

reglementată în următoarele acte:
- Legea cu privire la petiţionare nr.190 din 19.07.94;
- Decretul Preşedintelui RM privind asigurarea dreptului cetăţenilor la petiţionare nr.46 din
17.02.09;
- Hotărîrea Guvernului RM pentru aprobarea Instrucţiunilor privind ţinerea lucrărilor de
secretariat referitoare la petiţiile persoanelor fizice şi juridice, adresate organelor de stat,
întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor Republicii Moldova nr.208 din 31.03.95;
- Hotărîrea Guvernului RM cu privire la organizarea audienţei cetăţenilor nr.689 din
13.11.2009.

Remarcăm că Legea cu privire la petiţionare determină modalitatea de examinare a petiţiilor

cetăţenilor Republicii Moldova, adresate organelor de stat, întreprinderilor, instituţiilor şi
organizaţiilor, în scopul asigurării protecţiei drepturilor şi intereselor lor legitime.
Pot adresa petiţii cetatenii Republicii Moldova, cetatenii straini si apatrizii ale caror drepturi
si interese legitime au fost lezate pe teritoriul Republicii Moldova, precum si organizatiile legal
constituite care inainteaza petitii in numele colectivului pe care il reprezinta.
Legea cu privire la petitionare nu se extinde asupra modului de examinare a petitiilor,
prevazut de legislatia de procedura penala, de procedura civila, de procedura de executare, cu
privire la contraventiile administrative, precum si de legislatia muncii.
Modul de examinare a cererilor privind incalcarile drepturilor si libertatilor constitutionale ale
omului se reglementeaza de legislatia cu privire la avocatii parlamentari139.

139
Legea Republicii Moldova cu privire la avocaţii parlamentari nr.1349 din 17.10.97
58
 Prin petitie se intelege orice cerere, reclamatie, propunere, sesizare, adresata organelor de
resort, inclusiv cererea prelabila prin care se contesta un act adminsitrativ sau nesolutionarea in
termenul stabilit de lege a unei cereri.

Petitionarul are dreptul:

a) sa expuna personal argumentele organului sau persoanei oficiale care examineaza petitia;
b) sa beneficieze de serviciile avocatului;
c) sa prezinte organului sau persoanei oficiale care efectueaza examinarea materiale
suplimentare ori sa solicite organului sau persoanei oficiale de a cere aceste materiale;
d) sa ia cunostinta de materialele examinarii;
e) sa primeasca raspuns in scris, oral sau in forma electronica despre rezultatele examinarii;
f) sa ceara repararea pagubei in modul stabilit de legislatie.
Organul sau persoana oficiala carora le-au fost adresate petitiile sunt obligate:
a) sa examineze petitiile, inclusiv cererile prealabile, in termenul stabilit de lege140;
b) sa asigure restabilirea drepturilor lezate si recuperarea, in conditiile legii, a prejudiciului
cauzat;
c) sa asigure executarea deciziilor adoptate in urma examinarii petitiilor.
Organul emitent este in drept:
- sa respinga cererea prealabila;
- sa o accepte si, dupa caz, sa anuleze actul administrativ sau sa modifice actul administrativ.
Organul ierarhic superior este in drept:
- sa respinga cererea prealabila;
- sa o accepte si sa anuleze actul administrativ, in intregime sau in parte;
- sa oblige organul ierarhic inferior sa repuna in drepturi persoana respectiva;
- sa anuleze actul administrativ emis cu acordul sau.
Petitionarii sunt in drept sa se adreseze, dupa competenta:
1) organelor puterii de stat: Presedintele Republicii Moldova; Parlamentul; Guvernul;
2) organelor de protectie a drepturilor: Procuratura, politia, avocatura, sindicatele, avocatul
parlamentar;
3) organele de control: Inspectia muncii, Inspectia sanitar-epidemiologica, Inspectia de stat
in constructii, etc.;
4) organelor de deservire a populatiei: Oficiile starii civile, Oficiile cadastrale, organele de
asistenta sociala, notariatul;
5) organizatiilor obstesti si neguvernamentale.
Se impune a reliefa ca petitiile, ce tin de problemele securitatii nationale, de drepturile si
interesele legitime ale unor grupuri largi de cetateni, ori care contin propuneri privind
modificarea legislatiei, deciziilor organelor de stat, se adreseaza Presedintelui Republicii
Moldova, Parlamentului si Guvernului141.
Guvernul asigură realizarea politicii interne şi externe a statului, exercită conducerea generală
a administraţiei publice şi este responsabil în faţa Parlamentului. În conformitate cu
împuternicirile sale Guvernul:
1) promovează în viaţă legile Republicii Moldova, decretele Preşedintelui Republicii Moldova
şi exercită controlul asupra executării hotărîrilor şi ordonanţelor Guvernului;
2) stabileşte funcţiile ministerelor, ale altor autorităţi administrative centrale şi ale celor din
subordinea sa, asigură întreţinerea autorităţilor administraţiei publice centrale în limitele
mijloacelor financiare aprobate în acest scop de Parlament;
3) coordonează şi exercită controlul asupra activităţii organelor administraţiei publice locale
ale Republicii Moldova;

140
Art.8 din Legea cu privire la petitionare nr.190 din 19.07.94
141
Art.6 din Legea cu privire la petitionare nr.190 din 19.07.94
59
 4) realizează programele dezvoltării economice şi sociale a republicii, creează condiţii pentru
funcţionarea autoadministrării;
5) conduce organele de apărare a teritoriului, securităţii Republicii Moldova şi a cetăţenilor ei;
6) asigură promovarea politicii interne şi externe a Republicii Moldova142
In relaţiile cu organele administraţiei publice locale, Guvernul:
1) promovează în viaţă şi exercită controlul asupra respectării şi executării legilor Republicii
Moldova, hotărîrilor Parlamentului, decretelor Preşedintelui Republicii Moldova, hotărîrilor şi
ordonanţelor Guvernului de către organele administraţiei publice locale;
2) administrează, împreună cu organele administraţiei publice locale obiectivele şi ramurile de
importanţă statală;
3) coordonează activitatea organelor administraţiei publice locale în vederea traducerii în viaţă a
politicii de stat în domeniul asistenţei sociale, ocrotirii sănătăţii, învăţămîntului public,
tineretului şi sportului, culturii şi protecţiei mediului ambiant;
4) contestă hotărîrile autorităţilor administraţiei publice locale, dacă ele contravin legislaţiei 143.

În republică activează urmatoarele organele centrale de specialitate ale administraţiei publice144:

1) ministere:
Ministerul Economiei
Ministerul Finanţelor
Ministerul Justiţiei
Ministerul Afacerilor Interne
Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene
Ministerul Apărării
Ministerul Dezvoltării Regionale şi Construcţiilor
Ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare
Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii Drumurilor
Ministerul Mediului
Ministerul Educaţiei
Ministerul Culturii
Ministerul Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei
Ministerul Sănătăţii
Ministerul Tineretului şi Sportului
Ministerul Tehnologiei Informaţiei şi Comunicaţiilor;
2) alte autorităţi administrative centrale:
Biroul Naţional de Statistică
Agenţia Relaţii Funciare şi Cadastru
Biroul Relaţii Interetnice
Serviciul Grăniceri
Agenţia “Moldsilva”
Agenţia Rezerve Materiale
Agenţia Turismului
Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei.
Cancelaria de Stat este autoritatea publică care asigură organizarea activităţii Guvernului în
vederea realizării de către acesta a politicii interne şi externe a statului, crearea cadrului general
pentru definirea priorităţilor de activitate a Guvernului, suportul metodologic şi organizatoric
pentru sistemul de planificare, elaborare şi implementare a politicilor publice de către autorităţile
guvernamentale, monitorizarea implementării programului de guvernare, prezentarea
materialelor analitice şi informaţionale, pregătirea proiectelor de acte ale Guvernului, inclusiv
142
Legea cu privire la Guvern nr.64 din 31.05.1990
143
Ibidem
144
Ibidem
60
realizarea dreptului de iniţiativă legislativă, şi verificarea executării acestora, precum şi
exercitarea de către Guvern a prerogativelor ce ţin de relaţiile sale cu autorităţile administraţiei
publice locale145.
Rolul Directiei administratie publica locala din cadrul Cancelariei de Stat constă în realizarea
prerogativelor legale ce-i revin Cancelariei privind relaţiile cu autorităţile administraţiei publice
locale, monitorizării procesului de implementare a programului de guvernare pe plan local,
inclusiv coordonarea activităţii generale a serviciilor publice desconcentrate ale ministerelor şi
altor autorităţi administrative centrale şi organizarea controlului administrativ al activităţii
autorităţilor administraţiei publice locale exercitate prin intermediul oficiilor teritoriale ale
Cancelariei146.
Direcţia administratie publica locala exercită următoarele atribuţii de serviciu147:
1 Atribuţiile Secţiei control administrativ:
a) Contribuirea la funcţionarea în condiţii de legalitate, eficienţă şi transparenţă a oficiilor
teritoriale;
b) Coordonarea logistică şi metodologică a activităţii oficiilor teritoriale, ce ţine de
exercitarea controlului privind legalitatea actelor administrative emise de către
autorităţile administraţiei publice locale;
c) Coordonarea logistică şi metodologică a activităţii oficiilor teritoriale, în domeniul
coordonării activităţii serviciilor publice desconcentrate;
d) Elaborarea şi avizarea proiectelor de acte legislative şi normative în domeniu;
e) Contribuirea la asigurarea interacţiunii oficiilor teritoriale cu autorităţile administraţiei
publice locale;
f) Participarea la elaborarea şi promovarea documentelor de politici în domeniu;
2 Atribuţiile Secţiei relaţii cu autorităţile administraţiei publice locale:
a) Monitorizarea activităţii autorităţilor administraţiei publice locale;
b) Asigurarea procesului de colaborare dintre autorităţile administraţiei publice locale cu
Guvernul, Cancelaria de Stat şi celelalte autorităţi ale administraţiei publice central;
c) Organizarea procesului de colaborare cu autorităţile publice centrale şi organismele
internaţionale în probleme ce ţin de autonomia locală;
d) Elaborarea şi promovarea documentelor de politici în domeniul administraţiei publice
locale;
e) Coordonarea, elaborarea şi avizarea proiectelor de acte legislative şi normative în
domeniu;
f) Asigurarea examinării demersurilor cu subiecte din domeniul vizat.
Autorităţile administraţiei publice locale prin care se realizează autonomia locală în sate
(comune), oraşe (municipii) sînt consiliile locale, ca autorităţi deliberative, şi primarii, ca
autorităţi executive, iar autorităţile administraţiei publice locale prin care se realizează
autonomia locală în raioane sînt consiliile raionale, ca autorităţi deliberative, şi preşedinţii de
raioane, ca autorităţi executive148.
Pornind de la domeniile de activitate ale autorităţilor administraţiei publice locale de nivelul întîi
stabilite la art.4 al Legii privind descentralizarea administrativă, consiliul local realizează
următoarele competenţe:
a) decide punerea în aplicare şi modificarea, în limitele competenţei sale, a impozitelor şi
taxelor locale, a modului şi a termenelor de plată a acestora, precum şi acordarea de facilităţi pe
parcursul anului bugetar;
145
Hotarirea Guvernului nr.657 din 6 noiembrie 2009 pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea si
functionarea, structurii si efectivului limita ale Cancelariei de Stat
146
Regulamentul privind organizarea si functionarea Directiei adminitratie publica locala
147
Ibidem
148
Art.5 din Legea privind administratia publica locala nr.436 din 28.12.2006
61
 b) administrează bunurile domeniului public şi ale celui privat ale satului (comunei), oraşului
(municipiului);
c) decide darea în administrare, concesionarea, darea în arendă ori în locaţiune a bunurilor
domeniului public al satului (comunei), oraşului (municipiului), după caz, precum şi a serviciilor
publice de interes local, în condiţiile legii;
d) decide vînzarea, privatizarea, concesionarea sau darea în arendă ori în locaţiune a bunurilor
domeniului privat al satului (comunei), oraşului (municipiului), după caz, în condiţiile legii;
e) decide atribuirea şi propune schimbarea destinaţiei terenurilor proprietate a satului
(comunei), oraşului (municipiului), după caz, în condiţiile legii;
f) decide asupra lucrărilor de proiectare, construcţie, întreţinere şi modernizare a drumurilor,
podurilor, fondului locativ în condiţiile Legii cu privire la locuinţe, precum şi a întregii
infrastructuri economice, sociale şi de agrement de interes local;
f1) decide, în condiţiile legislaţiei în vigoare, asupra tăierii, defrişării arborilor şi arbuştilor din
spaţiile verzi proprietate publică a unităţii administrativ-teritoriale şi/sau asupra strămutării
lor149;
g) decide efectuarea auditului intern;
h) decide înfiinţarea instituţiilor publice de interes local, organizează serviciile publice de
gospodărie comunală, determină suportul financiar în cazul cheltuielilor bugetare, decide asupra
regulilor de asigurare a curăţeniei în localitate150;
i) decide, în condiţiile legii, înfiinţarea întreprinderilor municipale şi societăţilor comerciale
sau participarea la capitalul statutar al societăţilor comerciale;
i1) decide asupra atribuirii terenurilor pentru amplasarea stupinelor151;
j) decide, în condiţiile legii, asocierea cu alte autorităţi ale administraţiei publice locale,
inclusiv din străinătate, pentru realizarea unor lucrări şi servicii de interes public, pentru
promovarea şi protejarea intereselor autorităţilor administraţiei publice locale, precum şi
colaborarea cu agenţi economici şi asociaţii obşteşti din ţară şi din străinătate în scopul realizării
unor acţiuni sau lucrări de interes comun;
k) decide stabilirea de legături de colaborare, cooperare, inclusiv transfrontalieră, şi de
înfrăţire cu localităţi din străinătate;
l) aprobă, la propunerea primarului, organigrama şi statele primăriei, ale structurilor şi
serviciilor publice din subordine, precum şi schema de salarizare a personalului acestora;
m) aprobă statutul satului (comunei), oraşului (municipiului) şi regulamentul consiliului pe
baza statutului-cadru şi a regulamentului-cadru, aprobate de Parlament; aprobă alte regulamente
şi reguli prevăzute de lege;
n) aprobă bugetul local, modul de utilizare a fondului de rezervă, precum şi a fondurilor
speciale, aprobă împrumuturile şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar; operează modificări
în bugetul local;
o) aprobă, în condiţiile legii, planurile urbanistice ale localităţilor din componenţa unităţii
administrativ-teritoriale respective, precum şi planurile de amenajare a teritoriului;
p) aprobă studii, prognoze şi programe de dezvoltare social-economică şi de altă natură;
q) aprobă, în condiţiile legii, norme specifice şi tarife pentru instituţiile publice şi serviciile
publice de interes local din subordine, cu excepţia tarifelor pentru serviciile publice de
alimentare cu energie termică, inclusiv aprobă regimul de lucru al întreprinderilor comerciale şi
de alimentaţie publică, indiferent de tipul de proprietate şi forma juridică de organizare, precum
şi al persoanelor fizice care practică comerţul152.

149
[Art.14 al.(2), lit f1) introdusă prin LP131-XVIII din 23.12.09, MO23-24/12.02.10 art.35]
150
*Art.14 al.(2), lit h) modificată prin LP131-XVIII din 23.12.09, MO23-24/12.02.10 art.35]
151 1
[Art.14 al.(2), lit i ) introdusă prin LP131-XVIII din 23.12.09, MO23-24/12.02.10 art.35]
152
*Art.14 al.(2), lit q) modificată prin LP131-XVIII din 23.12.09, MO23-24/12.02.10 art.35]
*Art.14 al.(2), lit.q) modificată prin LP107-XVIII din17.12.09, MO197-200/31.12.09 art.648]

62
 r) aprobă limitele admisibile de utilizare a resurselor naturale de interes local;
s) aprobă simbolica unităţii administrativ-teritoriale, atribuie sau schimbă denumirile de străzi,
pieţe, parcuri şi de alte locuri publice în aer liber, stabileşte data celebrării hramului localităţii
respective, conferă cetăţenilor Republicii Moldova şi celor străini cu merite deosebite titlul de
cetăţean de onoare al satului (comunei), oraşului (municipiului), în condiţiile legii;
s1) aprobă regulile de întreţinere a cîinilor, a pisicilor şi a altor animale domestice153;
t) alege, la propunerea primarului, viceprimarul (viceprimarii), precum şi îl (îi) eliberează din
funcţie, în condiţiile prezentei legi154;
u) numeşte, în bază de concurs desfăşurat în condiţiile Legii nr.158-XVI din 4 iulie 2008 cu
privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public, secretarul consiliului, modifică,
suspendă şi încetează, în condiţiile legii, raporturile de serviciu ale secretarului, deleagă
primarului competenţa evaluării performanţelor lui profesionale155;
v) contribuie la organizarea de activităţi culturale, artistice, sportive şi de agrement de interes
local; înfiinţează şi organizează tîrguri, pieţe, parcuri şi locuri de distracţie şi agrement, baze
sportive şi asigură buna funcţionare a acestora;
w) desemnează reprezentantul său în instanţele de judecată, în litigiile privind legalitatea
deciziilor adoptate şi în cele care rezultă din raporturile cu alte autorităţi publice; formează, din
rîndul membrilor săi, în funcţie de specificul şi necesităţile locale, comisii consultative de
specialitate pentru diferite domenii de activitate, modifică componenţa acestora;
w1) formează comisii administrative conform legislaţiei în vigoare 156; x) contribuie, în
condiţiile legii, la asigurarea ordinii publice, adoptă decizii privind activitatea poliţiei
municipale, a pompierilor şi formaţiunilor de protecţie civilă de interes local, propune măsuri de
îmbunătăţire a activităţii acestora;
y) contribuie la realizarea măsurilor de protecţie şi asistenţă socială, asigură protecţia
drepturilor copilului; decide punerea la evidenţă a persoanelor socialmente vulnerabile care au
nevoie de îmbunătăţirea condiţiilor locative; înfiinţează şi asigură funcţionarea unor instituţii de
binefacere de interes local;
z) examinează informaţiile consilierilor, ia decizii pe marginea lor; audiază dările de seamă şi
informaţiile primarului, ale conducătorilor de subdiviziuni, întreprinderi municipale şi instituţii
publice din subordine; ridică mandatul consilierilor în condiţiile legii; iniţiază, după caz, şi
decide desfăşurarea referendumului local.
z1) dispune consultarea publică, în conformitate cu legea, a proiectelor de decizii în
problemele de interes local care pot avea impact economic, de mediu şi social (asupra modului
de viaţă şi drepturilor omului, asupra culturii, sănătăţii şi protecţiei sociale, asupra colectivităţilor
locale, serviciilor publice), precum şi în alte probleme care preocupă populaţia sau o parte din
populaţia unităţii administrativ-teritoriale157.

Pornind de la domeniile de activitate ale autorităţilor administraţiei publice locale de nivelul

întîi, stabilite la art.4 alin.(1) din Legea privind descentralizarea administrativă, primarul
exercită în teritoriul administrat următoarele atribuţii de bază:
a) asigură executarea deciziilor consiliului local;
b) propune, în condiţiile legii, organigrama şi statele primăriei, schema de salarizare a
personalului acesteia şi le supune aprobării consiliului local;
c) numeşte, stabileşte atribuţiile şi încetează raporturile de serviciu sau de muncă cu şefii de
subdiviziuni, de servicii, de întreprinderi municipale din subordinea autorităţii administraţiei

153 1
[Art.14 al.(2), lit.s ) introdusă prin LP131-XVIII din 23.12.09, MO23-24/12.02.10 art.35]
154
*Art.14 al.(2), lit.t) în redacţia LP222 din 17.09.10, MO210/26.10.10 art.696+
155
*Art.14 al.(2), lit.u) în redacţia LP222 din 17.09.10, MO210/26.10.10 art.696+
156 1
[Art.14 al.(2), lit.w ) introdusă prin LP131-XVIII din 23.12.09, MO23-24/12.02.10 art.35]
157 1
[Art.14 al.(2), lit.z ) introdusă prin LP72 din 04.05.10, MO94-97/11.06.10 art.270]
63
publice locale respective, personalul primăriei, conduce şi controlează activitatea acestora,
contribuie la formarea şi reciclarea profesională158;
d) stabileşte atribuţiile viceprimarului (viceprimarilor);
e) asigură elaborarea proiectului de buget local al unităţii administrativ-teritoriale pe următorul
an bugetar şi a contului de încheiere a exerciţiului bugetar şi le prezintă spre aprobare consiliului
local;
f) exercită funcţia de ordonator principal de credite al satului (comunei), oraşului
(municipiului); verifică, din oficiu sau la cerere, încasarea şi cheltuirea mijloacelor de la bugetul
local şi informează consiliul local despre situaţia existentă;
g) răspunde de inventarierea şi administrarea bunurilor domeniului public şi celui privat ale
satului (comunei), oraşului (municipiului), în limitele competenţei sale;
h) exercită, în condiţiile legii, supravegherea activităţilor din tîrguri, pieţe, oboare, parcuri,
spaţii verzi, locuri de distracţie şi agrement şi ia măsuri operative pentru buna lor funcţionare;
i) propune consiliului local schema de organizare şi condiţiile de prestare a serviciilor publice
de gospodărie comunală, ia măsuri pentru buna funcţionare a serviciilor respective de gospodărie
comunală;
j) conduce, coordonează şi controlează activitatea serviciilor publice locale, asigură
funcţionarea serviciului stare civilă, a autorităţii tutelare, contribuie la realizarea măsurilor de
asistenţă socială şi ajutor social;
1
j ) asigură elaborarea studiilor de fezabilitate şi propune spre aprobare listele bunurilor şi
serviciilor de interes public local pentru realizarea proiectelor de parteneriat public-privat;
j2) asigură monitorizarea şi controlul realizării proiectelor de parteneriat public-privat în care
autoritatea administraţiei publice locale participă în calitate de partener public159; k) eliberează
autorizaţiile şi licenţele prevăzute de lege;
l) asigură securitatea traficului rutier şi pietonal prin organizarea circulaţiei transportului, prin
întreţinerea drumurilor, podurilor şi instalarea semnelor rutiere în raza teritoriului administrat;
m) asigură repartizarea fondului locativ şi controlul asupra întreţinerii şi gestionării acestuia în
unitatea administrativ-teritorială respectivă;
n) reprezintă colectivitatea locală în relaţiile cu alte autorităţi publice, persoane fizice sau
juridice din ţară sau din străinătate, precum şi în instanţele judecătoreşti, în condiţiile legii;
semnează actele şi contractele încheiate în numele colectivităţii locale, cu excepţiile prevăzute de
lege;
o) prezintă consiliului local, anual şi ori de cîte ori este necesar, rapoarte cu privire la situaţia
social-economică a satului (comunei), oraşului (municipiului);
p) înregistrează asociaţiile obşteşti care intenţionează să activeze în unitatea administrativ-
teritorială respectivă;
q) exercită, în numele consiliului local, funcţiile de autoritate tutelară, supraveghează
activitatea tutorilor şi a curatorilor;
r) coordonează activitatea de asistenţă socială privind copiii, persoanele în etate, invalizii,
familiile cu mulţi copii, , familiile afectate de violenţă intrafamilială, alte categorii de persoane
socialmente vulnerabile, sprijină activitatea asociaţiilor obşteşti de utilitate publică din teritoriul
satului (comunei), oraşului (municipiului)160;
s) asigură elaborarea planului general de urbanism şi a documentaţiei de urbanism şi
amenajare a teritoriului şi le prezintă spre aprobare consiliului local, în condiţiile legii;
t) constată încălcările legislaţiei în vigoare comise de persoane fizice şi juridice în teritoriul
administrat, ia măsuri pentru înlăturarea sau curmarea acestora şi, după caz, sesizează organele

158
*Art.29 al.(1), lit.c) modificată prin LP222 din 17.09.10, MO210/26.10.10 art.696]
*Art.29 al.(1), lit.c) modificată prin LP239 din 24.09.10, MO206-209/22.10.10 art.689]

159 1 2
[Art.29 al.(1), lit.j )-j ) introduse prin LP181 din 15.07.10, MO155-158/03.09.10 art.559]
160
*Art.29 al.(1), lit.r) modificată prin LP167 din 09.07.10, MO155-158/03.09.10 art.551]
64
de drept, acestea fiind obligate să reacţioneze cu promptitudine, în condiţiile legii, la solicitările
primarului;
u) ia măsuri de interzicere sau de suspendare a spectacolelor, reprezentaţiilor sau altor
manifestări publice care contravin ordinii de drept sau bunelor moravuri, care atentează la
ordinea şi liniştea publică;
v) propune consiliului local consultarea populaţiei prin referendum în probleme locale de
interes deosebit, ia măsuri pentru organizarea acestor consultări161;
x) ia, în comun cu autorităţile centrale de specialitate şi cu serviciile publice desconcentrate
ale acestora, măsuri de prevenire şi diminuare a consecinţelor calamităţilor naturale,
catastrofelor, incendiilor, epidemiilor, epifitotiilor şi epizootiilor şi, în acest scop, dispune, cu
titlu executoriu, mobilizarea, după caz, a populaţiei, agenţilor economici şi instituţiilor publice
din localitate;
y) sprijină colaborarea cu localităţi din alte ţări, contribuie la extinderea cooperării şi a
legăturilor directe cu acestea.
Pornind de la domeniile de activitate ale autorităţilor administraţiei publice locale de nivelul al
doilea stabilite la art.4 alin.(2) din Legea privind descentralizarea administrativă, consiliul
raional realizează în teritoriul administrat următoarele competenţe de bază:
a) aprobă organigrama şi statele de personal ale aparatului preşedintelui raionului, ale
direcţiilor şi ale altor subdiviziuni subordonate consiliului raional, precum şi suma totală a
cheltuielilor necesare pentru asigurarea activităţii lor;
b) aprobă bugetul raional, contul de încheiere a exerciţiului bugetar, precum şi modul de
utilizare a fondurilor speciale;
c) decide privind administrarea bunurilor domeniilor public şi privat ale raionului;
d) decide, în condiţiile legii, darea în administrare, concesionarea, darea în arendă ori
locaţiune a bunurilor domeniului public al raionului, precum şi a serviciilor publice de interes
raional;
e) decide, în condiţiile legii, vînzarea, privatizarea, concesionarea, darea în arendă ori
locaţiune a bunurilor domeniului privat al raionului;
f) decide efectuarea auditului intern;
g) decide asupra lucrărilor de proiectare, construcţie, întreţinere şi modernizare a drumurilor,
podurilor, fondului locativ în condiţiile Legii cu privire la locuinţe, precum şi altor obiective din
domeniul economic, social, comunal şi de agrement de interes raional;
h) decide punerea la evidenţă a persoanelor socialmente vulnerabile care au nevoie de
îmbunătăţirea condiţiilor locative în conformitate cu Legea cu privire la locuinţe;
i) decide organizarea, în limitele competenţei sale, a serviciilor publice de interes raional şi
aprobă tarifele la serviciile cu plată, prestate de acestea;
j) aprobă strategii, prognoze, planuri şi programe de dezvoltare social-economică a raionului,
programe de refacere şi protecţie a mediului înconjurător, programe de utilizare a forţei de
muncă în teritoriu, monitorizează realizarea acestora;
k) alege din rîndul consilierilor, în condiţiile prezentei legi, preşedintele raionului;
l) alege, la propunerea preşedintelui raionului, vicepreşedinţii şi îi eliberează din funcţie, în
condiţiile prezentei legi162;
m) desemnează reprezentantul său în instanţa de judecată în litigiile privind legalitatea
deciziilor adoptate şi în cele care rezultă din raporturile cu alte autorităţi publice;
n) numeşte, pe bază de concurs desfăşurat conform legislaţiei în vigoare, secretarul consiliului
raional şi conducătorii instituţiilor şi subdiviziunilor din subordine163;
o) aprobă regulamentul consiliului raional;

161
[Art.29 al.(1), lit.w) exclusă prin LP131-XVIII din 08.02.10, MO23-24/12.02.10 art.35]
162
[Art.43 al.(1), lit.l) în redacţia LP222 din 17.09.10, MO210/26.10.10 art.696]
163
[Art.43 al.(1), lit.n) modificată prin LP222 din 17.09.10, MO210/26.10.10 art.696]
65
 p) decide sau, după caz, propune înfiinţarea, în condiţiile legii, de instituţii publice şi
întreprinderi de interes raional, precum şi participarea la fondarea societăţilor comerciale;
q) aprobă, în condiţiile legii, norme specifice pentru structurile autonome şi pentru instituţiile
publice pe care le înfiinţează;
r) decide înfiinţarea, reorganizarea şi lichidarea instituţiilor social-culturale de interes raional
şi asigură buna lor funcţionare, în limita alocaţiilor prevăzute la bugetul respectiv;
s) decide organizarea şi desfăşurarea de activităţi ştiinţifice, instructiv-educative, cultural-
educative, sportive şi de tineret, de interes raional;
t) decide, în condiţiile legii, asocierea cu alte autorităţi ale administraţiei publice locale,
inclusiv cooperarea transfrontalieră, pentru realizarea unor lucrări şi servicii de interes public,
promovarea şi protejarea intereselor autorităţilor administraţiei publice locale, precum şi
colaborarea cu agenţi economici şi asociaţii obşteşti din ţară şi din străinătate, în scopul realizării
unor acţiuni sau lucrări de interes comun;
u) aproba simbolica raionului.
v) dispune consultarea publică, în conformitate cu legea, a proiectelor de decizii în problemele
de interes local care pot avea impact economic, de mediu şi social (asupra modului de viaţă şi
drepturilor omului, asupra culturii, sănătăţii şi protecţiei sociale, asupra colectivităţilor locale,
serviciilor publice), precum şi în alte probleme care preocupă populaţia sau o parte din populaţia
unităţii administrativ-teritoriale164.
Pornind de la domeniile de activitate ale autorităţii publice raionale, preşedintele raionului
exercită în teritoriul administrat următoarele atribuţii de bază:
a) asigură executarea deciziilor consiliului raional;
b) asigură, în limitele competenţei sale, respectarea Constituţiei, a legilor şi altor acte
normative;
c) contribuie la menţinerea ordinii publice, asigurarea securităţii şi apărarea drepturilor
cetăţenilor;
d) contribuie la buna colaborare a serviciilor publice desconcentrate în soluţionarea
problemelor de interes raional;
d1) asigură elaborarea studiilor de fezabilitate şi propune spre aprobare listele bunurilor şi
serviciilor publice de interes raional pentru realizarea proiectelor de parteneriat public-privat;
d2) asigură monitorizarea şi controlul realizării proiectelor de parteneriat public-privat în care
autoritatea administraţiei publice locale participă în calitate de partener public165;
e) înregistrează asociaţiile obşteşti de interes raional care intenţionează să activeze în unitatea
administrativ-teritorială respectivă, remite informaţia de rigoare autorităţilor abilitate;
f) convoacă şedinţele consiliului raional şi asigură prezenţa consilierilor;
g) semnează actele şi contractele încheiate în numele raionului sau al consiliului raional;
h) asigură elaborarea proiectului bugetului raional şi a contului de încheiere a exerciţiului
bugetar şi le supune aprobării consiliului raional;
i) exercită funcţia de ordonator principal de credite al raionului;
j) verifică, din oficiu sau la cerere, încasarea mijloacelor la bugetul raional şi cheltuirea lor,
informează operativ consiliul raional despre situaţia existentă;
k) coordonează şi controlează activitatea serviciilor publice ale consiliului raional; audiază
rapoartele şi informaţiile şefilor acestor servicii şi propune soluţii pentru îmbunătăţirea activităţii
acestora;
l) prezintă consiliului raional, spre examinare şi aprobare, contul de încheiere a exerciţiului
bugetar pe semestrul I, pe 9 luni şi cel anual;

164
[Art.43 al.(1), lit.v) introdusă prin LP72 din 04.05.10, MO94-97/11.06.10 art.270]
165 1 2
[Art.53 al.(1), lit.d )-d ) introduse prin LP181 din 15.07.10, MO155-158/03.09.10 art.559]

66
 m) contribuie la realizarea, la nivel raional, a măsurilor de protecţie a populaţiei în caz de
calamităţi naturale şi tehnogene, de catastrofe, incendii, epidemii, epifitotii şi epizootii, ia măsuri
de prevenire a situaţiilor excepţionale, de reducere a prejudiciului şi de lichidare a consecinţelor;
n) propune consiliului raional să consulte, prin referendum, populaţia în probleme locale de
interes deosebit şi, în temeiul deciziei consiliului, ia măsuri în vederea organizării
referendumului;
o) contribuie la desfăşurarea, pe teritoriul raionului, în conformitate cu legislaţia electorală, a
alegerilor autorităţilor administraţiei publice reprezentative de toate nivelurile şi a
referendumurilor;
p) asigură colaborarea raionului cu alte unităţi administrativ-teritoriale, inclusiv din alte ţări;
q) prezintă, la solicitarea consiliului raional, informaţii despre activitatea sa şi a serviciilor
publice din subordine.

Centrul pentru Drepturile Omului din Moldova- Institutia Nationala de Protectie a

Drepturilor Omului – este un element important al mecanismului de solutionare pe cale
nejudiciara a litigiilor si de protectie a drepturilor cetatenilor. In rol de mediator, avocatul
parlamentar face tot posibilul pentru a solutiona plingerile prin concilierea partilor si cautarea
unei solutii acceptabile pentru ele.
Avocaţii parlamentari examinează sesizările cetăţenilor Republicii Moldova, cetăţenilor străini
şi apatrizilor care locuiesc permanent sau se află temporar pe teritoriul ei, ale căror drepturi şi
libertăţi au fost încălcate în Republica Moldova166.
Avocaţii parlamentari examinează cererile privind deciziile sau acţiunile (inacţiunile)
autorităţilor publice centrale şi locale, instituţiilor, organizaţiilor şi întreprinderilor, indiferent de
tipul de proprietate, asociaţiilor obşteşti şi persoanelor cu funcţii de răspundere de toate
nivelurile care, conform opiniei petiţionarului, au încălcat drepturile şi libertăţile sale
constituţionale. Insa, nu fac obiectul activităţii avocaţilor parlamentari plîngerile al căror mod de
examinare este prevăzut de legislaţia de procedură penală, legislaţia de procedură civilă,
legislaţia cu privire la contravenţiile administrative şi de legislaţia muncii167.
Cererile se depun în modul stabilit de Legea nr.190-XIII din 19 iulie 1994 cu privire la
petiţionare. La cerere se anexează în mod obligatoriu dovada examinării cazului de către
organele abilitate. Cererile care nu întrunesc condiţiile prevăzute la art.10 alin.(1) din legea
menţionată se consideră anonime şi nu se examinează. Fac excepţie cererile ce conţin informaţii
referitoare la securitatea naţională sau ordinea publică, care se remit spre examinare organelor
competente168.
După primirea cererii, avocatul parlamentar este în drept: a) să accepte cererea spre
examinare; b) să respingă cererea, explicînd petiţionarului procedura pe care acesta este în drept
să o folosească pentru a-şi apăra drepturile şi libertăţile; c) să remită cererea organelor
competente pentru a fi examinată în conformitate cu Legea cu privire la petiţionare. În termen de
10 zile, avocatul parlamentar înştiinţează petiţionarul că cererea lui este acceptată spre
examinare, este remisă organelor competente sau este respinsă, indicînd motivele respingerii.
Refuzul de a accepta cererea spre examinare nu poate fi atacat, iar sesizarea repetată se acceptă
spre examinare numai în cazul apariţiei unor circumstanţe noi169.
Persoanele de rang superior primesc petiţionarii în audienţă în modul stabilit de ele, dar nu
mai rar de o dată pe lună. Conducătorii de ministere şi departamente organizează primirea

166
Art.13 alin.(1) din Legea cu privire la avocatii parlamentari – “Prin derogare de la prevederile alin.(1), avocatul
parlamentar pentru protecţia drepturilor copilului examinează petiţii privind protecţia drepturilor copilului şi, în
limitele competenţei, este în drept să acţioneze din proprie iniţiativă”.
167
Art.15, 16 din Legea cu privire la avocatii parlamentari nr.1349 din 17.10.97
168
Hotărîrea Parlamentului de aprobare a Regulamentului Centrului pentru Drepturile Omuului, a structurii, a
statului de funcţii şi a modului de finanţare a cestuia nr.57 din 20.03.2008
169
Art.20 din Legea cu privire la avocatii parlamentari nr.1349 din 17.10.97
67
petiţionarilor nu mai rar de două ori pe lună, iar conducătorii organelor de autoadminsitrare
locală, întreprinderilor, instituţiilor, organizaţiilor – nu mai rar de o dată pe săptămînă170
În scopul asigurării dreptului constituţional al cetăţenilor la petiţionare, exercitării de către
autorităţile publice a obligaţiunilor lor, prevăzute de legislaţie, privind examinarea petiţiilor,
întru executarea Legii cu privire la petiţionare, se stabileşte că audienţa cetăţenilor se
efectuează171:
a) la Guvernul Republicii Moldova:
Este important de reţinut, că înscrierea solicitanţilor pentru audienţă la Prim-ministru172 şi
viceprim-miniştri173 se efectuează de către colaboratorii Secţiei petiţii, în temeiul
demersului în scris, de comun acord cu consilierii;
b) la ministere şi alte autorităţi administrative centrale:
Se recomandă conducătorilor autorităţilor administraţiei publiec locale de nivelul întîi şi
nivelui al doilea să stabilească audienţa cetăţenilor în fiecare zi de luni a lunii curente.
Primirea în audienţă are loc zilnic în sediul Centrului pentru drepturile Omului şi în sediile
reprezentanţelor. Fiecare avocat parlamentar primeşte în audienţă cel puţin de 3 ori pe lună. În
celelalte zile, petiţionarii sînt primiţi în audienţă de către personalul de specialitate.
Timpul şi locul primirii în audienţă în teritoriu le stabileşte directorul Centrului, cu acordul
avocaţilor parlamentari. Orarul de primire în audienţă este adus în prealabil la cunoştinţă
petiţionarilor174.
Autorităţile administraţiei publice central şi locale se obligă175:
- să asigure ţinerea lucrărilor de secretariat referitoare la petiţiile persoanelor fizice şi
juridice, în toate organele din subordine şi cele amplasate pe teritoriul lor prin:
a) asigurarea evidenţei petiţiilor;
b) asigurarea procesului de examinare şi termenelor de soluţionare a petiţiilor;
c) asigurarea controlului asupra examinării petiţiilor;
d) asigurarea perfectării răspunsurilor la petiţii şi constituirea dosarelor;
e) organizarea audienţei petiţionarilor;
f) analiza lucrului cu petiţiile şi a audienţelor acordate.
Este important de reţinut, că petiţiile în care sunt atacate deciziile organizaţiilor care nu au
organelle lor superioare, precum şi deciziile executivelor raionale, primăriilor oraşelor de
subordonare republican, se adresează instanţei de contencios administrativ176.
Competenţă de judecare a acţiunilor în contenciosul administrativ au177:
a) judecătoriile;
b) curţile de apel;
c) Curtea Supremă de Justiţie.
Pentru judecarea acţiunilor în contenciosul administrativ, la curţile de apel şi la Curtea
Supremă de Justiţie se instituie colegii specializate.
În curţile de apel unde nu pot fi instituite colegii de contencios administrativ, acţiunile în
contenciosul administrativ sînt judecate de complete de judecată sau de judecători desemnaţi de
preşedintele instanţei respective.

170
Art.21 din Legea cu privire la petiţionare nr.190 din 19.07.94
171
Hotărîrea Guvernului RM cu privire la organizarea audienţei cetăţenilor nr.689 din 13.11.2009
172
A treia zi de luni a lunii curente
173
Prima zi de luni a lunii curente / A doua zi de luni a lunii curente/ Conform programului stabilit la ministere
174
Organizarea audienţelor şi recepţionarea petiţiilor le efectuează funcţionarii Serviciului recepţionare a petiţiilor şi
organizare a audienţelor- Hotărîrea Parlamentului nr.57 din 20.03.2008.
175
Hotărîrea Guvernului pentru aprobarea Instrucţiunilor privind ţinerea lucrărilor de secretariat referitoare la
petiţiile persoanelor fizice şi juridice, adresate organelor de stat, întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor
Republicii Moldova nr.208 din 31.03.95
176
Art.7 alin.(3) din Legea cu privire la petiţionare nr.190 din 19.07.94
177
Art.6 din Legea contenciosului administrativ nr.793 din 10.02.2000
68
 În judecătorii, acţiunile în contenciosul administrativ sînt judecate de judecători desemnaţi de
preşedintele instanţei respective.

1.14. Dreptul la informaţie

2. Libertatea de a primi informaţii şi idei include dreptul de a colecta informaţii şi de a căuta

informaţii, utilizînd toate sursele legitime disponibile. Deşi libertatea de a primi
informaţii şi opinii se referă la mijloacele de informare în masă, acordîndu-le dreptul de a
comunica publicului astfel de informaţii şi idei, Curtea Europeană pentru Drepturile
Omului, de asemenea, include în această libertate şi dreptul publicului de a fi informat în
mod adecvat, în special asupra problemelor de interes public178.

Articolul 34 din Constituţia RM statuează:

Dreptul la informaţie
(1) Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi
ingrădit.
(2) Autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sînt obligate să asigure
informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes
personal.
(3) Dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecţie a cetăţenilor
sau siguranţa naţională.
(4) Mijloacele de informare publică, de stat sau private, sînt obligate să asigure
informarea corectă a opiniei publice.
(5) Mijloacele de informare publică nu sînt supuse cenzurii.

1. Acte internaţionale:

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului statuează în art.19 că “Orice om are dreptul la

libertatea opiniilor şi exprimării; acest drept include libertatea de a avea opinii fără imixtiune din
afară, precum şi libertatea de a primi şi răspîndi informaţii şi idei prin orice mijloace de
comunicare şi independent de frontierele de stat”.
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice enunţă în art.19 alin.(2) că
“Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare; acest drept cuprinde libertatea de a căuta,
de a primi şi de a răspîndi informaţii şi idei de orice fel, fără a se ţine seama de frontiere, sub
formă orală, scrisă, tipărită ori artistic, sau prin orice alt mijloc la alegerea sa”.
Art.10 alin.(1) din Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi a
Libertăţilor Fundamentale prevede că “Orice persoană are dreptul la libertattea de exprimare.
Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunicainformaţii ori
idei fără amestecul autorităţilor publiceşi fără a ţine seama de frontiere”.
Convenţia internaţională cu privire la drepturile copilului, articolul 13 alin.(1) reţine că
“Copilul are dreptul la libertatea de exprimare; acest drept cuprinde libertatea de a căuta, a primi
şi a difuza informaţii şi idei de orice natură, fără să ţină seama de frontier, sub formă orală,
scrisă, tipărită sau artistică, sau prin oricare alte mijloace, la alegerea copilului”.
Art.5 din Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare
rasială prevede că “În conformitate cu obligaţiile fundamentale enunţate în articolul 2 al

178
Ghid privind punerea în aplicare a articolului 10 al Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului, Monica
Macovei, 2003
69
Convenţiei, statele părţi se angajează să interzică şi să elimine discriminarea rasială sub toate
formele şi să garanteze dreptul fiecăruia la egalitate în faţa legii fără deosebire de rasă, culoare,
origine naţinală sau etnică, în folosinţa drepturilor următoare: d) alte drepturi civile, în special:
viii) dreptul la libertate de opinie şi exprimare; ix) dreptul la libertatea de întrunire şi asociere
paşnică”.
Alte acte internaţionale ce reglemetează libertatea de exprimare şi accesul la informaţie,
constituie:
- Rezoluţia 1003 (1993) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind etica
jurnalismului;
- Recomandarea Rec(2002)2 a Comitetului Ministrilor catre Statele membre privind accesul
la documentele publice;
- Memorandum Explicativ la Recomandarea nr.R(94)13 a Comitetului de Ministri catre
statele membre cu privire la masurile de promovare a transparentei mijloacelor de
comunicare in masa;
- Recomandarea nr.R(95)13 a Comitetului de Ministri catre statele membre cu privire la
problemele de procedura penala legate de tehnologiile informationale;
- Memorandum Explicativ la Recomandarea nr.R(97)20 a Comitetului de Ministri catre
statele membre cu privire la "discursul de ura";
- Recomandarea nr.R(97)21 a Comitetului de Ministri catre statele membre cu privire la
mijloacele de comunicare in masa si promovarea unei culturi a tolerantei;
- Recomandarea nr.R(99)1 a Comitetului de Ministri catre statele membre cu privire la
masurile de promovare a pluralismului mijloacelor de comunicare in masa;
- Recomandarea nr.R(2000)7 a Comitetului de Ministri catre statele membre cu privire la
dreptul jurnalistilor de a nu-si dezvalui sursele de informatie;
- Memorandum Explicativ la Recomandarea nr.R(2000)7 a Comitetului de Ministri catre
statele membre cu privire la dreptul jurnalistilor de a nu-si dezvalui sursele de informatie;
- Conventia privind accesul la informatie, justitie si participarea publicului la adoptarea
deciziilor in domeniul mediului.(Conferinta ministrilor de mediu de la Arhus);
- Declaraţia de la Brisbane - Libertatea informaţiei: dreptul de a şti.

2. Cadrul legal şi instituţional naţional:

Cadrul legal naţional ce conţine prevederi în domeniul vizat este vast. Dintre acestea, remarcăm:
- Legea privind accesul la informatie nr.982 din 11.05.2000
- Legea privind transparenţa în procesul decizional nr.239 din 13.11.2008
- Lege cu privire la protecţia datelor cu caracter personal nr.17 din 15.02.2007
- Legea cu privire la activitatea editoriala nr.939 din 20.04.2000
- Legea presei nr.243 din 26.10.94
- Codul Audiovizualului al Republicii Moldova
- Legea cu privire la secretul de stat nr.245 din 27.11.2008
- Legea cu privire la secretul comercial nr.171 din 06.07.94
- Legea privind dreptul de autor si drepturile conexe nr.139 din 02.07.2010
- Legea comunicatiilor electronice nr.241 din 15.11.2007
- Legea cu privire la informatică nr.1069 din 22.06.2000
- Hotarirea Parlamentului pentru aprobarea Conceptiei privind cooperarea dintre
Parlament si societatea civila nr.373 din 29.12.2005
- Hotarîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu privire la examinarea cauzelor privind
accesul la informaţiile oficiale nr.1 din 02.04.2007
- Codul Penal
- Codul Civil
- Codul contravenţional
70
 - Legea cu privire la libertatea de exprimare nr.64 din 23.04.2010.
Totuşi, principalul act juridic în domeniul abordat este Legea privind accesul la informaţie,
care reglementează:
a) raporturile dintre furnizorul de informaţii şi persoana fizică si/sau juridică în procesul de
asigurare şi realizare a dreptului constituţional de acces la informaţie;
b) principiile, condiţiile, căile şi modul de realizare a accesului la informaţiile oficiale,
aflate în posesia furnizorilor de informaţii;
c) aspectele accesibilităţii informaţiei cu caracter personal şi protecţiei acesteia în cadrul
soluţionării problemei accesului;
d) drepturile solicitanţilor informaţiei, inclusiv a informaţiei cu caracter personal;
e) obligaţiile furnizorilor de informaţii în procesul asigurării accesului la informaţiile
oficiale;
f) modalitatea apărării dreptului de acces la informaţie.
Caracterul public al informaţiei poate fi dedus din art.6 din Legea privind accesul la
informaţie, conform căruia sunt considerate informaţii oficiale toate informaţiile aflate în
posesia şi la dispoziţia furnizorilor de informaţii, care au fost elaborate, selectate, prelucrate,
sistematizate şi/sau adoptate de organe ori persoane oficiale sau puse la dispoziţia lor în
condiţiile legii de către alţi subiecţi de drept. Drept documente purtătoare de informaţii sînt
considerate: orice hîrtie sau alt material pe care există un înscris; o hartă, un plan, un desen, o
fotografie; orice hîrtie sau alt material pe care sînt marcaje, figuri, simboluri sau perforări care au
un sens pentru persoanele calificate să le interpreteze; orice obiect sau material din care pot fi
reproduse sunete, imagini sau înscrisuri cu sau fără ajutorul unui alt articol sau mecanism; orice
alt înregistrator de informaţie apărut ca rezultat al progresului tehnic.
Furnizori de informaţii, adică posesori ai informaţiilor oficiale, obligaţi să le furnizeze
solicitanţilor în condiţiile Legii privind accesul la informaţie, sînt179:
a) autorităţile publice centrale şi locale - autorităţile administraţiei de stat, prevăzute în
Constituţia Republicii Moldova şi anume: Parlamentul, Preşedintele Republicii Moldova,
Guvernul, administraţia publică, autoritatea judecătorească;
b) instituţiile publice centrale şi locale - organizaţiile fondate de către stat în persoana
autorităţilor publice şi finanţate de la bugetul de stat, care au ca scop efectuarea atribuţiilor de
administrare, social-culturale şi altor atribuţii cu caracter necomercial;
c) persoanele fizice şi juridice care, în baza legii sau a contractului cu autoritatea publică ori
instituţia publică, sînt abilitate cu gestionarea unor servicii publice şi culeg, selectează, posedă,
păstrează, dispun de informaţii oficiale, inclusiv de informaţii cu caracter personal.
Informaţiile oficiale pot fi solicitate de:
-orice cetăţean al Republicii Moldova;
-cetăţenii altor state, care au domiciliul sau reşedinţa pe teritoriul Republicii Moldova;
- apatrizii stabiliţi cu domiciliul sau cu reşedinţa pe teritoriul Republicii Moldova180.
Avînd în vedere prevederile art.34 alin.(2) din Constituţie, conform cărora “Autorităţile
publice, potrivit competenţelor ce le revin, sînt obligate să asigure informarea corectă a
cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal”, este
important de a reliefa faptul că acestea arată clar că orice autoritate publică este îndreptăţită şi în
acelaşi timp obligată să informeze asupra treburilor publice care ţin numai de competenţa sa,
precum şi să informeze cetăţenii asupra problemelor personale pe care este competent să le
examineze şi asupra cărora este competent să ia decizii. Competenţa autorităţilor publice este
stabilită de Constituţie, de legi şi de alte cate normative (decrete, hotărîri, ordonanţe,

179
Art.5 alin.(2) din Legea privind accesul la informaţie
180
Art.5 alin.(3) din Legea privind accesul la informaţie

71
regulamente, instrucţiuni, ordine, dispoziţii, etc.) care reglementează activitatea şi modul de
exercitare a atribuţiilor autorităţilor publice181.
Este firesc ca prin lege să se prevadă anumite limite, enumerîndu-se cazurile cînd informaţia
nu poate fi adusă la cunoştinţa public, deoarece ar putea să prejudicieze drepturile, interesele
legale şi măsurile de protecţie ale cetăţenilor.
Legea privind accesul la informaţie stabileşte obligaţia autorităţilor publice de a proteja viaţa
privată, inclusiv182:
a) dreptul la consimţămîntul persoanei a căror interese sînt atinse în procesul de divulgare a
informaţiei cu caracter personal;
b) dreptul de a participa la procedura de luare a deciziilor în calitate de parte egală;
c) dreptul de a i se păstra anonimatul în cazul furnizării de informaţii cu caracter personal, cu
respectarea confidenţialităţii;
d) dreptul de a controla şi a rectifica informaţiile neadecvate, incorecte, incomplete,
neactualizate, irelevante;
e) dreptul de a nu fi identificată, în mod automat, în cadrul procedurii de luare a deciziilor asupra
divulgării informaţiei;
f) dreptul de a se adresa în instanţele de judecată.
În scopul asigurării transparenţei activităţii instituţiilor, eficientizării accesului la informaţie,
creării condiţiilor pentru căutarea, identificarea operativă a documentelor şi informaţiilor,
autorităţile publice, instituţiile publice vor edita, cel puţin o dată pe an, îndrumare ce vor
conţine liste ale dispoziţiilor, hotărîrilor, altor documente oficiale, emise de instituţia respectivă,
şi domeniile în care poate furniza informaţii, vor pune la dispoziţia reprezentanţilor mijloacelor
de informare în masă date oficiale despre propria activitate, inclusiv despre domeniile în care
poate furniza informaţii183.
Codul contravenţional statuează în Articolul 71 “Încălcarea legislaţiei privind accesul la
informaţie şi cu privire la petiţionare” următoarele:
(1) Încălcarea de către persoana cu funcţie de răspundere a dispoziţiilor legale privind
accesul la informaţie şi cu privire la petiţionare
se sancţionează cu amendă de la 40 la 50 de unităţi convenţionale.
(2) Prezentarea, la solicitare, a unui răspuns cu date vădit eronate
se sancţionează cu amendă de la 45 la 55 de unităţi convenţionale aplicată persoanei cu
funcţie de răspundere.

Jurisprudenta CEDO vs Republica Moldova (hotărîri în care a fost recunoscută violarea

art.10 din Convenţie):

Cauza Sofranschi contra Moldovei (2010)

Cauza Gavrilovici contra Moldovei (nr.cererii 25464/05 din 15.12.2009)
Cauza Amihalachioaie contra Moldovei (nr.cererii 60115/00 din 20.04.2004)
Cauza Flux contra Moldovei (nr.cererii 28702/03 din 20.11.2007)
Cauza Flux (nr.2) contra Moldovei (nr.cererii 31001/03 din 03.07.2007)
Cauza Flux (nr.3) contra Moldovei (nr.cererii 32558/03 din 12.06.2007)
Cauza Flux (nr.4) contra Moldovei (nr.cererii 17294/04 din 12.02.2008)
Cauza Flux (nr.5) contra Moldovei (nr.cererii 17343/04 din 01.07.2008)
Cauza Flux (nr.7) contra Moldovei (nr.cererii 25367/05 din 24.11.2009)
Cauza Flux si Samson contra Moldovei (nr.cererii 28700/03 din 23.10.2007)
Cauza Guja contra Moldovei (nr.cererii 14277/04 din 12.02.2008)
Cauza Kommersant Moldovy contra Moldovei (nr.cererii 41827/02 din 09.01.2007)

181
„Drepturile şi libertăţile fundamentale-sistemul de garanţii”, Ion Creangă, Corneliu Gurin, Chişinu, 2005
182
Art.8 alin.(3) din Legea privind accesul la informaţie
183
Art.11 –„Obligaţiile furnizorului de informaţii”, Legea privind accesul la informaţie
72
 Cauza Manole si altii contra Moldovei (nr.cererii 13936/02 din 17.09.2009)
Cauza Savitchi contra Moldovei (nr.cererii 11039/02 din 11.10.2005)
Cauza Tara si Poiata contra Moldovei (nr.cererii 36305/03 din 16.10.2007)
Cauza Timpul Info-Magazin si Anghel contra Moldovei (nr.cererii 32263/03 din 27.11.2007)
Cauza Busuioc contra Moldovei (nr.cererii 61513/00 din 21.12.2004).

1.15. Libertatea conştiinţei

1 „Libertatea de conştiinţă este libertatea fiecărui individ de a adopta o atitudine intelectuală la

alegerea sa, de a-şi exprima şi a-şi arăta convingerile. În definitiv, libertatea fiecărui om de a
gîndi şi de a spune ceea ce crede că este adevărat”184.
Libertatea de conştiinţă, cuprinzînd o sferă largă de manifestare, constituie o libertate
esenţială care include libertatea religioasă, libertatea exprimării, libertatea presei, libertatea de
asociere.
Constituţia Republicii Moldova garantează, în articolul 31, libertatea religiei şi enunţă
principiul autonomiei cultelor faţă de stat. Art.41 din Constituţie statuează, că cetăţenii se pot
asocia liber în partide şi în alte organizaţii social-politice.

Articolul 31
Libertatea conştiinţei
1) Libertatea conştiinţei este garantată. Ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi
de respect reciproc.
(2) Cultele religioase sînt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile
legii.
(3) În relaţiile dintre cultele religioase sînt interzise orice manifestări de învrăjbire.
(4) Cultele religioase sînt autonome, separate de stat şi se bucură de sprijinul acestuia,
inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în aziluri
şi în orfelinate.

Articolul 41
Libertatea partidelor şi a altor organizaţii social-politice
(1) Cetăţenii se pot asocia liber în partide şi în alte organizaţii social-politice. Ele contribuie
la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor şi, în condiţiile legii, participă la
alegeri.
(2) Partidele şi alte organizaţii social-politice sînt egale în faţa legii.
(3) Statul asigură respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale partidelor şi ale altor
organizaţii social-politice.
(4) Partidele şi alte organizaţii social-politice care, prin scopurile ori prin activitatea lor,
militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept, a suveranităţii şi
independenţei, a integrităţii teritoriale a Republicii Moldova sînt neconstituţionale.
(5) Asociaţiile secrete sînt interzise.
(6) Activitatea partidelor constituite din cetăţeni străini este interzisă.
(7) Funcţiile publice ai căror titulari nu pot face parte din partide se stabilesc prin lege
organică.

2 Acte internaţionale:

184
J. Robert , Liberte de conscience, pluralisme et tolerance in Liberte de conscience , Conseil de l’Europe 1993,
p.27
73
 Libertatea de conştiinţă, drepturile şi libertăţile religioase sunt consacrate la nivel
internaţional şi regional de numeroase documente ale Naţiunilor Unite, Consiliului Europei, care
proclamă, că orice persoană are dreptul la libertatea gîndirii, a conştiinţei şi a religiei şi implică
libertatea de a-şi schimba religia sau convingerile, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia
în mod liber, individual sau colectiv, în public sau în particular, cu condiţia ca această exercitare
să nu contravină normelor constituţionale sau legislaţiei interne în vigoare.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului statuează în art. 18 că „Orice om are dreptul
la libertatea gîndirii, de conştiinţă şi religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia
sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea, singur sau
împreună cu alţii, atît în public cît şi privat, prin învăţătură, practici religioase, cult şi
îndeplinirea ritualurilor”.
Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice în articolul 18 prevede:
„1. Orice persoana are drept la libertatea gândirii, conştiinţei si religiei; acest drept implica
libertatea de a avea sau de a adopta o religie sau o convingere la alegerea sa, precum si libertatea
de a-si manifesta religia sau convingerea, individual sau în comun, atât în public cât si în
particular, prin cult si îndeplinirea riturilor, prin practici si prin învatamânt.
2. Nimeni nu va fi supus vreunei constrângeri putând aduce atingere libertăţii sale de a avea sau
de a adopta o religie sau o convingere la alegerea sa.
3. Libertatea manifestării religiei sau convingerilor nu poate fi supusa decât restricţiilor
prevăzute de lege si necesare pentru ocrotirea securităţii, ordinii şi sănătăţii publice ori a moralei
sau a libertăţilor si drepturilor fundamentale ale altora.
4. Statele părţi la prezenta Convenţie se angajează sa respecte libertatea părinţilor si, atunci când
este cazul, a tutorilor legali, de a asigura educaţia religioasă şi morală a copiilor lor în
conformitate cu propriile convingeri”.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului enunţă în art.9 că „1.Orice persoană are
dreptul la libertatea de gîndire, de conştiinţă şi de religie; acest drept include libertatea de a-şi
schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în
mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţămînt, practici şi
îndeplinirea ritualurilor.
2.Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate forma obiectul altor restrîngeri
decît acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică,
pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protejarea
drepturilor şi libertăţilor altora.
Exercitarea libertăţii de întrunire mai este garantată de Convenţia Internaţională privind
Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare Rasială din 21.12.1965 (în vigoare pentru
Republica Moldova din 25 februarie 1993) -art.5 şi Convenţia Internaţională cu privire la
Drepturile Copilului din 20.11.1989 (în vigoare pentru Republica Moldova din 25 februarie
1993)- art.14.
Recomandarea 1804 (2007) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind statul,
religia, secularismul şi drepturile omului, reţine că, cultele religioase, ca atare, sunt parte
integrantă a societăţii şi, prin urmare, trebuie să fie considerate instituţii înfiinţate de, si prin
implicarea cetăţenilor şi, care au dreptul la libertatea de religie, dar, de asemenea, ca organizaţii
care sunt parte a societăţii civile cu tot potenţialul, pentru a furniza indicatori cu privire la
aspectele etice şi civice, care au un rol important în cadrul comunităţii naţionale, fie religioase
sau laice.
Concomitent, Adunarea reafirmă că, una dintre valorile comune ale Europei, depăşind
diferenţele naţionale, este separarea bisericii de stat. Acesta este un principiu general acceptat ce
predomină în politicile şi în instituţiile din ţările democratice.
În Recomandarea sa, 1720 (2005) privind educaţia şi religia, Adunarea a remarcat faptul
că, „religia fiecăruia, inclusiv opţiunea de a nu avea nici o religie, este o chestiune strict
personală”.

74
 3 Cadrul legal şi instituţional naţional:
Legea Republicii Moldova privind cultele religioase şi părţile lor componente nr.125 din
11.05.2007:
- Reglementează raporturile ce ţin de libertatea de conştiinţă şi de religie, precum şi de
statutul juridic al cultelor religioase şi al părţilor lor componente;
- Reglementează raporturile dintre stat şi cultele religioase prin acordarea autonomiei şi
egalităţii în drepturi, separării cultelor religioase de stat, susţinerea activităţii sociale,
morale, culturale şi de caritate;
- Enunţă drepturile, libertăţile şi obligaţiile persoanei şi comunităţilor religioase şi anume:
libertatea de asociere religioasă prin practicarea exerciţiului religios al vreunui cult,
aderarea la orice cult religios sau disocierea de acesta; apărarea dreptului de asociere
religioasă pe cale judiciară sau administrativă în cadrul supravegherii de către stat a
procesului de respectare a legalităţii; protecţie juridică prin dreptul de contestare pe cale
judiciară;
- Stipulează modul de constituire, înregistrare, funcţionare, de asemenea, suspendarea şi
încetarea activităţii cultelor religioase şi a părţilor lor componente în conformitate cu
statutul juridic adoptat de către fondatorii săi;
- Prevede învăţămîntul moral-religios în şcolile de stat de toate gradele opţional şi
facultativ, exceptînd cazurile prevăzute în acordurile sau convenţiile de cooperare dintre
stat şi cultele religioase privind dreptul copiilor de a fi exceptaţi de la orele de religie, în
baza cererii părinţilor sau tutorilor legali;
- Reglementează dreptul de proprietate al cultelor religioase, al părţilor lor componente, al
instituţiilor şi intreprinderilor create de ele, în proprietatea cărora pot să se afle clădiri,
construcţii, terenuri, mijloace de transport, utilaje, edituri, tipografii, posturi de radio şi
televiziune, publicaţii, obiecte de cult, obiective de producţie, de menire socială şi de
binefacere, mijloace financiare şi alte bunuri materiale necesare pentru asigurarea activităţii
lor, obiecte de proprietate intelectuală. Pot avea în calitate de simboluri proprii steme
istorice, drapele, fanioane, semne heraldice, etc.
Legea cu privire la asociaţiile obşteşti nr.837 din 17.05.96 reglementează relaţiile sociale
legate de realizarea dreptului de asociere al persoanelor şi stabileşte principiile de constituire,
înregistrare, desfăşurare şi încetare a activităţii asociaţiilor obşteşti
Codul de executare al Republicii Moldova asigură libertatea conştiinţei şi libertatea
confesională a condamnaţilor. Astfel, articolul 207 statuează:
(1) Condamnatului îi este garantată libertatea conştiinţei şi libertatea confesională. El este
în drept să profeseze orice religie, să nu profeseze nici o religie, să-şi exprime liber convingerile
religioase şi să acţioneze în conformitate cu ele, inclusiv să se alimenteze, din cont propriu, în
conformitate cu religia profesată, în condiţiile prevăzute de prezentul cod şi de Statutul
executării pedepsei de către condamnaţi.
(2) Realizarea dreptului la libertatea conştiinţei şi libertatea confesională nu trebuie să
contravină ordinii interioare a penitenciarului, nici să lezeze drepturile şi libertăţile altor
persoane.
(3) În penitenciare, condamnaţilor li se permite să participe la oficierea serviciilor divine şi
ritualurilor religioase, să se folosească de obiecte sau literatură de cult. În acest scop,
administraţia penitenciarului pune la dispoziţie încăperi speciale.
În temeiul Legii privind cultele religioase şi părţile lor componente, Statul:
- Exclude orice apreciere din partea sa asupra legitimităţii credinţelor religioase;
- Garantează comunităţilor religioase apărarea drepturilor şi intereselor lor legitime;
- Stabileşte prin lege, pentru cetăţenii care nu pot îndeplini serviciul militar din motive
confesionale, serviciul de alternativă;
- Garantează destinarea sărbătorilor religioase recunoscute de el odihnei şi elevării
spirituale;
- Nu intervine în activitatea religioasă a cultelor;
75
 - Recunoaşte importanţa deosebită şi rolul primordial al religiei creştin-ortodoxe şi,
respectiv, al Bisericii Ortodoxe din Moldova în viaţa, istoria şi cultura poporului Republicii
Moldova;
- Încurajează şi sprijină activitatea socială, morală, culturală şi de caritate a cultelor
religioase şi a părţilor lor componente;
- Promovează faţă de cultele religioase o politică fiscală preferenţială.
Ministerul Justiţiei este abilitat să reprezinte statul în relaţiile cu confesiunile şi asociaţiile
religioase, să supravegheze exercitarea legislaţiei în domeniu. Ministerul Justiţiei este
autoritatea publică responsabilă de înregistrarea cultelor religioase, părţilor componente,
comunităţilor şi a instituţiilor religioase, procedura de înregistrare fiind aceeaşi pentru toate
cultele; de ţinerea Registrului cultelor religioase şi a părţilor lor componente.
Centrul pentru Drepturile Omului din Moldova – Instituţia Naţională de Protecţie a
Drepturilor Omului este un mecanism important nejudiciar de protecţie a drepturilor omului,
format din 4 avocaţi parlamentari, egali în drepturi, unul dintre care este specializat în
problemele de protecţie a drepturilor copilului, din funcţionari, precum şi din reprezentanţe185.
Avocaţii parlamentari, în exerciţiul funcţiunii, contribuie la apărarea drepturilor omului prin
prevenirea încălcării acestora şi repunerea în drepturi a omului, la perfecţionarea legislaţiei ce
ţine de domeniul apărării drepturilor omului, la instruirea juridică a populaţiei prin aplicarea
procedeelor menţionate în Legea cu privire la avocaţii parlamentari186.
Avînd în vedere că persoanele care încalcă Legea Republicii Moldova privind cultele
religioase şi părţile lor componente nr.125 din 11.05.2007 poartă răspundere în conformitate cu
legislaţia în vigoare, Codul Contravenţional stabileşte:

Articolul 54. Încălcarea legislaţiei cu privire la cultele religioase

(1) Împiedicarea libertăţii de a aparţine sau nu unei anumite religii, de a avea sau nu
anumite convingeri, de a-şi schimba religia sau convingerile, de a profesa religia ori convingerile
în mod individual sau în comun, în public sau în particular, prin învăţătură, practici religioase, de
cult şi prin îndeplinirea riturilor
se sancţionează cu amendă de la 5 la 10 unităţi convenţionale aplicată persoanei fizice, cu
amendă de la 100 la 200 de unităţi convenţionale aplicată persoanei juridice cu sau fără privarea,
în ambele cazuri, de dreptul de a desfăşura o anumită activitate pe un termen de la 3 luni la un
an.
(2) Intoleranţa confesională manifestată prin acte care stînjenesc liberul exerciţiu al unui
cult religios sau prin acţiuni de propagare a urii religioase
se sancţionează cu avertisment sau cu amendă de la 10 la 20 de unităţi convenţionale.
(3) Exercitarea, în numele unui cult religios ori în nume propriu, a unor practici şi ritualuri
care contravin Legii privind cultele religioase şi părţile lor componente
se sancţionează cu amendă de la 10 la 20 de unităţi convenţionale.
(4) Desfăşurarea activităţii religioase de către cetăţeni străini în locuri publice fără
anunţarea prealabilă a primăriei localităţii respective
se sancţionează cu amendă de la 40 la 50 de unităţi convenţionale.
(5) Ofensa adusă sentimentelor religioase ale persoanelor fizice, profanarea obiectelor
venerate de acestea, a localurilor, monumentelor, a simbolicii lor conceptuale
se sancţionează cu amendă de la 20 la 30 de unităţi convenţionale sau cu muncă
neremunerată în folosul comunităţii de la 40 la 60 de ore.
(6) Încălcarea dreptului exclusiv al cultelor religioase de editare, tipărire şi confecţionare,
comercializare sau răspîndire în alt mod a obiectelor de cult
se sancţionează cu amendă de la 25 la 35 de unităţi convenţionale.
(7) Divulgarea tainei mărturisirii de către un deservent al cultului religios
185
Hotărîrea Parlamentului de aprobare a Regulamentului Centrului pentru Drepturile Omului, a structurii, a statului
de funcţii şi a modului de finanţare a acestuia nr.57 din 20.03.2008
186
Legea Republicii Moldova cu privire la avocaţii parlamentari nr.1349 din 17.10.97
76
 se sancţionează cu amendă de la 5 la 10 unităţi convenţionale.
[Art.54 modificat prin Legea nr.25 din 04.03.2010, în vigoare 26.03.2010]

Jurisprudenţa Curţii Europene vs Republica Moldova (hotărîri în care a fost

recunoscută violarea art.9):
Cauza Maşaev contra Moldovei (nr.cererii 6303/05 din 12.05.2009)
Cauza Mitropolia Basarabiei si alţii contra Moldovei (nr.cererii 45701/99 din 13.12.2001)
Cauza Biserica Adevărat Ortodoxă contra Moldovei (nr.cererii 952/03 din 27.02.2007).
Libertatea întrunirilor, opiniei şi exprimării
1. Republica Moldova şi-a declarat cursul spre valorile democraţiei europene, printre aceste
prioritare fiind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, inclusiv la libera
exprimare a opiniei şi la întrunire.
Libertatea întrunirilor este consacrată în art.40 din Constituţia Republicii Moldova,
fiindu-i recunoscut caracterul de drept fundamental.
Libertatea întrunirilor
Mitingurile, demonstraţiile, manifestările, procesiunile sau orice alte întruniri sînt libere şi
se pot organiza şi desfăşura numai în mod paşnic, fără nici un fel de arme.
Exercitarea libertăţii de întrunire deseori este strîns legată de o altă libertate - libertatea de
exprimare. Şi una, şi alta sînt considerate ca fundamente ale procesului democratic.
Art.32 alin.(1) din Constituţia Republicii Moldova statuează:
Libertatea opiniei şi a exprimării
(1) Oricărui cetăţean îi este garantată libertatea gîndirii, a opiniei, precum şi libertatea
exprimării în public prin cuvînt, imagine sau prin alt mijloc posibil.
2. Acte internaţionale:
Drepturile şi libertăţile omului, prerogative conferite de dreptul intern, sunt recunoscute de
dreptul internaţional pentru fiecare individ aparte, dînd expresie valorilor sociale fundamentale.
Republica Moldova a aderat la un şir de acte internaţionale şi regionale care conţin standarde
unanim recunoscute în domeniul dreptului la libera întrunire şi asociere.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, în art. 20 alin.(1) stabileşte: „Orice persoană
are dreptul la libertatea de întrunire şi de asociere paşnică”.
Dreptul la libertatea opiniilor şi exprimării se regăseşte în art.19 din Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, astfel încît „Orice om are dreptul la libertatea opiniilor şi exprimării; acest
drept include libertatea de a avea opinii fără imixtiune din afară, precum şi libertatea de a primi
şi răspîndi informaţii şi idei prin orice mijloace de comunicare şi independent de frontierele de
stat”.
Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, în art.21, prevede: „Dreptul
la întrunire paşnică este recunoscut. Exercitarea acestui drept nu poate fi supusă decît
restricţiilor, conforme cu legea şi necesare într-o societate democratică, în interesul securităţii
naţionale, al securităţii publice, al ordinii publice ori pentru a ocroti sănătatea sau moralitatea
publică sau drepturile şi libertăţile altora”.
Cu referire la dreptul la libertatea opiniilor şi exprimării, Pactul Internaţional cu privire la
drepturile civile şi politice, enunţă prin art.19 că „Nimeni nu trebuie să aibă de suferit din cauza
opiniilor sale. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare; acest drept cuprinde
libertatea de a căuta, de a primi şi de a răspîndi informaţii şi idei de orice fel, indiferent de
frontiere, sub formă orală, scrisă, tipărită ori artistică, sau prin orice alt mijloc, la alegerea sa”187.

187
Art.19 p.3 din PIDCP- Exercitarea acestor libertăţi comportă obligaţii şi răspunderi speciale. În consecinţă, ea
poate fi supusă anumitor limitări care trebuie însă stabilite în mod expres prin lege şi care sunt necesare: a)
respectării drepturilor sau reputaţiei altora; b)apărării securităţii naţionale, ordinii publice, sănătăţii sau moralităţii
publice.
77
 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în art.11, stipulează: „Orice persoană are
dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a constitui
cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.
Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrîngeri decît acelea care,
prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea
naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau
a moralei ori pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca
restrîngeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor armate, ai
poliţiei sau ai administraţiei de stat”.
Dreptul la libertatea opiniilor şi exprimării este tratată într-un articol distinct, art.10 din
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care statuează că „Orice persoană are dreptul la
libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a
comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de
frontiere”188
3. Cadrul legal şi instituţional naţional care reglementează libertatea de întrunire constituie:
Legea privind întrunirile nr.26 din 22.02.2008, care are drept scop garantarea exercitării de
oricare persoană a libertăţii întrunirilor în modul prevăzut de Constituţia Republicii Moldova şi
de actele internaţionale la care Republica Moldova este parte. Aceasta reglementează modul de
organizare şi desfăşurare a întrunirilor în afara clădirilor.
Legea cu privire la poliţie nr.416 din 18.12.1990, care determină locul, rolul şi principiile de
activitate ale poliţiei în sistemul autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, stabileşte
sarcinile principale, atribuţiile, drepturile, responsabilitatea poliţiei, precum şi modul de
supraveghere asupra activităţii ei.
Legea cu privire la trupele de carabinieri (trupele interne) ale Ministerului Afacerilor Interne
nr.806 din 12.12.1991, care statuează că trupele de carabinieri (trupele interne) sînt destinate să
asigure, împreună cu poliţia sau independent, ordinea publică, apărarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale cetăţenilor, avutului proprietarului, prevenirea faptelor de încălcare a legii.
Codul contravenţional al Republicii Moldova nr.218 din 24.10.2008 care cuprinde norme de
drept ce stabilesc principiile şi dispoziţiile generale şi speciale în materie contravenţională,
determină faptele ce constituie contravenţii şi prevede procesul contravenţional şi sancţiunile
contravenţionale şi al cărui scop constă în apărarea drepturilor şi libertăţilor legitime ale
persoanei, apărarea proprietăţii, ordinii publice, a altor valori ocrotite de lege, în soluţionarea
cauzelor contravenţionale, precum şi în prevenirea săvîrşirii de noi contravenţii.
Astfel, Articolul 67 din Codul Contravenţional statuează:
Încălcarea legislaţiei privind întrunirile
(1) Organizarea şi desfăşurarea întrunirii fără a fi notificată primăria, precum şi încălcarea
condiţiilor (forma, locul, timpul) privind desfăşurarea întrunirii indicate în declaraţia prealabilă
se sancţionează cu amendă de la 30 la 40 de unităţi convenţionale aplicată organizatorului
(conducătorului) întrunirii.
(2) Împiedicarea organizării ori a desfăşurării întrunirilor conforme legii, precum şi
împiedicarea participării ori constrîngerea de a participa la ele
se sancţionează cu amendă de la 40 la 50 de unităţi convenţionale.
(3) Neîndeplinirea de către organizatorul (conducătorul) întrunirii a obligaţiilor prevăzute
de lege
se sancţionează cu amendă de la 20 la 30 de unităţi convenţionale.

188
Art.10 p.2 din CEDO- Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor
formalităţi, condiţii, restrîngeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate
democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi
prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei , protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a
împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii
judecătoreşti.
78
 (4) Participarea la întrunire a persoanelor care deţin arme, substanţe explozive, orice
substanţe interzise sau alte obiecte ce pot pune în pericol viaţa ori sănătatea oamenilor
se sancţionează cu amendă de la 40 la 50 de unităţi convenţionale sau cu arest
contravenţional de pînă la 15 zile.
(5) Împiedicarea sub orice formă a accesului în clădirile din imediata apropiere a locului de
desfăşurare a întrunirii
se sancţionează cu amendă de la 40 la 50 de unităţi convenţionale.
Concomitent, Codul Penal- legea penală care apără, împotriva infracţiunilor, persoana,
drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, mediul înconjurător, orînduirea constituţională,
suveranitatea, independenţa şi integritatea teritorială a Republicii Moldova, pacea şi securitatea
omenirii, precum şi întreaga ordine de drept, reţine:
Articolul 184. Violarea dreptului la libertatea întrunirilor
(1) Violarea dreptului la libertatea întrunirilor prin împiedicarea ilegală a desfăşurării
mitingului, demonstraţiei, manifestaţiei, procesiunii sau oricărei alte întruniri ori a participării
cetăţenilor la acestea fie prin constrîngerea lor la participare:
a) săvîrşită de o persoană cu funcţie de răspundere;
b) săvîrşită de două sau mai multe persoane;
c) însoţită de violenţă nepericuloasă pentru viaţă sau sănătate,
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 400 unităţi convenţionale sau cu muncă
neremunerată în folosul comunităţii de la 180 la 240 de ore, sau cu închisoare de pînă la 2 ani.
(2) Aceeaşi acţiune:
a) săvîrşită cu aplicarea armei sau a altor obiecte care au servit drept armă ori au fost
special adaptate pentru vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii;
b) însoţită de violenţă periculoasă pentru viaţă sau sănătate;
c) soldată cu cauzarea de daune în proporţii mari;
d) soldată cu alte urmări grave
se pedepseşte cu închisoare de pînă la 5 ani.
[Art.184 modificat prin Legea nr.277-XVI din 18.12.2008, în vigoare 24.05.2009]
[Art.184 modificat prin Legea nr.184-XVI din 29.06.2006, în vigoare 11.08.2006]

Exercitarea dreptului la libera exprimare este reglementată de Legea cu privire la libertatea

de exprimare nr.64 din 23.04.2010, care garantează un echilibru între asigurarea dreptului la
libera exprimare şi apărarea onoarei, demnităţii, reputaţiei profesionale şi vieţii private şi de
familie ale persoanei.
Avînd în vedere că exercitarea libertăţii de întrunire deseori este strîns legată de o altă libertate
- libertatea de exprimare. Şi una, şi alta sînt considerate de Comisia Europeană a Drepturilor
Omului ca fundamente ale procesului democratic. Însă atunci cînd sînt invocate ambele drepturi,
organele de la Strasbourg consideră că art.10 trebuie privit ca lex specialis în aşa fel, încît nu este
necesar de analizat libertatea de exprimare separat189. În Hotărîrea Ezelin vs Fraţa, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a avansat chiar pînă la recunoaşterea faptului că libertatea de
exprimare poate fi redată, în cursul unei manifestări, doar prin gesturi, chiar prin tăcerea
manifestanţilor190.
Conform standardelor internaţionale, libertatea întrunirilor paşnice şi libertatea exprimării
aparţin tuturor persoanelor, nu doar celor care constituie majoritatea. Prin urmare, se admite ca o
întrunire să deranjeze anumite persoane sau grupuri de persoane vizavi de ideile propagate sau
revendicările înaintate. Aceste revendicări pot fi contrare poziţiei majorităţii în societate şi pot
constitui motiv pentru a interzice întrunirea paşnică. Dacă există temeri pentru securitatea
demonstranţilor, autorităţile trebuie să întreprindă măsuri de protecţie a acestora sau să sugereze

189
Cauza Ezelin vs Franţa din 26 aprilie 1991
190
Ibidem
79
alternative pentru ca, în cele din urmă, manifestarea să se desfăşoare, pe cît e posibil, în forma
solicitată.
De altfel, art.3 alin.(2) din Legea cu privire la libertatea de exprimare nr.64 din 23.04.2010
prevede că „libertatea de exprimare protejează atît conţinutul, cît şi forma informaţiei exprimate,
inclusiv a informaţiei care ofensează, şochează sau deranjează”.
Pentru a fi protejată, o reuniune trebuie de asemenea să fie „paşnică”. Termenul trebuie
înţeles şi pozitiv, şi negativ, în sensul că reuniunea nu trebuie să aibă ca obiectiv tulburarea
ordinii publice şi invers, desfăşurarea sa nu trebuie să provoace reacţii violente din partea
terţilor191.
Un factor ce influenţează buna desfăşurare paşnică a întrunirilor constă în calitatea
interacţiunii dintre actorii implicaţi în asigurarea realizării libertăţii de întrunire, care conform
art.19-22 din Legea Republicii Moldova privind întrunirile, trebuie să colaboreze:
Art.18 alin.(1) lit.b) –Obligaţiile organizatorului : “Organizatorul întrunirii are obligaţia de a
desemna un coordonator al întrunirii şi de a comunica administraţiei publice locale, în timp util,
numele acestuia”.
Art.19 lit.c)- Obligaţiile participanţilor „Participanţii la întrunire au obligaţia de a părăsi
întrunirea la cererea organizatorului şi/sau a reprezentantului autorităţii administraţiei publice
locale ori a organului de poliţie, în condiţiile prevăzute la art.21 şi art.22”.
Art.20 alin.(1)- Drepturile şi obligaţiile autorităţii administraţiei publice locale „a) Să creeze
toate condiţiile pentru desfăşurarea paşnică a întrunirii; b)Autoritatea administraţiei publice
locale are obligaţia de a desemna un responsabil de desfăşurarea a întrunirii şi de a comunica
organizatorului şi organului de poliţie numele şi datele de contact ale acestuia”.
Art.21 alin.(1), (2)- Asigurarea ordinii publice. Sistarea întrunirii „Dacă în timpul
desfăşurării întrunirii unii participanţi încalcă ordinea publică sau prevederile art.8,
organizatorul, în caz de necesitate împreună cu poliţia, îi va îndepărta pe aceştia.
(2) Dacă în timpul desfăşurării întrunirii au loc acţiuni prin care se încalcă grav prevederile art.8,
reprezentantul autorităţii administraţiei publice locale va cere organizatorului sistarea imediată a
întrunirii. Aceasta este o măsură excepţională, ce poate fi folosită doar dacă alte măsuri nu sînt
suficiente pentru asigurarea desfăşurării întrunirii în mod legal”.
Art.22 alin.(2),(3)- Dispersarea forţată a întrunirii „În cazul în care, după cererea
reprezentantului autorităţii administraţiei publice locale, participanţii la întrunire nu părăsesc
locul întrunirii, poliţia va avertiza participanţii asupra posibilităţii aplicării mijloacelor speciale şi
a dispersării forţate a întrunirii, acordînd un termen rezonabil conformării acestei cereri, după
care va repeta cererea de dispersare a participanţilor.
(3) În cazul în care, după cererea repetată de dispersare, participanţii la întrunire nu părăsesc
locul întrunirii, la solicitarea reprezentantului autorităţii administraţiei publice locale, poliţia va
întreprinde măsurile legale pentru dispersarea întrunirii”.
Concomitent, avînd în vedere faptul că autoritatea administraţiei publice locale constituie
unul din actorii responsabili de asigurarea tuturor condiţiilor pentru desfăşurarea paşnică a
întrunirii, în cazul în care mai mulţi solicitanţi au depus declaraţii prealabile cu privire la
organizarea unor întruniri în acelaşi loc şi în acelaşi timp, organul abilitat al autorităţii
administraţiei publice locale organizează o şedinţă, cu participarea tuturor solicitanţilor, pentru
a găsi soluţia potrivită privind desfăşurarea tuturor întrunirilor simultane192.
În cazul în care, în urma discuţiilor dintre organul abilitat şi organizatorii întrunirilor, se
ajunge la concluzia că nu este posibilă desfăşurarea tuturor întrunirilor simultane declarate în
locul solicitat şi cu numărul preconizat de participanţi, organul în cauză propune organizatorilor
modificarea orei, a locului sau a formei de desfăşurare a întrunirilor. Această propunere se face

191
Codul Convenţiei Europene , 2008 - Jean-Loup Charrier, Andrei Chiriac, p.418;
192
Art.11 alin.(1) din Legea nr.26 din 22.02.2008 privind întrunirile
80
oral în cadrul şedinţei pentru organizatorii prezenţi şi se trimite în scris, în cel mult 24 de ore de
la încheierea şedinţei, celor care nu au participat la ea193.
Dacă în urma discuţiilor menţionate la alin.(3) art.11, nici unul dintre solicitanţi nu acceptă să
modifice ora, locul sau forma de desfăşurare a întrunirii, prioritate la desfăşurarea întrunirii are
organizatorul care a depus primul declaraţia prealabilă194.
În acelaşi timp, dacă consideră necesar pentru asigurarea desfăşurării în mod paşnic a
întrunirii, autoritatea administraţiei publice locale poate recomanda organizatorilor modificarea
condiţiilor de desfăşurare a întrunirii declarate privind ora, locul sau forma de desfăşurare a
întrunirii. Decizia finală cu privire la modificarea orei, a locului sau a formei de desfăşurare a
întrunirii îi aparţine organizatorului195.
Dacă deţine probe concludente că întrunirea urmează să se desfăşoare cu încălcarea
prevederilor art.8 (“Întruniri interzise”196), autoritatea administraţiei publice locale poate iniţia o
procedură judiciară, prin care să ceară interzicerea întrunirii sau modificarea, după caz, a orei, a
locului sau a formei de desfăşurare a acesteia. Intentarea acţiunii nu suspendă dreptul de a
desfăşura întrunirea197.
Drept urmare, în atare situaţie, autoritatea administraţiei publice locale va avea obligaţia, în
temeiul art.20 alin.1 din Legea nr.26, să creeze toate condiţiile pentru desfăşurarea paşnică a
întrunirii, să desemneze un responsabil de desfăşurarea legală a întrunirii şi să comunice
organizatorului şi organului de poliţie numele şi datele de contact ale acestuia.
În condiţiile în care prevederile Legii privind întrunirile vor fi interpretate şi aplicate în
conformitate cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi cu tratatele internaţionale la care
Republica Moldova este parte (art.1 din Legea nr.26 din 22.02.2008), transpunerea in viaţă a
valorilor si exigenţelor umane şi juridice europene depinde în mare măsură de capacitatea si
conlucrarea eficientă a autorităţilor publice centrale si locale, a instituţiilor statale.
Remarcăm că în perioada 1 noiembrie 1998 - 31 decembrie 2009 Curtea Europeana a
Drepturilor Omului a adoptat în privinţa Republicii Moldova 6 hotărîri de constatare a violării
art.11 din Convenţie:
PPCD contra Moldovei - (nr.cererii 28793/02 din 14.12.2006, costuri şi cheltuieli
în temeiul art.41 din Convenţie – 4000 EUR);
Roşca, Secăreanu şi alţii contra Moldovei - (nr.cererilor 25203/02, 25230/02,
25234/02, 25235/02, 27642/02 din 27.03.08, prejudiciu material- 52 EUR,
prejudiciu moral- 6000 EUR, costuri şi cheltuieli – 2000 EUR);
Hyde Park şi alţii contra Moldovei - (nr.cererii 33482/06 din 31.03.09, prejudiciu
material - nu s-a pretins, prejudiciu moral - 3000 EUR, costuri şi cheltuieli - 1000
EUR);
Hyde Park şi alţii contra Moldovei (nr.2) - (nr.cererii 45094/06 din 31.03.09,
prejudiciu material - nu s-a pretins, prejudiciu moral - 3000 EUR, costuri şi
cheltuieli - 1000 EUR) ;
Hyde Park şi alţii contra Moldovei (nr.3) - (nr.cererii 45095/06 din 31.03.09,
prejudiciu material - nu s-a pretins, prejudiciu moral - 3000 EUR, costuri şi
cheltuieli - 1000 EUR);

193
Art.11 alin.(3) din Legea nr.26 din 22.02.2008 privind întrunirile
194
Art.11 alin.(4) din Legea nr.26 din 22.02.2008 privind întrunirile
195
Alin.(3) art.14 din Legea nr.26 din 22.02.2008 privind întrunirile
196
Art.8 din Lege stipulează că sînt interzise întrunirile prin care se urmăreşte: îndemnarea la război de agresiune,
la ură naţională, rasială, etnică sau religioasă; incitarea la discriminare sau violenţă publică; subminarea securităţii
naţionale sau a integrităţii teritoriale a ţării, săvîrşirea infracţiunilor, încălcarea ordinii publice sau organizarea
tulburărilor în masă, încălcarea moralităţii publice, a drepturilor şi a libertăţilor altor persoane ori punerea în pericol
a vieţii sau a sănătăţii acestora.
197
Art.14 alin.(4) din Legea nr.26 din 22.02.2008 privind întrunirile
81
 Hyde Park şi alţii contra Moldovei (nr.4) - (nr.cererii 18491/07 din 07.04.09,
prejudiciu material - nu s-a pretins, prejudiciu moral - 25000 EUR, costuri şi
cheltuieli - 3000 EUR).
În 2010 Curtea Europeana a Drepturilor Omului a adoptat în privinţa Republicii Moldova 2
hotărîri de constatare a violării art.11 din Convenţie: cauza PPCD (nr.2) privind refuzul fără
motive imperioase de a autoriza întruniri paşnice şi cauza Hyde Park şi alţii (No. 5 şi 6) privind
aplicarea măsurilor disproporţionate - arestarea reclamanţilor pentru participarea la întruniri.
Cauze comunicate de Curte cu referire la art.11 din Convenţie vs Moldova:
În perioada 01 ianuarie 2009-31 decembrie 2009, Guvernul Republicii Moldova a fost notificat
cu 168 cereri noi de către Grefa Curţii Europene a Drepturilor Omului, dintre care 5 cereri
privind violarea libertăţii de întrunire (Hmeleivschi şi Moscaliov, Brega, grupul Mătăsaru).
În 2010:Cauza Genderdoc-M c. Moldovei, iar la 27 mai 2011 Curtea Europeană a Drepturile
Omului (CtEDO) a decis comunicarea cauzei Promo-LEX și alții c. Moldova nr. 42757/09
depusă la CtEDO la 03 august 2009.

82
§2. DREPTURILE SOCIALE, ECONOMICE ŞI CULTURALE

Drepturile sociale, economice si culturale (cum ar fi, dreptul la muncă, dreptul la asigurări
sociale, dreptul la odihnă, dreptul la sănătate, dreptul la locuinţă, etc.) sunt formulate mai
degrabă sub forma unor recomandări care ţin cont în mod esenţial de puterea economică a
fiecărui stat. În privinţa mecanismelor de control pentru respectarea acestor drepturi, trebuie
spus ca ele sunt mai slabe, practic reducîndu-se la rapoarte pe care statele trebuie să le prezinte
diferitelor organisme internaţionale, prezentînd progresele făcute.

2.1. Dreptul la asistenţă şi protecţie socială

Asistenţa şi protecţia socială are ca aspiraţie realizarea unei societăţi nu numai prospere, dar
şi înalt incluzive pentru toţi cetăţenii ei, aceasta referindu-se şi la cei, care din motive subiective
sau obiective se află în poziţii marginale. Anume succesele şi realizările în domeniul protecţiei şi
politicii sociale constituie un factor ce indică nivelul de prosperitate a statului.
Protecţia socială trebuie să constituie elementul fundamental al politicilor Statului,
mecanismul principal prin care societatea intervine pentru a preveni, limita sau înlătura efectele
negative ale evenimentelor considerate ca "riscuri sociale". Astfel, autorităţile publice nu vor
neglija persoanele care şi-au îndeplinit obligaţiile faţă de stat sau sînt în incapacitate să le
îndeplinească din motive independente de voinţa acestora.
Dreptul la asistenţă şi protecţie socială este consacrat în articolul 47 din Constituţia Republicii
Moldova, care stipulează că:
(1) Statul este obligat să ia măsuri pentru ca orice om să aibă un nivel de trai decent, care să-i
asigure sănătatea şi bunăstarea, lui şi familiei lui, cuprinzînd hrana, îmbrăcămintea, locuinţa,
îngrijirea medicală, precum şi serviciile sociale necesare.
(2) Cetăţenii au dreptul la asigurare în caz de: şomaj, boală, invaliditate, văduvie, bătrîneţe sau în
celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenţă, în urma unor împrejurări independente
de voinţa lor.
Acest drept este înscris şi în cuprinsul unor acte de importanţă universală, şi anume:
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, în articolul 25
Pactul Internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, în articolul 11
Alin.2 al art. 47 din Constituţie nominalizează criteriile pentru care cetăţenii au drepturi
garantate: anumite perioade de vîrstă, starea sănătăţii, capacitatea de muncă, etc.
Asigurările pentru astfel de situaţii de risc se stabilesc şi se acordă în temeiul prevederilor
din diferite acte juridice naţionale referitoare la probleme de asistenţă şi protecţie socială.
Legea privind pensiile de asigurări sociale de stat nr. 156 din 14.10.1998 stabileşte dreptul la
pensie, tipurile, stagiul de cotizare, sursele, organele competente,etc.
Legea privind sistemul public de asigurări sociale nr.489 din 08.07.1999 reglementează
organizarea şi funcţionarea sistemului public de asigurări sociale. Instituţia publică naţională ce
administrează şi gestionează sistemul public de asigurări sociale este Casa Naţională de
Asigurări Sociale.

83
Legea privind indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de muncă şi alte prestaţii de asigurări
sociale nr. 289 din 22.07.2004 statuează dreptul la prestaţii de asigurări sociale pentru
prevenirea, limitarea, înlăturarea riscurilor sociale şi susţinerea financiară a persoanelor
îndreptăţite a le primi, în cazul producerii unor astfel de riscuri.
Legea asigurării pentru accidente de muncă şi boli profesionale nr.756 din 24.12.99 stipulează
raporturile specifice prin care se asigură protecţia socială împotriva riscurilor profesionale:
diminuarea capacităţii de muncă, pierderea capacităţii de muncă, deces ca urmare a accidentelor
de muncă, bolilor profesionale.
Legea asistenţei sociale nr. 547 din 25.12.2003 stabileşte beneficiarii de asistenţă socială,
formele de asistenţă socială, organizarea şi funcţionarea sistemului de asistenţă socială.
Persoanele şi familiile care din cauza unor factori de natură economică, fizică, psihologică sau
socială nu au posibilitate să îşi asigure un nivel de trai decent beneficiază de asistenţă socială în
condiţiile acestei legi. Asistenţa socială se acordă sub formă de servicii sociale şi de prestaţii
sociale.
Serviciile sociale reprezintă ansamblul de măsuri şi activităţi realizate pentru satisfacerea
necesităţilor sociale ale persoanei sau familiei, în scop de depăşire a unor situaţii de dificultate,
precum şi de prevenire a marginalizării şi excluziunii sociale. Serviciile sociale includ serviciile
sociale primare, specializate şi cu specializare înaltă. Serviciile sociale se prestează cu prioritate
în mediul familial, comunitate şi, ca ultimă soluţie, în instituţiile rezidenţiale.
Prestaţiile sociale se acordă sub formă de compensaţii, alocaţii, indemnizaţii, de ajutor
social, material şi de altă natură.
Un rol important în organizarea asistenţei sociale le revine autorităţilor administraţiei
publice locale.
Astfel, autorităţile administraţiei publice locale de nivelul al doilea organizează structura
teritorială de asistenţă socială, care, în comun cu autorităţile administraţiei publice locale de
nivelul întîi şi în colaborare cu reprezentanţii societăţii civile, realizează politica de asistenţă
socială şi asigură aplicarea legislaţiei la nivel teritorial.198
Autorităţile administraţiei publice locale de nivelul al doilea, prin intermediul structurii
teritoriale de asistenţă socială, exercită următoarele atribuţii: identifică problemele sociale în raza
administrativ-teritorială şi elaborează strategii de dezvoltare şi prestare a asistenţei sociale în
conformitate cu politica socială a Guvernului, promovată de Ministerul Muncii, Protecţiei
Sociale şi Familiei; organizează şi acordă asistenţă socială în funcţie de necesităţile identificate;
generalizează şi sistematizează informaţia privind asistenţa socială acordată şi analizează
eficienţa acesteia; susţin autorităţile administraţiei publice locale de nivelul întîi şi pe
reprezentanţii societăţii civile în activitatea de elaborare şi implementare a programelor locale de
dezvoltare a asistenţei sociale, precum şi în cea de monitorizare a realizării acestora; asigură
gestionarea mijloacelor financiare şi a resurselor umane pentru dezvoltarea şi prestarea asistenţei
sociale în teritoriul administrat; susţin activitatea instituţiilor de asistenţă socială din primăriile
aflate în raza unităţii administrativ-teritoriale de nivelul al doilea şi înaintează propuneri în
vederea optimizării activităţii acestora; completează sistemul informaţional în domeniul
asistenţei sociale cu date la nivel de raion; informează populaţia despre situaţia în domeniul
asistenţei sociale, despre modul de acordare a prestaţiilor şi a serviciilor sociale; asigură
prestarea asistenţei sociale persoanelor aflate în situaţii de dificultate; asigură supervizarea
personalului din sistemul de asistenţă socială.
198
Art. 13 din Legea asistenţei sociale nr. 547 din 25.12.2003
84
 La rîndul său, autorităţile administraţiei publice locale de nivelul întîi exercită următoarele
atribuţii: iniţiază studierea situaţiei în sfera socială pe teritoriul subordonat; analizează
problemele sociale; adoptă şi dezvoltă strategii locale de susţinere a persoanelor şi familiilor
defavorizate; adoptă programe de asistenţă socială şi exercită controlul asupra realizării acestora;
asigură resursele umane, materiale şi financiare pentru implementarea programelor de asistenţă
socială şi pentru soluţionarea problemelor sociale stringente; contribuie la asigurarea condiţiilor
adecvate de activitate pentru personalul structurii teritoriale de asistenţă socială, care activează în
teritoriul administrat; monitorizează şi coordonează activitatea personalului din sistemul de
asistenţă socială în comun cu structura teritorială de asistenţă socială.
De asemenea, autorităţile administraţiei publice locale de nivelul întîi, conform necesităţilor
identificate, în mod independent, pot crea servicii sociale şi institui unităţi de personal.
Structura teritorială de asistenţă socială, de comun acord cu autoritatea administraţiei
publice locale de nivelul întîi, angajează personalul din sistemul de asistenţă social (asistentul
social, lucrătorul social, asistentul parental profesionist cu formare specială, părintele-educator
cu formare specială)199, pentru promovarea intereselor şi soluţionarea problemelor populaţiei
aflate în dificultate din unitatea administrativ-teritorială respectivă.
Autorităţile administraţiei publice locale, pornind de la posibilităţile financiare reale, asigură
baza materială necesară pentru organizarea şi funcţionarea structurilor teritoriale de asistenţă
socială, pentru acordarea serviciilor sociale proprii şi sprijină acţiunile de asistenţă socială
întreprinse de persoanele fizice şi juridice, de instituţiile de cult recunoscute în Republica
Moldova şi de organizaţiile societăţii civile.
Legea cu privire la ajutorul social nr. 133 din 13.06.2008 are drept scop asigurarea unui venit
lunar minim garantat pentru familiile defavorizate prin acordarea unui ajutor social stabilit în
conformitate cu evaluarea venitului global mediu lunar al fiecărei familii şi cu nevoia acesteia de
asistenţă socială. Stabilirea ajutorului sociale este în competenţa direcţiei/secţiei asistenţă
socială şi protecţie a familiei.
Persoanele care nu îndeplinesc condiţiile pentru obţinerea dreptului la pensie pot beneficia de
alocaţie socială de stat, care se achită lunar sau o singură dată din bugetul de stat, în condiţiile
Legii privind alocaţiile sociale de stat pentru unele categorii de cetăţeni nr. 499 din 14.07.99.
Alocaţia poate fi stabilită pentru invalizi, pentru copii în cazul pierderii întreţinătorului, pentru
personae vîrstnice, pentru persoane care îngrijesc de unele categorii de invalizi şi sub formă de
ajutor de deces.
Acordarea de ajutor material păturilor socialmente vulnerabile ale populaţiei constituie
prerogativa fondului republican de susţinere a populaţiei şi a fondurilor locale în condiţiile Legii
fondului republican şi a fondurilor locale de susţinere socială a populaţiei nr. 827 din
18.02.2000.
Legea cu privire la veterani nr. 190 din 08.05.2003 reglementează drepturile şi garanţiile
economice şi sociale ale veteranilor cetăţeni ai Republicii Moldova în scopul creării condiţiilor
pentru un trai decent, formele şi măsurile de protecţie socială ale acestora, etc.
Legea privind protecţia socială a cetăţenilor care au avut de suferit de pe urma catastrofei de la
Cernobîl nr.909 din 30.01.92 apără drepturile şi interesele cetăţenilor care au avut de suferit de
pe urma catastrofei de la Cernobîl şi stabileşte înlesniri şi compensaţii suplimentare pentru
acestea.

199
Art.15 alin. 1 din Legea asistenţei sociale nr. 547 din 25.12.2003
85
Legea privind reabilitarea victimelor represiunilor politice nr. 1225 din 08.12.92 reglementează
modul de restituire a bunurilor confiscate, sau scoase în orice alt mod din posesia lor cetăţenilor
Republicii Moldova supuşi represiunilor politice şi ulterior reabilitaţi. Autorităţile administraţiei
publice locale a raioanelor, municipiilor Chişinău şi Bălţi, unităţii teritoriale autonome Găgăuzia
crează comisii speciale care examinează cererile cetăţenilor reabilitaţi privind restituirea
bunurilor confiscate, naţionalizate, etc.200

2.2. Protecţia familiei şi copilului

Familia este considerată a fi celula societăţii iar copiii sînt viitorul ei. Două sintagme probabil
foarte cunoscute tuturor celor care îşi consacră activitatea în acest domeniu.Constituţia
Republicii Moldova recunoaşte instituţia familiei şi copilului, şi le oferă protecţie, consacrînd
acestora o abordare suficient de vastă, prin comparaţie cu alte drepturi sau domenii, ceea ce
sugerează de la prima vedere importanţa lor pentru societate. Acest fapt este evident atît la nivel
de acte internaţionale la care ţara noastră este parte, dar şi atunci cînd analizăm politica statului
în domeniu. Un vast şi complex sistem a fost conceput pentru a oferi instituţiei familiei şi
copilului protecţia adecvată. Acest sistem are menirea de a asigura unei ţări, viitorul.
Prevederile alin.(1), art. 48, alin.(1), art. 49, şi art. 50, stipulează următoarele:
Articolul 48. Familia
Familia constituie elementul natural şi fundamental al societăţii şi are dreptul la ocrotire din
partea societăţii şi a statului.
Articolul 49. Protecţia familiei şi a copiilor orfani
Statul facilitează, prin măsuri economice şi prin alte măsuri, formarea familiei şi îndeplinirea
obligaţiilor ce îi revin.
Articolul 50. Ocrotirea mamei, copiilor şi a tinerilor
(1) Mama şi copilul au dreptul la ajutor şi ocrotire specială. Toţi copiii, inclusiv cei născuţi în
afara căsătoriei, se bucură de aceeaşi ocrotire socială.
(2) Copiii şi tinerii se bucură de un regim special de asistenţă în realizarea drepturilor lor.
(3) Statul acordă alocaţiile necesare pentru copii şi ajutoare pentru îngrijirea copiilor bolnavi ori
handicapaţi. Alte forme de asistenţă socială pentru copii şi tineri se stabilesc prin lege.
(4) Exploatarea minorilor, folosirea lor în activităţi care le-ar dăuna sănătăţii, moralităţii sau
care le-ar pune în primejdie viaţa ori dezvoltarea normală sînt interzise.
(5) Autorităţile publice asigură condiţii pentru participarea liberă a tinerilor la viaţa socială,
economică, culturală şi sportivă a ţării.
Totodată, instituţia familiei este recunoscută şi protejată şi de către actele internaţionale la care
Republica Moldova este parte.

200
Articolul 121 Legea privind reabilitarea victimelor represiunilor politice nr. 1225 din 08.12.92 //Monitor
12/363, 30.12.1992. Hotărîrea Guvernului pentru aprobarea Regulamentului privind restituirea valorii bunurilor prin
achitarea de compensaţii persoanelor supuse represiunilor politice, precum şi achitarea compensaţiei în cazul
decesului ca urmare a represiunilor politice nr. 627 din 05.06.2007 //Monitorul Oficial 78-81/656, 08.06.2007
86
Pactul internaţional din 16.12.66 cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, conţine
mai multe prevederi prin care se menţionează eforturile ce trebuiesc depuse de statele părţi
pentru a garanta familiei şi copilului protecţia necesară.
Astfel, prevederile acestuia stipulează că statele părţi recunosc dreptul pe care îl are orice
pesoană de a se bucura de condiţii de muncă juste şi prielnice, care să asigure îndeosebi
remuneraţia care să producă tuturor muncitorilor cel puţin o existenţă decentă pentru ei şi familia
lor201.
Articolul 10 din Pact, tratează în modul cel mai direct ocrotirea şi asistenţa familiei şi copilului
care sînt recunoscute de Statele părţi.
Totodată, în Pact, se menţionează că recunoscînddreptul oricărei persoane la un nivel de trai
suficient pentru ea însăşi şi familia sa, inclusiv hrană, îmbrăcăminte şi locuinţă suficiente,
precum şi la o îmbunătăţire continuă a condiţiilor sale de existenţă,statele părţi vor lua măsuri
potrivite pentru a asigura realizarea acestui drept şi recunosc în acest scop importanţa esenţială a
unei cooperări internaţionale liber consimţite202.
Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului, este probabil cel mai important act
internaţional în domeniul drepturilor copilului la care Republica Moldova este parte. Convenţia,
ca un tot întreg, reprezintă un document de protecţie a drepturilor copilului.
La nivel naţional politica statului în domeniul protecţiei familiei este reglementată de mai multe
acte normative.Unul dintre acestea este Codul Familiei care prevede că Familia şi relaţiile
familiale în Republica Moldova sînt ocrotite de stat203.
Protecţia familiei este parte integrantă a sistemului naţional de protecţie socială şi este asigurată
prin prestarea serviciilor de asistenţă socială. Principiile şi obiectivele asistenţei sociale sînt
reglementate de către Legea asistenţei sociale, nr. 547-XV din 25.12.2003, care prevede că
asistenţa socială este componentă a sistemului naţional de protecţie socială, în cadrul căruia
statul şi societatea civilă se angajează să prevină, să limiteze sau să înlăture efectele temporare
sau permanente ale unor evenimente considerate drept riscuri sociale, care pot genera
marginalizarea ori excluderea socială a persoanelor şi a familiilor aflate în dificultate204.
Asistenţa socială se acordă sub formă de servicii sociale205 şi prestaţii sociale206.
Astfel, statul oferă suport pentru familiile defavorizate,în scopul asigurării unui venit lunar
minim garantat se acordă un ajutor social stabilit în conformitate cu evaluarea venitului global
mediu lunar al fiecărei familii şi cu nevoia acesteia de asistenţă socială207.
Totodată, familiile cu copii beneficiază de indemnizaţie unică la naşterea a copilului,
indemnizaţia lunară pentru creşterea/îngrijirea copilului pînă la împlinirea vîrstei de 3 ani - în
cazul persoanelor asigurate şi a vîrstei de 1,5 ani - în cazul persoanelor neasigurate, indemnizaţia
lunară pentru întreţinerea copilului cu vîrste între 3 şi 16 ani - în cazul persoanelor asigurate şi cu
vîrste între 1,5 ani şi 16 ani - în cazul persoanelor neasigurate, inclusiv pentru copilul aflat sub

201
Art. 7, lit. a), punctul (ii) din Pactul internaţional din 16.12.66 cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, în
vigoare pentru Republica Moldova din 26 aprilie 1993.
202
Art. 11, alin. (1) din Pactul internaţional din 16.12.66 cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale.
203
În conformitate cu art. 2, alin.(1), Codul Familiei Republicii Moldova.
204
Potrivit art. 1 al Legii asistenţei sociale, nr. 547-XV din 25.12.2003.
205
Conform prevederilor art. 10, alin. (1), al Legii asistenţei sociale, serviciile sociale reprezintă ansamblul de măsuri şi activităţi
realizate pentru satisfacerea necesităţilor sociale ale persoanei sau familiei, în scop de depăşire a unor situaţii de dificultate,
precum şi de prevenire a marginalizării şi excluziunii sociale.
Legea cu privire la serviciile sociale nr. 123 din 18.06.2010, reglementează acest domeniu.
206
În art. 11 al Legii prenotate se stipulează că prestaţiile sociale se acordă sub formă de compensaţii, alocaţii, indemnizaţii, de
ajutor social, material şi de altă natură.
207
Vezi art. 2 al Legii cu privire la ajutorul social, nr. 133-XVI din 13.06.2008.
87
tutelă sau curatelă (în cazul elevilor şcolilor, gimnaziilor, liceelor - pînă la absolvirea instituţiei
respective)208.
Protecţia copilului, la nivel naţional, este prevăzută de un şir de acte legislative.
Astfel, Codul Familiei stabileşte o parte din cadrul legal privitor la protecţia copiilor rămaşi fără
ocrotire părintească. Actul respectiv prevede situaţiile în care drepturilor şi intereselor legitime
ale copiilor necesită a fi apărate de către autorităţi209, stabileşte autorităţile responsabile210 şi
formele de protecţie.
Formele prioritare de protecţie a copiilor rămaşi fără îngrijire părintească sînt familia biologică
(familie în care s-a născut), sau familia extinsă – rudele lui de pînă la gradul IV inclusiv (în cazul
cînd nu este posibil plasamentul în familia biologică).
În cazul imposibilităţii de aplicare a măsurilor menţionate mai sus, copilul rămas fără ocrotire
părintească va beneficia de următoarele forme de protecţie, acordîndu-se prioritate formelor de
protecţie de tip familial faţă de cele rezidenţiale: adopţia211, tutela (curatela)212, asistenţa
parentală profesionistă213, plasamentul în casa de copii de tip familial214, plasamentul în instituţia
rezidenţială de orice tip, alte forme de protecţie, în condiţiile legii215.
La alegerea formei de protecţie se va lua în considerare cu prioritate interesul superior al
copilului, de asemenea, se va ţine cont în mod obligatoriu de provenienţa etnică, de apartenenţa
la o anumită cultură, de religia, limba, starea de sănătate şi dezvoltarea copilului în vederea
creării unor condiţii de viaţă care să asigure continuitatea în educaţia lui.
Autoritatea tutelară trebuie să monitorizeze şi să evalueze, situaţia copilului rămas fără ocrotire
părintească, căruia i s-a aplicat o formă de protecţie, nu mai rar decît o dată în 6 luni.
Pînă la determinarea formei adecvate de protecţie a copilului rămas fără ocrotire părintească,
responsabil de acesta este autoritatea tutelară.
Organizarea şi funcţionarea sistemului de asistenţă socială este asigurat de către organele de
specialitate ale administraţiei publice.
Organul central de specialitate al administraţiei publice, subordonat Guvernului, care este abilitat
să elaboreze, promoveze şi să asigure realizarea politicii statului în domeniul protecţiei familiei
este Ministerul Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei216.
Autorităţile administraţiei publice locale de nivelul al doilea în organizarea asistenţei sociale este
realizat de către structura teritorială de asistenţă socială, subordonată în plan administrativ-
Consiliului raional/municipal, iar în plan metodologic MMPSF, care, în comun cu autorităţile
administraţiei publice locale de nivelul întîi şi în colaborare cu reprezentanţii societăţii civile,

208
Vezi Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova, nr. 1478 din 15 noiembrie 2002, cu privire la indemnizaţiile adresate
familiilor pentru copii.
209
Vezi art. 112 din Codul Familiei.
210
Conform art. 112, alin.(1) din Codul Familiei, această responsabilitate este pusă în seama autorităţii tutelare. Totodată, art.
113 din Codul Familiei stipulează care sînt autorităţile tutelare şi în seama căror autorităţi se pune exercitarea funcţiilor de
autoritate tutelară.
211
Reglementatăprin Legea privind regimul juridic al adopţiei, nr. 99 din 28.05.2010, HG-581/25.05.2006, HG-
512/25.04.2003, HG-1478/15.11.2002, HG-198/16.04.1993.
212
Reglementată prin art. 142-147 Codul Familiei, HG-581/25.05.2006, HG-1478/15.11.2002, HG-198/16.04.1993.
213
Reglementată prin Regulamentul-cadru cu privire la serviciul de asistenţă parentală profesionistă, adoptat prin HG-
1361/07.12.2007, HG-1479/25.12.2008.
214
Reglementată prin HG-812/02.07.2003, HG-581/25.05.2006, HG-198/16.04.1993, HG-1478/15.11.2002.
215
Potrivit prevederilor art. 115 din Codul Familiei.
216
Conform prevederilor punctului 2, din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Muncii, Protecţiei
Sociale şi Familiei, adoptat prin Hotărîrea Guvernului nr. 691 din 17 noiembrie 2009. Atribuţiile principale ale ministerului sînt
prevăzute în prezentul regulament şi art. 12 al Legii asistenţei sociale.
88
realizează politica de asistenţă socială şi asigură aplicarea legislaţiei la nivel teritorial 217. Este un
rol cheie în unitatea administrativ-teritorială care asigură planificarea strategică a activităţilor,
administrarea şi prestarea serviciilor de asistenţă, coordonarea unităţilor de asistenţă socială din
cadrul administraţiei publice locale de nivelul întîi din raza administrativ-teritorială, colaborarea
dintre serviciile publice centrale şi locale în domeniul asistenţei sociale.
Autorităţile administraţiei publice locale de nivelul întîi îşi exercită atribuţiile218 în domeniul
asistenţei sociale prin intermediul Serviciului de asistenţă socială comunitară, care este creat pe
lîngă Structura teritorială de asistenţă socială,şi îşi desfăşoară activitatea la nivel de
comunitate219.
Scopul acestui serviciu este prestarea asistenţei sociale la nivel de comunitate pentru prevenirea
şi depăşirea situaţiilor de dificultate la nivel de comunitate.
Obiectivele acestui serviciu constau în identificarea persoanelor în situaţie de dificultate şi
facilitarea accesului acestora la prestaţii şi servicii sociale, şi, susţinerea şi mobilizarea
comunităţii în vederea prevenirii şi soluţionării situaţiilor de dificultate.
Beneficiarii serviciilorprestate sînt: comunitatea ca un tot întreg, persoanele, familiile şi
grupurile sociale din comunitate aflate în dificultate, copiii şi familiile, persoane tinere, persoane
vîrstnice, grupuri de persoane cu probleme sociale, persoane aflate în situaţii de dificultate220.
Revenind la ideea de la începutul capitolului, observăm că pentru a-şi atinge obiectivele pentru
care a fost creat, acest vast şi complex sistem de protecţie a familiei şi copilului este implementat
de foarte mulţi actori la diferite niveluri. Pentru implementarea cu succes este important ca
rolurile să fie clar definite, şi implementate corespunzător cerinţelor, iar odată ce în mare parte
acest rol revine autorităţilor administraţiei publice locale, reiese responsabilitatea directă a
acestora pentru protecţia familiei, care este celula societăţii, şi pentru viitorul ţării, care sînt
copiii. O misiune destul de dificilă, dar prin care este accentuată importanţa rolului celor care o
realizează. Ratarea acestei misiuni ar fi un adevărat dezastru pentru o societate.

2.3. Protecţia tinerilor

Constituţia Republicii Moldova consacră un articol protecţiei copiilor şi tinerilor din care se
relevă că copiii şi tinerii constituie potenţialul uman, viitorul şi prespectiva societăţii. Acest
potenţial are dreptul de o protecţie specială, drept căruia îi corespunde obligaţia autorităţilor de a
asigura copiilor şi tinerilor condiţii pentru dezvoltare armoniaosă. Aceste prevederi se conţin în
articolul 50, care stipulează în alin. (2) „Copiii şi tinerii se bucură de un regim special de
asistenţă în realizarea drepturilor lor.” Acest text reprezintă, de altfel, o completare a principiului

217
În conformitate cu prevederile art. 13 al Legii asistenţei sociale. Atribuţiile structurii teritoriale de asistenţă socială sînt
prevăzute în art. 13 al Legii prenotate şi Regulamentul-cadru de organizare şi funcţionare a Structurii teritoriale de asistenţă
socială, aprobat prin Ordinul Ministrului Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei, nr. 024 din 08 decembrie 2009.
218
Veziprevederile art. 14 din Legea asistenţei sociale.
219
Activitatea Serviciului de asistenţă socială comunitară este reglementată prin Regulamentul-cadru de activitate al Serviciului
de asistenţă socială comunitară, aprobat prin Ordinul Ministrului Protecţiei Sociale, Familiei şi Copilului nr. 54 din 10 iunie
2009.
220
Vezi punctul 6 al Regulamentului-cadru de activitate al Serviciului de asistenţă socială comunitară.
89
constituţional prevăzut la articolul 49 alin.(2), conform căruia „Statul ocroteşte maternitatea,
copiii şi tinerii”.
Alin. (3) din articolul 50 al Constituţiei sînt prevăzute expres cele mai importante măsuri pe care
Statul trebiue să le întreprindă. Acesta prevede „Statul acordă alocaţiile necesare pentru copii şi
ajutoare pentru îngrijirea copiilor bolnavi ori handicapaţi. Alte forme de asistenţă socială pentru
copii şi tineri se stabilesc prin lege.
Alin.(4) al aceluiaşi articol stipulează acţiuni care sînt interzise
„Exploatarea minorilor, folosirea lor în activităţi care le-ar dăuna sănătăţii, moralităţii sau care
le-ar pune în primejdie viaţa ori dezvoltarea normală sînt interzise.
Alin. (5) presupune un complex de acţiuni ce trebuie întreprinse de autorităţi pentru asigurarea
particfipării depline a tineretului la viaţa socială a comunităţii. Prin urmare, „Autorităţile publice
asigură condiţii pentru participarea liberă a tinerilor la viaţa socială, economică, culturală şi
sportivă a ţării.”
În context internaţional, cadrul legal, precum şi standardele internaţionale şi regionale, care
includ protecţia tinerilor sunt, mai întîi de toate, actele Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU),
inclusiv Pactul Internaţonal cu privire la Drepturile Economice, Sociale şi Culturale (1966), care
prevede în articolulu 10 pct.3 următoarele:
„Măsuri speciale de ocrotire şi de asistenţă trebuie luate în favoarea tuturor copiilor şi
adolescenţilor, fără nici o discriminare din motive de filiaţiune sau din alte motive. Copiii şi
adolescenţii trebuie ocrotiţi împotriva exploatării economice şi sociale. Folosirea lor la lucrări
de natură a dăuna moralităţii sau sănătăţii, de a le pune viaţa în primejdie sau de a dăuna
dezvoltării lor normale trebuie sancţionată prin lege.
Statele trebuie, de asemenea, să stabilească limite de vîrstă sub care folosirea muncii
salariate a copiilor va fi interzisă şi sancţionată prin lege.”
La nivel european, Carta Socială Europeană Revizuită (1996), adoptată la Strasbourg la 3
mai 1996221, stipulează că, părţile contractante recunosc ca obiectiv al politicii lor, a cărui
realizare o vor urmări prin toate mijloacele utile pe plan naţional şi internaţional, atingerea
condiţiilor specifice pentru asigurarea exercitării efective a drepturilor şi principiilor prevăzute
de aceasta, şi anume, că copiii şi tinerii au dreptul la protecţie specială împotriva pericolelor
fizice şi morale la care sunt expuşi.
Astfel, Carta prevede un şir de angajamente ale Statului în vederea asigurării exercitării
efective a dreptului copiilor şi al tinerilor la protecţie (art. 7)222, la orientare profesională (art.9),
la protecţie socială, juridică şi economică (art. 17). Ţinînd cont de faptul, că legislaţia naţională
şi internaţională defineşte noţiunea de tineri pentru toate persoanele cu începere de la vîrsta de 16
ani, ne vom referi, la Art. 17 „Dreptul copiilor şi al adolescenţilor la protecţie…” a Cartei.
Astfel, Carta stipulează că „în vederea asigurării exercitării efective a dreptului copiilor şi al
adolescenţilor de a creşte într-un mediu favorabil dezvoltării personalităţii lor şi a aptitudinilor

221
Ratificată prin Legea nr.484 din 28.09. 2001 şi în vigoare pentru Republica Moldova din 1 ianuarie 2002,
publicată în ediţia oficială "Tratate internaţionale", 2006, volumul 38, pag.175

222
Potrivit art. 2 din Legea pentru ratificarea parţială a Cartei sociale europene revizuite nr. 484 din 28.09.2001,
Republica Moldova se declară legată prin prevederile art. 1, 2, 5, 6, 8, 9, 11, 12, 16, 17, 20, 21, 24, 26, 28, 29,
precum şi, parţial, prin prevederile art. 3 (paragrafele 1-3), art. 4 (paragrafele 3-5), art. 7 (paragrafele 1-4, 7-10), art.
13 (paragrafele 1-3), art. 15 (paragrafele 1, 2), art. 18 (paragrafele 3, 4), art. 19 (paragrafele 7, 8), şi art. 27
(paragraful 2).

90
lor fizice şi mentale, părţile se angajează să ia fie direct, fie în cooperare cu organizaţiile publice
sau private toate măsurile necesare şi corespunzătoare, care: 1) a) să asigure copiilor şi
adolescenţilor, ţinând seama de drepturile şi de obligaţiile părinţilor, îngrijirile, asistenţa,
educaţia şi pregătirea de care au nevoie, în special prin crearea sau menţinerea unor instituţii ori
servicii adecvate şi suficiente în acest scop”.
Printre angajamementele cele mai importante ale Statului trebuie de menţionat măsurile de
elaborare şi adoptare a unui cadru normativ adecvat.
Prevederle Legii cu privire la tineret nr.279 din 11.02.1999223 definesc politica de stat în
domeniul tineretului şi reglementează crearea de condiţii sociale, economice şi organizatorice
pentru dezvoltarea tineretului în interesul persoanei şi al societăţii în ansamblu. Legea stabileşte
direcţiile prioritare de promovare a politicii de stat în domeniul tineretului în temeiul Constituţiei
şi al actelor juridice internaţionale la care Republica Moldova este parte şi constituie baza
juridică pentru elaborarea şi adoptarea unor alte acte normative în domeniul tineretului.
Conform Legii cu privire la tineret, subiecţii prezentei legi sînt următoarele categorii de persoane
în vîrstă de la 16 pînă la 30 de ani, fie cetăţeni ai Republicii Moldova, sau cetăţenii străini şi
apatrizii de această vîrstă, domiciliaţi în Moldova. Conform art. 5 a acestei legi organice, subiecţi
direcţi mai sînt şi familiile tinere, care sînt reprezentate de un cuplu, format prin căsătorie, în
care nici unul dintre soţi nu a atins vîrsta de 30 de ani, sau familiile formate dintr-un singur
părinte de pînă la 30 de ani şi copil (copii), precum şi organizaţiile şi mişcările de tineret.
Pe legislaţia în vigoare este bazată politica de stat în domeniul tineretului, ce reprezintă
sistemul de măsuri menite să asigure condiţii şi garanţii social-economice, politico-juridice şi
organizatorice pentru formarea socială a unei personalităţi multilateral dezvoltate. Printre
principalele structuri specializate vom menţiona serviciul social pentru tineri224 – drept instituţie
specială prestatoare de servicii informaţionale şi de consultanţă, de asistenţă socială pentru tineri,
precum şi instituţiile de lucru cu tineretul – ca organizaţii care desfăşoară activităţi cu şi pentru
tineret; asociaţiile de tineret – cu statut de organizaţie obştească, formată din persoane de 16 - 30
de ani, care are drept obiectiv activităţi în domeniul educaţiei şi dezvoltării tinerei generaţii şi al
soluţionării problemelor cu care se confruntă ea, etc.
În scopul asigurării tinerilor oportunităţi egale şi condiţii adecvate şi în vederea participării
active la toate aspectele vieţii prin integrare şi implicare deplină, prin acces la informare şi
servicii de calitate în educaţie, sănătate şi petrecerea timpului liber în Strategia Naţională pentru
tineret pe anii 2009-2013 sunt prevăzute un şir de acţiuni care trebuie întreprinse de către
autorităţi.225
Tinerii specialişti cu studii medicale şi farmaceutice plasaţi în cîmpul muncii în mediul rural
beneficiază de facilităţi în temeiul Hotărîrii Guvernului cu privire la acordarea facilităţilor
nr.1345 din 30.11.2007.226 Astfel, în temeiul demersului angajatorului autorităţile administraţiei
publice locale acordă tînărului specialist locuinţă gratuită.

223
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.39-41/169 din 22.04.1999.
224
Art.13 din Legea cu privire la tineret nr.279 din 11.02.1999
225
Legea privind aprobarea Strategiei naţionale pentru tineret pe anii 2009-2013 nr. 25 din 03.02.2009
//Monitorul Oficial 68/192, 07.04.2009
226
Compensaţie pentru închirierea locuinţei sau locuinţă gratuită acordată de autoritatea
administraţiei publice locale;
Indemnizaţie unica în mărime de 30 mii lei pentru medici şi farmacişti şi 24 mii lei pentru
personalul medical şi farmaceutic mediu, care se achită cîte 7,5 mii lei, respectiv cîte 6 mii lei
după expirarea primei luni, şi, ulterior, la finele fiecărui an de activitate;
91
 De asemenea, tinerii specialişti cu studii superioare şi postuniversitare de rezidenţiat,
repartizaţi şi angajaţi în cîmpul muncii în instituţiile publice (bugetare) din sate (comune)
beneficiază de locuinţă gratuită în temeiul Hotărîrii Guvernului nr. 1259 din 12.11.2008.227
Autorităţile administraţiei publice care desfăşoară activităţi pentru tineret vor elabora anual
un plan de acţiuni în domeniul vizat, în limita alocaţiilor bugetare prevăzute pe anul respectiv.
Acestea din urmă vor organiza concursuri în conformitate cu metodologia-cadru privind
finanţarea programelor şi/sau proiectelor pentru tineret, elaborată de către autoritatea publică
centrală în domeniul tineretului. Astfel, autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, în
limita alocaţiilor bugetare aprobate, pot asigura pînă la 80% finanţarea programelor şi/sau
proiectelor pentru tineret.228

2.4. Protecţia persoanelor cu disabilităţi

Persoanele cu dizabilităţi sunt o categorie de populaţie cu un statut evident dezavantajat faţă

de alte categorii de oameni, care necesită crearea condiţiilor pentru integrarea lor în societate.
Obligaţiile Statului privind asigurarea unui minim de protecţie socială pentru această
categorie de populaţie sînt reflectate în cuprinsul art. 51 din Constituţia Republicii Moldova,
intitulat „ protecţia persoanelor handicapate”, şi anume:
(1) Persoanele handicapate beneficiază de o protecţie specială din partea întregii societăţi. Statul
asigură pentru ele condiţii normale de tratament, de readaptare, de învăţămînt, de instruire şi de
integrare socială.
(2) Nimeni nu poate fi supus nici unui tratament medical forţat, decît în cazurile prevăzute de
lege.
Standardele internaţionale de protecţie a drepturilor persoanelor cu disabilităţi se bazează
pe principiul comun pentru întregul sistem de protecţie a drepturilor omului – a universalităţii
drepturilor omului şi de interzicere a discriminării.
Recunoscînd faptul că dizabilitatea rezultă din interacţiunea dintre persoanele cu
dizabilităţi şi barierele care ţin de atitudine şi mediul înconjurător care împiedică participarea lor
deplină şi eficientă la viaţa socială în condiţii egale cu alţi cetăţeni, Adunarea Generală a

Compensarea lunară a costului a 30 kW de energie electrică şi compensarea anuală a costului

unui metru cub de lemne şi a unei tone de cărbuni, inclusiv în cazul încălzirii cu gaze.
227
De locuinţă gratuită beneficiază următoarele categorii de tineri specialişti:
a) cadrele didactice;
b) medicii şi farmaciştii;
c) asistenţii sociali;
d) specialiştii din domeniul culturii.

228
Hotărîrea Guvernului privind aprobarea unor măsuri de susţinere a activităţilor pentru tineret nr. 1213 din
27.12.2010

92
Organizaţiei Naţiunilor Unite a adoptat, la 13 decembrie 2006, Convenţia cu privire la drepturile
persoanelor cu dizabilităţi.229 Această Convenţie este recunoscută drept primul instrument
juridic obligatoriu care vizează direct drepturile şi libertăţile persoanelor cu dizabilităţi, oferind
un nivel de protecţie fără precedent, stabilind standarde universale minime de acţiune, precum si
paşi concreţi care ar asigura incluziunea persoanelor cu dizabilităţi în toate domeniile de
activitate.
Subiectul protecţiei drepturilor acestei categorii de persoane a fost abordat şi pînă la
adoptarea Convenţiei enunţate.
Programul Global de Acţiuni cu privire la persoanele cu dizabilităţi230 (1982), care
promovează participarea deplină şi egalitatea persoanelor cu dizabilităţi în viaţa socială. Astfel a
fost proclamat deceniul 1983-1992 „Deceniul persoanelor cu dizabilităţi„ şi încurajate statele să
implementeze Programul de Acţiuni respectiv.
Regulile Standard privind Egalizarea Şanselor pentru Persoanele cu Dizabilităţi (1993)
adoptate de către Adunarea Generala ca rezultat al Decadei Persoanelor cu Dizabilităţi. Regulile
Standard nu reprezintă un document obligatoriu pentru statele membre, însă acestea au fost
considerate cele mai importante standarde ale drepturilor omului pentru persoanele cu dizabilităţi
pînă la adoptarea Convenţiei privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi.
Declaraţia Universala a Drepturilor Omului (1948), reprezintă baza normativa care a condus la
formularea standardelor privind drepturile persoanele cu dizabilităţi. În special, art. 7 garantează
egalitatea in faţa legii si protejarea egala de lege a tuturor oamenilor, fără nici o discriminare.
Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile si politice (1966),
Pactul International cu privire la Drepturile Economice, sociale si culturale (1966),
Declaraţia privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi (1975). Acesta este primul document
internaţional care a încercat sa definească termenul „dizabilitate”.
La nivel european nu a fost adoptat nici un tratat privind drepturile omului specific drepturilor
persoanelor cu dizabilităţi, dar au fost adoptate tratate, care garantează protecţia drepturilor
tuturor persoanelor, inclusiv persoanelor cu dizabilităţi:
Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului si a Libertăţilor Fundamentale (1950), care
prevede în art.14 interzicerea discriminării .
Carta Sociala Europeana (1961) si Carta Sociala Europeana Revizuita (1996)
La nivel naţional Legea privind protecţia socială a invalizilor nr. 821 din 24.12.1991 poate
fi considerată drept o expresie a standardelor naţionale în domeniul drepturilor omului pentru
persoanele cu dizabilităţi. Legea stabileşte garanţii suplimentare pentru această categorie de
populaţie în vederea realizării drepturilor şi intereselor lor legitime.
Legea pentru aprobarea Strategiei de incluziune socială a persoanelor cu dizabilităţi (2010–
2013) nr. 169 din 09.07.2010 reprezintă planificarea strategică cu realizarea unui şir de acţiuni
coordonate şi necesare reformării sistemului de protecţie socială a persoanelor cu dizabilităţi.
Organele centrale de specialitate ale administraţiei publice şi autorităţile administraţiei publice
locale au obligaţia de a raporta anual, pînă la 1 martie, Ministerului Muncii, Protecţiei Sociale
şi Familiei asupra măsurilor întreprinse şi rezultatele obţinute pentru realizarea Strategiei de
incluziune socială a persoanelor cu dizabilităţi (2010–2013).

229
Republica Moldova a ratificat Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu
dizabilităţi prin Legea nr. 166 din 09.07.2010, M.O. nr.126-128/428 din 23.07.2010
230
Programul de Acţiuni adoptat prin Rezoluţia Adunării Generale 37/53 din 3 decembrie 1982
93
 Actualmente, este elaborat proiectul Legii privind incluziunea socială a persoanelor cu
dizabilităţi, în conformitate cu prevederile Convenţiei ONU privind drepturile persoanelor cu
dizabilităţi.
Protecţia socială a invalizilor se asigură printr-un complex de măsuri prevăzute în programele
republicane şi locale de dezvoltare social-economică şi se realizează prin: a) pensii şi prestaţii
sociale; b) servicii sociale; c) servicii medicale; d) educaţie şi instruire; e) încadrare în cîmpul
muncii; f) tratamente fiscale; g) accesibilitate la infrastructura socială.
Asigurarea accesibilităţii persoanelor cu dizabilităţi la obiecte de utilitate publică este
prevăzută în Capitolul II din Legea privind protecţia socială a invalizilor. Legea obligă
autorităţile publice centrale şi locale să creeze condiţiile necesare pentru accesul liber al
invalizilor la casele de locuit, la clădirile şi construcţiile publice şi de producţie, la folosirea
liberă a mijloacelor de transport în comun şi a comunicaţiilor de transport, a mijloacelor de
telecomunicaţii şi de informare.
Utilarea încăperilor de locuit ocupate de către invalizi sau de către familii care au în
componenţa lor un invalid este pusă în sarcina organelor autoadministrării locale,
întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor în administrarea cărora se află fondul locativ.231
La repartizarea încăperilor de locuit, organele autoadministrării locale, întreprinderile, instituţiile
şi organizaţiile ţin cont de necesităţile invalizilor în ce priveşte repartizarea pentru aceştia a
încăperilor de locuit în apropierea locului lor de muncă, a locului de trai al rudelor lor şi a
instituţiilor de reabilitare.
De asemenea, organele autoadministrării locale sînt obligate să asigure invalizilor
condiţiile necesare pentru accesul la instituţii de culturalizare, la amenajări sportive, pentru
practicarea culturii fizice şi sportului, precum şi să pună la dispoziţie inventarul sportiv special.
Pentru neîndeplinirea obligaţiilor privind asigurarea accesului invalizilor la obiectivele
infrastructurii sociale Legea232 prevede răspundere economică prin defalcarea în bugetul
organului autoadministrării locale de mijloace necesare pentru satisfacerea cerinţelor invalizilor
în conformitate cu legislaţia.
Organele autoadministrării locale, cu participarea organizaţiilor obşteşti ale invalizilor
aprobă listele de funcţii şi profesii care trebuie să fie ocupate preferenţial de invalizi, stabilesc
normativele de rezervare pentru ei, la întreprinderi, în instituţii şi organizaţii, a locurilor de
muncă (în mărime de cel puţin 5 la sută din numărul total al lucrătorilor), înfiinţează
întreprinderi, secţii, sectoare specializate pentru utilizarea muncii invalizilor. De asemenea,
acestea sînt obligate să elibereze întreprinderilor ce organizează muncă la domiciliu a invalizilor,
precum şi invalizilor care practică activităţi de muncă individuală încăperi corespunzătoare şi să
acorde ajutorul necesar pentru procurarea materiei prime şi vînzarea producţiei.
Organele centrale ale puterii de stat, cît şi organele autoadministrării locale stabilesc pentru
invalizi înlesniri suplimentare la deservirea nevoilor de trai, la deservirea medicală, comercială,
la transport, telecomunicaţii şi la alte tipuri de servicii sociale, contribuie la dezvoltarea reţelei
instituţiilor staţionare de asistenţă socială a invalizilor care au nevoie de îngrijire din partea altor
persoane.

231
Art. 10 din Legea privind protecţia socială a invalizilor nr. 821 din 24.12.1991
232
Art. 12 din Legea privind protecţia socială a invalizilor nr. 821 din 24.12.1991

94
 2.5. Dreptul la învăţătură

Dreptul la învăţătură, unul dintre cele mai importante drepturi sociale ale omului, creează
premisele necesare afirmării plenare a personalităţii şi a demnităţii umane. De potenţialul
intelectual al persoanei depinde nu numai promovarea pe scară socială şi statutul ei social, dar şi
progresul societăţii în ansamblu, evoluţia vieţii economice, sociale şi culturale. Dreptul la
învăţătură este un drept complex prin conţinutul său şi prin numărul mare de subiecte implicate
în realizarea lui. Este de remarcat nu numai multitudinea de componente ale conţinutului
acestui drept, dar şi specificul juridic ce rezultă din îmbinarea libertăţii cu obligaţia, deoarece
dreptul la învăţătură este în acelaşi timp şi o îndatorire. Aceasta explică obligativitatea unor
forme de învăţămînt (învăţămîntul general obligatoriu). Dreptul la învăţătură, ca drept
fundamental, urmează să fie asigurat în aşa mod încît să ofere tuturor şanse juridice egale, ceea
ce implică neadmiterea discriminărilor şi privilegiilor.
Dreptul la educaţie este garantat de către Constituţia Republicii Moldova prin prevederile art. 35
care stipulează că:
(1) Dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţămîntul general obligatoriu,
prin învăţămîntul liceal şi prin cel profesional, prin învăţămîntul superior, precum şi prin
alte forme de instruire şi de perfecţionare.
(2) Statul asigură, în condiţiile legii, dreptul de a alege limba de educare şi instruire a
persoanelor.
(3) Studierea limbii de stat se asigură în instituţiile de învăţămînt de toate gradele.
(4) Învăţămîntul de stat este gratuit.
(5) Instituţiile de învăţămînt, inclusiv cele nestatale, se înfiinţează şi îşi desfăşoară
activitatea în condiţiile legii.
(6) Instituţiile de învăţămînt superior beneficiază de dreptul la autonomie.
(7) Învăţămîntul liceal, profesional şi cel superior de stat este egal accesibil tuturor, pe bază de
merit.
(8) Statul asigură, în condiţiile legii, libertatea învăţămîntului religios. Învăţămîntul de stat este
laic.
(9) Dreptul prioritar de a alege sfera de instruire a copiilor revine părinţilor.
Constituţia garantează dreptul la învăţătură fără discriminări şi privilegii, prin faptul că orice
persoană, indiferent de sex, naţionalitate, origine socială, de apartenenţă politică sau religioasă
are dreptul de a învăţa. În acest mod statul stabileşte egalitate între toţi subiecţii care doresc să
realizeze dreptul la învăţătură. Astfel, dreptul la învăţătură se realizează plenar spre deosebire de
celelalte reglementări constituţionale cu referire la drepturile sociale, economice şi culturale,
care se realizează în dependenţă de condiţiile vieţii materiale a unei societăţi concrete, de
orientarea socială a legislaţiei şi de politica guvernului.
Învăţămîntul liceal233, profesional şi cel superior de stat este egal accesibil tuturor, pe bază de
merit, statul garantează că orice persoană va putea beneficia de acest drept în aceleaşi condiţii ca
şi alte persoane, fără a i se impune condiţii suplimentare în dependenţă de tipul de învăţămînt la
care aspiră. În acest context sunt necesare două precizări. În primul rînd, textul constituţional
specifică faptul că, în condiţii de egalitate, doar învăţămîntul de stat este accesibil tuturor.
Învăţămîntul privat nu poate fi egal accesibil tuturor, deoarece nu toţi cetăţenii au posibilitatea să
233
Potrivit prevederilor alin. (7), art. 35 din Constituţia Republicii Moldova.
95
achite taxele pentru studii. În al doilea rînd, Constituţia specifică dependenţa dintre criteriul
egalităţii şi criteriul existenţei dovedirii meritelor. Deci, vor fi trataţi egal numai cei care merită
studiile, adică cei care demonstrează o reuşită bună, capacităţi deosebite, talent şi aptitudini
conform cărora statul asigură şanse egale de acces în instituţiile de stat de învăţămînt liceal,
profesional şi superior.
Cu referire la activitatea instituţiilor de învăţămînt superior, Constituţia asigură o libertate de
acţiune prin specificarea faptului, că „instituţiile de învăţămînt superior beneficiază de dreptul la
autonomie”234. Astfel, Constituţia permite instituţiilor de învăţămînt superior, înfiinţate în
conformitate cu prevederile legale, să aprobe şi să aplice norme proprii, care reglementează
modalitatea de organizare internă a instituţiei; raporturile dintre: organele instituţiei de
învăţămînt, cadrele didactice şi administraţie; cadrele didactice, administraţie şi studenţi.
Autonomia permite instituţiilor de învăţămînt să-şi aleagă conducerea, să-şi stabilească
programele de învăţămînt în coordonare cu ministerul de ramură.
Autonomia învăţămîntului superior presupune şi o autonomie financiară destul de vastă,
instituţia avînd dreptul să utilizeze mijloacele financiare primite de la buget, precum şi cele
acumulate din alte surse, în funcţie de necesităţile sale.
Deşi îi asigură o autonomie largă, statul se poate implica în sfera învăţămîntului superior,
obligînd instituţiile de învăţămînt să respecte şi să realizeze plenar principiile învăţămîntului şi a
standardelor educaţionale de stat, care asigură posibilitatea de nostrificare a actelor naţionale de
studii. Prin instituţia evaluării şi acreditării de către stat a instituţiilor de învăţămînt se obţine
perfecţionarea continuă a procesului de instruire şi de ridicare a calităţii studiilor.
Dreptul la învăţătură (la educaţie) este protejat şi de prevederile Convenţiei ONU privind
drepturile copilului235, precum şi de Convenţia UNESCO privind lupta împotriva discriminării în
domeniul învăţămîntului236.
Prin prevederile art. 13 din Pactul internaţional din 16.12.66 cu privire la drepturile economice,
sociale şi culturale statele părţi recunosc dreptul pe care îl are orice persoană la educaţie.
Concomitent prin prevederile aceluiaşi articol al Pactului, sînt reglementate condiţiile ce trebui
respectate de către statele părţi în vederea asigurării deplinei exercitări a acestui drept, precum şi
angajamentul statelor părţi de a respecta libertatea părinţilor şi, atunci cînd este cazul, a tutorilor
legali, de a alege pentru copiii lor instituţii de învăţămînt altele decît cele ale autorităţilor
publice, dar conforme cu normele minimale pe care le poate prescrie sau aproba statul în materie
de educaţie si de a asigura educaţia religioasă şi morală a copiilor lor în conformitate cu propriile
lor convingeri.
La nivel naţional politica de stat în sfera învăţămîntului, organizarea şi funcţionarea sistemului
de învăţămînt sunt determinate în Legea învăţămîntului nr. 547 din 21.07.1995.
Învăţămîntul constituie, sub aspect conceptual, un sistem unitar realizat într-o diversitate de
structuri, forme, conţinuturi, tehnologii educaţionale. Politica educaţională a statului se
întemeiază pe principiile umanitarizării, accesibilităţii, adaptivităţii, creativităţii şi diversităţii.

234
Potrivit prevederilor alin. (6) din art. 35 din Constituţia Republicii Moldova.
235
Art. 28 şi art. 29 ale Convenţiei ONU cu privirela drepturile copilului. Republica Moldova a aderat la Convenţia prin Hotărîrea
Parlamentului nr. 408-XII din 12 decembrie 1990, aceasta intrînd în vigoare pentru ţara noastră din 25 februarie 1993, din care
considerente prevederile acesteia poartă un caracter obligatoriu pentru autorităţile Republicii Moldova.
236
Adoptată de Conferinţa generală a Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, la 14 decembrie 1960. A intrat în
vigoare la 22 mai 1962, conform dispoziţiilor art.14. Republica Moldova a aderat la acest act internaţional prin Hot. Parl. nr.707-
XII din 10.09.91, care este în vigoare pentru ţara noastră din 17 iunie 1993.
96
Învăţămîntul este democratic şi umanist, deschis şi flexibil, formativ-dezvoltativ şi se bazează pe
valorile culturii naţionale şi universale.
Dreptul la învăţătură implică o serie de obligaţii din partea statului, inclusiv prestaţii materiale.
În afară de obligaţia asigurării dreptului la învăţătură în diverse forme şi niveluri de instruire,
Constituţia darantează gratuitatea învăţămîntului, adică asumarea cheltuielilor ocazionatea de
efectuarea lui de către stat. Cu toate acestea, gratuitatea învăţămîntului de stat nu este absolută,
cupă cum nu este absolută nici obligaţia de a parcurge toate etapele învăţămîntului.
Garantarea dreptului la învăţătură trebuie asigurată prin diverse forme de organizare a
învăţămîntului. Art. 35 din Constituţie vine cu prevederi concrete în acest sens prin care
stabileşte că instituţiile de învăţămînt, inclusiv cele nestatale, se înfiinţează şi îşi desfăşoară
activitatea în condiţiile legii. Astfel, conform Legii învăţămîntului statul se implică în procesul
de educare al cetăţenilor săi prin instituirea învăţămîntului general obligatoriu. Şcolarizarea
devine obligatorie la vîrsta de 7 ani, frecventarea obligatorii a şcolii încetînd la la sfîrşitul anului
de învăţămînt în care elevul atinge vîrsta de 16 ani.
La absolvirea învăţămîntului gimnazial elevilor li se eliberează un certificate cate oferă mai
multe itinerare de continuare a studiilor în învăţămîntul liceal şi cel profesional.
Învăţămîntul liceal asigură o pregătire teoretică fundamentală şi formarea unei ample culture
generale, necesare pentru continuarea studiilor în învăţămîntul superior, mediu de specialitate
sau în instituţii de învăţămînt secundar profesional. Învăţămîntul liceal se organizează ca
învăţămînt de zi în licee teoretice. Admiterea în învăţămîntul liceal se face pe bază de concurs,
la care pot participa absolvenţii învăţămîntului gimnazial. Absolvenţii de şcoli profesionale au
dreptul de a se înscrie în clasa a XII-a de liceu. Învăţămîntul liceal se încheie cu examen de
bacalaureat, la promovarea căruia se eliberează diploma de bacalaureat, care conferă dreptul de
admitere în învăţămîntul superior.
Învăţămîntul secundar profesional asigură pregătirea într-o meserie (profesie), precum şi
perfecţionarea şi recalificarea muncitorilor calificaţi şi a persoanelor disponibilizate. Statul
garantează pregătirea profesională într-o meserie pentru absolvenţii de gimnazii care nu au atins
vîrsta de 16 ani şi nu urmează studiile în licee. Învăţămîntul secundar profesional se organizează
ca învăţămînt de zi ori seral în şcoli profesionale şi în şcoli de meserii. În instituţiile de
învăţămînt secundar profesional, pregătirea, perfecţionarea şi recalificarea muncitorilor şi a
persoanelor disponibilizate se efectuează prin contract şi se finanţează din fondul alocaţiilor
destinate plasării în cîmpul muncii. Practica în producţie, prevăzută pentru elevii din
învăţămîntul secundar profesional, se efectuează pe bază de contract la întreprinderi de stat sau
private.
Învăţămîntul superior are drept scop formarea unei personalităţii multilateral dezvoltate şi
creative, pregătirea, perfecţionarea şi recalificarea la nivel superior a specialiştilor şi a cadrelor
ştiinţifice în diverse domenii, asigurarea aspiraţiilor personalităţii de a-şi aprofunda şi extinde
studiile, promovarea cercetării ştiinţifice şi implementarea rezultatelor ei, păstrarea, îmbogăţirea
şi propagarea patrimoniului ştiinţific, tehnic, artistic şi cultural. Învăţămîntul superior se
realizează prin instituţii de învăţămînt superior: universităţi, academii şi institute.
Învăţămîntul superior, cu excepţia învăţămîntului medical şi farmaceutic, se realizează în două
cicluri: ciclul I - studii superioare de licenţă; ciclul II - studii superioare de masterat.
Statul oferă şi alte forme de instruie şi de perfecţionare, prin această urmînd a se înţelege:
învăţămîntul artistic şi sportiv, care se organizează pentru copiii cu aptitudini în domeniul
muzicii, coregrafiei, artelor plastice şi teatrale sportului, în licee cu clasele I - XII sau cu clasele

97
IV - XII, în funcţie de profil. Învăţămîntul artistic şi sportiv este structurat pe niveluri similare
celor din învăţămîntul secundar general. Admiterea în învăţămîntul artistic sau sportiv se face
prin testarea aptitudinilor specifice profilului, după susţinerea examenelor, pe bază de concurs.
învăţămîntul postuniversitar de specialitate, care asigură specializarea într-un domeniu sau
extinderea şi perfecţionarea pregătirii ştiinţifice şi pedagogice. Învăţămîntul postuniversitar se
realizează prin doctorat, postdoctorat, rezidenţiat, secundariat, cursuri de specializare şi
perfecţionare, organizate în instituţiile de învăţămînt superior acreditate în acest scop sau în
instituţiile de cercetări ştiinţifice;
învăţămîntul special, care este parte integrantă a sistemului de învăţămînt şi are ca scop
educarea, instruirea, recuperarea şi integrarea social a preşcolarilor şi elevilor cu deficienţe
psihice, fizice, senzoriale, logopedice, socioafective şi de comportament sau cu deficienţe
associate. Învăţămîntul special se organizează în instituţii instructiv- educative speciale de tip
internat sau cu program prelungit şi se desfăşoară după planuri de învăţămînt, programe de studii
şi tehnologii didactice elaborate în funcţie de tipul şi gradul handicapului. Statul asigură
întreţinerea gratuită a copiilor din instituţiile instuctiv-educative special;
învăţămîntul complementar (extraşcolar), care are menirea să dezvolte aptitudinile şi capacităţile
individuale, să satisfacă diversele interese şi opţiuni ale individului. Învăţămîntul complementar
se organizează, pe grupe şi individual în diverse instituţii extraşcolare (cluburi, palate ale
preşcolarilor şi elevilor, tabere şcolare, baze sportive, turistice şi de agrement etc.), precum şi în
cadrul instituţiilor din reţeaua de învăţămînt. Finanţarea învăţămîntului complementar se face de
la bugetul de stat şi bugetele unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi din taxe de studii,
sponsorizări, donaţii şi din alte surse financiare legale;
învăţămîntul pentru adulţi, care asigură cetăţenilor accesul la ştiinţă şi cultură în vederea
adaptării lor, prin instruire continuă, la schimbările din viaţa socială şi dezvoltării competenţelor
profesionale. Această formă de învăţămînt se realizează prin diverse forme de instruire şi
autoinstruire; învăţămîntul de zi, seral, cu frecvenţă redusă, la distanţă etc.; în mod independent
sau pe bază de contract cu diverse instituţii de învăţămînt de stat ori privat; universităţii
populare, universităţii deschise, case de cultură, şcoli populare de artă, cluburi asociaţii, fundaţii,
cursuri pe lîngă întreprinderi.
În Republica Moldova învăţămîntul de stat este laic. Învăţămîntul moral-religios în şcolile de stat
de toate gradele este opţional şi facultativ, condiţie obligatore generată de necesitatea respectării
credinţei şi dreptului părinţilor şi tutorilor de a asigura educaţia copiilor minori, potrivit
propriilor convingeri.
Întru realizarea libertăţii conştiinţei, statul trebuie să păstreze o poziţie de neutralitate faţă de
religii. Asta nu înseamnă că este interzisă predarea religiei în instituţiile de învăţămînt, ci
semnifică principiul conform căruia statul nu favorizează în mod special nici una din religii.
Statul asigură libertatea învăţămîntului moral-religios şi teologic în interiorul cultelor. Astfel,
Legea privind cultele religioase şi părţile ei componente237 oferă cultelor libertatea de a-şi
organiza învăţămîntul pentru pregătirea propriului personal. Cultele religioase pot înfiinţa
instituţii teologice de orice grad, cu statut distinct sau cu statut de extensiune a unor instituţii
de profil din ţară şi de peste hotare. Aceste instituţii, la cererea cultelor, pot fi supus licenţierii
sau acreditării de stat. În acest context, seminariştii şi studenţii teologi beneficiază de toate
drepturile şi îlesnirile prevăzute pentru elevii şi studenţii din învăţămîntul de stat.

237
Art. 32 din Legea privind cultele religioase şi mpărţile ei componente nr. 125 din 11.05.2007
98
Organul central al administraţiei publice în domeniul învăţămîntului este Ministerul Educaţiei.
Atribuţiile acestuia sînt stipulate în art. 41 al Legea învăţămîntului, şi constau în special în
organizarea, elaborarea şi promovarea politicii de stat în sfera învăţămîntului, politicii de stat în
problemele copiilor şi tineretului, si exercitarea funcţiei de control asupra respectării legislaţiei
învăţămîntului.
La nivelul local competenţele în domeniul îmvăţămîntului sîntîmpărţite între autorităţile publice
locale de nivelul II238,şi autorităţile publice locale de nivelul I239.
Autorităţile publice locale de nivelul II sînt reprezentate de direcţiile de învăţămînt240 care sînt
organe specializate de conducere a învăţămîntului ce funcţionează în raioane şi municipii,
subordonată Ministerului Educaţiei în plan administrativ şi ştiinţifico-didactic şi autorităţii
administraţiei publice locale- în problemele asigurării financiare şi materiale241. Direcţiile de
învăţămînt au un rol important în asigurarea desfăşurării şi gestionării procesului educaţional în
raza lor teritorială, care este unitatea administrativ-teritorială. Totodată, prin intermediul
direcţiilor de învăţămînt se asigură conlucrarea instituţiilor de învăţămînt din subordine, cu
autoritatea administraţiei publice locale şi cu Ministerul Educaţiei.
Dat fiind faptul că pe lîngă direcţiile de învăţămînt funcţionează cabinete metodice, centre
metodico-psihopedagogice, servicii psihologice inspectorate pentru protecţia copilului şi comisii
medico-psihopedagogice242, acestea contribuie decisiv şi în oferirea asistenţei necesare în diferite
situaţi, cum ar fi situaţiile conflictuale care pot apărea între profesori şi elevi, sau alte situaţii
care ar determina într-un fel sau altul încălcarea drepturilor unei persoane. Într-un astfel de
context, direcţia de învăţămînt deţine un rol important în repunerea în drepturi a cetăţenilor.
Competenţele autorităţilor administraţiei publice locale în domeniul educaţional sînt
reglementate conform prevederilor art. 45 al Legii învăţămîntului. În principal, acestea ţin de
supravegherea respectării legislaţiei învăţămîntului în teritoriu. Tot autorităţile administraţiei
publice locale îndeplinesc un şir de atribuţii referitor la asigurarea dreptului la învăţătură a
cetăţenilor.
Astfel, deşi principala sursă de finanţare a sistemului educaţional este asigurată din surse
bugetare, o parte din cheltuielile aferente revin în sarcina autorităţilor publice locale. Acestea
trebuie să asigurare din resurse financiare proprii accesul la învăţătură a copiilor, prin prisma
asigurării transportului pentru copii243, cît şi asigurarea condiţiilor pentru buna desfăşurare a
procesului educaţional244.Totodatăevidenţa copiilor de vîrstă şcolară şi asigurarea şcolarizării lor
pînă la vîrsta de 16 ani, ţine de competenţa autorităţilor administraţiei publice locale.

238
În conformitate cuart. 1 al Legii privind administraţia publică locală, nr. 436 din 28.12.2006autorităţi ale administraţiei
publice locale de nivelul al doilea sînt autorităţi publice, luate în ansamblu, care sînt constituite şi activează pe teritoriul
raionului, municipiului Chişinău, unităţii teritoriale autonome cu statut juridic special pentru promovarea intereselor şi
soluţionarea problemelor populaţiei unităţii administrativ-teritoriale respective.

239
Conform aceloraşi prevederi, autorităţi ale administraţiei publice locale de nivelul întîisînt autorităţi publice, luate în
ansamblu, care sînt constituite şi activează pe teritoriul satului (comunei), oraşului (municipiului) pentru promovarea intereselor
şi soluţionarea problemelor colectivităţilor locale.

240
Competenţele direcţiilor de învăţămînt sînt prevăzute în art. 44 al Legii învăţămîntului.
241
Conform prevederilor punctului 3. Din Regulamentul-tip al direcţiei generale judeţene (muncipale) învăţămînt, aprobat prin
Hotărîrea Guvernului RM, nr. 1380 din 29.10.2002.
242
În conformitate cu prevederile art. 43, alin. (7) al Legii învăţămîntului.
243
Vezi lit. h), art. 45 din Legea învăţămîntului.
244
Vezi lit. h), art. 44 din Legea învăţămîntului.
99
Deşi politicile educaţionale sînt elaborate de către autorităţile publice centrale, în cazul de faţă
Ministerul Educaţiei, care trebuie să asigure elaborarea unor documente racordate la standartele
în domeniul drepturilor omului la care Republica Moldova este parte, implementarea corectă a
acestora trebuie să fie realizată în special de către autorităţile administraţiei publice locale.

2.6. Dreptul la ocrotirea sănătăţii

Legislaţia ce guvernează ocrotirea sănătăţii se fundamentează pe norma din Constituţia

Republicii Moldova care în art. 36 „Dreptul la ocrotirea sănătăţii” prevede:
Dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat.
Minimul asigurării medicale oferite de stat este gratuit.
Structura sistemului naţional de ocrotire a sănătăţii fizice şi mentale a persoanei se stabilesc
potrivit legii organice.
Acest drept constituţional valorifică la rândul său dispoziţiile unor acte internaţionale în materia
sănătăţii. Astfel, articolul 25 alin. l din Declaraţia universală a drepturilor omului prevede că
orice persoană are dreptul la un nivel de viaţă corespunzător asigurării sănătăţii sale, la
îngrijire medicală şi la serviciile sociale necesare.
Pactul internaţional cu privire la drepturile economice sociale şi culturale consacră în articolul 12
dreptul pe care îl are orice persoană de a se bucura de cea mai bună sănătate fizică şi mintală pe
care o poate atinge, în baza următoarelor măsuri: scăderea mortalităţii noilor născuţi şi a
mortalităţii infantile, precum şi dezvoltarea sănătoasă a copilului; îmbunătăţirea tuturor
aspectelor igienei mediului şi ale igienei industriale; profilaxia şi tratamentul maladiilor
epidemice, endemice, profesionale şi a altora, precum şi lupta împotriva unor maladii; crearea de
condiţii care să asigure tuturor servicii medicale şi un ajutor medical în caz de boală.
Aceste stipulaţii pun piatra de temelie a întregului masiv ce vine să reglementeze domeniul în
cauză – Legea ocrotirii sănătăţii nr. 411 din 28.03.1995, Legea cu privire la drepturile şi
responsabilităţile pacientului nr. 263 din 27.10.2005, Legea cu privire la exercitarea profesiunii
de medic nr. 264 din 27.10.2005, Legea cu privire la asigurarea obligatorie de asistenţă medicală
nr. 1585 din 27.02.1998. Aşadar, statul fără echivoc, direct şi necondiţionat îşi asumă
responsabilitatea pentru ocrotirea sănătăţii cetăţenilor săi, care, la rîndul lor, pot cere de la stat
realizarea acestui drept.
Dat fiind faptul că Legea ocrotirii sănătăţii nu conţine reglementări referitoare la regulile,
mecanismele şi principiile de structurare a serviciilor ce acordă asistenţă medicală, soluţiile
respective au fost introduse prin acte subordonate legii. Ministerul sănătăţii, prin ordinele sale, a
încercat să acopere spaţiul care, conform Constituţiei, urma să fie reglementat de lege.
Ministerul Sănătăţii, organul central de specialitate al administraţiei publice în domeniul
sănătăţii, a clarificat situaţia în ceea ce priveşte organizarea sistemului de ocrotire a sănătăţii prin
actele sale: Ordinul nr. 03/20‐ 99 din 06.04.2006 pentru aprobarea Regulamentului cu
privire la instituţiile medico-sanitare publice încadrate în sistemul asigurării obligatorii de
asistenţă medicală şi Ordinul nr. 404 din 30.10.2007 cu privire la delimitarea juridică a
asistenţei medicale primare la nivel raional.
100
În acelaşi timp, Legea ocrotirii sănătăţii transferă o parte din responsabilităţile statului
autorităţilor publice locale, stabilind în calitate de principii ale sistemului ocrotirii sănătăţii
următoarele: conducerea descentralizată, responsabilitatea autorităţilor publice locale pentru
promovarea politicii statului în domeniu245. Astfel, autorităţilor administraţiei publice locale le
revin competenţe vaste în domeniul asigurării sănătăţii populaţiei: îndrumarea subdiviziunilor de
sănătate de interes local, numirea şi eliberarea din funcţie a conducătorilor acestora; organizarea
educaţiei sanitare a populaţiei, dezvoltării reţelei de instituţii medico-sanitare şi întăririi bazei lor
tehnico-materiale; organizarea controlului asupra salubrităţii şi radiaţiei mediului înconjurător,
asupra respectării regulilor sanitare, luarea măsurilor preventive împotriva maladiilor sociale şi
transmisibile, epidemiilor, epizootiilor, întreprind acţiuni pentru lichidarea lor; organizarea
acordării de asistenţă medicală populaţiei; aprobarea şi asigurarea implementării planurilor
strategice locale de dezvoltare a serviciilor de sănătate, a programelor locale de sănătate şi, în
limitele posibilităţilor, participarea la consolidarea bazei tehnico-materiale a instituţiilor medico-
sanitare, fondate în condiţiile legii ş.a.246
În Republica Moldova sistemul asigurării obligatorii de asistenţă medicală reprezintă principalul
sistem de ocrotire a sănătăţii populaţiei care funcţionează avînd la bază cîteva principii:
unicitatea, egalitatea, solidaritatea, obligativitatea, contributivitatea, repartiţia, autonomia247.
Acesta a fost pus în aplicare în anul 2004, reconstruind principalul mecanism de constituire a
fluxurilor financiare. Sistemul de asigurări medicale obligatorii a schimbat cardinal relaţia
instituţiilor medico-sanitare cu „fondatorii”, oricare ar fi aceştia, sau alte organe de administrare
(altele decît fondatorii), deoarece aranjează în altă proiecţie raportul de dependenţă între
instituţiile şi organul care are competenţa să influenţeze activitatea acesteia.
Asigurarea obligatorie de asistenţă medicală reprezintă un sistem autonom garantat de stat de
protecţie financiară a populaţiei în domeniul ocrotirii sănătăţii prin constituirea, pe principii de
solidaritate, din contul primelor de asigurare, a unor fonduri băneşti destinate pentru acoperirea
cheltuielilor de tratare a stărilor condiţionate de survenirea evenimentelor asigurate (maladie sau
afecţiune). Potrivit prevederilor Legii cu privire la asigurarea obligatorie de asistenţă medicală,
asigurarea obligatorie a persoanelor angajate se face din mijloacele patronilor şi ale salariaţilor.
Statul în persoana Guvernului asigură din contul mijloacelor bugetului de stat cîteva categorii de
persoane neangajate, enumerate exhaustiv în art. 4 (4) din lege. Acest sistem este chemat să
ofere cetăţenilor Republicii Moldova posibilităţi egale în obţinerea asistenţei medicale oportune
şi calitative.
La rîndul lor, cetăţenii au obligaţia de a plăti primele de asigurarea obligatorie de asistenţă
medicală, în caz contrar survenind răspunderea contravenţională.248
Organizarea, desfăşurarea şi dirijarea procesului de asigurare obligatorie de asistenţă medicală,
controlul calităţii asistenţei medicale acordate şi implementarea cadrului normativ aferent
asigurărilor de asistenţă medicală îi revin Companiei Naţionale de Asigurări în Medicină. În
calitatea sa de asigurător, Compania răspunde material faţă de persoana asigurată pentru

245
Legea ocrotirii sănătăţii nr. 411 din 28.03.1995, art. 2 „Structura şi principiile fundamentale ale sistemului de
ocrotire a sănătăţii”.
246
Legea ocrotirii sănătăţii nr. 411 din 28.03.1995, art. 6 „Competenţa autorităţilor administraţiei publice locale
în domeniul asigurării sănătăţii populaţiei”.
247
Legea cu privire la asigurarea obligatorie de asistenţă medicală nr.1585 din 27.02.1998, art. 5 „Principiile de
organizare a asigurării obligatorii de asistenţă medicală”.
248
Art. 266 (2) din Codul Contravenţional: Neplata primelor de asigurare obligatorie de asistenţă medicală în
termenul stabilit de legislaţie se sancţionează cu amendă de la 25 la 55 de unităţi convenţionale.
101
prejudiciile cauzate vieţii şi sănătăţii acesteia ca rezultat al asistenţei medicale prevăzute de
Programul unic al asigurării obligatorii de asistenţă medicală, acordate necalitativ sau insuficient.
Asigurătorul este obligat să achite serviciile prestate de prestatorii de servicii medicale în
modul şi în termenele prevăzute în contractele încheiate cu ei. Totodată, Compania Naţională de
Asigurări în Medicină şi agenţiile ei teritoriale sunt în drept să ceară persoanelor juridice sau
fizice, responsabile pentru prejudiciul cauzat sănătăţii persoanei asigurate, recuperarea
cheltuielilor pentru acordarea asistenţei medicale în volumul prevăzut de Programul unic al
asigurării obligatorii de asistenţă medicală.
Prestatorii de servicii medicale249 răspund250 pentru volumul şi calitatea serviciilor medicale
prestate, pentru refuzul de a acorda asistenţă medicală persoanelor asigurate, pentru
gestionarea mijloacelor financiare provenite din fondurile asigurării obligatorii de asistenţă
medicală şi pentru împiedicarea exercitării de către asigurător a funcţiilor sale de control.
În cadrul sistemului ocrotirii sănătăţii, populaţiei îi revine o serie de drepturi şi obligaţii, cum ar
fi: dreptul la asigurarea sănătăţii, care se garantează fără discriminare; educaţia sanitară, care
presupune implementarea cunoştinţelor despre modul de viaţă sănătos, igiena individuală,
alimentaţia raţională, prevenirea maladiilor, daunelor alcoolului, fumatului, stupefiantelor şi
substanţelor psihotrope; dreptul la repararea prejudiciului adus sănătăţii de factori nocivi generaţi
prin încălcarea regimului antiepidemic, regulilor şi normelor sanitar-igienice, de protecţie a
muncii, de circulaţie rutieră, precum şi de acţiunile rău intenţionate ale altor persoane; dreptul la
diverse tipuri de asistenţă medicală; dreptul la concedii medicale; liberul consimţămînt pentru
intervenţii medicale; libera alegere a medicului şi a formei de asistenţă medicală; dreptul la
informaţii despre starea sănătăţii.
Realizarea drepturilor sociale ale pacientului la asistenţă medicală, conform Legii cu privire la
drepturile şi responsabilităţile pacientului, este asigurată prin accesul echitabil la serviciile de
sănătate de cea mai înaltă calitate pe care societatea o poate garanta cu ajutorul resurselor umane,
financiare şi materiale disponibile. Fiecărui pacient i se asigură accesul nelimitat şi înscrierea la
un medic de familie, iar dacă este posibil, şi dreptul de alegere sau schimbare a acestuia. În acest
sens, în cadrul fiecărei unităţi medico-sanitare sau a organului de conducere a asistenţei
medicale primare trebuie să fie afişate listele cu medicii de familie şi modul de alegere a acestora
în localitatea respectivă. Orice pacient beneficiază de acces gratuit la serviciile de sănătate de
urgenţă, oferite atît prin intermediul medicului de familie, cît şi prin structurile instituţiilor
medico-sanitare de tip ambulatoriu sau staţionar din raza aflării suferindului.
Toate deciziile cu caracter economic, administrativ sau social care influenţează asupra stării de
sănătate a populaţiei, la nivel naţional ori local, trebuie luate ţinîndu-se cont de opinia publică.
Pacienţii au dreptul colectiv la o formă de reprezentare, la fiecare nivel al sistemului de servicii
de sănătate, în luarea deciziilor privind planificarea şi reevaluarea serviciilor, inclusiv gama,
calitatea şi prestarea serviciilor acordate.

249
Art.4 (8) din Legea cu privire la asigurarea obligatorie de asistenţă medicală: “Prestatorii de servicii medicale
din sistemul asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală sînt instituţiile medico-sanitare, organizaţiile (instituţiile)
specializate în îngrijiri la domiciliu, inclusiv paliative, care au încheiat contract de acordare a asistenţei medicale (de
prestare a serviciilor medicale) cu Compania Naţională de Asigurări în Medicină sau cu agenţiile ei teritoriale
(ramurale).
250 1
Codul contravenţional, art. 266 „Încălcarea regulilor de gestionare a mijloacelor financiare provenite din
fondurile asigurării obligatorii de asistenţă medicală”; Codul penal, art. 213 „Încălcarea din neglijenţă a regulilor şi
metodelor de acordare a asistenţei medicale”.
102
Cetăţenii, în calitate de pacienţi, sau reprezentanţii acestora pot ataca acţiunile prestatorilor de
servicii de sănătate ce au condus la lezarea drepturilor lor, precum şi acţiunile şi/sau deciziile
autorităţilor publice şi ale persoanelor cu funcţii de răspundere ce au condus la lezarea
drepturilor sociale stabilite de legislaţie. Realizarea protecţiei drepturilor pacientului se asigură
pe cale extrajudiciară şi judiciară. Astfel, orice persoană care consideră că i-au fost lezate
drepturile şi interesele legitime, prevăzute de Legea cu privire la drepturile şi responsabilităţile
pacientului, este în drept să se adreseze în instanţa judecătorească competentă, conform
prevederilor legislaţiei în vigoare. Protecţia extrajudiciară a drepturilor pacientului se realizează,
după caz, de către Ministerul Sănătăţii, direcţiile teritoriale de sănătate, instituţiile medico-
sanitare şi farmaceutice, organizaţiile de asigurări de sănătate, organizaţiile profesionale ale
medicilor, asociaţiile pacienţilor, asociaţiile obşteşti pentru protecţia consumatorilor de servicii
de sănătate sau de către alte structuri, create şi acreditate în conformitate cu legislaţia.
Fiecare instituţie medico-sanitară este obligată să afişeze într-un loc accesibil pentru public
informaţia cu privire la drepturile pacienţilor, modul şi termenele de depunere a petiţiilor şi
sugestiilor. Cererile sau reclamaţiile pacienţilor adresate organelor menţionate la alin.(1) se
examinează în temeiul Legii cu privire la petiţionare nr.190 din 19.07.1994 şi al altor acte
legislative. Despre rezultatele examinării şi decizia luată sînt informaţi pacientul sau
reprezentantul său legal (ruda apropiată) şi prestatorul de servicii de sănătate pe a cărui adresă a
fost depusă reclamaţia.
Responsabilitatea pentru încălcarea drepturilor sociale ale pacientului la asistenţă medicală o
poartă autorităţile administraţiei publice centrale şi locale şi autorităţile sistemului de sănătate de
toate nivelurile, iar pentru încălcarea drepturilor individuale, stipulate de Legea cu privire la
drepturile şi responsabilităţile pacientului - prestatorii de servicii de sănătate.
Omisiunea drepturilor de tip economic şi social din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale poate da impresia că cererile legate de beneficiile asistenţei
medicale depăşesc competenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Dar, cererile legate de
standardele generale sau de interzicerea accesului la asistenţă medicală ar putea ridica probleme
din perspectiva art. 2 din Convenţie, care garantează dreptul la viaţă, art. 3 care interzice tortura
şi art. 5 care garantează dreptul la libertate şi siguranţă. Totodată, ar putea exista şi violarea art. 8
din Convenţie în situaţiile în care reclamanţii se pretind a fi victime, avînd în vedere cuantumul
compensaţiilor acordate de către instanţele naţionale pentru prejudiciul adus sănătăţii şi
integrităţii corporale în urma acţiunilor/inacţiunilor personalului medical sau în urma divulgării
informaţiilor despre starea sănătăţii.
Republica Moldova a fost confamnată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru
neacordarea asistenţei medicale adecvate deţinuţilor, recunoscînd, astfel, violarea art. 3 al
Convenţiei251

251
Cauzele Istratii ş.a. contra Moldovei (cererile nr. 8721/05, 8705/05 şi 8742/05, hotărîrea din 27 martie 2007,
definitivă la 27 iunie 2007; Paladi contra Moldovei (cererea nr. 39806/05, hotărîrea din 10 iulie 2007);Boicenco
contra Moldovei (cererea nr. 41088/05, hotărîrea din 11 iulie 2006, definitivă la 11 octombrie 2006); Oprea contra
Moldovei (cererea nr.38055/06, hotărîrea din 21 decembrie 2010).
103
 2.7. Dreptul la un mediu înconjurător sănătos

Mediul, protectia lui, au dobîndit un statut de drept fundamental, pentru ca au devenit expresia
unei politici publice de interes colectiv, a unei solidarităţi nu numai in interiorul statelor, dar si la
scara internatională. Preocupările vizînd păstrarea unui mediu sănătos privesc ameliorarea
condiţiilor de viaţă ale omului, menţinerea echilibrului ecologic, a ecosistemelor din care fiinţa
umană face parte integrantă. Existenţa mediului ambiant sănătos reprezintă o condiţie a realizării
drepturilor fundamentale ale omului: dreptului la sănătate fizică şi morală şi dreptul la viaţă.
Aceasta implică păstrarea calităţii principalelor componente ale mediului – aerului, apei, solului,
florei şi faunei în condiţiile unie dezvoltări durabile.
Constituţia Republicii Moldova a consacrat acestei teme articolul 37, intitulat dreptul la un
mediu înconjurător sănătos:
(1) Fiecare om are dreptul la un mediu înconjurător neprimejdios din punct de vedere ecologic
pentru viaţă şi sănătate, precum şi la produse alimentare şi obiecte de uz casnic inofensive.
(2) Statul garantează fiecărui om dreptul la accesul liber şi la răspîndirea informaţiilor veridice
privitoare la starea mediului natural, la condiţiile de viaţă şi de muncă, la calitatea produselor
alimentare şi a obiectelor de uz casnic.
(3) Tăinuirea sau falsificarea informaţiilor despre factorii ce sînt în detrimentul sănătăţii
oamenilor se interzice prin lege.
(4) Persoanele fizice şi juridice răspund pentru daunele pricinuite sănătăţii şi avutului unei
persoane, ca urmare a unor contravenţii ecologice.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, la articolul 25 alin. (1) stabileşte dreptul fiecărei
persoane la un nivel de viaţă corespunzător asigurării sănătăţii sale.
Pactul Internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale la articolul 11 şi 12,
stabileşte dreptul persoanei la un nivel de trai suficient şi la cea mai bună sănătate.
Convenţia pentru conservarea vieţii sălbatice şi a habitatelor naturale din Europa252 stabileşte că
statele-părţi recunosc rolul esenţial al florei şi faunei în menţinerea echilibrului ecologic şi că se
obligă să ia măsuri de conservare şi de protecţie a lor.
Convenţia privind evaluarea impactului asupra mediului înconjurător în zonele transfrontiere253
prevede că statele-părţi se arată conştiente de interdepenedenţa dintre activităţile economice şi
consecinţele lor asupra mediului, confirmînd necesitatea garantării stării de sănătate a mediului şi
a dezvoltării continue.
Carta Mondială pentru natură254, accentuează necesitatea existenţei unor măsuri corespunzătoare
la nivel naţional şi internaţional, individual şi colectiv, privat şi public, în scopul protecţiei

252
Convenţia pentru conservarea vieţii sălbatice şi a habitatelor naturale din Europa, adoptată la Berna la 19
septembrie 1979. Republica Moldova a aderat prin Hotărîrea Parlamentului nr. 1546 din 23.06.1993

253
Convenţia privind evaluarea impactului asupra mediului înconjurător în zonele transfrontiere, adoptată la
Espoo/Finlanda la 25 februarie 1991. Republica Moldova a aderat prin Hotărîrea Parlamentului nr. 1546 din
23.06.1993.

254
Carta Mondială pentru natură, adoptată la New York la 28 octombrie 1982. Republica Moldova a aderat prin
Hotărîrea Parlamentului nr. 1546 din 23.06.1993
104
naturii şi a promovării cooperării în acest domeniu, proclamă un şir de principii de conservare
pentru a ghida şi judeca conduita omului care afectează natura.
Convenţia-cadru a O.N.U. cu privire la schimbarea climei, prevede că părţile se arată îngrijorate
de schimbările climei ce se datorează acţiunii diferitor factori nocivi generaţi de activităţile
umane şi se obligă să stabilizeze concentraţiile de gaze cu efect de seră în atmosferă la un nivel
care să împiedice orice perturbare antropică periculoasă a sistemului climatic.
Convenţia privind accesul la informaţie, justiţie şi participarea publicului la adoptarea deciziilor
în domeniul mediului (Aarhus, 25 iunie 1998). Preambulul Convenţiei de la Aarhus pune în
evidenţă două concepte: dreptul la un mediu sănătos, privit ca un drept fundamental al omului
precum şi importanţa accesului la informaţie, a participării publice şi a accesului la justiţie în
ocrotirea acestui drept.
Dreptul la un mediu neprimejdios din punct de vedere ecologic presupune obligaţia statului
de a lua măsurile necesare protecţiei mediului înconjurător printre care un rol important revenind
elaborării, adoptării şi implementării unor reglementări juridice referitoare la mediu.
Resursele naturale - solul, subsolul, apele, flora şi fauna, aflate pe teritoriul republicii, precum şi
aerul din spaţiul de deasupra acestui teritoriu constituie patrimoniul naţional al Republicii
Moldova255. Cunoştinţele în domeniul protecţiei mediului şi folosirii raţionale a resurselor
naturale constituie o condiţie calificativă obligatorie pentru suplinirea funcţiilor de conducere în
toate organele de stat.
Efectuarea controlului de stat asupra stării mediului şi componenţilor lui, respectării legislaţiei cu
privire la protecţia mediului, a acordurilor interstatale şi internaţionale, elaborarea şi desfăşurarea
de acţiuni în scopul diminuării presingului antropic asupra ecosistemelor, biodiversităţii şi
sănătăţii oamenilor, prognozarea eventualelor crize, accidente şi catastrofe ecologice constituie
sarcinile de bază ale autorităţii centrale pentru resursele naturale şi mediu256.
Asigurarea respectării legislaţiei de protecţie a mediului la nivel local este în competenţa
autorităţilor administraţiei publice ale raionului, municipiului, ale comunei (satului) în comun
cu autorităţile locale pentru mediu şi pentru sănătate257. De asemenea, autorităţile vizate asigură
informarea sistematică şi operativă a populaţiei, întreprinderilor, instituţiilor, organizaţiilor
privind starea mediului în raion, municipiu; contribuie la instruirea şi conştientizarea populaţiei
în problemele protecţiei mediului şi folosirii raţionale a resurselor naturale; stabilesc perimetrele
pentru depozitarea deşeurilor de producţie şi menajere, etc.
Inspectoratul Ecologic de Stat are funcţia de exercitare a controlului de stat asupra respectării
legilor şi altor acte normative în problemele protecţiei mediului şi folosirii resurselor naturale.
În scopul prevenirii sau minimalizării unui eventual impact direct, indirect sau cumulativ al
noilor activităţi economice asupra mediului, componenţilor lui, ecosistemelor, sănătăţii
oamenilor se efectuează expertiza ecologică de stat.
Documentaţia de proiect şi planificare privind obiectele şi activităţile economice preconizate
care influenţează sau por influenţa asupra stării mediului înconjurător şi/sau prevăd folosirea
resurselor naturale, indifferent de amplasare, destinaţie, tipul de proprietate şi subordonare,
modul de execuţie a lucrărilor de construcţii este supusă în mod obligatoriu expertizei ecologice
de stat în condiţiile Legii privind expertiza ecologică şi evaluarea impactului asupra mediului

255
Legea privind protecţia mediului înconjurător nr. 1515 din 16.06.93 //Monitor 10/283, 30.10.199, art. 4
256
Legea privind protecţia mediului înconjurător nr. 1515 din 16.06.93, art. 15
257
Legea privind protecţia mediului înconjurător nr. 1515 din 16.06.93, art. 9, 10, 69
105
înconjurător nr. 851 din 29.05.1996. Aceasta stabileşte scopurile, sarcinile şi principiile
expertizei ecologice şi evaluării impactului asupra mediului înconjurător.
Expertiza ecologică de stat este atribuţia exclusivă a autorităţii centrale pentru resursele naturale
şi mediu. Expertiza ecologică obştească se organizează şi se efectuează din iniţiativa asociaţiilor
obşteşti care au profilul protecţiei mediului înconjurător258. Expertiza ecologică obştească se
efectuează în baza cererii depuse de asociaţia obştească respectivă la organul administraţiei
publice locale.259
Pentru evaluarea şi prognozarea impactului asupra mediului a deşeurilor de producţie şi
menajere, prevenirea, depistarea şi lichidarea la timp a consecinţelor negative ale acestuia,
autorităţile teritoriale pentru protecţia mediului efectuează monitorizarea locurilor de depozitare
(înhumare) a deşeurilor.260 Informaţiile privind starea locurilor de depozitare a deşeurilor şi
influenţa acestora asupra mediului şi sănătăţii populaţiei se prezintă de autorităţile administraţiei
publice locale, organele autorităţii centrale abilitate cu gestiunea resurselor naturale şi cu
protecţia mediului înconjurător şi Ministerului Sănătăţii la cererea întreprinderilor, instituţiilor,
organizaţiilor, cetăţenilor şi a mijloacelor de informare în masă.
Autorităţile administraţiei publice locale sînt obligate să întocmească, cu sprijinul metodologic
al autorităţilor competente pentru sănătate şi pentru protecţia mediului, registrele locurilor de
depozitare a deşeurilor, conform indicilor lor calitativi şi cantitativi.261
În domeniul protecţiei aerului atmosferic este în competenţa autorităţilor publice locale
elaborarea măsurilor de amenajare şi de creare a spaţiilor verzi în localităţi; asigurarea
planificării şi realizării măsurilor de prevenire a acţiunilor nocive ale poluanţilor asupra aerului
atmosferic; asigurarea informării sistematice şi operative a populaţiei, a persoanelor fizice şi
juridice interesate asupra nivelului de poluare a aerului.262
Codul funciar263 stabileşte protecţia ecologică şi ameliorarea terenurilor; terenurile destinate
ocrotirii naturii şi sănătăţii; terenurile fondului silvic, etc.
Codul apelor 264stabileşte măsurile de folosire raţională şi protecţie a apelor, protecţia împotriva
poluării şi impurificării apei.
Legea regnului animal265 statuează că lumea animală joacă un rol important în menţinerea
echilibrului ecologic.

258
Legea privind expertiza ecologică şi evaluarea impactului asupra mediului înconjurător nr. 851 din 29.05.1996,
capitolul III

259
În decurs de 7 zile, organul administraţiei publice locale informează oficial asociaţiile obşteşti, care au depus cererea, asupra
deciziei luate. În cazul în care au depus cerere două sau mai multe asociaţii obşteşti, se creează o comisie unică de experţi care
efectuează expertiza ecologică obştească.

260
Legea privind deşeurile de producţie şi menajere nr. 1347 din 09.10.97,

261
Registrele se întocmesc în baza datelor evidenţei deşeurilor, a datelor din dările de seamă ale întreprinderilor generatoare de
deşeuri şi a informaţiilor prezentate de autorităţile care efectuează controlul locurilor de depozitare a deşeurilor.

262
Lege privind protecţia aerului atmosferic nr.1422 din 17.12.97
263
Codul funciar nr. 828 din 25.12.1991
264
Codul apelor nr. 1532 din 22.06.93
265
Legea regnului animal nr. 439 din 27.04.95
106
 2.8. Dreptul la muncă si la protecţia socială a muncii

Dreptul la munca este dreptul fiinţei umane de a trăi procurîndu-şi resursele necesare vieţii
prin munca sa. Este un drept social economic de traditie,cu un continut juridic complex si este
reglementat prin Constitutie în articolul 43 „Dreptul la muncă şi la protecţia muncii”
(1) Orice persoană are dreptul la muncă, la libera alegere a muncii, la condiţii echitabile şi
satisfăcătoare de muncă, precum şi la protecţia împotriva şomajului.
(2) Salariaţii au dreptul la protecţia muncii. Măsurile de protecţie privesc securitatea şi igiena
muncii, regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor, instituirea unui salariu minim pe economie,
repaosul săptămînal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii grele, precum şi alte
situaţii specifice.
(3) Durata săptămînii de muncă este de cel mult 40 de ore.
(4)Dreptul la negocieri în materie de muncă şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective sînt
garantate.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, la articolul 23
Dreptul la muncă este proclamat şi în articolul 7 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile
economice, sociale şi culturale.
Normele fundamentale enunţate sînt dezvoltate în mai multe acte ale Organizaţiei Internaţionale
a Muncii (O.I.M.). Una din sarcinile principale ale O.I.M. a fost elaborarea unor reglementări şi
afirmarea unor practici menite să îmbunătăţească condiţiile de muncă şi de viaţă. O.I.M. a
adoptat peste 170 de convenţii, care reglementează aspectele administrării forţei de muncă, ale
binăstării sociale şi drepturilor omului. Republica Moldova a aderat la O.I.M. şi a ratificat
principalele convenţii ale O.I.M. Convenţia privind discriminarea în domeniul ocupării forţei de
muncă şi exercitării profesiei nr.111 din 25.06.58; Convenţia privind politica de ocuparea forţei
de muncă nr.122 din 09.07.64; Convenţia cu privire vla protecţia maternităţii nr. 103 din
28.06.52; Convenţia cu privire la încetarea raporturilor de muncă din iniţiativa patronului nr.158
din 22.06.82, etc.
Carta Socială Europeană (revizuită), Strasburg 03.05.96266 în articolul 1 prevede că părţile se
angajează: să recunoască drept unul dintre principalele obiective şi responsabilităţi realizarea şi
menţinerea celui mai ridicat şi stabil nivel posibil de ocupare a forţei de muncă, în vederea
realizării unei ocupări depline; să protejeze de o manieră eficientă dreptul lucrătorului de a-şi
câştiga existenţa printr-o muncă liber întreprinsă; să stabilească sau să menţină servicii gratuite
de angajare pentru toţi lucrătorii;să asigure sau să favorizeze o orientare, formare şi readaptare
profesională corespunzătoare. Prin articolul 2 al aceluiaşi document părţile se angajează să
asigure exercitarea efectivă a dreptului la condiţii echitabile de muncă.
Dreptul la muncă presupune, în primul rînd, libera alegere a muncii, adică libertatea alegerii
profesiei şi a locului de muncă. Constituţia introduce şi anumite corecturi prin asigurarea unui
minim de protecţie împotriva şomajului: plata şomajului şi un salariu minim garantat.

266
Lege pentru ratificarea parţială a Cartei sociale europene revizuite 2001 nr.484 din 28.09.2001.
Republica Moldova recunoaşte, ca obiectiv al politicii sale, realizarea principiilor şi drepturilor enumerate în partea I
a cartei şi se declară legată prin prevederile art. 1, 2, 5, 6, 8, 9, 11, 12, 16, 17, 20, 21, 24, 26, 28, 29, precum şi,
parţial, prin prevederile art. 3 (paragrafele 1-3), art. 4 (paragrafele 3-5), art. 7 (paragrafele 1-4, 7-10), art. 13
(paragrafele 1-3), art. 15 (paragrafele 1, 2), art. 18 (paragrafele 3, 4), art. 19 (paragrafele 7, 8), şi art. 27 (paragraful
2).
107
Nivelul minim al drepturilor şi garanţiilor de muncă pentru salariaţi se stabileşte în Codul
muncii267. Prin contractele individuale de muncă, contractele colective de muncă şi convenţiile
colective se pot stabili pentru salariaţi drepturi şi garanţii suplimentare la cele prevăzute de lege.
În acest context sînt relevante normele Codului muncii (art. 12) care recunosc nulitatea clauzelor
din contractele individuale de muncă, contractele colective de muncă şi convenţiile colective sau
din actele juridice emise de autorităţile administraţiei publice, care înrăutăţesc situaţia salariaţilor
şi care introduc orice limitări în drepturi, stabilirea unor avantaje, directe sau indirecte, la
încheierea sau aplicarea contractului individual de muncă în dependenţă de sex, rasă, etnie,
religie, domiciliu, opţiune politică sau origine socială.
Protecţia socială a muncii este de asemenea un domeniu complex şi de majoră importanţă.
Măsurile ce trebuie luate întru asigurarea acesteia sunt stabilite în titlul IX al Codului muncii şi
enumerate în textul constituţional.
Raporturile juridice ce ţin de instituirea de măsuri privind asigurarea sănătăţii şi securităţii
lucrătorilor la locul de muncă sînt reglementate prin Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr.
186 din 10.07.2008.
Guvernul aprobă cerinţele minime de securitate şi sănătate în muncă la locul de muncă pentru
protecţia lucrătorilor în anumite activităţi complexe, pentru folosirea echipamentelor de lucru şi
a echipamentelor individuale de protecţie.268
Controlul aplicării de către angajatori a acestei legi, precum şi asupra respectării tuturor actelor
legislative şi normative în domeniul muncii, a prevederilor convenţiilor colective şi a
contractelor colective de muncă la toate unităţile, precum şi în autorităţile publice centrale şi
locale se efectuează de Inspecţia muncii. Modul, condiţiile şi procedura efectuării controlului de
stat se stabileşte în Legea privind Inspecţia muncii nr. 140 din 10.05.2001.
Inspectia Muncii este in drept să solicite si să primească de la autorităţile administraţiei publice
centrale si locale, de la persoanele juridice si fizice informaţiile necesare exercitării atribuţiilor
sale; să aplice sancţiuni administrative, inclusiv amenzi, pentru incalcarea dispoziţiilor actelor
legislative si ale altor acte normative referitoare la condiţiile de muncă si protecţia salariaţilor in
exercitarea atribuţiilor lor.
Protecţia socială a persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă se realizează prin măsuri
active şi pasive. Măsurile active includ măsurile de stimulare a ocupării forţei de muncă,
orientarea profesională a populaţiei adulte şi formarea profesională a persoanelor aflate în
căutarea unui loc de muncă. Măsurile pasive includ plata unor indemnizaţii băneşti pe perioade
limitate, diferenţiate, în condiţiile Legii privind ocuparea forţei de muncă şi protecţia socială a
persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă nr. 102 din 13.03.2003.
Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă este organul central din subordinea
Ministerului Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei abilitat să promoveze politicile, strategiile şi
programele de stat în domeniul dezvoltării pieţei forţei de muncă, protecţiei sociale a persoanelor
aflate în căutarea unui loc de muncă, prevenirii şomajului şi combaterii efectelor lui sociale.
Agenţia Naţionala pentru Ocuparea Forţei de Muncă activează în baza Regulamentului aprobat
prin Hotărîrea Guvernului nr.832 din 14.07.2003 şi asigură pe piaţa forţei de muncă un şir de
masuri si servicii pentru integrarea populaţiei pe piaţa muncii.

267
Codul muncii adoptat prin Legea nr. 154 din 28.03.2003.
268
Hotărîrea Guvernului cu privire la aprobarea cerinţelor minime de securitate şi sănătate la locul de muncă nr.
353 din 05.05.2010.
108
Organele sindicale au dreptul să efectueze controlul asupra respectării de către angajatori şi
reprezentanţii lor a legislaţiei muncii şi a altor acte normative ce conţin norme ale dreptului
muncii la toate unităţile, indiferent de subordonarea departamentală sau apartenenţa ramurală.
Activitatea sindicatelor este orientată spre apărarea drepturilor şi intereselor profesionale,
economice, de muncă şi sociale colective şi individuale ale salariaţilor membri de sindicat, în
conformitate cu prevederile Codului muncii şi Legii sindicatelor269.

269
Legea sindicatelor nr. 1129 din 07.07.2000
109
 ANEXE

Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale

din 04.11.1950

* Adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950. A intrat în vigoare la 3 septembrie 1953.

În vigoare pentru Republica Moldova din 12 septembrie 1997.

Notă: Ratificată prin Hot. Parl. nr.1298-XIII din 24.07.97

PREAMBUL
Roma, 4.XI.1950

Guvernele semnatare, membre ale Consiliului Europei,

luînd în considerare Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, proclamată de Adunarea
generală a Naţiunilor Unite la 10 decembrie 1948, considerînd că această declaraţie urmăreşte să
asigure recunoaşterea şi aplicarea universală şi efectivă a drepturilor pe care ea le enunţă,
considerînd că scopul Consiliului Europei este acela de a realiza o uniune mai strînsă între
membrii săi şi că unul dintre mijloacele pentru a atinge acest scop este apărarea şi dezvoltarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
reafirmînd ataşamentul lor profund faţă de aceste libertăţi fundamentale care constituie
temelia însăşi a justiţiei şi a păcii în lume şi a căror menţinere se bazează în mod esenţial, pe de o
parte, pe un regim politic cu adevărat democratic, iar pe de altă parte, pe o concepţie comună şi
un respect comun al drepturilor omului din care acestea decurg.
hotărîte, în calitatea lor de guverne ale statelor europene animate de acelaşi spirit şi avînd
un patrimoniu comun de idealuri şi de tradiţii politice, de respect al libertăţii şi de preeminenţă a
dreptului să ia primele măsuri menite să asigure garantarea colectivă a anumitor drepturi
enunţate în Declaraţia Universală,
au convenit asupra celor ce urmează:

Articolul 1. Obligaţia de a respecta drepturile omului

Înaltele părţi contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi
libertăţile definite în titlul I al prezentei convenţii.

Titlul I
DREPTURI ŞI LIBERTĂŢI
Articolul 2. Dreptul la viaţă
1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată
cuiva în mod intenţionat, decît în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în
cazul în care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege.
2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în
care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă:
a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;

110
 b) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal
deţinute;
conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.

Articolul 3. Interzicerea torturii

Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori
degradante.

Articolul 4. Interzicerea sclaviei şi a muncii forţate

1. Nimeni nu poate fi ţinut în sclavie sau în condiţii de aservire.
2. Nimeni nu poate fi constrîns să execute o muncă forţată sau obligatorie.
3. Nu se consideră muncă forţată sau obligatorie în sensul prezentului articol:
a) orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenţiei în condiţiile
prevăzute de art.5 din prezenta convenţie sau în timpul în care se află în libertate condiţionată;
b) orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul celor care refuză să satisfacă serviciul
militar din motive de conştiinţă, în ţările în care acest lucru este recunoscut ca legitim, un alt
serviciu în locul serviciului militar obligatoriu;
c) orice serviciu impus în situaţii de criză sau de calamităţi care ameninţă viaţa sau
bunăstarea comunităţii;
d) orice muncă sau serviciu care face parte din obligaţiile civile normale.

Articolul 5. Dreptul la libertate şi la siguranţă

1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de
libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent;
b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea la o
hotărîre pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei
obligaţii prevăzute de lege;
c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare
competente, atunci cînd există motive verosimile de a bănui că a săvîrşit o infracţiune sau cînd
există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvîrşească o infracţiune sau
să fugă după săvîrşirea acesteia;
d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărîtă pentru educaţia sa sub
supraveghere sau despre detenţia sa legală, în scopul aducerii sale în faţa autorităţii competente;
e) dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală
contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;
f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica
să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de
expulzare ori de extrădare.
2. Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă
pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa.
3. Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din
prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat
împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un

111
termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei
garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă
un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii
deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală.
5. Orice persoană care este victimă unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare
dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii.

Articolul 6. Dreptul la un proces echitabil

1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen
rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va
hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei
oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărîrea trebuie să fie pronunţată în
mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată
a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii
naţionale într-o societate democratică, atunci cînd interesele minorilor sau protecţia vieţii private
a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci
cînd, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.
2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată pînă ce vinovăţia sa
va fi legal stabilită.
3. Orice acuzat are, în special, dreptul:
a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod
amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa;
b) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;
c) să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de
mijloace necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din
oficiu, atunci cînd interesele justiţiei o cer;
d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea
martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării;
e) să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba
folosită la audiere.

Articolul 7. Nici o pedeapsă fără lege

1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, momentul în care a
fost săvîrşită, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional. De
asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decît aceea care era aplicabilă în momentul
săvîrşirii infracţiunii.
2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o
acţiune sau de o omisiune care, în momentul săvîrşirii sale, era considerată infracţiune potrivit
principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate.

Articolul 8. Dreptul la respectare a vieţii private şi de familie

1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului
său şi a corespondenţei sale.

112
 2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decît în
măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o
societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea
economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a
moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.

Articolul 9. Libertatea de gîndire, de conştiinţă şi de religie

1. Orice persoană are dreptul la libertatea de gîndire, de conştiinţă şi de religie; acest drept
include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta
religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult,
învăţămînt, practici şi îndeplinirea ritualurilor.
2. Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor
restrîngeri decît acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate
democratică, pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori
pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.

Articolul 10. Libertatea de exprimare

1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de
opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor
publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună
societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
2. Executarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă
unor formalităţi, condiţii, restrîngeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri
necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau
siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei,
protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii
confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Articolul 11. Libertatea de întrunire şi de asociere

1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea de asociere,
inclusiv dreptul de a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea
intereselor sale.
2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrîngeri decît acelea care,
prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea
naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau
a moralei ori pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca
restrîngeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor armate, ai
poliţiei sau ai administraţiei de stat.

Articolul 12. Dreptul de căsătorie

Începînd cu vîrsta stabilită prin lege, bărbatul şi femeia au dreptul de a se căsători şi de a
întemeia o familie conform legislaţiei naţionale ce reglementează exercitatea acestui drept.

Articolul 13. Dreptul la un recurs efectiv

113
 Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost
încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci cînd încălcarea
s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.

Articolul 14. Interzicerea discriminării

Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie
asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii
politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională,
avere, naştere sau orice altă situaţie.

Articolul 15. Derogare în caz de stare de urgenţă

1. În caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii, orice înaltă parte
contractantă poate lua măsuri care derogă de la obligaţiile prevăzute de prezenta convenţie, în
măsura strictă în care situaţia o cere şi cu condiţia ca aceste măsuri să nu fie în contradicţie cu
alte obligaţii care decurg din dreptul internaţional.
2. Dispoziţia precedentă nu îngăduie nici o derogare de la art.2, cu excepţia cazului de
deces rezultînd din acte licite de război, şi nici de la art.3, art.4 paragraful 1 şi art.7.
3. Orice înaltă parte contractantă ce exercită acest drept de derogare îl informează pe
deplin pe Secretarul general al Consiliului Europei cu privire la măsurile luate şi la motivele care
le-au determinat. Aceasta trebuie, de asemenea, să informeze pe Secretarul general al Consiliului
Europei şi asupra datei la care aceste măsuri au încetat a fi în vigoare şi de la care dispoziţiile
convenţiei devin din nou deplin aplicabile.

Articolul 16. Restricţii ale activităţii politice a străinilor

Nici o dispoziţie a art.10, 11 şi 14 nu poate fi considerată ca interzicînd înaltelor părţi
contractante să impună restrîngeri activităţii politice a străinilor.

Articolul 17. Interzicerea abuzului de drept

Nici o dispoziţie din prezenta convenţie nu poate fi interpretată ca implicînd, pentru un
stat, un grup sau un individ, un drept oarecare de a desfăşura o activitate sau de a îndeplini un act
ce urmăreşte distrugerea drepturilor sau a libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie sau de a
aduce limitări mai ample acestor drepturi şi libertăţi decît acelea prevăzute de această convenţie.

Articolul 18. Limitarea folosirii restrîngerii drepturilor

Restrîngerile care, în termenii prezentei convenţii, sunt aduse respectivelor drepturi şi
libertăţi nu pot fi aplicate decît în scopul pentru care ele au fost prevăzute.

Titlul II
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
Articolul 19. Înfiinţarea Curţii
Pentru a asigura respectarea angajamentelor care decurg pentru înaltele părţi contractante
din prezenta Convenţie şi din Protocoalele sale, se înfiinţează o Curte Europeană a Drepturilor
Omului, numită în continuare Curtea. Aceasta va funcţiona permanent.

Articolul 20. Numărul judecătorilor

114
 Curtea se compune dintr-un număr de judecători egal cu cel al înaltelor părţi contractante.

Articolul 21. Condiţii de exercitare a funcţiilor

1. Judecătorii trebuie să se bucure de cea mai înaltă reputaţie morală şi să întrunească
condiţiile cerute pentru exercitarea unor înalte funcţiuni judiciare sau să fie jurişti avînd o
competenţă recunoscută.
2. Judecătorii îşi exercită mandatul cu titlul individual.
3. În cursul mandatului lor, judecătorii nu pot exercita nici o activitate incompatibilă cu
cerinţele de independenţă, de imparţialitate sau de disponibilitate impuse de o activitate cu
caracter permanent; orice problemă ridicată în aplicarea acestui paragraf este rezolvată de către
Curte.

Articolul 22. Alegerea judecătorilor

1. Judecătorii sunt aleşi de Adunarea Parlamentară în numele fiecărei înalte părţi
contractante, cu majoritatea voturilor exprimate, de pe o listă de trei candidaţi prezentaţi de înalta
parte contractantă.
2. Aceeaşi procedură este urmată pentru a completa Curtea în cazul aderării de noi înalte
părţi contractante şi pentru a se ocupa locurile devenite vacante.

Articolul 23. Durata mandatului

1. Judecătorii sunt aleşi pentru o durată de 6 ani. Ei pot fi realeşi. Totuşi, mandatele unei
jumătăţi din numărul judecătorilor desemnaţi la prima alegere se vor încheia la împlinirea a 3
ani.
2. Judecătorii al căror mandat se va încheia la împlinirea perioadei iniţiale de 3 ani sunt
desemnaţi prin tragere la sorţi, efectuată de către Secretarul general al Consiliului Europei,
imediat după alegerea lor.
3. Pentru a asigura în măsura posibilului, reînnoirea mandatelor unei jumătăţi din numărul
judecătorilor la fiecare 3 ani, Adunarea Parlamentară poate, înainte de a proceda la orice alegere
ulterioară, să decidă ca unul sau mai multe mandate ale judecătorilor ce urmează să fie aleşi să
aibă o altă durată decît cea de 6 ani, fără ca totuşi ea să poată depăşi 9 ani sau să fie mai mică de
3 ani.
4. În cazul în care trebuie atribuite mai multe mandate şi Adunarea Parlamentară aplică
paragraful precedent, repartizarea mandatelor se face prin tragere la sorţi, efectuată de către
Secretarul general al Consiliului Europei, imediat după alegere.
5. Judecătorul ales în locul unui judecător al cărui mandat nu a expirat va duce la sfîrşit
mandatul predecesorului său.
6. Mandatul judecătorilor se încheie atunci cînd ei împlinesc vîrsta de 70 de ani.
7. Judecătorii rămîn în funcţie pînă la înlocuirea lor. Ei continuă totuşi să se ocupe de
cauzele cu care au fost deja sesizaţi.

Articolul 24. Revocare

Un judecător nu poate fi revocat din funcţiile sale decît dacă ceilalţi judecători decid, cu
majoritate de două treimi, că el a încetat să corespundă condiţiilor necesare.

Articolul 25. Grefă şi secretari juridici

115
 Curtea dispune de o Grefă ale cărei sarcini şi organizare sunt stabilite prin regulamentul
Curţii. Ea este asistată de secretari juridici.

Articolul 26. Adunarea plenară a Curţii

Curtea reunită în Adunarea plenară:
a) alege, pentru o durată de 3 ani, pe preşedintele său şi pe unul sau doi vicepreşedinţi; ei
pot fi realeşi;
b) constituie Camere pentru o perioadă determinată;
c) alege preşedinţii camerelor Curţii, care pot fi realeşi;
d) adoptă regulamentul Curţii; şi
e) alege grefierul şi unul sau mai mulţi grefieri adjuncţi.

Articolul 27. Comitete, Camere şi Marea Cameră

1. Pentru examinarea cauzelor aduse înaintea sa, Curtea îşi desfăşoară activitatea în
Comitete de trei judecători, în Camere de şapte judecători şi într-o Mare Cameră de
şaptesprezece judecători. Camerele Curţii constituie comitete pentru o perioadă determinată.
2. Judecătorul ales în numele unui stat-parte la litigiu este membru de drept al Camerei şi
al Marii Camere; în cazul absenţei acestui judecător sau atunci cînd el nu-şi poate desfăşura
activitatea, acest stat-parte desemnează o persoană care să activeze în calitate de judecător.
3. Fac, de asemenea, parte din Marea Cameră preşedintele Curţii, vicepreşedinţii,
preşedinţii Camerelor şi alţi judecători desemnaţi conform regulamentului Curţii. Cînd cauza
este deferită Marii Camere în virtutea art.43, nici un judecător al Camerei care a emis hotărîrea
nu poate face parte din aceasta, cu exepţia preşedintelui Camerei şi a judecătorului ales în
numele statului-parte interesat.

Articolul 28. Declaraţii ale Comitetelor privind inadmisibilitatea

Un Comitet poate, prin vot unanim, să declare inadmisibilă sau să scoată de pe rol o cerere
individuală, introdusă în virtutea art.34, atunci cînd o astfel de decizie poate fi luată fără o
examinare complementară. Decizia este definitivă.

Articolul 29. Decizii ale Camerelor asupra admisibilităţii şi fondului

1. Dacă nici o decizie nu a fost luată în virtutea art.28, o Cameră se poate pronunţa asupra
admisibilităţii şi a fondului cererilor individuale introduse în virtutea art.34.
2. O Cameră se pronunţă asupra admisibilităţii şi a fondului cererilor introduse de state în
virtutea art.33.
3. În afara unei decizii contrare a Curţii în cazuri excepţionale, decizia asupra
admisibilităţii este luată în mod separat.

Articolul 30. Desesizarea în favoarea Marii Camere

În cazul în care cauza adusă înaintea unei Camere ridică o problemă gravă privitoare la
interpretarea Convenţiei sau a Protocoalelor sale, sau dacă soluţionarea unei probleme poate
conduce la o contradicţie cu o hotărîre pronunţată anterior de Curte, Camera poate, atît timp cît
nu a pronunţat hotărîrea sa, să se desesizeze în favoarea Marii Camere, în afara cazului în care
una dintre părţi se opune la aceasta.

116
 Articolul 31. Atribuţii ale Marii Camere
Marea Cameră:
1. se pronunţă asupra cererilor introduse în virtutea art.33 sau a art.34, atunci cînd cauza i-a
fost deferită de Cameră în virtutea art.30 sau cînd cauza i-a fost deferită în virtutea art.43; şi
2. examinează cererile de aviz consultativ introduse în virtutea art.47.

Articolul 32. Competenţa Curţii

1. Competenţa Curţii acoperă toate problemele privind interpretarea şi aplicarea Convenţiei
şi a Protocoalelor sale, care îi sunt supuse în condiţiile prevăzute în art.33, 34 şi 47.
2. În caz de contestare a competenţei sale, Curtea hotărăşte.

Articolul 33. Cauze interstatale

Orice înaltă parte contractantă poate sesiza Curtea asupra oricărei pretinse încălcări a
prevederilor Convenţiei şi ale Protocoalelor sale de către o altă înaltă parte contractantă.

Articolul 34. Cereri individuale

Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană fizică, orice organizaţie
neguvernamentală sau de orice grup de particulari care se pretinde victimă a unei încălcări de
către una dintre înaltele părţi contractante a drepturilor recunoscute în Convenţie sau în
Protocoalele sale. Înaltele părţi contractante se angajează să nu împiedice prin nici o măsură
exerciţiul eficace al acestui drept.

Articolul 35. Condiţii de admisibilitate

1. Curtea nu poate fi sesizată decît după epuizarea căilor de recurs interne, aşa cum se
înţelege din principiile de drept internaţional general recunoscute, şi într-un termen de 6 luni,
începînd cu data deciziei interne definitive.
2. Curtea nu reţine nici o cerere individuală introdusă în aplicarea art.34, dacă:
a) ea este anonimă; sau
b) ea este în mod esenţial aceeaşi cu o cerere examinată anterior de către Curte sau deja
supusă unei alte instanţe internaţionale de anchetă sau de reglementare şi dacă ea nu conţine
fapte noi.
3. Curtea declară inadmisibilă orice cerere individuală introdusă în aplicarea art.34, atunci
cînd ea consideră cererea incompatibilă cu dispoziţiile Convenţiei sau ale Protocoalelor sale, în
mod vădit nefondată sau abuzivă.
4. Curtea respinge orice cerere pe care o consideră inadmisibilă în aplicarea prezentului
articol. Ea poate proceda astfel în orice stadiu al procedurii.

Articolul 36. Intervenţia terţilor

1. În orice cauză aflată în faţa unei Camere sau a Marii Camere, o înaltă parte contractantă,
al cărei cetăţean este reclamantul, are dreptul de a prezenta observaţii scrise şi de a lua parte la
audieri.
2. În interesul bunei administrări a justiţiei, preşedintele Curţii poate invita orice înaltă
parte contractantă care nu este parte în cauză sau orice persoană interesată, alta decît reclamantul,
să prezinte observaţii scrise sau să ia parte la audiere.

117
 Articolul 37. Scoaterea de pe rol
1. În orice stadiu al procedurii, Curtea poate hotărî scoaterea de pe rol a unei cereri atunci
cînd circumstanţele permit să se tragă concluzia că:
a) solicitantul nu doreşte să o mai menţină; sau
b) litigiul a fost rezolvat; sau
c) pentru orice alt motiv, constatat de Curte, continuarea examinării cererii nu se mai
justifică.
Totuşi Curtea continuă examinarea cererii dacă respectarea drepturilor omului garantate
prin Convenţie şi prin Protocoalele sale o cere.
2. Curtea poate hotărî repunerea pe rol a unei cereri atunci cînd ea consideră că
împrejurările o justifică.

Articolul 38. Examinarea cauzei în condiţii de contradictorialitate şi procedura de

rezolvare pe cale amiabilă
1. În cazul în care Curtea declară o cerere admisibilă, ea:
a) procedează la examinarea cauzei în condiţii de contradictorialitate, împreună cu
reprezentanţii părţilor, şi, dacă este cazul, la o anchetă, pentru a cărei desfăşurare eficientă statele
interesate vor furniza toate facilităţile necesare;
b) se pune la dispoziţia celor interesaţi, în scopul de a se ajunge la rezolvarea cauzei pe
cale amiabilă, pe baza respectării drepturilor omului, astfel cum acestea sunt recunoscute în
Convenţie şi în Protocoalele sale.
2. Procedura descrisă la paragraful 1 b) este confidenţială.

Articolul 39. Rezolvarea pe cale amiabilă

În cazul rezolvării pe cale amiabilă, Curtea scoate cauza de pe rol printr-o decizie care se
limitează la o scurtă expunere a faptelor şi a soluţiei adoptate.

Articolul 40. Audiere publică şi acces la documente

1. Audierea este publică, în afara cazului în care Curtea nu decide altfel, motivat de
circumstanţe excepţionale.
2. Documentele depuse la Grefă sunt accesibile publicului, în afara cazului în care
preşedintele Curţii nu decide altfel.

Articolul 41. Reparaţie echitabilă

Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă
dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decît o înlăturare incompletă a consecinţelor
acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.

Articolul 42. Hotărîrile Camerelor

Hotărîrile Camerelor devin definitive conform dispoziţiilor art.44 paragraful 2.

Articolul 43. Retrimiterea în faţa Marii Camere

1. Într-un termen de 3 luni de la data hotărîrii unei Camere, orice parte în cauză poate, în
cazuri excepţionale, să ceară retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere.

118
 2. Un Colegiu de cinci judecători ai Marii Camere acceptă cererea în cazul în care cauza
ridică o problemă gravă referitoare la interpretarea sau la aplicarea Convenţiei sau a
Protocoalelor sale, sau o altă problemă gravă cu caracter general.
3. În cazul în care Colegiul acceptă cererea, Marea Cameră se pronunţă asupra cauzei
printr-o hotărîre.

Articolul 44. Hotărîri definitive

1. Hotărîrea Marii Camere este definitivă.
2. Hotărîrea unei Camere devine definitivă:
a) atunci cînd părţile declară că ele nu vor cere retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere;
sau
b) la 3 luni de la data hotărîrii, dacă retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere nu a fost
cerută; sau
c) atunci cînd Colegiul Marii Camere respinge cererea de retrimitere formulată potrivit
art.43.
3. Hotărîrea definitivă se publică.

Articolul 45. Motivarea hotărîrilor şi deciziilor

1. Hotărîrile, precum şi deciziile care declară cererile admisibile sau inadmisibile sunt
motivate.
2. Dacă hotărîrea nu exprimă în totalitate sau în parte opinia unanimă a judecătorilor,
oricare judecător are dreptul să adauge acesteia expunerea opiniei sale separate.

Articolul 46. Forţa obligatorie şi executarea hotărîrilor

1. Înaltele părţi contractante se angajează să se conformeze hotărîrilor definitive ale Curţii
în litigiile în care ele sunt părţi.
2. Hotărîrea definitivă a Curţii este transmisă Comitetului Miniştrilor, care supraveghează
executarea ei.

Articolul 47. Avize consultative

1. Curtea poate, la cererea Comitetului Miniştrilor, să dea avize consultative asupra
problemelor juridice privind interpretarea Convenţiei şi a Protocoalelor sale.
2. Aceste avize nu se pot referi la probleme legate de conţinutul său de întinderea
drepturilor şi a libertăţilor definite în titlul I al Convenţiei şi în Protocoalele sale, nici asupra altor
probleme de către Curtea sau Comitetul Miniştrilor ar putea să ia cunoştinţă ca urmare a
introducerii unui recurs prevăzut în Convenţie.
3. Decizia Comitetului Miniştrilor de a cere un aviz Curţii este luată prin votul majorităţii
reprezentanţilor care au dreptul de a face parte din acesta.

Articolul 48. Competenţa consultativă a Curţii

Curtea decide dacă cererea de aviz consultativ prezentată de Comitetul Miniştrilor este de
competenţa sa, aşa cum aceasta este definită de art.47.

Articolul 49. Motivarea avizelor consultative

1. Avizul Curţii trebuie motivat.

119
 2. Dacă avizul nu exprimă în tot sau în parte opinia unanimă a judecătorilor, oricare
judecător are dreptul să alăture acestuia expunerea opiniei sale separate.
3. Avizul Curţii este transmis Comitetului Miniştrilor.

Articolul 50. Cheltuieli de funcţionare a Curţii

Cheltuielile de funcţionare a Curţii sunt în sarcina Consiliului Europei.

Articolul 51. Privilegii şi imunităţi ale judecătorilor

Judecătorii se bucură, pe timpul exercitării funcţiilor lor, de privilegiile şi imunităţile
prevăzute la art.40 din Statutul Consiliului Europei şi de acordurile încheiate în virtutea acestui
articol.

Titlul III
DISPOZIŢII DIVERSE
Articolul 52. Anchetele Secretarului general
Oricare înaltă parte contractantă va furniza, la solicitarea secretarului general al Consiliului
Europei, explicaţiile cerute asupra felului în care dreptul său intern asigură aplicarea efectivă a
tuturor dispoziţiilor acestei convenţii.

Articolul 53. Apărarea drepturilor omului recunoscute

Nici o dispoziţie din prezenta convenţie nu va fi interpretată ca limitînd sau aducînd
atingere drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale care ar putea fi recunoscute conform
legilor oricărei părţi contractante sau oricărei alte convenţii la care această parte contractantă este
parte.

Articolul 54. Competenţele Comitetului miniştrilor

Nici o dispoziţie a prezentei convenţii nu aduce atingere competenţelor conferite
Comitetului Miniştrilor prin Statutul Consiliului Europei.

Articolul 55. Renunţarea la alte mijloace de reglementare a diferendelor

Înaltele părţi contractante renunţă reciproc, în afara unei înţelegeri speciale, să se prevaleze
de tratatele, convenţiile sau de declaraţiile care există între ele, în vederea supunerii, pe calea
unei cereri, a unui diferend apărut din interpretarea sau aplicarea prezentei convenţii unui alt
mod de reglementare decît cele prevăzute de numita convenţie.

Articolul 56. Aplicare teritorială

1. Orice stat poate, în momentul ratificării, sau în orice alt moment ulterior să declare, prin
notificare adresată secretarului general al Consiliului Europei, că prezenta convenţie se va aplica
sub rezerva paragrafului 4 al prezentului articol tuturor sau unuia dintre teritoriile ale căror relaţii
internaţionale el le asigură.
2. Convenţia se va aplica teritoriului sau teritoriilor desemnate în notificare începînd cu a
30-a zi socotită de la data la care secretarul general al Consiliului Europei va fi primit această
notificare.
3. În respectivele teritorii, dispoziţiile prezentei convenţii vor fi aplicate ţinînd seama de
necesităţile locale.

120
 4. Orice stat care a făcut o declaraţie conform primului paragraf din acest articol poate
ulterior, în orice moment, să declare relativ la unul sau mai multe teritorii vizate în această
declaraţie că acceptă competenţa Comisiei de a lua cunoştinţă de cererile persoanelor fizice,
organizaţiilor neguvernamentale sau ale grupurilor de persoane particulare, conform art.34 din
Convenţie.

Articolul 57. Rezerve

1. Oricare stat poate, în momentul semnării prezentei convenţii sau al depunerii
instrumentului său de ratificare, să formuleze o rezervă în legătură cu o dispoziţie anume a
convenţiei, în măsura în care o lege atunci în vigoare pe teritoriul său nu este conformă cu
această dispoziţie. Rezervele cu caracter general nu sunt autorizate în termenii prezentului
articol.
2. Orice rezervă emisă conform prezentului articol necesită o scurtă expunere privind legea
în cauză.

Articolul 58. Denunţare

1. O înaltă parte contractantă nu poate denunţa prezenta convenţie decît expirarea unui
termen de 5 ani începînd cu data intrării în vigoare a convenţiei în ceea ce o priveşte şi prin
intermediul unui preaviz de 6 luni, dat printr-o notificare adresată secretarului general al
Consiliului Europei, care informează despre aceasta celelalte părţi contractante.
2. Această denunţare nu poate avea drept efect să dezlege înalta parte contractantă
interesată de obligaţiile conţinute în prezenta convenţie în ceea ce priveşte orice fapt care, putînd
constitui o încălcare a acestor obligaţii, ar fi fost comis de ea anterior datei la care denunţarea îşi
produce efectele.
3. Sub aceeaşi rezervă ar înceta de a mai fi parte la prezenta convenţie orice parte
contractantă care ar înceta de a mai fi membru al Consiliului Europei.
4. Convenţia poate fi denunţată conform dispoziţiilor paragrafelor precedente în ceea ce
priveşte orice teritoriu pentru care ea a fost declarată aplicabilă potrivit art.56.

Articolul 59. Semnare şi ratificare

1. Prezenta convenţie este deschisă spre semnare membrilor Consiliului Europei. Ea va fi
ratificată. Ratificările vor fi depuse la secretarul general al Consiliului Europei.
2. Prezenta convenţie va intra în vigoare după depunerea a zece instrumente de ratificare.
3. Pentru orice semnatar care o va ratifica ulterior, convenţia va intra în vigoare din
momentul depunerii instrumentului de ratificare.
4. Secretarul general al Consiliului Europei va notifica tuturor membrilor Consiliului
Europei intrarea în vigoare a Convenţiei, numele înaltelor părţi contractante care au ratificat-o,
precum şi depunerea oricărui instrument de ratificare intervenită ulterior.
Încheiată la Roma, la 4 noiembrie 1950, în limbile franceză şi engleză, ambele texte fiind
egal autentice, într-un singur exemplar care va fi depus în arhivele Consiliului Europei.
Secretarul general va transmite copie certificată tuturor semnatarilor.

PRIMUL PROTOCOL
adiţional la Convenţie
121
 ______________
Paris, 20.III.1952

Guvernele semnatare, membre ale Consiliului Europei,

hotărîte să ia măsuri de natură să asigure garantarea colectivă a drepturilor şi libertăţilor,
altele decît cele care sunt deja înscrise în titlul I al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare
convenţia),
au convenit asupra celor ce urmează:

Articolul 1. Protecţia proprietăţii

Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate
fi lipsit de proprietatea sa decît pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege
şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le
consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau
pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.

Articolul 2. Dreptul la instruire

Nimănui nu i se poate refuza dreptul la instruire. Statul, în exercitarea funcţiilor pe care şi
le va asuma în domeniul educaţiei şi al învăţămîntului, va respecta dreptul părinţilor de a asigura
această educaţie şi acest învăţămînt conform convingerilor lor religioase şi filozofice.

Articolul 3. Dreptul la alegeri libere

Înaltele părţi contractante se angajează să organizeze, la intervale rezonabile, alegeri libere
cu vot secret, în condiţiile care asigură libera exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea
corpului legislativ.

Articolul 4. Aplicare teritorială

Orice înaltă parte contractantă poate, în momentul semnării ori al ratificării prezentului
protocol sau în orice alt moment ulterior, să comunice secretarului general al Consiliului Europei
o declaraţie precizînd măsura în care aceasta se angajează ca dispoziţiile prezentului protocol să
se aplice anumitor teritorii care sunt desemnate în declaraţia respectivă şi ale căror relaţii
internaţionale aceasta le asigură.
Orice înaltă parte contractantă care a comunicat o declaraţie în virtutea paragrafului
precedent poate, după un anumit interval de timp, să comunice o nouă declaraţie care să modifice
termenii oricărei declaraţii anterioare sau care să pună capăt aplicării dispoziţiilor prezentului
protocol cu privire la un anumit teritoriu.
O declaraţie făcută potrivit prezentului articol va fi considerată ca fiind în conformitate cu
paragraful 1 din art.56 al Convenţiei.

Articolul 5. Raportare la convenţie

Înaltele părţi contractante vor considera art.1, 2, 3 şi 4 din acest protocol ca articole
adiţionale la convenţie şi toate dispoziţiile convenţiei se vor aplica în consecinţă.

122
 Articolul 6. Semnare şi ratificare
Prezentul protocol este deschis spre semnare membrilor Consiliului Europei, semnatari ai
convenţiei; el va fi ratificat o dată cu convenţia sau după ratificarea acesteia. El va intra în
vigoare după depunerea a zece instrumente de ratificare. Pentru oricare semnatar care îl va
ratifica ulterior, protocolul va intra în vigoare odată cu depunerea instrumentului de ratificare.
Instrumentele de ratificare vor fi depuse la secretarul general al Consiliului Europei, care
va notifica tuturor membrilor numele celor care au ratificat protocolul.
Încheiat la Paris la 20 martie 1952, în limbile franceză şi engleză, ambele texte fiind egal
autentice, într-un singur exemplar care va fi depus în arhivele Consiliului Europei. Secretarul
general va transmite copie certificată fiecăruia dintre statele semnatare.

PROTOCOLUL Nr.2
Atribuind Curţii Europene a Drepturilor Omului
competenţa de a da avize consultative
__________________
Strasbourg, 6.V.1963

Statele membre ale Consiliului Europei, semnatare ale prezentului protocol,

avînd în vedere dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare convenţia), în
special art.19 care instituie, între alte organe, o Curte Europeană a Drepturilor Omului (denumită
în continuare Curtea),
considerînd că este oportun să atribuie Curţii competente de a da, în anumite condiţii, avize
consultative,
au convenit asupra celor ce urmează:

Articolul 1.
1. Curtea poate, la cererea Comitetului Miniştrilor, să dea avize consultative asupra
problemelor juridice privind interpretarea convenţiei şi a protocoalelor sale.
2. Aceste avize nu se pot referi la probleme legate de conţinutul sau de întinderea
drepturilor şi libertăţilor definite în titlul I al convenţiei şi în protocoalele sale, nici asupra altor
probleme de care Comisia, Curtea sau Comitetul Miniştrilor ar putea să ia cunoştinţă ca urmare a
introducerii unui recurs prevăzut de convenţie.
3. Decizia Comitetului Miniştrilor de a cere un aviz Curţii este luată prin vot, cu
majoritatea de două treimi din reprezentanţii care au dreptul de a face parte din Comitet.

Articolul 2.
Curtea decide dacă cererea de aviz prezentată de Comitetul Miniştrilor ţine de competenţa
sa consultativă, aşa cum aceasta este definită în art.1 al prezentului protocol.

Articolul 3.
1. Pentru examinarea cererilor de avize consultative, curtea se întruneşte în şedinţă plenară.
2. Avizul Curţii trebuie motivat.

123
 3. Dacă avizul nu exprimă, în tot sau în parte, opinia unanimă a judecătorilor, oricare
judecător are dreptul să alăture acestuia expunerea opiniei sale individuale.
4. Avizul Curţii este transmis Comitetului Miniştrilor.

Articolul 4.
Prin extinderea puterii pe care i-o atribuie art.55 al convenţiei şi în scopurile prezentului
protocol, Curtea poate, dacă consideră necesar, să-şi stabilească regulamentul şi să-şi fixeze
procedura.

Articolul 5.
1. Prezentul protocol este deschis spre semnare statelor membre ale Consiliului Europei
semnatare ale convenţiei, care pot deveni părţi prin:
a) semnare fără rezerva ratificării sau a acceptării;
b) semnare sub rezerva ratificării sau a acceptării, urmată de ratificare sau de acceptare.
Instrumentele de ratificare sau de acceptare vor fi depuse la Secretarul general al
Consiliului Europei.
2. Prezentul protocol va intra în vigoare de îndată ce toate statele părţi la convenţie vor fi
devenit părţi la protocol, în conformitate cu dispoziţiile paragrafului 1 al acestui articol.
3. Începînd cu data intrării în vigoare a prezentului protocol, art.1-4 vor fi considerate ca
făcînd parte integrantă din convenţie.
4. Secretarul general al Consiliului Europei va notifica statelor membre ale Consiliului:
a) orice semnare fără rezerva ratificării sau a acceptării;
b) orice semnare sub rezerva ratificării sau a acceptării;
c) depunerea oricărui instrument de ratificare sau de acceptare;
d) data intrării în vigoare a prezentului protocol, conform paragrafului 2 al acestui articol.
În considerarea celor de mai sus, subsemnaţii, avînd depline puteri în acest scop, au semnat
prezentul protocol.
Încheiat la Strasbourg la 6 mai 1963, în limbile franceză şi engleză, ambele texte fiind egal
autentice, într-un singur exemplar care va fi depus în arhivele Consiliului Europei. Secretarul
general va transmite copie certificată fiecăruia dintre statele semnatare.

PROTOCOLUL Nr.4
recunoscînd anumite drepturi şi libertăţi, altele decît cele deja înscrise
în Convenţie şi în primul Protocol adiţional la Convenţie
___________________
Strasbourg, 16.IX.1963

Guvernele semnatare, membre ale Consiliului Europei,

hotărîte să ia măsuri de natură să asigure garantarea colectivă a drepturilor şi libertăţilor,
altele decît cele care sunt deja înscrise în titlul I al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare
convenţia), şi în art.1-3 din primul Protocol adiţional la convenţie, semnat la Paris la 20 martie
1952,
au convenit asupra celor ce urmează:

124
 Articolul 1. Interzicerea privării de libertate pentru datorii
Nimeni nu poate fi privit de libertatea sa pentru singurul motiv că nu este în măsură să
execute o obligaţie contractuală.

Articolul 2. Libertatea de circulaţie

1. Oricine se găseşte în mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul să circule în mod liber
şi să-şi aleagă în mod liber reşedinţa sa.
2. Orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa.
3. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrîngeri decît acelea care,
prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea
naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia
sănătăţii sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
4. Drepturile recunoscute în paragraful 1 pot, de asemenea, în anumite zone determinate, să
facă obiectul unor restrîngeri care, prevăzute de lege, sunt justificate de interesul public într-o
societate democratică.

Articolul 3. Interzicerea expulzării propriilor cetăţeni

1. Nimeni nu poate fi expulzat printr-o măsură individuală sau colectivă, de pe teritoriul
statului al cărui cetăţean este.
2. Nimeni nu poate fi privat de dreptul de a intra pe teritoriul statului al cărui cetăţean este.

Articolul 4. Interzicerea expulzărilor colective de străini

Expulzările colective de străini sunt interzise.

Articolul 5. Aplicare teritorială

1. Oricare înaltă parte contractantă poate, în momentul semnării ori al ratificării prezentului
protocol sau în orice moment ulterior, să comunice Secretarului general al Consiliului Europei o
declaraţie precizînd măsura în care ea se angajează ca dispoziţiile prezentului protocol să se
aplice anumitor teritorii care sunt desemnate în declaraţia respectivă şi ale căror relaţii
internaţionale ea le asigură.
2. Orice înaltă parte contractantă care a comunicat o declaraţie în virtutea paragrafului
precedent poate, periodic, să comunice o nouă declaraţie prin care să modifice termenii oricărei
declaraţii anterioare sau prin care să pună capăt aplicării dispoziţiilor prezentului protocol cu
privire la un anumit teritoriu.
3. O declaraţie făcută potrivit prezentului articol va fi considerată ca fiind făcută în
conformitate cu paragraful 1 din art.56 al Convenţiei.
4. Teritoriul oricărui stat la care se aplică prezentul protocol, în virtutea ratificării sau a
acceptării sale de către respectivul stat, şi fiecare dintre teritoriile cu privire la care protocolul se
aplică, în virtutea unei declaraţii semnate de respectivul stat conform prezentului articol, vor fi
considerate ca teritorii distincte în sensul referirilor la teritoriul unui stat, făcute de art.2 şi 3.
5. Orice stat care a făcut o declaraţie potrivit paragrafului 1 sau 2 al prezentului articol
poate ulterior, în orice moment, să declare, referitor la unul sau la mai multe teritorii vizate în
această declaraţie, că acceptă competenţa atribuind curţii europene a drepturilor omului

125
competenţa de a da avize consultative Convenţie privitor la art.1-4 diin prezentul Protocol sau la
unele dintre acestea.

Articolul 6. Raportare la Convenţie

1. Înaltele părţi contractante vor considera art.1-5 ale acestui protocol ca articole adiţionale
la convenţie şi toate dispoziţiile convenţiei se vor aplica în consecinţă.

Articolul 7. Semnare şi ratificare

1. Prezentul protocol este deschis spre semnare membrilor Consiliului Europei, semnatari
ai convenţiei; el va fi ratificat odată cu convenţia sau după ratificarea acesteia. El va intra în
vigoare după depunerea a cinci instrumente de ratificare. Pentru oricare semnatar care îl va
ratifica ulterior, protocolul va intra în vigoare odată cu depunerea instrumentului de ratificare.
2. Instrumentele de ratificare vor fi depuse la Secretarul general al Consiliului Europei care
va notifica tuturor membrilor numele celor care au ratificat protocolul.
În considerarea celor de mai sus, subsemnaţii, avînd depline puteri în acest sens, au semnat
prezentul protocol.
Încheiat la Strasbourg la 16 septembrie 1963, în limbile franceză şi engleză, ambele texte
fiind egal autentice, într-un singur exemplar care va fi depus în arhivele Consiliului Europei.
Secretarul general va transmite copie certificată fiecăruia dintre statele semnatare.

PROTOCOLUL Nr.6
privind abolirea pedepsei cu moartea
___________________
Strasbourg, 28.IV.1983

Statele membre ale Consiliului Europei, semnatare ale prezentului protocol la Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, semnată la Roma la 4
noiembrie 1950 (denumită în continuare Convenţia),
considerînd că progresele intervenite în mai multe state membre ale Consiliului Europei
exprimă o tendinţă generală în favoarea abolirii pedepsei cu moartea,
au convenit asupra celor ce urmează:

Articolul 1. Abolirea pedepsei cu moartea

Pedeapsa cu moartea este abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la o asemenea pedeapsă şi
nici executat.

Articolul 2. Pedeapsa cu moartea în timp de război

Un stat poate să prevadă în legislaţia sa pedeapsa cu moartea pentru acte săvîrşite în timp
de război sau de pericol iminent de război; o asemenea pedeapsă nu va fi aplicată decît în
cazurile prevăzute de această legislaţie şi conform dispoziţiilor sale.
Statul respectiv va comunica Secretarului general al Consiliului Europei dispoziţiile
aferente ale legislaţiei în cauză.

Articolul 3. Interzicerea derogărilor

126
 Nici o derogare de la dispoziţiile prezentului protocol pe temeiul art.15 din convenţie nu
este îngăduită.

Articolul 4. Interzicerea rezervelor

Nici o rezervă la dispoziţiile prezentului protocol pe temeiul art.57 din convenţie nu este
admisă.

Articolul 5. Aplicare teritorială

1. Orice stat poate, în momentul semnării sau în momentul depunerii instrumentului său de
ratificare, de acceptare sau de aprobare, să desemneze teritoriul sau teritoriile cu privire la care se
va aplica prezentul protocol.
2. Orice stat poate, în oricare moment ulterior, printr-o declaraţie adresată Secretarului
general al Consiliului Europei să extindă aplicarea prezentului protocol la oricare alt teritoriu
desemnat în declaraţie. Protocolul va intra în vigoare cu privire la acest teritoriu, în prima zi a
lunii care urmează datei primirii declaraţiei de către Secretarul general.
3. Orice declaraţie făcută în virtutea celor două paragrafe precedente va putea fi retrasă, în
ceea ce priveşte orice teritoriu desemnat în această declaraţie, prin notificare adresată
secretarului general. Retragerea va produce efecte din prima zi a lunii care urmează datei primirii
notificării de către Secretarul general.

Articolul 6. Raportare la Convenţie

Statele părţi consideră art.1-5 ale prezentului protocol ca articole adiţionale la convenţie şi
toate dispoziţiile convenţiei se aplică în consecinţă.

Articolul 7. Semnare şi ratificare

Prezentul protocol este deschis spre semnare statelor membre ale Consiliului Europei,
semnatare ale convenţiei. El va fi supus ratificării, acceptării sau aprobării. Un stat membru al
Consiliului Europei nu va putea să ratifice, să accepte sau să aprobe prezentul protocol fără ca,
simultan sau anterior, să fi ratificat convenţia. Instrumentele de ratificare, de acceptare sau de
aprobare vor fi depuse la secretarul general al Consiliului Europei.

Articolul 8. Intrare în vigoare

1. Prezentul protocol va intra în vigoare în prima zi a lunii care urmează datei la care cinci
state membre ale Consiliului Europei îşi vor fi exprimat consimţămîntul de a fi legate prin
protocol, conform dispoziţiilor art.7.
2. Pentru orice stat membru care îşi va exprima ulterior consimţămîntul de a fi legat prin
protocol, acesta va intra în vigoare în prima zi a lunii care urmează datei depunerii
instrumentului de ratificare, de acceptare sau de aprobare.

Articolul 9. Funcţiile depozitarului

Secretarul general al Consiliului Europei va notifica statelor membre ale consiliului:
a) orice semnare;
b) depunerea oricărui instrument de ratificare, de acceptare sau de aprobare;
c) orice dată de intrare în vigoare a prezentului protocol, conform art.5 şi 8;
d) orice alt act, notificare sau comunicare avînd o legătură cu prezentul protocol.

127
 În considerarea celor de mai sus, subsemnaţii, avînd depline puteri în acest scop, au semnat
prezentul protocol.
Încheiat la Strasbourg la 28 aprilie 1983, în limbile franceză şi engleză, ambele texte fiind
egal autentice, într-un singur exemplar, care va fi depus în arhivele Consiliului Europei.
Secretarul general al Consiliului Europei va transmite copie certificată fiecăruia dintre statele
membre ale Consiliului Europei.

PROTOCOLUL Nr.7
___________________
Strasbourg, 22.XI.1984

Statele membre ale Consiliului Europei, semnatare ale prezentului protocol,

hotărîte să ia noi măsuri de natură să asigure garantarea colectivă a anumitor drepturi şi
libertăţi prin Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, semnată
la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare Convenţia),
au convenit asupra celor ce urmează:

Articolul 1. Garanţii procedurale în cazul expulzărilor de străini

1. Un străin care îşi are reşedinţa în mod legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat
decît în temeiul executării unei hotărîri luate conform legii şi el trebuie să poată:
a) să prezinte motivele care pledează împotriva expulzării sale;
b) să ceară examinarea cazului său; şi
c) să ceară să fie reprezentat în acest scop în faţa autorităţilor competente sau a uneia ori a
mai multor persoane desemnate de către această autoritate.
2. Un străin poate fi expulzat înainte de exercitarea drepturilor enumerate în paragraful 1
a), b) şi c) al acestui articol, atunci cînd expulzarea este necesară în interesul ordinii publice sau
se întemeiază pe motive de securitate naţională.

Articolul 2. Dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală

1. Orice persoană declarată vinovată de o infracţiune de către un tribunal are dreptul să
ceară examinarea declaraţiei de vinovăţie sau a condamnării de către o jurisdicţie superioară.
Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care acesta poate fi exercitat, sunt
reglementate de lege.
2. Acest drept poate face obiectul unor excepţii în cazul infracţiunilor minore, aşa cum
acestea sunt definite de lege, sau cînd cel interesat a fost judecat în primă instanţă de către cea
mai înaltă jurisdicţie ori a fost declarat vinovat şi condamnat ca urmare a unui recurs împotriva
achitării sale.

Articolul 3. Dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară

Atunci cînd o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau cînd este acordată
graţierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară,
persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii
ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepţia cazului în care se dovedeşte că
nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot sau în parte.

128
 Articolul 4. Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori
1. Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru
săvîrşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărîre definitivă
conform legii şi procedurii penale ale acestui stat.
2. Dispoziţiile paragrafului precedent nu împiedică redeschiderea procesului, conform legii
şi procedurii penale a statului respectiv, dacă fapte noi ori recent descoperite sau un viciu
fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărîrea pronunţată.
3. Nici o derogare de la prezentul articol nu este îngăduită în temeiul art.15 din convenţie.

Articolul 5. Egalitatea între soţi

Soţii se bucură de egalitate în drepturi şi în responsabilităţi cu caracter civil, între ei şi în
relaţiile cu copiii lor în ceea ce priveşte căsătoria, pe durata căsătoriei şi cu prilejul desfacerii
acesteia. Prezentul articol nu împiedică statele să ia măsurile necesare în interesul copiilor.

Articolul 6. Aplicare teritorială

1. Orice stat poate, în momentul semnării sau în momentul depunerii instrumentului său de
ratificare, de acceptare sau de aprobare, să desemneze teritoriul sau teritoriile cu privire la care se
va aplica prezentul protocol, precizînd măsura în care el se angajează ca dispoziţiile prezentului
protocol să se aplice acestui sau acestor teritorii.
2. Orice stat poate, în oricare moment ulterior, printr-o declaraţie adresată Secretarului
general al Consiliului Europei, să extindă aplicarea prezentului protocol la oricare alt teritoriu
desemnat în declaraţie. Protocolul va intra în vigoare pentru acest teritoriu în prima zi a lunii care
urmează expirării unei perioade de 2 luni de la data primirii declaraţiei de către Secretarul
general.
3. Orice declaraţie făcută în virtutea celor două paragrafe precedente va putea fi retrasă sau
modificată, în ceea ce priveşte orice teritoriu desemnat în această declaraţie, prin notificare
adresată Secretarului general. Retragerea sau modificarea va produce efecte în prima zi a lunii
care urmează expirării unei perioade de 2 luni de la data primirii notificării de către Secretarul
general.
4. O declaraţie potrivit prezentului articol va fi considerată ca fiind în conformitate cu
paragraful 1 din art.56 al Convenţiei.
5. Teritoriul oricărui stat cu privire la care prezentul protocol se aplică în virtutea
ratificării, a acceptării sau a aprobării sale de către statul respectiv şi fiecare dintre teritoriile cu
privire la care protocolul se aplică în baza unei declaraţii făcute de respectivul stat, conform
prezentului articol, pot fi considerate ca teritorii distincte în sensul referirii la teritoriul unui stat
făcute la art.1.
6. Orice stat care a făcut o declaraţie potrivit paragrafului 1 sau 2 a prezentului articol
poate ulterior, în orice moment, să declare referitor la unul sau la mai multe teritorii vizate în
această declaraţie, că acceptă competenţa Curţii de a primi cererile persoanelor fizice, ale
organizaţiilor neguvernamentale sau ale grupurilor de persoane particulare, conform art.34 din
Convenţie privitor la art.1-5 din prezentul "Protocol".

Articolul 7. Raportare la Convenţie

129
 1. Statele părţi consideră art.1-6 ale prezentului protocol că articolele adiţionale la
convenţie şi toate dispoziţiile convenţiei se aplică în consecinţă.

Articolul 8. Semnare şi ratificare

Prezentul protocol este deschis spre semnare statelor membre ale Consiliului Europei care
au semnat convenţia. El va fi supus ratificării, acceptării sau aprobării. Un stat membru al
Consiliului Europei nu poate ratifica, accepta sau aproba prezentul protocol fără să fi ratificat
simultan sau anterior convenţia. Instrumentele de ratificare, de acceptare sau de aprobare vor fi
depuse la Secretatul general al Consiliului Europei.

Articolul 9. Intrare în vigoare

1. Prezentul protocol va intra în vigoare în prima zi a lunii care urmează expirării unei
perioade de 2 luni de la data la care şapte state membre ale Consiliului Europei îşi vor fi
exprimat consimţămîntul de a fi legate prin protocol conform dispoziţiilor art.8.
2. Pentru orice stat membru care îşi va exprima ulterior consimţămîntul de a fi legat prin
protocol, acesta va intra în vigoare în prima zi a lunii care urmează expirării unei perioade de 2
luni de la data depunerii instrumentului de ratificare, de acceptare sau de aprobare.

Articolul 10. Funcţiile depozitarului

Secretarul general al Consiliului Europei va notifica tuturor statelor membre ale
Consiliului Europei:
a) orice semnare;
b) depunerea oricărui instrument de ratificare, de acceptare sau aprobare;
c) orice dată de intrare în vigoare a prezentului protocol conform art.6 şi 9;
d) orice alt act, notificare sau declaraţie avînd legătură cu prezentul protocol.
În considerarea celor de mai sus, subsemnaţii, avînd depline puteri în acest scop, au semnat
prezentul protocol.
Încheiat la Strasbourg la 22 noiembrie 1984, în limbile franceză şi engleză, ambele texte
fiind egal autentice, într-un singur exemplar, care va fi depus în arhivele Consiliului Europei.
Secretarul general al Consiliului Europei va transmite copie certificată fiecăruia dintre statele
membre ale Consiliului Europei.

PROTOCOLUL Nr.11
la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale,
referitor la restructurarea mecanismului de control stabilit prin Convenţie
___________________
Strasbourg, 11.V.1994

Statele membre ale Consiliului Europei, semnatare ale prezentului Protocol la Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, semnată la Roma la 4
noiembrie 1950 (denumită în continuare Convenţia),
Considerînd că este necesar şi urgent să restructureze mecanismul de control stabilit de
Convenţie pentru a menţine şi a întări eficacitatea apărării drepturilor omului şi a libertăţilor

130
fundamentale prevăzute de Convenţie, avînd în vedere, în principal, creşterea numărului de
cereri şi de state membre ale Consiliului Europei,
Considerînd că se impune, prin urmare, amendarea anumitor dispoziţii ale Convenţiei în
sensul înlocuirii, în special, a Comisiei şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului existente
printr-o nouă Curte permanentă,
Avînd în vedere Rezoluţia nr.1 adoptată la Conferinţa Ministerială Europeană asupra
Drepturilor Omului, ţinută la Viena la 19-20 martie 1985,
Avînd în vedere Recomandarea nr.1194 (1992), adoptată de Adunarea Parlamentară a
Consiliului Europei la 6 octombrie 1992,
Avînd în vedere decizia luată asupra reformei mecanismului de control al Convenţiei de
către şefii de stat şi de guvern ai statelor membre ale Consiliului Europei în Declaraţia de la
Viena din 9 octombrie 1993,
Au convenit asupra celor ce urmează:

ARTICOLUL 1.
Textele titlurilor II-IV din Convenţie (articolele 19-56) şi Protocolul nr.2 atribuind Curţii
Europene a Drepturilor Omului competenţa de a da avize consultative sunt înlocuite cu
următorul Titlu II din Convenţie (articolele 19-51):
"TITLUL II
Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Articolul 19. Înfiinţarea Curţii

Pentru a asigura respectarea angajamentelor care decurg pentru înaltele părţi contractante
din prezenta Convenţie şi din Protocoalele sale, se înfiinţează o Curte Europeană a Drepturilor
Omului, numită în continuare Curtea. Aceasta va funcţiona permanent.

Articolul 20. Numărul judecătorilor

Curtea se compune dintr-un număr de judecători egal cu cel al înaltelor părţi contractante.

Articolul 21. Condiţii de exercitare a funcţiilor

1.Judecătorii trebuie să se bucure de cea mai înaltă reputaţie morală şi să întrunească
condiţiile cerute pentru exercitarea unor înalte funcţiuni judiciare sau să fie jurişti avînd o
competenţă recunoscută.
2. Judecătorii îşi exercită mandatul cu titlul individual.
3. În cursul mandatului lor, judecătorii nu pot exercita nici o activitate incompatibilă cu
cerinţele de independenţă, de imparţialitate sau de disponibilitate impuse de o activitate cu
caracter permanent; orice problemă ridicată în aplicarea acestui paragraf este rezolvată de către
Curte.

Articolul 22. Alegerea judecătorilor

1. Judecătorii sunt aleşi de Adunarea Parlamentară în numele fiecărei înalte părţi
contractante, cu majoritatea voturilor exprimate, de pe o listă de trei candidaţi prezentaţi de înalta
parte contractantă.
2. Aceeaşi procedură este urmată pentru a completa Curtea în cazul aderării de noi înalte
părţi contractante şi pentru a se ocupa locurile devenite vacante.

131
 Articolul 23. Durata mandatului
1. Judecătorii sunt aleşi pentru o durată de 6 ani. Ei pot fi realeşi. Totuşi, mandatele unei
jumătăţi din numărul judecătorilor desemnaţi la prima alegere se vor încheia la împlinirea a 3
ani.
2.Judecătorii al căror mandat se va încheia la împlinirea perioadei iniţiale de 3 ani sunt
desemnaţi prin tragere la sorţi, efectuată de către Secretarul general al Consiliului Europei,
imediat după alegerea lor.
3. Pentru a asigura în măsura posibilului, reînnoirea mandatelor unei jumătăţi din numărul
judecătorilor la fiecare 3 ani, Adunarea Parlamentară poate, înainte de a proceda la orice alegere
ulterioară, să decidă ca unul sau mai multe mandate ale judecătorilor ce urmează să fie aleşi să
aibă o altă durată decît cea de 6 ani, fără ca totuşi ea să poată depăşi 9 ani sau să fie mai mică de
3 ani.
4. În cazul în care trebuie atribuite mai multe mandate şi Adunarea Parlamentară aplică
paragraful precedent, repartizarea mandatelor se face prin tragere la sorţi, efectuată de către
Secretarul general al Consiliului Europei, imediat după alegere.
5. Judecătorul ales în locul unui judecător al cărui mandat nu a expirat va duce la sfîrşit
mandatul predecesorului său.
6. Mandatul judecătorilor se încheie atunci cînd ei împlinesc vîrsta de 70 de ani.
7. Judecătorii rămîn pînă la înlocuirea lor. Ei continuă totuşi să se ocupe de cauzele cu care
au fost deja sesizaţi.

Articolul 24. Revocare

Un judecător nu poate fi revocat din funcţiile sale decît dacă ceilalţi judecători decid, cu
majoritate de două treimi, că el a încetat să corespundă condiţiilor necesare.

Articolul 25. Grefă şi secretari juridici

Curtea dispune de o Grefă ale cărei sarcini şi organizare sunt stabilite prin regulamentul
Curţii. Ea este asistată de secretari juridici.

Articolul 26. Adunarea plenară a Curţii

Curtea reunită în Adunarea plenară:
a) alege, pentru o durată de 3 ani, pe preşedintele său şi pe unul sau doi vicepreşedinţi; ei
pot fi realeşi;
b) constituie Camere pentru o perioadă determinată;
c) alege preşedinţii camerelor Curţii, care pot fi realeşi;
d) adoptă regulamentul Curţii; şi
e) alege grefierul şi unul sau mai mulţi grefieri adjuncţi.

Articolul 27. Comitete, Camere şi Marea Cameră

1. Pentru examinarea cauzelor aduse înaintea sa, Curtea îşi desfăşoară activitatea în
Comitete de trei judecători, în Camere de şapte judecători şi într-o Mare Cameră de
şaptesprezece judecători. Camerele Curţii constituie comitete pentru o perioadă determinată.

132
 2. Judecătorul ales în numele unui stat-parte la litigiu este membru de drept al Camerei şi
al Marii Camere; în cazul absenţei acestui judecător sau atunci cînd el nu-şi poate desfăşura
activitatea, acest stat-parte desemnează o persoană care să activeze în calitate de judecător.
3. Fac, de asemenea, parte din Marea Cameră preşedintele Curţii, vicepreşedinţii,
preşedinţii Camerelor şi alţi judecători desemnaţi conform regulamentului Curţii. Cînd cauza
este deferită Marii Camere în virtutea art.43, nici un judecător al Camerei care a emis hotărîrea
nu poate face parte din aceasta, cu exepţia preşedintelui Camerei şi a judecătorului ales în
numele statului-parte interesat.

Articolul 28. Declaraţii ale Comitetelor privind inadmisibilitatea

Un Comitet poate, prin vot unanim, să declare inadmisibilă sau să scoată de pe rol o cerere
individuală, introdusă în virtutea art.34, atunci cînd o astfel de decizie poate fi luată fără o
examinare complementară. Decizia este definitivă.

Articolul 29. Decizii ale Camerelor asupra admisibilităţii şi fondului

1.Dacă nici o decizie nu a fost luată în virtutea art.28, o Cameră se poate pronunţa asupra
admisibilităţii şi a fondului cererilor individuale introduse în virtutea art.34.
2. O Cameră se pronunţă asupra admisibilităţii şi a fondului cererilor introduse de state în
virtutea art.33.
3. În afara unei decizii contrare a Curţii în cazuri excepţionale, decizia asupra
admisibilităţii este luată în mod separat.

Articolul 30. Desesizarea în favoarea Marii Camere

În cazul în care cauza adusă înaintea unei Camere ridică o problemă gravă privitoare la
interpretarea Convenţiei sau a Protocoalelor sale, sau dacă soluţionarea unei probleme poate
conduce la o contradicţie cu o hotărîre pronunţată anterior de Curte, Camera poate, atît timp cît
nu a pronunţat hotărîrea sa, să se desesizeze în favoarea Marii Camere, în afara cazului în care
una dintre părţi se opune la aceasta.

Articolul 31. Atribuţii ale Marii Camere

Marea Cameră:
1. se pronunţă asupra cererilor introduse în virtutea art.33 sau a art.34, atunci cînd cauza i-a
fost deferită de Cameră în virtutea art.30 sau cînd cauza i-a fost deferită în virtutea art.43; şi
2.examinează cererile de aviz consultativ introduse în virtutea art.47.

Articolul 32. Competenţa Curţii

1. Competenţa Curţii acoperă toate problemele privind interpretarea şi aplicarea Convenţiei
şi a Protocoalelor sale, care îi sunt supuse în condiţiile prevăzute în art.33, 34 şi 47.
2. În caz de contestare a competenţei sale, Curtea hotărăşte.

Articolul 33. Cauze interstatale

Orice înaltă parte contractantă poate sesiza Curtea asupra oricărei pretinse încălcări a
prevederilor Convenţiei şi ale Protocoalelor sale de către o altă înaltă parte contractantă.

Articolul 34. Cereri individuale

133
 Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană fizică, orice organizaţie
neguvernamentală sau de orice grup de particulari care se pretinde victimă a unei încălcări de
către una dintre înaltele părţi contractante a drepturilor recunoscute în Convenţie sau în
Protocoalele sale. Înaltele părţi contractante se angajează să nu împiedice prin nici o măsură
exerciţiul eficace al acestui drept.

Articolul 35. Condiţii de admisibilitate

1. Curtea nu poate fi sesizată decît după epuizarea căilor de recurs interne, aşa cum se
înţelege din principiile de drept internaţional general recunoscute, şi într-un termen de 6 luni,
începînd cu data deciziei interne definitive.
2. Curtea nu reţine nici o cerere individuală introdusă în aplicarea art.34, dacă:
a) ea este anonimă; sau
b) ea este în mod esenţial aceeaşi cu o cerere examinată anterior de către Curte sau deja
supusă unei alte instanţe internaţionale de anchetă sau de reglementare şi dacă ea nu conţine
fapte noi.
3.Curtea declară inadmisibilă orice cerere individuală introdusă în aplicarea art.34, atunci
cînd ea consideră cererea incompatibilă cu dispoziţiile Convenţiei sau ale Protocoalelor sale, în
mod vădit nefondată sau abuzivă.
4. Curtea respinge orice cerere pe care o consideră inadmisibilă în aplicarea prezentului
articol. Ea poate proceda astfel în orice stadiu al procedurii.

Articolul 36. Intervenţia terţilor

1. În orice cauză aflată în faţa unei Camere sau a Marii Camere, o înaltă parte contractantă,
al cărei cetăţean este reclamantul, are dreptul de a prezenta observaţii scrise şi de a lua parte la
audieri.
2. În interesul bunei administrări a justiţiei, preşedintele Curţii poate invita orice înaltă
parte contractantă care nu este parte în cauză sau orice persoană interesată, alta decît reclamantul,
să prezinte observaţii scrise sau să ia parte la audiere.

Articolul 37. Scoaterea de pe rol

1. În orice stadiu al procedurii, Curtea poate hotărî scoaterea de pe rol a unei cereri atunci
cînd circumstanţele permit să se tragă concluzia că:
a) solicitantul nu doreşte să o mai menţină; sau
b) litigiul a fost rezolvat; sau
c) pentru orice alt motiv, constatat de Curte, continuarea examinării cererii nu se mai
justifică.
Totuşi Curtea continuă examinarea cererii dacă respectarea drepturilor omului garantate
prin Convenţie şi prin Protocoalele sale o cere.
2. Curtea poate hotărî repunerea pe rol a unei cereri atunci cînd ea consideră că
împrejurările o justifică.

Articolul 38. Examinarea cauzei în condiţii de contradictorialitate şi procedura de

rezolvare pe cale amiabilă
1. În cazul în care Curtea declară o cerere admisibilă, ea:

134
 a) procedează la examinarea cauzei în condiţii de contradictorialitate, împreună cu
reprezentanţii părţilor, şi, dacă este cazul, la o anchetă, pentru a cărei desfăşurare eficientă statele
interesate vor furniza toate facilităţile necesare;
b) se pune la dispoziţia celor interesaţi, în scopul de a se ajunge la rezolvarea cauzei pe
cale amiabilă, pe baza respectării drepturilor omului, astfel cum acestea sunt recunoscute în
Convenţie şi în Protocoalele sale.
2. Procedura descrisă la paragraful 1 b) este confidenţială.

Articolul 39. Rezolvarea pe cale amiabilă

În cazul rezolvării pe cale amiabilă, Curtea scoate cauza de pe rol printr-o decizie care se
limitează la o scurtă expunere a faptelor şi a soluţiei adoptate.

Articolul 40. Audiere publică şi acces la documente

1. Audierea este publică, în afara cazului în care Curtea nu decide altfel, motivat de
circumstanţe excepţionale.
2. Documentele depuse la Grefă sunt accesibile publicului, în afara cazului în care
preşedintele Curţii nu decide altfel.

Articolul 41. Reparaţie echitabilă

Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă
dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decît o înlăturare incompletă a consecinţelor
acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.

Articolul 42. Hotărîrile Camerelor

Hotărîrile Camerelor devin definitive conform dispoziţiilor art.44 paragraful 2.

Articolul 43. Retrimiterea în faţa Marii Camere

1. Într-un termen de 3 luni de la data hotărîrii unei Camere, orice parte în cauză poate, în
cazuri excepţionale, să ceară retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere.
2. Un Colegiu de cinci judecători ai Marii Camere acceptă cererea în cazul în care cauza
ridică o problemă gravă referitoare la interpretarea sau la aplicarea Convenţiei sau a
Protocoalelor sale, sau o altă problemă gravă cu caracter general.
3. În cazul în care Colegiul acceptă cererea, Marea Cameră se pronunţă asupra cauzei
printr-o hotărîre.

Articolul 44. Hotărîri definitive

1. Hotărîrea Marii Camere este definitivă.
2. Hotărîrea unei Camere devine definitivă:
a) atunci cînd părţile declară că ele nu vor cere retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere;
sau
b) la 3 luni de la data hotărîrii, dacă retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere nu a fost
cerută; sau
c) atunci cînd Colegiul Marii Camere respinge cererea de retrimitere formulată potrivit
art.43.
3. Hotărîrea definitivă se publică.

135
 Articolul 45. Motivarea hotărîrilor şi deciziilor
1. Hotărîrile, precum şi deciziile care declară cererile admisibile sau inadmisibile sunt
motivate.
2. Dacă hotărîrea nu exprimă în totalitate sau în parte opinia unanimă a judecătorilor,
oricare judecător are dreptul să adauge acesteia expunerea opiniei sale separate.

Articolul 46. Forţa obligatorie şi executarea hotărîrilor

1. Înaltele părţi contractante se angajează să se conformeze hotărîrilor definitive ale Curţii
în litigiile în care ele sunt părţi.
2. Hotărîrea definitivă a Curţii este transmisă Comitetului Miniştrilor, care supraveghează
executarea ei.

Articolul 47. Avize consultative

1. Curtea poate, la cererea Comitetului Miniştrilor, să dea avize consultative asupra
problemelor juridice privind interpretarea Convenţiei şi a Protocoalelor sale.
2. Aceste avize nu se pot referi la probleme legate de conţinutul său de întinderea
drepturilor şi a libertăţilor definite în titlul I al Convenţiei şi în Protocoalele sale, nici asupra altor
probleme de către Curtea sau Comitetul Miniştrilor ar putea să ia cunoştinţă ca urmare a
introducerii unui recurs prevăzut în Convenţie.
3. Decizia Comitetului Miniştrilor de a cere un aviz Curţii este luată prin votul majorităţii
reprezentanţilor care au dreptul de a face parte din acesta.

Articolul 48. Competenţa consultativă a Curţii

Curtea decide dacă cererea de aviz consultativ prezentată de Comitetul Miniştrilor este
competenţa sa, aşa cum aceasta este definită de art.47.

Articolul 49. Motivarea avizelor consultative

1. Avizul Curţii trebuie motivat.
2. Dacă avizul nu exprimă în tot sau în parte opinia unanimă a judecătorilor, oricare
judecător are dreptul să alăture acestuia expunerea opiniei sale separate.
3. Avizul Curţii este transmis Comitetului Miniştrilor.

Articolul 50. Cheltuieli de funcţionare a Curţii

Cheltuielile de funcţionare a Curţii sunt în sarcina Consiliului Europei.

Articolul 51. Privilegii şi imunităţi ale judecătorilor

Judecătorii se bucură, pe timpul exercitării funcţiilor lor, de privilegiile şi imunităţile
prevăzute la art.40 din Statutul Consiliului Europei şi de acordurile încheiate în virtutea acestui
articol."

ARTICOLUL 2.
1. Titlul V din Convenţie devine titlul III din Convenţie;

136
 Articolul 57 din Convenţie devine Articolul 52 din Convenţie; articolele 58 şi 59 din
Convenţie sunt suprimate, iar articolele 60-66 din Convenţie devin articolele 53-59 din
Convenţie.
2. Titlul I din Convenţie se intitulează "Drepturi şi libertăţi", iar noul titlu III, "Dispoziţii
diverse". Articolele 1-18, precum şi noile articole 52-59 din Convenţie au titlurile menţionate în
anexa la prezentul Protocol.
3. În noul articol 56, la paragraful 1, se inserează cuvintele "sub rezerva paragrafului 4 al
prezentului articol", după cuvintele "se va aplica"; la paragraful 4, cuvintele "comisiei" şi
"conform art.25 din prezenta Convenţie" sunt înlocuite cu cuvintele "Curţii" şi "conform art.34
din Convenţie". În noul articol 58 paragraful 4, cuvintele "art.63" sunt înlocuite cu cuvintele
"art.56".
4. Protocolul adiţional la Convenţie se modifică după cum urmează:
a) articolele sunt prezentate cu titlurile enumerate în anexa la prezentul Protocol; şi
b) la Articolul 4, ultima frază, cuvintele "din art.63" sunt înlocuite cu cuvintele "din
art.56".
5. Protocolul nr.4 se modifică după cum urmează:
a) articolele sunt prezentate cu titlurile enumerate în anexa la prezentul Protocol;
b) la Articolul 5 paragraful 3, cuvintele "din art.63" sunt înlocuite cu cuvintele "din art.56";
se adaugă un nou paragraf 5 care are următorul conţinut:
"5. Orice stat care a făcut o declaraţie potrivit paragrafului 1 sau 2 al prezentului articol
poate ulterior, în orice moment, să declare, referitor la unul sau la mai multe teritorii vizate în
această declaraţie, că acceptă competenţa Curţii de a primi cererile persoanelor fizice, ale
organizaţiilor neguvernamentale sau ale grupurilor de persoane particulare, conform art.34 din
Convenţie privitor la art.1-4 din prezentul Protocol sau la unele dintre acestea".
c) paragraful 2 al Articolul ui 6 se suprimă.
6. Protocolul nr.6 se modifică după cum urmează:
a) articolele sunt prezentate cu titlurile enumerate în anexa la prezentul Protocol; şi
b) la Articolul 4, cuvintele "pe temeiul art.64", sunt înlocuite prin cuvintele "pe temeiul
art.57".
7. Protocolul nr.7 se modifică după cum urmează:
a) articolele sunt prezentate cu titlurile enumerate în anexa la prezentul Protocol;
b) la Articolul 6 paragraful 4, cuvintele "din art.63" sunt înlocuite cu cuvintele "din art.56";
se adaugă un nou paragraf 6, care are următorul conţinut:
"6. Orice stat care a făcut o declaraţie potrivit paragrafului 1 sau 2 al prezentului articol
poate ulterior, în orice moment, să declare referitor la unul sau la mai multe teritorii vizate în
această declaraţie, că acceptă competenţa Curţii de a primi cererile persoanelor fizice, ale
organizaţiilor neguvernamentale sau ale grupurilor de persoane particulare, conform art.34 din
Convenţie privitor la art.1-5 din prezentul "Protocol".
c) paragraful 2 al Articolului 7 se suprimă.
8. Protocolul nr.9 se abrogă.

ARTICOLUL 3.
1. Prezentul Protocol este deschis spre semnare statelor membre ale Consiliului Europei,
semnatare ale Convenţiei, care îşi pot exprima consimţămîntul de a fi legate prin:
a) semnare fără rezerva ratificării, a acceptării sau a aprobării, sau

137
 b) semnare sub rezerva ratificării, a acceptării sau a aprobării, urmată de ratificare,
acceptare sau aprobare.
2. Instrumentele de ratificare, de acceptare sau de aprobare vor fi depuse la Secretarul
general al Consiliului Europei.

ARTICOLUL 4.
Prezentul Protocol va intra în vigoare în prima zi a lunii care urmează expirării unei
perioade de un an de la data la care toate părţile din Convenţie îşi vor fi exprimat consimţămîntul
de a fi legate prin Protocol conform dispoziţiilor Articolului 3. Alegerea noilor judecători va
putea fi realizată, şi toate celelalte măsuri necesare stabilirii noii Curţi vor putea fi luate, conform
dispoziţiilor prezentului Protocol, începînd cu data la care toate părţile la Convenţie îşi vor fi
exprimat consimţămîntul de a fi legate prin Protocol.

ARTICOLUL 5.
1. Fără a se aduce atingere dispoziţiilor paragrafelor 5 şi 4 de mai jos, mandatul
judecătorilor, membrilor Comisiei, grefierului şi grefierului adjunct încetează la data intrării în
vigoare a prezentului Protocol.
2. Cererile aflate pe rolul Comisiei care nu au fost încă declarate admisibile la data intrării
în vigoare a prezentului Protocol se examinează de către Curte conform dispoziţiilor prezentului
Protocol.
3. Cererile declarate admisibile la data intrării în vigoare a prezentului Protocol continuă să
fie examinate în anul în care urmează de către membrii Comisiei. Toate cauzele a căror
examinare nu s-a încheiat în timpul acestei perioade se transmit Curţii, care le va examina,
considerîndu-le cereri admisibile, conform dispoziţiilor prezentului Protocol.
4. În cazul cererilor pentru care Comisia, după intrarea în vigoare a prezentului Protocol, a
adoptat un raport conform fostului articol 31 din Convenţie, raportul se transmite părţilor, care
nu au dreptul să-l publice. Potrivit dispoziţiilor aplicabile înaintea intrării în vigoare a
Prezentului Protocol, o cauză poate fi deferită Curţii. Colegiul Marii Camere stabileşte dacă una
dintre Camere sau Marea Cameră trebuie să se pronunţe asupra cauzei. Dacă o cameră se
pronunţă asupra cauzei, decizia sa este definitivă. Cauzele care nu au fost deferite Curţii se
examinează de către Comitetul Miniştrilor, care procedează conform dispoziţiilor fostului articol
32 din Convenţie.
5. Cauzele aflate pe rolul Curţii, a căror examinare nu a fost încheiată la data intrării în
vigoare a prezentului Protocol, se transmit Marii Camere a Curţii, care se pronunţă asupra cauzei
conform dispoziţiilor acestui Protocol.
6. Cauzele aflate pe rolul Comitetului Miniştrilor, a căror examinare potrivit fostului articol
52 nu s-a încheiat la data intrării în vigoare a prezentului Protocol, se rezolvă de către Comitetul
Miniştrilor, care procedează conform respectivului articol.

ARTICOLUL 6.
În cazul în care înalta parte contractantă a recunoscut competenţa Comisiei sau jurisdicţia
Curţii numai pentru cauzele posterioare sau bazate pe fapte survenite posterior declaraţiei
prevăzute de fostul articol 25 sau de fostul articol 46 din Convenţie, respectiva restricţie se aplică
în continuare jurisdicţiei Curţii în termenii prezentului Protocol.

138
 ARTICOLUL 7.
Secretarul general al Consiliului Europei va notifica statelor membre ale Consiliului
Europei:
a) orice semnare;
b) depunerea oricărui instrument de ratificare, de acceptare sau de aprobare;
c) data intrării în vigoare a prezentului Protocol sau a anumitor dispoziţii conform art.4; şi
d) orice alt act, notificare sau comunicare în legătură cu prezentul Protocol.
În considerarea celor de mai sus, subsemnaţii, avînd depline puteri în acest scop, au semnat
prezentul Protocol.
Încheiat la Strasbourg, la 11 mai 1994, în limbile franceză şi engleză, ambele texte fiind
egal autentice, într-un singur exemplar care va fi depus în arhivele Consiliului Europei.
Secretarul general al Consiliului Europei va transmite cîte o copie certificată fiecărui stat
membru al Consiliului Europei.

PROTOCOLUL Nr.13
la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale,
cu privire la abolirea cu moartea în orice împrejurări

Notă: Ratificat prin Legea nr.272-XVI din 29.07.06

________________
Vilnius, 3.V.2002

Guvernele semnatare, membre ale Consiliului Europei, semnatare ale prezentului protocol,
Convinse că dreptul oricărei persoane la viaţă este valoarea fundamentală într-o societate
democratică, şi că abolirea pedepsei cu moartea este esenţială pentru protecţia acestui drept şi la
deplina recunoaştere a demnităţii inerente oricărei fiinţe umane;
Dorind să consolideze protecţia dreptului la viaţă garantat de Convenţia pentru apărarea
Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (în
continuare „Convenţia”);
Notând că Protocolul nr.6 al Convenţiei cu privire la abolirea pedepsei cu moartea, semnat
la Strasbourg la 28 aprilie 1983, nu exclude pedeapsa cu moartea pentru unele acte comise în
timpul războiului sau în timpul unui pericol iminent de război;
Hotărâte să facă ultimul pas pentru abolirea pedepsei cu moartea în orice împrejurări,
Au convenit asupra următoarelor:

Articolul 1. Abolirea pedepsei cu moartea

Pedeapsa cu moartea este abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la o astfel de pedeapsă
nici executat.

Articolul 2. Interzicerea derogărilor

În termenii articolului 15 din Convenţie faţă de dispoziţiile prezentului Protocol nici o
derogare nu este autorizată.

Articolul 3. Interzicerea rezervelor

139
 În termenii articolului 57 din Convenţie nu este admisă nici o rezervă la dispoziţiile
prezentului Protocol.

Articolul 4. Aplicarea teritorială

1. Orice Stat poate, la momentul semnării sau la momentul depunerii instrumentului său de
ratificare, de acceptare sau de aprobare, să desemneze teritoriul sau teritoriile cu privire la care se
va aplica prezentul Protocol.
2. Orice Stat poate, la orice moment ulterior, printr-o declaraţie adresată Secretarului
General al Consiliului Europei să extindă aplicarea prezentului Protocol la orice alt teritoriu
desemnat în declaraţie. Protocolul va intra în vigoare pentru acest teritoriu în prima zi a lunii care
urmează expirării unei perioade de trei luni de la data primirii declaraţiei de către Secretarul
General.
3. Orice declaraţie făcută în virtutea celor două paragrafe precedente va putea fi retrasă sau
modificată, în ceea ce priveşte orice teritoriu desemnat în această declaraţie, prin notificare
adresată Secretarului General. Retragerea sau modificarea va produce efecte în prima zi a lunii
care urmează expirării unei perioade de trei luni de la data primirii notificării de către Secretarul
General.

Articolul 5. Relaţiile cu Convenţia

Statele Părţi consideră articolele 1-4 ale prezentului Protocol ca articole adiţionale la
Convenţie şi toate dispoziţiile Convenţiei se aplică în consecinţă.

Articolul 6. Semnarea şi ratificarea

Prezentul Protocol este deschis spre semnare Statelor membre ale Consiliului Europei care
au semnat Convenţia. El va fi supus ratificării, acceptării sau aprobării. Un Stat membru al
Consiliului Europei nu poate ratifica, accepta sau aproba prezentul Protocol fără să fi ratificat
simultan sau anterior Convenţia. Instrumentele de ratificare, de acceptare sau de aprobare vor fi
depuse la Secretarul General al Consiliului Europei.

Articolul 7. Intrarea în vigoare

1. Prezentul Protocol va intra în vigoare în prima zi a lunii care urmează expirării unei
perioade de trei luni de la data la care zece State membre ale Consiliului Europei îşi vor fi
exprimat consimţământul de a fi legate prin prezentul Protocol conform dispoziţiilor articolului
6.
2. Pentru orice Stat membru care-şi va exprima ulterior consimţământul de a fi legat prin
Protocol, acesta va intra în vigoare în prima zi a lunii care urmează expirării unei perioade de trei
luni de la data depunerii instrumentului de ratificare, de acceptare sau de aprobare.

Articolul 8. Funcţia de depozitar

Secretarul General al Consiliului Europei va notifica tuturor Statelor membre ale
Consiliului Europei:
a) orice semnare;b) depunerea oricărei instrument de ratificare, de acceptare sau de
aprobare;c) orice dată de intrare în vigoare a prezentului Protocol conform articolelor 4 şi 7;d)
orice alt act, notificare sau declaraţie, având legătură cu prezentul Protocol.

140
 În considerarea celor de mai sus, subsemnaţii, având depline puteri în acest scop, au
semnat prezentul Protocol.
Încheiat la Vilnius, la 3 mai 2002, în limbile franceză şi engleză, ambele texte fiind egal
autentice, într-un singur exemplar, care va fi depus în arhivele Consiliului Europei. Secretarul
General al Consiliului Europei va transmite copie certificată fiecăruia dintre Statele membre ale
Consiliului Europei.

PROTOCOLUL Nr.14
la Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a libertăţilor fundamentale,
privind amendarea sistemului de control al Convenţiei

Notă: Ratificat prin Legea nr.130-XVI din 23.06.05

___________________
Strasbourg, 13.V.2004

Preambul
Statele membre ale Consiliului Europei, semnatare ale prezentului Protocol la Convenţia
pentru apărarea Drepturilor omului şi a Libertăţilor fundamentale, semnată la Roma la 4
noiembrie 1950 (numită în continuare "Convenţia"),
Având în vedere Rezoluţia nr.1 şi Declaraţia adoptată în cadrul Conferinţei ministeriale
europene cu privire la drepturile omului, desfăşurată la Roma la 3 şi 4 noiembrie 2000;
Având în vedere Declaraţiile adoptate de către Comitetul Miniştrilor la 8 noiembrie 2001,
la 7 noiembrie 2002 şi la 15 mai 2003, în cadrul sesiunilor sale 109, 111 şi, respectiv 112;
Având în vedere Avizul nr.251(2004), adoptat de către Adunarea parlamentară a
Consiliului Europei la 28 aprilie 2004;
Considerând că este necesar şi urgent da a amenda unele prevederi ale Convenţiei în scopul
menţinerii şi consolidării pe termen lung a sistemului de control, mai ales din cauza sporirii
continue a sarcinii de lucru a Curţii europene a Drepturilor Omului şi a Comitetului Miniştrilor al
Consiliului Europei;
Considerând, în particular, că este necesar de a veghea asupra faptului ca Curtea să
continue să joace rolul său preeminent în protecţia drepturilor omului în Europa,
Au convenit asupra următoarelor:

Articolul 1.
Paragraful 1 al articolului 22 din Convenţie este abrogat.

Articolul 2.
Articolul 23 al Convenţiei este modificat după cum urmează:
"Articolul 23 – Durata mandatului şi revocarea.
1. Judecătorii sunt aleşi pentru o durată de nouă ani. Ei nu pot fi realeşi.
2. Mandatul judecătorilor se încheie atunci când ei împlinesc 70 ani.
3. Judecătorii rămân în funcţie până la înlocuirea lor. Totuşi, ei continuă să se ocupe de
cauzele cu care au fost sesizaţi.

141
 4. Un judecător nu poate fi înlăturat din funcţiile sale decât dacă ceilalţi judecători decid,
cu majoritatea de două treimi, că el a încetat să răspundă condiţiilor necesare ."

Articolul 3.
Articolul 24 al Convenţiei este abrogat.

Articolul 4.
Articolul 25 al Convenţiei devine articolul 24 şi conţinutul său este modificat după cum
urmează:
"Articolul 24 – Grefa şi raportorii
1. Curtea dispune de o grefă ale cărei sarcini şi organizare sunt fixate prin regulamentul
Curţii.
2. În cazul în care ea se constituie în format de unic judecător, Curtea este asistată de
raportori care îşi exercită funcţiile sub autoritatea preşedintelui Curţii. Ei fac parte din grefa
Curţii."

Articolul 5.
Articolul 26 al Convenţiei devine articolul 25 ("Adunarea plenară") şi conţinutul său este
modificat după cum urmează:
1. La sfârşitul paragrafului d, virgula este înlocuită de un punct şi virgulă, iar cuvântul " şi
" este exclus.
2. La sfârşitul paragrafului e, punctul este înlocuit cu un punct şi virgulă.
3. Este adăugat un nou paragraf e, al cărui conţinut este :
"f. înaintează orice cerere în virtutea articolului 26, paragraf 2.”

Articolul 6.
Articolul 27 al Convenţiei devine articolul 26 şi conţinutul său este modificat după cum
urmează:
"Articolul 26 – Format de unic judecător, comitete, Camere şi Marea Cameră
1. Pentru examinarea cauzelor aduse înaintea sa, Curtea se constituie în format de unic
judecător, în comitete de trei judecători, în Camere de şapte judecători şi într-o Mare Cameră de
şaptesprezece judecători. Camerele Curţii constituie comitetele pentru o perioadă determinată.
2. La cererea Adunării plenare a Curţii, Comitetul Miniştrilor poate, printr-o decizie
unanimă şi pentru o perioadă determinată, să reducă numărul judecătorilor camerelor la cinci
persoane.
3. Un judecător convocat în calitate de unic judecător nu examinează nici o cerere
introdusă împotriva unei Înalte Părţi contractante din numele căreia acest judecător a fost ales.
4. Judecătorul ales din numele unei Înalte Părţi contractante care este parte la litigiu este
membru de drept al camerei şi al Marii Camere. În cazul absenţei acestui judecător, sau atunci
când el nu-şi poate desfăşura activitatea, în calitate de judecător va activa o persoană aleasă de
preşedintele Curţii de pe o listă prezentată în prealabil de către această Parte.
5. Marea Cameră mai include în componenţa sa, preşedintele Curţii, vicepreşedinţii,
preşedinţii Camerelor şi alţi judecători desemnaţi conform regulamentului Curţii. Când cauza
este deferită Marii Camere în virtutea articolului 43, nici un judecător al Camerei care a emis

142
hotărârea nu poate face parte din aceasta, cu excepţia preşedintelui camerei şi a judecătorului
care a activat din numele Înaltei Părţi contractante interesate."

Articolul 7.
După noul articol 26, un nou articol 27 este inclus în Convenţie, al cărui conţinut este:
"Articolul 27 – Competenţa judecătorilor unici
1. Un unic judecător poate să declare inadmisibilă sau să radieze de pe rol o cerere
introdusă în virtutea articolului 34 când o astfel de decizie poate fi luată fără o examinare
complementară.
2. Decizia este definitivă.
3. Dacă judecătorul unic nu declară inadmisibilă sau nu radiază de pe rol o cerere, acest
judecător o va transmite unui comitet sau unei Camere pentru examinare complementară.”

Articolul 8.
Articolul 28 al Convenţiei este modificat după cum urmează:
"Articolul 28 – Competenţa comitetelor
1. Un comitet sesizat cu o cerere individuală introdusă în virtutea articolului 34 poate, prin
vot unanim,
a. să o declare inadmisibilă sau să o radieze de pe rol când o astfel de decizie poate fi luată
fără o examinare complementară; sau b. să o declare admisibilă şi să adopte concomitent o
hotărâre asupra fondului când problema relativă la interpretarea sau aplicarea Convenţiei sau
Protocoalelor sale care se află la originea cauzei constituie obiectul unei jurisprudenţe bine
stabilite de Curte.
2. Deciziile şi hotărârile prevăzute la paragraful 1 sunt definitive.
3. Dacă judecătorul ales în numele Înaltei Părţi contractante care este parte la litigiu nu este
membru al comitetului, acesta din urmă poate să-l invite să activeze în cadrul său în locul şi pe
locul unuia dintre membrii său, la orice etapă a procesului, ţinând cont de toţi factorii pertinenţi,
inclusiv problema de a şti dacă această Parte a contestat aplicarea procedurii de la paragraful 1.
b."

Articolul 9.
Articolul 9 al Convenţiei este amendat după cum urmează:
1. Conţinutul paragrafului 1 este modificat după cum urmează : "Dacă nu a fost adoptată
nici o decizie în virtutea articolelor 27 sau 28 şi nu a fost pronunţată nici o hotărâre în virtutea
articolului 28, o cameră se va pronunţa asupra admisibilităţii şi fondului cererilor individuale
introduse în virtutea articolului 34. Decizia cu privire la admisibilitate poate fi luată în mod
separat."
2. La sfârşitul paragrafului 2 este adăugată o nouă propoziţie, cu următorul conţinut : "Cu
excepţia deciziei contrare a Curţii în cazuri excepţionale, decizia cu privire la admisibilitate este
adoptată separat."
3. Paragraful 3 este exclus.

Articolul 10.
Articolul 31 al Convenţiei este amendat după cum urmează:
1. La sfârşitul paragrafului a, cuvântul "şi" este exclus.

143
 2. Paragraful b devine paragraful c şi este inclus un nou paragraf b, având următorul
conţinut :
" b. se pronunţă asupra problemelor cu care Curtea este sesizată de Comitetul Miniştrilor în
virtutea articolului 46, paragraful 4 ; şi "

Articolul 11.
Articolul 32 al Convenţiei este amendat după cum urmează:
La sfârşitul paragrafului 1, după numărul 34, este inclusă o virgulă şi numărul 46.

Articolul 12.
Paragraful 3 al articolului 35 al Convenţiei este modificat după cum urmează:
"3. Curtea declară inadmisibilă orice cerere individuală introdusă în aplicarea articolului 34
dacă consideră că:
a. cererea este incompatibilă cu prevederile Convenţiei sau Protocoalelor sale, în mod vădit
nefondată sau abuzivă; sau b. reclamantul nu a suferit vreun prejudiciu important, cu excepţia
faptului dacă respectarea drepturilor omului garantate de Convenţie şi Protocoalele sale nu cer în
mod obligatoriu examinarea fondului cererii şi cu condiţia de a nu respinge din acest motiv nici o
cauză care nu a fost examinată în modul cuvenit de către o instanţă judecătorească internă.”

Articolul 13.
La sfârşitul articolului 36 al Convenţiei este adăugat un nou paragraf 3, având următorul
conţinut:
"3. În orice cauză adusă înaintea unei Camere, sau a Marii Camere, Comisarul pentru
Drepturile Omului al Consiliului Europei poate prezenta observaţii scrise şi poate participa la
audieri. "

Articolul 14.
Articolul 38 al Convenţiei este modificat după cum urmează:
"Articolul 38 – Examinarea contradictorie a cauzei
Curtea examinează cauza în mod contradictoriu împreună cu reprezentanţii părţilor şi, dacă
este cazul, procedează la o anchetă pentru a cărei conducere eficientă Înaltele Părţi contractante
interesate vor furniza toate facilităţile necesare. "

Articolul 15.
Articolul 39 al Convenţiei este modificat după cum urmează:
"Articolul 39 – Reglementări amiabile
1. La orice moment al procesului, Curtea se află la dispoziţia celor interesaţi în vederea
parvenirii la o reglementare amiabilă a cauzei inspirându-se din respectarea drepturilor omului
astfel cum ele sunt recunoscute în Convenţie şi în Protocoalele sale.
2. Procedura descrisă la paragraful 1 este confidenţială.
3. În cazul reglementării amiabile, Curtea scoate cauza de pe rol printr-o decizie care se
limitează la o scurtă expunere a faptelor şi a soluţiei adoptate.
4. Această decizie este transmisă Comitetului Miniştrilor care va supraveghea executarea
termenilor reglementării amiabile astfel cum ei figurează în decizie. "

144
 Articolul 16.
Articolul 46 al Convenţiei este modificat după cum urmează:
"Articolul 46 – Forţa obligatorie şi executarea hotărârilor
1. Înaltele Părţi contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii
în litigiile la care ele sunt părţi.
2. Hotărârea definitivă a Curţii este transmisă Comitetului Miniştrilor care supraveghează
executarea ei.
3. Când Comitetul Miniştrilor consideră că supravegherea executării unei hotărâri
definitive este împiedicată de o dificultate de interpretare a acestei hotărâri, el poate sesiza
Curtea pentru a-i cere să se pronunţe asupra acestei probleme de interpretare. Decizia de sesizare
a Curţii este luată prin votul majorităţii a două treimi a reprezentanţilor care au dreptul de a face
parte din Comitet.
4. Când Comitetul Miniştrilor consideră că o Înaltă Parte contractantă refuză să se
conformeze unei hotărâri definitive într-un litigiu la care este parte, el poate, după avertizarea
acestei Părţi şi printr-o decizie luată prin votul majorităţii a două treimi a reprezentanţilor care au
dreptul de a face parte din Comitet, să sesizeze Curtea cu problema respectării de către această
Parte a obligaţiei faţă de paragraful 1.
5. Dacă Curtea constată o încălcare a paragrafului 1, ea transmite cazul Comitetului
Miniştrilor care va examina măsurile ce urmează a fi luate. Dacă Curtea constată că nu a avut loc
nici o încălcare a paragrafului 1, ea transmite cauza Comitetului Miniştrilor, care decide să
încheie examinarea ei. "

Articolul 17.
Articolul 59 al Convenţiei este amendat după cum urmează:
1. Este inclus un nou paragraf 2, având următorul conţinut:
"2. Uniunea europeană poate adera la prezenta Convenţie."
2. Paragrafele 2, 3 şi 4 devin respectiv paragrafele 3, 4 şi 5.
Dispoziţii finale şi tranzitorii

Articolul 18.
1. Prezentul Protocol este deschis spre semnare Statelor membre ale Consiliului Europei
semnatare ale Convenţiei, care îşi pot exprima acordul de a fi legate prin:
a. semnare fără rezervă de ratificare, acceptare sau aprobare; sau
b. semnare sub rezerva ratificării, acceptării sau aprobării, urmată de ratificare, acceptare
sau aprobare.
2. Instrumentele de ratificare, acceptare sau aprobare vor fi depuse pe lângă Secretarul
General al Consiliului Europei.

Articolul 19.
Prezentul Protocol va intra în vigoare în prima zi a lunii care va urma după expirarea unei
perioade de trei luni de la data la care toate Părţile la Convenţie şi-au exprimat acordul de a fi
legate prin Protocol, în conformitate cu dispoziţiile articolului 18.

Articolul 20.

145
 1. La data intrării în vigoare a prezentului Protocol, dispoziţiile sale se vor aplica tuturor
cererilor suspendate în faţa Curţii precum şi tuturor hotărârilor a căror executare constituie
obiectul unei supravegheri din partea Comitetului Miniştrilor.
2. Noul criteriu de admisibilitate introdus prin articolul 12 al prezentului Protocol în
articolul 35, paragraful 3.b al Convenţiei, nu se aplică cererilor declarate admisibile până la
intrarea în vigoare a Protocolului. Pe parcursul următorilor doi ani după intrarea în vigoare a
prezentului Protocol, doar camerele şi Marea Cameră a Curţii pot aplica noul criteriu de
admisibilitate.

Articolul 21.
La data intrării în vigoare a prezentului Protocol, durata mandatului judecătorilor care îşi
îndeplinesc primul lor mandat este prelungit de plin drept pentru a atinge un total de nouă ani.
Alţi judecători îşi încheie mandatul, care este prelungit de plin drept pentru doi ani.

Articolul 22.
Secretarul General al Consiliului Europei va notifica Statelor membre ale Consiliului
Europei: p>a. orice semnare;
b. depunerea oricărui instrument de ratificare, de acceptare sau de aprobare;
c. orice dată de intrare în vigoare a prezentului Protocol conform articolelor 4 şi 7;
d. orice alt act, notificare sau declaraţie având legătură cu prezentul Protocol.
În considerarea celor de mai sus, subsemnaţii, având depline puteri în acest scop, au
semnat prezentul Protocol.
Încheiat la Strasbourg, la 13 mai 2004, în limbile franceză şi engleză, ambele texte fiind
egal autentice, într-un singur exemplar, care va fi depus în arhivele Consiliului Europei.
Secretarul General al Consiliului Europei va transmite o copie certificată fiecăruia din Statele
membre ale Consiliului Europei.

146
 CONVENŢIA PENTRU PROTECŢIA PERSOANELOR
REFERITOR LA PRELUCRAREA AUTOMATIZATĂ
A DATELOR CU CARACTER PERSONAL

(Strasbourg, 28.01.1981)

Preambul

Statele membre ale Consiliului Europei, semnatare ale prezentei Convenţii,

Considerînd că scopul Consiliului Europei este de a realiza o uniune mai strînsă între membrii
săi, respectînd în mod special preeminenţa dreptului, precum şi drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului;

Considerînd că este de dorit de a extinde protecţia drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale

fiecăruia, în special a dreptului respectării vieţii private, luînd în consideraţie intensificarea
procesului de circulaţie transfrontieră a datelor cu caracter personal, care constituie obiectul
prelucrării automatizate;

Reafirmînd, în acelaşi timp, angajamentul Părţilor în favoarea libertăţii informaţiei fără a ţine
cont de frontiere;

Recunoscînd necesitatea concilierii valorilor fundamentale ale respectării vieţii private şi

ale circulaţiei libere a informaţiei între popoare,

Au convenit asupra următoarelor:

Capitolul I – Dispoziţii generale

Articolul 1 – Obiectul şi scopul

Scopul prezentei Convenţii este de a garanta, pe teritoriul fiecărei Părţi, tuturor persoanelor fizice
indiferent de naţionalitate sau reşedinţă, respectarea drepturilor şi libertăţilor lor fundamentale, şi
în mod special a dreptului la viaţa privată, în legătură cu prelucrarea automatizată a datelor cu
caracter personal (protecţia datelor).

Articolul 2 – Definiţiile

În scopul prezentei Convenţii:

a. “date cu caracter personal” înseamnă orice informaţie referitoare la o persoană fizică,

identificată sau identificabilă (“persoana respectivă”);

b. “fişier automatizat” înseamnă orice ansamblu de informaţii, care constituie obiectul unei
prelucrări automatizate;

c. “prelucrarea automatizată” include operaţiunile consecutive efectuate în întregime sau

parţial cu ajutorul procedurilor automatizate: înregistrarea datelor, supunerea acestor date
147
operaţiilor logice şi/sau aritmetice, modificarea lor, nimicirea (ştergerea), extragerea sau
difuzarea lor;

d. “administratorul fişierului” este persoana fizică sau juridică, autoritatea publică, organizaţie
sau oricare alt organ competent, conform legislaţiei naţionale, pentru a decide finalitatea
fişierului prelucrat, tipuri de date cu caracter personal care trebuie înregistrate şi operaţiunile
cărora pot fi supuse.

Articolul 3 – Domeniul de aplicare

1. Părţile se obligă să aplice prezenta Convenţiei la fişiere automatizate de date cu caracter

personal şi la prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal în sectoarele public şi
privat.

2. Orice stat poate, din momentul semnării ori depozitării instrumentului său de ratificare,
acceptare, aprobare, aderare sau din orice alt moment ulterior, să aducă la cunoştinţă printr-o
declaraţie adresată Secretarului General al Consiliului Europei:

a. că el nu va aplica prezenta Convenţiei la unele categorii de fişiere automatizate de date

cu caracter personal, a căror listă va fi depusă. Cu toate acestea el nu trebuie să includă în această
listă tipurile de fişiere automatizate supuse dispoziţiilor de protecţie a datelor conform dreptului
intern. Prin urmare, el va trebui să completeze această listă printr-o nouă declaraţie atunci cînd
categoriile suplimentare de fişiere automatizate de date cu caracter personal vor fi supuse
regimului de protecţie a datelor conform dreptului intern;

b. că el va aplica prezenta Convenţie şi pentru informaţiile aferente grupurilor de persoane,

asociaţiilor, fundaţiilor, societăţilor, corporaţiilor sau altor organizaţii care întrunesc direct sau
indirect persoane, indiferent dacă aceste organizaţii posedă ori nu personalitate juridică;

c. că el va aplica prezenta Convenţie şi pentru fişierele de date cu caracter personal, care nu

constituie obiectul de prelucrare automatizată.

3. Orice stat care a extins domeniul de aplicare a prezentei Convenţii prin oricare declaraţie
vizată în alineatul 2 (b) sau (c) ale acestui articol, poate să indice în această declaraţie că
extinderile nu se vor aplica decît pentru unele categorii de fişiere de date cu caracter personal,
lista cărora va fi depusă.

4. Orice Parte care, conform declaraţiei prevăzute în alineatul 2 (a) al acestui articol, a
exclus unele categorii de fişiere automatizate de date cu caracter personal, nu poate cere
aplicarea prezentei Convenţii pentru aceste categorii de fişiere unei Părţi care nu le-a exclus.

5. De asemenea, o Parte, care n-a recurs la una din extinderile prevăzute de alineatele 2 (b)
şi (c) ale acestui articol, nu poate aplica prezenta Convenţie asupra acestor puncte în ceea ce
priveşte altă Parte care a recurs la astfel de extinderi.

6. Cît priveşte statul care a formulat declaraţiile prevăzute de alineatul 2 al prezentului

articol, ele vor intra în acţiune în momentul intrării în vigoare a Convenţiei, dacă acest stat le-a

148
făcut din momentul semnării sau depozitării instrumentului de ratificare, acceptare, aprobare sau
aderare sau trei luni mai tîrziu din momentul primirii lor de către Secretarul General al
Consiliului Europei, dacă ele (declaraţiile) au fost formulate ulterior. Aceste declaraţii vor putea
fi retrase în întregime sau parţial printr-o notificare adresată Secretarului General al Consiliului
Europei. Astfel de retrageri intră în vigoare după trei luni din momentul primirii notificării.

Capitolul II – Principiile de bază pentru protecţia datelor

Articolul 4 – Angajamentele Părţilor

1. Fiecare Parte adoptă în legea internă măsurile necesare asigurării funcţionării

principiilor de bază pentru protecţia datelor enumerate în prezentul capitol.

2. Aceste măsuri trebuie să fie adoptate cel tîrziu în momentul intrării în vigoare a prezentei
Convenţii în privinţa acelei Părţi.

Articolul 5 – Caracteristica datelor

Datele cu caracter personal care constituie obiectul prelucrării automatizate sînt:

a. obţinute şi prelucrate în mod corect şi legal;
b. înregistrate pentru scopuri determinate şi legitime şi nu pot fi utilizate într-un mod
incompatibil cu aceste scopuri;
c. adecvate, pertinente şi non excesive scopurilor pentru care au fost înregistrate;
d. exacte şi dacă este necesar, actualizate;
e. păstrate sub o formă ce permite identificarea persoanelor respective pentru un termen nu
mai mare decît cel necesar scopurilor pentru care au fost înregistrate datele.

Articolul 6 – Categoriile particulare de date

Datele cu caracter personal referitoare la originea rasială, opiniile politice, convingerile

religioase şi alte convingeri, cît şi datele cu caracter personal referitoare la sănătate sau la viaţa
sexuală pot fi prelucrate în mod automat numai dacă dreptul intern prevede garanţiile necesare.
Aceste prevederi se referă şi la datele cu caracter personal privind condamnările penale.

Articolul 7 – Securitatea datelor

Trebuie să fie luate măsuri corespunzătoare de securitate pentru protejarea datelor cu caracter
personal înregistrate în fişierele automatizate de date contra distrugerii accidentale sau
neautorizate, sau pierderii accidentale cît şi contra accesului, modificării sau difuzării
neautorizate.

Articolul 8 – Garanţiile suplimentare pentru persoanele vizate

Orice persoană trebuie să aibă posibilitatea:

149
a. de a cunoaşte atît existenţa fişierului automatizat de date cu caracter personal, finalităţile sale
principale, cît şi identitatea şi reşedinţa permanentă sau sediul principal al administratorului
fişierului;
b. de a obţine într-un termen rezonabil şi fără amînare sau cheltuieli excesive atît confirmarea
existenţei sau inexistenţei, în fişierul automatizat, a datelor cu caracter personal ce o vizează,
precum şi comunicarea acestor informaţii într-o formă inteligibilă;
c. de a obţine, în caz de necesitate, rectificarea sau ştergerea acestor date în cazul cînd pe
parcursul prelucrării lor au fost încălcate dispoziţiile dreptului intern care asigură efectul
principiilor de bază enumerate în articolele 5 şi 6 ale prezentei Convenţii;
d. de a face recurs în cazul cînd nu i se răspunde la o cerere de confirmare sau, în caz de
necesitate, de comunicare, de rectificare sau de ştergere a datelor, prevăzute la alineatele “b” şi
“c” ale prezentului articol.

Articolul 9 – Excepţiile şi restricţiile

1. Nu se admite nici o excepţie de la prevederile articolelor 5, 6 şi 8 ale prezentei Convenţii,

decît în limitele definite de prezentul articol.

2. Este posibilă derogarea de la dispoziţiile articolelor 5, 6 şi 8 ale prezentei Convenţii în cazul

cînd o astfel de derogare, prevăzută de legislaţia Părţii, constituie o măsură necesară într-o
societate democratică:

a) pentru apărarea securităţii statului, siguranţei publice, în interesul sistemului monetar al

statului sau represiunea infracţiunilor penale;

b) pentru protecţia persoanei vizate şi a drepturilor şi libertăţilor altora.

3. Restricţiile în exercitarea drepturilor vizate în alineatele “b”, “c” şi “d” ale articolului 8 pot fi
prevăzute de lege referitor la fişierele automatizate de date cu caracter personal utilizate în
scopuri statistice ori cercetări ştiinţifice, evident, atunci cînd se încalcă drepturile la viaţa privată
a persoanelor vizate.

Articolul 10 – Sancţiunile şi recursurile

Fiecare Parte se obligă să stabilească sancţiuni şi recursuri adecvate vizînd încălcările

dispoziţiilor dreptului intern care fac efective principiile de bază pentru protejarea datelor
enumerate în prezentul capitol.

Articolul 11 – Protecţia suplimentară

Nici una din dispoziţiile prezentului capitol nu va fi interpretată drept o limitare sau o
încălcare a dreptului fiecărei Părţi de a acorda persoanelor vizate o protecţie mai mare decît cea
prevăzută de prezenta Convenţie.

Capitolul III – Fluxurile transfrontiere de date

150
Articolul 12 – Fluxurile transfrontiere de date cu caracter personal şi dreptul intern

1. Dispoziţiile următoare se aplică în cazul transferului peste frontierele naţionale, indiferent de

suportul utilizat, a datelor cu caracter personal, care constituie obiectul prelucrărilor automatizate
ori acumulate în scopul de a le supune unei astfel de prelucrări.

2. O Parte nu poate, avînd drept scop unic protecţia vieţii private, să interzică sau să
supună unei autorizaţii speciale fluxurile transfrontiere de date cu caracter personal destinate
teritoriului unei alte Părţi.

3. Cu toate acestea fiecare Parte poate deroga de la dispoziţiile alineatului 2:

a) în măsura în care legislaţia sa prevede o reglementare specifică pentru unele categorii de

date cu caracter personal sau de fişiere automatizate de date cu caracter personal, în dependenţă
de caracterul acestor date sau fişiere, excepţie fiind cazul cînd regulamentul altei Părţi prezintă
măsuri echivalente de protecţie;

b) în cazul cînd transferul este efectuat de pe teritoriul său spre teritoriul unui alt stat non
contractant via teritoriul altei Părţi, pentru a evita ca un astfel de transfer să neglijeze legislaţia
Părţii menţionate la începutul prezentului alineat.

Capitolul IV – Ajutorul reciproc

Articolul 13 – Cooperarea între Părţi

1. Părţile se obligă să-şi acorde sprijin reciproc pentru implementarea prezentei Convenţii:
2. În acest scop:
a) fiecare Parte desemnează una sau mai multe autorităţi a căror denumire şi adresă le
comunică Secretarului General al Consiliului Europei;
b) fiecare Parte care a desemnat mai multe autorităţi indică în comunicatul amintit în
alineatul precedent atribuţiile fiecărei autorităţi;
3. O autoritate desemnată de o Parte la cererea unei autorităţi numite de o altă Parte:
a) va furniza informaţii referitor la legislaţia sa şi practica sa administrativă în domeniul
protecţiei datelor;
b) va lua, în conformitate cu dreptul său intern şi avînd drept scop unic protecţia vieţii
private, toate măsurile adecvate pentru a furniza informaţii referitor la prelucrarea automatizată
efectuată pe teritoriul său, cu excepţia datelor cu caracter personal, care constituie obiectul
acestei prelucrări.

Articolul 14 – Asistenţa pentru persoanele vizate cu reşedinţa permanentă în străinătate

1. Fiecare Parte acordă asistenţă oricărei persoane cu reşedinţa în străinătate pentru ca această
persoană să-şi exercite drepturile prevăzute de legislaţia sa internă, asigurînd efectul principiilor
enumerate în articolul 8 al prezentei Convenţii.

151
 2. Dacă o astfel de persoană are reşedinţă pe teritoriul altei Părţi, ea trebuie să aibă
posibilitatea de a-şi prezenta cererea prin intermediul unei autorităţi numite de această Parte.
3. Cererea de asistenţă trebuie să conţină toate indicaţiile necesare, mai ales privitor la:
a. Numele, adresa şi toate celelalte elemente necesare pentru identificarea solicitantului;
b. Fişierul automatizat de date cu caracter personal la care se referă cererea sau administratorul
fişierului;
c. Scopulcererii

Articolul 15 – Garanţiile privitor la asistenţa prestată de autorităţile desemnate

1. O autoritate desemnată de o Parte, care a primit informaţii de la o autoritate desemnată de altă

Parte, fie conform unei cereri de asistenţă, fie că răspunde la o cerere de asistenţă formulată de ea
însăşi nu va putea utiliza aceste informaţii în alte scopuri decît cele indicate în cererea de
asistenţă.

2. Fiecare Parte va supraveghea ca persoanele care aparţin sau acţionează în numele autorităţii
desemnate să respecte secretul sau confidenţialitatea acestei informaţii.
3. Nici într-un caz o autoritate desemnată nu va fi autorizată să formuleze, conform
articolului 14, alineatul 2, o cerere de asistenţă în numele unei persoane cu reşedinţa în
străinătate, din propria iniţiativă şi fără consimţămîntul acestei persoane.

Articolul 16 – Respingerea cererilor de asistenţă

O autoritate desemnată, care a primit o cerere de asistenţă conform articolelor 13 sau 14 ale
prezentei Convenţii nu poate refuza să o execute decît dacă:
a) cererea este incompatibilă cu atribuţiile în domeniul protecţiei datelor a autorităţilor
împuternicite să răspundă;
b) cererea nu corespunde dispoziţiilor prezentei Convenţii;
c) executarea cererii va fi incompatibilă cu suveranitatea, securitatea sau ordinea publică a
Părţii care a desemnat autoritatea, sau cu drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanelor
subordonate jurisdicţiei acestei Părţi.

Articolul 17 – Cheltuielile şi procedurile de asistenţă

1. Ajutorul reciproc pe care Părţile şi-l acordă conform articolului 13, cît şi asistenţa acordată
persoanelor în străinătate conform articolului 14 nu va implica achitarea cheltuielilor şi taxelor,
cu excepţia celor aferente experţilor şi translatorilor. Aceste cheltuieli şi taxe vor fi pe seama
Părţii care a numit autoritatea ce a depus cererea de asistenţă.

2. Persoana implicată nu poate fi obligată să plătească, în legătură cu demersurile întreprinse de

sine stătător pe teritoriul altei Părţi, alte cheltuieli şi taxe decît cele cerute de la persoanele care
au reşedinţa pe teritoriul acestei Părţi.

3. Alte modalităţi referitoare la asistenţa vizînd în mod special formele şi procedurile cît şi
limbile vorbite vor fi stabilite direct între Părţile respective.

152
 Capitolul V – Comitetul consultativ

Articolul 18 – Componenţa comitetului

1. După intrarea în vigoare a prezentei Convenţii este format un Comitet consultativ.

2. Fiecare Parte numeşte un reprezentant şi un locţiitor în acest Comitet. Orice stat membru al
Consiliului Europei, care nu este Parte a Convenţiei are dreptul de a fi reprezentat în comitet de
un observator.

3. Comitetul consultativ poate, printr-o decizie unanimă, să invite orice stat ce nu este
membru al Consiliului Europei, şi care nu este Parte a Convenţiei să participe prin intermediul
unui observator la una din şedinţele sale.

Articolul 19 – Funcţiile comitetului

Comitetul consultativ:

a. poate face propuneri pentru a facilita sau a ameliora aplicarea Convenţiei;

b. poate face propuneri de amendament la prezenta Convenţie în conformitate cu articolul

21;

c. formulează un aviz privind orice propunere de amendament la prezenta Convenţie care-i

este prezentat conform articolului 21, alineatul 3;

d. poate, la cererea unei Părţi, să-şi exprime părerea referitor la orice problemă de
implementare a prezentei Convenţii.

Articolul 20 – Procedura

1. Comitetul consultativ este convocat de Secretarul General al Consiliului Europei. Prima

sa reuniune are loc după 12 luni de la intrarea în vigoare a prezentei Convenţii. În continuare el
se întruneşte cel puţin o dată la doi ani şi de fiecare dată cînd convocarea e cerută de cel puţin o
treime din reprezentanţii Părţilor.

2. Majoritatea reprezentanţilor Părţilor constituie cvorumul necesar pentru desfăşurarea

reuniunilor Comitetului consultativ.

3. La sfîrşitul fiecărei adunări Comitetul consultativ prezintă Comitetului Miniştrilor al

Consiliului Europei un raport asupra activităţii sale şi asupra funcţionării Convenţiei.

4. În limita dispoziţiilor prezentei Convenţii, Comitetul consultativ îşi stabileşte

Regulamentul interior.

Capitolul VI – Amendamente

Articolul 21 – Amendamente
153
 1. Amendamente la prezenta Convenţie pot fi propuse de o Parte, de Comitetul Miniştrilor
al Consiliului Europei sau de Comitetul consultativ.

2. Orice propunere de amendament este comunicată de către Secretarul General al

Consiliului Europei statelor membre ale Consiliului Europei şi fiecărui stat nemembru care a
aderat sau a fost invitat să adere la prezenta Convenţie conform dispoziţiilor articolului 23.

3. Pe lîngă aceasta, orice amendament propus de o Parte ori de către Comitetul Miniştrilor
este comunicat Comitetului consultativ, care prezintă Comitetului Miniştrilor părerea sa referitor
la amendamentul propus.

4. Comitetul Miniştrilor examinează amendamentul propus şi orice aviz prezentat de către

Comitetul consultativ şi-l poate aproba.

5. Textul oricărui amendament aprobat de către Comitetul Miniştrilor conform alineatului

4 al prezentului articol este transmis Părţilor spre acceptare.

6. Orice amendament aprobat conform alineatului 4 al prezentului articol va intra în

vigoare în a treizecea zi după ce toate Părţile vor informa Secretarul General că ele l-au
acceptat.

Capitolul VII – Clauzele finale

Articolul 22 – Intrarea în vigoare

1. Prezenta Convenţie este deschisă spre semnare statelor membre ale Consiliului Europei. Ea va
fi supusă ratificării, acceptării sau aprobării. Instrumentele de ratificare, acceptare sau aprobare
vor fi depozitate la Secretarul General al Consiliului Europei.

2. Prezenta Convenţie va intra în vigoare din prima zi a lunii care urmează după o perioadă de
trei luni din ziua cînd cinci state membre ale Consiliului Europei îşi vor exprima consimţămîntul
lor de a fi legate prin Convenţie conform dispoziţiilor alineatului precedent.

3. Pentru orice stat membru care îşi va exprima ulterior consimţămîntul de a fi legat de
Convenţie, aceasta va intra în vigoare în prima zi a lunii care urmează după perioada de trei luni
din ziua depunerii instrumentului de ratificare, acceptare sau aprobare.

Articolul 23 – Aderarea statelor nemembre

1. După intrarea în vigoare a prezentei Convenţii Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei va

putea invita orice stat nemembru al Consiliului Europei să adere la prezenta Convenţie printr-o
hotărîre luată de majoritatea prevăzută în articolul 20.d al statutului Consiliului Europei şi
unanim de reprezentanţii statelor contractante cu drept de participare în comitet.

2. Pentru orice stat aderent Convenţia va intra în vigoare în prima zi a lunii, care urmează după
perioada de trei luni de la depozitarea instrumentului de aderare la Secretarul General al
Consiliului Europei.
154
Articolul 24 – Clauza teritorială

1. Orice stat poate, în momentul semnării sau în momentul depunerii instrumentelor sale de
ratificare, acceptare, aprobare sau aderare să indice teritoriul sau teritoriile asupra cărora se va
aplica prezenta Convenţie.

2. Orice stat poate în orice alt moment ulterior, printr-o declaraţie adresată Secretarului General
al Consiliului Europei, să extindă aplicarea prezentei Convenţii asupra oricărui alt teritoriu
indicat în declaraţie. Convenţia va intra în vigoare referitor la aceste teritorii în prima zi a lunii
care urmează după o perioadă de trei luni de la aprobarea declaraţiei de către Secretarul General.

3. Orice declaraţie făcută în virtutea celor două paragrafe precedente va putea fi retrasă în ceea
ce priveşte orice teritoriu indicat în această declaraţie printr-o notă adresată Secretarului General.
Retragerea va avea efect din prima zi a lunii care urmează după o perioadă de şase luni după
aprobarea notei de către Secretarul General.

Articolul 25 – Rezerve

Nici o rezervă asupra dispoziţiilor prezentei Convenţii nu este admisă.

Articolul 26 – Denunţarea

1. Orice Parte poate în orice moment să denunţe prezenta Convenţie adresînd o notă Secretarului
General al Consiliului Europei.

2. Denunţarea va avea efect din prima zi a lunii care urmează după o perioadă de şase luni de la
primirea notei de către Secretarul General.

Articolul 27 – Notificare

Secretarul General al Consiliului Europei va notifica statelor membre ale Consiliului şi oricărui
stat care a aderat la prezenta Convenţie:
a. orice semnare;
b. depozitarea oricărui instrument de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare;
c. orice dată de intrare în vigoare a prezentei Convenţii conform articolelor 22, 23 şi 24;
d. orice alt act, notă sau comunicare care are legătură cu prezenta Convenţie.

Alcătuită la Strasbourg, la 28 ianuarie 1981, în limbile franceză şi engleză, ambele texte fiind în
egală măsură autentice, într-un singur exemplar care trebuie să rămînă în arhiva Consiliului
Europei. Secretarul General al Consiliului Europei va transmite cîte o copie certificată fiecărui
stat membru al Consiliului Europei şi oricărui stat invitat să adere la prezenta Convenţie.

155
Notă: Aderat prin Hot. Parl. nr.707-XII din 10.09.91

Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor

formelor de discriminare rasială*

din 21.12.1965

* Adoptată la 21 decembrie 1965 la New York

Adoptată şi deschisă spre semnare de Adunarea generală a NaţiunilorUnite prin Rezoluţia
2106 (XX) din 21 decembrie 1965. Intrată în vigoare la 4 ianuarie 1969, conform dispoziţiilor
art.19.
În vigoare pentru Republica Moldova din 25 februarie 1993

Statele părţi la prezenta Convenţie,

Considerînd că la baza Cartei Naţiunilor Unite stau principiiledemnităţii şi egalităţii
fiinţelor umane şi că toate statele membre s-auangajat să acţioneze atît împreună cît şi separat,
în cooperare cuOrganizaţia, pentru înfăptuirea unuia din scopurile Naţiunilor Unite,anume de
a dezvolta şi încuraja respectarea universală şi efectivă adrepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale pentru toţi, fărădeosebire de rasă, sex, limbă sau religie,
Considerînd că Declaraţia universală a drepturilor omului proclamăcă toate fiinţele umane
se nasc libere şi egale în demnitate şi îndrepturi şi că fiecare poate să se prevaleze de toate
drepturile şi detoate libertăţile care sunt enunţate în Declaraţie, fără nici odeosebire, mai
ales de rasă, de culoare sau de origine naţională.
Luînd în considerare că toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi audreptul la o protecţie egală a
legii împotriva oricărei discriminări şiîmpotriva oricărei incitări la discriminare,
Considerînd că Naţiunile Unite au condamnat colonialismul şi toatepracticile de segregaţie
şi de discriminare care îl însoţesc, sub oriceformă şi în orice loc ar exista, şi că Declaraţia cu
privire laacordarea independenţei ţărilor şi popoarelor coloniale, din 14decembrie 1960
(rezoluţia 1514 (XV) a Adunării Generale), a afirmat şi aproclamat solemn necesitatea de a i se
pune capăt rapid şi necondiţionat,
Considerînd că Declaraţia Naţiunilor Unite privind eliminareatuturor formelor de
discriminare rasială, din 20 noiembrie 1963(Rezoluţia 1904 (XVIII) a Adunării Generale),
afirmă în mod solemnnecesitatea de a se elimina rapid toate formele şi toate manifestărilede
discriminare rasială în toate părţile lumii şi de a asiguraînţelegerea şi respectarea demnităţii
persoanei umane,
Convinse că orice doctrină de superioritate bazată pe diferenţiereadintre rase este falsă din
punct de vedere ştiinţific, condamnabilă subraport moral, injustă şi periculoasă din punct de
vedere social şi cănimic nu ar putea să justifice, oriunde ar fi, discriminarea rasială,nici în
teorie, nici în practică,
Reafirmînd că discriminarea între fiinţele umane pentru motive derasă, culoare sau origine
etnică este un obstacol în calea relaţiilorpaşnice de prietenie între naţiuni, fiind susceptibilă să
tulbure paceaşi securitatea popoarelor, precum şi coexistenţa armonioasă apersoanelor în
cadrul aceluiaşi stat,
Convinse că existenţa barierelor rasiale este incompatibilă cuidealurile oricărei societăţi
umane,
Alarmate de manifestările de discriminare rasială care există încăîn unele regiuni ale lumii
şi de politica unor guverne bazată pesuperioritate sau ură rasială, cum este politica de
apartheid, desegregaţie sau de separaţie,
Hotărîte să adopte toate măsurile necesare pentru eliminarea rapidăa tuturor formelor şi a
tuturor manifestărilor de discriminare rasialăspre a favoriza buna înţelegere între rase şi a

156
edifica o comunicareinternaţională eliberată de orice forme de segregaţie şi de
discriminarerasială,
Avînd prezente în spirit Convenţia privind discriminarea în materiede angajare şi de
profesie, adoptată de Organizaţia Internaţională aMuncii în 1958 şi de Convenţia privind lupta
împotriva discriminării îndomeniul învăţămîntului, adoptată de Organizaţia Naţiunilor Unite
pentrueducaţie, ştiinţă şi cultură în 1960,
Dornice să pună în aplicare principiile enumerate în DeclaraţiaNaţiunilor Unite privind
eliminarea tuturor formelor de discriminarerasială şi să asigure cît mai repede posibil
adoptarea măsurilorpractice în acest scop,
Au convenit asupra celor ce urmează:

PARTEA ÎNTÎI

Articolul 1
1. În prezenta Convenţie, expresia "discriminare rasială" are învedere orice deosebire,
excludere, restricţie sau preferinţă întemeiatăpe rasă, culoare, ascendenţă sau origine naţională
sau etnică, care areca scop sau efect de a distruge sau compromite recunoaşterea, folosinţa sau
exercitarea, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi alibertăţilor fundamentale în
domeniile: politic, economic, social şicultural sau în oricare alt domeniu al vieţii publice.
2. Prezenta Convenţie nu se aplică deosebirilor, excluderilor,restricţiilor sau preferinţelor
stabilite de către un stat parte laConvenţie, după cum este vorba de cetăţenii săi sau de străini.
3. Nici o dispoziţie a prezentei Convenţii nu poate fi interpretatăca afectînd, în vreun fel,
dispoziţiile legislative ale statelor părţila Convenţie, în ceea ce priveşte naţionalitatea,
cetăţenia saunaturalizarea, cu condiţia ca aceste dispoziţii să nu fiediscriminatorii faţă
de o anumită naţionalitate.
4. Măsurile speciale luate cu singurul scop de a se asigura cum secuvine progresul unor
grupuri rasiale sau etnice sau unor indivizi avîndnevoie de protecţia care poate fi necesară pentru
a le garanta folosinţaşi exercitarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale încondiţii
de egalitate nu sunt considerate ca măsuri de discriminarerasială, cu condiţia totuşi ca ele să
nu aibă drept efect menţinerea dedrepturi distincte pentru grupuri rasiale diferite şi ca ele să nu
fiemenţinute în vigoare după realizarea scopurilor pentru care au fostadoptate.

Articolul 2
1. Statele părţi condamnă discriminarea rasială şi se angajează săurmeze, prin toate
mijloacele potrivite şi fără întîrziere, o politicămenită să elimine orice formă de discriminare
rasială, să favorizezeînţelegerea între toate rasele şi în acest scop.
a) fiecare stat parte se angajează să nu recurgă la acte saupractici de discriminare rasială
împotriva unor persoane, grupuri depersoane sau instituţii şi să facă în aşa fel încît toate
autorităţilepublice şi instituţiile publice, naţionale şi locale să se conformezeacestei obligaţii;
b) fiecare stat parte se angajează să nu încurajeze, să nu apere şisă nu sprijine discriminarea
rasială practicată de vreo persoană sauorganizaţie, oricare ar fi ea;
c) fiecare stat parte trebuie să ia măsuri eficace pentru areexamina politica
guvernamentală naţională şi locală şi pentru amodifica, abroga sau anula orice lege şi orice
reglementare avînd dreptefect crearea discriminării rasiale sau perpetuarea ei, acolo
undeexistă;
d) fiecare stat parte trebuie, prin toate mijloacelecorespunzătoare, inclusiv, dacă
împrejurările o cer, prin măsurilegislative, să interzică discriminarea rasială practicată de
persoane,de grupuri sau de organizaţii şi să-i pună capăt;
e) fiecare stat parte se angajează să favorizeze, dacă va fi cazul,organizaţiile şi mişcările
integraţioniste multirasiale şi alte mijloacede natură a elimina barierele între rase şi a descuraja
ceea ce tindespre întărirea dezbinării rasiale.

157
 2. Statele părţi vor lua, dacă împrejurările o vor cere, măsurispeciale şi concrete în
domeniile social, economic, cultural şi altele,pentru a asigura cum se cuvine dezvoltarea sau
protecţia anumitorgrupuri rasiale sau anumitor indivizi aparţinînd acestor grupuri, înscopul
de a le garanta, în condiţii de egalitate, deplina exercitare adrepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale. Aceste măsuri nu vorputea în nici un caz să aibă drept efect menţinerea de
drepturi inegalesau deosebite pentru diversele grupuri rasiale, odată atinse obiectivelepentru care
au fost adoptate.

Articolul 3
Statele părţi condamnă în special segregaţia rasială şi apartheidulşi se angajează să prevină,
să interzică şi să elimine pe teritoriileţinînd de jurisdicţia lor toate practicile de această natură.

Articolul 4
Statele părţi condamnă orice propagandă şi orice organizaţii care seinspiră din idei sau teorii
bazate pe superioritatea unei rase sau unuigrup de persoane de o anumită culoare sau de o
anumită origine etnică,sau care pretind să justifice sau să încurajeze orice formă de ură şi
dediscriminare rasială şi se angajează să adopte de îndată măsuri pozitivemenite să elimine orice
incitare la o astfel de discriminare sau oriceacte de discriminare şi, în acest scop, ţinînd seama
de principiileformulate în Declaraţia universală a drepturilor omului şi de drepturileenunţate în
mod expres în articolul 5 al prezentei Convenţii, ele seangajează îndeosebi:
a) să declare delicte pedepsite prin lege orice difuzare de ideibazate pe superioritate sau ură
rasială, orice incitare la discriminarerasială ca şi orice acte de violenţă sau provocare la astfel de
acte,îndreptate împotriva oricărei rase sau oricărui grup de persoane de oaltă culoare sau de o
altă origine etnică, precum şi orice sprijinacordat unor activităţi rasiste, inclusiv finanţarea lor;
b) să declare ilegale şi să interzică organizaţiile, precum şiactivităţile de propagandă
organizată şi orice alt fel de activitate depropagandă care incită la discriminare rasială şi care o
încurajează şisă declare delict pedepsit prin lege participarea la aceste organizaţiisau la aceste
activităţi;
c) să nu permită autorităţilor publice sau instituţiilor publice,naţionale sau locale, să incite
la discriminare rasială sau s-oîncurajeze.

Articolul 5
În conformitate cu obligaţiile fundamentale enunţate în articolul 2al prezentei Convenţii,
statele părţi se angajează să interzică şi săelimine discriminarea rasială sub toate formele şi să
garanteze dreptulfiecăruia la egalitate în faţa legii fără deosebire de rasă, culoare,origine
naţională sau etnică, în folosinţa drepturilor următoare:
a) dreptul la un tratament egal în faţa tribunalelor şi a oricăruialt organ de administrare a
justiţiei;
b) dreptul la securitatea persoanei şi la protecţia statuluiîmpotriva violenţelor sau
maltratărilor, fie din partea funcţionarilorguvernului, fie a oricărui individ, grup sau instituţie;
c) drepturi politice, şi anume dreptul de a participa la alegeri -de a vota şi de a fi candidat -
după sistemul sufragiului universal şiegal, dreptul de a face parte din guvern, de a lua parte la
conducereatreburilor publice, la orice nivel, şi dreptul de acces, în condiţii deegalitate, la funcţii
publice;
d) alte drepturi civile, în special:
i) dreptul de a circula liber şi de a-şi alege reşedinţa îninteriorul unui stat;
ii) dreptul de a părăsi orice ţară, inclusiv pe a sa, şi de a seîntoarce în ţara sa;
iii) dreptul la o cetăţenie;
iv) dreptul de a se căsători şi de a-şi alege partenerul;
v) dreptul de proprietate al oricărei persoane, atît singură cît şiîn asociere;
vi) dreptul de moştenire;
vii) dreptul la libertate de gîndire, conştiinţă şi religie;
158
 viii) dreptul la libertate de opinie şi de exprimare;
ix) dreptul la libertate de întrunire şi asociere paşnică;
e) drepturi economice, sociale şi culturale, în special:
i) dreptul la muncă, la libera alegere a ocupaţiei sale, la condiţiide muncă echitabile şi
satisfăcătoare, la protecţia împotriva şomajului,la un salariu egal pentru muncă egală, la o
remuneraţie echitabilă şisatisfăcătoare;
ii) dreptul de a înfiinţa sindicate şi de a se afilia unor sindicate;
iii) dreptul la locuinţă;
iv) dreptul la sănătate, la îngrijire medicală, la securitatesocială şi la servicii sociale;
v) dreptul la educaţie şi la pregătire profesională;
vi) dreptul de a lua parte, în condiţii de egalitate, la activităţiculturale;
f) dreptul de acces la toate locurile şi serviciile destinatefolosinţei publice, cum ar fi
mijloace de transport, hoteluri,restaurante, cafenele, spectacole, parcuri.

Articolul 6
Statele părţi vor asigura oricărei persoane supuse jurisdicţiei loro protecţie şi o cale de recurs
efective în faţa tribunalelor naţionaleşi a altor organe de stat competente, împotriva tuturor
actelor dediscriminare rasială care, contrar prezentei Convenţii, ar violadrepturile sale
individuale şi libertăţile sale fundamentale, precum şidreptul de a cere acestor tribunale
satisfacţie sau despăgubire dreaptăşi adecvată pentru orice prejudiciu pe care l-ar putea suferi ca
urmarea unei astfel de discriminări.

Articolul 7
Statele părţi se angajează să ia măsuri imediate şi eficace îndomeniile învăţămîntului,
educaţiei, culturii şi informaţiei, pentru alupta împotriva prejudecăţilor ce duc la discriminare
rasială şi pentrua favoriza înţelegerea, toleranţa şi prietenia între naţiuni şi grupurirasiale sau
etnice, ca şi pentru a promova scopurile şi principiileCartei Naţiunilor Unite, ale Declaraţiei
universale a drepturiloromului, ale Declaraţiei Naţiunilor Unite privind eliminarea
tuturorformelor de discriminare rasială şi ale prezentei Convenţii.

PARTEA A DOUA

Articolul 8
1. Se constituie un Comitet pentru eliminarea discriminării rasiale(denumit în cele ce
urmează Comitetul) compus din optsprezece experţicunoscuţi pentru înalta lor moralitate şi
imparţialitate, care suntaleşi de către statele părţi din rîndul cetăţenilor lor şi care îşiexercită
funcţiile cu titlu individual, ţinîndu-se seama de o repartiţiegeografică echitabilă şi de
reprezentarea diferitelor forme decivilizaţie, precum şi de principalele sisteme juridice.
2. Membrii Comitetului sunt aleşi prin vot secret de pe o listă decandidaţi desemnaţi de
statele părţi. Fiecare stat parte poate sădesemneze un candidat ales dintre cetăţenii săi.
3. Prima alegere va avea loc la şase luni de la data intrării în vigoare a prezentei Convenţii.
Cu cel puţin trei luni înainte de data fiecărei alegeri, Secretarul general al Naţiunilor Unite
trimite o scrisoare statelor părţi pentru a le invita să-şi prezinte candidaturile într-un termen de
două luni. Secretarul general întocmeşte o listă, în ordine alfabetică, a tuturor candidaţilor
astfel desemnaţi, indicînd statele care i-au desemnat şi o comunică statelor părţi.
4. Membrii Comitetului sunt aleşi în cursul unei reuniuni a statelor părţi, convocată de
Secretarul general la sediul Organizaţiei NaţiunilorUnite. La această reuniune, al cărei cvorum
este de două treimi dinstatele părţi, sunt aleşi membri ai Comitetului candidaţii care obţincel
mai mare număr de voturi şi majoritatea absolută a voturilor reprezentanţilor statelor părţi
prezenţi şi votanţi.

159
 5. a) Membrii Comitetului sunt aleşi pentru patru ani. Totuşi, mandatul a nouă dintre
membri desemnaţi la prima alegere va lua sfîrşit după doi ani; imediat după prima alegere,
numele acestor nouă membri vor fi trase la sorţi de către preşedintele Comitetului.
b) Pentru a ocupa locurile devenite vacante în mod fortuit statul parte al cărei expert a
încetat să-şi exercite funcţiile de membru al Comitetului va numi un alt expert dintre cetăţenii
săi, sub rezerva aprobării de către Comitet.
6. Statele părţi iau în sarcina lor cheltuielile membrilor Comitetului pentru perioada în
care aceştia îşi îndeplinesc funcţiile în Comitet.

Articolul 9
1. Statele părţi se angajează să prezinte Secretarului general al Organizaţiei Naţiunilor
Unite, pentru examinarea de către Comitet, un raport asupra măsurilor de ordin legislativ,
judiciar, administrativ sau altele pe care le-au adoptat şi care pun în aplicare dispoziţiile
prezentei Convenţii:
a) în termen de un an, începînd de la intrarea în vigoare a Convenţiei, pentru fiecare stat
interesat în ceea ce îl priveşte şi
b) apoi, la fiecare doi ani şi de fiecare dată cînd Comitetul o va cere. Comitetul poate să ceară
informaţii suplimentare statelor părţi.
2. Comitetul supune, în fiecare an, Adunării generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite, prin
intermediul Secretarului general, un raport asupra activităţii sale şi poate să facă sugestii şi
recomandări de ordin general bazate pe examinarea rapoartelor şi informaţiilor primite de la
statele părţi. El aduce la cunoştinţa Adunării generale aceste sugestii şi recomandări de ordin
general însoţite, dacă este cazul, de observaţiile statelor părţi.

Articolul 10
1. Comitetul adoptă regulamentul său de ordine interioară.
2. Comitetul îşi alege biroul pentru o perioadă de doi ani.
3. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite asigură secretariatul Comitetului.
4. Comitetul îşi ţine în mod obişnuit reuniunile la sediulOrganizaţiei Naţiunilor Unite.

Articolul 11
1. Dacă un stat parte consideră că un alt stat, de asemenea parte, nu aplică dispoziţiile
prezentei Convenţii, el poate să atragă atenţiaComitetului asupra problemei. Comitetul
transmite comunicarea statului parte interesat. În termen de trei luni, statul destinatar prezintă
Comitetului explicaţii sau declaraţii scrise elucidînd problema şi indicînd, dacă este cazul,
măsurile care eventual au putut fi luate deacest stat pentru remedierea situaţiei.
2. Dacă, în termen de şase luni, începînd de la data primirii comunicării originale de
către statul destinatar, problema nu a fost reglementată spre satisfacţia celor două state, pe cale
de negocieri bilaterale sau prin orice altă procedură care le-ar sta la dispoziţie, atît unul, cît şi
celălalt vor avea dreptul să o supună din nou Comitetului, adresînd o notificare
Comitetului şi celuilalt stat interesat.
3. Comitetul nu poate să se sesizeze cu o problemă care îi este supusă conform
prevederilor paragrafului 2 al prezentului articol decît după ce s-a asigurat că toate căile interne
disponibile au fost folosite sau epuizate în conformitate cu principiile de drept internaţional
general recunoscute. Această regulă nu se aplică dacă procedurile de recurs depăşesc termene
rezonabile.
4. În orice problemă care îi este supusă, Comitetul poate cere statelor părţi în cauză să-i
furnizeze orice informări suplimentare pertinente.
5. Atunci cînd Comitetul examinează o problemă în aplicarea prezentului articol, statele
părţi interesate au dreptul să desemneze unreprezentant care va participa fără drept de vot
la lucrărileComitetului, pe toată durata dezbaterilor.

160
 Articolul 12
1. a) După ce Comitetul a obţinut şi cercetat toate informările pe care le consideră necesare,
preşedintele desemnează o comisie de conciliere ad-hoc (denumită în cele ce urmează
comisia) compusă din cinci persoane care pot sau nu să fie membri ai Comitetului. Membrii
comisiei sunt desemnaţi cu asentimentul deplin şi unanim al părţilor în diferend şi comisia
pune bunele sale oficii la dispoziţia statelor interesate în scopul de a se ajunge la o
soluţionare amiabilă a problemei, bazată pe respectarea prezentei Convenţii.
b) Dacă statele părţi în diferend nu ajung la o înţelegere asupra întregului sau unei părţi a
componenţei comisiei într-un termen de trei luni, membrii comisiei care nu au asentimentul
statelor părţi în diferend sunt aleşi prin vot secret dintre membrii Comitetului, cu o majoritate
de două treimi din numărul membrilor Comitetului.
2. Membrii comisiei îşi exercită funcţiile cu titlu individual. Ei nu trebuie să fie cetăţenii
unuia dintre statele părţi în diferend şi nici ai unui stat care nu este parte la prezenta Convenţie.
3. Comisia îşi alege preşedintele şi adoptă regulamentul său de ordine interioară.
4. Comisia îşi ţine în mod obişnuit reuniunile la sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite
sau în orice alt loc potrivit pe care îl va determina comisia.
5. Secretarul prevăzut la paragraful 3 al articolului 10 al prezentei Convenţii pune, de
asemenea, serviciile sale la dispoziţia comisiei ori de cîte ori un diferend între statele părţi
determină constituirea comisiei.
6. Toate cheltuielile membrilor comisiei sunt repartizate în mod egal între statele părţi în
diferend, pe baza unui stat estimativ stabilit de Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor
Unite.
7. Secretarul general va fi împuternicit, dacă va fi nevoie să deconteze cheltuielile
membrilor comisiei înainte ca rambursarea sumelor să fi fost efectuată de către statele părţi în
diferend, în conformitate cu paragraful 6 al prezentului articol.
8. Informările obţinute şi cercetate de către Comitet sunt puse la dispoziţia comisiei care
poate cere statelor interesate să-i furnizezeorice informaţie complementară pertinentă.

Articolul 13
1. După ce a studiat problema sub toate aspectele sale, comisia pregăteşte şi supune
preşedintelui Comitetului un raport conţinînd concluziile sale asupra tuturor chestiunilor de
fapt, privind litigiul dintre părţi şi recomandările pe care le consideră oportune spre a se
ajunge la o soluţionare amiabilă a diferendului.
2. Preşedintele Comitetului transmite raportul comisiei fiecăruia dintre statele părţi în
diferend. Aceste state fac cunoscut preşedintelui Comitetului în termen de trei luni dacă
acceptă sau nu recomandările cuprinse în raportul comisiei.
3. După expirarea termenului prevăzut la paragraful 2 al prezentului articol, preşedintele
Comitetului comunică raportul comisiei şi declaraţiile statelor părţi interesate celorlalte
state părţi la Convenţie.

Articolul 14
1. Orice stat parte poate declara, în orice moment, că recunoaşte Comitetului competenţa de
a primi şi examina comunicări emanînd de la persoane sau grupuri de persoane ţinînd de
jurisdicţia sa care se plîng de a fi victime ale violării, de către acest stat parte, a vreunuia
dintre drepturile enunţate în prezenta Convenţie. Comitetul nu primeşte nici o comunicare
privind un stat parte care n-a făcut o astfel de declaraţie.
2. Orice stat parte care face o declaraţie în conformitate cu paragraful 1 al prezentului
articol poate crea sau desemna un organismîn cadrul ordinii sale juridice naţionale cu
competenţa de a primi şi examina cererile emanînd de la persoane sau grupuri de persoane ce
ţinde jurisdicţia acelui stat, care se plîng de a fi victime ale violării vreunuia dintre drepturile
enunţate în prezenta Convenţie şi care au epuizat celelalte căi de recurs locale disponibile.

161
 3. Declaraţia făcută în conformitate cu paragraful 1 al prezentului articol şi numele oricărui
organism creat sau desemnat în conformitate cu paragraful 2 al prezentului articol sunt depuse
de către statul parte interesat la Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite, care
comunică o copie de pe acestea celorlalte state părţi. Declaraţia poate să fie retrasă în orice
moment, printr-o notificare adresată Secretarului general, dar această retragere nu afectează
comunicările cu care Comitetul este deja sesizat.
4. Organismul creat sau desemnat în conformitate cu paragraful 2 al prezentului articol va
trebui să ţină un registru de petiţii, iar copii certificate conforme cu registrul vor fi depuse în
fiecare an la Secretarul general pe căile corespunzătoare, fiind de la sine înţeles că conţinutul
acestor copii nu va fi divulgat publicului.
5. Dacă nu obţine satisfacţie de la organismul creat sau desemnat în conformitate cu
paragraful 2 al prezentului articol, petiţionarul are dreptul de a adresa, în următoarele şase luni,
o comunicare în acest sens Comitetului.
6. a) Comitetul, cu titlu confidenţial, aduce orice comunicare care îi este adresată la
cunoştinţa statului parte despre care se pretinde că a violat vreuna din dispoziţiile Convenţiei,
dar identitatea persoanei sau grupurilor de persoane interesate nu poate fi dezvăluită fără
consimţămîntul expres al acelei persoane sau al acelor grupuri de persoane. Comitetul nu
primeşte comunicări anonime.
b) În următoarele trei luni, statul în cauză prezintă în scris Comitetului explicaţii sau
declaraţii elucidînd problema şi indicînd, dacă este cazul, măsurile pe care eventual a putut să
le ia pentru remedierea situaţiei.
7. a) Comitetul examinează comunicările ţinînd seama de toate informările care îi sunt
prezentate de către statul parte interesat şi de către petiţionar. Comitetul nu va examina nici o
comunicare a unui petiţionar fără a se fi asigurat că acesta a epuizat toate căile interne
disponibile. Totuşi, această regulă nu se aplică dacă procedurile de recurs depăşesc termene
raţionale.
b) Comitetul adresează sugestiile şi recomandările sale eventuale statului parte interesat şi
petiţionarului.
8. Comitetul include în raportul său anual un rezumat al acestor comunicări şi, dacă este
cazul, un rezumat al explicaţiilor şi declaraţiilor statelor părţi interesate, precum şi al
propriilor sale sugestii şi recomandări.
9. Comitetul nu are competenţă să exercite funcţiile prevăzute în prezentul articol decît
dacă cel puţin zece state părţi la Convenţie sunt legate prin declaraţii făcute în conformitate cu
paragraful 1 al prezentului articol.

Articolul 15
1. Pînă la realizarea obiectivelor Declaraţiei privind acordarea independenţei ţărilor şi
popoarelor coloniale, cuprinsă în rezoluţia 1514 (XV) a Adunării generale, din 14 decembrie
1960, dispoziţiile prezentei Convenţii nu restrîng cu nimic dreptul de petiţie acordat acestor
popoare prin alte instrumente internaţionale sau de către Organizaţia Naţiunilor Unite şi
instituţiile sale specializate.
2. a) Comitetul constituit în conformitate cu paragraful 1 al articolului 8 primeşte în
copie petiţiile ce provin de la organele Naţiunilor Unite care se ocupă de probleme, avînd un
raport direct cu principiile şi obiectivele prezentei Convenţii, îşi exprimă părerea şi face
recomandări în legătură cu petiţiile primite atunci cînd examinează petiţii emanînd de la
locuitorii teritoriilor sub tutelă sau neautonome sau de la orice alt teritoriu căruia i se aplică
Rezoluţia 1514 (XV) a Adunării generale, avînd legătură cu problemele prevăzute prin prezenta
Convenţie, de care sunt sesizate aceste organe.
b) Comitetul primeşte din partea organelor competente aleOrganizaţiei Naţiunilor Unite
copii de pe rapoartele privind măsurile de ordin legislativ, judiciar, administrativ sau altele
interesînd în mod direct principiile şi obiectivele prezentei Convenţii pe care puterile

162
administrante le-au aplicat în teritoriile menţionate la alineatul a) al prezentului paragraf, dă
avize şi face recomandări acestor organe.
3. Comitetul include în rapoartele sale către Adunarea generală un rezumat al petiţiilor şi
rapoartelor pe care le-a primit din partea organelor Naţiunilor Unite, precum şi opiniile şi
recomandările care i-au fost prilejuite de acele petiţii şi rapoarte.
4. Comitetul roagă pe Secretarul general al Organizaţiei NaţiunilorUnite să-i pună la
dispoziţie orice informaţie, avînd legătură cu obiectivele prezentei Convenţii de care acesta
dispune, cu privire la teritoriile menţionate la paragraful 2, alineatul a) al prezentului
articol.

Articolul 16
Dispoziţiile prezentei Convenţii privind măsurile ce urmează a fi luate pentru a rezolva un
diferend sau pentru a lichida o plîngere se aplică fără prejudiciul celorlalte proceduri de
soluţionare a diferendelor sau de lichidare a plîngerilor în materie de discriminare prevăzute
în instrumente constitutive ale Organizaţiei Naţiunilor Unite şi ale instituţiilor sale specializate
sau în convenţii adoptate de către aceste organizaţii şi nu împiedică statele părţi să recurgă la
alte proceduri pentru reglementarea unui diferend, în conformitate cu acordurile internaţionale
generale sau speciale care le leagă.

PARTEA A TREIA

Articolul 17
1. Prezenta Convenţie este deschisă spre semnare oricărui stat membru al Organizaţiei
Naţiunilor Unite sau membru al vreuneia dintre instituţiile sale specializate, oricărui stat parte
la Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, ca şi oricărui stat invitat de către Adunarea
generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite să devină parte la prezenta Convenţie.
2. Prezenta Convenţie este supusă ratificării, iar instrumentele de ratificare vor fi depuse la
Secretarul general al OrganizaţieiNaţiunilor Unite.

Articolul 18
1. Prezenta Convenţie va fi deschisă spre aderare oricărui stat menţionat la paragraful 1 al
articolului 17.
2. Aderarea se va face prin depunerea unui instrument de aderare la Secretarul general al
Naţiunilor Unite.

Articolul 19
1. Prezenta Convenţie va intra în vigoare în cea de-a treizecea zi de la data depunerii la
Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite a celui de-al douăzeci şi şaptelea instrument
de ratificare sau de aderare.
2. Pentru fiecare dintre statele care vor ratifica prezenta Convenţie sau vor adera la ea
după depunerea celui de-al douăzeci şi şaptelea instrument de ratificare sau de aderare,
Convenţia va intra în vigoare în cea de-a treizecea zi de la data depunerii de către acest stat a
instrumentului său de ratificare sau de aderare.

Articolul 20
1. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite va primi şi comunica tuturor statelor
membre care sunt sau care pot să devină părţi la prezenta Convenţie, textul rezervelor ce vor fi
făcute în momentul ratificării sau aderării. Orice stat care ridică obiecţii împotriva rezervei
va aviza Secretarul general în termen de nouăzeci de zile,începînd de la data comunicării
menţionate, că nu acceptă rezerva.
2. Nici o rezervă incompatibilă cu obiectul şi scopul prezentei Convenţii nu va fi autorizată
şi nici o altă rezervă care ar avea drept efect paralizarea funcţionării vreunuia dintre organele
163
create de Convenţie. O rezervă va fi considerată ca intrînd în categoriile definite mai sus,
dacă cel puţin două treimi din statele părţi la această Convenţie ridică obiecţii.
3. Rezervele pot fi retrase în orice moment printr-o notificare adresată Secretarului
general. Notificarea va avea efect la data primirii sale.

Articolul 21
Orice stat parte poate să denunţe prezenta Convenţie printr-o notificare adresată
Secretarului general al Organizaţiei Naţiunilor Unite. Denunţarea va produce efectul după un
an de la data la care Secretarul general va fi primit notificarea.

Articolul 22
Orice diferend între două sau mai multe state părţi privind interpretarea sau aplicarea
prezentei Convenţii, care nu va fi fost reglementat, pe cale de negocieri sau cu ajutorul
procedurilor prevăzute în mod expres de această Convenţie, va fi adus, la cererea oricărei
părţi, în diferend, în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie pentru a se pronunţa asupra lui, dacă
părţile în diferend nu au convenit asupra altui mod de soluţionare.

Articolul 23
1. Orice stat parte poate formula în orice moment o cerere de revizuire a prezentei
Convenţii printr-o notificare scrisă adresată Secretarului general.
2. Adunarea generală va hotărî asupra măsurilor de luat, dacă este cazul, în legătură cu
această cerere.

Articolul 24
Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite va informa toate statele menţionate la
paragraful 1 al articolului 17 din prezenta Convenţie:
a) asupra semnăturilor puse pe prezenta Convenţie şi asupra instrumentelor de ratificare
şi de aderare depuse în conformitate cu articolele 17 şi 18;
b) asupra datei la care prezenta Convenţie va intra în vigoare în conformitate cu articolul 19;
c) asupra comunicărilor şi declaraţiilor primite în conformitate cu articolele 14, 20 şi 23;
d) asupra denunţărilor notificate în conformitate cu articolul 21.

Articolul 25
1. Prezenta Convenţie, ale cărei texte în limbile chineză, engleză, franceză, rusă şi spaniolă
sunt în egală măsură valabile, va fi depusă la arhivele Organizaţiei Naţiunilor Unite.
2. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite va remite o copie certificată conformă
a prezentei Convenţii tuturor statelor aparţinînd vreuneia dintre categoriile menţionate la
paragraful 1 al articolului 17 al Convenţiei.
3. Drept care subscrişii, autorizaţi în modul cuvenit de guvernele respective, au semnat
prezenta Convenţie, care a fost deschisă spre semnare la New York, la şapte martie, una mie
nouă sute şaizeci şi şase.

164
 Pactul internaţional cu privire la drepturile
civile şi politice*

din 16.12.1966

Adoptat la 16 decembrie 1966 la New York

Adoptat şi deschis spre semnare de Adunarea generală a Naţiunilor Unite la 16
decembrie 1966. Intrat în vigoare la 23 martie 1967, cf. art.49, pentru dispoziţiile cu exepţia
celor de la art.41; la 28 martie pentru dispoziţiile de la art.41.
În vigoare pentru Republica Moldova din 26 aprilie 1993.

Notă: Ratificat prin Hot. Parl. nr.217-XII din 28.07.90

PREAMBUL

Statele părţi la prezentul Pact,

Considerînd că, în conformitate cu principiile enunţate în Carta Naţiunilor Unite,
recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor lor egale şi
inalienabile constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume,
Recunoscînd că aceste drepturi decurg din demnitatea inerentă persoanei umane,
Recunoscînd că, în conformitate cu Declaraţia universală adrepturilor omului,
idealul fiinţei umane libere, bucurîndu-se de libertăţile civile şi politice şi eliberată de teamă
şi de mizerie, nu poate fi realizată decît dacă se creează condiţii care să permit fiecăruia să
se bucure de drepturile sale civile şi politice, ca şi de drepturile sale economice, sociale sau
culturale,
Considerînd că, potrivit Cartei Naţiunilor Unite, statele au obligaţia de a promova
respectarea universală şi efectivă a drepturilor şi libertăţilor omului,
Luînd în considerare faptul că individul are îndatoriri faţă de semenii săi şi faţă de
colectivitatea căreia îi aparţine şi este dator a se strădui să promoveze şi să respecte drepturile
recunoscute în prezentul Pact,
Au convenit asupra următoarelor articole:

PARTEA ÎNTÎI

Articolul 1
1. Toate popoarele au dreptul de a dispune de ele însele. În virtutea acestui drept,
ele îşi determină liber statutul politic şi îşi asigură liber dezvoltarea economică, socială şi
culturală.
2. Pentru a-şi înfăptui scopurile, toate popoarele pot dispune liber de bogăţiile şi
resursele lor naturale, fără a aduce atingere obligaţiilor care decurg din cooperarea
economică internaţională, întemeiată pe principiul interesului reciproc, şi din dreptul
internaţional. În nici un caz un popor nu va putea fi lipsit de propriile mijloace de trai.
3. Statele părţi la prezentul Pact, inclusiv cele care au răspunderea administrării
de teritorii neautonome şi de teritorii sub tutelă, trebuie să înlesnească realizarea dreptului

165
popoarelor de a dispune de ele însele şi să respecte acest drept, în conformitate cu dispoziţiile
Cartei Naţiunilor Unite.

PARTEA A DOUA

Articolul 2
1. Statele părţi la prezentul Pact se angajează să respecte şi să garanteze tuturor
indivizilor care se găsesc pe teritoriul lor şi ţin de competenţa lor drepturile recunoscute în
prezentul Pact, fără nici o deosebire, în special de rasă, culoare, religie, opinie politică sau
orice altă opinie, origine naţională sau socială, avere, naştere sau întemeiată pe orice altă
împrejurare.
2. Statele părţi la prezentul Pact se angajează ca, potrivit cu procedura lor
constituţională şi cu dispoziţiile prezentului Pact, să adopte măsurile care să permită luarea
unor măsuri legislative sau de alt ordin, menite să traducă în viaţă drepturile recunoscute în
prezentul Pact care nu ar fi încă în vigoare.
3. Statele părţi la prezentul Pact se angajează:
a) să garanteze că orice persoană ale cărei drepturi sau libertăţi recunoscute în
prezentul Pact au fost violate va dispune de o cale de recurs efectivă, chiar atunci cînd
încălcarea a fost comisă de personae acţionînd în exerciţiul funcţiunilor lor oficiale;
b) să garanteze că autoritatea competentă, judiciară, administrative ori legislativă sau
orice altă autoritate competentă potrivit legislaţiei statului, va hotărî asupra drepturilor
persoanei care foloseşte calea de recurs şi să dezvolte posibilităţile de recurs jurisdicţional;
c) să garanteze că autorităţile competente vor da urmare oricărui recurs care a fost
recunoscut ca justificat.

Articolul 3
Statele părţi la prezentul Pact se angajează să asigure dreptul egal legal al bărbaţilor şi
al femeilor de a se bucura de toate drepturile civile şi politice enunţate în prezentul Pact.

Articolul 4
1. În cazul în care un pericol public excepţional ameninţă existent naţiunii şi este
proclamat printr-un act oficial, statele părţi la prezentul Pact pot ca, în limita strictă a
cerinţelor situaţiei, să ia măsuri derogatorii de la obligaţiile prevăzute în prezentul Pact, cu
condiţia ca aceste măsuri sa nu fie incompatibile cu celelalte obligaţii ce le revin potrivit
dreptului internaţional şi ca din ele să nu rezulte o discriminare întemeiată exclusiv pe rasă,
culoare, sex, limbă, religie sau origine socială.
2. Dispoziţia precedentă nu autorizează nici o derogare de la prevederile articolelor
6, 7, 8 (paragraful 1 şi 2), 11, 15, 16 şi 18.
3. Statele părţi la prezentul Pact care fac uz de dreptul de derogare trebuie ca
prin intermediul Secretarului general al Organizaţiei Naţiunilor Unite să semnaleze de
îndată celorlalte state părţi dispoziţiile de la care au derogat, precum şi motivele care au
provocat această derogare. O nouă comunicare va fi făcută, prin acelaşi intermediu, la data la
care ele au pus capăt derogărilor.

Articolul 5
166
 1. Nici o dispoziţie din prezentul Pact nu poate fi interpretată ca implicînd pentru un
stat, o grupare sau un individ vreun drept de a se deda la o activitate sau de a săvîrşi un act
urmărind suprimarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute în prezentul Pact ori limitary ale lor
mai ample decît cele prevăzute în Pact.
2. Nu se poate admite nici o restricţie sau derogare de la drepturile fundamentale
ale omului recunoscute sau în vigoare în orice stat parte la prezentul Pact în aplicarea legii,
a convenţiilor, regulamentelor sau cutumelor, sub pretextul că prezentul Pact nu recunoaşte
aceste drepturi sau le recunoaşte într-o măsură mai mică.

PARTEA A TREIA

Articolul 6
1. Dreptul la viaţă este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin
lege. Nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar.
2. În ţările în care pedeapsa cu moartea nu a fost abolită, o sentinţă de condamnare
la moarte nu va putea fi pronunţată decît pentru crimele cele mai grave, în conformitate cu
legislaţia în vigoare în momentul în care crima a fost comisă, legislaţie care nu trebuie să fie în
contradicţie cu dispoziţiile prezentului Pact şi nici cu cele ale Convenţiei pentru prevenirea şi
reprimarea crimei de genocid. Această pedeapsă nu poate fi aplicată decît în virtutea unei
hotărîri definitive pronunţată de un tribunal competent.
3. Cînd privarea de viaţă constituie crimă de genocid, se înţelege că nici o dispoziţie
din prezentul articol nu autorizează un stat parte la prezentul Pact să deroge în vreun fel de la o
obligaţie asumată în virtutea dispoziţiilor Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea crimei de
genocid.
4. Orice condamnat la moarte are dreptul de a solicita graţierea sau comutarea pedepsei.
Amnistia, graţierea sau comutarea pedepsei cu moartea pot fi acordate în toate cazurile.
5. O sentinţă de condamnare la moarte nu poate fi pronunţată pentru crime comise de
persone sub vîrsta de 18 ani şi nu poate fi executată împotriva unor femei gravide.
6. Nici o dispoziţie din prezentul articol nu poate fi invocată pentru a se întîrzia sau
a se împiedica abolirea pedepsei capitale de către un stat parte la prezentul Pact.

Articolul 7
Nimeni nu va fi supus torturii şi nici unor pedepse sau tratamente crude, inumane sau
degradante. În special, este interzis ca o persoană să fie supusă, fără consimţămîntul său, unei
experienţe medicale sau ştiinţifice.

Articolul 8
1. Nimeni nu va fi ţinut în sclavie; sclavia şi comerţul cu sclavi, sub toate formele, sunt
interzise.
2. Nimeni nu va putea fi ţinut în servitute.
3. a) Nimeni nu va putea fi constrîns să execute o muncă forţată sau obligatorie;
b) alineatul a) al prezentului paragraf nu poate fi interpretat ca interzicînd, în ţările în
care anumite crime pot fi pedepsite cu detenţiunea însoţită de munci forţate, executarea unei
pedepse de muncă forţată, pronunţată de un tribunal competent;
c) nu se consideră "muncă forţată sau obligatorie" în sensul prezentului paragraf:

167
 (i) orice muncă sau serviciu, neindicate în alineatul b), cerute în mod normal unui
individ deţinut în virtutea unei decizii legale a justiţiei sau eliberat condiţionat în urma unei
asemenea decizii;
(ii) orice serviciu cu caracter militar şi, în ţările în care obiecţia de conştiinţă este
admisă, orice serviciu naţional cerut în virtutea legii acelora care fac obiecţii pentru motive de
conştiinţă;
(iii) orice serviciu cerut în cazurile de forţă majoră sau de sinistre care ameninţă
viaţa sau bunăstarea comunităţii;
(iv) orice muncă sau orice serviciu care face parte din obligaţiile cetăţeneşti normale.

Articolul 9
1. Orice individ are dreptul la libertatea şi la securitatea persoanei sale. Nimeni nu
poate fi arestat sau deţinut în mod arbitrar. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa decît pentru
motive legale şi în conformitate cu procedura prevăzută de lege.
2. Orice individ arestat va fi informat, în momentul arestării sale, despre motivele
acestei arestări şi va fi înştiinţat, în cel mai scurt timp, de orice învinuiri care i se aduc.
3. Orice individ arestat sau deţinut pentru comiterea unei infracţiuni penale va fi
adus, în termenul cel mai scurt, în faţa unui judecător sau a unei alte autorităţi împuternicite prin
lege să exercite funcţiuni judiciare şi va trebui să fie judecat într-un interval rezonabil sau să
fie eliberat. Detenţiunea persoanelor care urmează a fi trimise în judecată nu trebuie să
constituie regulă, dar punerea în libertate poate fi subordonată unor garanţii asigurînd
înfăţişarea lor la şedinţele de judecată, pentru toate celelalte acte de procedură şi, daca este
cazul, pentru executarea hotărîrii.
4. Oricine a fost privat de libertate prin arestare sau detenţiune are dreptul de a
introduce o plîngere în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să hotărască neîntîrziat asupra
legalităţii detenţiunii sale şi să ordone eliberarea sa, dacă detenţiunea este ilegală.
5. Orice individ care a fost victima unei arestări sau detenţiuni ilegale are drept la o
despăgubire.

Articolul 10
1. Orice persoană privată de libertate va fi tratată cu umanitate şi cu respectarea
demnităţii inerente persoanei umane.
2. a) Persoanele aflate în prevenţie vor fi, în afară de circumstanţe excepţionale,
separate de condamnaţi şi vor fi supuse unui regim distinct, potrivit condiţiei lor de persoane
necondamnate.
b) Tinerii aflaţi în prevenţie vor fi separaţi de adulţi şi se va hotărî în legătură cu cazul
lor cît mai repede cu putinţă.
3. Regimul penitenciar va cuprinde un tratament al condamnaţilor avînd drept scop
esenţial îndreptarea lor şi reclasarea lor socială. Tinerii delincvenţi vor fi separaţi de adulţi şi
supuşi unui regim potrivit vîrstei şi statutului lor legal.

Articolul 11
Nimeni nu poate fi întemniţat pentru singurul motiv că nu este în măsură să execute o
obligaţie contractuală.

168
 Articolul 12
1. Orice persoană care se află în mod legal pe teritoriul unui stat are acolo dreptul de a
circula liber şi de a-şi alege liber reşedinţa.
2. Orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusive propria sa ţară.
3. Drepturile sus-menţionate nu pot face obiectul unor restricţii decît dacă acestea
sunt prevăzute prin lege, necesare pentru a ocroti securitatea naţională, ordinea publică,
sănătatea şi moralitatea publică sau drepturile şi libertăţile altora şi sunt compatibile cu
celelalte drepturi recunoscute în prezentul Pact.
4. Nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de dreptul de a intra în ţară.

Articolul 13
Un străin care se află în mod legal pe teritoriul unui stat parte la prezentul Pact nu
poate fi expulzat decît în executarea unei decizii luate în conformitate cu legea şi, dacă raţiuni
imperioase de securitate naţională nu se opun, trebuie să aibă posibilitatea de a prezenta
considerentele care pledează împotriva expulzării sale şi de a obţine examinarea cazului său de
către autoritatea competentă, ori de cîte una sau mai multe persoane special desemnate de
numita autoritate, fiind reprezentat în acest scop.

Articolul 14
1. Toţi oamenii sunt egali în faţa tribunalelor şi curţilor de justiţie. Orice persoană
are dreptul ca litigiul în care se află să fie examinat în mod echitabil şi public de către un
tribunal competent, independent şi imparţial, stabilit prin lege, care să decidă asupra
contestărilor privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil. Şedinţa de judecată poate fi
declarată secretă în totalitate sau pentru
o parte a desfăşurării ei, fie în interesul bunelor moravuri, al ordinii publice sau al
securităţii naţionale într-o societate democratică, fie dacă interesele vieţii particulare ale părţilor
în cauză o cer, fie în măsura în care tribunalul ar socoti acest lucru ca absolut necesar, cînd
datorită circumstanţelor speciale ale cauzei, publicitatea ar dăuna intereselor justiţiei; cu toate
acestea, pronunţarea oricărei hotărîri în materie penală sau civilă va fi publică, afară de
cazurile cînd interesul minorilor cere să se procedeze altfel sau cînd procesul se referă la
diferende matrimoniale ori la tutela copiilor.
2. Orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni penale este prezumată a fi
nevinovată cît timp culpabilitatea sa nu a fost stabilită în mod legal.
3. Orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni penale are dreptul, în condiţii
de deplină egalitate, la cel puţin următoarele garanţii:
a) să fie informată în cel mai scurt termen, într-o limbă pe care o înţelege, şi în mod
detaliat despre natura şi motivele acuzaţiei ce i se aduce;
b) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătiriiapărării sale şi să
comunice cu apărătorul pe care şi-l alege;
c) să fie judecată fără o întîrziere excesivă;
d) să fie prezentă la proces şi să se apere ea însăşi sau să aibă asistenţa unui apărător
ales de ea; dacă nu are apărător, să fie informată despre dreptul de a-l avea şi, ori de cîte
ori interesul justiţiei o cere, să i se atribuie un apărător din oficiu, fără plată dacă ea nu are
mijloace pentru a-l remunera;

169
 e) să interogheze sau să facă a fi interogaţi martorii acuzării şi să obţină înfăţişarea şi
interogarea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării;
f) să beneficieze de asistenţa gratuită a unui interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte
limba folosită la şedinţa de judecată;
g) să nu fie silită să mărturisească împotriva ei însăşi sau să se recunoască vinovată.
4. Procedura aplicabilă tinerilor va ţine seama de vîrsta lor şi de interesul reeducării lor.
5. Orice persoană declarată vinovată de o infracţiune are dreptul de a obţine examinarea
de către o instanţă superioară, în conformitate cu legea, a declarării vinovăţiei şi a condamnării
sale.
6. Cînd o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau se acordă graţierea
deoarece un fapt nou sau nou-descoperit dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, persoana
care a suferit o pedeapsă în urma acestei condamnări va primi o indemnizaţie în
conformitate cu legea, afară de cazul cînd s-a dovedit că nedescoperirea în timp util a faptului
necunoscut îi este imputabilă ei, în întregime sau în parte.
7. Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit din pricina unei infracţiuni pentru care
a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărîre definitivă în conformitate cu legea şi cu
procedura penală a fiecărei ţari.

Articolul 15
1. Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care nu constituiau un act
delictuos, potrivit dreptului naţional sau internaţional, în momentul în care au fost săvîrşite.
De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai severă decît aceea care era aplicabilă în
momentul comiterii infracţiunii. Dacă ulterior comiterii infracţiunii, legea prevede aplicarea
unei pedepse mai uşoare, delincventul trebuie să beneficieze de aceasta.
2. Nimic din prezentul articol nu se opune judecării sau condamnării oricărui individ
din pricina unor acţiuni sau omisiuni care atunci cînd au fost săvîrşite erau considerate ca
fapte criminale, potrivit principiilor generale de drept recunoscute de toate naţiunile.

Articolul 16
Orice om are dreptul de a i se recunoaşte pretutindeni personalitatea juridică.

Articolul 17
1. Nimeni nu va putea fi supus vreunor imixtiuni arbitrare sau ilegale în viaţa
particulară, în familia, domiciliul sau corespondenţa sa, nici la atingeri ilegale aduse onoarei şi
reputaţiei sale.
2. Orice persoană are drept la protecţia legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau
atingeri.

Articolul 18
1. Orice persoană are drept la libertatea gîndirii, conştiinţei şi religiei; acest drept
implică libertatea de a avea sau de a adopta o religie sau o convingere la alegerea sa, precum şi
libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea, individual sau în comun, atît în public cît
şi în particular prin cult şi îndeplinirea riturilor, prin practici şi prin învăţămînt.
2. Nimeni nu va fi supus vreunei constrîngeri putînd aduce atingere libertăţii sale de a
avea sau de a adopta o religie sau o convingere la alegerea sa.

170
 3. Libertatea manifestării religiei sau convingerilor nu poate fi supusă decît
restricţiilor prevăzute de lege şi necesare pentru ocrotirea securităţii, ordinii şi sănătăţii
publice sau a moralei sau a libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale altora.
4. Statele părţi la prezentul Pact se angajează să respecte libertatea părinţilor şi,
atunci cînd este cazul, a tutorilor legali, de a asigura educaţia religioasă şi morală a copiilor lor,
in conformitate cu propriile lor convingeri.

Articolul 19
1. Nimeni nu trebuie să aibă ceva de suferit din pricina opiniilor sale.
2. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare; acest drept cuprinde
libertatea de a căuta, de a primi şi de a răspîndi informaţii şi idei de orice fel, fără a se ţine
seama de frontiere, sub
formă orală, scrisă, tipărită ori artistică, sau prin orice alt mijloc, la alegerea sa.
3. Exercitarea libertăţilor prevăzute la paragraful 2 al prezentului articol comportă
îndatoriri şi răspunderi speciale.
În consecinţă, ea poate fi supusă anumitor limitări care trebuie însă stabilite în mod
expres prin lege şi care sunt necesare:
a) respectării drepturilor sau reputaţiei altora;
b) apărării securităţii naţionale, ordinii publice, sănătăţii sau moralităţii publice.

Articolul 20
1. Orice propagandă în favoarea războiului este interzisă prin lege.
2. Orice îndemn la ură naţională, rasială sau religioasă care constituie o incitare la
discriminare, la ostilitate sau la violenţă este interzisă prin lege.

Articolul 21
Dreptul de întrunire paşnică este recunoscut. Exercitarea acestui drept nu poate fi
supusă decît restricţiilor, conforme cu legea şi necesare într-o societate democratică, în
interesul securităţii naţionale, al securităţii publice, al ordinii publice ori pentru a ocroti
sănătatea sau moralitatea publică sau drepturile şi libertăţile altora.

Articolul 22
1. Orice persoană are dreptul de a se asocia în mod liber cu altele, inclusiv dreptul de a
constitui sindicate şi de a adera la ele, pentru ocrotirea intereselor sale.
2. Exercitarea acestui drept nu poate fi supusă decît restricţiilor prevăzute de lege şi care
sunt necesare într-o societate democratică, în interesul securităţii naţionale, al securităţii
publice, al ordinii publice ori pentru a ocroti sănătatea sau moralitatea publică sau
drepturile şi libertăţile altora. Prezentul articol nu se opune ca exercitarea acestui drept de
către membrii forţelor armate şi ai poliţiei să fie supusă unor restricţii legale.
3. Nici o dispoziţie din prezentul articol nu permite statelor părţi la Convenţia din 1948
a Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind libertatea sindicală şi ocrotirea dreptului
sindical să ia măsuri legislative aducînd atingere - sau să aplice legea într-un mod care să
aducă atingere - garanţiilor prevăzute în acea Convenţie.

Articolul 23
171
 1. Familia este elementul natural şi fundamental al societăţii şi are drept la ocrotire din
partea societăţii şi a statului.
2. Dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie este recunoscut bărbatului şi
femeii, începînd de la vîrsta nubilă.
3. Nici o căsătorie nu va putea fi încheiată fără consimţămîntul liber şi deplin al
viitorilor soţi.
4. Statele părţi la prezentul Pact vor lua măsurile potrivite pentru a asigura egalitatea în
drepturi şi răspunderi a soţilor în privinţa căsătoriei, în timpul căsătoriei şi atunci cînd ea se
desface. În cazul desfacerii, se vor lua măsuri pentru a se asigura copiilor ocrotirea necesară.

Articolul 24
1. Orice copil, fără nici o discriminare întemeiată pe rasă, culoare, sex, limbă,
religie, origine naţională sau socială, avere sau naştere, are dreptul din partea familiei sale, a
societăţii şi a statului la măsurile de ocrotire pe care le cere condiţia de minor.
2. Orice copil trebuie să fie înregistrat după naştere şi să aibă un nume.
3. Orice copil are dreptul de a dobîndi o cetăţenie.

Articolul 25
Orice cetăţean are dreptul şi posibilitatea, fără nici una din discriminările la care se
referă articolul 2 şi fără restricţii nerezonabile:
a) de a lua parte la conducerea treburilor publice, fie direct, fie prin intermediul unor
reprezentanţi liber aleşi;
b) de a alege şi de a fi ales, în cadrul unor alegeri periodice, oneste, cu sufragiu
universal şi egal şi cu scrutin secret, asigurînd exprimarea liberă a voinţei alegătorilor;
c) de a avea acces, în condiţii generale de egalitate, la funcţiunile publice din ţara
sa.

Articolul 26
Toate persoanele sunt egale în faţa legii şi au, fără discriminare, dreptul la o ocrotire
egală din artea legii.
În această privinţă legea trebuie să interzică orice discriminare şi să garanteze tuturor
persoanelor o ocrotire egală şi eficace contra oricărei discriminări, în special de rasă, culoare,
sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine naţională sau socială, avere,
naştere sau întemeiată pe orice altă împrejurare.

Articolul 27
În statele în care există minorităţi etnice, religioase sau lingvistice, persoanele
aparţinînd acestor minorităţi nu pot fi lipsite de dreptul de a avea, în comun cu ceilalţi membri ai
grupului lor, viaţa lor culturală, de a profesa şi practica propria lor religie sau de a folosi
propria lor limbă.

PARTEA A PATRA

Articolul 28

172
 1. Se instituie un Comitet al drepturilor omului (denumit în continuare, în prezentul
Pact, Comitetul). Acest Comitet este compus din optsprezece membri şi are funcţiile stabilite în
cele de mai jos.
2. Comitetul este compus din resortisanţi ai statelor părţi la prezentul Pact, care
trebuie să fie personalităţi de înaltă moralitate şi avînd o competenţă recunoscută în domeniul
drepturilor omului. Se va ţine seama de interesul pe care îl prezintă participarea la lucrările
Comitetului a cîtorva persoane avînd o experienţă juridică.
3. Membrii Comitetului sunt aleşi şi exercită această funcţie cu titlu individual.

Articolul 29
1. Membrii Comitetului sunt aleşi prin vot secret, dintr-o listă de candidaţi care
întrunesc condiţiile prevăzute în articolul 28, propuşi în acest scop de către statele părţi la
prezentul Pact.
2. Fiecare stat parte la prezentul Pact poate să propună cel mult doi candidaţi. Aceşti
doi candidaţi trebuie să fie resortisanţi ai statului care îi propune.
3. Candidatura aceleiaşi persoane poate fi propusă pentru o nouă alegere.

Articolul 30
1. Prima alegere va avea loc în cel mult şase luni de la data intrării în vigoare a
prezentului Pact.
2. Cu cel puţin patru luni înainte de orice alegere în Comitet, alta decît o alegere
pentru completarea unui loc declarat vacant în conformitate cu articolul 34, Secretarul
general al Organizaţiei Naţiunilor Unite invită în scris statele părţi la prezentul Pact să
desemneze, în termen de trei luni, candidaţii pe care îi propun ca membri ai Comitetului.
3. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite întocmeşte o listă alfabetică a
tuturor candidaţilor astfel propuşi şi o comunică statelor părţi la prezentul Pact cel mai tîrziu
cu o lună înainte de fiecare alegere.
4. Membrii Comitetului sunt aleşi în cursul unei reuniuni a statelor părţi la prezentul
Pact, convocată de Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite la sediul Organizaţiei.
La această reuniune, unde cvorumul este constituit de două treimi din statele părţi la prezentul
Pact, sunt aleşi ca membri ai Comitetului candidaţii care obţin cel mai mare număr de voturi
şi majoritatea absolută a voturilor reprezentanţilor statelor părţi prezenţi şi votanţi.

Articolul 31
1. Comitetul nu poate să cuprindă mai mult de un resortisant al aceluiaşi stat.
2. Pentru alegerile în Comitet se va ţine seama de o repartiţie geografică echitabilă
şi de reprezentarea diferitelor forme de civilizaţie, precum şi a principalelor sisteme juridice.

Articolul 32
1. Membrii Comitetului sunt aleşi pe patru ani. Ei sunt reeligibili dacă li se propune din
nou candidatura. Cu toate acestea, mandatul a nouă membri aleşi la prima alegere ia sfîrşit
după doi ani; imediat după prima alegere, numele acestor nouă membri va fi tras la sorţi de
către preşedintele reuniunii la care se referă paragraful 4 al articolului 30.
2. La expirarea mandatului, alegerile au loc în conformitate cu dispoziţiile articolelor
precedente din această parte a Pactului.

173
 Articolul 33
1. Dacă după părerea unanimă a celorlalţi membri, un membru al Comitetului a
încetat a-şi îndeplini funcţiile pentru orice cauză alta decît o absenţă cu caracter temporar,
preşedintele Comitetului informează despre aceasta pe Secretarul general al Organizaţiei
Naţiunilor Unite, care declară atunci vacant locul pe care îl ocupă membrul menţionat.
2. În caz de deces sau de demisie a unui membru al Comitetului, preşedintele
informează despre aceasta pe Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite, care
declară locul vacant cu începere de la data decesului sau de la data cînd operează demisia.

Articolul 34
1. Cînd un loc a fost declarat vacant în conformitate cu articolul 33, dacă mandatul
membrului care trebuie înlocuit nu expiră în cele şase luni următoare datei la care a fost
declarată vacanţa, Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite înştiinţează despre
aceasta statele părţi la prezentul Pact, care pot, în termen de două luni, să desemneze candidaţi
în conformitate cu dispoziţiile articolului 29, în vederea completării locului vacant.
2. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite întocmeşte o listă alfabetică a
candidaţilor astfel propuşi şi o comunică statelor părţi la prezentul Pact. Alegerea în vederea
completării locului vacant va avea apoi loc în conformitate cu dispoziţiile pertinente din această
parte a Pactului.
3. Orice membru al Comitetului ales pentru completarea unui loc declarat vacant, în
conformitate cu articolul 33, face parte din Comitet pînă la data expirării normale a mandatului
membrului al cărui loc a devenit vacant în Comitet, în conformitate cu dispoziţiile articolului
menţionat.

Articolul 35
Membrii Comitetului primesc, cu aprobarea Adunării Generale a Naţiunilor Unite,
remuneraţii prelevate din fondurile Organizaţiei Naţiunilor Unite în condiţii stabilite de
Adunarea generală, luîndu-se în considerare importanţa funcţiilor Comitetului.

Articolul 36
Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite pune la dispoziţia Comitetului
personalul şi mijloacele necesare pentru a îndeplini în mod eficient funcţiile care îi sunt
încredinţate în
virtutea prezentului Pact.

Articolul 37
1. Secretatul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite convoacă membrii Comitetului,
pentru prima reuniune, la sediul Organizaţiei.
2. După prima sa reuniune, Comitetul se va întruni cu orice prilej prevăzut prin
regulamentul său interior.
3. Reuniunile Comitetului au loc, în mod obişnuit, la sediul Organizaţiei Naţiunilor
Unite sau la Oficiul Naţiunilor Unite de la Geneva.

Articolul 38
174
 Înainte de a intra în funcţie, orice membru al Comitetului trebuie să-şi ia, în şedinţă
publică, angajamentul solemn că îşi va îndeplini funcţia cu deplină imparţialitate şi
conştiinciozitate.

Articolul 39
1. Comitetul îşi alege un birou pe o perioadă de doi ani. Membrii biroului sunt
reeligibili.
2. Comitetul stabileşte el însuşi regulamentul său interior; acesta trebuie să cuprindă
însă, între altele, următoarele dispoziţii:
a) cvorumul este de doisprezece membri;
b) deciziile Comitetului se iau cu majoritatea membrilor prezenţi.

Articolul 40
1. Statele părţi la prezentul Pact se angajează să prezinte rapoarte asupra măsurilor pe
care le-au adoptat şi care transpun în viaţă drepturile recunoscute în prezentul Pact, precum şi
asupra progreselor realizate în folosinţa acestor drepturi:
a) în termen de un an de la intrarea în vigoare a prezentului Pact, pentru fiecare stat
parte interesat, în ceea ce îl priveşte;
b) după aceea, de fiecare dată cînd Comitetul i-o va cere.
2. Toate rapoartele vor fi adresate Secretarului general al Organizaţiei Naţiunilor
Unite care le va transmite spre examinare Comitetului. Rapoartele vor trebui să indice, dacă
va fi cazul, factorii şi dificultăţile care afectează punerea în aplicare a dispoziţiilor prezentului
Pact.
3. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite poate, după consultări cu
Comitetul, să transmită instituţiilor specializate interesate copia oricăror părţi din rapoarte
care pot avea legătură cu sfera lor de competenţă.
4. Comitetul studiază rapoartele prezentate de statele părţi la prezentul Pact. El
înaintează statelor părţi propriile sale rapoarte, precum şi orice observaţii generale pe care le
socoteşte potrivite. Comitetul poate, de asemenea, să transmită Consiliului Economic şi
Social aceste observaţii, însoţite de copii ale rapoartelor pe care le-a primit de la statele părţi la
prezentul Pact.
5. Statele părţi la prezentul Pact pot să prezinte Comitetului comentarii cu privire
la orice observaţie făcută în virtutea paragrafului 4 al prezentului articol.

Articolul 41
1. Orice stat parte la prezentul Pact poate, în virtutea prezentului articol, să declare în
orice moment că recunoaşte Comitetului competenţa de a primi şi examina comunicări în care
un stat poate pretinde că un alt stat parte nu-şi îndeplineşte obligaţiile ce decurg din prezentul
Pact. Comunicările prezentate în virtutea prezentului articol nu pot fi primite şi examinate decît
dacă ele emană de la un stat parte care a făcut o declaraţie prin care recunoaşte, în ceea ce îl
priveşte,
competenţa Comitetului. Comitetul nu va primi nici o comunicare privitoare la un
stat parte care nu a făcut o asemenea declaraţie. Comunicărilor primite în conformitate cu
prezentul articol li se aplică următoarea procedură:

175
 a) Dacă un stat parte la prezentul Pact socoteşte că un alt stat, de asemenea parte la
Pact, nu aplică dispoziţiile Pactului, el poate, printr-o comunicare scrisă, să atragă atenţia
acelui stat asupra chestiunii. În termen de trei luni de la primirea comunicării, statul destinatar
va furniza statului care a adresat comunicarea explicaţii sau orice alte declaraţii scrise lămurind
chestiunea, care vor trebui să cuprindă, pe cît este posibil şi util, indicaţii asupra regulilor sale
de procedură şi asupra căilor de recurs fie folosite deja, fie pendinte, fie deschise încă.
b) Dacă în termen de şase luni de la primirea comunicării originale de către statul
destinatar chestiunea nu a fost soluţionată spre satisfacerea celor două state părţi interesate,
şi unul şi altul vor avea dreptul de a o supune Comitetului, adresînd cîte o notificare
Comitetului şi celuilalt stat interesat.
c) Comitetul nu poate lua în examinare o cauză care îi este supusă decît după ce s-a
asigurat că toate căile interne de recurs disponibile au fost utilizate şi epuizate, în conformitate
cu principiile de drept internaţional unanim recunoscute. Această regulă nu se aplică însă în
cazurile în care procedurile de recurs depăşesc termenele rezonabile.
d) Şedinţele în care Comitetul examinează comunicările prevăzute în prezentul articol
sunt secrete.
e) Sub rezerva dispoziţiilor alineatului c), Comitetul îşi va oferi bunele oficii statelor
părţi interesate, spre a se ajunge la o soluţionare amiabilă a chestiunii, întemeiată pe
respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, aşa cum le recunoaşte prezentul
Pact.
f) În orice cauză care îi este supusă, Comitetul poate cere statelor părţi interesate, la care
se referă alineatul b), să-i furnizeze orice informaţie pertinentă.
g) Statele părţi interesate la care se referă alineatul b) au dreptul de a fi reprezentate
cu prilejul examinării problemei de către Comitet şi de a prezenta observaţii orale sau scrise,
ori în ambele forme.
h) În termen de douăsprezece luni din ziua cînd a primit notificarea la care se referă
alineatul b), Comitetul trebuie sa prezinte un raport.
i) Dacă s-a putut găsi o soluţie în conformitate cu dispoziţiile alineatului a),
Comitetul se mărgineşte, în raportul său, la o scurtă expunere a faptelor şi a soluţiei survenite;
ii) Daca nu s-a putut găsi o soluţie în conformitate cu dispoziţiile alineatului e),
Comitetul se mărgineşte în raportul său la o scurtă expunere a faptelor; textul observaţiilor
scrise şi procesul-verbal al observaţiilor orale prezentate de statele părţi interesate vor fi
alăturate raportului.
Raportul pentru fiecare cauză va fi comunicat statelor părţi interesate.
2. Dispoziţiile prezentului articol vor intra în vigoare cînd zece părţi la prezentul Pact
vor fi făcut declaraţia prevăzută la paragraful 1 din prezentul articol. Declaraţia menţionată va fi
depusă de către statul parte Secretarului general al Organizaţiei Naţiunilor Unite, care o va
transmite în copie celorlalte state părţi. O declaraţie poate fi retrasă oricînd printr-o notificare
adresată Secretarului general. Această retragere nu va aduce atingere examinării oricărei
chestiuni care face obiectul unei comunicări deja transmise în virtutea prezentului articol;
nici o altă comunicare a unui stat parte nu va fi însă primită după ce Secretarul general va
primi notificarea de retragere a declaraţiei, decît dacă statul parte interesat va fi făcut o nouă
declaraţie.

Articolul 42
176
 1. a) Dacă o chestiune supusă Comitetului în conformitate cu articolul 41 nu a
fost soluţionată spre satisfacţia statelor părţi interesate, Comitetul poate, cu asentimentul
prealabil al acestora, să desemneze o Comisie de conciliere ad-hoc (denumită în continuare
Comisia). Comisia îşi oferă bunele oficii statelor părţi interesate spre a se ajunge la o soluţie
amiabilă a chestiunii, întemeiată pe respectarea prezentului Pact.
b) Comisia se compune din cinci membri numiţi cu acordul statelor părţi interesate.
Dacă ele nu ajung în termen de trei luni la o înţelegere asupra compunerii Comisiei în
întregime sau în parte, membrii Comisiei în privinţa cărora nu s-a realizat acordul vor fi aleşi
dintre membrii Comitetului, cu o majoritate de două treimi din membrii Comitetului.
2. Membrii Comisiei îşi exercită funcţiile cu titlu individual. Ei nu trebuie să fie
resortisanţi nici ai statelor părţi interesate, nici ai unui stat care nu este parte la prezentul Pact şi
nici ai unui stat
parte care nu a făcut declaraţia prevăzută de articolul 41.
3. Comisia îşi alege preşedintele şi îşi adoptă regulamentul interior.
4. Comisia îşi ţine şedinţele în mod normal la sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite sau
la Oficiul Naţiunilor Unite de la Geneva. Cu toate acestea, ea se poate întruni în orice alt loc
potrivit, pe care Comisia îl poate stabili consultîndu-se cu Secretarul general al Organizaţiei
Naţiunilor Unite şi cu statele părţi interesate.
5. Secretariatul prevăzut în articolul 36 îşi va oferi serviciile comisiilor desemnate în
virtutea prezentului articol.
6. Informaţiile obţinute şi examinate de Comitet sunt puse la dispoziţia Comisiei,
iar Comisia poate să ceară statelor părţi interesate să-i furnizeze orice informaţii
complementare pertinente.
7. După ce a examinat chestiunea sub toate aspectele, dar în orice caz într-un termen
maxim de douăsprezece luni de cînd a fost sesizată, Comisia supune un raport preşedintelui
Comitetului, care îl va comunica statelor părţi interesate:
a) dacă Comisia nu poate să termine examinarea chestiunii în douăsprezece luni,
ea se mărgineşte să arate pe scurt în raportul său stadiul în care se află examinarea chestiunii;
b) dacă s-a ajuns la o soluţionare amiabilă a chestiunii, întemeiată pe respectarea
drepturilor omului recunoscute în prezentul Pact, Comisia se mărgineşte să arate pe scurt, în
raportul său, faptele şi soluţia la care s-a ajuns.
c) dacă nu s-a ajuns la o soluţionare în sensul alineatului b), în raportul Comisiei vor
figura concluziile sale cu privire la toate aspectele de fapt ale chestiunii dezbătute de statele
părţi interesate, precum şi constatările sale cu privire la posibilităţile de soluţionare amiabilă a
cauzei; raportul va cuprinde, de asemenea, observaţiile scrise şi un proces-verbal al
observaţiilor orale prezentate de statele părţi interesate;
d) dacă raportul Comisiei este înaintat în conformitate cu alineatul c), statele părţi
interesate vor înştiinţa pe preşedintele Comitetului, în termen de trei luni de la primirea
raportului, dacă acceptă sau nu cele formulate de raportul Comisiei.
8. Dispoziţiile precedentului articol nu aduc atingere atribuţiilor Comitetului prevăzute
în articolul 41.
9. Toate cheltuielile membrilor Comisiei se repartizează în mod egal între statele părţi
interesate, pe baza unui calcul estimativ stabilit de Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor
Unite.

177
 10. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite este împuternicit ca, dacă
este nevoie, să plătească cheltuielile membrilor Comisiei înainte ca rambursările să fi fost
efectuate de statele părţi interesate, în conformitate cu paragraful 9 al prezentului articol.

Articolul 43
Membrii Comitetului şi membrii Comisiilor de conciliere ad-hoc care ar putea fi
desemnaţi în conformitate cu articolul 42 au drept la înlesnirile, privilegiile şi imunităţile
recunoscute experţilor în misiune ai Organizaţiei Naţiunilor Unite, aşa cum sunt ele enunţate
în secţiunile pertinente ale Convenţiei cu privire la privilegiile şi imunităţile Naţiunilor Unite.

Articolul 44
Dispoziţiile de punere în practică a prezentului Pact se aplică fără a aduce atingere
procedurilor instituite în materie de drepturi ale omului în virtutea, sau potrivit
instrumentelor constitutive şi convenţiilor Organizaţiei Naţiunilor Unite şi instituţiilor
specializate şi nu împiedică statele părţi de a recurge la alte proceduri pentru soluţionarea
unui diferend în conformitate cu acordurile international generale sau speciale care le leagă.

Articolul 45
Comitetul supune în fiecare an Adunării Generale a Naţiunilor Unite, prin intermediul
Consiliului Economic şi Social, un raport asupra lucrărilor sale.

PARTEA A CINCEA

Articolul 46
Nici o dispoziţie din prezentul Pact nu trebuie interpretată ca aducînd atingere
dispoziţiilor Cartei Naţiunilor Unite şi celor ale constituţiilor instituţiilor specializate care
definesc răspunderile diverselor organe ale Organizaţiei Naţiunilor Unite şi ale instituţiilor
specializate cu privire la chestiunile prevăzute în prezentul Pact.

Articolul 47
Nici o dispoziţie din prezentul Pact nu va fi interpretată ca aducînd atingere
dreptului inerent al tuturor popoarelor de a beneficia şi de a se folosi pe deplin şi în mod liber
de bogăţiile şi resursele lor naturale.

PARTEA A ŞASEA

Articolul 48
1. Prezentul Pact este deschis spre semnare oricărui stat membru al Organizaţiei
Naţiunilor Unite sau membru al uneia dintre instituţiile sale specializate, oricărui stat parte la
statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, precum şi oricărui alt stat invitat de Adunarea generală
a Naţiunilor Unite să devină parte la prezentul Pact.
2. Prezentul Pact este supus ratificării, iar instrumentele de ratificare vor fi depuse
la Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite.
3. Prezentul Pact va fi deschis spre aderare oricărui stat la care se referă paragraful 1
din prezentul articol.

178
 4. Aderarea se va face prin depunerea la Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor
Unite a unui instrument de aderare.
5. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite informează toate statele care au
semnat prezentul pact sau care au aderat la el despre depunerea fiecărui instrument de ratificare
sau de aderare.

Articolul 49
1. Prezentul Pact va intra în vigoare la trei luni de la data depunerii la Secretarul
general al Organizaţiei Naţiunilor Unite a celui de al treizeci şi cincilea instrument de ratificare
sau aderare.
2. Pentru fiecare dintre statele care vor ratifica prezentul Pact sau vor adera la el
după depunerea celui de al treizeci şi cincilea instrument de ratificare sau de aderare, pactul va
intra în vigoare la trei luni de la data depunerii de către acest stat a instrumentului său de
ratificare sau de aderare.

Articolul 50
Dispoziţiile prezentului Pact se aplică fără nici o limitare sau excepţie tuturor
unităţilor constitutive ale statelor federative.

Articolul 51
1. Orice stat parte la prezentul Pact poate să propună un amendament şi să-i depună
textul la Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite. Secretarul general va transmite
apoi toate proiectele de amendament statelor părţi la prezentul Pact, cerîndu-le să-i comunice
dacă doresc să se convoace o conferinţă a statelor părţi pentru a examina aceste propuneri şi
a le supune votării. Dacă cel puţin o treime din state se declară în favoarea acestei convocări,
secretarul general va convoca conferinţa sub auspiciile Organizaţiei Naţiunilor Unite. Orice
amendament adoptat de majoritatea statelor prezente şi votante la conferinţă, va fi supus spre
aprobare Adunării generale a Naţiunilor Unite.
2. Aceste amendamente intră în vigoare după ce au fost aprobate de Adunarea generală
a Naţiunilor Unite şi acceptate de o majoritate de două treimi a statelor părţi la prezentul Pact,
în conformitate cu respectivele lor reguli constituţionale.
3. Cînd aceste amendamente intră în vigoare, ele sunt obligatorii pentru statele părţi
care le-au acceptat, celelalte părţi rămînînd legate de dispoziţiile prezentului Pact şi de orice
amendament pe care l-au acceptat anterior.

Articolul 52
Independent de notificările prevăzute în paragraful 5 al articolului 48, Secretarul general
al Organizaţiei Naţiunilor Unite va informa toate statele la care se referă paragraful 1 al
menţionatului articol:
a) cu privire la semnăturile, instrumentele de ratificare şi de aderare depuse în
conformitate cu articolul 48;
b) cu privire la data cînd prezentul Pact va intra în vigoare în conformitate cu
articolul 49 şi la data cînd vor intra în vigoare amendamentele prevăzute în articolul 51.

Articolul 53
179
 1. Prezentul Pact, ale cărui texte în limbile chineză, engleză, rusă şi spaniolă sunt în
egală măsură autentice, va fi depus la arhivele Organizaţiei Naţiunilor Unite.
2. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite va transmite tuturor statelor la
care se referă articolul 48 cîte o copie după prezentul Pact.

180
 Pactul internaţional cu privire la drepturile economice,
sociale şi culturale

din 16.12.1966

Adoptat la 16 decembrie 1966 la New York.

Adoptat şi deschis spre semnare de Adunarea generală a Naţiunilor Unite la 16
septembrie 1966 prin Rezoluţia 2200 A (XXI). Intrat în vigoare la 3 ianuarie 1967, cf.
dispoziţiilor art.27.
În vigoare pentru Republica Moldova din 26 aprilie 1993

Notă: Ratificat prin Hot. Parl. nr.217-XII din 28.07.90

PREAMBUL

Statele părţi la prezentul Pact,

Considerînd că, în conformitate cu principiile enunţate în Carta Naţiunilor Unite,
recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor lor egale şi
inalienabile constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume,
Recunoscînd că aceste drepturi decurg din demnitatea inerentă persoanei umane,
Recunoscînd că, în conformitate cu Declaraţia universală a drepturilor omului,
idealul fiinţei umane libere, eliberată de teamă şi mizerie, nu poate fi realizat decît dacă se
creează condiţii care să permită fiecăruia să se bucure de drepturile sale economice, sociale şi
culturale, ca şi de drepturile civile şi politice,
Considerînd că, potrivit Cartei Naţiunilor Unite, statele au obligaţia de a promova
respectarea universală şi efectivă a drepturilor şi libertăţilor omului,
Luînd în considerare faptul că individul are îndatoriri faţă de semenii săi şi faţă de
colectivitatea căreia îi aparţine, şi este dator a se strădui să promoveze şi să respecte drepturile
recunoscute în prezentul Pact,
Au convenit asupra următoarelor articole:

PARTEA ÎNTÎI

Articolul I
1. Toate popoarele au dreptul de a dispune de ele însele. În virtutea acestui drept
ele îşi determină liber statutul politic şi îşi asigură liber dezvoltarea economică, socială şi
culturală.
2. Pentru a-şi înfăptui scopurile, toate popoarele pot dispune liber de bogăţiile şi de
resursele lor naturale, fără a aduce atingere obligaţiilor care decurg din cooperarea
economică internaţională, întemeiată pe principiul interesului reciproc, şi din dreptul
internaţional. În nici un caz un popor nu va putea fi lipsit de propriile mijloace de trai.
3. Statele părţi la prezentul Pact, inclusiv cele care au răspunderea administrării
de teritorii neautonome şi de teritorii sub tutelă, trebuie să înlesnească realizarea dreptului
popoarelor de a

181
 dispune de ele însele şi să respecte acest drept, în conformitate cu dispoziţiile Cartei
Naţiunilor Unite.

PARTEA A DOUA

Articolul 2
1. Fiecare stat parte la prezentul Pact se angajează să acţioneze, atît prin propriul său
efort, cît şi prin asistenţă şi cooperare internaţională, în special pe plan economic şi tehnic,
folosind la
maximum resursele sale disponibile, pentru ca exercitarea deplină a drepturilor
recunoscute în prezentul Pact să fie asigurată progresiv prin toate mijloacele adecvate,
inclusiv prin adoptarea de măsuri legislative.
2. Statele părţi la prezentul Pact se angajează să garanteze că drepturile enunţate în
el vor fi exercitate fără nici o discriminare întemeiată pe rasă, culoare, sex, limbă, religie,
opinie politică sau orice altă opinie, origine naţională sau socială, avere, naştere sau pe orice
altă împrejurare.
3. Ţările în curs de dezvoltare, ţinînd seama în modul cuvenit de drepturile omului şi
de economia lor naţională, pot să stabilească în ce măsură vor garanta celor care nu le sunt
cetăţeni drepturile economice recunoscute în prezentul Pact.

Articolul 3
Statele părţi la prezentul Pact se angajează să asigure dreptul egal pe care îl au bărbatul
şi femeia de a beneficia de toate drepturile economice, sociale şi culturale care sunt enumerate
în prezentul Pact.

Articolul 4
Statele părţi la prezentul Pact recunosc că în ce priveşte folosinţa drepturilor asigurate
de către stat în conformitate cu prezentul Pact, statul nu poate supune aceste drepturi decît la
limitările stabilite de lege, numai în măsura compatibilă cu natura acestor drepturi şi exclusive în
vederea promovării bunăstării generale într-o societate democratică.

Articolul 5
1. Nici o dispoziţie din prezentul Pact nu poate fi interpretată ca implicînd pentru un
stat, o grupare sau un individ vreun drept de a se deda la o activitate sau de a săvîrşi un act
urmărind suprimarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute în prezentul Pact ori limitary ale lor
mai ample decît cele prevăzute în Pact.
2. Nu se poate admite nici o restricţie sau derogare de la drepturile fundamentale
ale omului, recunoscute sau în vigoare în orice ţară în virtutea unor legi, convenţii,
regulamente sau cutume, sub pretextul că prezentul Pact nu recunoaşte aceste drepturi sau
le recunoaşte într-o măsură mai mică.

PARTEA A TREIA

Articolul 6

182
 1. Statele părţi la prezentul Pact recunosc dreptul la muncă ce cuprinde dreptul pe
care îl are orice persoană de a obţine posibilitatea să-şi cîştige existenţa printr-o muncă liber
aleasă sau acceptată şi vor lua măsuri potrivite pentru garantarea acestui drept.
2. Măsurile pe care fiecare stat parte la prezentul Pact le va lua spre a asigura deplina
exercitare a acestui drept trebuie să includă orientarea şi pregătirea tehnică şi profesională,
elaborarea de
programe, de măsuri şi de tehnici potrivite pentru a asigura o dezvoltare economică,
socială şi culturală constantă şi o deplină întrebuinţare productivă a braţelor de muncă în
condiţii care garantează indivizilor folosinţa libertăţilor politice şi economice fundamentale.

Articolul 7
Statele părţi la prezentul Pact recunosc dreptul pe care îl are orice persoană de a se
bucura de condiţii de muncă juste şi prielnice, care să asigure îndeosebi:
a) remuneraţia care să producă tuturor muncitorilor cel puţin:
(i) un salariu echitabil şi o remuneraţie egală pentru o muncă de valoare egală, fără
nici o distincţie; în special femeile trebuie să aibă garanţia că condiţiile de muncă ce li se
acordă nu sunt inferioare acelora de care beneficiază bărbaţii şi să primească aceeaşi remuneraţie
cu ei pentru aceeaşi muncă;
(ii) o existenţă decentă pentru ei şi familia lor, în conformitate cu dispoziţiile
prezentului Pact;
b) securitatea şi igiena muncii;
c) posibilitatea egală pentru toţi de a fi promovaţi în munca lor la o categorie superioară
adecvată, luîndu-se în considerare numai durata serviciilor îndeplinite şi aptitudinile;
d) odihna, timpul liber, limitarea raţională a muncii şi concediile periodice plătite,
precum şi remunerarea zilelor de sărbătoare.

Articolul 8
1. Statele părţi la prezentul Pact se angajează să asigure:
a) dreptul pe care îl are orice persoană, în vederea favorizării şi ocrotirii intereselor
sale economice, de a forma, împreună cu alte persoane, sindicate şi de a se afilia la un sindicat
la alegerea sa, sub singura rezervă a regulilor stabilite de organizaţia interesată. Exercitarea
acestui drept nu poate face obiectul altor restricţii decît cele prevăzute de lege şi care
constituie măsuri necesare într-o societate democratică, în interesul securităţii naţionale sau al
ordinii publice, ori pentru a ocroti drepturile şi libertăţile altora;
b) dreptul pe care îl au sindicatele de a forma federaţii sau confederaţii naţionale şi
dreptul pe care îl au acestea din urmă de a forma organizaţii sindicale internaţionale şi dreptul
de a se afilia la
acestea;
c) dreptul pe care îl au sindicatele de a-şi exercita liber activitatea, fără alte
limitări decît cele prevăzute de lege şi care constituie măsuri necesare într-o societate
democratică, în interesul securităţii naţionale sau al ordinii publice ori pentru a ocroti
drepturile şi libertăţile altora;
d) dreptul la grevă, exercitat în conformitate cu legile fiecărei ţări.
2. Prezentul articol nu se opune ca exercitarea acestor drepturi de către membrii
forţelor armate, ai poliţiei sau de către funcţionarii publici să fie supusă unor restricţii legale.

183
 3. Nici o dispoziţie din prezentul articol nu permite statelor părţi la Convenţia din 1948
a Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind libertatea sindicală şi ocrotirea dreptului
sindical să ia măsuri legislative care să aducă atingere - sau să aplice legi într-un fel care ar
aduce atingere - garanţiilor prevăzute în menţionata Convenţie.

Articolul 9
Statele părţi la prezentul Pact recunosc dreptul pe care îl are orice persoană la
securitatea socială, inclusiv asigurări sociale.

Articolul 10
Statele părţi la prezentul Pact recunosc că:
1. O ocrotire şi o asistenţă cît mai largă cu putinţă trebuie acordată familiei,
elementul natural şi fundamental al societăţii, în special pentru întemeierea sa şi în răstimpul cît
are responsabilitatea
întreţinerii şi educării copiilor care sunt în sarcina sa. Căsătoria trebuie să fie liber
consimţită de viitorii soţi.
2. O ocrotire specială trebuie acordată mamelor, într-o perioadă de timp rezonabilă,
înainte şi după naşterea copiilor. Mamele salariate trebuie să beneficieze în decursul acestei
perioade de un concediu plătit sau de un concediu completat cu alocaţii de securitate socială
adecvată.
3. Măsuri speciale de ocrotire şi de asistenţă trebuie luate în favoarea tuturor
copiilor şi adolescenţilor, fără nici o discriminare din motive de filiaţiune sau din alte motive.
Copiii şi adolescenţii trebuie ocrotiţi împotriva exploatării economice şi sociale. Folosirea lor
la lucrări de natură a dăuna moralităţii sau sănătăţii, de a le pune viaţa în primejdie sau de a
dăuna dezvoltării lor normale trebuie sancţionată prin lege.
Statele trebuie, de asemenea, să stabilească limite de vîrstă sub care folosirea muncii
salariate a copiilor va fi interzisă şi sancţionată prin lege.

Articolul 11
1. Statele părţi la prezentul Pact, recunoscînd dreptul oricărei persoane la un nivel de
trai suficient pentru ea însăşi şi familia sa, inclusiv hrană, îmbrăcăminte şi locuinţă suficiente,
precum şi la o îmbunătăţire continuă a condiţiilor sale de existenţă. Statele părţi vor lua măsuri
potrivite pentru a asigura realizarea acestui drept şi recunosc în acest scop importanţa
esenţială a unei cooperări internaţionale liber consimţite.
2. Statele părţi la prezentul Pact, recunoscînd dreptul fundamental pe care îl are orice
persoană de a fi la adăpost de foame, vor adopta, fiecare în parte şi prin cooperare
internaţională, măsurile necesare, inclusiv programe concrete:
a) pentru a îmbunătăţi metodele de producţie, de conservare şi de distribuire a
produselor alimentare prin deplina utilizare a cunoştinţelor tehnice şi ştiinţifice, prin
difuzarea principiilor de educaţie în ce priveşte alimentaţia şi prin dezvoltarea sau reforma
regiunilor agrare în aşa fel încît să asigure cît mai bine punerea în valoare şi utilizarea
resurselor naturale;
b) pentru a asigura o repartiţie echitabilă a resurselor alimentare mondiale în raport cu
nevoile, ţinînd seama de problemele care se pun atît ţărilor importatoare, cît şi ţărilor
exportatoare de produse alimentare.

184
 Articolul 12
1. Statele părţi la prezentul Pact recunosc dreptul pe care îl are orice persoană de a se
bucura de cea mai bună sănătate fizică şi mintală pe care o poate atinge.
2. Măsurile pe care statele părţi la prezentul Pact le vor adopta în vederea asigurării
exercitării depline a acestui drept vor cuprinde măsurile necesare pentru a asigura:
a) scăderea mortalităţii noilor născuţi şi a mortalităţii infantile, precum şi dezvoltarea
sănătoasă a copilului;
b) îmbunătăţirea tuturor aspectelor igienei mediului şi ale igienei industriale;
c) profilaxia şi tratamentul maladiilor epidemice, endemice, profesionale şi a altora,
precum şi lupta împotriva acestor maladii;
d) crearea de condiţii care să asigure tuturor servicii medicale şi un ajutor medical în
caz de boală.

Articolul 13
1. Statele părţi la prezentul Pact recunosc dreptul pe care îl are orice persoană la
educaţie. Ele sunt de acord că educaţia trebuie să urmărească deplina dezvoltare a
personalităţii umane şi a simţului demnităţii sale şi să întărească respectarea drepturilor
omului şi libertăţilor fundamentale. Pe lîngă aceasta, ele sunt de acord că prin educaţie orice
persoană trebuie să devină capabilă de a juca un rol util într-o societate liberă, că educaţia
trebuie să favorizeze înţelegerea, toleranţa şi prietenia între toate naţiunile şi toate grupurile
rasiale, etnice sau religioase şi să încurajeze dezvoltarea activităţilor Naţiunilor Unite pentru
menţinerea păcii.
2. Statele părţi la prezentul Pact recunosc că în vederea asigurării deplinei exercitări a
acestui drept:
a) învăţămîntul primar trebuie să fie obligatoriu şi accesibil tuturor în mod gratuit;
b) învăţămîntul secundar, sub diferitele sale forme, inclusive învăţămîntul secundar
tehnic şi profesional, trebuie să fie generalizat şi să devină accesibil tuturor prin toate
mijloacele potrivite şi în special prin instaurarea în mod progresiv a gratuităţii lui;
c) învăţămîntul superior trebuie să devină accesibil tuturor în deplină egalitate, în
funcţie de capacitatea fiecăruia, prin toate mijloacele potrivite şi în special prin
introducerea treptată a
gratuităţii;
d) educaţia de bază trebuie încurajată sau intensificată cît mai mult posibil, pentru
persoanele care nu au primit-o pînă la capăt;
e) trebuie să se urmărească activ dezvoltarea unei reţele şcolare la toate nivelurile, să se
stabilească un sistem adecvat de burse şi să se amelioreze în mod activ condiţiile materiale ale
personalului didactic.
3. Statele părţi la prezentul Pact se angajează să respecte libertatea părinţilor şi,
atunci cînd este cazul, a tutorilor legali, de a alege pentru copiii lor instituţii de învăţămînt altele
decît cele ale
autorităţilor publice, dar conforme cu normele minimale pe care le poate prescrie sau
aproba statul în materie de educaţie şi de a asigura educaţia religioasă şi morală a copiilor
lor în conformitate cu propriile lor convingeri.

185
 Nici o dispoziţie din prezentul articol nu trebuie interpretată ca aducînd atingere
libertăţii indivizilor şi persoanelor juridice de a înfiinţa şi de a conduce instituţii de
învăţămînt cu condiţia ca principiile enunţate în paragraful 1 al prezentului articol să fie
respectate, iar educaţia dată în aceste instituţii să fie conformă cu normele minimale pe care le
poate prescrie statul.

Articolul 14
Orice stat parte la prezentul Pact care în momentul în care devine parte nu a putut
încă asigura în teritoriul său metropolitan sau în teritoriile aflate sub jurisdicţia sa
obligativitatea şi gratuitatea
învăţămîntului primar, se angajează să stabilească şi să adopte, într-un termen de doi ani,
un plan detaliat de măsuri necesare pentru a realiza treptat, într-un număr rezonabil de ani, fixat
prin acest plan, deplina aplicare a principiului învăţămîntului primar obligatoriu şi gratuity
pentru toţi.

Articolul 15
1. Statele părţi la prezentul Pact recunosc fiecăruia dreptul:
a) de a participa la viaţa culturală;
b) de a beneficia de progresul ştiinţific şi de aplicaţiile sale;
c) de a beneficia de protecţia intereselor morale şi material decurgînd din orice
producţie ştiinţifică, literară sau artistică al cărui autor este.
2. Măsurile pe care statele părţi la prezentul Pact le vor lua pentru a asigura deplina
exercitare a acestui drept trebuie să cuprindă măsurile necesare pentru a asigura menţinerea,
dezvoltarea şi difuzarea ştiinţei şi culturii.
3. Statele părţi la prezentul Pact se angajează să respecte libertatea indispensabilă
cercetării ştiinţifice şi activităţilor creatoare.
4. Statele părţi la prezentul Pact recunosc urmările binefăcătoare care trebuie să
rezulte din încurajarea şi dezvoltarea cooperării şi contactelor internaţionale în domeniul ştiinţei
şi culturii.

PARTEA A PATRA

Articolul 16
1. Statele părţi la prezentul Pact se angajează să prezinte, în conformitate cu
dispoziţiile cuprinse în această parte a Pactului, rapoarte asupra măsurilor pe care le-au
adoptat şi asupra progreselor obţinute în asigurarea respectării drepturilor recunoscute în Pact.
2. a) Toate rapoartele vor fi adresate Secretarului general al Organizaţiei Naţiunilor
Unite, care le va transmite în copie, spre examinare, Consiliului Economic şi Social, în
conformitate cu dispoziţiile prezentului Pact.
b) Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite va transmite, de asemenea,
instituţiilor specializate, copii ale rapoartelor sau ale părţilor relevante din rapoartele trimise de
statele părţi la prezentul Pact, care sunt şi membre ale instituţiilor specializate respective, în
măsura în care aceste rapoarte privesc probleme de competenţa instituţiilor menţionate,
potrivit actelor lor constitutive.

186
 Articolul 17
1. Statele părţi la prezentul Pact îşi vor prezenta rapoartele pe etape, potrivit unui
program pe care îl va stabili Consiliul Economic şi Social în termen de un an de la data intrării
în vigoare a prezentului Pact, după ce va fi consultat statele părţi şi instituţiile specializate
interesate.
2. Rapoartele pot să aducă la cunoştinţă factorii şi dificultăţile care împiedică statele
de a-şi îndeplini întru totul obligaţiile prevăzute în prezentul Pact.
3. În cazul în care informaţii cu privire la acest subiect au fost deja trimise
Organizaţiei Naţiunilor Unite sau unei instituţii specializate de către un stat parte la Pact, nu
va mai fi necesar a se reproduce informaţiile, o referire precisă la aceste informaţii fiind
suficientă.

Articolul 18
În virtutea responsabilităţilor care îi sunt conferite de Carta Naţiunilor Unite în
domeniul drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, Consiliul Economic şi Social va
putea încheia înţelegeri cu instituţiile specializate, în vederea prezentării de către acestea de
rapoarte cu privire la progresul realizat în îndeplinirea dispoziţiilor prezentului Pact, care intră
în cadrul activităţii lor. Rapoartele vor putea cuprinde date asupra deciziilor şi recomandărilor
adoptate în legătură cu traducerea în viaţă, de către organele competente ale instituţiilor
specializate, a acestor dispoziţii.

Articolul 19
Consiliul Economic şi Social poate transmite Comisiei drepturilor omului, în scop de
studiu şi de recomandări de ordin general, sau pentru informare, dacă este cazul, rapoartele
privind drepturile omului pe care le comunică statelor în conformitate cu articolele 16 şi 17
şi rapoartele privind drepturile omului, pe care le comunică instituţiile specializate, în
conformitate cu articolul 18.

Articolul 20
Statele părţi la prezentul Pact şi instituţiile specializate interesate pot prezenta
Consiliului Economic şi Social observaţii cu privire la orice recomandare de ordin general
făcută în virtutea articolului 19 sau cu privire la orice menţiune a unei recomandări de ordin
general figurînd într-un raport al Comisiei drepturilor omului sau în orice alt document
menţionat în raportul respectiv.

Articolul 21
Consiliul Economic şi Social poate prezenta periodic Adunării Generale rapoarte
cuprinzînd recomandări cu caracter general şi un rezumat al informaţiilor primite de la statele
părţi la prezentul Pact şi de la instituţiile specializate în legătură cu măsurile luate şi
progresele realizate în vederea asigurării respectării generale a drepturilor recunoscute în
prezentul Pact.

Articolul 22
Consiliul Economic şi Social poate supune atenţiei celorlalte organe ale Organizaţiei
Naţiunilor Unite, organelor subsidiare şi instituţiilor specializate interesate, care se ocupă de

187
furnizarea unei asistenţe tehnice, orice problemă pe care o ridică rapoartele menţionate în
prezenta parte a prezentului Pact şi care poate ajuta acestor organisme să se pronunţe fiecare
în propria sa sferă de competenţă asupra oportunităţii măsurilor internaţionale capabile să
contribuie la punerea în aplicare efectivă şi progresivă a prezentului Pact.

Articolul 23
Statele părţi la prezentul Pact sunt de acord că măsurile de ordin internaţional destinate
să asigure realizarea drepturilor recunoscute în Pact cuprind în special încheierea de
convenţii, adoptarea de recomandări, furnizarea unei asistenţe tehnice şi organizarea,
împreună cu guvernele interesate, a unor reuniuni regionale şi reuniuni tehnice în scop de
consultare şi de studiu.

Articolul 24
Nici o dispoziţie din prezentul Pact nu trebuie interpretată ca aducînd atingere
dispoziţiilor din Carta Naţiunilor Unite şi din actele constitutive ale instituţiilor specializate care
defines răspunderile diverselor organe ale Organizaţiei Naţiunilor Unite şi ale instituţiilor
specializate cu privire la chestiunile prevăzute în prezentul Pact.

Articolul 25
Nici o dispoziţie din prezentul Pact nu va fi interpretată ca aducînd atingere
dreptului inerent al tuturor popoarelor de a beneficia şi de a se folosi pe deplin şi în mod liber
de bogăţiile şi resursele lor naturale.

PARTEA A CINCEA

Articolul 26
1. Prezentul Pact este deschis spre semnare oricărui stat membru al Organizaţiei
Naţiunilor Unite sau membru al vreuneia dintre instituţiile sale specializate, oricărui stat parte la
Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, precum şi oricărui alt stat invitat de Adunarea generală
a Naţiunilor Unite să devină parte la prezentul Pact.
2. Prezentul Pact este supus ratificării, iar instrumentele de ratificare vor fi depuse
la Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite.
3. Prezentul Pact va fi deschis spre aderare oricărui stat la care se referă paragraful 1
din prezentul articol.
4. Aderarea se va face prin depunerea la Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor
Unite a unui instrument de aderare.
5. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite va informa toate statele care au
semnat prezentul Pact sau care au aderat la el despre depunerea fiecărui instrument de ratificare
sau de aderare.

Articolul 27
1. Prezentul Pact va intra în vigoare la trei luni de la data depunerii la Secretarul
general al Organizaţiei Naţiunilor Unite al celui de-al treizeci şi cincilea instrument de ratificare
sau de aderare.

188
 2. Pentru fiecare dintre statele care vor fi ratificat prezentul Pact sau vor adera la el
după depunerea celui de-al treizeci şi cincilea instrument de ratificare sau de aderare, Pactul va
intra în vigoare la trei luni de la data depunerii de către acel stat a instrumentului său de
ratificare sau de aderare.

Articolul 28
Dispoziţiile prezentului Pact se aplică, fără nici o limitare sau excepţie, tuturor
unităţilor constitutive ale statelor federative.

Articolul 29
1. Orice stat parte la prezentul Pact poate să propună un amendament şi să depună
textul acestuia la Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite. Secretarul general va
transmite apoi toate proiectele de amendament statelor părţi la prezentul Pact, cerîndu-le să-i
comunice dacă doresc să se convoace o conferinţă a statelor părţi pentru a examina aceste
proiecte şi a le supune votării. Dacă cel puţin o treime din state se declară în favoarea acestei
convocări, Secretarul general va convoca conferinţa sub auspiciile Organizaţiei Naţiunilor
Unite. Orice amendament adoptat de majoritatea statelor prezente şi votante la conferinţă va fi
supus aprobării Adunării generale a Naţiunilor Unite.
2. Aceste amendamente intră în vigoare după aprobarea lor de către Adunarea generală
a Naţiunilor Unite şi acceptarea de către o majoritate de două treimi a statelor părţi la prezentul
Pact, în conformitate cu respectivele lor reguli constituţionale.
3. Cînd aceste amendamente intră în vigoare, ele sunt obligatorii pentru statele părţi
care le-au acceptat, celelalte state părţi rămînînd legate de dispoziţiile prezentului Pact şi de
orice amendament anterior pe care l-au acceptat.

Articolul 30
Independent de notificările prevăzute la paragraful 5 al articolului 26, Secretarul
general al Organizaţiei Naţiunilor Unite, va informa toate statele la care se referă paragraful 1
al aceluiaşi articol:
a) cu privire la semnăturile, instrumentele de ratificare şi de aderare depuse în
conformitate cu articolul 26;
b) cu privire la data la care prezentul Pact va intra în vigoare, în conformitate cu
articolul 27 şi la data cînd vor intra în vigoare amendamentele prevăzute în articolul 29.

Articolul 31
1. Prezentul Pact, ale cărui texte în limbile chineză, engleză, franceză, rusă şi
spaniolă sunt în egală măsură autentice, vor fi depuse la arhivele Organizaţiei Naţiunilor Unite.
2. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite va transmite tuturor statelor la
care se referă articolul 26 cîte o copie certificate după prezentul Pact.

189
Notă: Aderat prin Hot. Parl. nr.87-XIII din 28.04.94

Convenţie asupra eliminării tuturor formelor de

discriminare faţă de femei*

din 18.12.1979

* Adoptată la 18 decembrie 1979 la New York

Adoptată şi deschisă spre semnare de Adunarea generală a NaţiunilorUnite prin Rezoluţia
34/180 din 18 decembrie 1979. A intrat în vigoarela 3 septembrie 1981, cf. dispoziţiilor art.27
(1).
În vigoare pentru Republica Moldova din 31 iulie 1994

Statele părţi la prezenta Convenţie,

Luînd notă că în Carta Naţiunilor Unite se reafirmă încrederea îndrepturile fundamentale ale
omului, în demnitatea şi valoarea persoaneiumane, în egalitatea drepturilor bărbatului şi femeii,
Luînd notă că Declaraţia universală a drepturilor omului afirmăprincipiul nediscriminării
şi proclamă că toate fiinţele umane se nasclibere şi egale în demnitate şi drepturi şi că fiecare
om poate să seprevaleze de toate drepturile şi libertăţile enunţate în acest document,fără nici o
deosebire, îndeosebi de sex,
Luînd notă că statele părţi la pactele internaţionale aledrepturilor omului au obligaţia
să asigure egalitatea drepturilorbărbatului şi femeii în exercitarea tuturor drepturilor
economice,sociale, culturale, civile şi politice,
Luînd în considerare convenţiile internaţionale încheiate sub egidaOrganizaţiei Naţiunilor
Unite şi instituţiilor specializate în vedereapromovării egalităţii drepturilor bărbatului şi femeii,
Luînd notă, de asemenea, de rezoluţiile, declaraţiile şirecomandările adoptate de
Organizaţia Naţiunilor Unite şi instituţiilespecializate în vederea promovării egalităţii
drepturilor bărbatului şifemeii,
Preocupate în acelaşi timp de constatarea că, în pofida acestordiverse instrumente, femeile
continuă să facă obiectul unor importantediscriminări,
Reamintind că discriminarea faţă de femei violează principiileegalităţii în drepturi şi
respectului demnităţii umane, că ea împiedicăparticiparea femeilor, în aceleaşi condiţii ca
bărbaţii, la viaţapolitică, socială, economică şi culturală din ţara lor, creează
obstacole creşterii bunăstării societăţii şi a familiei şi împiedicăfemeile să-şi servească ţara şi
omenirea în deplinătatea posibilităţilorlor,
Preocupate de faptul că, în situaţiile de sărăcie, femeile au unacces minim la alimentaţie,
servicii medicale, educaţie, pregătireprofesională, precum şi la angajarea în muncă şi la
satisfacerea altornecesităţi,
Convinse că instaurarea unei noi ordini economice internaţionale,bazată pe echitate şi
justiţie, va contribui în mod semnificativ lapromovarea egalităţii între bărbat şi femeie,
Subliniind că eliminarea apartheidului, a tuturor formelor derasism, a discriminării
rasiale, colonialismului, neocolonialismului,agresiunii, ocupaţiei şi dominaţiei străine, a
amestecului în treburileinterne ale statelor este indispensabilă exercitării depline de către
bărbat şi femeie a drepturilor lor,
Afirmînd că întărirea păcii şi securităţii internaţionale,diminuarea încordării
internaţionale, cooperarea dintre toate statele,indiferent de sistemele lor sociale şi economice,
dezarmarea generală şicompletă şi, îndeosebi, dezarmarea nucleară sub control
internaţionalstrict şi eficace, afirmarea principiilor justiţiei, egalităţii şiavantajului reciproc
în relaţiile dintre ţări şi înfăptuirea dreptuluipopoarelor aflate sub dominaţie străină şi colonială
şi sub ocupaţiestrăină la autodeterminare şi la independenţă, precum şi
respectulsuveranităţii naţionale şi al integrităţii teritoriale vor favorizaprogresul social şi
dezvoltarea şi vor contribui, în consecinţă, larealizarea deplinei egalităţi între bărbat şi femeie,
190
 Convinse că dezvoltarea completă a unei ţări, bunăstarea lumii şicauza păcii cer
participarea deplină a femeilor, în condiţii deegalitate cu bărbaţii, în toate domeniile, Avînd
în vedere însemnătatea contribuţiei femeilor la bunăstareafamiliei, în progresul societăţii,
care pînă în prezent nu a fost pedeplin recunoscută, ca şi importanţa socială a maternităţii,
precum şirolul părinţilor în familie şi în educarea copiilor, şi conştiente defaptul că rolul
femeii în procreare nu trebuie să fie o cauză dediscriminare şi că educarea copiilor
necesită o împărţire aresponsabilităţilor între bărbaţi, femei şi societate în ansamblul său,
Conştiente că rolul tradiţional al bărbatului în familie şisocietate trebuie să evolueze în
aceeaşi măsură cu acela al femeii, dacăse doreşte să se ajungă la o egalitate reală a bărbatului şi a
femeii,
Hotărîte să pună în aplicare principiile enunţate în Declaraţiaasupra eliminării
discriminării faţă de femei şi pentru aceasta săadopte măsurile necesare pentru eliminarea
acestei discriminări subtoate formele şi manifestările ei,
Au convenit asupra celor ce urmează:

PARTEA ÎNTÎI

Articolul 1
În termenii prezentei Convenţii, expresia discriminare faţă de femeivizează orice diferenţiere,
excludere sau restricţie bazată pe sex, careare drept efect sau scop să compromită ori să
anihileze recunoaşterea,beneficiul şi exercitarea de către femei, indiferent de starea
lormatrimonială, pe baza egalităţii dintre bărbat şi femeie, a drepturiloromului şi libertăţilor
fundamentale, în domeniile politic, economic,social, cultural şi civil sau în orice alt domeniu.

Articolul 2
Statele părţi condamnă discriminarea faţă de femei sub toate formelesale, convin să ducă prin
toate mijloacele adecvate şi fără întîrziere opolitică vizînd să elimine discriminarea faţă de
femei şi, în acest
scop, se angajează:
a) să înscrie în constituţia lor naţională sau în alte dispoziţiilegislative corespunzătoare
principiul egalităţii bărbaţilor şifemeilor, în măsura în care acest lucru nu a fost deja efectuat,
şi săasigure, pe cale legislativă sau pe alte căi adecvate, aplicareaefectivă a acestui
principiu;
b) să adopte măsuri legislative şi alte măsuri corespunzătoare,inclusiv sancţiuni în caz
de nevoie, care să interzică oricediscriminare faţă de femei;
c) să instituie o protecţie pe cale jurisdicţională a drepturilorfemeilor pe bază de egalitate
cu bărbaţii şi să garanteze prinintermediul tribunalelor naţionale competente şi al altor
instituţiipublice protecţia efectivă a femeilor împotriva oricărui actdiscriminatoriu;
d) să se abţină de la orice act sau practică discriminatorie faţă defemeie şi să asigure ca
autorităţile şi instituţiile publice să seconformeze acestei obligaţii;
e) să ia toate măsurile corespunzătoare pentru eliminareadiscriminării faţă de femei de
către o persoană, o organizaţie sau oîntreprindere oricare ar fi aceasta;
f) să ia toate măsurile corespunzătoare, inclusiv prin dispoziţiilelegislative, pentru
modificarea sau abrogarea oricărei legi, dispoziţii,cutume sau practici care constituie o
discriminare faţă de femei;
g) să abroge toate dispoziţiile penale care constituie odiscriminare faţă de femei.

Articolul 3
Statele părţi iau în toate domeniile - politic, social, economic şicultural - toate măsurile
corespunzătoare, inclusiv prin dispoziţiilegislative, pentru a asigura deplina dezvoltare şi
progresul femeilor,în scopul de a le garanta exercitarea şi beneficiul drepturilor omuluişi
libertăţilor fundamentale, pe baza egalităţii cu bărbaţii.
191
 Articolul 4
1. Adoptarea de către statele părţi a unor măsuri temporarespeciale, menite să
accelereze instaurarea egalităţii în fapt întrebărbaţi şi femei, nu este considerată cu un act de
discriminare însensul definiţiei din prezenta Convenţie, dar nu trebuie ca aceasta săaibă drept
consecinţă menţinerea unor norme inegale sau diferenţiate;aceste măsuri trebuie să fie abrogate
de îndată ce au fost realizateobiectivele în materie de egalitate de şanse şi tratament.
2. Adoptarea de către statele părţi a unor măsuri speciale, inclusivcele prevăzute în prezenta
Convenţie, care au drept scop ocrotireamaternităţii, nu este considerată ca un act
discriminatoriu.

Articolul 5
Statele părţi vor lua toate măsurile corespunzătoare pentru:
a) a modifica schemele şi metodele de comportament social şicultural al bărbatului şi
femeii, pentru a se ajunge la eliminareaprejudecăţilor şi practicilor cutumiare sau de altă
natură care suntbazate pe ideea de inferioritate sau superioritate a unui sex, sau peimaginea
şablon privind rolul bărbatului sau al femeii;
b) a asigura ca educaţia în familie să contribuie la o înţelegereclară a faptului că maternitatea
este o funcţie socială şi recunoaşterearesponsabilităţii comune a bărbatului şi femeii în creşterea
şi educareacopiilor şi în asigurarea dezvoltării lor, ţinînd seama că interesulcopilului este
condiţia primordială în toate cazurile.

Articolul 6
Statele părţi vor lua toate măsurile adecvate, inclusiv pe planlegislativ, pentru reprimarea
sub toate formele existente a traficuluide femei şi a exploatării prostituării femeii.

PARTEA A DOUA

Articolul 7
Statele părţi vor lua toate măsurile necesare pentru eliminareadiscriminării faţă de femei în
viaţa politică şi publică a ţării şi, înspecial, pentru a le asigura, în condiţii de egalitate cu bărbaţii:
a) dreptul de a vota la toate alegerile şi referendumurile publiceşi de a fi alese în toate
organismele eligibile în mod public;
b) dreptul de a lua parte la elaborarea politicii statului şi lapunerea acesteia în aplicare, de a
ocupa funcţii publice şi a exercitatoate funcţiunile publice la toate eşaloanele de guvernămînt;
c) dreptul de a participa în organizaţiile şi asociaţiileneguvernamentale care activează
în viaţa publică şi politică a ţării.

Articolul 8
Statele părţi vor lua toate măsurile necesare pentru ca femeile săaibă posibilitatea, în
condiţii de egalitate cu bărbaţii şi fărădiscriminare, de a reprezenta guvernul lor pe plan
internaţional şi de aparticipa la activităţile organizaţiilor internaţionale.

Articolul 9
1. Statele părţi vor acorda femeilor drepturi egale cu cele alebărbaţilor în ceea ce priveşte
dobîndirea, schimbarea sau păstrareacetăţeniei. Ele vor garanta îndeosebi că nici căsătoria cu
un străin,nici schimbarea cetăţeniei soţului în timpul căsătoriei nu o vor faceapatridă şi nici nu
o vor obliga să-şi ia cetăţenia soţului.
2. Statele părţi vor acorda femeii drepturi egale cu cele alebărbatului în ceea ce priveşte
cetăţenia copiilor lor.

PARTEA A TREIA
192
 Articolul 10
Statele părţi vor lua măsurile corespunzătoare pentru eliminareadiscriminării faţă de femei,
în scopul de a le asigura drepturi egale cucele ale bărbatului în ceea ce priveşte educaţia şi, în
special, pentrua asigura pe baza egalităţii bărbatului cu femeia:
a) aceleaşi condiţii de orientare profesională, de acces la studiişi la obţinerea de diplome în
instituţiile de învăţămînt la toatecategoriile, în zone rurale ca şi în zone urbane, această
egalitatetrebuind să fie asigurată în învăţămîntul preşcolar, general, tehnic,profesional şi în
învăţămîntul tehnic superior ca şi în cadrul oricăruialt mijloc de formare profesională;
b) accesul la aceleaşi programe, la aceleaşi examene, la un corpdidactic posedînd o
calificare de acelaşi nivel şi la localuri şiechipamente şcolare de aceeaşi calitate;
c) eliminarea oricărei concepţii şablon privind rolul bărbatului şial femeii la toate nivelurile
şi în toate formele de învăţămînt, prinîncurajarea educaţiei mixte şi a altor tipuri de educaţie,
care suntdestinate să contribuie la realizarea acestui obiectiv şi, în special,prin revizuirea
cărţilor şi programelor şcolare şi adaptareacorespunzătoare a metodelor pedagogice;
d) aceleaşi posibilităţi în ceea ce priveşte acordarea de burse şialte subvenţii pentru studii;
e) aceleaşi posibilităţi de acces la programele de educaţiepermanentă, inclusiv la
programele de alfabetizare pentru adulţi şi laprogramele de alfabetizare speciale, îndeosebi în
vederea reducerii cîtmai rapide a oricărei discrepanţe în domeniul instrucţiei publice întrebărbat
şi femeie;
f) reducerea procentului femeilor care îşi abandonează studiile şiorganizarea de programe
pentru tinerele fete şi pentru femeile carepărăsesc şcoala înainte de terminarea ei;
g) aceleaşi posibilităţi de a participa activ la sport şi educaţiefizică;
h) accesul la informaţiile specifice de ordin educativ, care audrept scop asigurarea
sănătăţii şi bunăstării familiilor, inclusiv lainformaţiile şi sfaturile referitoare la planificarea
familială.

Articolul 11
1. Statele părţi se angajează să ia toate măsurile corespunzătoarepentru eliminarea
discriminării faţă de femeie în domeniul angajării înmuncă, pentru a se asigura, pe baza
egalităţii dintre bărbat şi femeie,aceleaşi drepturi şi, în special:
a) dreptul la muncă, ca drept inalienabil pentru toate fiinţeleumane;
b) dreptul la aceleaşi posibilităţi de angajare în muncă, inclusivîn privinţa aplicării
aceloraşi criterii de selecţie în materie deangajare;
c) dreptul la libera alegere a profesiei şi a locului de muncă,dreptul la promovare, la
stabilirea locului de muncă şi la toatefacilităţile şi condiţiile de muncă, dreptul la formare
profesională şila reciclare, inclusiv ucenicie, perfecţionare profesională şi pregătirepermanentă;
d) dreptul la egalitate de remuneraţie, inclusiv în ceea ce priveşteşi alte avantaje, la egalitate
de tratament pentru o muncă de o valoareegală şi, de asemenea, la egalitate de tratament în
privinţa calităţii muncii;
e) dreptul la securitate socială, în special la pensie, ajutoare deşomaj, de boală, de
invaliditate, de bătrîneţe sau pentru orice altă situaţie de pierdere a capacităţii de muncă, ca şi
dreptul la concediu plătit;
f) dreptul la ocrotirea sănătăţii şi la securitatea condiţiilor de muncă, inclusiv la salvgardarea
funcţiilor de reproducere.
2. Pentru a preveni discriminarea faţă de femei bazată pe căsătorie sau maternitate şi pentru a
le garanta în mod efectiv dreptul la muncă, statele părţi se angajează să ia măsuri
corespunzătoare, avînd dreptobiect:
a) interzicerea, sau pedeapsa sancţiunilor, a concedierii pentru cauză de graviditate sau
concediu de maternitate şi a discriminării înceea ce priveşte concedierile bazate pe statutul
matrimonial;

193
 b) instituirea acordării concediului de maternitate plătit sau care ar crea drepturi la prestări
sociale similare, cu garantarea menţinerii locului de muncă avut anterior, a drepturilor de
vechime şi aavantajelor sociale;
c) încurajarea creării de servicii sociale de sprijin, necesare pentru a permite părinţilor să-
şi combine obligaţiile familiale cu responsabilităţile profesionale şi cu participarea la viaţa
publică, favorizînd îndeosebi crearea şi dezvoltarea unei reţele de grădiniţe de copii;
d) asigurarea unei protecţii speciale pentru femeile însărcinate, pentru care s-a dovedit că
munca le este nocivă.
3. Legile care au drept scop să ocrotească femeile în domeniile vizate prin prezentul
articol vor fi revăzute periodic, în funcţie de cunoştinţele ştiinţifice şi tehnice, vor fi revizuite,
abrogate sau extinse, în funcţie de necesităţi.

Articolul 12
1. Statele părţi vor lua toate măsurile necesare pentru eliminarea discriminării faţă de femei
în domeniul sănătăţii, pentru a le asigura, pe baza egalităţii între bărbat şi femeie, mijloacele de a
avea acces laserviciile medicale, inclusiv la cele referitoare la planificarea familială.
2. Independent de prevederile paragrafului 1, statele părţi vor asigura pentru femei în
timpul gravidităţii, la naştere şi după naştere servicii corespunzătoare şi, la nevoie, gratuite şi,
de asemenea, un regim alimentar corespunzător în timpul gravidităţii şi pe parcursul alăptării.

Articolul 13
Statele părţi se angajează să ia toate măsurile necesare pentru eliminarea discriminării faţă
de femei în alte domenii ale vieţii economice, sociale, în scopul de a asigura, pe baza
egalităţii bărbatului cu femeia, aceleaşi drepturi şi, în special:
a) dreptul de prestaţii familiale;
b) dreptul la împrumuturi bancare, împrumuturi ipotecare şi alte forme de credit financiar;
c) dreptul de a participa la activităţile recreative, sport şi latoate aspectele vieţii culturale.

Articolul 14
1. Statele părţi vor ţine seama de problemele specifice ale femeilor din mediul rural şi de
rolul important pe care aceste femei îl au în susţinerea materială a familiilor lor, în special
prin munca lor în sectoarele nefinanciare ale economiei, şi vor lua toate măsurile
corespunzătoare pentru a asigura aplicarea dispoziţiilor prezentei Convenţii femeilor din
zonele rurale.
2. Statele părţi vor lua toate măsurile adecvate pentru a eliminadiscriminarea faţă de femei
din zonele rurale, cu scopul de a asigura,pe baza egalităţii între bărbat şi femeie,
participarea lor ladezvoltarea rurală şi la avantajele acestei dezvoltări şi, în special, le vor
asigura dreptul:
a) de a participa din plin la elaborarea şi executarea planurilor de dezvoltare la toate nivelurile;
b) de a avea acces la serviciile corespunzătoare în domeniulsănătăţii, inclusiv la
informaţii, sfaturi şi servicii în materie deplanificare a familiei;
c) de a beneficia în mod direct de programele de securitate socială;
d) de a beneficia de toate formele de pregătire şi educaţie, şcolare şi neşcolare, inclusiv în
materie de alfabetizare socială, şi de a puteasă beneficieze de toate serviciile publice de
informare şi educare, înspecial pentru a creşte competenţa lor tehnică;
e) de a organiza grupe de întrajutorare şi cooperative pentru a leasigura aceleaşi şanse pe
plan economic, indiferent că este vorba demuncă salariată sau de muncă independentă;
f) de a participa la toate activităţile publice;
g) de a avea acces la obţinerea de credite şi împrumuturi agricole,precum şi la serviciile
de comercializare şi la tehnologiicorespunzătoare, şi de a beneficia de un tratament egal
cu ocaziaînfăptuirii reformelor agrare şi a proiectelor de amenajări rurale;

194
 h) de a beneficia de condiţii de viaţă convenabile, în special înceea ce priveşte locuinţele,
condiţiile sanitare, aprovizionare cuelectricitate şi apă, transporturi şi comunicaţii.

PARTEA A PATRA

Articolul 15
1. Statele părţi recunosc egalitatea femeii cu bărbatul în faţa legii.
2. Statele părţi recunosc femeia, în materie civilă, ca avînd ocapacitate juridică identică
cu aceea a bărbatului şi aceleaşiposibilităţi pentru a o exercita. Ele îi recunosc, în special,
drepturi egale în ceea ce priveşte încheierea de contracte şi administrarea bunurilor şi îi vor
acorda acelaşi tratament în toate fazele proceduriijudiciare.
3. Statele părţi convin că orice contract şi orice act privat, de orice natură, avînd un efect
juridic care vizează limitarea capacităţii juridice a femeii, trebuie să fie considerat ca nul şi
neavenit.
4. Statele părţi vor acorda bărbatului şi femeii aceleaşi drepturi în ceea ce priveşte legislaţia
referitoare la dreptul persoanelor de acircula liber şi de a-şi alege reşedinţa şi domiciliul lor.

Articolul 16
1. Statele părţi vor lua toate măsurile necesare pentru a elimina discriminarea faţă de femei
în toate problemele decurgînd din căsătorie şi în raporturile de familie şi, în special, vor
asigura, pe bazaegalităţii bărbatului cu femeia:
a) acelaşi drept de a încheia o căsătorie;
b) acelaşi drept de a-şi alege în mod liber soţul şi de a nu încheia o căsătorie decît prin
consimţămîntul său liber şi deplin;
c) aceleaşi drepturi şi aceleaşi responsabilităţi atît în timpul căsătoriei, cît şi la desfacerea ei;
d) aceleaşi drepturi şi aceleaşi responsabilităţi în calitate depărinţi, indiferent de situaţia
lor matrimonială, pentru problemelereferitoare la copiii lor; în toate cazurile, interesul copiilor
va ficonsiderat primordial;
e) aceleaşi drepturi de a decide în mod liber şi în deplină cunoştinţă de cauză asupra
numărului şi planificării naşterilor şi de a avea acces la informaţii, la educaţie şi la mijloacele
necesare pentruexercitarea acestor drepturi;
f) aceleaşi drepturi şi responsabilităţi în materie de tutelă, curatelă, de încredinţare şi
adopţie a copiilor sau reglementărijuridice similare, cînd aceste instituţii există în
legislaţianaţională; în toate cazurile, interesul copiilor va fi considerat primordial;
g) aceleaşi drepturi personale soţului şi soţiei, inclusiv în ceeace priveşte alegerea numelui
de familie, a unei profesii şi a uneiocupaţii;
h) aceleaşi drepturi pentru fiecare dintre soţi în materie de proprietate, de dobîndire, de
gestiune, de administrare, de beneficiu şide dispoziţie asupra bunurilor, atît cu titlu gratuit, cît şi
oneros.
2. Logodnele şi căsătoriile copiilor nu vor avea efecte juridice şi vor fi luate toate măsurile
necesare, inclusiv pe plan legislativ, de a se fixa o vîrstă minimă pentru căsătorie şi a face
obligatorieînregistrarea căsătoriilor într-un registru oficial.

PARTEA A CINCEA

Articolul 17
1. În scopul examinării progreselor realizate în aplicarea prezenteiConvenţii, se constituie un
Comitet pentru eliminarea discriminării faţăde femei (denumit în continuare Comitet), care să
fie compus, înmomentul intrării în vigoare a Convenţiei, din 18 - şi după ratificarea sau
aderarea a 35 de state - din 23 experţi de înaltă autoritate moralăşi competenţă în domeniile de
aplicabilitate ale Convenţiei. Experţiivor fi aleşi de către statele părţi din rîndul cetăţenilor lor

195
şi vorfuncţiona cu titlu personal, ţinînd seama de principiul unei repartiţii geografice echitabile
şi de reprezentarea diferitelor forme de civilizaţie, precum şi a principalelor sisteme juridice.
2. Membrii Comitetului vor fi aleşi prin vot secret, dintr-o listă de candidaţi desemnaţi de
către statele părţi. Fiecare stat parte poate să desemneze un candidat ales dintre cetăţenii săi.
3. Prima alegere va avea loc la 6 luni după data intrării în vigoare a prezentei Convenţii. Cu
3 luni cel puţin înaintea datei fiecărei alegeri, Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor
Unite adresează o scrisoare statelor părţi pentru a le invita să prezinte candidaţii lorîntr-un
termen de 2 luni. Secretarul general întocmeşte o listă alfabetică a tuturor candidaţilor,
indicînd din partea cărui stat au fost desemnaţi, lista pe care o va comunica statelor părţi.
4. Membrii Comitetului sunt aleşi cu ocazia unei reuniuni a statelor părţi, convocată de către
Secretarul general la sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite. La această reuniune, la care
cvorumul este constituit din două treimi ale statelor părţi, sunt aleşi ca membri ai Comitetului
candidaţii care au obţinut cel mai mare număr de voturi şi majoritatea absolută de voturi a
reprezentanţilor statelor părţi prezenţi şi votanţi.
5. Membrii Comitetului sunt aleşi pentru 4 ani. Totuşi, mandatul a 9 membri aleşi la prima
alegere va lua sfîrşit după 2 ani; preşedintele Comitetului va trage la sorţi numele acestor 9
membri imediat după primaalegere.
6. Alegerea celorlalţi cinci membri ai Comitetului se va face conform dispoziţiilor
paragrafelor 2, 3 şi 4 din prezentul articol, după cea de-a 35-a ratificare sau adeziune. Mandatul
a doi membri, aleşi cu această ocazie, va lua sfîrşit după 2 ani; numele acestor doi membri va fi
tras la sorţi de către preşedintele Comitetului.
7. Pentru a ocupa locurile devenite vacante în mod fortuit, statul parte al cărui expert a
încetat de a exercita funcţiile sale de membru al Comitetului va numi un alt expert dintre
cetăţenii săi, sub rezerva aprobării Comitetului.
8. Membrii Comitetului primesc, cu aprobarea Adunării generale, retribuţii din resursele
Organizaţiei Naţiunilor Unite, în condiţiile fixate de către Adunare, avînd în vedere importanţa
responsabilităţilorComitetului.
9. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite pune la dispoziţia Comitetului
personalul şi mijloacele materiale care îi sunt necesare pentru a se achita în mod eficient de
funcţiile ce îi sunt încredinţate în virtutea prezentei Convenţii.

Articolul 18
1. Statele părţi se angajează să prezinte Secretarului general alOrganizaţiei Naţiunilor Unite,
în vederea examinării de către Comitet,un raport asupra măsurilor de ordin legislativ adoptat
în aplicarea dispoziţiilor prezentei Convenţii şi asupra progreselor realizate în această privinţă
a) în anul următor intrării în vigoare a Convenţiei în statul respectiv;
b) ulterior, la fiecare 4 ani, precum şi la cererea Comitetului.
2. Rapoartele pot să indice factorii şi dificultăţile careinfluenţează asupra măsurii în
care sunt îndeplinite obligaţiile prevăzute prin prezenta Convenţie.

Articolul 19
1. Comitetul adoptă propriul său regulament de procedură.
2. Comitetul alege biroul său pentru o perioadă de 2 ani,

Articolul 20
1. Comitetul se reuneşte în mod normal pentru o perioadă de cel mult 2 săptămîni în fiecare
an, pentru a examina rapoartele prezentate în baza art. 18 al prezentei Convenţii.
2. Reuniunile Comitetului vor avea loc de regulă la sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite
sau în orice alt loc adecvat, stabilit decătre Comitet.

Articolul 21

196
 1. Comitetul prezintă anual un raport, prin intermediul Consiliului Economic şi Social,
Adunării generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra activităţilor sale şi poate sa formuleze
sugestii şi recomandări generale, bazate pe examinarea rapoartelor şi informaţiilor primite de la
statele părţi. Aceste sugestii şi recomandări sunt incluse înraportul Comitetului, însoţite,
după caz, de observaţiile statelor părţi.
2. Secretarul general transmite raportul Comitetului, spre informare, Comisiei pentru
condiţia femeii.

Articolul 22
Instituţiile specializate au dreptul să fie reprezentate cu prilejul examinării aplicării tuturor
dispoziţiilor prezentei Convenţii care intră în domeniul lor de activitate. Comitetul poate invita
instituţiilespecializate să prezinte rapoarte asupra aplicării Convenţiei în domenii din sfera lor de
activitate.

PARTEA A ŞASEA

Articolul 23
Nici o dispoziţie a prezentei Convenţii nu va aduce atingere prevederilor care sunt mai
favorabile pentru realizarea egalităţii între bărbat şi femeie, conţinute în:
a) legislaţia unui stat parte;
b) în orice altă Convenţie, tratat sau acord internaţional în vigoare în acel stat.

Articolul 24
Statele părţi se angajează să adopte toate măsurile necesare la nivel naţional pentru
asigurarea exercitării depline a drepturilorrecunoscute prin prezenta Convenţie.

Articolul 25
1. Prezenta Convenţie este deschisă semnării tuturor statelor.
2. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite este desemnat ca depozitar al prezentei
Convenţii.
3. Prezenta Convenţie este supusă ratificării, iar instrumentele de ratificare vor fi depuse la
Secretarul general al OrganizaţieiNaţiunilor Unite.
4. Prezenta Convenţie va fi deschisă aderării tuturor statelor.Aderarea se va face prin
depunerea unui instrument de aderare laSecretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Articolul 26
1. Oricare dintre statele părţi poate cere în orice moment revizuirea prezentei
Convenţii, adresînd o comunicare scrisă în acestsens Secretarului general al Organizaţiei
Naţiunilor Unite.
2. Adunarea generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite decide asupra măsurilor care vor fi
luate în cazul în speţă, faţă de o cerere deaceastă natură.

Articolul 27
1. Prezenta Convenţie va intra în vigoare în a treizecea zi care va urma depunerii la
Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite acelui de-al douăzecilea instrument de
ratificare sau aderare.
2. Pentru fiecare stat care va ratifica prezenta Convenţie sau va adera după depunerea celui
de-al douăzecilea instrument de ratificaresau de aderare, Convenţia va intra în vigoare în cea
de-a treizecea zi după data depunerii de către acest stat a instrumentului său de ratificare
sau de aderare.

Articolul 28
197
 1. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite va primi şi va comunica tuturor
statelor textul rezervelor care au fost făcute în momentul ratificării sau aderării.
2. Nici o rezervă incompatibilă cu obiectul şi scopurile prezentei Convenţii nu va fi
acceptată.
3. Rezerva poate fi retrasă în orice moment, pe calea unei notificări adresate
Secretarului general al Organizaţiei Naţiunilor Unite, care va informa toate statele părţi la
Convenţie. Notificarea vaproduce efecte de la data primirii ei.

Articolul 29
1. Orice diferend între două sau mai multe state părţi privind interpretarea sau aplicarea
prezentei Convenţii, care nu este soluţionat pe calea negocierilor, este supus arbitrajului, la
cererea uneia dintre părţi. Dacă, în decurs de 6 luni de la data cererii de arbitraj, părţile nu
reuşesc să se pună de acord în ceea ce priveşte organizarea arbitrajului, oricare dintre ele
poate supune diferendul Curţii Internaţionale de Justiţie, depunînd o cerere în acest sens,
în conformitate cu Statutul Curţii.
2. Oricare stat parte va putea declara, în momentul în care va semna prezenta Convenţie, o va
ratifica sau va adera la ea că nu se consideră legat de dispoziţiile paragrafului 1 din prezentul
articol. Celelalte state părţi nu vor putea să invoce aceste dispoziţii faţă de statul parte care a
formulat astfel de rezerve.
3. Oricare stat parte care a formulat o rezervă conform dispoziţiilor paragrafului 2
din prezentul articol va putea în orice moment să ridice această rezervă printr-o notificare
adresatăSecretarului general al Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Articolul 30
Prezenta Convenţie, al cărei text în limbile engleză, arabă, chineză, spaniolă, franceză şi
rusă au aceeaşi valoare, va fi depusă la Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Drept care subsemnaţii, avînd împuternicirile corespunzătoare, ausemnat prezenta
Convenţie.

198
 Convenţie împotriva torturii şi altor pedepse ori
tratamente cu cruzime, inumane sau degradante*

din 10.12.1984

* Adoptată la New York la 10 decembrie 1984

Adoptată şi deschisă spre semnare de Adunarea generală a Naţiunilor Unite prin
Rezoluţia 39/46 din 10 decembrie 1984. A intrat în vigoare la 26 iunie 1987, conform
dispoziţiilor art.27(1)
În vigoare pentru Republica Moldova din 28 decembrie 1995

Notă: Aderat prin Hot. Parl. nr.473-XIII din 31.05.95

Statele părţi la prezenta Convenţie,

Considerînd că, în conformitate cu principiile proclamate în Carta Naţiunilor Unite,
recunoaşterea unor drepturi egale şi inalienabile pentru toţi membrii familiei umane constituie
fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume,
Recunoscînd că aceste drepturi decurg din demnitatea inerentă persoanei umane,
Avînd în vedere obligaţia statelor, decurgînd din Cartă, îndeosebi din articolul 55, de
a încuraja respectarea universală şi efectivă a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
Ţinînd seamă de articolul 5 al Declaraţiei universale a drepturilor omului şi de
articolul 7 al Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice care ambele
prevăd că nimeni nu va fi supus la tortură şi nici la pedepse sau tratamente cu cruzime,
inumane sau degradante,
Ţinînd seamă de asemenea de Declaraţia asupra protecţiei tuturor persoanelor
împotriva torturii şi altor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante,
adoptată de Adunarea generală la 9 decembrie 1975,
Dorind să sporească eficienţa luptei împotriva torturii şi a altor pedepse sau
tratamente cu cruzime, inumane sau degradante în întreaga lume,
Au convenit cele ce urmează:

PARTEA ÎNTÎI

Articolul 1
1. În scopul prezentei Convenţii, termenul "tortură" desemnează orice act prin care se
provoacă unei persoane, cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice, de natură fizică sau
psihică, în special cu scopul de a obţine, de la această persoană sau de la o persoană terţă,
informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a
comis sau este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiune asupra unei terţe
persoane, sau pentru orice alt motiv bazat pe o formă de discriminare, oricare ar fi ea, atunci
cînd o asemenea durere sau suferinţă sunt provocate de către un agent al autorităţii publice sau
orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial, sau la instigarea sau cu consimţămîntul
expres sau tacit al unor asemenea persoane. Acest termen nu se referă la durerea ori

199
suferinţele rezultînde exclusiv din sancţiuni legale, inerente acestor sancţiuni sau ocazionate de
ele.
2. Acest articol nu afectează instrumentele internaţionale sau legile naţionale care
conţin sau ar putea conţine prevederi cu character mai larg.

Notă: Vezi Erata din Monitorul Oficial nr.61-63 din 16.04.2004 pag.23 (art.1 a fost
completat cu o propoziţie)

Articolul 2
1. Fiecare stat parte va lua măsuri legislative, administrative, judiciare şi alte măsuri
eficiente pentru a împiedica comiterea unor acte de tortură pe teritoriul de sub jurisdicţia sa.
2. Nici o împrejurare excepţională, oricare ar fi ea, fie că este vorba de starea de
război sau ameninţare cu războiul, de instabilitate politică internă sau de orice altă stare de
excepţie, nu poate fi invocată pentru a justifica tortura.

Articolul 3
1. Nici un stat parte nu va expulza, respinge şi nici extrăda o persoană către un alt
stat, cînd există motive serioase de a crede că acolo aceasta riscă să fie supusă în tortură.
2. Pentru a stabili existenţa unor asemenea motive, autorităţile competente vor ţine
seamă de toate împrejurările pertinente, inclusiv, dacă va fi cazul, de existenţa în statul
respectiv a unei situaţii caracterizată prin încălcări sistematice, grave, flagrante şi de
proporţii ale drepturilor omului.

Articolul 4
1. Fiecare stat parte va veghea ca toate actele de tortură să constituie infracţiuni din
punctul de vedere al dreptului penal. Se va proceda la fel în privinţa tentativei de a practica
tortura sau orice act săvîrşit de oricare persoană şi care ar constitui complicitate sau participare
la tortură.
2. Fiecare stat parte va sancţiona aceste infracţiuni cu pedepse corespunzătoare, ţinînd
seamă de gravitatea lor.

Articolul 5
1. Fiecare stat parte va lua măsurile necesare pentru a-şi stabili competenţa în legătură
cu infracţiunile vizate la articolul 4, în cazurile următoare:
a) Cînd infracţiunea a fost comisă pe teritoriul aflat sub jurisdicţia sa sau la bordul
aeronavelor sau al navelor înmatriculate în acel stat;
b) Cînd autorul prezumat al infracţiunii este un resortisant al acelui stat;
c) Cînd victima este un resortisant al acelui stat, iar acesta consideră că este oportun.
2. Fiecare stat parte va lua, de asemenea, măsurile necesare pentru a-şi stabili
competenţa cu privire la aceste infracţiuni în cazul în care autorul prezumat al acestora se
găseşte pe teritoriul aflat sub jurisdicţia sa şi cînd acest stat nu-l extrădează în conformitate
cu articolul 8 către alt stat vizat la paragraful 1 al prezentului articol.
3. Prezenta Convenţie nu îndepărtează nici o competenţă penală exercitată în
conformitate cu legile naţionale.

200
 Articolul 6
1. Dacă apreciază că împrejurările o justifică, după ce va fi examinat informaţiile
de care dispune, fiecare stat parte pe teritoriul căruia se găseşte o persoană bănuită de a fi
săvîrşit o infracţiune vizată la articolul 4 va asigura reţinerea acestei persoane sau va lua orice
alte măsuri juridice necesare pentru a asigura prezenţa acesteia. Această reţinere şi aceste măsuri
trebuie să fie conforme cu legislaţia acestui stat; ele nu pot fi menţinute decît pe o durată de timp
necesară declanşării urmăririi penale sau a unei proceduri de extrădare.
2. Statul menţionat mai sus va proceda imediat la o anchetă preliminară în vederea
constatării faptelor.
3. Orice persoană reţinută în aplicarea paragrafului 1 al prezentului articol poate
comunica imediat cu reprezentantul calificat cel mai apropiat al statului a cărui cetăţenie o are
sau, în cazul unei persoane apatride, cu reprezentantul statului în care ea îşi are în mod obişnuit
reşedinţa.
4. Dacă un stat a reţinut o persoană, în conformitate cu prevederile prezentului articol,
el va informa de îndată statele vizate la paragraful 2 al articolului 5 despre această detenţie şi
împrejurările care o justifică. Statul care procedează la ancheta preliminară vizată la paragraful
2 al prezentului articol va comunica fără întîrziere concluziile statelor respective şi le va
preciza dacă este dispus să-şi exercite competenţa.

Articolul 7
1. Statul parte, avînd jurisdicţia asupra teritoriului pe care este descoperit autorul
prezumat al unei infracţiuni vizate la articolul 4, dacă nu-l extrădează pe acesta, va supune
problema, în cazurile vizate la articolul 5, autorităţilor sale competente pentru exercitarea
acţiunii penale.
2. Aceste autorităţi vor lua decizia în aceleaşi condiţii ca pentru orice infracţiune gravă
de drept comun, în conformitate cu legislaţia statului respectiv. În cazurile vizate la paragraful 2
al articolului 5, cerinţele privind dovezile necesare urmăririi penale şi condamnării nu vor fi în
nici un caz mai puţin severe decît cele care se aplică în cazurile vizate la paragraful 1 al
articolului 5.
3. Orice persoană urmărită pentru vreuna din infracţiunile vizate la articolul 4
beneficiază de garanţia unui tratament echitabil în toate fazele procedurii.

Articolul 8
1. Infracţiunile vizate la articolul 4 vor fi considerate ca fiind incluse de drept în orice
tratat de extrădare existent între statele părţi. Statele părţi se angajează să includă aceste
infracţiuni în orice
tratat de extrădare pe care îl vor încheia între ele.
2. Dacă un stat parte care subordonează extrădarea existenţei unui tratat este sesizat cu
o cerere de extrădare din partea unui alt stat parte cu care el nu este legat printr-un tratat de
extrădare, el poate considera prezenta Convenţie drept bază juridică a extrădării în ceea ce
priveşte aceste infracţiuni. Extrădarea este subordonată celorlalte condiţii prevăzute de
legislaţia statului care urmează să extrădeze.

201
 3. Statele părţi care nu subordonează extrădarea existenţei unui tratat recunosc aceste
infracţiuni drept cazuri de extrădare între ele în condiţiile prevăzute de legislaţia statului care
extrădează.
4. Între statele părţi, infracţiunile respective vor fi considerate, în scopul extrădării, ca
fiind săvîrşite atît la locul comiterii lor cît şi pe teritoriul aflat sub jurisdicţia statelor
obligate să-şi
stabilească competenţa în virtutea paragrafului 1 al articolului 5.

Articolul 9
1. Statele părţi îşi vor acorda asistenţa juridică cea mai largă posibil în orice procedură
penală referitoare la infracţiunile vizate la articolul 4, inclusiv în ceea ce priveşte
transmiterea tuturor
elementelor de probă de care dispun şi care sunt necesare în scopul procedurii.
2. Statele părţi se vor achita de obligaţiile care le revin în virtutea paragrafului 1 al
prezentului articol în conformitate cu orice tratat de asistenţă judiciară care ar putea exista între
ele.

Articolul 10
1. Fiecare stat parte va lua măsuri pentru a introduce cunoştinţe şi informaţii despre
interdicţia torturii în programele de formare a personalului civil sau militar însărcinat cu
aplicarea legilor, a personalului medical, a agenţilor autorităţii publice şi a altor persoane
care pot fi implicate în paza, interogarea sau tratamentul oricărui individ supus oricărei forme
de arest, deţinere sau închisoare.
2. Fiecare stat parte va include această interdicţie printer regulile emise în ceea ce
priveşte obligaţiile şi atribuţiile acestor persoane.

Articolul 11
Fiecare stat parte va exercita o supraveghere sistematică asupra regulilor,
instrucţiunilor, metodelor şi practicilor privind interogatoriul şi asupra prevederilor
privind paza şi tratamentul persoanelor supuse oricărei forme de arest, deţinere sau închisoare
pe teritoriul aflat sub jurisdicţia sa, în vederea prevenirii oricărui caz de tortură.

Articolul 12
Fiecare stat parte va lua măsuri pentru ca autorităţile sale competente să procedeze
imediat la o anchetă imparţială, ori de cîte ori există motive întemeiate de a crede că pe
teritoriul aflat sub
jurisdicţia sa a fost comis un act de tortură.

Articolul 13
Fiecare stat parte va lua măsuri pentru ca orice persoană care pretinde că a fost
supusă torturii pe teritoriul aflat sub jurisdicţia sa să aibă dreptul de a prezenta o plîngere în
faţa autorităţilor
competente ale statului respectiv, care vor proceda imediat, în mod imparţial, la
examinarea cazului. Se vor lua măsuri pentru a se asigura protecţia reclamantului şi a martorilor
împotriva oricărei maltratări sau intimidări datorită plîngerii depuse sau dovezii furnizate.

202
 Articolul 14
1. Fiecare stat parte va garanta, în sistemul său juridic, victimei unui act de tortură
dreptul de a obţine reparaţie şi de a fi despăgubită în mod echitabil şi adecvat, inclusiv
mijloacele necesare pentru readaptarea sa cît mai completă posibil. În cazul decesului victimei
ca urmare a unui act de tortură, persoanele aflate în întreţinerea acesteia au dreptul la
compensaţie.
2. Prezentul articol nu exclude dreptul la compensaţie pe care ar putea să-l aibă
victima sau orice altă persoană în virtutea legislaţiei naţionale.

Articolul 15
Fiecare stat parte va face în aşa fel încît orice declaraţie, în privinţa căreia s-a
stabilit că a fost obţinută prin tortură, să nu poată fi invocată ca element de probă în nici o
procedură, cu excepţia cazului cînd este folosită împotriva persoanei acuzate de tortură pentru a
se stabili că o declaraţie a fost într-adevăr făcută.

Articolul 16
1. Fiecare stat parte se angajează să interzică, pe teritoriul aflat sub jurisdicţia sa, şi alte
acte care constituie pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante care nu sunt
acte de tortură aşa cum aceasta este definită la articolul 1, cînd asemenea acte sunt săvîrşite de
către un agent al autorităţii publice sau orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial sau
la instigarea sau cu consimţămîntul expres sau tacit al acesteia. Îndeosebi, obligaţiile
enunţate la articolele 10, 11, 12, şi 13 sunt aplicabile altor forme de pedepse cu cruzime,
inumane sau degradante.
2. Prevederile prezentei Convenţii nu afectează prevederile oricărui alt instrument
internaţional sau lege naţională care interzic pedepsele sau tratamentele cu cruzime, inumane
sau degradante, sau care se referă la extrădare sau la expulzare.

PARTEA A DOUA

Articolul 17
1. Se înfiinţează un Comitet împotriva torturii (denumit în continuare "Comitetul")
care are funcţiile definite mai jos. Comitetul este compus din zece experţi de înaltă moralitate
şi care posedă o competenţă recunoscută în domeniul drepturilor omului, care vor
funcţiona cu titlu personal. Experţii sunt aleşi de către statele părţi, ţinînd seama de repartizarea
geografică echitabilă şi de interesul pe care îl prezintă participarea la lucrările Comitetului a
unor personae care au experienţă juridică.
2. Membrii Comitetului vor fi aleşi prin vot secret de pe o listă de candidaţi desemnaţi
de către statele părţi. Fiecare stat parte poate desemna un candidat ales dintre resortisanţii săi.
Statele părţi vor ţine seamă de interesul de a desemna candidaţi care să fie în acelaşi
timp membri ai Comitetului drepturilor omului instituit în virtutea Pactului internaţional
referitor la drepturile
civile şi politice şi care sunt dispuşi să facă parte din Comitetul împotriva torturii.
3. Membrii Comitetului sunt aleşi în cursul unor reuniuni biennale ale statelor părţi
convocate de către Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite. La aceste reuniuni, la

203
care cvorumul este constituit din două treimi din statele părţi, vor fi aleşi ca membri ai
Comitetului candidaţii care vor obţine cel mai mare număr de voturi şi majoritatea absolută a
voturilor reprezentanţilor statelor părţi prezenţi şi votanţi.
4. Primele alegeri vor avea loc cel mai tîrziu la şase luni de la data intrării în vigoare a
prezentei Convenţii. Cu cel puţin patru luni înainte de data fiecărei alegeri, Secretarul general
al Organizaţiei
Naţiunilor Unite va trimite o scrisoare statelor părţi pentru a le invita să-şi prezinte
candidaturile într-un termen de trei luni. Secretarul general întocmeşte o listă în ordine
alfabetică a tuturor candidaţilor astfel desemnaţi, indicînd statele care i-au desemnat, şi o
comunică statelor părţi.
5. Membrii Comitetului sunt aleşi pentru un mandat de patru ani. Totuşi, mandatul a
cinci din membrii aleşi cu ocazia primelor alegeri va lua sfîrşit după 2 ani; imediat după primele
alegeri, numele celor cinci membri vor fi trase la sorţi de către preşedintele reuniunii menţionate
la paragraful 3 al prezentului articol.
6. Dacă un membru al Comitetului decedează, demisionează sau nu mai este în măsură
din vreun motiv oarecare să se achite de atribuţiile sale în Comitet, statul parte care l-a desemnat
va numi dintre resortisanţii săi un alt expert care va funcţiona pînă la expirarea mandatului, sub
rezerva aprobării majorităţii statelor părţi. Se va considera că aprobarea este dată în afară
de cazul cînd cel puţin jumătate dintre statele părţi vor exprima o opinie defavorabilă într-un
termen de şase săptămîni de la data cînd acestea au fost informate de către Secretarul general al
ONU despre numirea propusă.
7. Statele părţi vor prelua cheltuielile membrilor Comitetului pe perioada cînd aceştia
îşi îndeplinesc funcţiunile în Comitet.

Articolul 18
1. Comitetul îşi alege biroul pe o perioadă de doi ani. Membrii biroului sunt
reeligibili.
2. Comitetul îşi stabileşte propriul său regulament interior; acesta va trebui, totuşi, să
cuprindă prevederile următoare:
a) Cvorumul este de şase membri;
b) Deciziile Comitetului sunt luate cu majoritatea membrilor prezenţi.
3. Secretarul general al ONU va pune la dispoziţia Comitetului personalul şi
instalaţiile materiale care îi sunt necesare pentru a se achita în mod eficient de funcţiunile care
i-au fost încredinţate în virtutea prezentei Convenţii.
4. Secretarul general al ONU va convoca membrii Comitetului pentru prima reuniune.
După prima sa reuniune, Comitetul se va întruni în conformitate cu prevederile regulamentului
său interior.
5. Statele părţi vor suporta cheltuielile ocazionate de ţinerea reuniunilor statelor
părţi la Convenţie, rambursînd ONU toate cheltuielile, aşa cum sunt cele pentru personal şi
costul instalaţiilor materiale, pe care Organizaţia le va fi făcut în conformitate cu
prevederile paragrafului 3 al prezentului articol.

Articolul 19
1. Statele părţi vor prezenta Comitetului, prin intermediul Secretarului general al
ONU, rapoarte asupra măsurilor pe care le vor lua pentru a îndeplini angajamentele asumate

204
în virtutea prezentei Convenţii, într-un termen de un an de la intrarea în vigoare a
Convenţiei pentru statul parte interesat.
În Continuare, statele părţi vor prezenta rapoarte suplimentare, la fiecare patru ani, cu
privire la toate măsurile noi luate, precum şi orice alte rapoarte cerute de către Comitet.
2. Secretarul general al ONU va transmite rapoartele tuturor statelor părţi.
3. Fiecare raport va fi studiat de Comitet, care va putea face comentariile de ordin
general asupra raportului pe care le consideră potrivite şi va transmite aceste comentarii
statului parte în cauză.
Acest stat parte va putea transmite Comitetului observaţiile pe care le va considera utile.
4. Comitetul va putea decide cînd va aprecia necesar, să reproducă în raportul anual,
pe care îl va întocmi în conformitate cu articolul
24, comentariile pe care el le va formula în virtutea paragrafului 3 al prezentului articol,
însoţite de observaţiile primite în această privinţă de la statul parte interesat. Dacă statul parte
interesat o va cere, Comitetul va putea reproduce şi raportul în baza paragrafului 1 al prezentului
articol.

Articolul 20
1. Dacă Comitetul primeşte informaţii demne de crezare care i se par că ar conţine
informaţii întemeiate în sensul că tortura este practicată în mod sistematic pe teritoriul unui stat
parte, el va invita statul respectiv să coopereze în examinarea informaţiilor şi, în acest scop,
să-i facă cunoscute observaţiile sale în această privinţă.
2. Ţinînd seama de observaţiile pe care ar putea să le prezinte statul parte interesat şi
de orice alte informaţii pertinente de care va dispune, Comitetul va putea, dacă va considera că
se justifică, să însărcineze unul sau mai mulţi membri ai săi să procedeze la o anchetă
confidenţială şi să-i facă de urgenţă un raport.
3. Dacă se face o anchetă în virtutea paragrafului 2 al prezentului articol, Comitetul va
solicita cooperarea statului parte interesat. În acord cu acest stat parte, ancheta va putea
comporta şi o vizită în teritoriul acestui stat.
4. După ce va fi examinat concluziile membrului sau membrilor, care îi vor fi fost
supuse în conformitate cu paragraful 2 al prezentului articol, Comitetul va transmite aceste
concluzii statului parte interesat, împreună cu comentariile sau sugestiile pe care le consideră
necesare ţinînd seama de situaţie.
5. Toate lucrările Comitetului menţionate la paragrafele 1-4 ale prezentului articol
sunt confidenţiale şi, în toate etapele lucrărilor, vor fi depuse eforturi pentru a se obţine
cooperarea statului parte. După ce lucrările referitoare la o anchetă întreprinsă în virtutea
paragrafului 2 se vor fi încheiat, Comitetul va putea decide, după consultări cu statul parte
interesat, includerea unei relatări succinte asupra rezultatelor lucrărilor în raportul anual pe care
îl va întocmi în conformitate cu articolul 24.

Articolul 21
1. Orice stat parte la prezenta Convenţie va putea, în virtutea prezentului articol, să
declare în orice moment că recunoaşte competenţa Comitetului de a primi şi examina
comunicări în care un stat parte pretinde că un alt stat parte nu-şi îndeplineşte obligaţiile ce
decurg din prezenta Convenţie. Aceste comunicări nu vor putea fi primite şi examinate în
conformitate cu prezentul articol decît dacă acestea emană de la un stat parte care a făcut o

205
declaraţie prin care recunoaşte, în ceea ce îl priveşte, competenţa Comitetului. Comitetul nu va
primi nici o comunicare referitoare la un stat parte care nu a făcut o asemenea declaraţie. În
privinţa comunicărilor primite în virtutea prezentului articol, se va aplica următoarea procedură:
a) Dacă un stat parte la prezenta Convenţie consideră că un alt stat care este şi el parte
la convenţie, nu aplică prevederile acesteia, el va putea, printr-o comunicare scrisă, să atragă
atenţia acestui stat asupra chestiunii respective. În termen de trei luni de la data primirii
comunicării, statul destinatar va prezenta statului care i-a adresat comunicarea, explicaţii sau
orice alte declaraţii scrise care clarifică chestiunea şi care vor trebui să cuprindă, pe cît posibil
şi util, indicaţii cu privire la regulile de procedură şi căile de recurs care au fost deja folosite, fie
pendinte, fie deschise încă;
b) Dacă în termen de şase luni de la primirea comunicării iniţiale de către statul
destinatar, chestiunea nu a fost soluţionată în mod satisfăcător pentru cele două state interesate,
oricare dintre ele are dreptul să o supună Comitetului, adresîndu-i acestuia o notificare,
precum şi celuilalt stat interesat;
c) Comitetul nu va putea lua în examinare o chestiune care îi este supusă în virtutea
prezentului articol decît după ce s-a asigurat că toate căile interne de recurs disponibile au fost
utilizate şi epuizate, în conformitate cu principiile de drept internaţional unanim
recunoscute. Această regulă nu se aplică în cazurile în care procedurile de recurs depăşesc
termene rezonabile şi nici în cazurile în care este puţin probabil că procedurile de recurs ar
putea da satisfacţie persoanei care este victimă a violării prezentei Convenţii;
d) Comunicările prevăzute în prezentul articol vor fi examinate de către Comitet în
şedinţe închise;
e) Sub rezerva prevederilor alineatului c), Comitetul va oferi bunele sale oficii
statelor părţi interesate, cu scopul de a se ajunge la o soluţie amiabilă a chestiunii,
întemeiată pe respectarea obligaţiilor prevăzute de prezenta Convenţie. În acest scop,
Comitetul va putea, dacă consideră oportun, să stabilească o Comisie de conciliere ad-hoc;
f) În orice chestiune care îi va fi supusă în virtutea prezentului articol, Comitetul va
putea cere statelor părţi interesate, vizate la alineatul b), să-i prezinte orice informaţie pertinentă;
g) Statele părţi interesate, vizate la alineatul b), au dreptul să fie reprezentate cu ocazia
examinării chestiunii de către Comitet şi să prezinte observaţii orale sau scrise, sau sub orice altă
formă;
h) Comitetul trebuie să prezinte un raport într-un termen de 12 luni de la data cînd el a
primit notificarea menţionată la alineatul b):
i) Dacă s-a putut găsi o soluţie în conformitate cu prevederile alineatului e),
Comitetul se va limita, în raportul său, la o scurtă prezentare a faptelor şi a soluţiei la care s-a
ajuns;
ii) Dacă nu s-a putut găsi o soluţie în conformitate cu prevederile alineatului e), în
raportul său Comitetul se va limita la o scurtă expunere a faptelor; textul observaţiilor scrise,
şi procesul-verbal cuprinzînd observaţiile orale prezentate de către statele părţi interesate
vor fi anexate la raport. Pentru fiecare caz, raportul va fi comunicat statelor părţi interesate.
2. Prevederile prezentului articol vor intra în vigoare cînd cinci state părţi la prezenta
Convenţie vor fi făcut declaraţia prevăzută la paragraful 1 al prezentului articol. Această
declaraţie va fi depusă de către statul parte respectiv Secretarului general al O.N.U., care va
transmite copii de pe aceasta celorlalte state părţi. O declaraţie poate fi retrasă în orice moment
printr-o notificare adresată Secretarului general. Această retragere nu va aduce atingere

206
examinării oricărei chestiuni care face obiectul unei comunicări deja transmise în virtutea
prezentului articol; nici o altă comunicare a unui stat parte nu va fi primită în virtutea
prezentului articol după ce Secretarul general va fi primit notificarea de retragere a declaraţiei,
în afară de cazul cînd statul parte interesat va fi făcut o nouă declaraţie.

Articolul 22
1. Orice stat parte la prezenta Convenţie, poate, în virtutea prezentului articol, să
declare în orice moment că recunoaşte competenţa Comitetului de a primi şi examina
comunicări prezentate de către sau în numele unor persoane particulare care ţin de jurisdicţia sa
şi care pretind că sunt victime ale unei violări, de către un stat parte, a prevederilor
Convenţiei. Comitetul nu va primi nici o comunicare interesînd un stat parte care nu a făcut
o asemenea declaraţie.
2. Comitetul va declara inadmisibilă orice comunicare supusă în virtutea prezentului
articol, care este anonimă sau cînd el consideră că aceasta este un abuz al dreptului de a prezenta
asemenea comunicări, sau că este incompatibilă cu prevederile prezentei Convenţii.
3. Sub rezerva prevederilor paragrafului 2, orice comunicare care va fi prezentată
Comitetului în virtutea prezentului articol va fi adusă de către acesta la cunoştinţa statului parte
la prezenta Convenţie care a făcut o declaraţie în virtutea paragrafului 1 şi în privinţa căruia se
afirmă că a încălcat o prevedere a Convenţiei. Acest stat, în termen de şase luni, va prezenta
Comitetului, în scris, explicaţii, indicînd, dacă va fi cazul, măsurile pe care le va fi luat pentru
remedierea situaţiei.
4. Comitetul va examina comunicările primite în virtutea prezentului articol ţinînd
seama de toate informaţiile care îi sunt prezentate de către sau în numele persoanei respective şi
de către statul interesat.
5. Comitetul nu va examina nici o comunicare a unei personae particulare în
conformitate cu prezentul articol decît după ce s-a asigurat că:
a) Aceeaşi chestiune nu a fost sau nu este în curs de examinare în faţa unei alte instanţe
internaţionale de anchetă sau de reglementare;
b) Persoana respectivă a epuizat toate căile de recurs interne disponibile; această
regulă nu se aplică dacă procedurile de recurs depăşesc termene rezonabile sau dacă este puţin
probabil ca ele să dea satisfacţie persoanei care este victimă a violării prezentei Convenţii.
6. Comunicările prevăzute în prezentul articol vor fi examinate de către Comitet în
şedinţe înschise.
7. Comitetul informează statul parte interesat şi persoana în cauză despre constatările
sale.
8. Prevederile prezentului articol vor intra în vigoare atunci cînd cinci state părţi la
prezenta Convenţie vor fi făcut declaraţia prevăzută la paragraful 1 al prezentului articol.
Această declaraţie va fi depusă de către statul respectiv Secretarului general al Organizaţiei
Naţiunilor Unite, care va transmite copii de pe aceasta celorlalte state părţi. O declaraţie poate fi
retrasă în orice moment printr-o notificare adresată Secretarului general. Această retragere nu
va aduce atingere examinării oricărei chestiuni care face obiectul unei comunicări deja
transmise în virtutea prezentului articol; nici o altă comunicare prezentată de către o
persoană particulară sau în numele ei nu va fi primită în virtutea prezentului articol după ce
Secretarul general va fi primit notificare despre retragerea declaraţiei, în afară de cazul cînd
statul parte interesat va fi făcut o nouă declaraţie.

207
 Articolul 23
Membrii Comitetului şi membrii comisiilor de conciliere ad-hoc care vor fi numiţi în
conformitate cu alineatul e) al paragrafului 1 al articolului 21 au dreptul la facilităţile,
privilegiile şi imunităţile recunoscute experţilor aflaţi în misiune în contul Organizaţiei
Naţiunilor Unite, aşa cum acestea sunt enunţate în secţiunile pertinente ale Convenţiei asupra
privilegiilor şi imunităţilor Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Articolul 24
Comitetul va prezenta statelor părţi şi Adunării generale aOrganizaţiei Naţiunilor
Unite un raport anual asupra activităţilordesfăşurate în aplicarea prezentei Convenţii.

PARTEA A TREIA

Articolul 25
1. Prezenta Convenţie este deschisă semnării de către toate statele.
2. Prezenta Convenţie este supusă ratificării. Instrumentele de ratificare vor fi
depuse la Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Articolul 26
Orice stat poate adera la prezenta Convenţie. Aderarea se va face prin depunerea unui
instrument de aderare la Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Articolul 27
1. Prezenta Convenţie va intra în vigoare în cea de-a treizecea zi după data depunerii
la Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite a celui de-al douăzecilea instrument de
ratificare sau de aderare.
2. Pentru fiecare stat care va ratifica prezenta Convenţie sau va adera după depunerea
celui de-al douăzecilea instrument de ratificare sau aderare, Convenţia va intra în vigoare în cea
de-a treizecea zi după data depunerii de către acest stat a instrumentelor sale de ratificare sau
aderare.

Articolul 28
1. Fiecare stat va putea, în momentul cînd va semna sau ratifica prezenta Convenţie
sau cînd va adera la ea, să declare că nu recunoaşte competenţa acordată Comitetului potrivit art.
20.
2. Fiecare stat parte care va fi formulat o rezervă conform prevederilor
paragrafului 1 al prezentului articol va putea în orice moment să retragă această rezervă
printr-o notificare adresată Secretarului general al Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Articolul 29
1. Orice stat parte la prezenta Convenţie va putea propune un amendament şi
depune propunerea sa Secretarului general al Organizaţiei Naţiunilor Unite. Secretarul
general va comunica propunerea de amendament statelor părţi, cerîndu-le să-i facă cunoscut
dacă sunt în favoarea organizării unei conferinţe a statelor părţi în vederea examinării

208
propunerii şi punerii ei la vot. Dacă în termen de patru luni de la data unei asemenea
comunicări, cel puţin o treime din statele părţi se vor pronunţa în favoarea ţinerii acestei
conferinţe, Secretarul general va convoca conferinţa sub auspiciile O.N.U. Orice amendament
adoptat de majoritatea statelor părţi, prezente şi votante la conferinţă, va fi supus de către
Secretarul general acceptării tuturor statelor părţi.
2. Un amendament adoptat conform prevederilor paragrafului 1 al prezentului articol
va intra în vigoare atunci cînd două treimi din statele părţi la prezenta Convenţie vor fi
notificat Secretarului general al Organizaţiei Naţiunilor Unite că l-au acceptat în
conformitate cu procedurile lor constituţionale respective.
3. Cînd vor intra în vigoare, amendamentele vor avea forţă obligatorie pentru
acele state părţi care le vor fi acceptat, celelalte state părţi rămînînd legate prin prevederile
prezentei convenţii şi prin amendamentele pe care ele le vor fi acceptat anterior.

Articolul 30
1. Orice diferend între două sau mai multe state părţi cu privire la interpretarea sau
aplicarea prezentei Convenţii, care nu va putea fi rezolvat pe calea negocierilor, va fi supus
arbitrajului, la cererea uneia dintre ele. Dacă în termen de şase luni de la data cererii de
arbitraj părţile nu reuşesc să se pună de acord asupra organizării arbitrajului, oricare dintre
ele va putea supune diferendul Curţii Internaţionale de Justiţie, printr-o cerere în conformitate
cu statutul Curţii.
2. Fiecare stat va putea, în momentul în care va semna sau ratifica prezenta Convenţie
sau va adera la ea, să declare că el nu se consideră legat de prevederile paragrafului 1 al
prezentului articol. Celelalte state părţi nu vor fi legate prin prevederile respective faţă de orice
stat parte care va fi formulat o asemenea rezervă.
3. Orice stat parte care va fi formulat o rezervă în conformitate cu prevederile
paragrafului 2 al prezentului articol va putea în orice moment să retragă această rezervă
printr-o notificare adresată Secretarului general al O.N.U.

Articolul 31
1. Un stat parte va putea denunţa prezenta Convenţie printr-o notificare scrisă
adresată Secretarului general al Organizaţiei Naţiunilor Unite. Denunţarea va produce efecte
după un an de la data cînd notificarea va fi fost primită de Secretarul general.
2. O asemenea denunţare nu va libera statul parte de obligaţiile care îi incumbă în
virtutea prezentei Convenţii în ceea ce priveşte orice act sau orice omisiune săvîrşită înainte
de data la care denunţarea va produce efecte; ea nu va putea în nici un fel împiedica
continuarea examinării oricărei chestiuni cu care Comitetul a fost deja sesizat la data la care
denunţarea a produs efecte.
3. De la data la care denunţarea de către un stat a produs efecte, Comitetul nu va
începe examinarea nici unei chestiuni noi privind acest stat.

Articolul 32
Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite va notifica tuturor statelor
membre ale O.N.U. şi tuturor statelor care vor fi semnat prezenta Convenţie sau vor fi aderat
la ea:
a) Semnăturile, ratificările şi aderările primite în aplicarea articolelor 25 şi 26;

209
 b) Data intrării în vigoare a Convenţiei în aplicarea articolului 27 şi data intrării în
vigoare a oricărui amendament în aplicarea articolului 29;
c) Denunţările primite în aplicarea articolului 31.

Articolul 33
1. Prezenta Convenţie, ale cărei texte în limbile engleză, arabă, chineză, spaniolă,
franceză şi rusă sunt în mod egal autentice, va fi depusă la secretarul general al Organizaţiei
Naţiunilor Unite.
2. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite va transmite tuturor statelor cîte o
copie certificată conformă a prezentei Convenţii.

210
 Convenţia internaţională cu privire la drepturile copilului*

din 20.11.1989

* Adoptată la 20 noiembrie 1989 la New York

Adoptată de Adunarea generală a Naţiunilor Unite la 20 noiembrie 1989. A intrat în
vigoare la 20 septembrie 1990. În vigoare pentru Republica Moldova din 25 februarie 1993

Notă: Aderat prin Hot. Parl. nr.408-XII din 12.12.90

PREAMBUL

Statele părţi la prezenta Convenţie,

Considerînd că, în conformitate cu principiile proclamate în Carta Naţiunilor Unite,

recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane, precum şi egalitatea şi
caracterul inalienabil al drepturilor lor sunt fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume,

Avînd în vedere faptul că popoarele Naţiunilor Unite au proclamat din nou în Cartă
încrederea lor în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi valoarea fiinţei umane, şi
sunt hotărîte să promoveze progresul social şi să instaureze cele mai bune condiţii de viaţă într-o
libertate cît mai deplină,

Recunoscînd că Naţiunile Unite, în Declaraţia universală adrepturilor omului şi în

pactele internaţionale privind drepturile omului, au proclamat şi au convenit că fiecare este
îndreptăţit să se prevaleze de toate drepturile şi de toate libertăţile care sunt enunţate în acestea,
fără nici o deosebire de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, de
origine naţională sau socială, avere, naştere sau altă situaţie,

Amintind că în Declaraţia universală a drepturilor omului Naţiunile Unite au proclamat

că copiii au dreptul la ajutor şi la o asistenţăspecială,

Convinşi că familia, unitatea fundamentală a societăţii, şi mediul natural pentru creşterea

şi bunăstarea tuturor membrilor săi, şi în mod deosebit copiii, trebuie să beneficieze de protecţia
şi de asistenţa de care are nevoie pentru a putea să joace pe deplin rolul său în societate,

Recunoscînd că pentru deplina şi armonioasa dezvoltare a personalităţii sale,

copilul trebuie să crească într-un mediu familial, într-o atmosferă de fericire, dragoste şi
înţelegere,

Considerînd că este important de a pregăti pe deplin copilul pentru a avea o viaţă

individuală în societate şi de a-l creşte în spiritul idealurilor proclamate în Carta Naţiunilor
Unite şi, în special, în spiritul păcii, demnităţii, libertăţii, egalităţii şi solidarităţii,

Avînd în vedere că necesitatea de a acorda o protecţie specială copilului a fost enunţată

în Declaraţia de la Geneva din 1924 cu privire la drepturile copilului şi în Declaraţia drepturilor
copilului adoptată de Adunarea generală la 20 noiembrie 1959 şi că a fost recunoscută în
Declaraţia universală a drepturilor omului (în mod deosebit în articolele 23 şi 24), în
211
Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale (în mod deosebit în
art. 10) şi statutele şi instrumentele pertinente ale instituţiilor specializate şi ale organizaţiilor
internaţionale care se preocupă de bunăstarea copilului,

Avînd în vedere că, aşa cum s-a indicat în Declaraţia drepturilor copilului, copilul, din
cauza lipsei sale de maturitate fizică şi intelectuală, are nevoie de o protecţie specială şi de
îngrijiri speciale, în principal de o protecţie juridică potrivită, înainte şi după naştere.

Reamintind dispoziţiile Declaraţiei cu privire la principiile sociale şi juridice

aplicabile protecţiei şi bunăstării copiilor, cu referire specială la practicile în materie de
adopţiune şi de lasament familial pe plan naţional şi internaţional, de Ansamblul de reguli
minime ale Naţiunilor Unite privind administrarea justiţiei pentru minori (Regulile de la
Beijing) şi ale Declaraţiei relative la protecţia femeilor şi copiilor în perioade de urgenţă şi de
conflict armat,

Recunoscînd că în toate ţările lumii sunt copii care trăiesc în condiţii deosebit de
dificile şi că este necesar să se acorde acestor copii o atenţie deosebită,

Ţinînd seama în mod corespunzător de importanţa tradiţiilor şi valorilor culturale ale

fiecărui popor în protecţia şi dezvoltarea armonioasă a copilului,

Recunoscînd importanţa cooperării internaţionale pentru îmbunătăţirea condiţiilor

de viaţă ale copiilor în toate ţările şi în mod deosebit în ţările în curs de dezvoltare,

Au convenit asupra celor ce urmează:

PARTEA ÎNTÎI

Articolul 1
În sensul prezentei Convenţii, prin copil se înţelege orice fiinţă umană sub vîrsta de 18
ani, cu excepţia cazurilor cînd, în baza legii aplicabile copilului, majoratul este stabilit sub
această vîrstă.

Articolul 2
1. Statele părţi se angajează să respecte drepturile care suntenunţate în prezenta
Convenţie şi să le garanteze tuturor copiilor careţin de jurisdicţia lor, fără nici o distincţie,
indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie a copilului
sau a părinţilor sau a reprezentanţilor săi legali, de originea lor naţională, etnică sau socială,
de situaţia lor materială,
de incapacitatea lor, de naşterea lor sau de altă situaţie.
2. Statele părţi vor lua toate măsurile corespunzătoare pentru ca copilul să fie efectiv
protejat împotriva oricărei forme de discriminare sau de sancţiuni motivate de situaţia juridică,
activităţile, opiniile declarate sau convingerile părinţilor săi, ale reprezentanţilor săi legali sau
ale membrilor familiei sale.

Articolul 3

212
 1. În toate deciziile care îi privesc pe copii, fie că sunt luate de instituţii publice sau private
de crotire socială, de către tribunale, autorităţi administrative sau de organe legislative,
interesele superioare ale copilului trebuie să fie luate în considerare cu prioritate.
2. Statele părţi se angajează să asigure copilului protecţia şi îngrijirile necesare pentru
bunăstarea sa, ţinînd cont de drepturile şi obligaţiile părinţilor săi, ale tutorilor săi, ale altor
persoane legal responsabile pentru el, şi vor lua, în acest scop, toate măsurile legislative şi
administrative orespunzătoare.
3. Statele părţi vor veghea ca funcţionarea instituţiilor, serviciilor şi lăcaşelor care
au esponsabilităţi faţă de copii şi asigură protecţia lor să fie conformă cu normele fixate
de către autorităţile competente, în special în domeniul securităţii şi sănătăţii, şi în ceea ce
priveşte umărul şi competenţa personalului lor ca şi în privinţa unui control corespunzător.

Articolul 4
Statele părţi se angajează să ia toate măsurile legislative, administrative şi altele care
sunt necesare pentru a pune în practică drepturile recunoscute în prezenta Convenţie. În cazul
drepturilor economice, sociale şi culturale, ele vor lua aceste măsuri în limitele maxime ale
rezervelor de care dispun şi, dacă este cazul, în cadrul cooperării internaţionale.

Articolul 5
Statele părţi vor respecta responsabilitatea, dreptul şi obligaţia pe care le au părinţii sau,
după caz, membrii familiei lărgite sau a comunităţii, conform cutumei locale, tutorii sau alte
persoane prin lege responsabile pentru copil, de a-i da acestuia, într-un mod care să
corespundă dezvoltării capacităţilor acestuia, orientarea şi sfaturile corespunzătoare exercitării
drepturilor pe care i le recunoaşte prezenta Convenţie.

Articolul 6
1. Statele părţi recunosc că orice copil are un drept inerent la viaţă.
2. Statele părţi vor asigura în toată măsura posibilului supravieţuirea şi dezvoltarea
copilului.

Articolul 7
1. Copilul este înregistrat imediat după naşterea sa şi are de la această dată dreptul la un
nume, dreptul de a dobîndi o cetăţenie şi, în măsura posibilului, dreptul de a-şi cunoaşte părinţii
şi de a fi crescut de aceştia.
2. Statele părţi vor veghea la aplicarea acestor drepturi conform legislaţiei lor
naţionale şi obligaţiilor asumate potrivit instrumentelor internaţionale aplicabile în materie,
în mod deosebit în cazurile în care, în absenţa acestora, copilul s-ar găsi în situaţia de a fi
apatrid.

Articolul 8
1. Statele părţi se angajează să respecte dreptul copilului de a-şi păstra identitatea,
inclusiv cetăţenia, numele său şi relaţiile familiale, astfel cum sunt recunoscute de lege, fără
amestec ilegal.

213
 2. Dacă un copil este lipsit, în mod ilegal, de elementele constitutive ale identităţii
sale sau de unele din acestea, statele părţi vor acorda asistenţa şi protecţia corespunzătoare
pentru ca identitatea sa să fie restabilită cît mai repede posibil.

Articolul 9
1. Statele părţi vor veghea ca nici un copil să nu fie separat de părinţii săi împotriva
voinţei lor, cu excepţia situaţiei în care autorităţile competente decid, sub rezerva revizuirii
judiciare şi în conformitate cu legile şi procedurile aplicabile, că această separare este
necesară, în interesul superior al copilului. O decizie în acest sens poate să fie necesară în
anumite cazuri particulare, de exemplu atunci cînd părinţii maltratează sau neglijează copiii sau
cînd părinţii trăiesc separat şi cînd urmează să se ia o hotărîre cu privire la loculde reşedinţă al
copilului.
2. În toate cazurile prevăzute la paragraful 1 al prezentului articol, toate părţile
interesate trebuie să aibă posibilitatea de a participa la dezbateri şi de a-şi face cunoscute
părerile lor.
3. Statele părţi vor respecta dreptul copilului, separat de cei doi părinţi ai săi sau de unul
din ei, de a întreţine relaţii personale şi contacte directe cu cei doi părinţi ai săi, afară de cazul
că acest lucru este contrar interesului superior al copilului.
4. Cînd separarea rezultă din măsuri luate de către un stat parte, precum detenţia,
închisoarea, exilul, expulzarea sau moartea (înţelegîndu-se moartea indiferent de cauză,
survenită în timpul detenţiei) celor doi părinţi sau a unuia din ei, sau a copilului, statul parte dă,
la cererea părinţilor, a copilului său, dacă este cazul, a unui alt membru al familiei informaţiile
esenţiale asupra locului unde se găsesc membrul sau membrii familiei, afară de cazul că
divulgarea acestor informaţii ar aduce prejudicii bunăstării copilului. Statele părţi vor veghea,
de asemenea, ca prezentarea unei astfel de cereri să nu antreneze prin ea însăşi consecinţe
dăunătoare persoana sau persoanele în cauză.

Articolul 10
1. În conformitate cu obligaţia ce revine statelor părţi potrivit paragrafului 1 al art. 9,
orice cerere făcută de un copil sau de către părinţii săi în vederea intrării într-un stat parte
sau părăsirii acestuia, în scopul reîntregirii familiei, va fi examinată de statele părţi într-un
spirit pozitiv, cu umanism şi operativitate. Statele părţi vor veghea, de asemenea, ca
prezentarea unei astfel de cereri să nu antreneze consecinţe dăunătoare pentru autorii solicitării
şi membrii familiei lor.
2. Un copil ai cărui părinţi au reşedinţa în state diferite are dreptul de a întreţine, în
afara unor situaţii excepţionale, relaţii personale şi contacte directe, regulate cu ambii părinţi.
În acest scop şi în conformitate cu obligaţia care revine statelor părţi rezultînd din art. 9
paragraful 1, statele părţi vor respecta dreptul pe care îl au copilul şi părinţii săi de a părăsi orice
ţară, inclusiv pe a lor, şi de a reveni în propria lor ţară. Dreptul de a părăsi orice ţară nu poate fi
limitat decît de restricţiile prevăzute de lege şi care sunt necesare pentru protecţia securităţii
naţionale, ordinea publică, sănătatea publică sau moralitatea publică sau drepturile şi libertăţile
altora şi care sunt compatibile cu celelalte drepturi recunoscute în prezenta Convenţie.

Articolul 11

214
 1. Statele părţi vor lua măsuri pentru a combate acţiunile ilegale de deplasare şi de
împiedicare a reîntoarcerii copiilor în străinătate.
2. În acest scop, statele părţi vor favoriza încheierea de acorduri bilaterale şi multilaterale
sau aderarea la acordurile existente.

Articolul 12
1. Statele părţi vor garanta copilului capabil de discernămînt dreptul de a exprima
liber opinia sa asupra oricărei probleme care îl priveşte, opiniile copilului fiind luate în
considerare avîndu-se în vedere vîrsta sa şi gradul său de maturitate.
2. În acest scop, se va da copilului, în special, posibilitatea de a fi ascultat în orice
procedură judiciară sau administrativă care-l priveşte, fie direct, fie printr-un reprezentant
sau o instituţie corespunzătoare, în conformitate cu regulile de procedură din legislaţia
naţională.

Articolul 13
1. Copilul are dreptul la libertatea de exprimare; acest drept cuprinde libertatea de a
căuta, a primi şi a difuza informaţii şi idei de orice natură, fără să ţină seama de frontiere, sub
formă orală, scrisă, tipărită sau artistică, sau prin oricare alte mijloace, la alegerea copilului.
2. Exercitarea acestui drept poate fi supusă restricţiilor, dar numai acelora care sunt
prevăzute de lege şi care sunt necesare:
a) pentru respectul drepturilor sau reputaţiei altora, sau
b) pentru protecţia securităţii naţionale, ordinii publice, sănătăţii şi moralei publice.

Articolul 14
1. Statele părţi vor respecta dreptul copilului la libertatea de gîndire, de conştiinţă şi
religie.
2. Statele părţi vor respecta dreptul şi obligaţia părinţilor sau, după caz, ale
reprezentanţilor legali ai copilului de a-l orienta pe acesta în exercitarea dreptului sus-
menţionat de o manieră care să corespundă dezvoltării capacităţilor sale.
3. Libertatea de a-şi manifesta religia sa sau convingerile sale nu poate fi supusă decît
restricţiilor care sunt prevăzute de lege şi care sunt necesare pentru protecţia securităţii publice, a
ordinii publice, a sănătăţii şi moralei publice sau libertăţilor şi drepturilor fundamentale
ale altora.

Articolul 15
1. Statele părţi vor recunoaşte drepturile copilului la libertatea de asociere şi la libertatea
de reuniune paşnică.
2. Exercitarea acestor drepturi nu poate fi obiect decît al acelor limitări care sunt
prevăzute de lege şi care sunt necesare într-o societate democratică, în interesul securităţii
naţionale, al siguranţei publice sau al ordinii publice, sau pentru a proteja sănătatea sau
moralitatea publică sau drepturile şi libertăţile altora.

Articolul 16

215
 1. Nici un copil nu va face obiectul ingerinţelor arbitrare sau ilegale în viaţa sa
personală, familia sa, domiciliul sau corespondenţa sa şi nici al unor atacuri ilegale la onoarea şi
reputaţia sa.
2. Copilul are dreptul la protecţia legii contra unor astfel de imixtiuni sau atacuri.

Articolul 17
Statele părţi vor recunoaşte importanţa funcţiei îndeplinite de mijloacele de informare
în masă şi vor veghea ca copilul să aibă acces la o informare şi materiale provenind din
surse naţionale şi internaţionale diverse, cu deosebire cele care vizează să promoveze
bunăstarea sa socială, spirituală şi morală, precum şi sănătatea sa fizică şi mentală. În acest
scop, statele părţi:
a) vor încuraja mijloacele de informare în masă de a difuza informaţii şi materiale
care prezintă o utilitate socială şi culturală pentru copil şi răspund spiritului art. 29;
b) vor încuraja cooperarea internaţională în producţia, schimbul şi difuzarea de astfel de
informaţii şi materiale provenind din diferite surse culturale, naţionale şi internaţionale;
c) vor încuraja producerea şi difuzarea de cărţi pentru copii;
d) vor încuraja mijloacele de informare în masă de a ţine seama în mod deosebit de
nevoile lingvistice ale copiilor autohtoni sau care aparţin unui grup minoritar;
e) vor favoriza elaborarea de principii directoare corespunzătoare, destinate protejării
copilului împotriva informaţiilor şi materialelor care dăunează bunăstării sale, avînd în vedere
prevederile art. 13 şi 18.

Articolul 18
1. Statele părţi vor depune eforturi pentru asigurarea recunoaşterii principiului potrivit
căruia ambii părinţi au o răspundere comună pentru creşterea şi dezvoltarea copilului.
Răspunderea pentru creşterea copilului şi asigurarea dezvoltării sale le revine în primul
rînd părinţilor sau, după caz, reprezentanţilor săi legali. Aceştia trebuie să se conducă înainte de
orice după interesul superior al copilului.
2. Pentru garantarea şi promovarea drepturilor enunţate în prezenta Convenţie, statele
părţi vor acorda ajutor corespunzător părinţilor şi reprezentanţilor legali ai copilului în
exercitarea răspunderii care le revine de a creşte copilul şi vor asigura crearea instituţiilor,
lăcaşelor şi serviciilor însărcinate să vegheze la bunăstarea copiilor.
3. Statele părţi vor lua toate măsurile corespunzătoare pentru a asigura copiilor, ai căror
părinţi muncesc, dreptul de a beneficia de serviciile şi instituţiile de îngrijire a copiilor pentru
care ei îndeplinesc condiţiile cerute.

Articolul 19
1. Statele părţi vor lua toate măsurile legislative, administrative, sociale şi educative
corespunzătoare pentru protejarea copilului împotriva oricăror forme de violenţă, vătămare
sau de abuz fizic sau mental, de abandon sau neglijenţă, de rele tratamente sau de exploatare,
inclusiv violenţa sexuală, în timpul cît se află în îngrijirea părinţilor sau a unuia dintre
ei, a reprezentantului sau reprezentanţilor săi legali sau a oricărei persoane căreia i-a fost
încredinţat.
2. Aceste măsuri de protecţie vor cuprinde, după cum se va conveni, proceduri eficiente
pentru stabilirea de programe sociale vizînd furnizarea de sprijin necesar copilului şi celor

216
cărora le-a fost încredinţat, precum şi pentru alte forme de prevenire, ca şi pentru
identificarea, raportarea, retrimiterea, anchetarea, tratarea şi urmărirea penală pentru cazurile
de rele tratamente - descrise mai sus -aplicate copilului şi vor cuprinde, de asemenea, după cum
se va stabili, proceduri de intervenţie judiciară.

Articolul 20
1. Orice copil care este, temporar sau definitiv, lipsit de mediul său familial sau care, în
propriul său interes, nu poate fi lăsat în acest mediu, are dreptul la protecţie şi la ajutor special
din partea statului.
2. Statele părţi vor prevedea pentru acest copil o ocrotire alternativă în conformitate
cu legislaţia lor naţională.
3. O astfel de ocrotire alternativă poate să aibă, între altele, forma de plasament familial,
"Kafala" din legea islamică, adopţiune sau, dacă este cazul, încredinţare într-o instituţie
corespunzătoare pentru copii. În alegerea uneia din aceste soluţii este necesar să se ţină
seama în mod corespunzător de necesitatea unei anumite continuităţi în educarea copilului, ca
şi de originea sa etnică, religioasă, culturală şi lingvistică.

Articolul 21
Statele părţi care acceptă şi/sau autorizează adopţiunea, se vor asigura că raţiunea
primordială în materie este interesul superior al copilului şi:
a) vor garanta că adopţiunea unui copil va fi încuviinţată doar de autorităţile competente
care verifică, conform legii şi procedurilor aplicabile şi pe baza tuturor informaţiilor
pertinente şi demne de încredere, că adopţiunea poate să aibă loc avînd în vedere situaţia
copilului în raport cu părinţii săi, rudele şi reprezentanţii legali şi, dacă este cazul, că persoanele
interesate şi-au dat consimţămîntul la adopţiune în cunoştinţă de cauză, pe baza tuturor
consultărilor necesare;
b) vor recunoaşte că adopţiunea în străinătate poate să fie considerată ca un alt mijloc
de a asigura îngrijirea necesară copilului, dacă acesta nu poate fi încredinţat în ţara sa de origine
unei familii de adopţie sau plasament, sau dacă nu poate fi îngrijit în mod
corespunzător;
c) se vor asigura că, în cazul adopţiunii în străinătate, copilul va beneficia de garanţiile şi
de normele echivalente acelora existente în cazul unei adopţiuni naţionale;
d) vor lua toate măsurile corespunzătoare pentru a se asigura că, în cazul adopţiunii în
străinătate, încredinţarea copilului nu se va traduce printr-un profit material necuvenit
persoanelor implicate în aceasta;
e) vor promova după caz obiectivele prezentului articol, încheind aranjamente şi
acorduri bilaterale sau multilaterale şi se vor strădui, în acest cadru, să asigure ca încredinţarea
copilului în străinătate să fie efectuată de către autorităţile sau organele competente.

Articolul 22
1. Statele părţi vor lua măsurile corespunzătoare pentru a asigura ca un copil care caută
să obţină statutul de refugiat sau care este considerat ca refugiat în virtutea regulilor şi
procedurilor de drept
internaţional sau naţional aplicabile, fie că este singur fie însoţit de mamă şi tată sau de
orice altă persoană, să beneficieze de protecţie şi asistenţă umanitară corespunzătoare pentru a-i

217
permite să se bucure de drepturile pe care i le recunosc prezenta Convenţie şi celelalte
instrumente internaţionale relative la drepturile omului sau cu caracter umanitar, la care statele
respective sunt părţi.
2. În acest scop, statele părţi vor coopera, după cum vor considera potrivit, la toate
eforturile făcute de Organizaţia Naţiunilor Unite şi alte organizaţii interguvernamentale sau
neguvernamentale competente care colaborează cu ONU, pentru a proteja şi ajuta copilul
care se găseşte în asemenea situaţii şi pentru a descoperi părinţii sau alţi membri ai familiei
oricărui copil refugiat, în vederea obţinerii informaţiilor necesare pentru reunificarea familiei
sale. În cazurile în care nici un părinte şi nici alt membru al familiei nu poate fi găsit, copilului
i se va acorda aceeaşi protecţie ca oricărui alt copil care este permanent sau temporar lipsit de
mediul său familial, indiferent
pentru care motiv, în conformitate cu prezenta Convenţie.

Articolul 23
1. Statele părţi recunosc copilului handicapat mental sau fizic că trebuie să se bucure de o
viaţă plină şi decentă, în condiţii care să îi garanteze demnitatea, să îi promoveze autonomia şi
să îi faciliteze participarea activă la viaţa colectivităţii.
2. Statele părţi recunosc dreptul copilului handicapat de a beneficia de îngrijiri
speciale şi încurajează şi asigură, în măsura resurselor disponibile, la cerere, copiilor
handicapaţi care îndeplinesc condiţiile prevăzute şi celor care îi au în grijă, un ajutor adaptat
situaţiei copilului şi situaţiei părinţilor sau a celor care îl îngrijesc.
3. Recunoscînd nevoile speciale ale copilului handicapat, ajutorul furnizat conform
paragrafului 2 al prezentului articol va fi gratuit de fiecare dată cînd este posibil, ţinînd cont de
resursele financiare ale părinţilor copilului sau ale acelora care îl îngrijesc şi va fi astfel
conceput încît copilul handicapat să aibă efectiv acces la educaţie, la formare, la servicii de
îngrijire a sănătăţii, la servicii de recuperare, la pregătire pentru angajare în muncă şi la
mijloace de recreere, de o manieră corespunzătoare care să conducă la o integrare socială şi o
dezvoltare individuală cît se poate de complete, incluzînd dezvoltarea sa culturală şi spirituală.
4. În spiritul cooperării internaţionale, statele părţi vor promova schimbul de informaţii
corespunzătoare în domeniul profilactic al sănătăţii, tratamentului medical, psihologic şi
funcţional al copiilor handicapaţi, inclusiv difuzarea de informaţii privind metode de
recuperare, servicii de educare şi formare profesională, ca şi accesul la aceste date, în scopul de
a permite statelor părţi să-şi amelioreze capacităţile şi competenţele şi să-şi lărgească
experienţa în aceste domenii. În această privinţă se va ţine seama în mod deosebit de
necesităţile ţărilor în curs de dezvoltare.

Articolul 24
1. Statele părţi recunosc dreptul copilului de a se bucura de cea mai bună stare de
sănătate posibilă şi de a beneficia de servicii medicale, de tratament şi de recuperare. Statele
părţi se vor strădui să asigure ca nici un copil să nu fie lipsit de dreptul de a avea acces la aceste
servicii de ocrotire a sănătăţii.
2. Statele părţi vor urmări realizarea integrală a acestui drept şi, în mod deosebit, vor lua
măsurile corespunzătoare pentru:
a) reducerea mortalităţii în rîndul nou-născuţilor şi al copiilor;

218
 b) asigurarea pentru toţi copiii a necesarului de asistenţă medicală şi îngrijire a sănătăţii,
accentul fiind pus pe dezvoltarea măsurilor primare de ocrotire a sănătăţii;
c) lupta contra maladiilor şi malnutriţiei în cadrul măsurilor primare de ocrotire a
sănătăţii, prin aplicarea tehnologiilor uşor de procurat şi prin furnizarea de alimente bogat
nutritive şi apă potabilă, ţinînd seama de pericolele şi riscurile de poluare a mediului natural;
d) asigurarea ocrotirii sănătăţii mamelor în perioada pre şi postnatală;
e) asigurarea ca toate grupurile societăţii, în mod deosebit părinţii şi copii, să fie
informate, să aibă acces la educaţie şi să fie sprijinite în folosirea cunoştinţelor de bază cu privire
la sănătatea şi alimentaţia copilului, avantajele alăptării, igienei şi salubrităţii mediului
înconjurător şi prevenirea accidentelor;
f) dezvoltarea măsurilor de sănătate preventivă, de asistenţă a părinţilor, precum şi de
educaţie şi servicii de planificare familială.
3. Statele părţi vor lua toate măsurile eficiente corespunzătoare în vederea abolirii
practicilor tradiţionale dăunătoare sănătăţii copiilor.
4. Statele părţi se angajează să promoveze şi să încurajeze cooperarea internaţională
în vederea asigurării progresive a realizării depline a dreptului recunoscut în prezentul articol. În
această privinţă se va ţine seama în mod deosebit de necesităţile ţărilor în curs de dezvoltare.

Articolul 25
Statele părţi recunosc copilului care a fost plasat de către autoritatea competentă
pentru a primi îngrijiri, protecţie sau tratament fizic sau mental, dreptul la verificarea periodică
a tratamentului respectiv şi a oricăror alte elemente legate de plasarea sa.

Articolul 26
1. Statele părţi vor recunoaşte oricărui copil dreptul de a beneficia de securitate
socială, inclusiv de asigurări sociale, şi vor lua măsurile necesare pentru asigurarea deplinei
realizări a acestui drept în conformitate cu legislaţia lor naţională.
2. Serviciile trebuie să fie acordate cînd este cazul, ţinîndu-se seama de resursele şi
de situaţia copilului şi a persoanelor responsabile de întreţinerea sa, ca şi de orice alt element
aplicabil la solicitarea serviciilor făcute pentru copil sau în numele său.

Articolul 27
1. Statele părţi recunosc dreptul oricărui copil la un nivel de viaţă suficient pentru
dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală şi socială.
2. Părinţilor şi oricăror altor persoane care au în grijă un copil le revine în primul rînd
responsabilitatea de a asigura, în limita posibilităţilor şi a mijloacelor lor financiare, condiţiile
de viaţă necesare dezvoltării copilului.
3. Statele părţi, ţinînd seama de condiţiile naţionale şi în limita mijloacelor lor, vor
adopta măsuri corespunzătoare pentru a ajuta părinţii şi alte persoane care au în grijă un copil
să valorifice acest
drept şi vor oferi, în caz de nevoie, o asistenţă materială şi programe de sprijin, în special
în ceea ce priveşte alimentaţia, îmbrăcămintea şi locuinţa.
4. Statele părţi vor lua toate măsurile adecvate pentru a asigura recuperarea pensiei
alimentare a copilului de la părinţii săi sau de la alte persoane care au răspundere financiară faţă
de el, indiferent dacă se află pe teritoriul lor sau în străinătate. În special în cazul în care

219
persoana care are răspundere financiară faţă de un copil trăieşte într-un alt stat decît cel al
copilului, statele părţi vor favoriza aderarea la acorduri internaţionale sau încheierea de
asemenea acorduri, precum şi adoptarea oricăror alte angajamente corespunzătoare.

Articolul 28
1. Statele părţi recunosc dreptul copilului la educaţie şi, în vederea asigurării exercitării
acestui drept în mod progresiv şi pe baza egalităţii de şanse, vor urmări în special:
a) să facă învăţămîntul primar obligatoriu şi gratuit pentru toţi;
b) să încurajeze diferite forme de învăţămînt secundar, atît general cît şi profesional, să le
facă deschise şi accesibile oricărui copil şi să ia măsuri corespunzătoare, cum sunt
instituirea gratuităţii învăţămîntului şi acordarea unui ajutor financiar în caz de nevoie;
c) să asigure tuturor accesul la învăţămîntul superior, în funcţie de capacităţile fiecăruia,
prin toate mijloacele adecvate;
d) să facă deschise şi accesibile tuturor copiilor informarea şi orientarea şcolară şi
profesională;
e) să ia măsuri pentru a încuraja frecventarea şcolii cu regularitate şi reducerea ratei
de abandonare a şcolii.
2. Statele părţi vor lua toate măsurile corespunzătoare pentru a asigura aplicarea
disciplinei şcolare într-un mod compatibil cu demnitatea copilului ca fiinţă umană şi în
conformitate cu prezenta Convenţie.
3. Statele părţi vor promova şi încuraja cooperarea internaţională în domeniul educaţiei,
mai ales cu scopul de a contribui la eliminarea ignoranţei şi a analfabetismului în lume şi de a
facilita accesul la cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice şi la metode de învăţămînt moderne. În această
privinţă se va ţine în special seama de necesităţile ţărilor în curs de dezvoltare.

Articolul 29
1. Statele părţi sunt de acord că educaţia copilului trebuie să urmărească:
a) dezvoltarea personalităţii copilului, a aptitudinilor şi capacităţilor sale mentale şi
fizice la nivelul potenţialului lor maxim;
b) dezvoltarea respectului pentru drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului,
precum şi pentru principiile consacrate în Carta Naţiunilor Unite;
c) dezvoltarea respectului faţă de părinţii copilului, faţă de identitatea sa culturală, de
limba proprie şi valorile sale, precum şi faţă de valorile naţionale ale ţării în care trăieşte, ale
ţării din care eventual este originar şi ale civilizaţiilor diferite de a sa;
d) pregătirea copilului pentru a-şi asuma responsabilităţile vieţii într-o societate liberă, în
spiritul înţelegerii, păcii, toleranţei, egalităţii între sexe şi prieteniei între toate popoarele şi
grupurile etnice, naţionale şi religioase şi cu persoanele de origine autohtonă;
e) dezvoltarea respectului faţă de mediul natural.
2. Nici o dispoziţie din prezentul articol sau din articolul 28 nu va fi interpretată de o
manieră care să aducă atingere libertăţii persoanelor fizice sau juridice de a crea şi dirija
instituţii de învăţămînt, cu condiţia ca principiile enunţate în paragraful 1 din prezentul
articol să fie respectate şi ca educaţia în aceste instituţii să fie conformă normelor minimale pe
care statul le prescrie.

Articolul 30
220
 În statele în care există minorităţi etnice, religioase sau lingvistice sau persoane de
origine autohtonă, un copil autohton sau care aparţine uneia din aceste minorităţi nu poate fi
privat de dreptul de a avea în comun cu alţi membri ai grupului său propria cultură, de a profesa
şi de a practica propria religie sau de a folosi propria limbă.

Articolul 31
1. Statele părţi recunosc dreptul copilului la odihnă şi timp liber, dreptul de a se juca şi de
a practica activităţi recreative proprii vîrstei sale şi de a participa în mod liber la viaţa
culturală şi artistică.
2. Statele părţi vor respecta şi promova dreptul copilului de a participa în mod deplin la
viaţa culturală şi artistică şi vor încuraja asigurarea unor posibilităţi corespunzătoare şi egale
pentru activitatea culturală, artistică, recreativă şi de odihnă.

Articolul 32
1. Statele părţi recunosc dreptul copilului de a fi protejat împotriva exploatării
economice şi a implicării în orice muncă ce ar comporta riscuri sau ar împiedica educaţia sau
care ar dăuna sănătăţii sau dezvoltării sale fizice, mentale, spirituale, morale sau sociale.
2. Statele părţi vor lua măsurile legislative, administrative, sociale şi educative pentru
a asigura aplicarea prezentului articol. În acest scop şi ţinînd seama de dispoziţiile pertinente
ale celorlalte instrumente internaţionale, statele părţi, în mod special:
a) vor fixa o vîrstă minimă sau vîrste minime de angajare;
b) vor prevedea o reglementare corespunzătoare a orarelor de lucru şi a condiţiilor de
muncă;
c) vor prevedea pedepse sau alte sancţiuni corespunzătoare pentru a asigura aplicarea
efectivă a prezentului articol.

Articolul 33
Statele părţi vor lua măsuri corespunzătoare, inclusiv măsuri legislative,
administrative, sociale şi educative pentru a proteja copiii contra folosirii ilicite a
stupefiantelor şi a substanţelor psihotrope, aşa cum sunt acestea definite de tratatele
internaţionale pertinente şi pentru a împiedica utilizarea copiilor la producţia şi traficul ilicit al
acestor substanţe.

Articolul 34
Statele părţi se angajează să protejeze copilul contra oricărei forme de exploatare
sexuală şi de abuz sexual. În acest scop, statele părţi vor lua, în special, toate măsurile
corespunzătoare pe plan naţional, bilateral şi multilateral, pentru a împiedica:
a) incitarea sau constrîngerea unui copil de a fi implicat într-o activitate sexuală ilegală;
b) exploatarea copiilor în scopul prostituţiei sau al altor practici sexuale ilegale;
c) exploatarea copiilor în scopul producţiei de spectacole sau de materiale cu caracter
pornografic.

Articolul 35

221
 Statele părţi vor lua toate măsurile corespunzătoare pe plan naţional, bilateral şi
multilateral pentru a împiedica răpirea, vînzarea şi traficul cu copii în orice scop şi în orice
formă.

Articolul 36
Statele părţi vor proteja copilul împotriva tuturor celorlalte forme de exploatare dăunătoare
oricărui aspect al bunăstării lui.

Articolul 37
Statele părţi vor garanta că:
a) nici un copil nu va fi supus la tortură, la pedepse sau tratamente crude, inumane
sau degradante. Pentru infracţiunile comise de persoane sub vîrsta de optsprezece ani nu vor
fi pronunţate nici pedeapsa capitală nici închisoarea pe viaţă fără posibilitatea de eliberare;
b) nici un copil nu va fi privat de libertate în mod ilegal sau arbitrar. Arestarea,
deţinerea sau întemniţarea unui copil trebuie să fie conformă cu legea şi se va folosi numai ca
măsură extremă şi pentru cea mai scurtă posibil perioadă de timp;
c) orice copil privat de libertate va fi tratat cu omenie şi cu respectul datorat demnităţii
persoanei umane şi de o manieră care să ţină seama de nevoile persoanelor de vîrsta sa. În
special, orice copil privat de libertate va fi separat de adulţi - în afară de cazul cînd se consideră
în interesul superior al copilului să nu se procedeze astfel - şi va avea dreptul de a menţine
contactul cu familia sa prin corespondenţă şi prin vizite, în afara unor cazuri excepţionale;
d) orice copil privat de libertate va avea dreptul de acces rapid la asistenţă juridică sau la
orice altă asistenţă corespunzătoare, precum şi dreptul de a contesta legalitatea privării sale de
libertate în faţa unui tribunal sau a unei alte autorităţi competente, independente şi imparţiale
şi dreptul la decizie rapidă în orice asemenea acţiune.

Articolul 38
1. Statele părţi se angajează să respecte şi să asigure respectarea regulilor dreptului
umanitar internaţional care le sunt aplicabile în caz de conflict armat şi care se referă la copii.
2. Statele părţi vor lua toate măsurile posibile pentru a se asigura că persoanele care nu au
atins vîrsta de cincisprezece ani nu participă direct la ostilităţi.
3. Statele părţi se vor abţine de a înrola în forţele lor armate orice persoană care nu a
atins vîrsta de cincisprezece ani. Atunci cînd încorporează persoane de peste cincisprezece ani,
dar sub optsprezece ani, statele părţi se vor strădui să înroleze cu prioritate pe cei mai în vîrstă.
4. Conform obligaţiei care le revine în virtutea dreptului umanitar internaţional de a
proteja populaţia civilă în caz de conflict armat, statele părţi vor lua măsurile posibile pentru a
asigura protecţia şi îngrijirea copiilor care sunt afectaţi de un conflict armat.

Articolul 39
Statele părţi vor lua toate măsurile corespunzătoare pentru a promova refacerea fizică
şi psihică şi reintegrarea socială a oricărui copil victimă a oricărei forme de neglijenţă,
exploatare sau abuz, a torturii sau a oricărei alte forme de pedeapsă sau tratament de cruzime,
inuman sau degradant sau a unui conflict armat. Această refacere şi această reintegrare se
vor desfăşura în condiţii care favorizează sănătatea, respectul de sine şi demnitatea copilului.

222
 Articolul 40
1. Statele părţi recunosc oricărui copil suspect, acuzat sau dovedit că a comis o încălcare a
legii penale, dreptul de a fi tratat într-un mod de natură să favorizeze simţul său de demnitate
şi al valorii personale, să întărească respectul său pentru drepturile omului şi libertăţile
fundamentale ale altora şi să ţină seama de vîrsta sa ca şi de necesitatea de a promova
reintegrarea copilului şi asumarea de către acesta a unui rol constructiv în societate.
2. În acest scop şi ţinînd seama de dispoziţiile pertinente ale instrumentelor
internaţionale, statele părţi vor garanta, în special, că:
a) nici un copil nu va fi suspectat, acuzat sau declarat vinovat de o încălcare a legii
penale datorită unor acţiuni sau omisiuni care nu erau stipulate de către dreptul naţional sau
internaţional în momentul comiterii lor;
b) orice copil suspectat sau acuzat de o încălcare a legii penale are cel puţin dreptul la
garanţiile următoare:
i) să fie presupus nevinovat pînă ce vinovăţia sa va fi stabilită legal;
ii) să fie informat prompt şi direct de acuzaţiile care i se aduc sau, dacă este cazul,
prin intermediul părinţilor săi sau al reprezentanţilor legali şi să beneficieze de asistenţă
juridică sau de orice altă asistenţă corespunzătoare pentru pregătirea şi prezentarea apărării
sale;
iii) cauza sa să fie examinată fără întîrziere de către o autoritate sau o instanţă judiciară
competentă, independentă şi imparţială, după o procedură echitabilă conform prevederilor legii,
în prezenţa asistenţei legale sau a oricărei alte asistenţe corespunzătoare şi - dacă acest lucru
nu este considerat contrar interesului superior al copilului, datorită în special vîrstei şi situaţiei
sale - în prezenţa părinţilor săi sau a reprezentanţilor legali;
iv) să nu fie constrîns să depună mărturie sau să mărturisească că este vinovat; să
interogheze sau să facă să fie interogaţi martori ai acuzării şi să obţină aducerea şi interogarea de
martori ai apărării, în condiţii de egalitate;
v) dacă se dovedeşte că a încălcat legea penală, să poată face apel cu privire la decizie şi
la orice măsură luată în consecinţă, în faţa unei autorităţi sau instanţe judecătoreşti
superioare competente, independente şi imparţiale, conform legii;
vi) să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege
sau nu vorbeşte limba utilizată;
vii) viaţa sa personală să fie în mod deplin respectată în toate fazele procedurii.
3. Statele părţi se vor strădui să promoveze adoptarea de legi, proceduri, crearea de
autorităţi şi instituţii, special concepute pentru copiii suspectaţi, acuzaţi sau declaraţi că ar fi
comis încălcări ale
legii penale şi, în special:
a) vor stabili o vîrstă minimă sub care copiii vor fi presupuşi a nu avea capacitatea de a
încălca legea penală;
b) vor lua măsuri, de fiecare dată cînd este posibil şi de dorit, pentru a trata aceşti copii
fără a se recurge la procedura judiciară, cu condiţia ca drepturile omului şi garanţiile legale
să fie deplin respectate.
4. Va fi prevăzută o întreagă gamă de dispoziţii cum sunt cele referitoare la îngrijire,
orientare şi supraveghere, îndrumare, verificare, plasament familial, programe de educaţie
generală şi profesională şi alternative la îngrijirea instituţională, pentru a asigura copiilor un

223
tratament corespunzător bunăstării şi proporţional atît cu condiţiile lor cît şi cu infracţiunea
comisă.

Articolul 41
Nici o dispoziţie din prezenta Convenţie nu va afecta orice prevedere mai potrivită
pentru înţelegerea drepturilor copilului, care poate figura în:
a) legislaţia unui stat parte sau în
b) dreptul internaţional în vigoare pentru acest stat.

PARTEA A DOUA

Articolul 42
Statele părţi se angajează să facă cunoscute pe larg adulţilor şi copiilor, principiile şi
prevederile prezentei Convenţii, prin mijloace active şi corespunzătoare.

Articolul 43
1. În vederea examinării progreselor înregistrate de statele părţi în executarea obligaţiilor
contractate de ele în virtutea prezentei Convenţii, se va institui un Comitet al drepturilor
copilului care îndeplineşte atribuţiunile care urmează.
2. Comitetul se compune din 10 experţi de o înaltă moralitate şi care posedă o
competenţă recunoscută în domeniul reglementat de prezenta Convenţie. Membrii săi sunt
aleşi de statele părţi din rîndul cetăţenilor lor şi acţionează cu titlu individual, ţinîndu-se
seama de necesitatea asigurării unei repartiţii geografice echitabile şi cu respectarea
principalelor sisteme juridice.
3. Membrii Comitetului sunt aleşi prin vot secret de pe o listă de persoane desemnate de
statele părţi. Fiecare stat parte poate desemna un candidat dintre cetăţenii săi.
4. Prima alegere va avea loc în termen de şase luni de la data intrării în vigoare a
prezentei Convenţii. Alegerile vor avea loc apoi la fiecare doi ani. Cu patru luni înaintea datei
fiecărei alegeri, Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite va invita în scris statele să
propună candidaţii lor într-un termen de două luni. Secretarul general va întocmi apoi o
listă alfabetică a candidaţilor astfel desemnaţi, indicînd statele părţi care i-au desemnat şi o
va comunica statelor părţi la prezenta Convenţie.
5. Alegerile vor avea loc la reuniunile statelor părţi, convocate de Secretarul general la
sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite. La aceste reuniuni, la care cvorumul este constituit din
două treimi din statele părţi, candidaţii aleşi în Comitet sunt cei care obţin cel mai mare
număr de voturi şi majoritatea absolută a voturilor reprezentanţilor statelor părţi prezente şi
votante.
6. Membrii Comitetului sunt aleşi pe o perioadă de patru ani. Ei pot fi realeşi dacă
candidatura lor este prezentată din nou. Mandatul a cinci membri aleşi la prima alegere va lua
sfîrşit după doi ani. Numele celor cinci membri vor fi trase la sorţi de către preşedintele
reuniunii, imediat după prima alegere.
7. În caz de deces sau de demisie a unui membru al Comitetului, sau dacă, pentru orice alt
motiv, un membru declară că nu mai poate exercita funcţiunile sale în cadrul Comitetului, statul
parte care a prezentat candidatura lui numeşte un alt expert dintre cetăţenii săi pentru a ocupa
postul vacant pînă la expirarea mandatului respectiv, sub rezerva aprobării de către Comitet.

224
 8. Comitetul adoptă regulamentul său interior.
9. Comitetul alege biroul său pentru o perioadă de doi ani.
10. Reuniunile Comitetului se ţin în mod normal la sediul Organizaţiei Naţiunilor
Unite sau în orice alt loc corespunzător stabilit de Comitet. Comitetul se reuneşte normal în
fiecare an. Durata sesiunilor sale este stabilită şi modificată, dacă este necesar, de reuniunea
statelor părţi la prezenta Convenţie, sub rezerva aprobării de către Adunarea generală.
11. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite pune la dispoziţia Comitetului
personalul şi instalaţiile care îi sunt necesare pentru a se achita în mod eficace de funcţiunile
care îi sunt încredinţate conform prezentei Convenţii.
12. Membrii Comitetului creat în virtutea prezentei Convenţii primesc, cu aprobarea
Adunării generale, indemnizaţii din resursele Organizaţiei Naţiunilor Unite în condiţiile şi
modalităţile fixate de Adunarea generală.

Articolul 44
1. Statele părţi se angajează să supună Comitetului, prin intermediul Secretarului
general al Organizaţiei Naţiunilor Unite, rapoarte asupra măsurilor pe care le adoptă
pentru a da efect drepturilor recunoscute în prezenta Convenţie şi asupra progreselor
realizate în exercitarea acestor drepturi:
a) în termen de doi ani începînd de la data intrării în vigoare a prezentei Convenţii pentru
statele părţi interesate;
b) în continuare, la fiecare cinci ani.
2. Rapoartele întocmite conform prezentului articol trebuie, dacă este cazul, să indice
factorii şi dificultăţile care împiedică statele părţi să se achite în mod deplin de obligaţiile
prevăzute în prezenta Convenţie. Ele trebuie, de asemenea, să cuprindă informaţii suficiente
pentru a da Comitetului o idee precisă asupra aplicării Convenţiei în ţara respectivă.
3. Statele părţi care au prezentat Comitetului un raport iniţial nu trebuie să repete, în
rapoartele pe care le prezintă după aceea, conform alineatului b) din paragraful 1 al prezentului
articol, informaţiile de bază comunicate anterior.
4. Comitetul poate cere statelor părţi toate informaţiile complementare referitoare la
aplicarea Convenţiei.
5. Comitetul supune la fiecare doi ani Adunării generale, prin intermediul Consiliului
Economic şi Social, un raport asupra activităţilor sale.
6. Statele părţi asigură o largă difuzare rapoartelor lor în ţara lor proprie.

Articolul 45
Pentru a promova aplicarea efectivă a Convenţiei şi a încuraja cooperarea
internaţională în domeniul vizat de Convenţie:
a) Instituţiile specializate, Fondul Naţiunilor Unite pentru copii şi alte organe ale
Naţiunilor Unite au dreptul de a asista la examinarea aplicării dispoziţiilor prezentei Convenţii
care ţin de mandatul lor. Comitetul poate invita instituţiile specializate, Fondul Naţiunilor
Unite pentru copii şi orice alte organisme competente pe care le va considera
corespunzătoare să dea avize specializate asupra aplicării Convenţiei în domeniile care ţin de
mandatele respective. El poate invita instituţiile specializate, Fondul Naţiunilor Unite pentru
copii şi alte organe ale Naţiunilor Unite să-i prezinte rapoarte asupra aplicării Convenţiei
în sectoarele care ţin de domeniul lor de activitate.

225
 b) Comitetul transmite, dacă apreciază necesar, instituţiilor specializate, Fondului
Naţiunilor Unite pentru copii şi altor organisme competente orice raport al statelor părţi ce
conţine o cerere sau care indică o nevoie de consultanţă sau asistenţă tehnică ori de altă natură,
însoţit, dacă este cazul, de observaţiile şi sugestiile Comitetului care se referă la cerere sau
indicaţie.
c) Comitetul poate recomanda Adunării generale să roage pe Secretarul general să
dispună efectuarea pentru Comitet a unor studii asupra problemelor specifice care afectează
drepturile copilului.
d) Comitetul poate face sugestii şi recomandări de ordin general fondate pe informaţiile
primite în conformitate cu articolele 44 şi 45 din prezenta Convenţie. Aceste sugestii şi
recomandări de ordin general sunt transmise oricărui stat parte interesat şi aduse în atenţia
Adunării generale, însoţite, dacă este cazul, de observaţiile statelor părţi.

PARTEA A TREIA

Articolul 46
Prezenta Convenţie este deschisă spre semnare tuturor statelor.

Articolul 47
Prezenta Convenţie trebuie să fie ratificată. Instrumentele de ratificare vor fi depuse
la Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Articolul 48
Prezenta Convenţie va rămîne deschisă aderării oricărui stat. Instrumentele de aderare
vor fi depuse la Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Articolul 49
1. Prezenta Convenţie va intra în vigoare în a treizecea zi după depunerea la Secretarul
general al Organizaţiei Naţiunilor Unite a celui de-al douăzecilea instrument de ratificare sau
aderare.
2. Pentru fiecare stat care va ratifica prezenta Convenţie sau care va adera la aceasta după
depunerea celui de-al douăzecilea instrument de ratificare sau de aderare, Convenţia va intra în
vigoare în a treizecea zi care va urma depunerii de către acest stat a instrumentului său de
ratificare sau de aderare.

Articolul 50
1. Orice stat poate să propună un amendament şi să depună textul acestuia la
Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite. Secretarul general va comunica
propunerea de amendament statelor părţi, cerîndu-le să-i facă cunoscut dacă sunt favorabile
convocării unei conferinţe a statelor părţi în vederea examinării propunerii şi a supunerii ei
la vot. Dacă, în patru luni după această comunicare, cel puţin o treime din statele părţi se
pronunţă în favoarea convocării unei asemenea conferinţe, Secretarul general convoacă
conferinţa sub auspiciile Organizaţiei Naţiunilor Unite. Orice amendament adoptat de
majoritatea statelor părţi prezente şi votante la conferinţă este supus spre aprobare Adunării
generale.

226
 2. Orice amendament adoptat conform dispoziţiilor din paragraful 1 al prezentului articol
va intra în vigoare atunci cînd va fi aprobat de Adunarea generală a Organizaţiei Naţiunilor
Unite şi acceptat de majoritatea a două treimi din statele părţi.
3. Atunci cînd un amendament intră în vigoare, acesta are forţă obligatorie pentru
statele părţi care l-au acceptat, celelalte state rămînînd legate de dispoziţiile din prezenta
Convenţie şi de toate amendamentele acceptate de ele.

Articolul 51
1. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite va primi şi va comunica tuturor
statelor textul rezervelor care au fost făcute de state în momentul ratificării sau aderării.
2. Nici o rezervă incompatibilă cu obiectul şi scopul prezentei Convenţii nu este
autorizată.
3. Rezervele pot fi retrase în orice moment printr-o notificare adresată Secretarului
general al Organizaţiei Naţiunilor Unite, care va informa despre aceasta toate statele părţi la
Convenţie. Notificarea va căpăta efect de la data la care este primită de către Secretarul general.

Articolul 52
Orice stat parte poate denunţa prezenta Convenţie printr-o notificare scrisă
adresată Secretarului general al Organizaţiei Naţiunilor Unite. Denunţarea capătă efect la un
an de la data la care notificarea a fost primită de Secretarul general.

Articolul 53
Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite este desemnat ca depozitar al prezentei
Convenţii.

Articolul 54
Originalul prezentei Convenţii, ale cărei texte în arabă, chineză, engleză, franceză, rusă şi
spaniolă sunt egal autentice, va fi depus la Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Drept care plenipotenţiarii subsemnaţi, în mod corespunzător împuterniciţi de guvernele lor,
au semnat prezenta Convenţie.

227
 Convenţia privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi

Adunarea generală,
Evocând hotărârea acesteia 56/168 din 19 decembrie 2001 prin care stabilea un
Comitet Ad-hoc, deschis participării tuturor statelor membre şi observatorilor Naţiunilor
Unite, în vederea analizării propunerilor pentru o convenţie internaţională cuprinzătoare şi
integratoare de promovare şi protecţie a drepturilor şi demnităţii persoanelor cu
dizabilităţi, în baza unei abordări holistice în munca din domeniile dezvoltării sociale,
drepturilor omului şi nediscriminării şi ţinând cont de recomandările Comisiei pentru
Drepturile Omului şi Comisiei pentru Dezvoltare Socială,
Evocând de asemenea hotărârile relevante anterioare acesteia, dintre care cea mai
recentă a fost hotărârea 60/232 din 23 decembrie 2005, precum şi ale Comisiei pentru
Dezvoltare Socială şi Comisiei pentru Drepturile Omului,
Apreciind contribuţiile valoroase aduse la activitatea Comitetului Ad-hoc de către
organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale şi de instituţiile naţionale pentru
drepturile omului,
1. Îşi exprimă aprecierea faţă de faptul că s-a finalizat de către Comitetul Ad-hoc
elaborarea proiectului pentru Convenţia privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi şi
proiectul Protocolului Opţional la Convenţie;
2. Adoptă Convenţia privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi şi Protocolul
Opţional la Convenţie anexat la prezenta hotărâre care se vor deschide pentru semnare la
Sediul Naţiunilor Unite din New York, începând cu data de 30 martie 2007;
3. Solicită statelor membre să aibă în vedere semnarea şi ratificarea Convenţiei şi
Protocolului Opţional ca o prioritate şi îşi exprimă speranţa că acestea vor intra în vigoare
cât mai curând;
4. Solicită Secretarului General să asigure personalul şi facilităţile necesare
pentru îndeplinirea efectivă a funcţiilor Conferinţei Statelor Parte şi ale Comitetului
conform Convenţiei şi Protocolului Opţional după intrarea în vigoare a Convenţiei, precum
şi pentru diseminarea informaţiilor despre Convenţie şi Protocolul Opţional;
5. Solicităde asemenea Secretarului General să implementeze treptat standardele
şi instrucţiunile pentru accesibilizarea facilităţilor şi serviciilor sistemului Naţiunilo r
Unite, având în vedere prevederile relevante ale Convenţiei, în special atunci când se
întreprind reînnoiri;
6. Solicită agenţiilor şi organizaţiilor Naţiunilor Unite şi invită organizaţiile
guvernamentale şi neguvernamentale să depună eforturi pentru a disemina informaţiile
despre Convenţie şi Protocolul Opţional şi pentru a promova înţelegerea acestora;
7. Solicită Secretarului General să prezinte Adunării Generale, la cea de-a 62-a
sesiune a acesteia, un raport despre stadiul Convenţiei şi Protocolulu i Opţional şi
implementarea prezentei hotărâri, într-un sub-articol intitulat „Convenţia privind
Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi”.
228
 Anexa I
Convenţia privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi

Preambul

Statele Părţi la prezenta Convenţie,

(a) Reamintind principiile proclamate în Carta Naţiunilor Unite care recunoaşte
demnitatea intrinsecă, valoarea şi drepturile egale şi inalienabile ale omului ca fundament
al libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume,
(b) Recunoscând faptul că în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului precum
şi în convenţiile internaţionale privind drepturile omului, Naţiunile Unite au proclamat şi
au consimţit că orice persoană este îndreptăţită să beneficieze de toate drepturile şi
libertăţile prevăzute de acestea, fără nici un fel de diferenţiere,
(c) Reafirmând universalitatea, indivizibilitatea, interdependenţa şi inter-
relaţionarea tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi necesitatea ca
persoanelor cu dizabilităţi să li se garanteze dreptul de a beneficia pe deplin de acestea,
fără discriminare,
(d) Reamintind Convenţia internaţională privind drepturile economice, sociale şi
culturale, Convenţia internaţională privind drepturile civile şi politice, Convenţia
internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, Convenţia
internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor,
Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau
degradante, Convenţia privind Drepturile Copilului şi Convenţia internaţională privind
protecţia drepturilor tuturor muncitorilor migranţi şi ale membrilor familiilor acestora,
(e) Recunoscând faptul că dizabilitatea este un concept în evoluţie şi că acesta
rezultă din interacţiunea dintre persoanele cu deficienţe şi barierele de atitudine şi de
mediu care împiedică participarea lor deplină şi efectivă în societate în condiţii de egalitate
cu ceilalţi,
(f) Recunoscând importanţa principiilor şi orientărilor politice cuprinse în
Programul Mondial de Acţiune privind Persoanele cu Dizabilităţi şi în Regulile Standard
privind Egalizarea Şanselor pentru Persoanele cu Dizabilităţi în influenţarea promovării,
formulării şi evaluării politicilor, planurilor, programelor şi acţiunilor la nivel naţional,
regional şi internaţional, în vederea continuării egalizării şanselor pentru persoanele cu
dizabilităţi,
(g) Subliniind importanţa problematicii dizabilităţii ca parte integrantă a
strategiilor relevante ale dezvoltării durabile,
(h) Recunoscând de asemenea faptul că discriminarea oricărei persoane pe criterii
de dizabilitate este o încălcare a demnităţii şi valorii inerente a omului,
(i) Recunoscând, pe de altă parte, diversitatea persoanelor cu dizabilităţi,
(j) Recunoscând necesitatea de a promova şi proteja drepturile omului pentru

229
toate persoanele cu dizabilităţi, inclusiv pentru cele care au nevoie de mai mult sprijin,
(k) Preocupate de faptul că, în ciuda acestor instrumente şi responsabilităţi
diverse, persoanele cu dizabilităţi continuă să se confrunte cu bariere în participarea lor ca
membri egali ai societăţii, precum şi cu încălcări ale drepturilor omului, peste tot în lume,
(l) Recunoscând importanţa cooperării internaţionale pentru îmbunătăţirea
condiţiilor de viaţă ale persoanelor cu dizabilităţi în fiecare ţară, în special în ţările în curs
de dezvoltare,
(m) Recunoscând contribuţiile valoroase – existente şi de perspectivă – aduse de
persoanele cu dizabilităţi la bunăstarea generală şi la diversitatea comunităţilor din care fac
parte, precum şi faptul că promovarea exercitării depline a drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale de către persoanele cu dizabilităţi şi deplina participare a lor vor
avea ca rezultat întărirea sentimentului de apartenenţă şi dezvoltarea semnificativă a
societăţii în plan uman, social şi economic, precum şi eradicarea sărăciei,
(n) Recunoscând importanţa, pentru persoanele cu dizabilităţi, a autonomiei
personale şi a independenţei, inclusiv a libertăţii de decizie,
(o) Având în vedere faptul că persoanele cu dizabilităţi trebuie să aibă posibilitatea
să se implice activ în procesele de luare a deciziilor, în elaborarea de politici şi programe,
inclusiv a celor care le privesc în mod direct,
(p) Preocupate de condiţiile dificile cu care se confruntă persoanele cu dizabilităţi
supuse unor forme multiple sau agravate de discriminare pe criterii de rasă, culoare, sex,
limbă, religie sau opinii politice ori de alt fel, de origine naţională, etnică, indigenă sau
socială, proprietate, naştere, vârstă sau alt statut,
(q) Recunoscând faptul că femeile şi fetele cu dizabilităţi sunt expuse adesea unui
risc mai mare, atât în familie, cât şi în afara acesteia, la violenţă, vătămare sau abuz,
neglijare sau lipsa îngrijirilor, maltratare sau exploatare,
(r) Recunoscând faptul că minorii cu dizabilităţi ar trebui să se bucure pe deplin
de toate drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, în condiţii de egalitate cu ceilalţi
copii, şi reamintind obligaţiile pe care, în acest scop, şi le-au asumat Statele Părţi la
Convenţia privind Drepturile Copilului,
(s) Subliniind necesitatea de a integra principiul egalităţii sexelor în toate
eforturile de promovare a deplinei exercitări a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului de către persoanele cu dizabilităţi,
(t) Accentuând faptul că majoritatea persoanelor cu dizabilităţi trăiesc în sărăcie
şi, în acest sens, recunoscând necesitatea esenţială de a-şi îndrepta atenţia asupra
impactului negativ al sărăciei asupra persoanelor cu dizabilităţi,
(u) Conştientecă o protecţie reală a persoanelor cu dizabilităţi presupune condiţii
de pace şi securitate bazate pe o deplină adeziune la scopurile şi principiile Cartei
Naţiunilor Unite şi pe respectarea instrumentelor în domeniul drepturilor omului
aplicabile, în special, în caz de conflict armat şi ocupaţie străină;
(v) Recunoscând importanţa accesibilităţii la mediul fizic, social, economic şi
cultural, la sănătate şi educaţie şi la informare şi comunicare, pentru a da posibilitatea
230
persoanelor cu dizabilităţi să se bucure pe deplin de toate drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului,
(w) Realizând faptul că individul, având îndatoriri faţă de alţi indivizi şi faţă de
comunitatea căreia îi aparţine, are responsabilitatea de a lupta pentru promovarea şi
respectarea drepturilor recunoscute în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,
(x) Convinse că familia este celula de bază şi fundamentală a societăţii şi că are
dreptul să fie protejată de societate şi de stat şi că persoanele cu dizabilităţi şi membrii
familiilor lor ar trebui să primească protecţia şi asistenţa necesară pentru a da posibilitatea
familiilor să contribuie la exercitarea deplină şi egală a drepturilor persoanelor cu
dizabilităţi,
(y) Convinse de faptul că o convenţie internaţională comprehensivă şi integrantă
care să promoveze şi să protejeze drepturile şi demnitatea persoanelor cu dizabilităţi va
aduce o contribuţie semnificativă la redresarea dezavantajului social profund al
persoanelor cu dizabilităţi şi va promova participarea acestora în domeniul civil, politic,
economic, social şi cultural cu şanse egale, atât în ţările în curs de dezvoltare, cât şi în cele
dezvoltate,
Au hotărât următoarele:

Articolul 1
Scop

Scopul prezentei Convenţii este de a promova, proteja şi asigura exercitarea deplină

şi în condiţii de egalitate a tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului de
către toate persoanele cu dizabilităţi şi de a promova respectul pentru demnitatea lor
intrinsecă.
Persoanele cu dizabilităţi includ acele persoane care au deficienţe fizice, mentale,
intelectuale sau senzoriale de durată, deficienţe care, în interacţiune cu diverse bariere, pot
îngrădi participarea deplină şi efectivă a persoanelor în societate, în condiţii de egalitate cu
ceilalţi.

Articolul 2
Definiţii

În sensul prezentei Convenţii:

„Comunicare” include limbaje, afişare de text, Braille, comunicare tactilă, imprimare
cu corp mare de literă, mijloace multimedia accesibile, precum şi modalităţi de exprimare
în scris, audio, în limbaj simplu, prin cititor uman şi moduri augmentative şi alternative,
mijloace şi formate de comunicare, inclusiv informaţie accesibilă şi tehnologie de
comunicare;
„Limbaj” include limbajele vorbite şi ale semnelor şi alte forme de limbaje non -
verbale;

231
 „Discriminare pe criterii de dizabilitate” înseamnă orice diferenţiere, excludere sau
restricţie pe criterii de dizabilitate, care are ca scop sau efect diminuarea sau prejudicierea
recunoaşterii, beneficiului sau exercitării în condiţii de egalitate cu ceilalţi a tuturor
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului în domeniul politic, economic, social,
cultural, civil sau în orice alt domeniu. Termenul include toate formele de discriminare,
inclusiv refuzul de a asigura o adaptare rezonabilă;
„Adaptare rezonabilă” înseamnă modificările şi ajustările necesare şi adecvate, care
nu impun un efort disproporţionat sau nejustificat atunci când este necesar într-un caz
particular, pentru a permite persoanelor cu dizabilităţi să se bucure sau să-şi exercite, în
condiţii de egalitate cu ceilalţi, toate drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului;
„Design Universal” înseamnă proiectarea produselor, mediului, programelor şi
serviciilor, astfel încât să poată fi utilizate de către toate persoanele, pe cât este posibil,
fără să fie nevoie de o adaptare sau de o proiectare specializate. Design Universal nu va
exclude dispozitivele de asistare pentru anumite grupuri de persoane cu dizabilităţi, atunci
când este necesar.

Articolul 3
Principii generale

Principiile prezentei Convenţii sunt:

(a) Respectarea demnităţii inalienabile, a autonomiei individuale, inclusiv a
libertăţii de a face propriile alegeri, şi a independenţei persoanelor;
(b) Nediscriminarea;
(c) Participarea şi integrarea deplină şi efectivă în societate;
(d) Respectul pentru diversitate şi acceptarea persoanelor cu dizabilităţi ca parte a
diversităţii umane şi a umanităţii;
(e) Egalitatea de şanse;
(f) Accesibilitatea;
(g) Egalitatea între bărbaţi şi femei;
(h) Respectul pentru capacităţile de evoluţie ale copiilor cu dizabilităţi şi respectul
pentru dreptul copiilor cu dizabilităţi de a-şi păstra propria identitate.

Articolul 4
Obligaţii generale

1. Statele Părţi se angajează să asigure şi să promoveze exercitarea deplină a tuturor

drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului pentru toate persoanele cu dizabilităţi,
fără nici un fel de discriminare pe criterii de dizabilitate. În acest scop, Statele Părţi se
angajează:
(a) Să adopte toate măsurile adecvate legislative, administrative şi de altă natură

232
pentru implementarea drepturilor recunoscute prin prezenta Convenţie;
(b) Să ia toate măsurile corespunzătoare, inclusiv cele legislative, pentru a
modifica sau abroga legile, reglementările, cutumele şi practicile existente care constituie
discriminare împotriva persoanelor cu dizabilităţi;
(c) Să ia în considerare protecţia şi promovarea drepturilor omului pentru
persoanele cu dizabilităţi în toate politicile şi programele;
(d) Să se abţină de la a se angaja în orice act sau practică ce contravine prezentei
Convenţii şi să se asigure că autorităţile şi instituţiile publice acţionează în conformitate cu
prezenta Convenţie;
(e) Să ia toate măsurile corespunzătoare pentru a elimina discriminarea pe criterii
de dizabilitate de către orice persoană, organizaţie sau întreprindere privată;
(f) Să iniţieze sau să promoveze cercetarea şi dezvoltarea bunurilor, serviciilor,
echipamentelor şi facilităţilor concepute pe baza Design-ului Universal, aşa cum este
definit acesta în articolul 2 al prezentei Convenţii, care ar presupune o adaptare minimă şi
la cel mai scăzut cost, pentru a răspunde nevoilor specifice ale persoanelor cu dizabilităţi,
să promoveze existenţa şi să încurajeze utilizarea acestor bunuri, servicii, echipamente şi
facilităţi concepute pe baza Design-ului Universal, precum şi să promoveze Design-ul
Universal în elaborarea standardelor şi liniilor directoare;
(g) Să întreprindă sau să promoveze cercetarea şi dezvoltarea, să facă cunoscută
oferta şi să încurajeze utilizarea de noi tehnologii, inclusiv tehnologii informatice şi de
comunicaţii, dispozitive de suport pentru mobilitate, dispozitive şi tehnologii de asistare,
adecvate persoanelor cu dizabilităţi, acordând prioritate tehnologiilor cu preţuri accesibile;
(h) Să furnizeze informaţii accesibile persoanelor cu dizabilităţi despre
dispozitivele auxiliare pentru mobilitate, dispozitivele şi tehnologiile de asistare, inclusiv
noile tehnologii, precum şi alte forme de asistenţă, servicii de suport şi facilităţi;
(i) Să susţină formarea, în domeniul drepturilor recunoscute de această
Convenţie, a profesioniştilor şi a personalului care lucrează cu persoane cu dizabilităţi, în
vederea îmbunătăţirii furnizării asistenţei şi serviciilor.
2. În privinţa drepturilor economice, sociale şi culturale, fiecare Stat Parte se
angajează să acţioneze cu toate resursele disponibile şi în cadrul cooperării internaţionale,
dacă este cazul, pentru a asigura, în mod progresiv, exercitarea deplină a acestor drepturi,
fără a aduce vreun prejudiciu obligaţiilor cu aplicabilitate imediată, cuprinse în prezenta
Convenţie, în conformitate cu dreptul internaţional.
3. În dezvoltarea şi implementarea legislaţiei şi a politicilor de implementare a
prezentei Convenţii, ca şi în alte procese de luare a deciziilor referitoare la problemele
privind persoanele cu dizabilităţi, Statele Părţi se vor consulta îndeaproape şi vor implica
în mod activ persoanele cu dizabilităţi, inclusiv copiii cu dizabilităţi, prin organizaţiile
care îi reprezintă.
4. Nimic din ceea ce conţine prezenta Convenţie nu va afecta vreo prevedere care
este mai favorabilă respectării drepturilor persoanelor cu dizabilităţi şi care poate fi
cuprinsă în legislaţia unui Stat Parte sau în legislaţia internaţională în vigoare pentru acel
233
stat. Nu va exista nici o restricţie sau derogare de la nici un drept al omului şi de la nici o
libertate fundamentală recunoscută sau existentă în oricare dintre Statele Părţi la prezenta
Convenţie conform legii, convenţiilor, reglementărilor sau cutumelor, sub pretextul că
prezenta Convenţie nu recunoaşte asemenea drepturi sau libertăţi sau că le recunoaşte într-
o mai mică măsură.
5. Prevederile prezentei Convenţii se vor extinde asupra tuturor unităţilor
administrative ale statelor federale, fără nicio limitare sau excepţie.

Articolul 5
Egalitatea şi nediscriminarea

1. Statele Părţi recunosc faptul că toate persoanele sunt egale în faţa legii şi sub
incidenţa legii şi au dreptul fără niciun fel de discriminare la protecţie egală şi beneficiu
egal al legii.
2. Statele Părţi vor interzice toate tipurile de discriminare pe criterii de
dizabilitate şi vor garanta tuturor persoanelor cu dizabilităţi protecţie juridică egală şi
efectivă împotriva discriminării de orice fel.
3. Pentru a promova egalitatea şi a elimina discriminarea, Statele Părţi vor lua
toate măsurile adecvate pentru a se asigura adaptarea rezonabilă.
4. Măsurile specifice care sunt necesare pentru a accelera sau obţine egalitatea de
facto a persoanelor cu dizabilităţi nu vor fi considerate o discriminare potrivit prezentei
Convenţii.

Articolul 6
Femei cu dizabilităţi

1. Statele Părţi recunosc faptul că femeile şi fetele cu dizabilităţi sunt supuse

discriminărilor multiple şi în această privinţă vor lua măsuri pentru a se asigura că acestea
beneficiază de toate drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.
2. Statele Părţi vor lua toate măsurile corespunzătoare pentru a asigura pe deplin
dezvoltarea, progresul şi implicarea femeilor pentru ca acestea să-şi exercite şi să se
bucure de drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului prevăzute în prezentaConvenţie.

Articolul 7
Copii cu dizabilităţi

1. Statele Părţi vor lua toate măsurile necesare pentru a se asigura că minorii cu
dizabilităţi se bucură pe deplin de toate drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, în
234
condiţii de egalitate cu ceilalţi copii.
2. În toate acţiunile care privesc copiii cu dizabilităţi, va fi luat în considerare cu
prioritate interesul superior al copilului.
3. Statele Părţi vor asigura copiilor cu dizabilităţi dreptul de a-şi exprima liber
opiniile în toate aspectele care îi privesc, ţinând seamă de opiniile lor în funcţie de vârstă şi
gradul de maturitate, în condiţii de egalitate cu ceilalţi copii, şi că, în realizarea acestui
drept, li se asigură asistenţa adecvată dizabilităţii şi vârstei.

Articolul 8
Creşterea gradului de conştientizare

1. Statele Părţi se angajează să adopte măsuri imediate, eficiente şi adecvate

pentru:
(a) Creşterea gradului de conştientizare în societate, inclusiv la nivelul familiei, în
legătură cu persoanele cu dizabilităţi şi pentru promovarea respectării drepturilor şi
demnităţii acestora;
(b) Combaterea stereotipurilor, prejudecăţilor şi practicilor dăunătoare la adresa
persoanelor cu dizabilităţi, inclusiv cele pe criterii de sex şi vârstă, în toate domeniile
vieţii;
(c) Promovarea recunoaşterii capacităţilor şi contribuţiilor persoanelor cu
dizabilităţi.
2. Măsurile, în acest scop, includ:
(a) Iniţierea şi dezvoltarea de campanii publice eficiente de conştientizare
destinate:
(i) Să încurajeze receptivitatea faţă de drepturile persoanelor cu dizabilităţi;
(ii) Să încurajeze percepţiile pozitive şi conştientizarea societăţii intr-un grad mai
mare, cu privire la persoanele cu dizabilităţi;
(iii) Să promoveze recunoaşterea calificărilor, meritelor şi abilităţilor persoanelor
cu dizabilităţi şi a contribuţiei acestora la locul de muncă şi pe piaţa muncii;
(b) Cultivarea la toate nivelurile sistemului de educaţie, inclusiv la toţi copiii, de
la o vârstă fragedă, a unei atitudini de respect faţă de drepturile persoanelor cu dizabilităţi;
(c) Încurajarea mass-media să prezinte persoanele cu dizabilităţi într-un mod
conform cu scopul prezentei Convenţii;
(d) Promovarea programelor de informare care să crească gradul de conştientizare
a problematicii persoanelor cu dizabilităţi şi a drepturilor acestora.

Articolul 9
Accesibilitate

235
 1. Pentru a da persoanelor cu dizabilităţi posibilitatea să trăiască independent şi
să participe pe deplin la toate aspectele vieţii, Statele Părţi vor lua măsurile adecvate
pentru a asigura acestor persoane accesul, în condiţii de egalitate cu ceilalţi, la mediul
fizic, la transport, informaţie şi mijloace de comunicare, inclusiv la tehnologiile şi
sistemele informatice şi de comunicaţii şi la alte facilităţi şi servicii deschise sau furnizat e
publicului, atât în zonele urbane, cât şi rurale. Aceste măsuri, care includ identificarea şi
eliminarea obstacolelor şi barierelor faţă de accesul deplin, trebuie aplicate, printre altele
la:
(a) Clădiri, drumuri, mijloace de transport şi alte facilităţi interioare sau
exterioare, inclusiv şcoli, locuinţe, unităţi medicale şi locuri de muncă;
(b) Serviciile de informare, comunicaţii şi de altă natură, inclusiv serviciile
electronice şi de urgenţă.
2. Statele Părţi vor lua, de asemenea, măsuri potrivite pentru:
(a) A elabora, promulga şi monitoriza implementarea standardelor minime şi
instrucţiunilor pentru accesibilizarea facilităţilor şi serviciilor deschise publicului sau
oferite acestuia;
(b) A se asigura că entităţile private care oferă facilităţi şi servicii deschise
publicului sau oferite acestuia ţin cont de toate aspectele legate de accesibilitate, pentru
persoanele cu dizabilităţi;
(c) A asigura părţilor implicate formare pe probleme de accesibilitate cu care se
confruntă persoanele cu dizabilităţi;
(d) A asigura, în clădiri şi alte spaţii publice, semne în limbaj Braille şi forme uşor
de citit şi de înţeles;
(e) A furniza forme de asistenţă vie şi intermediere, inclusiv ghizi, cititori şi interpreţi
profesionişti de limbaj mimico-gestual, pentru a facilita accesul în clădiri şi în alte spaţii publice;

(f) A promova alte forme adecvate de asistenţă şi sprijin pentru persoanele cu

dizabilităţi în vederea asigurării accesului acestora la informaţie;
(g) A promova accesul persoanelor cu dizabilităţi la noi tehnologii şi sisteme
informatice şi de comunicaţii, inclusiv la Internet;
(h) A promova proiectarea, dezvoltarea, producerea şi distribuirea de tehnologii şi
sisteme informatice şi de comunicaţii accesibile, încă din fazele incipiente, astfel încât
aceste tehnologii şi sisteme să devină accesibile la costuri minime.

Articolul 10
Dreptul la viaţă

Statele Părţi reafirmă că fiecare fiinţă umană are dreptul inalienabil la viaţă şi vor lua
toate măsurile necesare pentru a se asigura că persoanele cu dizabilităţi se bucură efectiv
de acest drept în condiţii de egalitate cu ceilalţi.

236
 Articolul 11
Situaţii de risc şi urgenţe umanitare

Statele Părţi vor lua, în conformitate cu obligaţiile ce decurg din dreptul internaţional,
inclusiv din dreptul internaţional umanitar şi din legislaţia internaţională a drepturilor
omului, toate măsurile necesare pentru a asigura protecţia şi siguranţa persoanelor cu
dizabilităţi în situaţii de risc, inclusiv în situaţii de conflict armat, de urgenţe umanitare şi
de apariţie de dezastre naturale.

Articolul 12
Recunoaştere egală în faţa legii

1. Statele Părţi reafirmă că persoanele cu dizabilităţi au dreptul la recunoaşterea,

oriunde s-ar afla, a capacităţii lor juridice.
2. Statele Părţi vor recunoaşte faptul că persoanele cu dizabilităţi se bucură de
asistenţă juridică în condiţii de egalitate cu ceilalţi, în toate domeniile vieţii.
3. Statele Părţi vor lua toate măsurile adecvate pentru a asigura accesul
persoanelor cu dizabilităţi la sprijinul de care ar putea avea nevoie în exercitarea
capacităţii lor juridice.
4. Statele Părţi se vor asigura că toate măsurile legate de exercitarea capacităţii
juridice prevăd protecţia adecvată şi eficientă pentru prevenirea abuzurilor, conform
legislaţiei internaţionale privind drepturile omului. O astfel de protecţie va garanta că
măsurile referitoare la exercitarea capacităţii juridice respectă drepturile, voinţa şi
preferinţele persoanei, nu prezintă conflict de interese şi nu au o influenţă
necorespunzătoare, sunt proporţionale şi adaptate la situaţia persoanei, se aplică pentru cea
mai scurtă perioadă posibilă şi se supun revizuirii periodice de către o autoritate
competentă, independentă şi imparţială sau de către un organ juridic. Măsurile de protecţie
vor fi proporţionale cu gradul în care asemenea măsuri afectează drepturile şi interesele
persoanei.
5. În conformitate cu prevederile acestui articol, Statele Părţi vor lua toate
măsurile adecvate şi eficiente pentru a asigura dreptul egal al persoanelor cu dizabilităţi de
a deţine sau moşteni proprietăţi, de a-şi gestiona propriile venituri şi de a avea acces egal
la împrumuturi bancare, ipoteci şi alte forme de credit financiar şi se vor asigura că
persoanele cu dizabilităţi nu sunt deposedate în mod arbitrar de bunurile lor.

Articolul 13
Accesul la justiţie

1. Statele Părţi vor asigura acces efectiv la actul de justiţie pentru persoanele cu
dizabilităţi, în condiţii de egalitate cu ceilalţi, inclusiv prin asigurarea de ajustări de ordin
procedural şi adecvate vârstei, pentru a le facilita un rol activ ca participanţi direcţi şi
indirecţi, inclusiv ca martori, în toate procedurile legale, inclusiv etapele de investigaţie şi
alte etape preliminare.
237
 2. Pentru a sprijini accesul efectiv la actul de justiţie al persoanelor cu
dizabilităţi, Statele Părţi vor promova formarea corespunzătoare a celor care lucrează în
domeniul administrării justiţiei, inclusiv a personalului din poliţie şi penitenciare.

Articolul 14
Libertatea şi siguranţa persoanei

1. Statele Părţi se vor asigura că persoanele cu dizabilităţi, în condiţii de egalitate

cu ceilalţi:
(a) Se bucură de dreptul la libertate şi siguranţă a persoanei;
(b) Nu sunt lipsite de libertate în mod ilegal sau arbitrar şi că orice lipsire de
libertate se face conform legii şi că existenţa unei dizabilităţi nu va justifica în nici un fel
lipsirea de libertate.
2. Statele Părţi se vor asigura că, în cazul în care persoanele cu dizabilităţi sunt
lipsite de libertate, ca urmare a oricărui proces, acestea au dreptul, în condiţii de egalitate
cu ceilalţi, la garanţii, conform legislaţiei internaţionale privind drepturile omului şi că vor
fi tratate în conformitate cu obiectivele şi principiile prezentei Convenţii, inclusiv prin
asigurarea unor adaptări rezonabile.

Articolul 15
Nimeni nu poate fi supus torturii şi niciunui fel de pedeapsă sau de tratament crud,
inuman sau degradant

1. Nimeni nu poate fi supus torturii şi niciunui fel de tratament crud, inuman sau
degradant. În mod special, nimeni nu va fi supus, fără consimţământul său liber exprimat,
unor experimente medicale sau ştiinţifice.
2. Statele Părţi vor lua toate măsurile legislative, administrative, judiciare sau
alte măsuri pentru a preveni ca persoanele cu dizabilităţi să fie supuse torturii,
tratamentelor ori pedepselor crude, inumane sau degradante, în condiţii de egalitate cu
ceilalţi.
Articolul 16
Nimeni nu poate fi supus exploatării, violenţei şi abuzului

1. Statele Părţi vor lua toate măsurile legislative, administrative, sociale,

educaţionale şi alte măsuri adecvate, pentru a proteja persoanele cu dizabilităţi, atât în
familie, cât şi în afara acesteia, împotriva tuturor formelor de exploatare, violenţă şi abuz,
inclusiv împotriva celor pe criterii de sex.
2. Statele Părţi vor lua de asemenea toate măsurile adecvate pentru a preveni
orice formă de exploatare, violenţă şi abuz prin asigurarea, printre altele, a unor forme
adecvate de asistenţă şi sprijin pentru persoanele cu dizabilităţi, familiile şi îngrijitorii lor,
în funcţie de sex şi vârstă, inclusiv prin furnizarea de informaţii şi educaţie despre modul
238
în care se pot evita, recunoaşte şi raporta cazurile de exploatare, violenţă şi abuz. Statele
Părţi se vor asigura că serviciile de protecţie răspund problemelor de vârstă, sex şi
dizabilităţi.
3. Pentru a preveni apariţia oricăror forme de exploatare, violenţă şi abuz, Statele
Părţi se vor asigura că toate facilităţile şi programele destinate să servească persoanelor cu
dizabilităţi sunt eficient monitorizate de autorităţi independente.
4. Statele Părţi vor lua toate măsurile corespunzătoare pentru a sprijini
recuperarea fizică, cognitivă şi psihologică, reabilitarea şi reintegrarea socială a
persoanelor cu dizabilităţi care devin victime ale oricărei forme de exploatare, violenţă sau
abuz, inclusiv prin acordarea de servicii de protecţie. Recuperarea şi reintegrarea vor avea
loc într-un mediu care favorizează sănătatea, bunăstarea, respectul de sine, demnitatea şi
autonomia persoanei şi care ţine cont de necesităţile specifice sexului şi vârstei.
5. Statele Părţi vor implementa legi şi politici eficiente, inclusiv legislaţie şi
politici axate pe problematica femeii şi a copilului pentru a asigura, atunci când este
necesar, identificarea, investigarea şi judecarea cazurilor de exploatare, violenţă şi abu z
împotriva persoanelor cu dizabilităţi.

Articolul 17
Protejarea integrităţii persoanei

Fiecare persoană cu dizabilităţi are dreptul de a-i fi respectată integritatea fizică şi

mentală, în condiţii de egalitate cu ceilalţi.

Articolul 18
Libertatea de mişcare şi cetăţenia

1. Statele Părţi vor recunoaşte dreptul persoanelor cu dizabilităţi la libertatea de

mişcare, la libertatea de a-şi alege reşedinţa şi dreptul la o cetăţenie, în condiţii de
egalitate cu ceilalţi, inclusiv prin asigurarea că persoanele cu dizabilităţi:
(a) Au dreptul să obţină şi să-şi schimbe cetăţenia şi nu sunt lipsite de cetăţenia
lor în mod arbitrar sau pe criterii de dizabilitate;
(b) Nu sunt lipsite, pe criterii de dizabilitate, de posibilitatea de a obţine, deţine şi
utiliza acte care le atestă cetăţenia sau alte documente de identificare, ori de a utiliza
proceduri relevante, cum ar fi cele de imigrare, care pot fi necesare pentru a facilita
exercitarea dreptului la libertatea de mişcare;
(c) Sunt libere să părăsească orice ţară, inclusiv pe cea proprie;
(d) Nu sunt lipsite, în mod arbitrar sau pe criterii de dizabilitate, de dreptul de a
intra în propria ţară.
2. Copiii cu dizabilităţi vor fi înregistraţi imediat după naştere şi vor avea
dreptul, prin naştere, la un nume, dreptul de a obţine o cetăţenie şi, pe cât posibil, dreptul
de a-şi cunoaşte părinţii şi de a fi îngrijiţi de aceştia.

239
 Articolul 19
Viaţă independentă şi integrare în comunitate

Statele Părţi la această Convenţie recunosc dreptul egal al tuturor persoanelor cu

dizabilităţi de a trăi în comunitate, cu şanse egale cu ale celorlalţi, şi vor lua măsuri
eficiente şi adecvate pentru a se asigura că persoanele cu dizabilităţi se bucură pe deplin de
acest drept şi de deplina integrare în comunitate şi participare la viaţa acesteia, inclusiv
asigurându-se că:
(a) Persoanele cu dizabilităţi au posibilitatea de a-şi alege locul de reşedinţă, unde
şi cu cine să trăiască, în condiţii de egalitate cu ceilalţi, şi nu sunt obligate să trăiască într-
un anume mediu de viaţă;
(b) Persoanele cu dizabilităţi au acces la o gamă de servicii la domiciliu,
rezidenţiale şi alte servicii comunitare de suport, inclusiv la asistenţă personală necesară
vieţii şi integrării în comunitate, ca şi pentru prevenirea izolării sau segregării de
comunitate;
(c) Serviciile şi facilităţile comunitare pentru populaţie în general sunt disponibile
în aceeaşi măsură persoanelor cu dizabilităţi şi răspund nevoilor acestora.

Articolul 20
Mobilitatea personală

Statele Părţi vor lua măsuri eficiente pentru a asigura o mobilitate personală, în cel
mai înalt grad posibil de independenţă a persoanelor cu dizabilităţi, inclusiv prin:
(a) Facilitarea mobilităţii persoanelor cu dizabilităţi în modul şi în momentul ales
de acestea şi la un cost accesibil;
(b) Facilitarea accesului persoanelor cu dizabilităţi la mijloace, dispozitive de
mobilitate, tehnologii de asistare şi forme active de asistenţă şi de intermediere de calitate,
inclusiv prin punerea acestora la dispoziţia lor, la un cost accesibil;
(c) Furnizarea de formare pentru dezvoltarea de abilităţi de mobilitate a
persoanelor cu dizabilităţi şi pentru personalul specializat care lucrează cu persoanele cu
dizabilităţi;
(d) Încurajarea entităţilor care produc dispozitive de sprijin pentru mobilitate,
dispozitive şi tehnologii de asistare, să ţină cont de toate aspectele legate de mobilitatea
persoanelor cu dizabilităţi.

Articolul 21
Libertatea de expresie şi opinie şi accesul la informaţie

Statele Părţi vor lua toate măsurile adecvate pentru a se asigura că persoanele cu
dizabilităţi îşi pot exercita dreptul la libertatea de expresie şi opinie, inclusiv libertatea de a
căuta, primi şi împărtăşi informaţii şi idei, în condiţii de egalitate cu ceilalţi, prin toate
formele de comunicare alese de ele, după cum sunt definite în articolul 2 din prezenta
240
Convenţie, inclusiv prin:
(a) Furnizarea informaţiilor destinate publicului larg, către persoanele cu
dizabilităţi, în formate accesibile şi cu tehnologii adecvate diverselor tipuri de dizabilităţi,
la timp şi fără cost suplimentar;
(b) Acceptarea şi facilitarea, în relaţiile oficiale, a utilizării limbajelor mimico-
gestuale, scrierii Braille, comunicării augmentative şi alternative şi a tuturor celorlalte
mijloace, moduri şi formate de comunicare accesibile, în funcţie de opţiunea proprie;
(c) Determinarea organismelor private care furnizează servicii către publicul larg,
inclusiv prin intermediul Internetului, să furnizeze informaţii şi servicii în formate
accesibile şi uşor de utilizat pentru persoanele cu dizabilităţi;
(d) Încurajarea mass-media, inclusiv a furnizorilor de informaţii prin Internet, să-
şi facă serviciile accesibile pentru persoanele cu dizabilităţi;
(e) Recunoaşterea şi promovarea limbajelor mimico-gestuale.

Articolul 22
Dreptul la viaţă personală

1. Nicio persoană cu dizabilităţi, indiferent de locul sau tipul de reşedinţă, nu va fi

supusă intruziunii arbitrare sau nelegale în viaţa personală, familia, căminul sau
corespondenţa sa, sau în alte tipuri de comunicare ori atacurilor ilegale la onoarea şi
reputaţia sa. Persoanele cu dizabilităţi au dreptul la protecţia legii împotriva unor asemenea
intruziuni sau atacuri.
2. Statele Părţi vor proteja confidenţialitatea informaţiilor referitoare la datele
personale, medicale şi de reabilitare ale persoanelor cu dizabilităţi, în condiţii de egalitate
cu ceilalţi.

Articolul 23
Respectul pentru cămin şi familie

1. Statele Părţi vor lua măsuri eficiente şi adecvate pentru a elimina discriminarea
împotriva persoanelor cu dizabilităţi în toate chestiunile referitoare la căsătorie, familie,
statutul de părinte şi relaţiile interpersonale, în condiţii de egalitate cu ceilalţi, astfel încât
să asigure:
(a) Recunoaşterea dreptului tuturor persoanelor cu dizabilităţi care sunt la vârsta
căsătoriei de a întemeia o familie în baza consimţământului liber şi deplin al viitorilor soţi;
(b) Recunoaşterea dreptului persoanelor cu dizabilităţi de a decide liber şi
responsabil asupra numărului de copii şi a intervalului dintre naşteri şi dreptului de a avea
acces la informaţii corespunzătoare vârstei, la educaţie referitoare la reproducere şi
planificare familială şi la mijloacele necesare care le oferă posibilitatea de a-şi exercita
aceste drepturi;
(c) Persoanele cu dizabilităţi, inclusiv copiii, îşi controlează fertilitatea în condiţii
241
de egalitate cu ceilalţi.
2. Statele Părţi vor asigura respectarea drepturilor şi responsabilităţilor persoanelor
cu dizabilităţi, în legătură cu tutela, custodia, curatela, adopţia copiilor sau altele
asemenea, atunci când aceste concepte există în legislaţia naţională; în toate cazurile va
avea prioritate interesul superior al copilului. Statele Părţi vor acorda asistenţă adecvată
persoanelor cu dizabilităţi în îndeplinirea responsabilităţilor care le revin în creşterea
copiilor lor.
3. Statele Părţi vor asigura copiilor cu dizabilităţi drepturi egale în viaţa de familie.
În vederea exercitării acestor drepturi şi pentru a preveni ascunderea, abandonarea,
neglijarea şi segregarea copiilor cu dizabilităţi, Statele Părţi se vor angaja să furnizeze din
timp informaţii complete, servicii şi asistenţă copiilor cu dizabilităţi şi familiilor acestora.
4. Statele Părţi se vor asigura că un copil nu va fi separat de părinţii lui împotriva
voinţei sale, exceptând cazul în care autorităţile competente, în urma unui control judiciar
stabilesc, în conformitate cu legea şi procedurile în vigoare, că această separare este
necesară în interesul superior al copilului. Copilul nu va fi separat în nici un caz de părinţi
pe criterii de dizabilitate, fie a copilului, fie a unuia sau ambilor părinţi.
5. Atunci când familia restrânsă nu poate îngriji un copil cu dizabilităţi, Statele
Părţi vor depune toate eforturile pentru a asigura îngrijirea alternativă în cadrul familiei
lărgite şi, în cazul în care aceasta nu este posibilă, în cadrul comunităţii, într-un mediu de
tip familial.

Articolul 24
Educaţia

1. Statele Părţi recunosc dreptul persoanelor cu dizabilităţi la educaţie. În vederea

realizării acestui drept, fără discriminare şi cu respectarea principiului egalităţii de şanse,
Statele Părţi vor asigura un sistem educaţional incluziv la toate nivelurile, precum şi
formarea continuă, îndreptată spre:
(a) Dezvoltarea pe deplin a potenţialului uman, a simţului demnităţii şi a propriei
valori, consolidarea respectului pentru drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi
pentru diversitatea umană;
(b) Dezvoltarea personalităţii, talentelor şi creativităţii proprii persoanelor cu
dizabilităţi, precum şi a abilităţilor lor mentale şi fizice, la potenţial maxim;
(c) A da posibilitatea persoanelor cu dizabilităţi să participe efectiv la o societate
liberă.
2. În îndeplinirea acestui drept, Statele Părţi se vor asigura că:
(a) Persoanele cu dizabilităţi nu sunt excluse din sistemul educaţional pe criterii
de dizabilitate, iar copiii cu dizabilităţi nu sunt excluşi din învăţământul primar gratuit şi
obligatoriu sau din învăţământul secundar din cauza dizabilităţii;
(b) Persoanele cu dizabilităţi au acces la învăţământ primar incluziv, de calitate şi
gratuit şi la învăţământ secundar, în condiţii de egalitate cu ceilalţi, în comunităţile în care
242
trăiesc;
(c) Se asigură adaptarea rezonabilă a condiţiilor la nevoile individuale;
(d) Persoanele cu dizabilităţi primesc sprijinul necesar, în cadrul sistemului
educaţional, pentru a li se facilita o educaţie efectivă;
(e) Se iau măsuri eficiente de sprijin individualizat în amenajarea mediului care să
maximizeze progresul şcolar şi socializarea în conformitate cu obiectivul de integrare
deplină.
3. Statele Părţi vor asigura persoanelor cu dizabilităţi posibilitatea de a-şi dezvolta
competenţe care să le faciliteze participarea deplină şi egală la procesul de învăţământ şi ca
membri ai comunităţii. În acest scop, Statele Părţi vor lua măsurile adecvate, inclusiv pri n:
(a) Facilitarea învăţării caracterelor Braille, a sistemelor alternative de scriere, a
mijloacelor augmentative şi alternative, a mijloacelor şi formelor de comunicare şi
orientare şi a aptitudinilor de mobilitate precum şi facilitarea sprijinului şi îndrumării între
persoanele cu aceleaşi probleme;
(b) Facilitarea învăţării limbajului mimico-gestual şi promovarea identităţii
lingvistice a persoanelor cu deficienţe de auz;
(c) Asigurarea educaţiei persoanelor şi mai ales a copiilor, care sunt nevăzători,
surzi sau cu surdo-cecitate, prin cele mai adecvate şi individualizate limbaje, căi şi
modalităţi, precum şi în medii care să le favorizeze o maximă dezvoltare şcolară şi socială.
4. Pentru a sprijini exercitarea acestui drept, Statele Părţi vor lua măsurile
adecvate pentru angajarea de profesori, inclusiv profesori cu dizabilităţi, calificaţi în
limbajul mimico-gestual şi/sau Braille, şi pentru formarea profesioniştilor şi personalului
care lucrează la toate nivelurile educaţionale. O astfel de formare va presupune
cunoaşterea problematicii dizabilităţii şi utilizarea modalităţilor, mijloacelor şi formatelor
augmentative şi alternative adecvate de comunicare, a tehnicilor şi materialelor
educaţionale potrivite pentru susţinerea persoanelor cu dizabilităţi.
5. Statele Părţi se vor asigura că persoanele cu dizabilităţi pot avea acces la
învăţământ superior, formare vocaţională, educaţie pentru adulţi şi formare continuă, fără
discriminare şi în condiţii de egalitate cu ceilalţi. În acest scop, Statele Părţi se vor asigura
că persoanelor cu dizabilităţi li se oferă adaptări adecvate.

Articolul 25
Sănătatea

Statele Părţi recunosc faptul că persoanele cu dizabilităţi au dreptul să se bucure de

cea mai bună stare de sănătate, fără discriminare pe criterii de dizabilitate. Statele Părţi vor
lua toate măsurile adecvate pentru a asigura accesul persoanelor cu dizabilităţi la serviciile
de sănătate care acordă atenţie problemelor specifice de gen, inclusiv refacerea stării de
sănătate. În special, Statele Părţi vor:
(a) Furniza persoanelor cu dizabilităţi aceeaşi gamă de servicii, la acelaşi nivel de
calitate şi standard de îngrijire şi programe medicale gratuite ori la preţuri accesibile,
243
precum cele furnizate celorlalte persoane, inclusiv în domeniul sănătăţii sexuale şi
reproductive şi al programelor publice de sănătate pentru populaţie;
(b) Furniza acele servicii de sănătate specifice, necesare persoanelor cu dizabilităţi,
inclusiv servicii adecvate de diagnosticare şi de intervenţie timpurie şi servicii menite să
prevină riscul apariţiei altor dizabilităţi, inclusiv în rândul copiilor şi persoanelor vârstnice;
(c) Furniza aceste servicii de sănătate cât mai aproape posibil de comunităţile în
care trăiesc aceste persoane, inclusiv în mediul rural;
(d) Solicita profesioniştilor din domeniul medical să furnizeze persoanelor cu
dizabilităţi îngrijire de aceeaşi calitate ca şi celorlalţi, inclusiv pe baza consimţământului
conştient şi liber exprimat, printre altele, prin creşterea gradului de conştientizare privind
drepturile omului, demnitatea, autonomia şi nevoile persoanelor cu dizabilităţi, prin
instruire şi prin promovarea de standarde etice în domeniul serviciilor de sănătate publice
şi private;
(e) Interzice discriminarea persoanelor cu dizabilităţi în ceea ce priveşte dreptul la
asigurare de sănătate sau de viaţă, în cazul în care legislaţia naţională permite acest
lucru, accesul la acest tip de asigurări realizându-se într-o manieră corectă şi adecvată;
(f) Împiedica orice refuz discriminator de acordare a îngrijirilor de sănătate ori a
serviciilor medicale sau a unor alimente ori lichide pe criterii de dizabilitate.

Articolul 26
Abilitare şi reabilitare

1. Statele Părţi vor lua măsurile eficiente şi adecvate, inclusiv prin sprijinul
reciproc între persoane cu aceleaşi probleme, pentru a permite persoanelor cu dizabilităţi
să obţină şi să-şi menţină maximum de autonomie, să-şi dezvolte pe deplin potenţialul
fizic, mintal, social şi profesional şi să realizeze o deplină integrare şi participare în toate
aspectele vieţii. În acest scop, Statele Părţi vor organiza, consolida şi extinde servicii şi
programe de abilitare şi reabilitare complexe, în special în domeniul sănătăţii, încadrării în
muncă, educaţiei şi serviciilor sociale, astfel încât aceste servicii şi programe:
(a) Să înceapă, într-un stadiu cât mai de timpuriu posibil, şi să se bazeze pe
evaluarea multidisciplinară a nevoilor şi abilităţilor individuale.
(b) Să sprijine participarea şi integrarea în comunitate şi în toate aspectele
societăţii, pe baza liberului consimţământ şi să fie disponibile cât mai aproape posibil de
comunitatea în care trăiesc, inclusiv în mediul rural.
2. Statele Părţi vor promova dezvoltarea formării iniţiale şi continue pentru
profesioniştii şi personalul care lucrează în serviciile de abilitare şi reabilitare.
3. Statele Părţi vor promova oferta, cunoaşterea şi utilizarea echipamentelorşi
tehnologiilor concepute pentru persoanele cu dizabilităţi, care vizează abilitarea şi
reabilitarea lor.
Articolul 27
Munca şi încadrarea în muncă
244
 1. Statele Părţi recunosc dreptul persoanelor cu dizabilităţi de a munci în condiţii
de egalitate cu ceilalţi; aceasta include dreptul la oportunitatea de a-şi câştiga existenţa
prin exercitarea unei activităţi liber alese sau acceptate pe piaţa muncii, într-un mediu de
lucru deschis, incluziv şi accesibil persoanelor cu dizabilităţi. Statele Părţi vor proteja şi
promova dreptul la muncă, inclusiv pentru cei care dobândesc o dizabilitate pe durata
angajării, prin luarea de măsuri adecvate, inclusiv de ordin legislativ, pentru ca, printre
altele:
(a) Să interzică discriminarea pe criterii de dizabilitate referitoare la toate
aspectele şi formele de încadrare în muncă, inclusiv la condiţiile de recrutare, plasare,
angajare şi menţinere în muncă, la progresul în carieră şi la condiţii de sănătate şi
securitate la locul de muncă;
(b) Să protejeze drepturile persoanelor cu dizabilităţi, în condiţii de egalitate cu
ceilalţi, din punct de vedere al condiţiilor corecte şi favorabile de muncă, inclusiv al
oportunităţilor şi remuneraţiei egale pentru muncă egală, al condiţiilor de sănătate şi
securitate la locul de muncă, al protecţiei împotriva hărţuirii şi prin reglementarea
conflictelor;
(c) Să se asigure că persoanele cu dizabilităţi sunt capabile să-şi exercite dreptul
la muncă şi drepturile sindicale în condiţii de egalitate cu ceilalţi;
(d) Să permită persoanelor cu dizabilităţi accesul efectiv la programele generale
de orientare tehnică şi vocaţională, la servicii de plasare şi formare profesională continuă;
(e) Să promoveze, pe piaţa muncii, oportunităţile de angajare şi de progres în
carieră pentru persoanele cu dizabilităţi şi să ofere asistenţă în căutarea, obţinerea şi
menţinerea unui loc de muncă, inclusiv pentru revenirea la locul de muncă.
(f) Să promoveze oportunităţile pentru activităţi independente, dezvoltarea
spiritului antreprenorial, dezvoltarea de cooperative şi începerea unei afaceri proprii;
(g) Să angajeze persoane cu dizabilităţi în sectorul public;
(h) Să promoveze angajarea persoanelor cu dizabilităţi în sectorul privat prin
politici şi măsuri adecvate, care să includă programe de acţiune pozitive, stimulente şi
alte măsuri;
(i) Să se asigure oferirea unor adaptări adecvate persoanelor cu dizabilităţi, la
locul de muncă;
(j) Să încurajeze obţinerea, de către persoanele cu dizabilităţi, a unei experienţe în
muncă, pe piaţa liberă a forţei de muncă;
(k) Să promoveze reabilitarea vocaţională şi profesională, menţinerea locului de
muncă şi programele de reintegrare profesională pentru persoanele cu dizabilităţi.
2. Statele Părţi se vor asigura că persoanele cu dizabilităţi nu sunt ţinute în sclavie
sau servitute şi sunt protejate, în condiţii de egalitate cu ceilalţi, împotriva muncii forţate
sau obligatorii.

245
 Articolul 28
Standarde de viaţă şi de protecţie socială adecvate

1. Statele Părţi recunosc dreptul persoanelor cu dizabilităţi la un standard adecvat

de viaţă pentru ele şi familiile lor, inclusiv la alimentaţie, îmbrăcăminte şi locuinţă
adecvate şi la îmbunătăţirea continuă a condiţiilor de trai şi vor lua măsurile adecvate
pentru a proteja şi promova exercitarea acestui drept fără discriminare pe criterii de
dizabilitate.
2. Statele Părţi recunosc dreptul persoanelor cu dizabilităţi la protecţie socială şi
posibilitatea de a se bucura de acest drept fără discriminare pe criterii de dizabilitate şi vor
lua măsurile adecvate pentru a proteja şi promova respectarea acestui drept, inclusiv
măsuri pentru:
(a) A asigura accesul egal al persoanelor cu dizabilităţi la servicii de apă potabilă
şi a asigura accesul la servicii adecvate şi accesibile ca preţ, la dispozitive şi alte tipuri de
asistenţă pentru nevoile aferente dizabilităţii;
(b) A asigura accesul persoanelor cu dizabilităţi, în special al femeilor, fetelor şi al
persoanelor vârstnice cu dizabilităţi, la programe de protecţie socială şi de diminuare a
sărăciei;
(c) A asigura accesul persoanelor cu dizabilităţi şi al familiilor lor care trăiesc în
sărăcie, la asistenţă financiară din partea statului, pentru cheltuieli legate de dizabilităţi,
inclusiv formare, consiliere, asistenţă financiară şi servicii de îngrijire temporară adecvate;
(d) A asigura accesul persoanelor cu dizabilităţi la programele publice de locuinţe;
(e) A asigura accesul egal al persoanelor cu dizabilităţi la programele de
pensionare şi la beneficiile aferente.

Articolul 29
Participarea la viaţa politică şi publică

Statele Părţi vor garanta persoanelor cu dizabilităţi drepturi politice şi posibilitatea de

a beneficia de acestea, în condiţii de egalitate cu alţii, şi se angajează:
(a) Să se asigure că persoanele cu dizabilităţi pot participa efectiv şi deplin la
viaţa politică şi publică, în condiţii de egalitate cu ceilalţi, în mod direct sau prin
reprezentanţi liber aleşi, precum şi dreptul şi oportunitatea de a vota şi de a fi alese, printre
altele, prin:
(i) Asigurarea de proceduri, facilităţi şi materiale de vot adecvate, accesibile şi
uşor de înţeles şi utilizat;
(ii) Protejarea dreptului persoanelor cu dizabilităţi de a vota prin vot secret la
alegerile şi referendumurile publice, fără intimidare, de a candida la alegeri, de a deţine
efectiv un mandat ales şi de a îndeplini orice funcţie publică, la orice nivel guvernamental,
facilitând utilizarea tehnologiilor noi şi de asistare, acolo unde este cazul;
(iii) Garantarea exprimării libere a voinţei persoanelor cu dizabilităţi ca electori şi
246
în acest scop, dacă este cazul, la solicitarea acestora, să permită asistarea la vot de către o
persoană la alegerea lor;
(b) Să promoveze activ un mediu în care persoanele cu dizabilităţi pot participa
efectiv şi pe deplin la administrarea afacerilor publice, fără discriminare şi în condiţii de
egalitate cu ceilalţi şi să încurajeze participarea lor la afacerile publice, inclusiv:
(i) Să activeze în cadrul organizaţiilor neguvernamentale şi asociaţiilor care se
ocupă de viaţa publică şi politică a ţării şi la activităţile şi administrarea partidelor politice;
(ii) Să formeze şi să adere la organizaţii ale persoanelor cu dizabilităţi pentru a le
reprezenta pe acestea din urmă la nivel internaţional, naţional, regional şi local.

Articolul 30
Participarea la viaţa culturală, activităţi recreative, timp liber şi sport

1. Statele Părţi recunosc dreptul persoanelor cu dizabilităţi de a participa, în

condiţii de egalitate cu ceilalţi, la viaţa culturală şi vor lua toate măsurile adecvate pentru a
se asigura că persoanele cu dizabilităţi:
(a) Beneficiază de acces la materialele culturale în formate accesibile;
(b) Beneficiază de acces la programe de televiziune, filme, teatre şi alte activităţi
culturale, în formate accesibile;
(c) Beneficiază de acces în locurile destinate reprezentaţiilor sau serviciilor
culturale, cum ar fi teatre, muzee, cinematografe, biblioteci şi servicii turistice şi, pe cât
posibil, beneficiază de acces la monumente şi situri de importanţă culturală naţională.
2. Statele Părţi vor lua măsurile corespunzătoare pentru a da posibilitatea
persoanelor cu dizabilităţi să-şi dezvolte şi să-şi utilizeze potenţialul creator, artistic şi
intelectual, nu numai în beneficiul propriu, ci şi în cel al societăţii.
3. Statele Părţi vor lua toate măsurile corespunzătoare, în conformitate cu legislaţia
internaţională, pentru a se asigura că legile care protejează drepturile de proprietate
intelectuală nu constituie o barieră nerezonabilă sau discriminatorie pentru accesul
persoanelor cu dizabilităţi la produsele culturale.
4. Persoanele cu dizabilităţi au dreptul, în condiţii de egalitate cu ceilalţi, la
recunoaşterea şi susţinerea identităţii lor culturale şi lingvistice specifice, inclusiv a
limbajelor mimico-gestuale şi culturii persoanelor cu deficienţe de auz.
5. Pentru ca persoanele cu dizabilităţi să poată participa, în condiţii de egalitate cu
ceilalţi, la activităţi recreative, de timp liber şi sportive, Statele Părţi vor lua măsurile
corespunzătoare pentru:
(a) A încuraja şi promova participarea, cât de mult posibil, a persoanelor cu
dizabilităţi la desfăşurarea de activităţi sportive de masă, la toate nivelurile;
(b) A se asigura că persoanele cu dizabilităţi au posibilitatea de a organiza,
desfăşura şi participa la activităţi sportive şi recreative specifice dizabilităţii şi, în acest
scop, să încurajeze accesul, în condiţii de egalitate cu ceilalţi, la instruire, antr enament şi

247
resurse corespunzătoare;
(c) A se asigura că persoanele cu dizabilităţi au acces la locurile unde se
desfăşoară activităţi sportive, recreative şi turistice;
(d) A asigura accesul şi participarea copiilor cu dizabilităţi, în condiţii de egalitate
cu ceilalţi, la joacă, activităţi recreative, de timp liber şi sportive, inclusiv la activităţile din
sistemul şcolar;
(e) A se asigura că persoanele cu dizabilităţi au acces la serviciile furnizate de cei
implicaţi în organizarea activităţilor recreative, turistice, de timp liber şi sportive.

Articolul 31
Statistici şi colectarea datelor

1. Statele Părţi se angajează să colecteze informaţiile corespunzătoare, inclusiv

date statistice şi de cercetare, pentru a avea posibilitatea să formuleze şi să implementeze
politici care să conducă la intrarea în vigoare a prezentei Convenţii. Procesul de colectare
şi stocare a acestor informaţii se va:
(a) Conforma măsurilor de protecţie stabilite de lege, inclusiv de legislaţia
referitoare la protecţia datelor, pentru a asigura confidenţialitatea şi respectarea
anonimatului persoanelor cu dizabilităţi;
(b) Conforma normelor internaţionale acceptate, de protecţie a drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului şi principiilor etice referitoare la colectarea şi
utilizarea statisticilor.
2. Informaţiile colectate conform acestui articol vor fi sortate şi furnizate în
funcţie de necesităţi şi vor fi utilizate pentru a ajuta la evaluarea implementării obligaţiilor
Statelor Părţi care decurg din prezenta Convenţie şi la identificarea şi rezolvarea barierelor
cu care se confruntă persoanele cu dizabilităţi în exercitarea drepturilor lor.
3. Statele Părţi îşi vor asuma responsabilitatea pentru diseminarea acestor
statistici şi vor asigura accesibilitatea acestora în aceeaşi măsură pentru persoanele cu
dizabilităţi ca şi pentru alte persoane.

Articolul 32
Cooperarea internaţională

1. Statele Părţi recunosc importanţa cooperării internaţionale şi a promovării

acesteia în susţinerea eforturilor pentru îndeplinirea scopului şi obiectivelor prezentei
Convenţii şi vor lua toate măsurile corespunzătoare şi eficiente în această privinţă, între
State şi în cadrul acestora şi, dacă este cazul, în parteneriat cu organizaţii internaţionale şi
regionale relevante şi cu societatea civilă, în special cu organizaţii ale persoanelor cu
dizabilităţi. Aceste măsuri pot include, printre altele:
(a) Asigurarea unei cooperări internaţionale care include programele de dezvoltare
internaţională, incluzivă şi accesibilă persoanelor cu dizabilităţi;

248
 (b) Facilitarea şi sprijinul pentru dezvoltarea capacităţii instituţionale, inclusiv
prin schimbul şi diseminarea de informaţii, experienţe, programe de formare şi de bune
practici;
(c) Facilitarea cooperării în cercetare şi accesul la cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice;
(d) Furnizarea de asistenţă tehnică şi economică, după caz, inclusiv prin facilitarea
accesului la tehnologie de asistare şi schimburile în acest domeniu, precum şi prin transfer
de tehnologie.
2. Prevederile prezentului articol nu aduc prejudiciu obligativităţii ca fiecare Stat
Parte să-şi îndeplinească obligaţiile ce decurg din prezenta Convenţie.

Articolul 33
Implementarea şi monitorizarea naţională

1. Potrivit sistemului lor de organizare, Statele Părţi vor desemna unul sau mai
multe puncte de contact în cadrul guvernului pentru probleme referitoare la implementarea
prezentei Convenţii şi vor acorda atenţia cuvenită stabilirii sau desemnării unui mecanism
de coordonare în cadrul guvernului pentru a facilita măsurile aferente, în diferite sectoare
şi la diferite niveluri.
2. Statele Părţi, în conformitate cu propriile sisteme juridice şi administrative, îşi
vor menţine, consolida, desemna sau stabili fiecare un cadru care să includă unul sau mai
multe mecanisme independente, după cum este cazul, pentru a promova, proteja şi
monitoriza implementarea prezentei Convenţii. La desemnarea sau stabilirea unui
asemenea mecanism, Statele Părţi vor ţine cont de principiile referitoare la statutul şi
funcţionarea instituţiilor naţionale pentru protecţia şi promovarea drepturilor omului.
3. Societatea civilă, în special persoanele cu dizabilităţi şi organizaţiile care le
reprezintă, vor fi implicate şi vor participa pe deplin la procesul de monitorizare.
Articolul 34
Comitetul pentru drepturile persoanelor cu dizabilităţi

1. Se va constitui un Comitet pentru drepturile persoanelor cu dizabilităţi (numit

în continuare „Comitetul”), care va îndeplini funcţiile prevăzute în continuare.
2. Comitetul va fi alcătuit, în momentul intrării în vigoare a prezentei Convenţii,
din doisprezece experţi. După alte şaizeci de ratificări sau aderări la Convenţie, numărul
membrilor în Comitet va creşte cu şase membri, atingând un număr maxim de optsprezece
membri.
3. Membrii Comitetului vor acţiona în nume propriu şi vor avea o înaltă ţinută
morală, competenţă şi experienţă recunoscute în domeniul prezentei Convenţii. La
nominalizarea candidaţilor lor, Statele Părţi sunt invitate să ţină cont de prevederea
stabilită în articolul 4.3 din prezenta Convenţie.
4. Membrii Comitetului vor fi aleşi de Statele Părţi, acordând atenţie distribuţiei
geografice echitabile, reprezentării diferitelor forme de civilizaţie şi a principalelor sisteme

249
juridice, reprezentării echilibrate pe criterii de sex şi a participării ex perţilor cu dizabilităţi.
5. Membrii Comitetului vor fi aleşi prin vot secret dintr-o listă de persoane
nominalizate de Statele Părţi dintre cetăţenii lor, în reuniuni ale Conferinţei Statelor Părţi.
La acele reuniuni, pentru care este necesar un cvorum de două treimi din Statele Părţi,
persoanele alese în Comitet vor fi cele care obţin cel mai mare număr de voturi şi
majoritatea absolută din voturile reprezentanţilor Statelor Părţi prezente care îşi exercită
dreptul de vot.
6. Procesul iniţial de alegere se va ţine nu mai târziu de şase luni după data
intrării în vigoare a prezentei Convenţii. Cu cel puţin patru luni înainte de data fiecărei
alegeri, Secretarul General al Naţiunilor Unite va transmite o scrisoare Statelor Părţi
invitându-le să depună nominalizările în termen de două luni. Secretarul General va
întocmi ulterior o listă în ordine alfabetică a tuturor persoanelor nominalizate astfel,
indicând Statele Părţi care le-au nominalizat şi pe care o va înainta Statelor Părţi la
prezenta Convenţie.
7. Membrii Comitetului vor fi aleşi pentru un mandat de patru ani. Aceştia vor
putea fi realeşi o singură dată. Totuşi, mandatul a şase dintre membrii aleşi la prima
alegere va expira la sfârşitul unei perioade de doi ani; imediat după prima alegere, numele
acestor şase membri se vor alege prin tragere la sorţi de către preşedintele adunării la care
se face referire în paragraful 5 al prezentului articol.
8. Alegerea a şase membri suplimentari ai Comitetului se va desfăşura cu ocazia
alegerilor periodice, conform prevederilor relevante ale prezentului articol.
9. Dacă un membru al Comitetului decedează, demisionează sau declară că din
orice altă cauză nu îşi mai poate îndeplini îndatoririle, Statul Parte care l-a nominalizat pe
acel membru va numi un alt expert care are calificările şi îndeplineşte cerinţele prevăzute
în prevederile relevante din prezentul articol pentru restul mandatului.
10. Comitetul îşi va stabili propriile reguli de procedură.
11. Secretarul General al Naţiunilor Unite va asigura personalul şi facilităţile
necesare pentru îndeplinirea eficientă a funcţiilor Comitetului conform prezentei Convenţii
şi va convoca prima reuniune a acestuia.
12. Cu aprobarea Adunării Generale, membrii Comitetului constituit conform
prezentei Convenţii vor primi indemnizaţii din resursele Naţiunilor Unite, în termenii şi
condiţiile pe care le va hotărî Adunarea, ţinând cont de importanţa responsabilităţilor
Comitetului.
13. Membrii Comitetului vor avea dreptul la facilităţile, privilegiile şi imunităţile
experţilor în misiune pentru Naţiunile Unite, după cum s-a stabilit în secţiunile specifice
ale Convenţiei privind privilegiile şi imunităţile Naţiunilor Unite.

Articolul 35
Rapoartele Statelor Părţi

1. Fiecare Stat Parte va prezenta Comitetului, prin Secretarul General al

250
Naţiunilor Unite, un raport cuprinzător asupra măsurilor luate pentru punerea în aplicare a
obligaţiilor ce îi revin în conformitate cu prezenta Convenţie şi asupra progresului făcut în
acea privinţă, în termen de doi ani după intrarea în vigoare a prezentei Convenţii pentru
Statul Parte respectiv.
2. După aceea, Statele Părţi vor prezenta rapoarte ulterioare cel puţin la fiecare
patru ani şi apoi ori de câte ori solicită Comitetul.
3. Comitetul va stabili liniile directoare aplicabile pentru conţinutul raportului.
4. Nu este necesar ca Statul Parte care a prezentat un raport iniţial Comitetului să
repete în rapoartele sale ulterioare informaţiile furnizate anterior. Când întocmesc
rapoartele pentru Comitet, Statele Părţi sunt invitate să considere raportarea ca un proces
deschis şi transparent şi să acorde importanţa necesară prevederilor art. 4.3. al prezentei
Convenţii.
5. Rapoartele pot evidenţia factorii şi dificultăţile care afectează gradul de
îndeplinire a obligaţiilor în condiţiile prezentei Convenţii.

Articolul 36
Analiza rapoartelor

1. Fiecare raport va fi analizat de Comitet care va transmite sugestiile şi

recomandările generale pe care le consideră adecvate şi le va înainta Statului Parte
respectiv. Statul Parte poate răspunde Comitetului cu orice informaţie pe care o consideră
necesară. Comitetul poate solicita Statelor Părţi informaţii suplimentare relevante pentru
implementarea prezentei Convenţii.
2. Dacă un Stat Parte a înregistrat o întârziere semnificativă în depunerea unui
raport, Comitetul poate notifica Statul Parte respectiv despre necesitatea de a examina
implementarea prezentei Convenţii în acel Stat Parte, în baza informaţiilor întemeiate
aflate la dispoziţia Comitetului, dacă raportul respectiv nu este depus în termen de trei luni
de la notificare. Comitetul va invita Statul Parte respectiv să participe la o astfel de
examinare. În cazul în care Statul Parte răspunde prin transmiterea raportului, se vor aplica
prevederile din aliniatul 1 al prezentului articol.
3. Secretarul General al Naţiunilor Unite va pune rapoartele la dispoziţia tuturor
Statelor Părţi.
4. Statele Părţi vor supune rapoartele dezbaterii publice, fiecare în ţara sa, şi vor
facilita accesul la sugestiile şi recomandările generale legate de respectivele rapoarte.
5. Comitetul va transmite, dacă va considera necesar, agenţiilor specializate,
fondurilor şi programelor Naţiunilor Unite şi altor organisme competente rapoarte ale
Statelor Părţi pentru a soluţiona o cerere sau o nevoie de consiliere sau asistenţă tehnică
cuprinsă în aceste rapoarte, împreună cu observaţiile şi recomandările Comitetului asupra
acelor solicitări, dacă există.

Articolul 37

251
 Cooperarea între Statele Părţi şi Comitet

1. Fiecare Stat Parte va coopera cu Comitetul şi îi va asista pe membrii acestuia

în îndeplinirea mandatului lor.
2. În relaţia sa cu Statele Părţi, Comitetul va acorda atenţia cuvenită modurilor şi
mijloacelor de creştere a capacităţilor naţionale de implementare a prezentei Convenţii,
inclusiv prin cooperare internaţională.

Articolul 38
Relaţia Comitetului cu alte organisme

Pentru a promova implementarea eficientă a prezentei Convenţii şi pentru a încuraja

cooperarea internaţională în domeniul acoperit de prezenta Convenţie:
(a) Agenţiile specializate şi alte organisme ale Naţiunilor Unite vor avea dreptul
să fie reprezentate la analiza implementării prevederilor din prezenta Convenţie, conform
mandatului lor. Comitetul poate invita agenţii specializate şi alte organisme competente, în
măsura în care consideră necesar, să furnizeze expertiză referitoare la implementarea
Convenţiei în domenii care intră în aria de competenţă a mandatului lor. Comitetul poate
invita agenţii specializate şi alte organisme ale Naţiunilor Unite să depună rapoarte
referitoare la implementarea Convenţiei în domenii care intră în obiectul lor de activitate;
(b) În îndeplinirea mandatului, Comitetul va consulta, dacă este cazul, alte
organisme relevante constituite prin tratate internaţionale privind drepturile omului, pentru
a asigura concordanţa dintre liniile directoare de raportare, sugestiile şi recomandările
generale şi pentru a evita duplicarea şi suprapunerea în îndeplinirea funcţiilor acestora.

Articolul 39
Raportul Comitetului

Comitetul va raporta la fiecare doi ani Adunării Generale şi Consiliului Economic şi

Social despre activităţile sale şi poate face sugestii şi recomandări generale în baza
examinării rapoartelor şi informaţiilor primite de la Statele Părţi. Astfel de sugestii şi
recomandări generale vor fi incluse în raportul Comitetului împreună cu comentariile
Statelor Părţi, dacă ele există.

Articolul 40
Conferinţa Statelor Părţi

1. Statele Părţi se vor întâlni periodic în cadrul unei Conferinţe a Statelor Părţi
pentru a analiza orice problemă referitoare la implementarea prezentei Convenţii.
2. Nu mai târziu de şase luni după intrarea în vigoare a prezentei Convenţii,
Conferinţa Statelor Părţi va fi convocată de către Secretarul General al Naţiunilor Unite.
Reuniunile ulterioare vor fi convocate de către Secretarul General al Naţiunilor Unite
bianual sau la decizia Conferinţei Statelor Părţi.
252
 Articolul 41
Depozitar

Secretarul General al Naţiunilor Unite va fi depozitarul prezentei Convenţii.

Articolul 42
Semnarea

Prezenta Convenţie va fi deschisă pentru semnare tuturor Statelor şi organizaţiilor de

integrare regională, la sediul Naţiunilor Unite din New York, începând cu data de 30 martie
2007.

Articolul 43
Consimţământul

Prezenta Convenţie va face obiectul ratificării de către Statele semnatare şi al

confirmării oficiale de către organizaţiile de integrare regională semnatare. Ea va fi
deschisă pentru aderarea oricărui Stat sau organizaţie de integrare regională care nu a
semnat Convenţia.

Articolul 44
Organizaţiile de integrare regională

1. „Organizaţia de integrare regională” va însemna o organizaţie formată din

statele suverane ale unei anumite regiuni, căreia statele membre i-au transferat competenţa
în legătură cu aspectele reglementate de această Convenţie. Organizaţiile de acest tip vor
declara în instrumentele lor de confirmare oficială sau de aderare în ce măsură au
competenţă privind aspectele reglementate de prezenta Convenţie. Ulterior, ele îl vor
informa pe depozitar despre orice modificare substanţială intervenită în aria lor de
competenţă.
2. Referinţele la „Statele Părţi” în prezenta Convenţie se vor aplica acestor
organizaţii, în limita competenţei acestora.
3. Nici un instrument depus de o organizaţie de integrare regională nu va fi luat
în considerare în aplicarea articolului 45, alineatul 1 şi al articolului 47, alineatele 2 şi 3
ale prezentei Convenţii.
4. Organizaţiile de integrare regională, pe aspecte care intră în domeniul lor de
competenţă, îşi pot exercita dreptul de vot în cadrul Conferinţei Statelor Părţi, având un
număr de voturi egal cu numărul de State membre care sunt părţi la prezenta Convenţie. O
astfel de organizaţie nu îşi va exercita dreptul de vot dacă oricare dintre Statele ei membre
îşi exercită acest drept, şi invers.

Articolul 45
253
 Intrarea în vigoare

1. Prezenta Convenţie va intra în vigoare în a 30-a zi după depunerea celui de-al

20-lea instrument de ratificare sau de aderare.
2. Pentru fiecare Stat sau organizaţie de integrare regională care ratifică,
confirmă oficial sau aderă la Convenţie după depunerea celui de-al 20-lea astfel de
instrument, Convenţia va intra în vigoare în a 30-a zi după depunerea propriului
instrument de acest tip.

Articolul 46
Rezerve

1. Rezervele, incompatibile cu obiectul şi scopul prezentei Convenţii, nu vor fi

permise.
2. Rezervele pot fi retrase în orice moment.

Articolul 47
Amendamente

1. Orice Stat Parte poate să propună un amendament la prezenta Convenţie şi să

îl depună la Secretarul General al Naţiunilor Unite. Secretarul General va comunica
Statelor Părţi orice amendament propus, cu o cerere de a fi notificat dacă acestea sunt de
acord cu organizarea unei conferinţe a Statelor Părţi în scopul de a analiza şi decide asupra
propunerilor făcute. În cazul în care, în termen de patru luni de la data unei asemenea
comunicări, cel puţin o treime din Statele Părţi este de acord cu organizarea unei astfel de
conferinţe, Secretarul General va organiza conferinţa sub auspiciile Naţiunilor Unite. Orice
amendament adoptat de o majoritate de două treimi din numărul Statelor Părţi prezente şi
care îşi exercită dreptul de vot, va fi înaintat de Secretarul General Adunării Generale
pentru aprobare şi, ulterior, tuturor Statelor Părţi, pentru acceptare.
2. Un amendament adoptat şi aprobat conform alineatului 1 al prezentului articol
va intra în vigoare în a 30-a zi după ce numărul de instrumente de acceptare depuse atinge
două treimi din numărul Statelor Părţi la data adoptării amendamentului. Ulterior,
amendamentul va intra în vigoare pentru orice Stat Parte în a 30-a zi după depunerea
propriului său instrument de acceptare. Un amendament va fi obligatoriu numai pentru
acele State Părţi care l-au acceptat.
3. Dacă se stabileşte astfel de către Conferinţa Statelor Părţi prin consens, un
amendament adoptat şi aprobat conform alineatului 1 al prezentului articol care se referă
exclusiv la articolele 34, 38, 39 şi 40 va intra în vigoare pentru toate Statele Părţi în a 30 -a
zi după ce numărul de instrumente de acceptare atinge două treimi din numărul Statelor
Părţi la data adoptării amendamentului.

Articolul 48
Denunţarea
254
 Un Stat Parte poate denunţa prezenta Convenţie printr-o notificare adresată
Secretarului General al Naţiunilor Unite. Denunţarea va deveni efectivă la un an de la data
primirii notificării de către Secretarul General.

Articolul 49
Formatul accesibil

Textul prezentei Convenţii va fi disponibil în formate accesibile.

Articolul 50
Texte autentice

Textele în arabă, chineză, engleză, franceză, rusă şi spaniolă ale prezentei Convenţii
vor fi egal autentice.
Drept mărturie, subsemnaţii plenipotenţiari, fiind autorizaţi legal în acest scop de
propriile Guverne, au semnat prezenta Convenţie.

Anexa II
Protocol Opţional la Convenţia privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi

Statele Părţi la prezentul Protocol au convenit următoarele:

Articolul 1

1. Un Stat Parte la prezentul Protocol („Stat Parte”) recunoaşte competenţa

Comitetului pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi („Comitetul”) de a primi şi
analiza comunicările de la sau în numele indivizilor sau grupurilor de indivizi din
jurisdicţia acestuia care susţin că sunt victime ale încălcării, de către acel Stat Parte, a
prevederilor Convenţiei.
2. Nu va fi primită de către Comitet nici o comunicare dacă ea se referă la un Stat
Parte la Convenţie care nu este parte şi la prezentul Protocol.

Articolul 2

Comitetul va considera o comunicare inadmisibilă atunci când:

(a) Comunicarea este anonimă;
(b) Comunicarea reprezintă un abuz al dreptului de a prezenta asemenea
comunicări sau este incompatibilă cu prevederile Convenţiei;
(c) Aceeaşi problemă a fost deja examinată de Comitet sau a fost, ori este în curs
de examinare în cadrul altei proceduri internaţionale de investigare sau soluţionare.
255
 (d) Nu au fost epuizate toate căile interne de recurs disponibile. Această regulă nu
se aplică dacă procedurile de recurs depăşesc termene rezonabile sau dacă este puţin
probabil să producă o rezolvare efectivă;
(e) Este în mod evident neîntemeiată sau nu este fundamentată suficient sau atunci
când
(f) Faptele care sunt obiectul comunicării s-au desfăşurat înainte de intrarea în
vigoare a prezentului Protocol pentru Statul Parte în cauză, doar dacă acele fapte nu au
continuat după acea dată.

Articolul 3

În conformitate cu prevederile articolului 2 din prezentul Protocol, Comitetul va

supune atenţiei Statului Parte orice comunicare care i-a fost înaintată în mod confidenţial.
În termen de şase luni, Statul respectiv va prezenta Comitetului, în scris, explicaţii sau
declaraţii de clarificare a problemei şi, dacă este cazul, măsurile adoptate de acel Stat
pentru remedierea situaţiei.

Articolul 4

1. În orice moment după primirea comunicării şi înainte de studierea comunicării

pe fond, Comitetul poate transmite Statului Parte în cauză, pentru o analiză urgentă, o
solicitare ca Statul Parte să ia măsurile tranzitorii necesare pentru a evita posibile daune
ireparabile aduse victimei sau victimelor presupusei încălcări.
2. Atunci când Comitetul acţionează în baza aliniatului 1 din acest articol,
aceasta nu implică luarea unei decizii asupra admisibilităţii sau fondului comunicării.

Articolul 5

Comitetul va organiza şedinţe cu uşile închise atunci când examinează comunicările

în baza prezentului Protocol. După examinarea unei comunicări, Comitetul va înainta
sugestiile şi recomandările proprii, dacă există, către Statul Parte în cauză şi către petent.

Articolul 6

1. În cazul în care Comitetul primeşte informaţii de încredere prin care se indică

încălcări grave sau sistematice, de către un Stat Parte, ale drepturilor stabilite în Convenţie,
Comitetul va invita acel Stat Parte să coopereze la examinarea informaţiilor şi, în acest
scop, să prezinte observaţii referitoare la informaţiile în cauză.
2. Ţinând cont de orice observaţii care ar putea fi prezentate de către Statul Parte
în cauză, precum şi de orice informaţii de încredere de care dispune, Comitetul poate
desemna unul sau mai mulţi dintre membrii săi să desfăşoare o investigaţie şi să raporteze
256
de urgenţă Comitetului. Atunci când se justifică şi cu aprobarea Statului Parte, investigaţia
poate include o vizită pe teritoriul acestuia.
3. După examinarea constatărilor unei asemenea investigaţii, Comitetul va
transmite aceste constatări Statului Parte în cauză, împreună cu toate observaţiile şi
recomandările.
4. În termen de şase luni de la primirea constatărilor, comentariilor şi
recomandărilor transmise de către Comitet, Statul Parte în cauză va transmite Comitetului
observaţiile sale.
5. O astfel de investigaţie se va desfăşura în mod confidenţial şi se va apela la
cooperarea Statului Parte în toate etapele procedurilor.

Articolul 7

1. Comitetul poate invita Statul Parte în cauză să includă în raportul său, în baza
articolului 35 din Convenţie, detaliile oricăror măsuri luate ca răspuns la o investigaţie
desfăşurată conform articolului 6 din prezentul Protocol.
2. Dacă este necesar, după expirarea perioadei de şase luni la care se face referire
în articolul 6.4, Comitetul poate invita Statul Parte în cauză pentru a-l informa asupra
măsurilor luate ca răspuns la o asemenea investigaţie.

Articolul 8

La momentul semnării sau ratificării prezentului Protocol sau al aderării la acesta,

fiecare Stat Parte poate declara că nu recunoaşte competenţa Comitetului prevăzută în
articolele 6 şi 7.

Articolul 9

Secretarul General al Naţiunilor Unite va fi depozitarul prezentului Protocol.

Articolul 10

Prezentul Protocol va fi deschis pentru semnare tuturor Statelor şi organizaţiilor de

integrare regională semnatare ale Convenţiei, la sediul Naţiunilor Unite din New York,
începând cu data de 30 martie 2007.

Articolul 11

Prezentul Protocol va fi supus ratificării de către Statele semnatare ale acestui

Protocol, care au ratificat sau care au aderat la Convenţie. Acesta va face obiectul
confirmării oficiale de către organizaţiile de integrare regională semnatare ale acestui
257
Protocol, care au semnat Convenţia sau care au aderat la aceasta. Protocolul va fi deschis
pentru aderare oricărui Stat sau organizaţie de integrare regională care a ratificat, confirmat
oficial sau a aderat la Convenţie şi care nu a semnat Protocolul.

Articolul 12

1. „Organizaţie de integrare regională” va însemna o organizaţie constituită de

statele suverane dintr-o regiune dată, căreia statele membre i-au transferat competenţa în
privinţa aspectelor reglementate de Convenţie şi de prezentul Protocol. Asemenea
organizaţii vor declara în instrumentele lor de confirmare oficială sau de aderare, limita
ariei de competenţă referitoare la aspectele reglementate de Convenţie şi de acest Protocol.
Ulterior, ele vor informa depozitarul cu privire la orice modificare semnificativă a ariei lor
de competenţă.
2. Referirile la „Statele Părţi” din prezentul Protocol se vor aplica unor astfel de
organizaţii în limitele competenţei acestora.
3. Niciun instrument depus de o organizaţie de integrare regională nu va fi luat în
considerare în aplicarea articolului 13, alineatul 1 şi al articolului 15, alineatul 2 din
prezentul Protocol.
4. Organizaţiile de integrare regională, pe aspecte din domeniul lor de
competenţă, îşi pot exercita dreptul de vot în cadrul reuniunii Statelor Părţi, cu un număr
de voturi egal cu numărul de State membre care sunt părţi la acest Protocol. O astfel de
organizaţie nu-şi va exercita dreptul la vot dacă oricare dintre Statele ei membre îşi
exercită acest drept şi invers.

Articolul 13

1. Sub rezerva intrării în vigoare a Convenţiei, prezentul Protocol va intra în

vigoare în a 30-a zi după depunerea celui de-al 10-lea instrument de ratificare sau de
aderare.
2. Pentru fiecare Stat sau organizaţie de integrare regională care ratifică,
confirmă oficial sau aderă la Protocol după depunerea celui de-al 10-lea asemenea
instrument, Protocolul va intra în vigoare în a 30-a zi după depunerea instrumentului
propriu.

Articolul 14

1.Rezervele incompatibile cu obiectul şi scopul prezentului Protocol nu vor fi

permise.
2. Rezervele pot fi retrase în orice moment.

258
 Articolul 15

1. Orice Stat Parte poate să propună un amendament la prezentul Protocol şi să îl

depună la Secretarul General al Naţiunilor Unite. Secretarul General va comunica orice
amendament propus Statelor Părţi, cu o cerere de notificare, dacă acestea sunt de acord cu
organizarea unei reuniuni a Statelor Părţi în scopul de a analiza şi decide asupra
propunerilor făcute. În cazul în care în termen de patru luni de la data unei asemenea
comunicări, cel puţin o treime din Statele Părţi sunt de acord cu organizarea unei asemenea
reuniuni, Secretarul General va organiza reuniunea sub auspiciile Naţiunilor Unite. Orice
amendament adoptat de o majoritate de două treimi din numărul Statelor Părţi prezente şi
care îşi exercită dreptul de vot, va fi înaintată de către Secretarul General Adunării
Generale pentru aprobare şi, ulterior, tuturor Statelor Părţi pentru acceptare.
2. Un amendament adoptat şi aprobat conform aliniatului 1 al acestui articol va
intra în vigoare în a 30-a zi după ce numărul de instrumente de acceptare depuse atinge
două treimi din numărul Statelor Părţi la data adoptării amendamentului. Ulterior,
amendamentul va intra în vigoare pentru orice Stat Parte în a 30-a zi după depunerea
propriului său instrument de acceptare. Un amendament va fi obligatoriu numai pentru
acele State Părţi care l-au acceptat.

Articolul 16

Un Stat Parte poate denunţa prezentul Protocol printr-o notificare în scris către
Secretarul General al Naţiunilor Unite. Denunţarea va deveni efectivă la un an de la data
primirii notificării de către Secretarul General.

Articolul 17

Textul prezentului Protocol va fi disponibil în formate accesibile.

Articolul 18

Textele în arabă, chineză, engleză, franceză, rusă şi spaniolă ale prezentului Protocol
vor fi egal autentice.
Drept mărturie, subsemnaţii plenipotenţiari, fiind autorizaţi legal în acest scop de
propriile Guverne, au semnat prezentul Protocol.

259