IOAN, DISCIPOLUL PE CARE ÎL IUBEA ISUS

Apostolul Ioan a fost fiul lui Zebedei şi fratele apostolului Iacov. După cât se pare, mama lui se numea
Salome şi era sora Mariei, mama lui Isus (Mat. 10:2; 27:55, 56; Mar. 15:40; Luca 5:9, 10). Astfel, Ioan era
probabil verişorul lui Isus. Familia lui avea o situaţie materială bună. Afacerea cu peşte a tatălui său
trebuie să fi fost prosperă, întrucât acesta avea şi angajaţi (Mar. 1:20). Se pare că Ioan avea propria casă
(Ioan 19:26, 27). Salome, mama lui, l-a însoţit pe Isus şi i-a slujit cât timp a fost în Galileea. După
moartea lui Isus, ea a adus mirodenii ca să-i pregătească trupul pentru înmormântare (Mar. 16:1; Ioan
19:40).

Ilustraţia de la pagina 33

Ioan a fost, se pare, acel discipol al lui Ioan Botezătorul care era împreună cu Andrei când Ioan
Botezătorul s-a uitat spre Isus şi a spus: „Iată Mielul lui Dumnezeu!“ (Ioan 1:35, 36, 40). Înţelegând
aceste cuvinte, Ioan l-a însoţit, fără îndoială, şi el pe Isus în Cana, fiind astfel martor la primul miracol
înfăptuit de Isus (Ioan 2:1–11). Însufleţirea cu care a prezentat în Evanghelia lui activitatea desfăşurată
de Isus în Ierusalim, în Samaria şi în Galileea, precum şi nenumăratele detalii pe care le oferă, sugerează
că a fost martor la aceste evenimente. Asemenea lui Iacov, lui Petru şi lui Andrei, Ioan a renunţat
imediat la plasele de pescuit, la corabia şi la munca sa când a fost chemat de Isus să-l urmeze, ceea ce
constituie o dovadă a credinţei sale puternice (Mat. 4:18–22).

În Evanghelii, Ioan nu se remarcă atât de mult ca Petru. Însă şi el avea o personalitate puternică, aşa cum
indică numele Boanerghes, adică „Fiii Tunetului“, pe care Isus li l-a dat lui şi fratelui său Iacov (Mar.
3:17). La început, Ioan şi-a dorit o poziţie proeminentă. El şi fratele său au pus-o pe mama lor să-l roage
pe Isus să le dea poziţii privilegiate în Regat. Deşi egoistă, dorinţa acestor doi fraţi dovedeşte credinţa
lor, faptul că pentru ei Regatul era o realitate. Acesta a fost un bun prilej ca Isus să-i sfătuiască pe toţi
apostolii să fie umili (Mat. 20:20–28).

Personalitatea puternică a lui Ioan s-a manifestat şi în alte situaţii. De exemplu, odată a încercat să
împiedice un om care nu era discipol al lui Isus să scoată demoni în numele Său. De asemenea, Ioan a
vrut să ceară să coboare foc din cer şi să-i mistuie pe locuitorii unui sat samaritean, care nu
reacţionaseră favorabil când Isus a trimis nişte mesageri să facă pregătiri pentru el. Isus l-a mustrat pe
Ioan pentru această atitudine. Însă, cu trecerea timpului, Ioan a învăţat să dea dovadă de echilibru şi de
îndurare, calităţi care se pare că îi lipsiseră înainte (Luca 9:49–56). Cu toate acestea, Ioan a fost
„discipolul pe care-l iubea Isus“. De aceea, chiar înainte să moară, Isus i-a dat-o în grijă pe mama sa,
Maria (Ioan 19:26, 27; 21:7, 20, 24).
Ioan a trăit mai mult decât ceilalţi apostoli, aşa cum profeţise Isus (Ioan 21:20–22). El i-a slujit cu
fidelitate lui Iehova circa 70 de ani. Spre sfârşitul vieţii, în timpul domniei împăratului roman Domiţian,
Ioan a fost exilat pe insula Patmos ‘pentru că a vorbit despre Dumnezeu şi a depus mărturie despre Isus’.
Acolo, în aproximativ 96 e.n., el a primit viziunile pe care le-a consemnat în cartea biblică Revelaţia (Rev.
1:1, 2, 9). Potrivit tradiţiei, după ce a fost eliberat, Ioan a mers la Efes, unde a aşternut în scris
Evanghelia care îi poartă numele şi cele trei scrisori ale sale. Se crede că a murit în Efes în jurul anului
100 e.n.