Curs Evangheologie 2012

INSTITUTUL TEOLOGIC PENTICOSTAL DIN BUCUREŞTI
FACULTATEA DE TEOLOGIE PASTORALĂ PENTICOSTALĂ
Lector univ. dr. Ioan Brie

BUCUREŞTI 2012
Curs Evanghelogie - Institutul Teologic Penticostal Bucureşti Lector univ. dr.Ioan Brie
Partea a I-a: Ioan Botezătorul şi Isus

(Matei 3,1-12; Mc 1,1-8; Lc.1-17; Ioan 1,19-36; 3,22-36)
Schiţa:
A. Importanţa lui Ioan Botezătorul
B. Originea lui Ioan Botezătorul
1. Argumente că Ioan a aparţinut comunităţii eseniene
2. Argumente că Ioan nu a aparţinut comunităţii eseniene
3. Relaţia lui Ioan cu esenienii – concluzie
Mărturia lui Iosif Flavius despre Ioan Botezătorul
4.
C. Mesajul escatologic al lui Ioan Botezătorul
1. Vestirea venirii iminente a Împărăţiei lui Dumnezeu
2. Iminenţa judecăţii severe a lui Dumnezeu asupra lumii şi a Israelului
necredincios
3. Necesitatea pocăinţei de păcate şi transformarea etică
4. Botezul în apă în vederea iertării păcatelor
5. Venirea „Celui ce vine după mine”
D. Importanţa lui Ioan Botezătorul
Ioan Botezătorul este un personaj foarte important pentru NT. Trebuie să notăm că deşi cele
patru evanghelii îi acordă o importanţă deosebită, el este pierdut din atenţie în cadrul literaturii
epistolare a NT. Avem multe evidenţe care scot în evidenţă importanţa sa. Dintre cele mai
importante aspecte notăm următoarele:
1. Toate cele patru evanghelii îl încadrează pe Ioan la începutul lucrării lui Isus
2. Isus a spus că Ioan este mai mult decât un profet şi din punc de vedere uman el este cel
mai mare om născut din femeie (Mt 11,11; Luca7,28; Lc 7,26)
3. Spre deosebire de celelalte personaje noutestamentare numai moartea lui Ioan şi a lui
Isus au fost interpretate ca fiind semnificative
4. Luca indică faptul că Ioan a fost un personaj atât de important că el a avut discipoli multă
vreme după moartea lui, discipoli care erau răspândiţi în diverse colţuri ale imperiului
Roman (Fapte 18,25; 19, 1-7)
5. Evangheliile Sinoptice susţin că Isus s-a supus botezului lui Ioan, iar Marcu insistă că cel
puţin la început predicarea lui Isus era identică cu predicarea lui Ioan. Evanghelia lui
Ioan ne indică faptul că Isus a fost pentru o vreme cu Ioan Botezătorul iar spre sfârşitul
lucrării sale, Isus subliniind scopul şi autoritatea lucrării sale s-a comparat cu Ioan şi a
sugerat că el şi Ioan sunt parte al aceluiaşi efort al lui Dumnezeu de a veni în căutarea
poporului său
6. există câteva indicii care atestă faptul că Isus a considerat că Ioan este figura escatologică
a lui Ilie redivivus (Mt 9,12-13)
7. Isus a fost gândit de către unii ca fiind Ioan Botezătorul care a înviat din morţi (Mc. 6,14)
8. În concordanţă cu evangheliile sinoptice Isus nu a început slujirea sa mesianică în
Galileea până ce Ioan a fost omorât, fapt care sugerează că viaţa şi lucrarea lui Ioan a
influenţat foarte mult lucrarea lui Isus ele găsindu-se într-un raport de interdependenţă
E. Originea lui Ioan Botezătorul
2
Ioan Botezătorul s-a născut în anul 7 Î.Hr., într-o familie în vârstă: preotul Zaharia şi soţia sa
Elisabeta, a crescut în pustia Iudeii unde a primit chemarea profetică în jurul anului 27 d.Hr. Se pare
că Ioan Botezătorul era rudă de sânge cu Isus, Elisabeta, mama lui Ioan fiind rudă cu Maria, mama
lui Isus. termentul grecesc „sungenis” are sensul de mătuşă sau verişoară.
Există opinia că Ioan Botezătorul a aparţinut grupării esenienilor, grupare care a fost
identificată cu comunitatea de la Qumran. Între cercetători nu există unanimitate în ceea ce priveşte
apartenenţa lui Ioan la comunitatea eseniană.
1. Argumente că Ioan a aparţinut comunităţii eseniene

a. Comunitatea de la Qumran a avut legături strânse cu preoţia şi fondul preoţesc făcea parte
din crezul qumraniţilor, ei aşteptându-se la venirea unui Mesia Preot (1QS 5.2). Ioan a avut
legături cu preoţia, tatăl sau fiind preot. Este foarte posibil ca părinţii lui Ioan să-l fi dat pe
Ioan de foarte tânăr în grija esenienilor în vederea educaţiei (fapt des întâlnit în Iudeea). Este
posibil ca Ioan să fi rămas orfan de copil, părinţii săi fiind înaintaţi în vârstă, iar esenienii să
îl fi adoptat (Iosif Flavius Războiul Iudeilor cu Romanii 2,120 indică această practică a
esenienilor)
b. Locul în care a slujit Ioan - Pustia Iudeii, indică posibile legături cu Comunitatea de la
Qumran
c. Tradiţia evanghelică îl introduce pe Ioan folosind textul din Isaia 40,3, text care de asemenea
era foarte important pentru Comunitatea de la Qumran (1QS 8,14)
d. Ascetismul lui Ioan şi dieta sa are analogii cu Comunitatea de la Qumran. Sulul de la
Damasc notează că esenienii mâncau miere şi lăcuste (12,13-14)
e. Botezul lui Ioan era similar băilor rituale qumranite.
f. Escatologia lui Ioan este similară celei de la Qumran. Ioan credea că judecata lui Dumnezeu
va veni peste Israel, cu excepţia celor care se vor pocăi. Ioan credea că liderii spirituali ai
Israelului vor fi condamnaţi datorită ipocriziei lor, lucru specific şi la Comunitatea de la
Qumran
2. Argumente că Ioan nu a aparţinut comunităţii eseniene

Deşi sunt considerate argumentele anterioare, sunt cercetători care consideră că acestea nu
sunt dovezi suficiente pentru a-l identifica pe Ioan cu Comunitatea de la Qumran. Faptul că Ioan nu
a aparţinut comunităţii qumranite este fundamentat pe următoarele argumente:
a. Evangheliile nu îl prezintă pe Ioan ca aparţinând comunităţii qumranite şi nici nu fac
referinţă că ar fi aparţinut vreodată. De fapt evangheliile nu fac nici o referire la Comunitatea
de la Qumran. Mesajul lui Ioan nu are nici o legătură cu mesajul esenienilor.
b. Deşi atât Ioan cât şi esenienii avea practica botezului în apă, între botezul lui Ioan şi
ritualurile de purificare practicate la Qumran există diferenţe majore. Botezul lui Ioan era
anunţat prin propovăduire, trebuia să fie precedat de pocăinţa de păcate şi era irepetabil.
Ritualurile eseniene erau făcute nu spre iertarea păcatelor ci în vederea purificării trupului.
Este evident că botezul lui Ioan s-a îndepărtat în mod esenţial de băile ritualice eseniene.
Această diferenţă indică în mod evident că botezul lui Ioan este o practică originală, practică
ce nu are nimic comun cu esenienii.
c. Ioan permitea şi celor „curaţi” şi celor „necuraţi” – neamurilor, să se apropie de el şi să
primească botezul său (Lc 3,14). Se pare că Ioan nu credea în existenţa unei rămăşiţe
israelite credincioase care să aibă trecere la Dumnezeu. El credea că fiecare om, prin
pocăinţă va putea fi primit de către Dumnezeu. Eseneinii considerau că ei sunt rămăşiţa
credincioasă şi toţi ceilalţi vor fi judecaţi de către Dumnezeu.
3
d. Ioan a perceput conducerea politică a lui Irod Antipa ca fiind o ameninţare morală, lucru pe
care esenienii se pare că nu l-au făcut.
e. Dieta lui Ioan nu a fost practicată numai de esenieni ci si de călătorii prin deşert. Mai mult
sunt indicii că Ioan, prin îmbrăcămintea sa, atrage atenţia asupra unui legământ de nazireat la
care s-a supus. Pe de altă parte îmbrăcămintea s-a indiă asupra chemării sale profetice
(Zaharia 13,4; 2Împăraţi 1,8)
f. Postul, comportamentul ascetici şi disciplina rugăciunii nu era o practică exersată numai de
către esenieni. Iosif Flavius ne spune că Bannus mânca şi era îmbrăcat ca şi Ioan şi trăia în
deşertul Iudeii şi accentua spălăturile ritualice.
3. Relaţia lui Ioan cu esenienii – concluzie
Este evident că Ioan a trăit într-o perioadă în care comunitatea eseniană era bine dezvoltată.
Este posibil ca Ioan să fi avut contacte cu Comunitatea de la Qumran şi chiar să fi făcut parte din ea,
dar acest lucru nu este clar şi nici nu poate fi dovedit cu certitudine.
Cu siguranţă că Ioan s-a îndepărtat de practicile eseniene. Învăţătura şi practicile sale sunt
esenţial diferite de cele eseniene. Chiar dacă Ioan a cunoscut despre esenieni şi a petrecut o parte a
tinereţii lui printre esenieni, chemarea sa profetică a trecut dincolo de limitele esenieneilor, el
dovedind originalitate în slujirea sa profetică.
În nici un caz nu putem spune că Ioan a fost un misionar esenian în mijlocul poporului Israel.
Acţiunea lui Ioan a fost una pe cont propriu, el fiind călăuzit direct de către Domnul. În plus Ioan
dezvoltă o comunitate de ucenici în jurul său, comunitate care nu avea un comportament similar
celui esenian. Ucenicii lui Ioan nu s-au rupt de viaţa publică, nu s-a izolat în comunităţi închise, ci
au continuat să ducă o viaţă normală din punct de vedere social. Primii discipoli ai lui Isus au fost
chemaţi dintre discipolii lui Ioan.
4. Mărturia lui Iosif Flavius despre Ioan Botezătorul
În Antichităţi Iudaice 18, 116-119 Flavius vorbeşte despre Ioan:

„Unii dintre iudei au fost de părere că Dumnezeu hărăzise pierii oastea lui Irod, ca să-i dea
îndreptăţită pedeapsă pentru executarea lui Ioan poreclit Botezătorul. Irod a poruncit ca le să
fie ucis, deşi era un om ales, care îi îndemna pe iudei să cultive virtutea şi să fie drepţi unul
cu altul, arătându-şi evlavia faţă de Dumnezeu prin intermediul botezului. Atunci botezul va
fi pe placul Domnului, fiindcă va fi folosit nu numai pentru iertarea păcatelor, ci şi pentru
curăţarea trupului de murdărie, ca şi cum sufletele ar fi fost purificate mai înainte prin
dreptate. Deoarece mulţimea se aduna de pretutindeni în jurul lui, Irod s-a temut că prin
marea autoritate a cuvintelor sale asupra oamenilor poate să-i ademenească pe supuşii săi
spre revoltă. I s-a părut ai cuminte ca, mai înainte de a vedea încotro se vor îndrepta
lucrurile, să-l înlăture din drum, fără să mai aştepte ca schimbările să ia o întorsătură
primejdioasă şi abia după aceea să aibă remuşcări, dându-şi seama că e prea târziu să
intervină. Datorită acestei suspiciuni, Irod l-a pus pe Ioan în lanţuri şi l-a trimis în fortăreaţa
Macheruss, despre care am vorbit adineauri, spre a-l ucide. Iudeii erau convinşi că
pedepsirea omorului a dus la pieirea oştirii, pentru ca Dumnezeu să-şi reverse mânia asupra
lui Irod”
F. Mesajul escatologic al lui Ioan Botezătorul
Apariţia lui Ioan a avut o semnificaţie profetică deosebită. Tradiţia iudaică intertestamentară
indică faptul că după Zaharia, Hagai şi Maleahi, instituţia profetică VT a încetat. A urmat o tăcere
4
de câteva secole. Conform lui Maleahi această tăcere va înceta odată cu venirea lui Ilie. Sosirea lui
Ilie a fost asociată de către Isus şi primii crestini cu misiunea lui Ioan Botezătorul.
Aşadar misiunea lui Ioan a fost percepută ca fiind o misiune escatologică. El era profetul lui
Dumnezeu venit înaintea lui Mesia, înaintea aşezării Împărăţiei lui Dumnezeu.
Activitatea (mesajul) lui Ioan Botezătorul s-a desfăşurat în următoarele direcţii:
1. Vestirea venirii iminente a Împărăţiei lui Dumnezeu

Mesajul lui Ioan aduce în atenţie criza escatologică pe cale să se realizeze. Veacul cel vechi
este gata să moară, veacul nou stă să se nască. Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Consumarea
escatologică începe să se realizeze. E vremea intervenţiei finale a lui Dumnezeu în istorie.
Matei insistă că propovăduirea lui Ioan accentua venirea iminentă a Împărăţiei Cerurilor. „El
zicea: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.”“ (Matei 3:2). Trebuie să notăm că
celelalte evanghelii nu notează acest fapt. Marcu spune că Isus a predicat acest mesaj „Ioan
propovăduia, şi zicea: „După mine vine Cel ce este mai puternic decât mine, căruia eu nu sunt
vrednic să mă plec să-I dezleg curelele încălţămintelor. Eu, da, v-am botezat cu apă; dar El vă va
boteza cu Duhul Sfânt.”“ (Marcu 1:7-8) „După ce a fost închis Ioan, Isus a venit în Galilea, şi
propovăduia Evanghelia lui Dumnezeu. El zicea: „S-a împlinit vremea, şi Împărăţia lui Dumnezeu
este aproape. Pocăiţi-vă, şi credeţi în Evanghelie.”“ (Marcu 1:14-15), Luca trece cu vederea acest
detaliu iar Ioan accentuează aspectul christologic al mesajului lui Ioan Botezătorul.
Ioan a crezut că Împărăţia lui Dumnezeu va veni în foarte scurtă vreme, chiar în timpul vieţii lui.
2. Iminenţa judecăţii severe a lui Dumnezeu asupra lumii şi a Israelului necredincios

Ioan asociază venirea Împărăţiei cu judecata lui Dumnezeu. Judecata va fi sigură şi severă. Criza
escatologică a şi început. Securea a fost deja înfiptă la rădăcina pomilor (Mt 3,10) mânia lui
Dumnezeu este aproape, de ea nu se poate fugi (Mt 3,7). Cele ce are lopata în mână va curăţa cu
desăvârşire aria. Focul în care va fi aruncată pleava este deja aprins. Grânarul este pregătit pentru a
primi grâul.
Intervenţia lui Dumnezeu în istorie pentru a judeca este un fapt absolut sigur, faptul judecăţii
se va petrece în foarte scurtă vreme. Criza escatologică poate fi comparată cu femeia care stă să
nască. Judecata va veni cu siguranţă. Vai de cei care sunt nepregătiţi. Vai de cei care deşi sunt
descendenţi din Avraam nu fac fapte vrednice de pocăinţă.„Ioan zicea dar noroadelor, care veneau
să fie botezate de el: „Pui de năpârci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare? Faceţi dar roade
vrednice de pocăinţa voastră, şi nu vă apucaţi să ziceţi în voi înşivă: „Avem pe Avraam ca tată!”
Căci vă spun că Dumnezeu din pietrele acestea poate să ridice fii lui Avraam. Securea a şi fost
înfiptă la rădăcina pomilor: deci, orice pom care nu face rod bun, este tăiat şi aruncat în foc.”“
(Luca 3:7-9).
3. Necesitatea pocăinţei de păcate şi transformarea etică

Criza escatologică impune o pregătire spirituală. Soluţia oferită de Ioan este pocăinţa de
păcate. Prin pocăinţă Ioan înţelege două lucruri esenţiale:
 Mărturisirea publică a păcatelor săvârşite
 Transformarea morală – faceţi fapte vrednice de pocăinţă
Apartenenţa la Israel ca naţiune nu va ajuta la nimic. Liderii religioşi corupţi vor pieri, tot
aşa orice descendent din Avraam dacă nu va face reformă morală în propriul comportament.
În schimb vameşii, ostaşii sunt primiţi şi ei în Împărăţie dacă se vor pocăi. „Au venit şi nişte vameşi
să fie botezaţi, şi i-au zis: „Învăţătorului, noi ce trebuie să facem?” El le-a răspuns: „Să nu cereţi
nimic mai mult peste ce v-a fost poruncit să luaţi.” Nişte ostaşi îl întrebau şi ei, şi ziceau: „Dar noi
5
ce trebuie să facem?” El le-a răspuns: „Să nu stoarceţi nimic de la nimeni prin ameninţări, nici să
nu învinuiţi pe nimeni pe nedrept, ci să vă mulţumiţi cu lefurile voastre.”“ (Luca 3:12-14)
4. Botezul în apă în vederea iertării păcatelor

Ioan asociază pocăinţei de păcate ritualul botezului în apă. Trebuie să precizăm că acest botez
este diferit de toate spălăturile purificatoare iudaice. Botezul lui Ioan are accente escatologice şi
mesianice. Botezul lui Ioan era făcut pe fondul iminenţei crizei escatologice, botezul era o pecetluire
vizibilă a pocăinţei lăuntrice.
O problemă delicată a fost ridicată în legătură cu relaţia dintre botezul lui Ioan şi iertarea
păcatelor. Mulţi cercetători văd o semnificaţie sacramentală a botezului lui Ioan, considerând acest
botez ca fiind o prefigurare a botezului creştin. Considerăm că botezul lui Ioan nu are valora
sacramentală. Iertarea păcatelor nu se face datorită botezului şi nici prin botez. Botezul lui Ioan este
o expresie a pocăinţei, pocăinţă care duce la iertarea păcatelor. Păcatele sunt iertate nu datorită
botezului ci datorită pocăinţei. Fără pocăinţă botezul nu are nici o valoare. Aceasta este marea lecţie
dată de Ioan prin refuzul de la botez a conducătorilor religioşi ipocriţi.„Dar când a văzut pe mulţi
din Farisei şi din Saduchei că vin să primească botezul lui, le-a zis: „Pui de năpârci, cine v-a
învăţat să fugiţi de mânia viitoare? Faceţi dar roade vrednice de pocăinţa voastră. Şi să nu credeţi
că puteţi zice în voi înşivă: „Avem ca tată pe Avraam!” Căci vă spun că Dumnezeu din pietrele
acestea poate să ridice fii lui Avraam.“ (Matei 3:7-9)
5. Venirea „Celui ce vine după mine”

Punctul central al misiunii lui Ioan era anunţarea venirii în lume a lui Mesia. Cele patru
evanghelii acordă o atenţie sporită acestui element. Misiunea lui Ioan era să introducă pe Mesia.
Ioan urma să declare: „Cât despre mine, eu vă botez cu apă, spre pocăinţă; dar Cel ce vine după
mine, este mai puternic decât mine, şi eu nu sunt vrednic să-I duc încălţămintele. El vă va boteza cu
Duhul Sfânt şi cu foc. Acela Îşi are lopata în mână, Îşi va curăţi cu desăvârşire aria, şi Îşi va
strânge grâul în grânar; dar pleava o va arde într-un foc care nu se stinge.”“ (Matei 3:11-12).
Evanghelia lui Ioan va accentua cel mai puternic aspectul hristologic al misiunii şi mesajului
lui Ioan Botezătorului. Ioan afirmă foarte clar că nu el este Mesia, el doar va introduce pe Mesia.
Evangheliile asociază pasaje profetice VT cu misiunea lui Ioan, pasaje care scot în evidenţă rolul
său de-al introduce pe Mesia: „Un glas strigă: „Pregătiţi în pustie calea Domnului, neteziţi în
locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru! Orice vale să fie înălţată, orice munte şi orice
deal să fie plecate, coastele să se prefacă în câmpii, şi strâmtorile în vâlcele! Atunci se va descoperi
slava Domnului, şi în clipa aceea orice făptură o va vedea; căci gura Domnului a vorbit.“ (Isaia
40:3-5).
Spre deosebire de sinoptici, Evanghelia lui Ioan accentuează elementele hristologice ale
lucrării lui Ioan Botezătorul. Aspectul esenţial este dat de următoarele elemente specifice:
 Declaraţia fără echivoc că el nu este Mesia – Ioan 1, 19-27
 Mesia este un Altul care trebuie să vină în foarte scurt timp – Ioan 1,26-27
 Identificarea lui Isus cu Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii – Ioan 1,29;36
 Declaraţia că Isus este Fiul lui Dumnezeu – Ioan 1,34
 Mărturia lui Ioan că Isus trebuie să crească iar el trebuie să se micşoreze – Ioan 3, 22-
36
6
Partea a II-a: Botezul şi ispitirea lui Isus

(Mt.3,13-11; Mc. 1,9-13; Lc.3,21-22;4,1-13;)
Schiţa:
A. Botezul lui Isus
1. Reconstituirea evenimentelor legate de botezul lui Isus
2. Motivul pentru care s-a botezat Isus
3. Probleme ridicate de botezul lui Isus
B. Ispitirea lui Isus
1. Prima ispită - transformarea pietrelor în pâine
2. A doua ispită - dovedirea mesianităţii fără cruce
3. A treia ispită - idolatria
Excursus: Problema pecabilităţii şi a impecabilităţii lui Isus
Evangheliile, vorbind despre începutul activității mesianice a lui Isus relatează două
evenimente foarte importante: botezul şi ispitirea lui Isus.
A. Botezul lui Isus
1. Reconstituirea evenimentelor legate de botezul lui Isus
Botezul lui Isus de către Ioan este descris în cele mai multe detalii în Matei, Marcu urmăreşte
aproape acelaşi fir narativ, Luca aminteşte sumar despre botez iar în Ioan este prezentat implicit.
Considerând că Marcu este cea mai veche evanghelie vom analiza informaţiile furnizate de Marcu.
Marcu notează următoarele:
a) Isus a venit din Nazaret pentru a fi botezat de Ioan în Iordan
b) La ieşirea lui Isus din apă cerurile s-au deschis
c) Duhul s-a pogorât peste Isus ca un porumbel
7
d) Glasul din cer: „Tu eşti Fiul Meu preaiubit, în Tine îmi găsesc toată plăcerea
Mea.”
Matei păstrând elementele relatate de Marcu, adaugă încă un detaliu foarte important:
e) Ioan s-a opus botezării lui Isus, argumentând că el are nevoie să fie botezat de
către Isus şi nu invers. „Drept răspuns, Isus i-a zis: „Lasă-Mă acum, căci aşa
se cade să împlinim tot ce trebuie împlinit.” Atunci Ioan L-a lăsat. De îndată
ce a fost botezat, Isus a ieşit afară din apă. Şi în clipa aceea cerurile s-au
deschis, şi a văzut pe Duhul lui Dumnezeu pogorându-Se în chip de porumbel
şi venind peste El.“ (Matei 3:15-16)
Luca trece cu vederea multe din detaliile prezentate de Matei şi Marcu. El păstrează de la
Matei şi Marcu doar faptul că după botez cerurile s-au deschis, Duhul s-a pogorât peste Isus în chip
de porumbel şi s-a auzit glasul ceresc: „Tu eşti Fiul Meu preaiubit: în Tine Îmi găsesc toată plăcerea
Mea!”
În plus faţă de Matei şi Marcu, Luca ne informează asupra a două detalii:
f) După botez, în timp ce se ruga, cerurile s-a deschis şi Duhul s-a pogorât peste
Isus. Doar Luca ne spune că Isus s-a rugat după Botez.
g) Duhul sfânt s-a pogorât în chip trupesc, ca un porumbel. Este accentuat
detaliul: „în chip trupesc”
Ioan nu vorbeşte în mod direct despre botezul în apă a lui Isus. botezul este prezentat
implicit. Noul adus de Evanghelia lui Ioan este că la botezul lui Isus, Ioan Botezătorul a declarat:
h) „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!”
2. Motivul pentru care s-a botezat Isus

O întrebare care a stârnit multă discuţie în cadrul creştinismului primar este legată de
motivul pentru care s-a botezat Isus. există indicii că uneori creştinismul primar s-a ruşinat de faptul
că Isus s-a botezat în apă, deoarece acest fapt a atras acuzaţii asupra lui Isus că el ar fi avut păcate
Cercetătorii biblici au oferit mai multe explicaţii legate de raţiunea botezului lui Isus
a) Botezul lui Ioan a fost un botez al pocăinţei, prin urmare Isus avea nevoie de
pocăinţă!
Aceasta este o explicaţie adusă de teologia liberală, teologie care nu a văzut în Isus decât un
simplu om. Această explicaţie nu are nici o bază pentru a fi considerată viabilă. Isus nu a avut păcate
pentru a avea nevoi e de pocăinţă. Ioan a încercat să-l oprească pe Isus de la a fi botezat, fapt care
implică ideea că Ioan a recunoscut că Isus nu are păcate şi implicit nu are nevoie să fie botezat. În
plus, întreaga evanghelie vorbeşte despre faptul că Isus a fost lipsit de păcat.
b) Primind botezul lui Ioan, Isus a aprobat lucrarea lui Ioan Botezătorul
considerând-o din partea lui Dumnezeu.
Botezul în Iordan a fost singura ocazie când cei doi s-au întâlnit, o ocazie potrivita pentru
Ioan sa înmâneze ştafeta unei persoane mult mai capabile de a străpunge noua era cu mesajul
Împărăţiei lui Dumnezeu. Ioan a deschis o uşa in lume cu lucrarea lui, iar Isus ar fi putut sa
folosească aceasta intrare si sa aibă succes.
c) Isus s-a botezat la cererea mamei sale Maria, pe care a dorit să o mulţumească.
Aceasta a fost o explicaţie adusă în cadrul bisericii primare
d) A fost un început al lucrării lui Isus si un act de consacrare pentru acesta.
Începutul lucrării mesianice trebuia pecetluit printr-un act solemn inaugural
e) Godet afirmă că botezul a fost momentul când Isus a realizat ce fel de persoana
este si care a fost scopul venirii lui in lume. "Daca Isus a fost descoperit lui Ioan,
8
a fost o descoperire si pentru El Însuşi”

f) Isus s-a botezat pentru a sublinia importanţa botezului în apă şi pentru a institui
botezul în apă pentru toţi aceia care doresc Împărăţia lui Dumnezeu. În acest sens
Isus va porunci ca discipolii săi să fie botezaţi în apă
g) Botezul lui Isus a marcat începutul lucrării sale mesianice şi afirmarea publică a
calităţii lui de Fiu al lui Dumnezeu, prin declararea glasului din cer, coborârea
Duhului peste el şi împlinirea misiunii lui Ioan Botezătorul
h) Prin primirea botezului lui Ioan, Isus s-a identificat cu păcătoşii, pentru mântuirea
cărora a venit în lume.
Barth afirmă că El nu putea sa-si mărturisească păcatele, pentru ca nu avea, dar a mărturisit
prin aceasta fapta, ca vrea sa poarte păcatele întregii omeniri. A devenit păcătos prin acuzaţie. A
devenit pentru ei "cel mai mare păcătos care s-a pocăit".
Această identificare în botez, a lui Isus cu păcătoşii este susţinută şi de declaraţia lui Isus faţă
de Ioan „se cade să împlinim tot ceea ce trebuie împlinit”. Dacă prin pluralul „să împlinim” Isus se
referă la sine şi la discipolii săi, atunci avem o identificare a lui Isus cu cei păcătoşi. Dacă, însă,
pronumele „noi” se referă la Isus şi Ioan, atunci identificarea lui Isus cu păcătoşii, prin botezul lui
Ioan, nu mai este atât de bine argumentată.
Deşi nu sunt suficiente argumente pentru a afirma răspicat că motivul primirii de către Isus a
botezului lui Ioan este dorinţa sa de a se identifica cu păcătoşii, prin această identificare, El
începându-și misiunea mesianică, misiune care îl va duce la cruce, se pare că o altă explicaţie mai
plauzibilă nu avem.
3. Probleme ridicate de botezul lui Isus

Problema importantă legată de botezul lui Isus este legată de paralela făcută între botezul lui
Isus şi botezul creştin. Se afirmă că între aceste două botezul există o legătură organică. Legătura
propusă este angajată în două puncte:
a) Botezul lui Isus şi botezul creştin au ca rezultat primirea Duhului Sfânt

Urmează să analizăm dacă pogorârea Duhului Sfânt peste Isus a fost o consecinţă a botezării sale în
apă.
John Tipei afirmă (Botezul Creştin, p 37) „În Marcu 1:10 citim că Duhul s-a pogorât peste
Isus „când ieşea din apă” Chiar dacă se păstrează o anumită apropiere în timp între botezul în apă şi
primirea Duhului de către Isus, în Matei 3:16 legătura temporală dintre cele două experienţe este
mult mai slabă decât în Marcu: „De îndată ce a fost botezat, Isus a ieşit afară din apă(…) şi a văzut
pe Duhul lui Dumnezeu pogorându-se … Astfel, în ambele relatări, botezul a fost deja dus la
îndeplinire în momentul când Duhul S-a pogorât peste Hristos. Isus se îndrepta spre malul
Iordanului sau poate că ajunsese deja acolo.
Luca (3:21-22) pare să disocieze şi mai mult primirea Duhului de botezul în apă a lui Isus. Ca şi în
alte situaţii, şi în cazul lui Isus, el leagă primirea Duhului de rugăciune şi nu de botezul în apă.
Putem conclude că Isus S-a rugat după ce a fost botezat, şi nu în timpul botezului, dacă ţinem cont
de aspectele gramaticale ale versetului 21, care poate fi tradus astfel: „Dar după ce toţi au fost
botezaţi şi Isus a fost botezat; şi pe când se ruga, cerurile s-au deschis şi Duhul Sfânt s-a pogorât”
Prin urmare, în încercarea noastră de a defini legătura dintre botezul lui Isus şi primirea de
către El a Duhului, putem afirma trei lucruri:
a) în relatarea lui Luca Duhul este asociat cu rugăciunea şi nu cu botezul;
b) Isus nu S-a rugat înainte de a fi botezat, şi nici în timpul botezului, ci după săvârşirea
acestuia;
9
c) în toate cele trei relatări sinoptice primirea Duhului de către Isus a fost ulterioară botezului
Său.”
b) Botezul lui Isus şi botezul creştin marchează înfierea
O altă problemă legată de botezul lui Isus este concepţia adopţionistă despre botez.
Conform acestei concepţii, Isus a devenit Fiul lui Dumnezeu (sau, într-o versiune mai puţin radicală
a aceleiaşi opinii, El a ajuns să-Şi dea seama de calitatea Sa de Fiu) numai la botez. Ceea ce a
dat naştere acestei teorii este declaraţia cerească: „Tu eşti Fiul Meu prea iubit, în Tine îmi
găsesc toată plăcerea Mea” (Lc. 3:22, Mc. 1:11; la persoana a treia în Mat. 3:17).
John Tipei notează câteva argumente care dovedesc că această teorie nu are un fundament
biblic:
a) Isus este Fiul lui Dumnezeu încă înainte de naşterea Sa din fecioară (Lc. 1:35, 43).
b) Isus este conştient de calitatea Sa de Fiu faţă de Dumnezeu cu mult timp înainte de botezul
Său (Lc. 2:49); dialogul dintre El şi Ioan Botezătorul, chiar înainte de botez, indică acest fapt
(Mat. 3:14-15).
c) Declaraţia cerească cu privire la calitatea Sa de Fiu se repetă pe muntele transfigurării (Mc.
9:7 şi text. paral.). Nici atunci, nici la Iordan nu I se conferă lui Isus un nou statut, ci I se
confirmă unul pe care îl avea deja.
d) Dacă biserica primară ar fi înţeles că prin botez Isus a devenit Fiul lui Dumnezeu ne-am
aştepta ca evangheliştii să citeze întreg versetul din Psalmul 2:7.
B. Ispitirea lui Isus
Domnul Isus este Fiul lui Dumnezeu, dar având o natură umană. A fost şi El ispitit, a fost
expus la ispitele la care suntem şi noi expuşi, singurele ispite la care nu a fost expus, sunt acelea pe
care noi le întâmpinăm în noi, datorită naturii noastre păcătoase.
Domnul Isus a fost fără păcat şi ispitele trebuiau să vină din afară; El a experimentat
complexitatea ispitelor, violenţa ispitelor, dar a rămas în picioare.
Ispitele din pustiu au fost deosebite, ele nu au avut intenţia de a-L ispiti ca om, ci ele L-au
atacat pe Isus ca Mesia. Ele au avut loc după botezul Domnului în apă, deoarece din acel moment şi-
a început lucrarea de mântuire. Dacă Isus ar fi căzut la aceste ispite, planul lui Dumnezeu ar fi fost
zădărnicit. Timp de 40 de zile a fost ispitit de Satan, nu a mâncat nimic şi n-a fost conştient că-I este
foame decât la sfârşitul celor 40 de zile, deoarece simţul nevoii fizice de a mânca a fost înlocuit cu
violenţa conflictului spiritual.
După 40 de zile a flămânzit, şi-n acel moment al slăbiciunii extreme, Satan a venit cu cele
mai mari ispite, dar Isus a ieşit victorios.
Prima confruntare directă dintre Isus şi diavol, a avut loc în pustie, Isus trebuia să cunoască
tăria tentaţiei şi iscusinţa diavolului, în metodele sale de lucru.
1. Prima ispită - transformarea pietrelor în pâine

Satan ştia că Domnul Isus era flămând, şi de aceea I-a cerut să-şi folosească puterea
supranaturală pentru a face pâini din pietre. Voia să dea impresia că vine cu bune intenţii de a-L
ajuta pe Isus.
Care este semnificaţia acestei ispite ? Satan a vrut să-L facă pe Isus să se îndoiască de faptul
că era Fiul lui Dumnezeu: “Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu…”
Tatăl a făcut de cunoscut la botez, că Isus este Fiul Său, dar Satan vrea să spună: Cum poate
fi adevărat acest lucru ? Care tată îşi lasă fiul flămând în pustie ? Care tată adevărat îşi tratează fiul
aşa cum eşti tu tratat ?
10
Satan îi sugerează lui Isus să facă o minune care să fi dus la potolirea foamei şi la
confirmarea faptului că Isus este Fiul lui Dumnezeu. De asemenea sugestia lui Satan ar fi determinat
ca Isus să acţioneze potrivit cu voia Sa (a lui Isus), şi nu cu voia lui Dumnezeu.
Domnul Isus a refuzat să facă aceasta, deoarece cea mai mare evidenţă a faptului că El este
Fiul lui Dumnezeu, n-a fost puterea de a face miracole, ci faptul că El s-a încrezut în Tatăl.
Prima ispită este transformarea pietrelor în pâine, prin trezirea poftei firii pământeşti.
Dorinţele fizice normale pot să devină sursa unor ispite. Scopul acestei ispite a fost:
- folosirea puterii Domnului Isus în scopuri pământeşti sau fireşti,
- întrebuinţarea slujbei sau a darurilor, în scopuri orgolioase, pentru avantaje materiale sau
pentru a câştiga faimă.
Domnul Isus a folosit Cuvântul pentru a învinge ispita (Deut. 8: 13).
2. A doua ispită - dovedirea mesianităţii fără cruce

Domnul Isus a fost dus pe streaşina Templului, iar aici Satan l-a îndemnat să se arunce jos.
Această ispită are două semnificaţii:
- Satan a vrut din nou să-L provoace pe Isus să-şi dovedească aici calitatea de Fiu al lui
Dumnezeu,
- Oamenii ar fi fost impresionaţi de o salvare supranaturală făcută de îngeri; aceasta ar fi
fost o dovadă că Isus este Mesia, şi nu ar mai fi fost nevoie de cruce, pentru că rabinii
iudei spuneau că Psalmul 91: 11-12 se referă la Mesia; oamenii ar fi fost oarecum forţaţi
să creadă în El.
Isus a răspuns acestei ispite, citând Deut. 6:16. El ştia că pentru a răscumpăra omenirea, El
trebuia să parcurgă drumul crucii, că prin mulţimea minunilor inima rea a oamenilor nu putea fi
schimbată, decât prin naşterea din nou.
3. A treia ispită - idolatria

De data aceasta Isus a fost dus pe un munte înalt; nu ştim dacă ispita aceasta a fost în trup
sau în duh, dar de pe acest munte, Isus a putut vedea toate frumuseţile lumii. Satan, în primele două
ispite îşi etalează atributele, dar acum el vrea închinarea, vrea să I se recunoască autoritatea. Satan
ştia că Isus a venit să înceapă Împărăţia mesianică, de aceea el a încercat să-i ofere împărăţiile
acestei lumi. Aceasta era de fapt, o minciună. Pământul, la urma urmei, este sub autoritatea lui
Dumnezeu şi toate, în final, îi vor da glorie lui Dumnezeu. Puterea diavolului n-ar putea acţiona fără
permisiunea lui Dumnezeu; el nu poate da împărăţiile acestei lumi cui vrea. Dumnezeu este cel ce dă
putere oamenilor în lumea aceasta (Dan. 4: 17; Ioan 19: 11; Rom. 13: 11).
Domnul Isus apelează şi de această dată la Cuvântul lui Dumnezeu, citând din Deut. 6: 13;
cuvântul lui Dumnezeu a fost principiul călăuzitor în viaţa pământească a Domnului Isus.
În aceste ispitiri, îl vedem pe Satan plin de înşelăciune, voind să împiedice planul de
răscumpărare al lui Dumnezeu, dar pe Domnul Isus îl vedem ieşind fără păcat, din aceste
circumstanţe dificile. Victoria Lui a fost în beneficiul nostru, prin El devenim şi noi biruitori (Evr. 2:
18).
Excursus: Problema pecabilităţii şi a impecabilităţii lui Isus
Scriptura afirma intr-un mod hotărât lipsa de păcat a lui Hristos (Luca 1:35; Ioan 8:46;
15:10). Teologii conservatori, in unanimitate sunt de acord ca Hristos a fost fără de păcat, insa ei nu
sunt de acord asupra răspunsului la întrebarea daca El ar fi putut sa păcătuiască. Părerea ca El ar fi
putut păcătui este numita pecabilitate, iar concepţia ca El n-ar fi putut păcătui este numita
impecabilitate.
11
1. Pecabilitatea - nu presupune păcătoşenia, ci numai posibilitatea de a păcătui.

Hodge, reprezentând punctul de vedere al pecabilităţii afirma: "Ispitirea presupune posibilitatea
păcatului. Daca din modul in care este constituita persoana Sa era imposibil pentru Hristos sa
păcătuiască, atunci ispitirea Sa a fost ireala si faără efect, iar El n-ar putea sa aiba mila de poporul
Sau."
2. Impecabilitatea - înseamnă libertatea desăvârşita fata de păcat, atât ca natura cat si ca

act,
subînţelegându-se excluderea oricărei ispite interne, ineficacitatea oricărei ispite externe, ca si orice
lupta a patimilor. Impecabilitatea este nu numai lipsa păcatului, ci si imposibilitatea de a păcătui.
Impecabilitatea se refera la unirea naturii divine cu cea umana intr-o singura persoana, astfel încât
deşi natura umana este pecabilă, persoana este impecabila. Controversa ca Hristos a fost pecabil sau
impecabil este legata de ispitirea lui Hristos.
Shedd, adept al impecabilităţii, legat de raportul dintre ispite si impecabilitate, afirma:
"Doctrinei impecabilităţii lui Hristos i se obiectează ca pune in imposibilitate ispitirea lui Hristos. O
persoana care nu poate păcătui, se spune ca nu poate sa păcătuiască. Acest lucru nu este corect, aşa
cum nu este corect sa spunem ca din pricina ca o armata nu poate fi biruita, ea nu poate fi atacata.
Posibilitatea de a păcătui depinde de o susceptibilitate constituţionala, in vreme ce impecabilitatea
depinde de voinţa. Ispitirile au fost foarte puternice, dar daca hotărârea voinţei Sale divine a fost
mai puternica decât ele, atunci ele nu L-au putut face sa păcătuiască, si astfel El este impecabil. Si
totuşi, El a putut fi ispitit in sensul cel mai potrivit al cuvântului."
Aşadar Hristos a fost ispitit cu ispitiri potrivite omului - Dumnezeu. Ispitirea a fost posibila
datorita existentei naturii umane. Totuşi exista o diferenţa majora intre natura umana a lui Hristos si
natura noastră. Umanitatea lui Hristos, lipsita de păcat, era intr-un anume mod similar umanităţii lui
Adam înainte de păcătuire. Nici Isus si nici Adam nu au avut o natura păcătoasa, dar intre Adam si
Hristos exista o mare diferenţa. Adam era doar om, pe când Hristos era atât om cat si Dumnezeu.
Natura divina a lui Hristos face ca persoana lui Hristos sa fie impecabila. Aceasta nu înseamnă ca
natura Sa umana este impecabila. Ea a fost pecabila, deşi datorita Dumnezeirii n-a cunoscut
niciodată păcatul.
"In consecinţa, afirma Shedd, Hristos, deşi avea o natura umana pecabila in constituţia Sa, a
fost o persoana impecabila. Impecabilitatea caracterizează pe Omul-Dumnezeu in vreme ce
pecabilitatea este o proprietate a naturii Sale umane."
Partea a III-a: Predica de pe Munte şi predica de pe Podiş

(Matei 5,1-7,29; Luca 6,17- 49)
Schiţa:
I. Predica de pe Munte - (Matei 5,1-7,29)
A. Fericirile: portretul ucenicului – Matei 5,1-12
B. Misiunea creştinului în lume – Matei 5,13-16
C. Isus, Legea Vechiului Testament şi ucenicii – Matei 5,17-20
D. Afirmaţiile Antitetice – „aţi auzit că s-a zis...dar eu vă zic” – Matei 5,21-48
1. Protejarea vieţii, Iertarea şi împăcarea – Matei 5,21-26
2. Adulterul – Matei 5,27-30
3. Căsătoria şi divorţul – Matei 5,31-32
4. Jurământul şi sinceritatea – Matei 5, 33-37
5. Răzbunarea sau luarea revanşei - Matei 5,38-42
6. Iubirea duşmanului – Matei 5,43-48
E. Atitudinea faţă de Dumnezeu – Matei 6,1-34
1. Milostenia adevărată – Matei 6,1-4
12
2. Rugăciunea adevărată – Matei 6,5-15

Excursus: Baza iertării păcatelor
3. Postul adevărat – Matei 6,16-18
Excursus despre post
4. Raportarea corectă la valorile materiale – Matei 6,19-21
5. Candela trupului – Matei 6,22-23
6. Încrederea în Dumnezeu
F. Judecata: paiul şi bârna – Matei 7,1-6
G. Căutaţi şi veţi găsi – Matei 7,7-11
H. Regula de aur – Matei 7,12
I. Cele două căi – Matei 7,13-14
J. Profeţii mincinoşi – Matei 7,15-20
K. Ipocrizia inconştientă – Matei 7,21-23
L. Stâncă sau nisip? – Matei 7,24-27
II. Predica de pe Podiş - (Luca 6,17- 49)
I. Predica de pe Munte - (Matei 5,1-7,29)

La începutul activităţii Sale, Domnul Isus s-a aşezat pe o înălţime de unde se putea vedea
Marea Galileii; aşezându-se jos cu ucenicii şi noroadele care veneau după El, Domnul Isus a
proclamat principiile creştine.
Predica de pe munte este expresia prin care este cunoscută secţiunea din Matei 5: 1- 7: 29,
dar această expresie ne duce în eroare, pentru că se pare că în aceste capitole, evanghelistul Matei nu
pune înaintea noastră un singur discurs ţinut cu o singură ocazie, ci aranjează într-o formă ordonată,
grupuri mici de ziceri despre ucenicie, rostite de Domnul Isus în diferite momente ale activităţii
Sale.
Predica de pe munte – susţin unii – reprezintă planul lui Dumnezeu de mântuire, şi pentru ca
să ajungem în cer, trebuie să respectăm aceste reguli; alţii o numesc “o cartă a păcii în lume” pe care
trebuie s-o accepte toate naţiunile pământului.
Aplicaţiile predicii de pe munte sunt precise pentru noi; acest mesaj este adresat fiecărui
credincios în parte, învăţătura predicii se repetă în epistolele Noului Testament.
Domnul Isus a predicat că Împărăţia cerurilor este aproape şi fiecare împărăţie are legile ei;
în predica de pe munte ne sunt prezentate legile Împărăţiei. Dumnezeu a dat aceste principii, ca să
modeleze caracterul copiilor Săi, şi să-I înveţe cum să trăiască. Evanghelistul Matei a considerat că
predica de pe munte este esenţa învăţăturii lui Hristos, doar dacă probabil a fost rostită după ce Isus
a ales pe cei doisprezece apostoli.
Henry H. Halley spune. “Conţinând moral miezul învăţăturii lui Isus, putem considera
predica de pe munte pentru noul Testament, ceea ce sunt cele zece porunci, pentru Vechiul
Testament. Fiecare creştin ar trebui s-o înveţe pe dinafară, şi să încerce să trăiască după învăţăturile
Sale. Nu se pomeneşte muntele pe care a fost ţinută această predică, dar tradiţia afirmă că a fost
muntele numit “Coarnele Hattinului”.
A. Fericirile: portretul ucenicului – Matei 5,1-12
Domnul Isus, spre care erau îndreptate privirile norodului, a început să vorbească rostind
primul cuvânt “ferice”. Aşa cum spune Billy Graham, în vorbe cuviincioase, măsurate, simple, a
dezvăluit secretul fericirii – nu al unei fericiri superficiale şi trecătoare, în limita spaţiului şi
timpului, ci a unei fericiri care durează veşnic”.
13
Fericirile descriu atitudinile care trebuie să caracterizeze viaţa noastră; în ele Isus a descris
caracterul creştin care izvorăşte din interior. Fericirile oglindesc caracterul creştin adevărat, din trei
puncte de vedere:
- prin aplicarea legilor lui Dumnezeu în viaţa lui,
- prin realizarea prezenţei lui Dumnezeu în viaţa lui,
- prin umblarea în frică şi temere.
Fericirile oglindesc chipul lui Dumnezeu în om; în ele ni se arată cum poate un om să intre în
împărăţia lui Dumnezeu, şi cum va ajunge cineva s-o moştenească.
1. Ferice de cei săraci în duh – 5,3

Sărăcia în duh este condiţia pusă de Isus pentru ca un om să intre în împărăţia cerurilor.
Implicaţia acestei declaraţii este majoră. Numai cei săraci în duh vor moşteni Împărăţia Cerurilor.
Cei „bogaţi în duh” nu vor putea fi mântuiţi.
Patru interpretări ale expresiei „sărac în duh”
a. „Sărac în duh”- oameni cu deficienţe intelectuale sau psihice

În limba română avem o expresie oarecum asemănătoare, “sărac cu duhul”, o expresie
peiorativă, şi cel care citeşte în grabă poate să se îndrepte spre sensul acestei expresii peiorative.
În baza acestei explicaţii cei care au deficienţe intelectuale şi psihice, cei labili psihic,
înapoiaţi mintal sunt consideraţi inocenţi. În ziua judecăţii ei nu vor fi condamnaţi, ci vor fi mântuiţi,
deşi capacitatea lor intelectuală nu le-a permis să discernă mesajul Evangheliei şi să i-a o decizie
conştientă în favoarea ei. Această interpretare nu poate fi acceptată ca rezonabilă. Isus nu s-a referit
la cei „săraci cu duhul” ci la cei „săraci în duh”.
b. „Sărac în duh”- orientat înspre sărăcie şi nu înspre îmbogăţire
Una dintre tendinţele firii umane independente de caracterul cristic este acumularea
bogăţiilor. Oamenii fără Dumnezeu caută împlinire sufletească, duhovnicească prin acumularea de
lucruri. Aici cuvântul cheie este goana după înavuțire. Sunt oameni care mereu caută sa aibă mai
mult. Ceea ce au în prezent nu este suficient. Ei se vor considera fericiţi atunci când vor mai adăuga
câte ceva posesiunilor lor. Dacă au o casă mai doresc una. Cineva a întrebat pe un miliardar; care
este lucrul de care ar avea nevoie un miliardar pentru a fi fericit? Răspunsul a fost paralizant - încă
un miliard de dolari!
„Sărac în duh” este acel om care nu este orientat pentru a acumula cât mai multe bogăţii, ci
acela care se mulţumeşte cu strictul necesar existenţei, surplusul investindu-l în a ajuta pe cei
nevoiaşi. Sărac în duh este acela care pentru Împărăţie alege să trăiască în sărăcie pentru a îmbogăţi
pe alţii. Sărac în duh este acela care decide să trăiască modest din punct de vedere material, deşi ar
putea să facă şi altfel.
Evanghelia lui Luca aduce un argument în favoarea acestei interpretări. Varianta lucană nu
mai păstrează expresia „în duh”, ci spune direct „ferice de cei săraci”. Cu siguranţă că Matei
adresându-se unei comunităţi ebraice înstărite a folosit expresia „săraci în duh” pentru a arăta că nu
e vorba de sărăcie materială ci de o atitudine faţă de bogăţiile lumeşti.
Sărac în duh este acela care ştie să trăiască echilibrat, modest deşi are posibilităţi să facă
altfel. Deşi ar putea să acumuleze bogăţii şi să ducă o viaţă de risipă, el decide, pentru Împărăţie, să
trăiască modest, să se mulţumească cu mai puţin, să nu acumuleze bogăţii pentru sine, ci să poarte
grija celor lipsiţi. Pe un om, nu bogăţia materială îl poate împiedica să intre în Împărăţia cerurilor, şi
nici sărăcia materială nu este o condiţie să intre în ea.
c. „Sărac în duh” – om care se vede fără merite în vederea mântuirii, smerit cu inima
14
Ioan Gură de Aur pune întrebarea: “cine sunt cei săraci în duhul ? Cei smeriţi şi cu inima
zdrobită. Adică sufletul şi voinţa liberă sunt numite duh. Şi pentru că sunt mulţi oameni smeriţi, dar
nu de buna lor voie, ci constrânşi de împrejurări, Hristos îi lasă pe aceştia la o parte – căci nici nu
merită laudă, şi fericeşte mai întâi pe cei ce de buna lor voie se smeresc şi se micşorează pe ei
înşişi”.
A fi sărac în duh înseamnă a fi umil, a te evalua în mod corect, şi este opusul atitudinilor
lumeşti de laudă de sine şi înălţare de sine. Un om sărac în duh recunoaşte sărăcia sa spirituală, asta
înseamnă a recunoaşte că dacă va ajunge vreodată în Împărăţia cerurilor, lucrul acesta se datorează
în întregime harului lui Dumnezeu, şi nu meritelor noastre.
Suntem bogaţi în duh atunci când ne comparăm cu propriile noastre standarde, sau atunci
când ne comparăm cu alţii ca fariseul, la Templu (Luca 18: 9-14), dar când venim înaintea lui
Dumnezeu, ca vameşul , atunci sărăcia noastră se vede în toată lucrarea ei.
Cel sărac în duhul va recunoaşte ca Isaia (6: 5), Pavel (Rom. 7: 24), Iov în momentul în care
Dumnezeu îi vorbeşte personal; în loc să-I vorbească Domnului despre sine, despre meritele sale,
despre neprihănirea sa, Iov vorbeşte altfel (42: 1-6). Termenul folosit aici este “ptochoj”, şi se
întrebuinţează în sensul său de bază nu pentru a indica pe cineva care este atât de sărac încât este
obligat să lucreze zilnic pentru a exista, ci pe cerşetor, pe unul care este dependent de alţii pentru a
exista.
Billy Graham arată despre ce sărăcie vorbea Isus, spunând:
- cel sărac în duh trebuie să recunoască sărăcia sa spirituală,
- trebuie să primească bogăţiile pe care Hristos le-a dăruit prin moartea şi lucrarea sa,
- trebuie să fie conştient că depinde de Dumnezeu,
- trebuie să renunţe la sine pentru a putea sluji lui Hristos.
d. „Sărac în duh” – om liber de robia lucrurilor şi lipit de Dumnezeu

Mai înainte de a fi creat omul, Dumnezeu a creat lucrurile, a creat toate posesiunile şi
darurile care erau necesare pentru întreţinerea vieţii umane. Dumnezeu ca creat cadrul în care să îl
aşeze pe om. Înainte de a fi adus în fiinţă omul, dumnezeu a adus în fiinţă lucrurile, bogăţiile,
posesiunile, condiţiile necesare existenţei.
Următorul pas a fost cererea omului. Dumnezeu l-a creat pe om şi l-a aşezat în mijlocul
lucrurilor, a grădini Eden. În om Dumnezeu crease un spaţiu rezervat doar pentru Sine. Acest spaţiu,
rezervat doar lui Dumnezeu avea să fie numit „templul inimii”.
Idealul dorit de Dumnezeu era ca omul să aibă în jurul lui toate lucrurile , iar in interiorul lui,
a inimii sale să îl aibă doar pe Dumnezeu. Acesta era ceea ce se va numii „om sărac în duh”, dar de
altfel bogat.
Odată cu căderea omului în păcat, lucrurile au pătruns în inima omului şi Dumnezeu a fost
izgonit afară din „templul inimii”. Astfel omul a ajuns sub robia lucrurilor. În loc să îşi găsească
împlinirea în Dumnezeu omul a început să îşi caute împlinire prin acumularea de lucruri. În acest fel
omul a devenit cu inima plină de lucruri, adică „bogat în duh”, dar gol de Dumnezeu. Aceasta este
condiţia omului înrobit, a omului fără Dumnezeu, a omului care nu va putea moştenii Cerul.
Sărac în duh este acela care conştientizând robia lucrurilor, se leapădă de tot ceea ce are,
scoate din inima sa orice fel de idolatrie, restabileşte pentru Dumnezeu Templul inimii sale, Domnul
ocupând în singurătate inima omului eliberat de tirania mamonei.
Un exemplu grăitor de om sărac în duh este Avraam, care deşi era bogat pământeşte, el era
tare sărac în duh. Testul sărăciei sale duhovniceşti a fost atunci când domnul i-a cerut să-l sacrifice
pe Isaac
15
2. Ferice de cei ce plâng – 5,4

Despre această afirmaţie am putea spune că este un paradox: “ferice de cei ce sunt
nefericiţi”; oamenii se miră când aud aşa ceva. Aici nu este vorba despre tristeţea că ai pierdut ceva,
ci de tristeţea pocăinţei.
Această declaraţie a lui Isus de duce la evenimentele escatologice şi la speranţa anunţată
pentru Israel de către Isaia şi de către psalmi. În Isaia 61,2 se vorbeşte despre misiunea lui Mesia de
a „mângâia pe cei întristaţi” iar în Ps 126, 5 avem cuvintele” cei ce seamănă cu lacrimi vor secera cu
cântări de bucurie”. Atât Isaia cât şi Psalmii se referă la judecata lui Dumnezeu care sa revărsat şi
care se va mai revărsa. Aici este vorba de vremea mâniei lui Dumnezeu, mânie care se va vărsa
peste Israel. În acest context se va ridica o categorie, o rămăşiţi credincioasă care se va întrista din
pricina acestei perspective. Ei vor suferi din pricina păcatului, ei se găsesc sub ameninţarea mâniei
divine din cauza vinei lor. Este vorba aici de oameni care, ca şi Daniel, suferă din pricina păcatelor
şi se confesează cu durere: „noi am păcătuit...de aceea şi Domnul a îngrijit ca nenorocirea aceasta să
vină peste noi”
Elementul surprinzător adus de Isus este că deşi asemenea oameni sunt vrednici de mânia lui
Dumnezeu, securea este deja înfiptă la rădăcina pomilor, totuşi ei sunt graţiaţi şi mângâiaţi. Ioan
Botezătorul a vorbit despre o mânie a lui Dumnezeu care stă să se aprindă, iar Isus a vestit graţierea
pentru toţi aceia care se întristează la auzirea venirii judecăţii şi se pocăiesc.
Altfel spus declaraţia lui Isus din cea de a doua fericire poate fi reformulată în modul
următor: „este ferice de cei ce plâng datorită mâniei lui Dumnezeu căci ei vor avea parte de
mângâierea iertării lui Dumnezeu”. Primim mângâierea lui Dumnezeu dacă descoperim cu groază
pedeapsa pentru viaţa noastră şi vrem din toată inima să beneficiem de îndurarea lui Dumnezeu.
Ioan Gură de Aur spune: “în această fericire Hristos n-a văzut îndeobşte pe cei care plâng
pentru un fel de pricini, ci pe cei ce plâng pentru păcatele lor”.
Plânsul este dovada sărăciei în duh. Privind la Saul şi la David, la căderile lor în păcat,
vedem că şi unul şi altul au recunoscut faptul că au păcătuit; Saul a făcut o rugăciune pompoasă (1
Sam. 15: 24-25), iar David a recunoscut (2 Sam. 12: 13). Saul a ţinut să tăinuiască (1 Sam. 15: 26-
30), fără să se jeneze de sărăcia lui, dar David s-a dovedit sărac în duhul, prin plânsul lui (Ps. 51).
Un om care plânge datorită imperfecţiunii sale, îşi plânge păcatele şi determină intervenţia
lui Dumnezeu. Atunci când un om îşi dă seama că tot efortul lui, toată moralitatea lui personală, nu
sunt suficiente înaintea lui Dumnezeu, şi când recunoaşte că are nevoie de Hristos, întristarea îi este
schimbată în bucurie, iar suspinele, în cântece de veselie.
Ferice de cei întristaţi din cauza imperfecţiunii lor, căci ei vor fi mângâiaţi de blândeţea lui
Dumnezeu, spunea Billy Graham.
3. Ferice de cei blânzi – 5,5

Blândeţea este o trăsătură de caracter, pe care o poate sădi Dumnezeu în noi. Stanley Jones
spunea: “Departe de a fi o slăbiciune, blândeţea aceasta este rezultatul a două forţe, una este puterea
şi hotărârea că îndrăznesc să renunţe în duh, şi a doua forţă este pasiunea care simte adânc durerile
altuia şi se dăruieşte pentru a sluji”.
A fi blând nu înseamnă a fi bleg, a fi lipsit de iniţiativă, de curaj, retras, tăcut. Blândeţea
reclamă putere, foarte multă putere, dar o putere adusă sub control.
Plecând de la afirmaţia Scripturii, potrivit căreia Moise era blând (Num. 12: 3), şi studiind
contextul în care este făcută această afirmaţie, şi anume că ea nu este făcută în necrologul lui Moise,
ci în contextul răzvrătirii Mariei şi a lui Aaron, ne dăm seama că a fi blând înseamnă a fi ieşit din
competiţia afirmării de sine, să-ţi foloseşti puterea pentru a mijloci, pentru a ierta şi nu să te răzbuni.
16
Îmblânzirea noastră are loc în prezenţa lui Dumnezeu, când ne recunoaştem sărăcia şi
izbucnim în plânsul pocăinţei, şi atunci când însăşi duhul Lui ne mângâie, ştergându-ne lacrimile din
ochi şi aşezându-ne în lucrarea Împărăţiei Lui.
Gerhard Maier consideră că acestă fericire trebuie interpretată în contextul Ps 37,11„Cei
blânzi moştenesc ţara, şi au belşug de pace.“ (Psalmi 37:11). Maier afirmă că terminologia ebraică
pune grad de sinonimie între cuvântul „blânzi” şi cuvântul „nenorociţi”. Aici este vorba despre cei
care sunt nedreptăţiţi dar nu se răzbună singuri datorită încrederii pe care o au în Dumnezeu. Ei
rămân liniştiţi datorită credinţei pe care o au. Maier afirmă că primele trei fericiri au în comun faptul
că se adresează unor oameni împovăraţi: povara păcatului, povara judecăţii, povara ameninţării celor
fără de Dumnezeu.
Iosif Ţon vorbeşte despre această fericire referindu-se la procesul de îmblânzire a unui cal
sălbatic. Prin procesul de îmblânzire, din cal sălbatic el devine cal blând, adică supus. Blând
înseamnă dependent de o autoritate superioară pe care o recunoşti deasupra, blând este cel care îşi
frânge voinţa egoistă şi alege să fie supus lui Dumnezeu. Aici cuvântul cheie este lepădarea de sine.
În conformitate cu această interpretare cuvântul lui Isus ar fi „ferice de aceia care au decis să
îşi frângă voinţa lor firească, s-au lepădat de firea lor, au renunţat la independenţa lor, la dreptul lor
de autodeterminare, la sălbăticia lor şi au ales să se supună lui Dumnezeu , să fie dependenţi de
Dumnezeu şi să acţioneze la adăpostul liniştii credinţei în Dumnezeu. Asemenea oameni vor
moştenii pământul”
4. Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire – 5,6

Textul grecesc „maka,rioi oi` peinw/ntej kai. diyw/ntej th.n dikaiosu,nhn( o[ti auvtoi.
cortasqh,sontai” poate fi tradus în două feluri. Din punct de vedere gramatical amândouă traducerile
sunt posibile:
 „ferice de cei care flămânzesc şi însetează pentru că vor să fie neprihăniţi”
Sensul este dat de linia sugerată de Evrei 11,37„au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu ferestrăul,
chinuiţi; au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre, lipsiţi de toate,
prigoniţi, munciţi, –“ (Evrei 11:37), adică ferice de cei care suferă lipsuri şi persecuţie din cauza că
doresc să fie neprihăniţi, ei vor fi răsplătiţi de către Dumnezeu.
 „ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire (înaintea lui Dumnezeu)”
Această sens este sugerat de afirmaţiile lui Isus din Ioan; „Dar oricui va bea din apa, pe care i-o voi
da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă apa, pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de
apă, care va ţâşni în viaţa veşnică.”“ (Ioan 4:14), „Lucraţi nu pentru mâncarea pieritoare, ci
pentru mâncarea, care rămâne pentru viaţa veşnică, şi pe care v-o va da Fiul omului; căci Tatăl,
adică, însuşi Dumnezeu, pe el L-a însemnat cu pecetea Lui.”“ (Ioan 6:27);„Isus le-a zis: „Eu sunt
Pâinea vieţii. Cine vine la Mine, nu va flămânzi niciodată; şi cine crede în Mine, nu va înseta
niciodată.“ (Ioan 6:35); „În ziua de pe urmă, care era ziua cea mare a praznicului, Isus a stat în
picioare, şi a strigat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine, şi să bea.“ (Ioan 7:37).
Pe baza acestor argumente rămânem la traducerea „ferice de cei flămânzi şi însetaţi după
neprihănire”
Această fericire trebuie interpretată în contextul doctrinei justificării prin credinţă, doctrină
dezvoltată în teologia paulină. Această fericire se referă la oameni care vor să fie eliberaţi de vină
înaintea lui Dumnezeu.
Foamea şi setea sunt nevoi adânci care trebuie satisfăcute. Neprihănirea de care vorbeşte
Isus, nu se capătă prin îndeplinirea forţată şi mecanică a obiceiurilor şi ceremoniilor religioase.
Păcatul a rupt legătura dintre om şi Dumnezeu, omul a devenit necurat şi imoral în ochii lui
Dumnezeu. Unii au încercat să-şi schilodească trupul, să ducă o cruce de lemn, să meargă în coate şi
în genunchi pentru a găsi acea stare în care să fie socotiţi neprihăniţi, dar toate acestea nu-l pot duce
17
pe om în această relaţie cu Dumnezeu. Doar prin moartea Fiului Său, Dumnezeu iartă păcatele şi îi
socoteşte pe oameni neprihăniţi.
5. Ferice de cei milostivi – 5,7

Isus se referă aici la cei care oferă ajutor în dragoste celor care trec prin nevoi. Dacă primele
patru fericiri se adresează păcătoşilor pierduţi, păcătoşi încurajaţi să se întoarcă la Dumnezeu, pentru
că vor avea parte de acceptare, în fericirea a cincea este vorba despre cei neprihăniţi, despre cei care
au fost primiţi de către Dumnezeu. Prin acest cuvânt Isus se adresează celor religioşi, pe care îi
cheamă la o religie a faptelor.
În această fericire Domnul Isus prinde pulsul neregulat al creştinismului modern. Astăzi
adjectivele posesive sunt frecvent utilizate în vorbirea zilnică: vorbim despre casa mea, maşina mea,
problemele mele, necazurile mele, etc.Mila înseamnă compasiune pentru oamenii care sunt în nevoi;
a avea milă înseamnă a iubi pe oameni în mod real, vorbind cu faptele.
Această fericire s-ar putea exprima şi aşa, spune B. Graham: “Aceia care au căpătat milă din
partea lui Dumnezeu, sunt atât de fericiţi că sunt şi ei milostivi faţă de ceilalţi oameni”. Modul în
care ne purtăm faţă de aproapele nostru, dă o măsură mai exactă a convingerii noastre, decât toate
vorbele umflate de religie.
6. Ferice de cei cu inima curată – 5,8

Inima este centrul de comandă al întregii noastre fiinţe, izvorul întregii noastre vieţi
(intelectuale, afective, volitive, spirituale). Inima este forul nostru lăuntric, locaşul conştiinţei şi al
vieţii lăuntrice. Ea corelează faptele noastre, dă valoare sau devalorizează tot ceea ce facem.
Ce înseamnă a avea o inimă curată ? Inima fiind izvorul afectiv, dragostea noastră pentru
Dumnezeu trebuie să fie curată, inima fiind reşedinţa voinţei, atunci voinţa trebuie să fie supusă. Noi
trebuie să fim curaţi în afecţiune, dorinţe, acţiuni, etc.
O inimă curată nu se poate obţine prin autosugestie, educaţie, influenţă a mediului; ea este o
minune pe care o înfăptuieşte Dumnezeu, o minune a unei noi creaţii, a naşterii din nou.
În Dicţionarul Webster, definiţia curăţiei este formulată astfel: “Lipsa oricărui amestec străin
… Deci curăţia în sens creştin înseamnă absenţa impurităţilor şi a murdăriei, a păcatului,
nevinovăţia, neprihănirea, inexistenţa intenţiilor perverse sau necuviincioase”.
Oamenii care au inima curată îl vor vedea pe Dumnezeu.
7. Ferice de cei împăciuitori – 5,9

Textul grecesc „maka,rioi oi` eivrhnopoioi,( o[ti auvtoi. uiòi. qeou/ klhqh,sontai” se traduce
cel mai expresiv în modul următor: „ferice de făcătorii de pace, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui
Dumnezeu”
Semnificaţia acestei text poate fi dublă:
a. Sensul acordat de Isus – sensul corespondent situaţiei de viaţă în care se găsea Isus
Spre deosebire de celelalte fericiri, această fericire nu are corespondent în VT. Semnificaţia
acestui text trebuie căutată în contextul de viaţă în care se găsea Isus. Pe vremea lui Isus Palestina
era sub ocupaţia romană. Existau partide religioase care nu au acceptat niciodată jugul roman.
Aceste partide au provocat răscoale şi războaie împotriva ocupanţilor romani. Cele mai cunoscute
partide religioase insurecţionale au fost zeloţii, şi poate esenienii. Zeloţii considerau că dacă îşi vor
pune viaţa în joc pentru Israel şi pentru Dumnezeul lui în războiul sfânt împotriva păgânilor, atunci
Dumnezeu va interveni ca să instaureze Împărăţia pentru Israel. Gruparea zeloţilor avea puternice
legături cu fariseii şi esenieni şi un sprijin popular consistent. Ei se considerau adevăraţii fii ai
Israelului şi implicit fii autentici ai lui Dumnezeu. Unii dintre conducătorii lor se considerau ca fiind
Mesia: Teuda, Iuda din Galilea, Bar Kohba. Acţiunile acestor insurgenţi au produs foarte multe
18
tensiuni şi lupte, care au culminat cu devastatorul război din anul 68-70 şi anul 135. Isus a respins
aceste mişcări de insurgenţă.
Prin fericirea a 7-a Isus respinge ideea că Împărăţia lui Dumnezeu poate fi instaurată prin
forţă de către luptătorii iudei. Adevăraţii fii ai lui Dumnezeu nu sunt cei care provoacă a lupte şi
războaie ci făcătorii de pace.
Fii lui Dumnezeu sunt făcătorii de pace, care se încred în Dumnezeu în vederea aşezării
împărăţiei lui Dumnezeu şi nu în acţiunile lor violente. Predica de pe munte este un moment foarte
important; Israelul trebuie să decidă dacă îl vor urma pe Isus sau pe luptătorii care voiau să aşeze
Împărăţia lui Israel prin forţă.
Aşadar această fericire poate fi interpretată ca fiind o dezaprobare indirectă, din partea lui
Isus, a mişcării zeloţilor.
b. Aplicaţia pentru vremurile noastre

Grigorie de Nissa spunea: “Dumnezeu dă pacea în aşa măsură, ca fiecare să n-o aibă numai
pentru sine, ci din prisosinţa cea bogată, s-o dea şi acelora ce n-o au”. Disensiunile dintre oameni
sunt vechi ca şi ei. Lupta dintre oameni a început la hotarul grădinii Edenului, când Cain l-a ucis pe
Abel. Se vorbeşte tot mai mult despre pace, şi totuşi oamenii se înarmează; conflictele dintre oameni
nu sunt decât expresia la scară redusă, a conflictului dintre om şi Dumnezeu. Istoria omenirii este un
lung şir de eforturi zadarnice de a atinge fără Dumnezeu, fericirea şi pacea, dar Biblia are dreptate
atunci când arată că oamenii fără Dumnezeu, nu au pace (Isaia 48: 22).
Ca să găsească omul pacea cu Dumnezeu, trebuie să înceteze să lupte împotriva Lui, să-şi
predea viaţa în mâna Lui şi să-L slujească. Un om care are pacea lui Dumnezeu, trebuie s-o împartă
cu ceilalţi, în casa lui, în jurul lui la locul de muncă, în societate, etc.
Fiul lui Dumnezeu nu va provoca niciodată conflicte în jurul lui ci va fi un om care va
produce pacea. Dovada că este fiu al lui Dumnezeu este că el va fi un făcător de pace.
8. Ferice de cei prigoniţi – 5,10-12

Această fericire abordează subiectul prigoanei. Rostirea lui Isus este un paradox; ferice de cei
care sunt prigoniţi! Avem aici o scară răsturnată a valorilor. Dacă după standardele lumeşti fericiţi
sunt cei care stăpânesc, aici fericiţi sunt numiţi cei care suferă. Raţiunea acestei fericiri este dată de
faptul că ea se ancorează într-o realitate care transcende hotarele lumii terestre. Realitatea este Cerul.
Deşi aici sunt motive de lacrimi, datorită prigonirilor, acolo va fi o fericire pe măsură. Umbra
fericirii viitoare are menirea să afecteze atitudinea noastră în timpul vremelnicelor prigoniri.
Atitudinea recomandată de Isus este: „bucuraţi-vă şi veseliţi-vă”
Această fericire rostită de Isus, pune în evidenţă următoarele adevăruri:
 În existenţă sunt două lumi diferite: lumea terestră şi cerul.
 Ucenicii lui Isus trebuie să trăiască în lumea terestră în perspectiva lumii cereşti
 Cel care va trăi după cuvântul lui Isus nu va fi iubit de lumea necredincioasă
 Lumea este potrivnică lui Isus şi discipolilor lui, rezultatul fiind prigoana
 Suferinţa răsplătită de Isus este aceea care este motivată de :
i. „Din pricina neprihănirii”
ii. „din Pricina Mea”
 Atitudinea ucenicului trebuie să fie de bucurie şi veselie, la gândul că suferinţele vor fi
urmate de o mare răsplătire în Împărăţia Cerurilor
 Ucenicul prigonit trebuie să fie motivat la răbdare pentru că şi ceilalţi înaintaşi în
credinţă au fost persecutaţi la rândul lor
19
“Ferice de cei prigoniţi pentru neprihănire, căci ei au ales durerea curăţirii de păcat, căci ei
au ales durerea sfinţirii între semeni, şi ei au ales durerea slujirii, şi aceasta dovedeşte credinţa lor în
Hristos”.
B. Misiunea creştinului în lume – Matei 5,13-16
În cap. 5. 3-12, primim un răspuns: “cum arată un adevărat creştin, sau ce înseamnă a fi
creştin ?” Un creştin adevărat este sărac, zdrobit în duh, blând, flămând şi însetat după neprihănire,
milostiv, împăciuitor, şi unul care ţine la Domnul Isus Hristos, mai mult decât la propria-i viaţă. Din
versetul 13, creştinul este pus în mijlocul semenilor, şi Domnul Isus face o afirmaţie clară despre
creştini şi despre lume. Lumea este în descompunere, creştinii sunt sarea pământului, pământul este
acoperit de întuneric, creştinii sunt lumina lumii.
1. Sarea pământului – v.13

Profesorul F. A. Rahme a fost fascinat de experienţele sale în laborator, în special de aceea a
unirii clorului, care este un gaz otrăvitor, cu natriul, un metal radioactiv. El a scris următoarele:
“Rezultatul acestei reacţii este clorura de sodiu (sarea), atât de utilă şi necesară omului. Am găsit
aici corespondenţa cu credinţa mea: natura otrăvită de păcat (gazul clor), unită cu Mântuitorul, prin
intermediul lucrării Sale de la crucea Calvarului, având ca rezultat o nouă creaţie (sarea): Voi sunteţi
sarea pământului”.
Sarea se referă la influenţa morală şi spirituală pe care creştinii trebuie să o aibă în

lume
Creştinii sunt asemănaţi cu sarea pământului.
 Aşa cum sarea dă gust mâncării, tot aşa creştinul trebuie să dea gust prin: vorbire, umblare,
îmbrăcăminte, etc. Nicolae Moldoveanu spune: “Credincioşii fără gust sunt ca albuşul de ou,
sunt o pacoste pentru lucrarea Evangheliei”.
 De asemenea, aşa cum sarea conservă alimentele, tot aşa creştinul trebuie să oprească
alterarea lumii, care din cauza păcatului, se află în descompunere. Dumnezeu vrea ca omul
răscumpărat să fie cel mai influent factor asupra lumii.
Efectul sării este condiţionat, ea trebuie să fie pură, valoarea sării nu constă în felul cum
arată, ci în ceea ce se întâmplă atunci când este folosită. Sarea n-are valoare decât atunci când este
folosită fie în conservare, în medicină, sau ca şi condiment. Ea are valoare atunci când se topeşte,
când nu se mai vede. Aşa este şi creştinul, el are valoare atunci când se topeşte, se leapădă de sine.
Domnul Isus avertizează că există pericolul de a fi atinşi de stricăciunea lumii şi astfel, sarea
să-şi piardă gustul şi puterea de a săra. Atunci când credinciosul nu veghează, în viaţa lui se
strecoară păcate, el nu mai poate fi o pildă bună pentru cei din jur, îşi pierde puterea de a săra. Un
astfel de credincios căzut, când îşi pierde puterea de a săra, devine periculos pentru lucrarea lui
Dumnezeu; el răspândeşte otravă în jurul său.
Pericolul de a fi contaminaţi de lume planează asupra fiecărui creştin, şi aceasta se întâmplă
când ne pierdem sărăcia în duh şi începem să construim şi să mizăm pe meritele noastre. Atunci ne
seacă lacrimile şi reintrăm în arena competiţiei afirmării de sine. Foamea şi setea după neprihănire le
înlocuim cu foamea şi setea după afirmare. Milostenia se transformă în mijloace de afişare şi de
câştigare a admiraţiei semenilor. Nu numai că mâna stângă începe să ştie ce face mâna dreaptă, dar
încep să vorbească ziarele şi televiziunea, de sponsorizările noastre. Lucrarea de împăciuire lasă
încet-încet loc celei de dezbinare şi prigonitul se transformă în prigonitor.
20
Domnul Isus atrage atenţia asupra destinului sării, şi anume că dacă îşi pierde puterea de a
săra, nu mai este bună la nimic, decât să fie lepădată şi călcată în picioare. Tragedia este că, odată
pierdută puterea de a săra, nu se poate întoarce, ci este călcată în picioare. Cei care pretind că sunt
sare, dar nu răspândesc gustul sării, trebuie ocoliţi.
Richard Wurmbrandt spunea: “Călcarea în picioare trebuie neapărat să se facă. Sarea călcată
în picioare nu o mai ia vântul. Este bătătorită, întărită, contopită cu pământul. Aşa şi cel căzut, nu
mai primejduieşte pe alţii, cum primejduieşte sarea purtată de vânt, plantele şi florile”.
2. Lumina lumii – v. 14-16

Într-o lume în care răul este săpat în structurile fiinţei umane şi este orchestrat de forţele
întunericului în vederea promovării Împărăţiei întunericului, într-o lume cufundată în întuneric, a
coborât Cel ce a zis: “Eu sunt lumina lumii”. Această lumină El vrea s-o împartă cu ucenicii Săi.
Noi suntem lumina lumii, prin reflectarea luminii Lui. Tot aşa cum Luna reflectă lumina Soarelui,
noi vestim şi reflectăm lumina Lui.
Sarea vorbeşte despre lucrarea dinlăuntru, este ceva care lucrează în ascuns, pe când lumina
este vizibilă, ea vorbeşte despre lucrarea dinafară. Credincioşii sunt rânduiţi să fie lumina lumii şi
trebuie să lumineze acolo unde I-a aşezat Dumnezeu. Viaţa unui credincios nu poate fi ascunsă, ea
este ca o cetate aşezată pe muntele sau stânca – Hristos, şi ea este văzută de prieteni sau duşmani.
Domnul Isus arată cum trebuie să fie lumina noastră, şi anume faptele noastre bune, tot ceea
ce facem sau spunem.
Dumnezeu vede faptele noastre din credinţa noastră, oamenii văd credinţa din faptele
noastre. Purtarea noastră, faptele noastre, felul nostru de trai, arată adevărul lui Dumnezeu, pe care îl
mărturisim cu gura.
Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: “După cum cineva uitându-se la frumuseţea cerului, zice
“Slavă Ţie Dumnezeule”, tot aşa zice şi când se uită la purtarea celui credincios”.
Domnul Isus ne avertizează de pericolul de a ne izola de lume şi de a fi o lumină pusă sub
oboroc, şi de a nu ne duce la îndeplinire misiunea pe care Dumnezeu ne-a dat-o: aceea de a fi
lumină.
Probabil aşa s-a născut monahismul sau creştinismul de mănăstire. După “Edictul de la
Milano”, când creştinismul a fost acceptat ca o religie în Imperiul roman şi porţile Bisericii s-au
deschis, apoi când creştinismul a devenit religie de stat şi a început încreştinarea politică forţată,
numărul membrilor a crescut mult cu oameni care s-au mulţumit să trăiască cu jumătăţi de măsură,
şi care purtau doar numele de creştin. În asemenea circumstanţe, aceia care au dorit să trăiască curat,
s-au pomenit presaţi din două părţi: pe de o parte era lumea de afară, pe de altă parte era lumea din
sânul Bisericii. Ei au ales soluţia de a se izola în mănăstiri, unde să poată trăi după perceptele
creştine. La început numărul lor era mic, dar în secolul V, mişcarea era puternică, izolarea a devenit
o virtute, dar aceasta era în contradicţie cu ceea ce Domnul Isus a pretins de la urmaşii Săi.
Beniamin Fărăgău spune: “Tragedia este că Diavolul şi-a atins scopurile, şi într-un fel şi în
altul, şi prin pângărirea ucenicilor Domnului Isus şi prin izolarea lor, deoarece în Predica de pe
munte, Domnul Isus a pledat pentru rolul creştinului în lume, nu în afara ei… dacă lumina este pusă
sub oboroc şi nu în sfeşnic, rostul ei se pierde. Domnul Isus n-a venit din cer să stea undeva dosit şi
să moară neştiut de nimeni. El a venit în lume, şi a trăit şi a lucrat între oameni, indiferent de preţul
pe care l-a reclamat lucrul acesta”.
Viaţa de creştin depinde de principiile care ne guvernează viaţa şi nu de locul unde trăim;
pentru diavol, metropola sau mănăstirea sunt acelaşi lucru, deoarece lumea nu este acolo ci înăuntrul
nostru. Lumea constă în pofta firii pământeşti, pofta ochilor, lăudăroşia vieţii; a nu iubi lumea nu
înseamnă a ieşi din ea, ci a scoate lumea din noi.
21
3. Interpretarea misionar-apocaliptică a logionului „sarea şi lumina”

În v 13-16 avem mai multe imagini care scot în evidenţă aspectul misionar al ucenicilor.
 Sarea pământului
 Lumina lumii
 Cetate aşezată pe un munte
 Lumină pusă în sfeşnic
Ucenicii lui Isus sunt chemaţi să trăiască în aşa fel încât ei să reprezinte repere morale şi
spirituale pentru lume. Discipolul este îndemnat să atragă atenţia asupra misiunii sale, a identităţii
sale, dar mai cu seamă asupra mesajului pe care îl transmite: sarea, lumina, cetatea aşezată pe munte
atrag prin definiţie atenţia asupra lor.
Referindu-ne la metafora sării, trebuie să subliniem că în Israelul antic sarea a fost preţuită
pentru capacitatea de a conserva şi pentru că dădea gust mâncării. A fost folosită la popoarele
orientale pentru a ratifica înţelegeri, devenind simbolul fidelităţii şi al permanenţei. La evrei a fost
folosită în jertfele cerealiere (Lev. 2: 13), ca şi conservant pentru a prefigura natura eternă a
“legământului sării”, existent între Dumnezeu şi Israel (Num. 18: 19 şi 2 Cor. 13: 5).
Dacă înţelegem Matei 5,13 din această perspectivă rezultă că ucenicii trebuie să „conserve”
pământul. Cu alte cuvinte, Dumnezeu opreşte încă executarea judecăţii sale şi prelungeşte vremurile
de har de dragul ucenicilor şi de dragul misiunii lor. Misiunea ucenicilor în lume are menirea de a
salva lumea de la judecata lui Dumnezeu. Ceea ce ar fi putut face cei 10 neprihăniţi, dacă ar fi fost
găsiţi în Sodoma, fac acum discipolii lui Isus pentru întreaga lume.
Avertismentul cu privire la pierderea gustului sării este un avertisment că discipolii nu
trebuie să îşi piardă misiunea, dacă ei îşi vor pierde misiunea atunci nu mai există nici o soluţie
pentru lume. Expresia „aruncat afară” este o referinţă directă la judecata lui Dumnezeu care va veni.
Precizări:
 Isus foloseşte imagini foarte familiare ascultătorilor săi
 Expresia „sarea îşi pierde gustul” are o semnificaţie aparte:
o Iudeii foloseau sarea în mai multe scopuri, între care unul era acela de a o aşeza ca vatră
pentru cuptoarele de pâine, cu scopul de a ajuta combustia unui material de proastă
calitate. Saera avea un efect catalizator. După o întrebuinţare îndelungată, aproximativ 15
ani, sarea îşi pierdea proprietăţile, şi atunci era scoasă şi aruncată în drum, fiind înlocuită
cu alta. Nu era posibil sub nici o formă, ca o dată dezafectată, sare să îşi mai poată
redobândi proprietăţile iniţiale.
o A doua posibilitate se referă la sarea care era pusă în alimente. Isus se referă la acest tip
de sare. În Israel sare nu era extrasă din ocne ci din crusta rămasă în urma evaporării apei
din Marea Morată. Această crustă conţinea şi multe impurităţi; mâl, resturi vegetale,
magneziu. Atunci când sarea se evapora, din acuza umezelii, rămânea în loc doare
reziduriel nefolositoare
Prin această referinţă, Isus îi are în vedere pe discipolii care şi-au pierdut reputaţia morală,
datorită compromiterii, şi care sub nici o formă nu mai pot constitui repere morale pentru cei care
trăiesc în păcate. Cuvântul unuia care s-a compromis moral nu mai are nici o greutate
 Discuţie pe marginea expresiei „lumină pusă sub obroc”

 Metafora sării şi a luminii scot în evidenţă acelaşi adevăr, zicerile fiind ziceri perechi.
C. Isus, Legea Vechiului Testament şi ucenicii – Matei 5,17-20
22
În pasajul din Mat. 5: 17-20 se spune că mulţimea, după ce a auzit descrierea adevăratului
om pe care-l binecuvântează Dumnezeu, posibil că şi-au zis mulţi, cum s-ar putea ajunge la un
asemenea caracter, de asemenea cum se împacă învăţătura Lui cu ceea ce fuseseră învăţaţi prin
Legea lui Moise.
Dumnezeu, în legea lui Moise, a revelat în mod explicit standardele Sale pentru o trăire
sfântă, şi fariseii apărau Legea căutând s-o împlinească. Domnul Isus a arătat că adevărata
neprihănire trebuie să o întreacă pe cea a cărturarilor şi a fariseilor, adică pe cea a acelora pe care
oamenii de rând îi socoteau cei mai sfinţi. Domnul Isus a arătat atitudinea Sa faţă de Lege, prin trei
relaţii posibile:
 Putem să căutăm să distrugem Legea.
Prin ceea ce făcea, prin autoritatea Sa, prin activitatea Sa, vindecând în ziua Sabatului,
prieteniile Lui cu vameşii şi păcătoşii, toate acestea erau contrare Legii, şi fariseii socoteau că
Domnul Isus distruge Legea.
În realitate fariseii, prin strădaniile lor, prin viaţa lor plină de făţărnicie, încălcau Legea pe
care pretindeau că o împlinesc şi o respectă. Religia lor era un ritual lipsit de viaţă, o mascaradă de
suprafaţă, care îi făcea mândri, nu umili. Faptul că l-au respins pe Hristos, la venirea Lui în lume,
este dovada că adevărul interior al Legii, nu era în inima lor.
 Putem să căutăm să împlinim Legea.
Domnul Isus a împlinit Legea în fiecare aspect al vieţii Sale; în naşterea Sa (“născut sub
Lege”, Gal. 4: 4), părinţii Săi s-au îngrijit să aibă parte de ritualurile cerute pentru evreii de parte
bărbătească, prin învăţătura Sa, în moartea şi în învierea Sa. Cel care a împlinit simbolurile şi
ceremoniile V. Testament, a distrus Legea împlinind-o şi nu luptând împotriva ei.
Cineva a ilustrat acest lucru astfel: dacă am o ghindă, o pot distruge în două feluri. O pun pe
o piatră şi o zdrobesc cu un ciocan, sau o plantez în pământ şi o las să se împlinească ea însăşi,
devenind un stejar.
Legea a fost împlinită în Hristos. El ne-a deschis calea către locul prea-sfânt, nu mai avem
nevoie de temple făcute de mâini omeneşti sau de ritualuri religioase.
Noi putem împlini legea ascultând de Duhul Sfânt prin faptul că îi permitem să lucreze în
vieţile noastre (Rom. 8: 1-3), şi Duhul Sfânt ne ajută să experimentăm dreptatea Legii în viaţa
zilnică. Asta nu înseamnă că suntem lipsiţi de păcat, ci înseamnă că Isus trăieşte în noi prin Duhul
Său.
 Putem căuta să punem în practică, învăţând pe alţii.
Domnul Isus doreşte ca noi să cunoaştem mai mult despre neprihănirea lui Dumnezeu, s-o
împlinim şi s-o împărtăşim şi altora. Legea morală a lui Dumnezeu rămâne neschimbată, cele zece
porunci se repetă în Noul Testament, ca porunci adresate credincioşilor; excepţie face porunca cu
privire la Sabat. În 2 Cor. 3, ni se spune că ni s-a încredinţat lucrarea Noului Legământ.
Domnul Isus a împlinit scopul Legii, şi învăţăturile Noului Testament trebuie interpretate în
contextul împlinirii lor în Evanghelii. Isus adânceşte sensul Legii, nu îl distruge; a fost un standard
minim al vieţii, deoarece acesta a avut de-a face în primul rând cu fapta, cu acţiunea, şi nu a luat în
seamă gândurile care au cauzat faptele. Domnul Isus dă câteva exemple de gânduri care determină
acţiuni.
Observaţie:
În timpul evanghelistului se pare ca unii Iudei au afirmat ca urmaşii lui Isus au abandonat
Legea in întregime, din acest motiv Matei a adăugat prima afirmaţie: "Isus nu venit sa strice Legea
si Proorocii"
D. Afirmaţiile Antitetice – „aţi auzit că s-a zis...dar eu vă zic” – Matei 5,21-48
23
În acest paragraf avem şase texte care încep cu afirmaţia: "Aţi auzit ca s-a zis celor din
vechime (de Dumnezeu, in Scriptura) ca ..." "dar Eu va spun ...". Aceste paragrafe se mai numesc
afirmaţiile antitetice. Citind aceste afirmaţii, este evident că nimeni nu poate vorbi în acest mod dacă
nu are cel puţin autoritatea e care o avea Moise.
Prin aceste cele sase folosiri ale pasivului "s-a spus" se refera la ce a spus Dumnezeu in
Scriptura, dar nu putem afirma ca Isus L-a contrazis pe Dumnezeu. Putem spune ca Isus contrazice
interpretarea iudaica a Legii cu învăţătura Lui .
Scopul afirmaţiilor antitetice

a. Isus întăreşte cuvântul Legii (cf. 5:22, 28, 34);
b. Isus schimba învăţătura lui Moise (cf. 5:39, 44, 32), adâncind-o, în calitatea lui de Mesia.
c. Daries + Allism: scopul principal al antitezei este de doua feluri:
 pentru a arata ce fel de cerinţe are Isus din partea ucenicilor;
 pentru a arata cum cerinţele lui depăşesc cerinţele Legii fără a le contrazice pe
acestea.
d. Matei 5:20 si 48 este rezumatul antitezei 21-47 sugerând ca cei neprihăniţi care vor sa-L
urmeze pe Isus trebuie sa depăşească neprihănirea fariseilor şi a cărturarilor, deoarece
neprihănirea nu se obţine prin supunerea la o legislaţie, ci prin supunerea fata de voia lui
Dumnezeu.
1. Protejarea vieţii, Iertarea şi împăcarea – Matei 5,21-26
Domnul Isus pune în discuţie porunca a şasea. Fariseii încercau să restrângă porunca aceasta
doar la acţiune, dacă nu participau ei înşişi la ucidere, ei nu erau vinovaţi de ucidere. Domnul Isus
le-a spus că aplicaţia este mult mai complexă: cuprinde gândurile şi faptele noastre, ura, insulta,
abuzul verbal etc., sunt tot atât de păcătoase ca şi crima.
El le spune. “A-ţi auzit că s-a zis în vechime… dar Eu vă spun că oricine se mânie…”
Cuvântul folosit de Isus în vers. 22 înseamnă literal, “mânie înrădăcinată, intenţie criminală nutrită
în interior”.
Isus a descris o experienţă păcătoasă, perseverentă: mai întâi este mânia nemotivată, care
exploda apoi în cuvintele “raca” (însemnând cap sec), la care celălalt răspundea “nebunule”-
expresia aramaică „şotia” – idiot, om fără de Dumnezeu, demn de osândă. Când urăşti, comiţi crimă.
Asta nu înseamnă a-l ucide fizic, dacă îl urâm, dar mânia păcătoasă ne privează de părtăşia cu
Dumnezeu, cu fraţii noştri. Mânia trebuie curmată încă din faşă, mergând la fratele nostru şi să
aplanăm neînţelegerea făcând pace.
v.24-26 scoate în evidenţă un principiu foarte important: Iubirea, respectarea aproapelui,
pacea cu semenul este mai importantă decât religiozitatea. Prin aceste cuvinte Isus face aluzie la
perelinajul făcut de ascultătorii lui Isus de cel puţin trei ori pe an cu ocazia sărbătorilor de la
Ierusalim. Datoria oricărui bărbat era să aducă jertfe cu ocazia acestui perelinaj. Mai presus de
aducerea jertfelor este să avem relaţii corecte cu semenii noştri.
2. Adulterul – Matei 5,27-30
În momentul în care Matei scrie pentru creştinii din contextul iudaic, nu a mai fost nevoie să
precizeze că Isus citează porunca a şasea din Legea lui Moise să nu preacurveşti (v.27) auditoriul
cunoştea foarte bine acest lucru.
24
Întrebarea este de ce abordează Isus această poruncă şi ce urmăreşte de fapt? Evreii cel puţin
teoretic respectau această poruncă, acest lucru se poate observa din întâmplarea relatată de Ioan în
Evanghelia sa, când fariseii aduc înaintea lui Isus femeia prinsă în adulter hotărâţi să o omoare cu
pietre cum cerea Legea lui Moise.
Urmărind învăţătura lui Isus chiar şi în problema adulterului, se observă intenţia de a face ca
înplinirea legilor divine să pornescă din interiorul omului, să nu fie o respectare rece, mecanică şi
impersonal. Dar Eu vă spun că ori şi cine se uită la o femeie, ca s-o poftescă, a şi preacurvit cu ea
în inima lui (v.28) din aceste cuvinte deducem că aspectul decisiv al cuvintelor lui Isus este faptul
că El explică adulterul ca pe un rod al inimii. În etica lui Isus nu respectarea literală şi mecanică a
Legii este ceea ce se aşteaptă de la om, faptul că adulterul nu a avut loc ca şi act fizic nu înseamnă
că nu s-a comis adulter deoarece păcatul ia naştere mai întâi în minte, iar dacă lăsăm gândul
respectiv să se dezvolte, curând vom ajunge să-l punem în aplicare. A face dintr-o femeie fie ea
căsătorită (cu alt bărbat) fie necăsătorită obiectul fanteziilor sexuale doar la nivel mental din
afirmaţia lui Isus reiese că s-a comis adulter, deci puritatea porneşte din interior spre exterior
deoarece pofta este o dublă ispită, sau momeală dinafară şi acceptare dinăuntru.
Psihologii moderni spun că ideile, gândurile, sunt motorul acţiunilor. Cine pierde bătălia în
domeniul gândirii, negreşit o va pierde şi în domeniul faptei.
C. H. Spurgeon spunea. “O ispită, oricât de puternică ar fi, dacă nu consimţim la ea, nu ne
poate sili la păcătuire”.
Impuritatea sexuală începe prin dorinţele inimii. Isus nu spune că poftele păcătoase sunt
identice cu faptele păcătoase, dar spiritual ele sunt echivalente. Privirea menţionată de Isus, este nu
una întâmplătoare, ci una insistentă, constantă, în scopul trezirii poftei sexuale, cu scopul de a-şi
hrăni apetitul senzual, ca substitut al actului în sine.
Ca să învingem, trebuie să ne disciplinăm acţiunile corpului; nu este vorba despre o chirurgie
propriu-zisă, ea n-ar soluţiona problema inimii, ci de o disciplinare severă asupra trupului. Ochiul,
mâna, piciorul, sunt mădulare ale unui singur stăpân: inima. Cum porunceşte stăpânul, aşa execută
robul.
Pentru a accentua importanţa celor menţionate în predica Sa, Isus propune ceva foarte radical
pentru păstrarea purităţii interioare, dacă ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate-l ... şi
dacă mâna te cea dreaptă te face să cazi în păcat, taie-o ... (v.29-30) este clar că Isus nu a avut în
vedere o interpretare literală a celor spuse de El, un om poate păcătui la fel şi cu ochiul stâng şi cu
mâna stângă, ochiul drept şi mâna dreaptă sunt privite aici ca şi intermediari, instrumente prin care
păcatul ajunge în interiorul omului, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea în una din omiliile sale
Dumnezeu nu v-a dat ochi ca să introduceţi prin ei adulterul în suflet dacă cineva doreşte să trăiască
în spiritul noii etici, este obligat să îndepărteze cu fermitate orice intermediar prin care păcatul poate
pătrunde în interiorul său. Intermediari ai păcatului pot fi şi alte lucruri, localurile frecventate,
emisiunile audiate sau vizionate, cărţile citite sau studiate şi altele, ideea este identificarea
intermediului care poate introduce păcatul în interior şi îndepărtarea sa fără şovăire.
Se cere explicată problema ochiului drept, şi a mânii drepte de ce a accentuat Isus acest lucru
şi ce a intenţionat prin aceste cuvinte, Gerhard Maier explică în felul următor această dilemă:
Avem din nou de a face cu o concepţie ebraică; energia activă a

omului este concentrată în partea dreaptă a corpului (cf.Ps.121:5;
Zah.11:17; Gal. 2:9). Atunci când noi vorbim despre ochi, evreul
vorbeşte despre ochiul „drept”, despre mâna „dreaptă” deoarece el
este de regulă dreptaci. În Evanghelia sa Marcu nu mai foloseşte
specificarea drept(dreaptă), deoarece el scrie creştinilor romani.
Aici reiese legătura dintre Matei şi creştinismul iudaic.
25
Să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă(v.29-30), este atât de gravă problema păcatului încât
a pierde ochiul drept şi mâna dreaptă, adică lucrurile de importanţă majoră în viaţa aceasta pentru
persoana umană este considerat un preţ acceptabil şi chiar recomandat pentru a se evita gheena
(iadul).
Conform eticii Împărăţiei lui Dumnezeu, etică predicată şi susţinută de Isus, adulterul se
consideră păcat înfăptuit nu atunci când a avut loc actul fizic propriu zis, acesta este exprimarea
exterioară a păcatului, adulterul se consideră păcat încă din momentul conceperii sale în mintea
omului. Omul poate fi considerat vinovat de adulter conform noii etici chiar şi fără să fi avut o
relaţie ilicită exterioară, este suficient ca actul să se fi consumat doar la nivel mental lucru suficient
pentru Dumnezeu să considere persoana în cauză ca vinovat de adulter.
Se observă astfel că intenţia lui Isus este aceia de a conştientiza pe om că respectarea Legii
divine porneşte din interior spre exterior, nu mai este acceptată respectarea Legii divine într-un mod
rece şi mecanic, omul este obligat să lupte cu păcatul încă de la conceperea sa în interiorul său, acum
când păcatul comis este vizibil Dumnezeu nu învinueşte carnea noastră, dar El condamnă stricarea
voinţei. Obligaţia omului este ca prin voinţa proprie să nu permită păcatului să pătrundă în interiorul
său.
3. Căsătoria şi divorţul – Matei 5,31-32
a. Isus este categoric împotriva divorţului

Abordând problema divorţului în lumina noii etici, Isus a intrat în contradicţie clară cu etica
societăţii iudaice din vremea aceea. Societatea contemporană lui Isus era influenţată de două şcoli de
gândire. În Comentriu la Noul Testament John Walvoord şi Roy Zuck surprind acest lucru:
„Conducătorii evrei se împărţeau în două şcoli de gândire în privinţa
divorţului (Deut.24:1). Cei care îl urmau pe Hillel spuneau că este permis
unui bărbat să îşi lase nevasta pentru orice motiv, dar grupul celălalt (care
îl urma pe Shamai) susţinea că divorţul este permis numai din cauza unei
ofense majore”.
În această societate marcată de exile, războaie şi în special invazia obiceiurilor greceşti
începând de Alexandru cel Mare, care favorizează divorţul, etica lui Isus spune un Nu hotărât
divorţului. Divorţul a fost şi este încadrat în lista subiectelor dificile, subiect pe care predicatorii
tind să îl evite, Isus abordează acest subiect dintr-o perspectivă radical diferită de practica vremii ca
de altfel majoritatea învăţăturilor sale. El îşi justifică poziţia arătând că legile familiei au fost
instituite de Dumnezeu de la început, iar dacă aceste legi nu se respectă este numai din vina
oamenilor, Dumnezeu nefiind de acord cu divorţul nici El nu permite acest lucru, apoi prin divorţ
nejustificat partenerul este forţat sa comită adulter încălcându-se astfel o altă lege dumnezeiască.
Isus mai târziu în Matei 19 dă răspunsul pentru care a introdus-o Moise în Legea
veterotestamentară aceasta clauză a divorţului, din pricina înpietririi inimii voastre (v.8) dar şi
acceastă concesie a Legii a fost forţată de interpretările rabinice în special de Hillel şi şcoala
condusă de el. Gherhard Maier atrage atenţia că Isus nu citează VT nici în forma ebraică, nici în cea
greacă, ci o variantă rabinică prescurtată: Oricine îşi va lăsa nevasta să-i dea o carte de despărţire.
Textul citat din Lege se află în Deuteronom 24. În el se specifică faptul ca divorţul este
permis dacă soţul a descoperit ceva ruşinos (v.1-4) la nevasta sa poate intenta divorţul. Acel ceva
ruşinos a ajuns în societatea contemporană lui Isus să fie interpretat foarte larg, dacă soţului nu-i
plăcea cum găteşte nevasta se putea despărţi de ea, sau dacă nu mai era frumoasă la fel se putea
recurge la divorţ, ori aceste interpretări erau foarte departe de adevăratul sens al Legii lui Moise.
b. O clauză care permite divorţul.
26
Cu toată rigurozitatea noii etici mateene, există şi în ea o clauză care permite divorţul,
pricina de curvie (v.32) În momentul când unul din parteneri ajunge să comită adulterul fie soţul fie
soţia, cel nevinovat poate recurge la divorţ, de remarcat este faptul că Isus nu porunceşte în acest caz
divorţul ci prin deducere din textul biblic îl permite doar.
De fapt Isus va preciza la capitolul 19 din evanghelia lui Matei că Dumnezeu nu a prevăzut
în planul formării familiei divorţul, idealul conceput de El a fost ca un singur bărbat şi o singură
femeie să rămână căsătoriţi toată viaţa.
Aşa zisa „clauză de excepţie a divorţului” permisă de Isus şi întâlnită numai în evanghelia
lui Matei continuă să aducă multe dezbateri în rândul cercetătorilor Scripturii, cuvântul curvie fiind
traducerea termenului grecesc porneia, care are mai multe sensuri, patru din ele sunt propuse de
cercetători :
(1) Unii cred ca Isus a folosit acest cuvânt ca sinonim pentru (moicheia) adulter. Astfel
adulterul comis de oricare dintre parteneri este singurul temenul pentru încheierea
căsătoriei prin divorţ
(2) Alţii definesc porneia drept un păcat sexual care poate fi comis numai în perioada
logodnei când un bărbat evreu şi o femeie evreică erau consideraţi căsătoriţi, dar fără să
aibă relaţii sexuale. Dacă femeia era găsită gravidă în această perioadă (la fel cum s-a
întâmplat cu Maria, 1:1-18), putea avea loc divorţul pentru anularea contractului.
(3) Alţii cred că termenul porneia s-a referit la căsătorii nelegitime între rude, aşa cum scrie
Leviticul 18:6-18. Dacă bărbatul descoperea că soţia lui era rudă apropiată, ar fi fost
vorba de incest şi aceasta ar fi fost suficient pentru divorţ.
(4) O altă concepţie este că porneia se referă la modul de viaţă continuu, persistent, fără
mustrări de conştiinţă de infidelitate sexuală (deosebită de un singur act de relaţie ilicită).
(În N.T. porneia are un sens mai larg decât moicheia)
Oricare ar fi sensul cuvântului porneia, un lucru este clar, etica lui Isus susţine unitatea şi
permanenţa familiei iar divorţul încalcă rânduiala lui Dumnezeu cu privire la căsnicie. În cazul în
care în familie unul din soţi comite adulterul, cel nevinovat are dreptul să apeleze la divorţ dar Isus
nu porunceşte divorţul ci doar îl permite.
c. Cartea de despărţire
Referitor la cartea de despărţire care trebuia dată femeii după divorţ cerută de Legea lui
Moise şi de care aminteşte şi Isus, nu mai este o cerinţă a noii etici datorită faptului că s-au schimbat
condiţiile intentării divorţului. În etica veterotestamentară infidelitatea conjugală nu era o condiţie
pentru divorţ, ea era pedepsită cu moartea prin omorârea cu pietre (Deuteronom 22:20-25).
În cultura ebraică din perioada Legii bărbatul putea divorţa dacă descoperea că soţia sa are o
deficienţă naturală, morală sau fizică. Cartea de despărţire se dădea femeii în prezenţa a doi martori
care puteau fi chemaţi în caz ce nevoie pentru protejarea femeii să nu fie omorâtă pentru adulter şi
pentru ca bărbatul care s-a despărţit de ea să nu se mai recăsătorească cu aceeaşi femeie.
4. Jurământul şi sinceritatea – Matei 5, 33-37
Primul termen al antitezei „Să nu juri strâmb; ci să împlineşti faţă de Domnul jurămintele
tale.” preia o prescripţie veterotestamentară pe care Iisus intenţionează să o pună într-o altă
dimensiune. Cu versetul 34 Iisus exprimă o interdicţie în ce priveşte jurământul (ovloj).
Critica împotriva jurământului era foarte răspândită în elenism, contrazicând principiile de
bază ale eticii. Omul nu trebuie să fie legat de o autoritate heteronomă, ci trebuie să fie liber chiar şi
în interiorul său. În iudaismul rabinic criticile rabinice şi cele sapienţiale aveau efect în ce priveşte
îndemnarea la renunţarea la jurăminte. Cea de-a doua poruncă din Decalog era înţeleasă ca o
27
interdicţie împotriva jurământului fals şi împotriva jurământului inutil. Iisus se află în sfera
parenezei iudaice, însă o depăşeşte pe aceasta prin formularea interdicţiei categorice împotriva
jurământului.
Concreţiile „de asemenea nici” pe cer, pe pământ, sau pe Ierusalim, întăresc interdicţia. Pe
cer sau pe pământ erau formule folosite în iudaism pentru a evita jurământul în numele lui
Dumnezeu. Chiar şi jurămintele inofensive intră sub incidenţa acestei porunci.
Fariseii au inventat multe reguli pentru jurământ, formula era importantă pentru ei. Nu puteai
să juri pe Numele lui Dumnezeu; jurămintele în care era implicat Numele lui Dumnezeu, trebuiau
împlinite şi pentru a se proteja, ei nu jurau pe Numele lui Dumnezeu, ci mai degrabă pe cer, pe
pământ, pe Ierusalim, sau chiar pe capul lor.
Domnul Isus a arătat că chiar dacă nu foloseşti Numele lui Dumnezeu, dacă juri pe cer,
acesta este tronul lui Dumnezeu, pământul este aşternutul picioarelor Lui, Ierusalimul este cetatea
sau oraşul lui Dumnezeu, iar capul era creaţia lui Dumnezeu. De aceea Domnul Isus arată că
sinceritatea în vorbire este voia lui Dumnezeu, şi când eşti sincer nu mai trebuie să juri; când spui
“da” este da, când spui “nu” este nu.
Domnul Isus ne învaţă să purtăm discuţii sincere şi să avem un caracter cinstit, ca să nu mai
avem nevoie de alte proptele, să fim cinstiţi.
Sfântul Iustin Martirul spunea: “El, Isus Hristos ne-a poruncit să nu ne jurăm nicidecum, ci
să vorbim totdeauna adevărul”.
Înţeleasă pozitiv această interdicţie cere de la om sinceritate în toate cuvintele rostite.
Diferenţa dintre cuvintele adevărate şi cele care nu sunt adevărate este anulată de această interdicţie.
Între oameni nu trebuie să existe două feluri de adevăruri. În viaţa de zi cu zi omul este în
permanenţă relaţie cu Dumnezeu. De aceea cuvântul rostit trebuie să fie absolut adevărat.
Interdicţia lui Iisus este mai mult decât un „nu” categoric împotriva minciunii. Ceea ce se
spune în versetul 34 arată clar că aici Iisus apără sfinţenia lui Dumnezeu şi a numelui Său. Sau altfel
formulat: lui Iisus îi pasă nu doar de sinceritate ca principiu etic, ci mai mult de jurământul în sine
pentru că în el se afirma numele lui Dumnezeu.
5. Răzbunarea sau luarea revanşei - Matei 5,38-42
Antiteza scoate în evidenţă legea talionului„Aţi auzit că s-a zis: „Ochi pentru ochi, şi dinte
pentru dinte.”“ (Matei 5:38). În V. Testament a fost utilizat principiul răzbunării (Exod 21: 22-25).
Legea iniţială era dreaptă; ea împiedica plătirea unui preţ mai mare decât necesita fapta rea. A fost
dată această lege pentru a fi sigur că pedeapsa este dreaptă, că ea va veni şi totodată pentru a fi sigur
că victima nu va plăti mai mult decât trebuie să plătească. Fariseii foloseau această lege pentru a-şi
scoate în evidenţă răzbunarea personală.
Lex talionis are două scopuri fundamentale:
 Fundamentarea dreptului la viaţă pentru toţi oamenii, ca principiu de bază al dreptăţii
 Limitarea răzbunării sângeroase şi încercarea omului de aşi face singur dreptate.
Dumnezeu pune o limită pentru răzbunare; „ochi pentru ochi”. Pedeapsa trebuie să
fie pe măsura faptei. Nu cap pentru ochi, ci numai ochi pentru ochi
Construind antiteza, Isus face patru declaraţii absolut importante. Aceste declaraţii nu
reprezintă elemente cu totul noi. În vorbirea Sa, Isus porneşte de la un principiu enunţat în VT;
principiul iertării – Lev 19,18.
Isus face patru declaraţii şocante pentru ascultătorii săi, declaraţii care se interferau radical
cu principiul răzbunării personale:
a. Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău. Ci, oricui te loveşte peste
obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.
28
„tw/| ponhrw/” nu are sensul de Diavolul, ci se referă la omul rău, omul care face rău,
nedreptate.
Lovirea peste obraz este considerată în Orient o ofensă foarte mare. În Orient sensibilitatea pentru
onoare este foarte mare, iar lovirea cuiva peste obraz era considerată foarte jignitoare şi ofensatoare.
În plus este vorba despre lovirea peste obrazul drept. Obrazul drept avea o semnificaţie aparte, fiind
considerat mult mai important decât obrazul stâng. În plus, dacă un dreptaci lovea pe cel agresat
peste faţă, el nimerea obrazul stâng. Pentru a nimerii obrazul drept el era nevoit să lovească cu dosul
palmei. Aşadar Isus vorbeşte despre o lovitură aplicată cu dosul palmei. O dezonoare mai mare nu
se putea. Aceasta amplifică la maximum ultrajul.
Ce trebuie să facă ucenicii în acest caz? Ei nu trebuie numai să tacă şi să nu se răzbune, ei
trebuie să se ofere pentru alte lovituri. Isus scoate în evidenţă principiul iubirii vrăşmaşului; fii gata
să-l iubeşti pe cel care te nedreptăţeşte, să rabzi în sens pozitiv. Să îl copleşeşti cu disponibilitatea ta
de a suferi nedreptatea, cu oferta ta înspre umilinţă
b. Oricui vrea să se judece cu tine, şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa.
Cămaşa este haina de corp. Era nevoie de multă încrâncenare ca cineva să se judece pentru a
lua cămaşa cuiva. Mai ales în contextul în care Legea interzicea un asemenea proces (Ex 22,25; Lev
25,35; Deut 15,17). Afirmaţia lui Isus cere ca unui om aspru şi lacom să îi laşi până şi ceea ce nu
poate obţine pe cale legală. Şi acesta înainte de procesul la care vrea să te ducă. Şi de această dată
dragostea depăşeşte atitudinea atacatorului
c. Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă deloc, mergi cu el două.
Aici Isus se referă la obligaţia de a efectua transporturi, conform legii romane. Aceste
transporturi se efectuau pe jos, oamenii erau obligaţi să fie călăuze sau să care bagaje. Oamenii
puteau fi luaţi oricând de la munca lor şi obligaţi la asemenea poveri. Un exemplu grăitor,
consemnat în NT se referă la Simon din Cirena, care deşi venea obosit de la câmp, a fost silit de
către romani să ducă crucea lui Isus.
Chiar şi în cazul obligaţiei de stat atât de urâtă de către oameni, ucenicul lui Isu trebuia să
surprindă prin gestul de a face chiar mai mult
d. Celui ce-ţi cere, dă-i; şi nu întoarce spatele celui ce vrea să se împrumute de la tine.
Aici nu este vorba de acela care cerşeşte ci e vorba de acela care trece printr-o situaţie de urgenţă.
6. Iubirea duşmanului – Matei 5,43-48
Istoria omenirii cunoaşte trei legi cu privire la relaţiile dintre om şi om:

 legea junglei: răzbunare nelimitată, dacă-ţi rupea cineva un dinte, tu îi rupeai lui
atâţia câţi puteai,
 legea Talionului: sau Legea lui Moise, prevedea răzbunare limitată; dacă îţi rupea
cineva un dinte, aveai şi tu dreptul să-i rupi unul,
 legea dragostei: bunătate nelimitată.
Legea aceasta a fost adusă din cer, de Domnul Isus, şi stă la fundamentul învăţăturii Sale; ea
face creştinismul să se deosebească fundamental de celelalte religii.
Sfântul Augustin spunea: “…nu există în lume nimic mai vrednic de mirare ca iubirea de
vrăjmaşi” iar Stanley Jones spunea: “Inima predicii de pe munte este iubirea vrăjmaşilor. Dacă
aceasta nu este trăită, toate celelalte învăţături ale Domnului Isus, sunt o carcasă, un trup mort, de
doctrine”.
Fariseii înţelegeau prin a-ţi iubi aproapele, a iubi doar pe israeliţi, dar Isus ne învaţă că
aproapele trebuie iubit şi când este prieten şi când este duşman, şi chiar să ne rugăm pentru el. A
mijloci în rugăciune este expresia dragostei noastre, şi este o cale pentru a creşte dragostea. Este
greu să urăşti pe cineva atunci când te rogi pentru el.
29
Domnul Isus ne arată câteva lucruri despre această iubire:

- ea este un semn de maturitate şi dovedeşte că suntem fii ai Tatălui,
- ea este divină,
- ea este o mărturie pentru oameni.
- Ne aduce în poziţia de a fi desăvârşiţi. A fi desăvârşit, în acest context, înseamnă a iubi
pe duşmani
Observaţie:
 Semnificaţia expresiei „aproapele meu” – aproape era considerat israelitul sau cel care
aparţinea cercului tău religios. Isus reformulează, spunând că „aproapele” este fiecare om
 Semnificaţia expresiei „a îmbrăţişa cu dragoste” – adică a saluta pe cineva. În Orient a saluta
pe cineva era mult mai mult decât a spune „bună ziua”. Salutul era foarte complex şi
presupunea uneori petrecerea unui timp împreună. Esenienii, fariseii aveau saluturi pe care le
practicau numai ei între ei
E. Atitudinea faţă de Dumnezeu – Matei 6,1-34
În capitolul 6, Domnul Isus dă în vileag şi condamnă practica celor care interpretau greşit
Scriptura. El atrage atenţia asupra pericolului ipocriziei, a păcatului folosirii religiei ca un paravan
pentru păcat. Ipocritul nu este acela care se ridică la înălţimea înaltelor sale idealuri, sau care
păcătuieşte ocazional; noi toţi experimentăm asemenea eşecuri. Ipocritul foloseşte religia ca să-şi
acopere păcatele şi să-şi promoveze propriile interese. Termenul grec “ u`pokrith,j” însemna, la
origine, “actor care poartă o mască”. Neprihănirea fariseilor era nesinceră; ei îşi practicau religia
pentru aplauzele semenilor, nu pentru răsplata lui Dumnezeu. Religia adevărată izvorăşte din
interior.
1. Milostenia adevărată – Matei 6,1-4
În iudaism, îndeplinirea neprihănirii consta în principal din milostenie, rugăciune şi post. Din
acest motiv, Isus începe prin a vorbi despre milostenie. Pentru iudaism, milostenia implică mult mai
mult decât pentru culturile occidentale. Trebuie să subliniem că în acea vreme nu existau asigurări
sociale, şi cei care deveneau infirmi sau inapţi pentru muncă depindeau de ajutorul celor din jur,
altfel ar fi murit de foame. Prin urmare, cerşitul era considerat un mecanism oarecum „oficial”. La
evrei milostenia nu era benevolă, ci săracul avea drept să fie întreţinut de semeni. Avea drept la şase
daruri din produsul pământului: fructele căzute la cules, strugurii rămaşi la culesul viilor, spicele
căzute la seceriş, snopii uitaţi pe ogor, colţul nesecerat pe ogor, zeciuiala care revenea la trei ani.
Fariseii făceau milostenie pentru a căpăta trecere înaintea lui Dumnezeu, dar şi pentru a capta atenţia
oamenilor, ambele motive fiind greşite.
Gerhard Maier, explicând v 2 „Tu, dar, când faci milostenie, nu suna cu trâmbiţa înaintea
ta, cum fac făţarnicii, în sinagogi şi în uliţe, pentru ca să fie slăviţi de oameni. Adevărat vă spun, că
şi-au luat răsplata.“ (Matei 6:2) spune că în sinagogă fariseii anunţau printr-un sunet de trâmbiţă că
cineva dorea să facă o milostenie mai mare. Sau, pe drumul care ducea de la Templu la sinagogă,
acolo unde urma să fie redat darul, se trimitea un suflător care mergea înaintea celui care făcea
darul. Motivul era în principal de ai provoca pe alţii să facă milostenie. În practică, această dorinţă a
fost umbrită de dorinţa pur omenească ca să fie slăviţi de oameni.
Isus condamnă această practică afirmând că milostenia trebuie să fie făcută în secret,
pentru ca cel care face milostenie să primească răsplată de la Dumnezeu şi nu de la oameni.
Milostenia făcută dintr-o inimă curată, este răsplătită cu binecuvântarea lui Dumnezeu (Prov. 19:
30
17). Motivul pentru care practicăm milostenia, este acela de a-I sluji lui Dumnezeu din dragoste şi
pentru a-I fi plăcuţi.
2. Rugăciunea adevărată – Matei 6,5-15
Acest paragraf este împărţit în trei părţi mai mici.
a. Partea I – învăţătura cu privire la rugăciunea făcută în secret – 6,5-6

Iudeul se ruga, de regulă ridicat în picioare şi nu aşezat pe genunchi. În acelaşi timp el ridica
braţele spre cer cu palmele deschise. Rugăciunea publică la orele de rugăciune stabilită se făcea
indiferent de locul în care se găsea închinătorul. Dacă ceasul de rugăciune îl surprindea pe fariseu în
stradă, el se retrăgea din stradă, probabil din cauza traficului, şi se ruga la marginea străzii sau la
intersecţii. O asemenea practică a perpetuat până azi în cadrul islamismului.
Isus nu este împotriva rugăciunii făcută în public, în anumite momente şi el s-a rugat în
public. Ceea ce condamnă Isus este caracterul ipocrit al celor care rugându-se în public, de fapt vor
să atragă atenţia asupra religiozităţii lor. Isus condamnă făţărnicia şi fuga după laudele oamenilor.
Prin rugăciune omul comunică cu Dumnezeu. Domnul Isus ne învaţă cum să ne rugăm. El ne
atenţionează de modul în care se roagă fariseii cărora le place să stea în picioare, la colţurile uliţelor,
pentru a se face cunoscuţi şi pentru a arăta oamenilor cât sunt ei de evlavioşi. Despre ei Domnul Isus
spunea că au căpătat ceea ce au dorit, s-au văzut lăudaţi. Fariseii mergeau la Templu, nu ca să se
închine lui Dumnezeu, ci să aibă o reputaţie de oameni buni, să impresioneze prin rugăciunile lungi
sau prin frumuseţea rugăciunilor lor.
Domnul Isus ne atrage atenţia că rugăciunea trebuie făcută în intimitate, şi trebuie să fim
sinceri în rugăciune. El dă în vileag împrumuturile din religiile păgâne, în care se folosea rugăciunea
pentru manipularea divinităţii. Isus ne atrage atenţia despre “mulţimea de vorbe”, repetările fără
rost; creştinul când se roagă nu trebuie să repete mereu aceleaşi cuvinte.
b. Partea II – modelul de rugăciune „Tatăl nostru” – 6,7-13

Această rugăciune este cunoscută sub numele de “rugăciunea domnească”, dar şi
“rugăciunea discipolilor”. Ea n-a fost dată în scopul memorării şi recitirii ei de un anumit număr de
ori; de fapt, ea ne-a fost dată tocmai pentru a nu se folosi repetiţia fără rost. Rugăciunea “Tatăl
nostru” trebuie folosită drept model, şi nu ca un înlocuitor.
Scopul ei este acela de a glorifica Numele lui Dumnezeu; ea începe cu interesele lui
Dumnezeu şi nu cu ale noastre: Numele lui Dumnezeu, Împărăţia lui Dumnezeu, voia lui
Dumnezeu, etc.
Rugăciunea aceasta dată de Domnul Isus drept model, cuprinde toate elementele unei
rugăciuni depline, şi are două părţi: partea întâi legată de gloria lui Dumnezeu, şi partea a doua
legată de nevoile oamenilor.
1) „Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-Se Numele Tău;“ (Mat 6:9)
 „Tatăl nostru“
Ca grup, noi Îl recunoaştem pe Dumnezeu ca tatăl „nostru“, nu pentru că suntem fii ai lui
Avraam, ci pentru că suntem fii ai lui Dumnezeu prin credinţa noastră în Isus Hristos (Ioan 1:12;
3:3; Gal 4:7).
Cui se adresează ? Tatălui nostru care este în ceruri. Nu sfinţilor, nu îngerilor, ci Tatălui în
calitate de creator, tatăl tuturor.
31
În acele vremuri păgânii nu-şi numeau zeii cu acest nume: Tată. Iudeii de asemenea, nu
foloseau acest termen, nu făceau referire directă la Dumnezeu, şi nu vorbeau niciodată despre
Numele sfânt al lui Dumnezeu – Iahve.
Ceea ce ne învaţă Domnul Isus este că noi trebuie să-L numim pe Dumnezeu, Tatăl nostru;
naşterea din nou ne conferă acest drept, de a fi copii ai lui Dumnezeu (Ioan 1: 12), şi în această
calitate de fii, îl chemăm ca Tată. Aceasta denotă apartenenţa noastră la marea familie de credincioşi
ai lui Dumnezeu.
 „care eşti în ceruri“ - Acest lucru face diferenţa clară dintre acest tată şi tatăl nostru
pământesc.
 „sfinţească-Se“ - A sfinţi înseamnă „a pune deoparte“ (Gen 2:3; Lev 10:3; 11:44).
 „Numele Tău“ - În cultura evreilor, numele unei persoane descria persoana respectivă.
În Vechiul Testament, una din modalităţile prin care Dumnezeu S-a revelat pe Sine Însuşi poporului
Israel a fost folosindu-Şi numele. Numele lui Dumnezeu este sfânt şi trebuie pronunţat cu mult
respect; este un sacrilegiu să iei în deşert Numele lui Dumnezeu. Dorinţele noastre în rugăciune,
trebuie să fie legate de slăvirea şi de onorarea lui Dumnezeu. Orice rugăciune trebuie să înceapă cu
închinarea şi proslăvirea lui Dumnezeu.
2) „vie împărăţia Ta; facă-Se voia Ta, precum în cer şi pe pământ.“ (Mat 6:10)
Aici Domnul Isus ne arată despre conducerea şi domnia lui Dumnezeu. Noi trebuie să ne
rugăm ca Împărăţia lui Dumnezeu să fie în inimile noastre, în viaţa noastră, în familia noastră, în
biserica noastră, şi de asemenea, ca Împărăţia lui Dumnezeu să se realizeze pe pământ.
Împărăţia lui Dumnezeu are două aspecte:

a. Aspectul interior al Împărăţiei, ce trebuie să fie înăuntrul fiecărui credincios. Această
manifestare a Împărăţiei are trei caracteristici:
- neprihănire: atitudinea noastră faţă de Dumnezeu,
- pace: atitudinea noastră faţă de semenii noştri,
- bucurie: starea noastră lăuntrică.
a. Aspectul exterior reprezintă o intrare şi o moştenire reală a Împărăţiei, fiind condiţionată
de primirea ei înăuntrul nostru, obţinută prin naşterea din nou (Ioan 3: 3-5). Biserica este
o întruchipare şi o manifestare vizibilă a Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ.
Când ne rugăm, este foarte important să dorim să se facă voia lui Dumnezeu; atunci orice
dorinţă de egoism va dispărea din viaţa noastră. Dacă ne rugăm după voia lui Dumnezeu, răspunsul
va fi o binecuvântare, într-un fel sau altul, pentru poporul Său.
Robert Law spunea: „Rugăciunea este un instrument puternic nu pentru satisfacerea voii
omului în cer, ci pentru satisfacerea voii lui Dumnezeu pe pământ”.
Până aici vedem că prima parte a rugăciunii „Tatăl nostru” priveşte proslăvirea lui
Dumnezeu, şi cererea noastră de a se realiza voia lui Dumnezeu, deci primele priorităţi în rugăciune
nu sunt legate de noi ci de Dumnezeu.
3) „Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi;“ (Mat 6:11)
Pâinea reprezintă trebuinţele vieţii. Trebuie să ne rugăm pentru nevoile zilei de azi. Roagă-te
pentru nevoile personale. Este prima cerere pentru noi înşine, şi este drept să ne rugăm pentru
nevoile noastre fizice de fiecare zi, astfel ne arătăm dependenţa noastră de Dumnezeu. S-au făcut
multe comentarii în legătură cu ce fel de pâine subliniază Domnul Isus aici. Unii sunt de părere că
este vorba numai despre pâine spirituală, dar aici se are în vedere şi pâinea materială şi pâinea
spirituală.
32
4) „şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri;“ (Mat 6:12)
Dacă vrem ca Dumnezeu să ne ierte, trebuie ca şi noi să-i iertăm pe alţii. Aici Domnul Isus nu ne
învaţă că prin iertarea altora, credincioşii obţin iertarea lui Dumnezeu; acest lucru ar contrazice harul
şi mila lui Dumnezeu. Aceia care au experimentat iertarea lui Dumnezeu, vor fi gata să-i ierte pe
ceilalţi semeni de-ai lor (Efes. 4: 32; Col. 3: 13).
Când ne iertăm unii pe alţii, prin aceasta ne câştigăm dreptul la rugăciune, pentru că
privilegiul rugăciunii aparţine calităţii noastre de fiu (Rom. 8: 15-16). Iertarea ţine de părtăşie; dacă
nu sunt în părtăşie cu Dumnezeu, nu mă pot ruga eficient. Părtăşia cu fratele meu, ajută la stabilirea
părtăşiei mele cu Dumnezeu; prin urmare iertarea este importantă pentru rugăciune.
Un creştin este dator să ierte pentru că şi Dumnezeu l-a iertat pe el; şi el trebuie să aibă acest
spirit al iertării.
5) „şi nu ne duce în ispită, ci izbăveşte-ne de cel rău.“ (Mat 6:13) –
Cel rău este diavolul, Satan. Chiar dacă Satan este înfrânt, el continuă să-i înşele pe copiii lui
Dumnezeu cu minciunile lui. Adevărul şi dragostea sunt armele cu care luptăm împotriva lui (Ioan
17).
Ispitele sunt prezente în viaţa noastră de zi cu zi, şi de aceea trebuie să-i cerem lui Dumnezeu
să ne conducă departe de ele. Ispita este o tentaţie, o atracţie spre păcat, şi poate veni din natura
noastră păcătoasă, sau din partea diavolului care L-a ispitit şi pe Isus. Cel rău ne ispiteşte ca să
învingă răul din noi, şi prin păcat să ne stăpânească.
Menirea noastră este să învingem ispitele. Ele se pot transforma în păcat doar cu acordul
nostru şi atunci când este înfăptuit păcatul.
De asemenea, noi trebuie să ne rugăm pentru protecţie contra răului: „...şi ne izbăveşte de cel
rău”. Cel rău este satan, lucifer, diavolul. Ştiind faptul că cel rău atacă pe oricine, trebuie să veghem
în rugăciune, ca să nu fim învinşi ci biruitori.
Deci noi avem nevoie de a ne ruga pentru nevoile noastre fizice de fiecare zi, pentru călăuzire,
pentru iertare şi pentru protecţie contra răului.
6) „Căci a Ta este Împărăţia şi puterea şi slava în veci.“
Cercul rugăciunii se închide cu focalizarea atenţiei din nou spre Dumnezeu. Această
doxologie este închinată lui Dumnezeu şi reprezintă o declaraţie, o adorare, o mulţumire, o
proclamare a omnipotenţei lui Dumnezeu, şi a eternităţii Sale.
Tr. Sandru afirmă: „Rugăciunea model a început prin invocarea lui Dumnezeu ca Tată, şi a
cuprins trei cereri de bază:
- privind slava lui Dumnezeu,
- privind nevoile noastre materiale,
- privind nevoile noastre spirituale.
Ea se încheie prin recunoaşterea că Împărăţia, slava şi puterea este a lui Dumnezeu şi numai a Lui.
Observaţie:
 „şi ne iartă nouă greşelile, precum şi noi iertăm ...” este un argument puternic în vederea
iertării păcatelor personale
 Explicarea expresiei „şi nu ne duce pe noi în ispită”. Dumnezeu nu poate ispiti pe nimeni
pentru a face păcate.
c. Partea III – învăţătura cu privire la iertarea celor care ne greşesc – 6,14-15

În acest paragraf avem două fraze ce conţin propoziţii condiţionale. Conţinutul acestor fraze
este foarte important:
33
 „Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre.“
(Matei 6:14)
 „Dar dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre.“
(Matei 6:15)
Trebuie să observăm rolul conjuncţiei „dacă”. De asemenea este important să observăm
cuvântul cheie: „iertare”.
În acest paragraf este vorba despre importanţa centrală a iertării în viaţa noastră. Maier spune
că sensul cuvântului iertare este „a face în aşa fel, încât celălalt să fie eliberat de obligaţii sau vină,
ai ierta vina cuiva, în sens spiritual.
Maier, comentând acest paragraf scrie:
„în acest loc al predicii de pe munte se afirmă extrem de clar şi concis, că un
început cu Dumnezeu nu este posibil fără un nou început cu oamenii. Iertarea de la
Dumnezeu devine într-un mod aproape înfricoşător de clar dependentă de iertarea pe
care o acordăm noi înşine... Viaţa nouă pentru Isus, este o viaţă total nouă, pocăinţa
este pentru Isus pocăinţa totală. Isus condamnă tocmai această discrepanţă interioară
din evlavia noastră: discordanţa dintre viaţa trăită cu Dumnezeu şi viaţa trăită cu
oamenii, discordanţa dintre fapte şi gândire, dintre religiozitatea exterioară şi inimă”.
Acest pasaj afirmă foarte clar că iertarea pe care o primim de la Dumnezeu depinde organic
de iertarea pe care o dăm noi semenilor noştri. Aritmetica acestui pasaj este foarte simplă.
Cu siguranţă că baza iertării păcatelor noastre nu este dată de iertarea pe care noi o acordăm
semenilor noştri; baza obiectivă este dată de harul lui Dumnezeu şi de jertfa ispăşitoare realizată de
Isus, pasajul însă scoate în evidenţă elementul subiectiv de care depinde iertarea păcatelor; oferirea
mai departe a iertării primită de la Dumnezeu. Dacă cineva a primit iertare de la Dumnezeu, el
trebuie să ofere iertare mai departe. Dacă cineva nu vrea să ofere mai departe iertare, nici el nu va fi
păstrat în iertarea oferită iniţial de către Dumnezeu.
Această învăţătură a lui Isus se reflectă şi în alte pasaje evanghelice:
 „Tot aşa vă va face şi Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe
fratele său.”“ (Matei 18:35)„
 Şi, când staţi în picioare de vă rugaţi, să iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, pentru ca şi Tatăl
vostru care este în ceruri, să vă ierte greşelile voastre.“ (Marcu 11:25)
 „şi ne iartă nouă păcatele noastre, fiindcă şi noi iertăm oricui ne este dator; şi nu ne duce în
ispită, ci izbăveşte-ne de cel rău.”“ (Luca 11:4)
Excursus: Baza iertării păcatelor
S-a ridicat întrebarea cum pot eu fi sigur că păcatele mele sunt iertate? Care este baza
obietivă, în numele căreia pot afirma cu certitudine că păcatele sunt iertate? Ioan scria în prima
epistolă: „Vă scriu, copilaşilor, fiindcă păcatele vă sunt iertate pentru Numele Lui.“ (1 Ioan 2:12).
Baza iertării păcatelor este dată de următoarele trei aspecte:

a) Jertfa lui Isus pentru păcatele noastre
„Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri, ca să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl
un Mijlocitor (Sau Avocat. Greceşte: Paraclet, adică apărător, ajutor.), pe Isus Hristos, Cel
neprihănit. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci
pentru ale întregii lumi.“ (1 Ioan 2:1-2)
b) Pocăinţa noastră, însoţită de mărturisirea păcatelor
34
„Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne

curăţească de orice nelegiuire.“ (1 Ioan 1:9)
c) Iertarea celor care ne greşesc
„Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre. Dar
dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre.“ (Matei
6:14-15)
3. Postul adevărat – Matei 6,16-18
Fariseii aveau două zile de post pe săptămână: în fiecare luni şi joi. Ioan botezătorul şi
ucenicii săi posteau. În predica de pe munte, Domnul Isus ne spune clar că El se aşteaptă ca noi să
postim. Mulţi nu acceptă postul, deşi sunt de acord cu dărnicia şi cu rugăciunea.
În V. Testament, postul a fost o cale de auto-disciplinare, o expresie a pocăinţei de păcate, a
umilinţei sau a dependenţei de Dumnezeu. Postul, rugăciunea, milostenia, sunt mijloace prin care se
păstrează mântuirea, ele nu dau mântuirea, dar fără ele nu se poate ajunge la desăvârşire.
Evgarie – mistic – spunea: “Milostenia tămăduieşte mânia, rugăciunea curăţeşte mintea, iar
postul vestejeşte pofta”.
Postul, afirmă Domnul Isus, să nu fie un mijloc de a atrage atenţia oamenilor; un astfel de
post nu are valoare. A-ţi posomorî faţa, este o metodă de a câştiga încrederea oamenilor, care văzând
mici renunţări, te pot simpatiza.
Postul să fie făcut pentru a păstra credinţa, să fie făcut înaintea lui Dumnezeu, să fie practicat
între om şi Dumnezeu.
Excursus despre post
a) Ce este postul
Definiţie: abţinere voluntară de la mâncare pentru o anumită perioadă de timp cu un scop spiritual bine
definit
 Cuv grecesc este ωηστεια – a nu mânca
 Biblia ne prezintă postul ca pe o necesitate şi nu ca pe o opţiune secundară. Învăţătura şi practica lui
Isus indică postul ca o necesitate. Învăţătura şi practica apostolilor indică aceiaşi direcţie
 Atunci când posteşti ai:
- Un scop spiritual
- Nu mănânci şi nici nu bei lichide
- Te pocăieşti de păcate mărturisindu-le
- Faci milostenie
- Te rogi
b) Postul este o practică biblică

i. Postul în Vechiul Testament
Dumnezeu a cerut poporului să postească
- Ioel 1,14 „Vestiţi un post, chemaţi o adunare de sărbătoare; strângeţi pe bătrâni, pe toţi locuitorii ţării,
în Casa Domnului, Dumnezeului vostru, şi strigaţi către Domnul.“ (Ioel 1:14)
- Ioel 2,12,15 „„Dar chiar acuma, zice Domnul, întoarceţi-vă la Mine cu toată inima, cu post, cu plânset şi
bocet! Sfâşiaţi-vă inimile nu hainele, şi întoarceţi-vă la Domnul, Dumnezeul vostru. Căci El este milostiv
şi plin de îndurare, îndelung răbdător şi bogat în bunătate, şi-I pare rău de relele pe care le trimite. Cine
ştie dacă nu Se va întoarce şi nu Se va căi? Cine ştie dacă nu va lăsa după El o binecuvântare, daruri de
mâncare şi jertfe de băutură pentru Domnul, Dumnezeul vostru? Sunaţi cu trâmbiţa în Sion! Vestiţi un
post, chemaţi o adunare de sărbătoare!”“ (Ioel 2:12-15)
- Isaia 58 postul plăcut Domnului
35
- (Zaharia 7:5) „„Spune la tot poporul ţării şi preoţilor: Când aţi postit şi aţi plâns în luna a cincea şi a
şaptea, în aceşti şaptezeci de ani, oare pentru Mine aţi postit voi?“
Oamenii lui Dumnezeu au postit în veacul VT

- Moise a postit de 2 ori câte 40 de zile
- Iosafat a postit ca să caute pe Domnul 2Cronici 20,3
- Ezra 8:21-23 „Acolo, la râul Ahava, am vestit un post de smerire înaintea Dumnezeului nostru, ca să
cerem de la El o călătorie fericită pentru noi, pentru copiii noştri, şi pentru tot ce era al nostru. Mi-era
ruşine să cer împăratului o oaste de însoţire şi călăreţi, ca să ne ocrotească împotriva vrăjmaşului pe
drum, căci spusesem împăratului: „Mâna Dumnezeului nostru este, spre binele lor, peste toţi cei ce-L
caută, dar puterea şi mânia Lui sunt peste toţi cei ce-L părăsesc.” Pentru aceasta am postit şi am chemat
pe Dumnezeul nostru. Şi El ne-a ascultat.“
- (Neemia 9:1) „În a douăzeci şi patra zi a aceleiaşi luni, copiii lui Israel s-au adunat, îmbrăcaţi în saci şi
presăraţi cu ţărână, pentru ţinerea unui post.“
- (Psalmi 35:13) „Şi eu, când erau ei bolnavi, mă îmbrăcam cu sac, îmi smeream sufletul cu post, şi mă
rugam cu capul plecat la sân.“
- Ps 109,24 „Mi-au slăbit genunchii de post, şi mi s-a sleit trupul de slăbiciune.“ (Psalmi 109:24)
- Ieremia 36,9 Ioiachim a chemat tot Ierusalimul la post înaintea Domnului
- 2Sam 12,21 David postea pentru viaţa copilului său
- Estera 4:3,16 Iudeii posteau în sac şi cenuşă, postul Esterei a lui Mardoheu
- Ps 69,10 „Plâng şi postesc, şi ei mă ocărăsc.“ (Psalmi 69:10)
- (Ieremia 14:12) „Căci, chiar dacă vor posti, tot nu le voi asculta rugăciunile, şi chiar dacă vor aduce
arderi de tot şi jertfe de mâncare, nu le voi primi; ci vreau să-i nimicesc cu sabia, cu foametea şi cu
ciuma.”“
- Daniel 9,3 – „Şi mi-am întors faţa spre Domnul Dumnezeu, ca să-L caut cu rugăciune şi cereri, postind
în sac şi cenuşă.“ (Daniel 9:3)
- Judecãtori 20:26) „Toţii copiii lui Israel şi tot poporul s-au suit şi au venit la Betel; au plâns şi au
rămas acolo înaintea Domnului, au postit în ziua aceea până seara, şi au adus arderi de tot şi jertfe de
mulţumire înaintea Domnului.“
- (1 Samuel 7:6) „Şi s-au strâns la Miţpa. Au scos apă şi au vărsat-o înaintea Domnului, şi au postit în
ziua aceea, zicând: „Am păcătuit împotriva Domnului!” Samuel judeca pe copiii lui Israel la Miţpa.“
- 1Sam 31,13 au postit trei zile „le-au luat oasele, şi le-au îngropat sub stejarul din Iabes. Şi au postit
şapte zile.“
- 1Imp 21,27 postul lui Ahab
- (Neemia 1:3-4) „Ei mi-au răspuns: „Cei ce au mai rămas din robie sunt acolo în ţară, în cea mai mare
nenorocire şi ocară; zidurile Ierusalimului sunt dărâmate, şi porţile sunt arse de foc.” Când am auzit
aceste lucruri, am şezut jos, am plâns, şi m-am jelit multe zile. Am postit şi m-am rugat înaintea
Dumnezeului cerurilor,“
Am observat o idee: exp „au vestit un post”

- Nabot –vestiţi un post
- Iosafat 2Cr. 20,3 a vestit un post pentru tot iuda
- Ezra 8,21 –acolo la râul Ahava am vestit un post de smerire
- Ioel 1,14 vestiţi un post
- Iona3,5 Ninive a vestit un post
- Estera4,16 iudeii au vestit un post
Postul în VT a fost asociat cu căutarea lui Dumnezeu, mărturisirea păcatelor, bocet şi plâns, sac şi
cenuşă, durere, părăsirea păcatelor
ii. Postul în Noul Testament

- Lc.2,3 ana slujea pe Dumnezeu cu post şi rugăciune
- Isus a postit 40 de zile
- Mat 17,21 acest soi de draci nu iese decât cu rugăciune şi post
36
- Mc 2,18 vor posti după aceea

- Mt 6,16 când postiţi nu fiţi ca făţarnicii...
- În Biserica Primară F13,2,14 23
- 1Cor 7,5 postul în cadrul familiei creştine
- Pavel 2Cor 6,5 – în posturi; 2Cor 11,27 – în posturi adesea
c) Felurile postului
În Biblie avem trei feluri de post:
i. Postul negru
- E postul în cadrul căruia nu se mănâncă şi nici nu se bea nimic pe durata postului; aşadar abstinenţă
totală de la hrană şi lichide.
- Acest post este întâlnit în F9,9; Estera 4,16; Ezra 10,6; Iona 3,7
- Este practicat în Scriptură atunci când oamenii lui Dumnezeu se întâlneau cu obstacole de netrecut.
ii. Postul obişnuit
- Abţinere de la mâncare însă nu şi de la lichide – apă
- Este postul cu care a postit Isus 40 de zile
o Argumente că Isus a postit acest post:
- Lc 4,2 n-a mâncat în zilele acelea
- La finele postului a flămânzit şu nu a însetat
- Ispita a fost cu pâine şi nu cu apă
iii. Postul parţial
- Abţinerea de la anumite categorii de alimente. De obicei se renunţă, pe perioada postului la alimentele de
origine animală, consumându-se alimente de provenienţă vegetală
- E postul practicat de Daniel 10,2-3
- Daniel era motivat de două motive:
o Daniel era bătrân şi nu mai putea practica un altfel de post
o Daniel era unul din consilierii regali şi trebuia să fie protocolar
d) Ce realizează postul
Postul realizează următoarele lucruri în viaţa noastră:
i. Smerire personală
 Ps 35,13 îmi smeream inima cu post
ii. Disciplinarea trupului
 1 Corinteni 9:27 „Ci mă port aspru cu trupul meu, şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am
propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat.“
iii. Reduce puterea firii noastre pământeşti
 (Galateni 5:17) „Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti:
sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi.“
iv. Mişcă inima lui Dumnezeu
 Experienţa lui Ahab
 Experienţa cetăţii Ninive
v. Prin post primim putere asupra demonilor
(Matei 17:21) „Dar acest soi de draci nu iese afară decât cu rugăciune şi cu post.”“
vi. Ne ascute sensibilitatea spirituală
Daniel a fost deschis pentru primirea revelaţiilor divine după perioada de post
vii. Aduce intervenţia lui Dumnezeu în problemele noastre
Experienţa lui Ezra
Experienţa Esterei şi a lui Mardoheu
e) Postul din punct de vedere practic

Aici se ridică trei întrebări:
i. Cum să postesc
37
Alege una dintre cele trei posibilităţi: postul negru, obişnuit sau parţial
ii. Cât să postesc
 Cât ai decis
 Problema celor bolnavi
iii. Când să postesc
 Nu aştepta vremuri grele
 Fă din post o practică a vieţii tale
 Posteşte săptămânal
4. Raportarea corectă la valorile materiale – Matei 6,19-21
Domnul Isus ne vorbeşte de ambiţiile noastre, despre alegerea pe care omul o face în inima
lui, despre decizia pe care fiecare om o ia cu privire la priorităţi.
El arată că o atitudine corectă faţă de bogăţiile materiale este un semn de adevărată spiritualitate.
Fariseii erau lacomi şi foloseau religia pentru a face bani. Isus nu a preamărit sărăcia, şi nu criticat
obţinerea legitimă a averii. Dumnezeu a făcut toate lucrurile, şi ştie că pentru a trăi ne sunt necesare
anumite lucruri, şi nu este greşit să posedăm anumite lucruri, dar este greşit ca lucrurile să ne posede
pe noi.
În Sfânta Scriptură sunt multe avertizări împotriva lăcomiei (Exod 20: 17; Ps. 119: 36; Mc.
7. 22; Efes. 5: 5). Isus atrage atenţia cu privire la păcatul de a trăi pentru lucrurile acestei vieţi, şi
subliniază consecinţele lăcomiei şi idolatriei: înrobirea (19-24), materialismul înrobeşte inima (19-
21), mintea (22-23), voinţa (24).
Acest paragraf conţine trei idei fundamentale:
a. O interdicţie: Nu vă strângeţi comori pe pământ – v.19

Această interdicţie a lui Isus scoate în evidenţă una dintre tendinţele vieţii noastre:
acumularea de bogăţii. Maier spune că oamenii , o dată cu înaintarea în vârstă sunt tot mai expuşi
acestui pericol.
Isus accentuează efemeritatea bogăţiilor materiale:
 Le mănâncă moliile şi rugina: averile erau stocate fie în produse textile –haine,
pânzeturi etc, fie în monede
 Le sapă şi le fură hoţii: În Palestina se putea săpa sub peretele de lut al casei şi se
ajungea la cufărul în care erau adăpostite comorile. Case le erau construite de aşa
natură că era imposibil să le spargi
Atunci când inima este legată de lucrurile materiale şi pune câştigul lumesc, deasupra
investiţiei cereşti, rezultatul nu este decât o pierdere; când adunăm bunuri materiale pentru noi
înşine, le vom pierde şi ne vom pierde şi pe noi înşine odată cu ele.
Isus se referă la altfel de comori decât case şi pământuri. De ce nu interzice Isus să se
cumpere case şi pământuri? Pentru că aşa ceva nici nu era de vânzare, aşa ceva nu se putea vinde.
Pământul era considerat ca fiind al ţării. Dacă un arab vindea pământ unui palestinian, atunci efectiv
se muta graniţa de stat, chiar dacă era nevoie să se construiască o enclavă
b. O afirmaţie: Strângeţi-vă comori în cer – v. 20

Domnul Isus vorbeşte despre o comoară în cer, şi compară durabilitatea celor două feluri de
bogăţii. El nu interzice să avem bogăţii, dar interzice acumularea egoistă de bogăţii. Să strângem
comori în cer înseamnă să folosim tot ceea ce avem, pentru slava lui Dumnezeu.
c. O declaraţie: Unde vă este comoara acolo vă este şi inima – v.21

38
Dacă înlocuim cuvântul comoară cu ţintă, spune Maier, rezultă: „unde este ţinta ta acolo este
şi inima ta. Dacă ţinta este bogăţia atunci inima este legată de această ţintă trecătoare, dacă acceptăm
ca ţinta să fie Împărăţia lui Dumnezeu, atunci inima va fi legată de această ţintă veşnică.
Pe marginea acestui logion MacDonald scrie:

„Această învățătură ne obligă să decidem dacă acceptăm sensul cuvintelor lui Isus. Dacă
răspundem afirmativ, atunci suntem confruntaţi cu întrebarea: „Ce vom face cu comorile
noastre pământeşti?” Iar dacă susţinem că nu asta a vrut să spună Isus prin afirmaţia din v.
21, atunci suntem confruntaţi cu o altă întrebare capitală: „Ce vom face cu Biblia noastră?”
5. Candela trupului – Matei 6,22-23
În vers. 22-23 ne este prezentat contrastul dintre o persoană oarbă şi una care poate vedea,
între întuneric şi lumină.
În acest pasaj avem trei expresii foarte importante
 „Ochiul este lumina trupului” - este o expresie proverbială, dovadă că Isus foloseşte un
limbaj popular.
În gândirea ebraică se vorbeşte despre ochi ca despre nişte ferestre prin care intră lumina în
corp. Cuvântul lui Dumnezeu foloseşte ochiul ca reprezentant al atitudinilor minţii. Ochiul este un
instrument al inimii şi vede într-o anumită măsură ceea ce vrea inima să vadă”
 „Ochiul sănătos– Ef 1,18 – ochi luminaţi. În greacă avem „ochi simplu”. Om fără gânduri
rele ascunse
 „Ochiul rău” – Matei 20,15 „ochiul rău” – a se uita chiorâş. Expresia nu se referă la o
proprietate a ochiului fizic, ci la o atitudine a inimii.
Warren W. Wiersbe spune: „Dacă ochiul este corect focalizat asupra lumi, corpul va putea
funcţiona corect în mişcările lui. Dar dacă ochiul nu este focalizat şi vede dublu, rezultă mişcări
neconcordante. Cel mai greu este să progresezi în timp ce priveşti concomitent în două direcţii”.
Dacă scopul nostru este să acumulăm bogăţii materiale, aceasta va însemna întuneric
lăuntric; dacă scopul nostru este să-L slujim pe Dumnezeu, va fi lumină în interiorul nostru.
Observaţie:
 Concepţia antică cu privire la lumină şi ochi, ca şi context pentru zicerea lui Isus
 Ochiul este interpretat în trei moduri:
o ca şi fereastră prin care priveşte sufletul în afară,
o fereastră prin care intră lumina în trup, sau informaţia. Subliniem aici rolul
senzorial
o fereastră prin care cei de afară pot privi sufletul din trup
6. Încrederea în Dumnezeu – Matei 6,24-34
În versetul 24 se vorbeşte despre valoare, merit, sunt prezentate două comori, două viziuni,
doi stăpâni. Noi trebuie să facem o alegere între Dumnezeu – stăpânul absolut, şi celălalt stăpân,
Mamona, care reprezintă bogăţiile, banii, etc. Nu putem sluji la doi stăpâni simultan: ori Isus este
Domnul nostru, ori bogăţiile sau banii. Această ilustraţie vine din lumea sclaviei; un sclav nu poate
fi proprietatea a doi stăpâni. Dacă dedicarea noastră este împărţită, noi deja slujim lui Mamona,
deoarece Dumnezeu vrea o devoţiune exclusivă.
Isus ne aduce mai multe argumente pentru a scoate în evidenţă deşertăciunea îngrijorărilor:
39
a. Viaţa este mai mult decât hrana şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea – v.25
De la versetul 25, Isus menţionează: „De aceea vă spun...” În cuvintele acestea vedem o
concluzie a acestei comparaţii. „Bogăţia materială – spune Wiersbe – dă un sentiment fals şi
periculos de securitate, iar acest sentiment sfârşeşte în mod tragic”.
Lăcomia ne va deprecia bogăţiile şi pe noi înşine, şi ne aduce în starea de îngrijorare.
Îngrijorarea este un păcat, indiferent ce denumiri i-am da: preocupare, povară, cruce de purtat, etc.
Rezultatele sunt aceleaşi, ea nu ne va lungi viaţa ci ne-o va scurta (vers. 27).
b. Priviţi păsările cerului – corbii (Luca 12,24) – v 26

Domnul Isus ne atrage atenţia că întreaga natură se încrede în Dumnezeu; El hrăneşte
păsările, îmbracă crinii, pe când omul vrea să-şi conducă singur viaţa bazându-se pe promisiunile
sale materiale. Pentru cei care se încred în Dumnezeu; El le promite mari binecuvântări.
c. Îngrijorându-te nu rezolvi problema ci o agravezi – v.27
d. Priviţi crinii de pe câmp şi iarba – v. 28-30
e. Îngrijorările ne aseamănă cu păgânii – v. 31-32

În vers. 31-33, ni se arată că a te îngrijora pentru lucrurile materiale, înseamnă să trăieşti ca
un păgân. Aici ni se cere să punem pe primul loc, pe Dumnezeu şi neprihănirea Lui, în viaţa noastră.
Trăind în felul acesta, depunem o mărturie pentru lume, iar atunci când nu reuşim să punem în
practică vers. 33, trăim o tragedie.
f. Încredeţi-vă în Dumnezeu – v.33
Ca să câştigăm victoria asupra îngrijorării, ne sunt arătate trei cuvinte:
(1) credinţa – vers. 30 – să avem încredere că Dumnezeu ne va satisface necesităţile,
(2) Tată – vers. 32 – certitudinea că avem calitatea de fii, şi
(3) mai întâi – vers. 33 – atunci când voia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui ocupă primul
loc în viaţa noastră.
g. Ajunge zilei necazul ei – v.34

În versetul 34, Domnul Isus subliniază că îngrijorarea pentru ziua de mâine nu ajută nici zilei
de mâine, nici zilei de azi, ea ne privează de eficienţă.
Cineva a spus că omul obişnuit se crucifică pe sine între doi hoţi: regretele pentru ieri şi
îngrijorările pentru mâine.
A-ţi face planuri de viitor şi chiar economii (2 Cor. 12: 14; 1 Tim. 5: 8), este corect, dar a te
îngrijora pentru viaţa ta, este un păcat.
F. Judecata: paiul şi bârna – Matei 7,1-6
Acest paragraf se referă la comportarea în cadrul comunităţii creştine, la relaţiile din

Biserică. Pasajul se referă doar la relaţiile din cadrul comunităţii creştine. Cei de afară nu sunt
cuprinşi aici.
În acest context, Isus rosteşte un cuvânt de interdicţie – Nu judecaţi – cuvânt pe care îl motivează în
patru moduri diferite.
1. Interdicţia: Nu judecaţi!
40
În limba greacă, pentru cuvântul „a judeca” principalul înţeles este „a cerne”, şi poate fi
folosit cu două înţelesuri: (1) putem judeca prin condamnare, dezaprobare, şi (2) putem să ne
formăm o opinie, pentru a da un verdict.
În contextul celor afirmate de Isus observăm că este vorba despre o judecată distructivă
făcută pentru motive neesenţiale. Aici nu este vorba de păcate, pentru că Isus a reglementat ce este
de făcut în asemene circumstanţe (vezi matei 18, 15-18)
Această interdicţie se referă la domeniul încredinţărilor personale, în chestiuni care nu sunt,
în ele însele greşite sau corecte (Rom 14,1-5). Nu avem voie să judecăm un alt credincios, vorbindu-
l de rău (iacov 4,11-12). Aici este vorba despre creştini care au fost acceptaţi de către Dumnezeu,
care sunt fii lui, dar care au opinii diferite în chestiuni neesenţiale. Nu avem voie să condamnăm
aceste diferenţe neesenţiale.
Ideea acestei interdicţii este: „nu ai voie să critici pe un creştin, acceptat de Dumnezeu, care
îşi trăieşte credinţa în felul lui”. Dacă Dumnezeu l-a primit, cine sunt eu să critic pe cel pe care
Dumnezeu l-a primit.
Pavel va explica pe larg această interdicţie rostită de către Domnul Isus„Primiţi bine pe cel
slab în credinţă, şi nu vă apucaţi la vorbă asupra părerilor îndoielnice. Unul crede că poate să
mănânce de toate; pe când altul, care este slab, nu mănâncă decât verdeţuri. Cine mănâncă să nu
dispreţuiască pe cine nu mănâncă; şi cine nu mănâncă, să nu judece pe cine mănâncă, fiindcă
Dumnezeu l-a primit. Cine eşti tu, care judeci pe robul altuia? Dacă stă în picioare sau cade, este
treaba stăpânului său; totuşi, va sta în picioare, căci Domnul are putere să-l întărească pentru ca
să stea......Dar pentru ce judeci tu pe fratele tău? Sau pentru ce dispreţuieşti tu pe fratele tău? Căci
toţi ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Hristos... Să nu ne mai judecăm dar unii pe
alţii. Ci mai bine judecaţi să nu faceţi nimic, care să fie pentru fratele vostru o piatră de poticnire
sau un prilej de păcătuire. ...Cine slujeşte lui Hristos în felul acesta, este plăcut lui Dumnezeu şi
cinstit de oameni. Aşadar, să urmărim lucrurile, care duc la pacea şi zidirea noastră.“ (Romani
14:1-19)
Observaţie:
Această interdicţie a fost înţeleasă greşit de către unii, care consideră că un creştin nu trebuie
să judece nimic. S-a afirmat că orice formă de critică, de judecată este interzisă. Această interpretare
nu este corectă. Isus nu ne-a învăţat că trebuie să fim lipsiţi de discernământ.
Noul Testement ne arată mai multe domenii în care trebuie să judecăm:
a) Disputele apărute între credincioşi trebuie judecate de către biserică, care poate lua
o decizie în problema respectivă – 1Cor 6,1-8
b) Biserica are datorita să judece păcatele grave săvârşite de către membrii ei şi de
alua măsurile care se impun – matei 18, 17, 1Cor 5,9-13
c) Credincioşii au datoria să judece învăţătura predicată, să cerceteze duhurile, să se
opună ereziei şi să judece modul de manifestare a darurilor duhovniceşti Matei
7,15-20, 1cor 14,29, 1Ioan 4,1
2. Motivaţia interdicţiei: - Patru motivaţii
a. Ca să nu fiţi judecaţi – v.1

Fariseii se puneau în postura lui Dumnezeu, atunci când îi condamnau pe ceilalţi, dar ei nu se
gândeau că într-o zi vor fi judecaţi de Dumnezeu. Judecându-ne pe noi înşine, ne pregătim pentru
judecata finală, când vom sta în faţa lui Dumnezeu; timpul verbului „judecat” semnifică o judecată
finală.
b. V-i se va face cum aţi făcut – v.2
41
„Căci cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi; şi cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura.“

(Matei 7:2). Exact aşa cum acţionăm vom fi trataţi de către Dumnezeu. O judecată
necorespunzătoare va fi răsplătită în mod reciproc. Aşadar, noi înşine ne stabilim măsura de la
judecata de Apoi.
c. Se poate să greşeşti în judecata ta şi astfel să fii un făţarnic – v.3-5

Fiecare ucenic are greşeli, greşeli ai şi tu, cel care judeci. Din acest motiv este posibil să
judeci greşit pe fratele tău. Isus foloseşte aici hiperbola cu bârna şi paiul din ochi.
Problema invocată aici nu se referă la fapte ci la vedere. Bârna sau paiul sunt în ochi. Este
vorba de modul în care poate fi văzut sau înţeles un anumit lucru, o anumită problemă. Încă o dată,
aici nu este vorba de fapte bune sau rele, ci e vorba despre înţelegeri diferite, vederi diferite, pe care
creştinii le pot avea asupra unor aspecte neesenţiale legate de viaţa de credinţă.
Trebuie să observăm că Isus vorbeşte despre doi oameni care, fiecare, are ceva în ochi: unul
un pai, altul o bârnă. Cu alte cuvinte fiecare are un defect de vedere. Nu e unul care să aibă ochiul
clar, care să aibă o înţelegere deplină. În cadrul comunităţii creştine, fiecare membru la ei are în ochi
cel puţin un pai. Nu este nimeni care să poată înţelege bine toate lucrurile.
Isus ne avertizează că vederile noastre pot fi uşor deplasate de la adevăr, poţi avea ceva în
ochi. Totul este să veghezi ca paiul din ochi să nu devină bârnă. E posibil să nu vedeţi bine, nu
pentru că lucrurile nu ar sta bine, ci pentru că aveţi în ochi o bârnă sau un pai. Din acest motiv nu
este bine să ne grăbim să judecăm pe altul.
Isus ne invită să ne uităm la defectele noastre, să le rezolvăm, şi apoi să ne ocupăm de
defectele altora. Dacă vom face altfel, atunci comportamentul nostru este un comportament făţarnic.
Varianta lucană a acestei ziceri este consemnată în Luca 6, 37-45. Aici Luca, spre deosebire
de Matei, mai adaugă pilda: „Le-a spus şi pilda următoare: „Oare poate un orb să călăuzească pe
un alt orb? Nu vor cădea amândoi în groapă?“ (Luca 6:39). Cel care se preocupă de defectele
altora poate deveni orb. El nu va mai fi în stare să vadă propriile defecte.
d. Judecăţile din cadrul comunităţii creştine expun biserica în faţa celor din afara ei – v 6
În v 6 Isus se referă la „câini” şi „porci” cu trimitere la cei din afara comunităţii creştine, cu
referire la păgâni. Aceste referinţe erau specifice iudaismului din vremea lui Isus.
Cum să interpretăm acest pasaj? Pot fi considerate două interpretări:
a) Interpretarea misionaristă
Maier spune că Isus, prin aceste cuvinte, avertizează pe ucenici să nu impună evanghelia
unui om care vrea să rămână departe de Dumnezeu.
MacDonald interpretează în aceiaşi direcţie: „când dăm peste oameni depravaţi, care tratează
adevărurile divine cu un dispreţ total şi răspund la predicarea evangheliei cu dispreţ şi batjocori, noi
nu suntem obligaţi să continuăm să le propovăduim evanghelia.”
Interpretarea misionaristă susţine că cele spuse de Isus se referă la necredincioşi şi la oameni
care aud Evanghelia şi o resping, iar dacă vom continua să le predicăm Evanghelia, aceasta este ca şi
cum ai arunca mărgăritare porcilor. Rodney Frend spunea: „ Isus în alt loc le spune să-şi scuture
praful de pe picioare acolo unde nu vor fi primiţi. Este aceeaşi idee şi aici”.
b) Interpretarea eclesiologică
Dacă cineva va critica pe fratele său nu va face altceva decât să arunce mărgăritare la porci,
adică la păgâni. Conflictele care apar în cadrul comunităţii creştine pot ajunge la urechea celor
necredincioşi, care se vor întoarce împotriva Bisericii şi o vor lovi.
O altă posibilă semnificaţie poate fi legată de faptul că unii membrii ai comunităţii puteau fi
ispitiţi să vorbească despre opiniile lor diferite cu cei din afara bisericii. Aceasta fi fost echivalentă
42
aruncării mărgăritelor în faţa porcilor şi a câinilor. O asemenea acţiune s-ar fi întors împotriva
comunităţii prin aceea că cei din afară urmau să fie batjocoritori la adresa bisericii.
G. Căutaţi şi veţi găsi – Matei 7,7-11
Acest paragraf este reprodus aproape identic în Luca 11, 9-13. Din cele 74 de cuvinte din
textul grecesc al lui Matei, în textul lui Luca se găsesc 56, adică 75%, ad literam.
Luca se deosebeşte de Matei în două puncte:
 Darurile tatălui; Matei – pâine-piatră; peşte-şarpe
Luca: pâine - piatră; peşte-şarpe; ou-scorpie. La Luca avem în plus cererea „ou-scorpie”
 Matei „Tatăl va da lucruri bune celor care i le cer”
Luca „Tatăl va da Duhul Sfânt celor ce i-l cer”
Aici avem o morală de cerşetor. Probabil Isus a reafirmat un proverb folosit de cerşetori.
Cerşetorul se adresa unei persoane în stradă şi i se împlinea cererea. În caz contrar, el fugea după
persoana respectivă şi i se împlinea în sfârşit cererea. Dacă nici aşa nu era ascultat, cerşetorul îl
urmăreşte pe om până la poarta casei şi bate la uşă până i se împlineşte cererea.
Ideea comunicată de Isus se referă la perseverenţa în rugăciune. În loc să ne descurajeze,
refuzul trebuie să ne sporească hotărârea în a persevera, până vom căpăta răspunsul dorit
Legat de contextul dat, putem afirma că acest logion are sensul de a cere de la Dumnezeu
putere pentru a trăi după principiile enunţate în predica de pe munte. Vom observa că nu după prima
rugăciune vom reuşi să rezolvăm problema slăbiciunilor noastre. Nu trebuie să abandonăm lupta.
Fiind perseverent în rugăciune, ucenicul într-o bună zi va descoperii bucuria de a trăi în baza
predicii de pe munte.
O altă perspectivă este aceea de a privi acest logion prin prisma cuvântării referitoare la
judecată. Intenţii ar fi: cereţi lui Dumnezeu ca paiul din ochiul vostru să nu devină bârnă, cereţi lui
Dumnezeu să vă eliberaţi din mreaja miopiei şi a înţelegerilor defectuoase, pentru că de aceasta
depinde pacea voastră.
Fiecare om experimentează teama de a renunţa la opiniile lui în favoarea altor opinii.
Această teamă este justificată. În procesul rugăciunii pentru lumină interioară , discipolul trebuie să
se lepede de sine şi să se încreadă că Tatăl ceresc va da lucruri bune ca răspuns la rugăciunea lui.
Lepădare de sine, a bârnei sau a paiului, va fi răsplătită cum se cuvine de către Dumnezeu.
Ideea principală este: nu poţi fi desăvârşit, dar poţi să te rogi. Lucrul acesta te va aduce pe
drumul cel bun
H. Regula de aur – Matei 7,12
Vers. 12 este numit „regula de aur”. Acela care practică regula de aur, refuză să spună sau să
facă ceva care să-i dăuneze lui sau altora. Ei sunt acei oameni în care se declanşează dragostea lui
Dumnezeu, care îi face să-i ajute pe alţii, chiar pe duşmanii lor.
Regula de aur reprezintă rezumatul cuvintelor lui Isus de până acum. Scopul este eliminarea
faptelor dăunătoare. Este vorba de iubirea aproapelui, inclusiv a duşmanului. Ucenicii lui Isus
trebuie să facă oamenilor tot ceea ce ei aşteaptă să le facă oamenii lor. Întrebarea este: ce aş aştepta
eu în locul celuilalt om pentru mine?
I. Cele două căi – Matei 7,13-14
43
Acest paragraf nu este o afirmaţie dogmatică – aşa trebuie să fie, ci este o afirmaţie
descriptivă – aşa este. Aşa este viaţa. Avem aici o descriere a vieţii cotidiene.
Domnul Isus vorbeşte despre două căi: una uşoară şi largă, şi alta grea şi îngustă. Calea largă
nu are obstacole, este o cale permisivă, populară, şi oamenii merg pe ea după propriile lor dorinţe,
dar ea merge spre iad. Calea îngustă este marcată de limite, ele sunt revelate în Cuvântul lui
Dumnezeu, şi se cere de la noi să rezistăm ispitelor, ea merge spre cer.
De asemenea, există două porţi: una largă iar alta îngustă. Poarta largă este uşor de găsit, se
poate intra pe ea cu bagaje mari, dar cea strâmtă este mai greu de găsit, trebuie căutată, şi nu poţi lua
nimic cu tine dacă vrei să intri pe ea.
Există şi două destinaţii. Acestea sunt distrugerea şi respectiv, viaţa. Atitudinea faţă de
predica de pe munte va vorbi pe care dintre cele două căi te găseşti.
J. Profeţii mincinoşi – Matei 7,15-20
Profeţii mincinoşi, sau eretici nu merg pe calea îngustă. Ei au deviat de la adevăr şi pot
constitui mari pericole, dacă sunt ignoraţi. Îmbrăcaţi în haine de oi, dar în realitate lupi, ei învaţă
doctrine false, dar şi rodul lor este fals şi nu poate dura.
Testul după care îi putem cunoaşte, este roada. Biblia aseamănă deseori pe om cu un pom.
Tradiţia biblică vede pomul nu numai ca şi copac mare, pom poate fi considerat şi un tufiş. Este
posibil ca tufişul să arate la fel, dar definitoriu este fructul.
Ceea ce contează este fructul. Pomul bun face rod bun, iar pomul rău face rod rău. Această
afirmaţie nu trebuie înţeleasă ca şi predestinaţie. Problema trebuie privită altfel. Isus aici face un
apel. Fii pom bun, şi apoi vei aduce rod bun. Proorocii mincinoşi se preamăresc pe ei, nu pe Hristos;
scopul lor nu este acela de a edifica, ci acela de a dărâma.
K. Ipocrizia inconştientă – Matei 7,21-23
Paragraful răspunde la întrebarea: cum poţi şti că un om care vorbeşte frumos despre
Dumnezeu, e evlavios, face miracole extraordinare este trimis de către Dumnezeu sau nu?
Răspunsul lui Isus este: viaţa sa! Modul în care trăieşte predica de pe munte reflectă dacă l-a trimis
Dumnezeu sau nu. Nu aparenţa exterioară, ritualul sau miracolul determină calitatea vieţii noastre
spirituale, ci modul în care ne conducem viaţa după predica de pe munte.
Nu contează religia vorbelor, contează religia faptelor
L. Stâncă sau nisip? – Matei 7,24-27
Paragraful ridică o întrebare: pe ce zidim (vers. 21-29) ?

După ce sunt descrise două căi, doi pomi, Domnul Isus îşi încheie mesajul cu doi
constructori şi două case.
Cele două căi ilustrează începutul vieţii de credinţă; cei doi pomi ilustrează creşterea şi
rezultatele, aici şi acum, ale vieţii de credinţă; iar cele două case ilustrează sfârşitul vieţii de
credinţă, când Dumnezeu îi va chema la judecată; cum ne pregătim pentru judecată ?
Ascultarea de voia lui Dumnezeu este testul adevăratei credinţe în Isus Hristos. Important nu
este ce auzi, ce spui, ci ceea ce faci. Cuvintele nu ţin loc de ascultare, nici faptele religioase. Marile
lucrări ca predicarea, scoaterea de demoni, facerea de minuni, etc., pot avea inspiraţie divină, dar ele
nu garantează mântuirea.
Datoria noastră este aceea de a auzi cuvintele lui Dumnezeu şi de a le împlini. Auzirea
trebuie să aibă ca rezultat acţiunea; aceasta înseamnă a construi casa pe stâncă.
44
Ilustraţia pe care ne-o oferă aici Isus ne prezintă doi oameni care au construit case care
arătau frumos şi păreau rezistente, dar la venirea furtunii, una s-a prăbuşit. Motivul ? Fundaţia ! Cel
a cărui casă nu s-a prăbuşit, a săpat adânc şi a aşezat casa pe o fundaţie solidă. Cel a cărui casă s-a
dărâmat, reprezintă o credinţă falsă. Activităţile religioase, ceremoniile la care participă oamenii nu
pot înlocui ascultarea de cuvintele lui Dumnezeu, de voia Lui.
Warren W. Wiersbe concluzionează: „Cele două căi ne cer să ne examinăm preţul
mărturisirii noastre de credinţă. Cei doi pomi ne îndeamnă la cercetare, dacă viaţa noastră s-a
schimbat, dacă există roade sfinte în noi. Cele două case ne arată că adevărata credinţă în Isus va
rezista la furtunile vieţii şi la judecata finală”.
Ideea paragrafului este că dacă nu îţi fundamentezi credinţa pe Isus şi nu trăieşti în baza
predicii de pe munte, la judecata de apoi nu se va merge pe palavrageli.
II. Predica de pe Podiş - (Luca 6,17- 49)
În cea mai mare parte, predica de pe podiş corespunde predicii de pe munte. Predica de pe
podiş este varianta lucană a predicii de pe munte mateiene.
Varianta lucană este mult mai scurtă decât cea mateiană. Multe din logionurile pe care Matei le
consemnează în predica de pe munte, sunt consemnate de către Luca în alte locuri ale evangheliei
sale, decât în predica de pe podiş. Pasaje comasate de către Matei în predica de pe Munte le avem, în
Luca, în 8,16; 11,1-4, 9-13, 34-36; 12,22-34,57-59; 13,23-27; 14,34-35; 16,13,16-18.
Se ridică întrebarea legată de motivul care l-a determinat pe matei să comaseze toate aceste
logionuri în predica de pe munte, iar pe Luca să le înregistreze separat în cuprinsul evangheliei sale.
Există două explicaţii posibile:
 O explicaţie este că Isus a afirmat de mai multe ori aceste cuvinte. Nimic nu este mai necesar
pentru un învăţător decât această repetare
 Matei a făcut o clasificare sistematică a învăţăturii lui Isus de la începutul lucrării lui, clasificare
care cuprinde toate învăţăturile afirmate de Isus, chiar dacă au fost afirmate în zile diferite.
Maier spune, că apostolii au avut libertate pentru a face aceste clasificări tematice.
A. Asemănări şi deosebiri între predica de pe Munte şi predica de pe Podiş
Aproximativ toată predica din Luca se găseşte şi în Matei 5-7, iar acolo unde conţinutul celor
două predici coincide, există şi o asemănare apropiată în ce priveşte tradiţia terminologiei.
Cu toate acestea, un număr de versete care au conţinut asemănător diferă destul de mult în
terminologie. Explicaţia: este posibil că cei doi evanghelişti au folosit versiuni diferite ale predicii
din Q
Ordinea temelor şi Predica de pe munte şi predica de pe Podiş. În ciuda diferenţei de

mărime dintre cele două predici, ordinea lor este aproximativ identică.
Luca 6 Matei 5-7
Introducere 20a 5:1-2

Fericirile 20b - 23 5:3-12
"Vai"-urile 24-26
Iubirea vrăjmaşilor 27-36 5:38-47
Regula de aur 31 7:12
Nu judeca 37-38 7:1-2
45
Călăuzitorul orb 39
Ucenicul şi învăţătorul 40
Paiul şi bârna 41-42 7:3-5
Pomul şi roadele lui 43-45 7:16-20
Doamne, Doamne 46 7:21
Casa zidită pe stâncă 47-49 7:24-27
Singura diferenţă în aşezare, mai importantă este "regula de aur" care în Matei apare la faza
culminantă a predicii şi nu în tradiţionalul text referitor la "iubirea vrăjmaşului"
Predica din Luca se găseşte în Matei 5-7 aproape în întregime cu câteva excepţii:
o Matei nu include "vai"-urile pentru a contra balansa binecuvântările (fericirile) aşa cum
procedează Luca
o referinţa la călăuzitorul orb apare în predica de pe podiş şi în Matei este menţionată în
15:14;
o afirmaţia despre relaţia ucenic-învăţător apare în predica de pe podiş iar Matei apare în
10:24
B. Aspectul scos în evidenţă de Luca
Luca s-a folosit de materialul Q într-un mod diferit de Matei, subliniind în special două lucruri:
a. În patru locuri Luca adaugă tradiţiei, νυν ("acum"): binecuvântării din 6: 21a şi corespondentului
"vai" în 6:25a (despre cei flămânzi); binecuvântării din 6:21b şi corespondentului "vai" din
6:25b (despre cei ce plâng) aceste schimbări făcute de Luca demonstrează interesul acestuia faţă
de viaţa creştinului în anumite situaţii. Acest aspect este accentuat de Luca în multe alte texte
(cf. Luca 9:23 - crucea dusă în fiecare zi // Matei 8:34)
b. De patru ori este menţionat termenul ουαι ("vai") formând patru"avertizări"sau"compătimiri"

care au fiecare un corespondent precis în cele patru binecuvântări (Luca 6:20-21 şi 24-
26)majoritatea comentatorilor consideră adăugarea lui ουαι iniţiativa autorului sau inspiraţia
acestuia din alte tradiţii. Prin folosirea acestui termen, Luca subliniază diferenţa dintre oamenii
în situaţii disperate (cei înfometaţi, săraci, cei ce plâng şi sunt persecutaţi) şi cei mulţumiţi de ei
înşişi şi satisfăcuţi (în general Luca se împotriveşte celor mulţumiţi de ei înşişi şi accentuează
interesul special al lui Isus faţă de cei săraci sau marginalizaţi).
Partea a IV-a Împărăţia lui Dumnezeu în propovăduirea lui Isus

Schiţa
I. Conceptul Iudaic cu privire la Împărăţia lui Dumnezeu
A. „Împărăţia lui Dumnezeu” în Vechiului Testament
B. „Împărăţia lui Dumnezeu” în iudaismul inter-testamentar
II. Împărăţia Cerurilor în Evanghelia după Matei
A. Folosirea expresiei „h` basilei,a tw/n ouvranw/n” şi „h` basilei,a tou/ qeou/” în Matei
B. Proclamarea iminenţei Împărăţiei lui Dumnezeu
46
C. Condiţiile intrării in Împărăţia Cerurilor

D. Prezenţa dinamică a Împărăţiei lui Dumnezeu
E. Misterul Împărăţiei - Împărăţia Cerurilor în pildele din Matei 13
F. Împărăţia şi Biserica – Matei 16:13-20
G. Aspectul escatologic al Împărăţiei lui Dumnezeu
III. Împărăţia lui Dumnezeu în Evanghelia după Luca
A. Speranţa iudaică în venirea Împărăţiei lui Dumnezeu în vremea lui Isus
B. Caracterul ascuns al Împărăţiei lui Dumnezeu
C. h` basilei,a tou/ qeou/ se apropie de oameni în mod direct
D. Aspectul escatologic al Împărăţiei lui Dumnezeu
E. Raportul dintre patimile şi învierea lui Isus şi „basilei,a tou/ qeou/" în Evanghelia lui Luca
IV. Împărăţia lui Dumnezeu în Matei şi Luca: asemănări şi diferenţe
A. Împărăţia lui Dumnezeu în Matei şi Luca: asemănări
B. Împărăţia lui Dumnezeu în Matei şi Luca: accente diferite
Concluzie
La un studiu atent al Evangheliilor Sinoptice se poate observa cu uşurinţă că h` basilei,a tou/

qeou/ este elementul central al propovăduirii lui Isus. Cercetătorii Scripturilor acceptă în unanimitate
faptul că esenţa mesajului lui Isus este h` basilei,a tw/n ouvranw/n sau h` basilei,a tou/ qeou/.
Autorii Evangheliilor Sinoptice introduc subiectul Împărăţiei lui Dumnezeu prin predicarea lui Ioan
Botezătorul. Ioan proclamă iminenţa Împărăţiei şi, în aşteptarea ei, cere pocăinţa de păcate.
Misiunea lui Isus este introdusă tot sub acest aspect al urgenţei şi al iminenţei Împărăţiei lui
Dumnezeu.
Marcu subliniază esenţa primei predici a lui Isus: „Peplh,rwtai o` kairo.j kai. h;ggiken h`
basilei,a tou/ qeou/\ metanoei/te kai. pisteu,ete evn tw/| euvaggeli,w|” (Mc. 1:15), Matei sumarizează
misiunea lui Isus cu cuvintele: „VApo. to,te h;rxato o` VIhsou/j khru,ssein kai. le,gein( Metanoei/te\
h;ggiken ga.r h` basilei,a tw/n ouvranw/n .... Kai. perih/gen evn o[lh| th/| Galilai,a| dida,skwn evn
tai/j sunagwgai/j auvtw/n kai. khru,sswn to. euvagge,lion th/j basilei,aj kai. qerapeu,wn pa/san
no,son kai. pa/san malaki,an evn tw/| law/|” (Matei 4:17, 23), iar Luca, fără să menţioneze expresia
„Împărăţia lui Dumnezeu”, introduce subiectul Împărăţiei citând o profeţie din Isaia despre venirea
Împărăţiei lui Dumnezeu şi apoi consemnează declaraţia lui Isus:„Sh,meron peplh,rwtai h` grafh.
au[th evn toi/j wvsi.n u`mw/n” (Lc.4:21).
Expresia „h` basilei,a tw/n ouvranw/n” îşi are originea în gândirea ebraică târzie. În
conformitate cu speranţa iudaică, se aştepta ca în viitor Împărăţia lui Dumnezeu să intervină în mod
decisiv în istoria oamenilor. Această intervenţie va însemna restaurarea bunăstării poporului Israel şi
eliberarea de dominaţia străină, precum şi supremaţia politică a Israelului. În vremea Domnului Isus
aşteptarea Împărăţiei luase o diversitate de forme în care predomina elementul naţionalist şi
apocaliptic.
Scopul nostru este să observăm modul în care autorii Evangheliilor Sinoptice reflectă în
evangheliile lor conceptul de Împărăţie a lui Dumnezeu. Misiunea şi predicarea lui Isus a avut un
caracter unitar, el a vorbit şi a acţionat în faţa oamenilor într-un mod consecvent. Predicarea şi
faptele lui au avut un caracter istoric bine determinat şi localizat într-un mod clar în spaţiu şi timp.
Isus a fost un singur personaj istoric şi mesajul lui a fost unul singur. Mesajul său însă a fost auzit de
mai mulţi, şi în inimile ascultătorilor a căpătat un ecou diferit.
Unii au reţinut anumite aspecte şi alţii altele. Ascultătorii predicii lui Isus au fost
impresionaţi în mod diferit în funcţie de problemele şi preocupările lor, dar şi în funcţie de
disponibilitatea de a crede şi de a accepta mesajul. Ecoul mesajului lui Isus a căpătat accente diferite
47
chiar şi în rândul ucenicilor săi. Scopul lor este acela de a consemna vorbele şi faptele lui Isus. Cu
toate că mesajul lui Isus a fost unul singur, totuşi, în evanghelii, Isus este descris din unghiuri
diferite. Chiar dacă sunt perspective diferite, totuşi înţelegerea mesajului lui Isus de către ucenicii lui
a fost unitară. Faptul că Isus a fost înţeles în mod unitar de către discipolii săi este dovedit de
caracterul unitar al evangheliilor.
Obiectivul nostru este să surprindem modul în care se reflectă conceptul de Împărăţie a lui
Dumnezeu în gândirea sinopticilor. Ca şi metodologie, vom aborda fiecare evanghelie în mod
separat. În concluzie vom avea un capitol în care vom prezenta, în oglindă, asemănările şi
diferenţele constatate cu privire la imaginea Împărăţiei lui Dumnezeu.
Având în vedere spaţiul limitat acordat acestui studiu, precum şi asemănarea izbitoare a
conceptului de Împărăţie a lui Dumnezeu din Matei şi Marcu, în abordarea prezentă vom studia
conceptul Împărăţie a lui Dumnezeu în Matei şi Luca, urmând ca apoi să analizăm comparativ cele
două concepte. Pentru că activitatea lui Isus a avut loc în context palestinian, este necesar să trecem
în revistă şi conceptul Iudaic cu privire la Împărăţia lui Dumnezeu.
I. Conceptul Iudaic cu privire la Împărăţia lui Dumnezeu
Cu toate că punctul central al propovăduirii lui Isus a fost Împărăţia lui Dumnezeu, El nu a
definit niciodată conceptul de Împărăţie a lui Dumnezeu. Predicând într-un context iudaic, Isus a
ştiut că acest concept este atât de familiar încât nu necesită definire. Pentru a descoperi ce a
însemnat „Împărăţia lui Dumnezeu” pentru ascultătorii lui Isus este necesar să studiem textele
Vechiului Testament referitoare la acest concept, pe de o parte, şi pe de altă parte, interpretările
iudaice rabinice consemnate în literatura apocrifă. Studiind conceptul iudaic cu privire a „Împărăţia
lui Dumnezeu”, scopul nostru este să stabilim contextul ideologic, speranţa profetică a iudaismului
secolului I, dar şi să evidenţiem elementul înnoitor adus de Isus cu privire la aşteptarea „Împărăţiei
lui Dumnezeu”.
A. „Împărăţia lui Dumnezeu” în Vechiului Testament
Deşi expresia „Împărăţia lui Dumnezeu” nu apare niciodată în Vechiul Testament, ideea este
prezentă pretutindeni în profeţi1. Ideea de „Împărăţie a lui Dumnezeu apare cel puţin sub patru
forme:
1. Yahveh este Împărat

Ideea regalităţii lui Dumnezeu apare pretutindeni în Vechiul Testament. În nenumărate texte
Dumnezeu este numit Împărat. El este Împărat în ceruri, acolo şi-a aşezat scaunul de domnie. Ps
11:4 „Domnul este în Templul Lui cel sfânt, Domnul îşi are scaunul de domnie în ceruri”, Ps 93 :1,
103 :19 „ Scaunul Tău de domnie este aşezat din vremuri străvechi; Tu eşti din veşnicie!” Isaia 66:1
,,Aşa vorbeşte Domnul: ,Cerul este scaunul Meu de domnie, şi pământul este aşternutul picioarelor
Mele!”, Pl. Ieremia „Dar Tu, Doamne, împărăţeşti pe vecie; scaunul Tău de domnie dăinuieşte din
neam în neam!”
Dumnezeu este Împărat nu numai în cer, ci şi pe pământ. Pământul este aşternutul
picioarelor lui Dumnezeu - Is 66 :1. Domnul guvernează peste fenomenele naturale ; el dă ploaie,
soare, vânt, grindină, zăpadă. Fulgerele sunt la dispoziţia sa. Isaia 40, Iov 40-41. Domnul stăpâneşte
peste cataclisme - Ps 29 :10 „Domnul stătea pe scaunul Lui de domnie când cu potopul”.
Domnul este Împărat peste poporul Israel şi peste toate popoarele pământului. Num 23 :21
„El nu vede nici o fărădelege în Iacov, Nu vede nici o răutate în Israel. Domnul, Dumnezeul lui, este
1
G. E. Ladd, Prezenţa viitorului, Cartea Creştină, Oradea, 1997, pag. 48
48
cu el, El este împăratul lui, veselia lui.” Ps 96 :10 „Spuneţi printre neamuri: ,,Domnul împărăţeşte!
De aceea lumea este tare, şi nu se clatină.” Ps 47 :8 Dumnezeu împărăţeşte peste neamuri,
Dumnezeu stă pe scaunul Lui de domnie cel sfânt”. Împărăţia lui Dumnezeu este veşnică.
Stăpânirea sa nu este legată de timp, El împărăţeşte pentru eternitate. Exod 15 :18 „Domnul va
împărăţi în veac şi în veci de veci”, Ps 10 :16 „Domnul este împărat în veci de veci”. Ps 145 :11-13
“Vor spune slava împărăţiei Tale, şi vor vesti puterea Ta, ca să facă cunoscut fiilor oamenilor
puterea Ta, şi strălucirea plină de slavă a împărăţiei Tale. Împărăţia Ta este o împărăţie veşnică, şi
stăpânirea Ta rămâne în picioare în toate veacurile”.
Prin aceste texte este evidenţiată suveranitatea lui Dumnezeu asupra creaţiei precum şi
transcendenţa Sa. Subliniind conceptul regalităţii lui Dumnezeu în Vechiul Testament, G.L. Ladd 2
vorbeşte despre caracterul dinamic al domniei lui Dumnezeu. Cuvântul ebraic tkul.m; are o
conotaţie dinamică şi se referă în primul rând la domnie, stăpânire sau conducere şi numai în al
doilea rând la domeniul peste care este exercitată conducerea. Aşadar conceptul de Yahveh ca
Împărat se referă aproape întotdeauna la autoritatea sau la domnia lui ca Împărat ceresc3.
2. Yahveh - Împăratul vine pe pământ, angajându-se în istorie

Ca Împărat peste cer şi peste pământ, Dumnezeu vine la poporul său. El nu rămâne izolat în
cer, ci el se coboară pe pământ, Domnul îşi vizitează poporul ca să-şi împlinească scopurile sale
împărăteşti printre oameni. Dumnezeu se angajază activ în istorie. Această implicare activă a lui
Dumnezeu în istoria umană este foarte viu ilustrată în aşa numiţii „psalmii de întronare”. Avem aici
Psalmii 47, 93, 96, 97, 98 şi 99, care conţin în mod constant referinţa că “Domnul vine” ca să
împărăţească.
Ps 47 :2 „Căci Domnul, Cel Prea Înalt, este înfricoşat: El este Împărat mare peste tot
pământul. Dumnezeu Se suie în mijlocul strigătelor de biruinţă, Domnul înaintează în sunetul
trâmbiţei”. Ps 93 :1 „Domnul împărăţeşte, îmbrăcat cu măreţie; Domnul este îmbrăcat şi încins cu
putere: de aceea lumea este tare şi nu se clatină. Scaunul Tău de domnie este aşezat din vremuri
străvechi; Tu eşti din veşnicie!” Ps 96 10-13 „Spuneţi printre neamuri: ,,Domnul împărăţeşte! De
aceea lumea este tare, şi nu se clatină.” Domnul judecă popoarele cu dreptate. Căci El vine, vine să
judece pământul. El va judeca lumea cu dreptate, şi popoarele după credincioşia Lui”. Ps 98: 8-9 „Să
bată din palme râurile, să strige de bucurie toţi munţii înaintea Domnului! Căci El vine să judece
pământul! El va judeca lumea cu dreptate, şi popoarele cu nepărtinire”.
Ideea de „Dumnezeu care vine” este una din învăţăturile principale ale Vechiului Testament
despre Dumnezeu şi ea leagă împreună istoria şi escatologia 4. Alte texte care vorbesc despre
Împăratul care vine întâlnim în Deut 33 :2, Jud 5 :4-5, Habacuc 3 :3, 10, 12-13, Zah 14 :3, 2 :10-11,
Isaia 29 :6, 35 :4, 59 :20, 63 :1-6, 64 :1, Ţef 3 :8. Trebuie să notăm faptul că scopul vizitei lui
Dumnezeu este dublu. Mai întâi El vine ca să facă dreptate, să judece pe cei răi, pedepsind păcatele,
şi apoi vine ca să aducă mântuire poporului său. Aceste intervenţii ale lui Dumnezeu în cadrul
istoriei sunt multiple, dar la sfârşitul zilelor va avea loc o intervenţie decisivă a lui Dumnezeu. Ziua
aceea finală este cunoscută sub numele de „Ziua Domnului”, şi într-un anume fel ea se va suprapune
cu sfârşitul lumii.
3. Ziua Domnului – aşteptarea escatologică

Deşi Yahveh este în prezent Împărat cu depline prerogative regale depline, totuşi avem mai
multe texte ( Isaia 33 :22, 52 :7, Obadia 21) care vorbesc despre o zi în care Domnul va deveni rege
peste poporul lui. Profetul Isaia în 24 :23 consemnează : „Domnul oştirilor va împărăţi pe muntele
2
Ibidem, pag. 48-49
3
ibidem
4
Ibidem, pag. 50
49
Sionului şi la Ierusalim, strălucind de slavă în faţa bătrânilor Lui.” În Zaharia 14 :9 avem : „Domnul
va fi împărat peste tot pământul. În ziua aceea, Domnul va fi singurul Domn, şi Numele Lui va fi
singurul Nume.” Tensiunea dintre textele care îl proclamă pe Yahveh ca împărat în prezent, şi cele
care îl înfăţişază ca Împărat pentru viitor, capătă rezolvare prin introducerea conceptului de „Ziua
Domnului”.
Deşi Yahveh este împărat, el trebuie să devină împărat, adică el trebuie să-şi manifeste
împărăţia în lume, între oameni şi naţiunii. Manifestarea plenară a domniei lui Dumnezeu în lume va
avea loc în Ziua Domnului. În opinia lui H.H. Rowley, Ziua Domnului este concepută ca „timpul
intrării divine în istorie intr-un mod spectaculos. În timp ce s-a considerat întotdeauna că Dumnezeu
este activ în planul istoriei, folosind natura şi oamenii pentru a-şi împlinii planurile, Ziua Domnului
este văzută ca o zi de acţiune mai directă şi manifestată mai clar5”.
Ziua Domnului va aduce o întrerupere a ordinii fireşti a istoriei, a ordinii fizice şi drept
urmare va avea loc o catastrofă cosmică determinată de însuşi Dumnezeu (Amos 5 :18-20, Tefania
1 :7,11, Isaia 51 :6,13 :13, 34 :4, Hagai 2 :7, Ioel 1 :4-12, 2 :10-11). Nu numai societatea umană va
fi zguduită, ci şi structurile lumii. „Cerurile vor pieri ca un fum, pământul se va preface în zdrenţe ca
o haină” (Is 51,6), „toată oştirea cerurilor piere, cerurile sunt făcute sul ca o carte” (Is. 34,4),
„soarele se va întuneca la amiază” (Amos 8,9).
Această catastrofă cosmică se suprapune cu sfârşitul lumii. Cauza sfârşitului lumii, după cum
bine surprinde Hans Klein6, este nelegiuirea făcută, atât de poporul lui Dumnezeu apostat (Isaia 5,1-
7, Ţef. 1,7), cât şi de către celelalte naţiunii (Ezechiel 28,1-26 ;29,7-11 ; Amos 1,1-15).
4. Transformarea etică – Ceruri noi şi un pământ nou

Catastrofa cosmică din ziua Domnului nu are ca scop distrugerea creaţiei prin totala ei
destabilizare, ci scopul este acela de a face loc unei ordini noi, perfecte, care se naşte din cea veche,
imperfectă. Dumnezeu va face un cer nou şi un pământ nou (Is. 65,17 ; Is 66,2) în care va predomina
pacea şi bucuria, pe vecie. Deşertul va deveni fertil (Is 32,15), durerea şi suspinele vor dispare, vor
fi izvoare de apă în locurile uscate, pacea va reveni în lumea animală (Is 65,25).
Un element foarte important este adus acum în atenţie: în această ordine nouă, care poate fi
considerată Împărăţia lui Dumnezeu, vor intra doar cei care vor fi găsiţi credincioşi lui Dumnezeu.
Viitorul înseamnă speranţă numai pentru cei care se întorc de la păcatele lor. Isaia, Mica, Amos,
Ezechiel, Ieremia, Zaharia vorbesc despre o rămăşiţă credincioasă. Nu Israelul naţional se va bucura
de ordinea nouă, ci doar restul credincios, Israelul spiritual. Avându-se în vedere acest adevăr,
poporul este chemat la o transformare etică. Israelul este avertizat cu privire la starea lui de păcat şi
este chemat la pocăinţă. Apartenenţa la Israelul naţional nu va ajuta la nimic. Fiecare va trăi sau va
muri în funcţie de păcatul sau dreptatea sa. Cei răscumpăraţi vor experimenta mântuirea
escatologică nu pentru că sunt israeliţi ci pentru că sunt credincioşi, sfinţi şi drepţi7.
Angajarea lui Dumnezeu în istorie, pe de o parte, şi conceptul de Ziua Domnului, pe de altă
parte a dus la conturarea a două speranţe diferite cu privire la Împărăţia lui Dumnezeu. Prima
speranţă privea ridicarea Împărăţiei din istorie, într-un spaţiu geografic pământesc, printr-un
descendent al lui David (Isaia 9, 11). A doua speranţă a apărut, într-un mod mai evident, după
întoarcerea din exil, după ce evreii au pierdut speranţa realizării împărăţiei în istorie. Se aştepta o
împărăţie a lui Dumnezeu escatologică, transcendentă, realizată prin implicarea directă a lui
Dumnezeu în persoana cerească a Fiului Omului (Daniel 9).
Profeţii nu au fost preocupaţi în primul rând de timpul răscumpărării escatologice, ci de
starea spirituală şi morală a poporului din zilele lor, şi de voia lui Dumnezeu pentru poporul său.
5
H.H.Rowley, The Growth of the Old Testament, 1950, p179
6
Hans Klein, Viaţă binecuvântată, Bucureşti, 2004, pag.116-122
7
G. E. Ladd, Prezenţa viitorului, Cartea Creştină, Oradea, 1997, pag. 70-74
50
Aşadar preocuparea centrală este una etică. Datorită acestei perspective etice profeţii vorbesc despre
iminenţa zilei escatologice ca şi cum sfârşitul ar avea loc într-un viitor imediat. Pentru profeţi, Ziua
Domnului a fost atât actul imediat al lui Dumnezeu în istorie, cât şi vizita escatologică ultimă. 8
Profeţii nu au făcut o deosebire clară, ca timp al împlinirii, între aceste două aspecte deoarece pentru
ei era vorba de acelaşi Dumnezeu care va acţiona. Cele două evenimente sunt privite ca fiind părţi
ale unei acţiuni unice.
B. „Împărăţia lui Dumnezeu” în iudaismul inter-testamentar
După întoarcerea din Babilon, Israelul s-a confruntat cu o problemă foarte serioasă în
înţelegerea Împărăţiei lui Dumnezeu. Deşi poporul a renunţat la idolatrie şi era supus Legii,
Împărăţia lui Dumnezeu întârzia să se arate. Mai mult, în locul Împărăţiei, peste poporul evreu au
venit regimuri politice şi dominaţii păgâne (seleucizii, romanii). In ciuda credincioşiei lui Israel,
Împărăţia lui Dumnezeu nu a venit. Dificultatea aceasta a necesitat o nouă interpretare a Împărăţiei.
Înţelegerea care a câştigat tot mai mult teren a fost interpretarea escatologică a Împărăţiei lui
Dumnezeu, interpretare regăsită în iudaismul apocaliptic.
Iudaismul apocaliptic a pierdut în mare parte aspectul istoric al Împărăţiei lui Dumnezeu
(Enoh 1-36 şi Psalmii lui Solomon 17-18), subliniind tot mai mult aspectul transcedental (Enoh 37-
71, II Baruh, IV Ezra, Înălţarea lui Moise, Testamentele celor 12 patriarhi). In iudaismul apocaliptic
predomină pesimismul cu privire la acest veac al istoriei. Binecuvântările Împărăţiei nu vor fi
experimentate în prezent deoarece acest veac este lăsat sub dominaţia răului şi a suferinţei 9. Poporul
lui Dumnezeu trebuie să aştepte suferind intervenţia lui Dumnezeu în mijlocul acestui veac, până ce
El va stabilii Împărăţia în veacul care va veni. Escatologia apocaliptică iudaică a dezvoltat conceptul
de „veacul acesta” şi „veacul care va să vină”. Împărăţia lui Dumnezeu urmează să fie arătată în
„veacul viitor”, atunci va fi stârpit răul şi cei răi vor fi pedepsiţi, iar cei drepţi vor fi răsplătiţi şi li se
va face dreptate.
Comunitatea de la Qumran a avut o viziune asemănătoare cu privire la Împărăţia lui
Dumnezeu. Ei aşteptau ca la sfârşitul veacului, în consumarea escatologică, îngeri lui Dumnezeu să
se coboare din cer şi să lupte alături de „fii luminii” împotriva „fiilor întunericului” şi va fi câştigată
biruinţa Qumraniţilor asupra tuturor popoarelor. Comunitatea de la Qumran era convinsă că trăieşte
vremurile de pe urmă şi că Împărăţia lui Dumnezeu va fi arătată în scurt timp.10
Literatura rabinică, continuând în linia escatologiei transcedentale, foloseşte tot mai mult
termenul de „Împărăţia Cerurilor”. In concepţia rabinică Împărăţia lui Dumnezeu este în veacul
prezent, exercitarea domniei lui Dumnezeu prin Lege. Deşi veacul prezent este sub blestem datorită
răului, totuşi Dumnezeu îşi exercită suveranitatea prin Legea Sa, şi toţi aceia care se supun jugului
Legii mozaice se supun de fapt jugului Împărăţiei lui Dumnezeu 11. Împărăţia lui Dumnezeu este
prezentă în lume prin Tora. Ascultarea de Lege este echivalentă cu a experimenta Împărăţia lui
Dumnezeu. De aici rezultă că Împărăţia lui Dumnezeu este implicată în Lege, ea nu mai trebuie să
vină, ea este acum la dispoziţia tuturor celor care vor să se supună Legii. Acesta este primul aspect
al Împărăţiei si anume cel prezent. La sfârşitul acestui veac, Dumnezeu îşi va manifesta deplin
suveranitatea şi Împărăţia Cerurilor va veni în toată lumea. Atunci Dumnezeu va zdrobi pe cei care
se vor opune voii Sale. In veacul prezent, supunerea sub jugul Împărăţiei este voluntară, dar în
veacul viitor Dumnezeu va impune acest jug tuturor naţiunilor. Dumnezeu va pedepsi pe cei răi, iar
cei neprihăniţi din Israel vor fi binecuvântaţi. Venirea Împărăţiei era considerată iminentă. O foarte
veche rugăciune iudaică consemnată în Înălţarea lui Moise (10,1) subliniază în mod evident această
8
Ibidem
9
G. E. Ladd, A Theology of the New Testament, Michigan, 2000, pag. 59
10
11
G. Dalman, The Words of Jesus, 1909, p 91-101
51
aşteptare : „Fie ca El să îşi arate domnia în timpul vieţii tale, în zilele tale şi în timpul vieţii întregii
case a lui Israel, cu grabă şi în cât mai scurt timp”.12
La începutul sec. I aşteptarea Împărăţiei Cerurilor era o caracteristică a vieţii religioase
iudaice. Conform Luca 2,25 ;38 pe lângă templul din Ierusalim era o grupare de iudei care aşteptau
cu îmfrigurare arătarea Împărăţiei lui Dumnezeu. Iosif din Arimateea, un lider religios proeminent,
aştepta şi el Împărăţia lui Dumnezeu (Luca 23,51). Această aşteptare încordată a fost şi mai mult
amplificată de către activitatea lui Ioan Botezătorul, care în mesajul său proclama iminenţa
Împărăţiei lui Dumnezeu şi necesitatea pocăinţei.
În primele decade ale sec I gruparea zeloţilor considera că venirea Împărăţiei trebuie grăbită
cu ajutorul săbiei. Ei promovau rebeliuni şi răscoale împotriva Romei, pe care o considera cel mai
mare duşman al Împărăţiei lui Dumnezeu. Convingerea lor era că venirea Împărăţiei va reprezenta
eliberarea politică a Israelului de sub jugul roman şi supremaţia Israelului peste toate naţiunile.
Răscoalele zeloţilor nu au fost motivate în primul rând de considerente naţionaliste sau politice, ci
ele să fi fost motivate mesianico-religios, la gândul că aceste revolte ale armelor vor grăbi arătarea
Împărăţiei lui Dumnezeu.
Concluzionând această scurtă trecere în revistă a conceptului Iudaic cu privire la împărăţia

lui Dumnezeu, putem spune că s-a oscilat, pe de o parte, între aşteptarea unei Împărăţii care se va
ridica prin forţele istoriei, condusă de un urmaş al lui David, aşezată într-un spaţiu geografic
terestru, şi pe de altă parte, între aşteptarea escatologică a unei intervenţii decisive şi radicale a lui
Dumnezeu, printr-un eveniment cosmic (Ziua Domnului), care va pune capăt acestui veac şi va
inaugura veacul viitor. In vremea Domnului Isus, Împărăţia lui Dumnezeu, în mod predominant,
însemna aşteptarea intervenţiei decisive a lui Dumnezeu în cadrul istoriei, intervenţie care va aduce
bunăstare şi pace Israelului şi eliberarea de vrăşmaşii săi.
In contextul aceste aşteptări încordate a avut loc activitatea lui Isus. Predicarea sa, combinată
cu miracolele care îl însoţeau a înteţit şi mai mult speranţa în arătarea Împărăţiei. Trebuie notat aici
entuziasmul iudeilor din Ierusalim şi împrejurimi la intrarea triumfală a lui Isus în Ierusalim. Ei l-au
proclamat ca fiind Împăratul cel aşteptat, care a venit acum să aşeze Împărăţia lui Dumnezeu (Luca
19,38 ; 24,21). Studiind conceptul de Împărăţie a lui Dumnezeu în Matei şi Marcu vom vedea modul
în care perspectiva Domnului Isus este diferită de perspectiva iudaică, precum şi diferenţele de
percepţie ale celor doi evanghelişti cu privire la învăţătura lui Isus despre Împărăţia lui Dumnezeu.
II. Împărăţia Cerurilor în Evanghelia după Matei
Împărăţia lui Dumnezeu este unul din subiectele centrale ale mesajului lui Isus. În continuare
vom analiza modul în care conceptul de Împărăţie a lui Dumnezeu se reflectă în Matei.
A. Folosirea expresiei „h` basilei,a tw/n ouvranw/n” şi „h` basilei,a tou/ qeou/” în Matei
Unul din aspectele caracteristice ale Evangheliei după Matei este folosirea prin excelenţă şi
pe scară largă a expresiei h` basilei,a tw/n ouvranw/n. Expresia apare de peste treizeci de ori în
Evanghelie, spre deosebire de expresia h` basilei,a tou/ qeou/ care apare numai de cinci ori.
Folosirea de către Matei a celor două expresii a căpătat în cadrul cercetării teologice două mari
explicaţii:
1. h` basilei,a tw/n ouvranw/n” şi „h` basilei,a tou/ qeou/” au două sensuri diferite.
12
G. E. Ladd, A Theology of the New Testament, Michigan, 2000, pag. 59
52
J. C. Thomas trece în revistă pe cei mai cunoscuţi susţinători ai acestei poziţii – W.Allen, M.
Pamment, W. Albright, C.Mann şi D.Patte 13. Aceşti cercetători susţin că cele două expresii nu sunt
sinonime, ci desemnează două aspecte diferite ale Împărăţiei. Idiomul h` basilei,a tou/ qeou/ pe de o
parte, este folosit pentru a sublinia aspectul prezent al Împărăţiei lui Dumnezeu – desemnând
domnia dinamică a lui Dumnezeu în veacul acesta, iar pe de altă parte, idiomul h` basilei,a tw/n
ouvranw/n se referă la aspectul viitor-escatologic al Împărăţiei, aspect care va fi revelat în ziua în
care Fiul Omului va veni pe norii cerului.
2. h` basilei,a tw/n ouvranw/n” şi „h` basilei,a tou/ qeou/” sunt expresii sinonime
În conformitate cu această interpretare, cele două expresii sunt folosite interschimbabil.
Matei preferă expresia h` basilei,a tw/n ouvranw/n datorită faptului că se adresează unui auditor
iudaic. După cum am văzut anterior, în mediile iudaice rabinice, expresia h` basilei,a tw/n
ouvranw/n era des folosită, şi era preferată expresiei „h` basilei,a tou/ qeou/” datorită tendinţei de a
evita rostirea numelui lui Dumnezeu. Din cele mai vechi timpuri, susţine Martin Dibelius, 14 evreii au
evitat să pronunţe numele divin. Comunităţile creştine iudaice au păstrat acest mod de exprimare,
ceea ce explică folosirea interschimbabilă a expresiilor h` basilei,a tw/n ouvranw/n” şi „h` basilei,a
tou/ qeou/”15.
Analizând cele două interpretări, considerăm că expresia h` basilei,a tw/n ouvranw/n” şi „h`
basilei,a tou/ qeou/” nu reprezintă aspecte diferite ale Împărăţiei lui Dumnezeu ci sunt termeni
interschimbabili, folosiţi de către Matei cu grad de sinonimie. Această concluzie o fundamentăm pe
următoarele argumente:
a. Matei foloseşte expresia h` basilei,a tw/n ouvranw/n pentru a cruţa sensibilităţile iudaice
în ce priveşte rostirea numelui lui Dumnezeu, pe de o parte, şi pe de altă parte, uzând de această
expresie, Matei valorifică în folosul comunităţii creştine timpurii, uzanţa tot mai largă, în cercurile
rabinice, a expresiei h` basilei,a tw/n ouvranw/n. Adoptând această terminologie Matei sugerează ca
speranţa rabinică în venirea Împărăţiei a început să se împlinească prin misiunea lui Isus.
b. Dacă expresia h` basilei,a tw/n ouvranw/n reprezintă aspectul viitor-escatologic al

împărăţiei şi expresia h` basilei,a tou/ qeou se referă la stadiul prezent, atunci ar trebui ca în toate
cazurile în care sunt folosite aceste expresii să avem consecvenţă. Studiind textele, se poate observa
că nu întotdeauna h` basilei,a tou/ qeou are în vedere aspectul prezent al Împărăţiei – 19, 24 16 şi nici
h` basilei,a tw/n ouvranw/n nu se referă întotdeauna la timpul escatologic - 11,1217
c. În conformitate cu J. Dunn18 şi alţi cercetători, apariţiile expresiei h` basilei,a tou/ qeou la

Matei se explică în două feluri. Mai întâi autorul citează în mod fidel sursele sale (Q, M şi Marcu)
datorită, fie a unei erori editoriale, fie a neatenţiei. În mod normal Matei ar fi trebuit să modifice
13
J. C. Thomas, The Kingdom of God in the Gospel according to Matthew, New Test. Stud. Vol 39, 1993, pag 136.
14
Martin Dibelius, Jesus,http://www.religion-online.org.
15
Sinonimia dintre ele două expresii este susţinută de către W.Davies, D. Allison, J Dunn, M. Goulder, J Scott, conform
J. C. Thomas, The Kingdom of God in the Gospel according to Matthew, New Test. Stud. Vol 39, 1993, pag 136
16
În 19,24 avem pericopa despre tânărul bogat. Referindu-se la răspunsul dat de el, Isus conclude spunând:
euvkopw,tero,n evstin ka,mhlon dia. truph,matoj ràfi,doj dielqei/n h' plou,sion eivselqei/n eivj th.n basilei,an tou/
qeou/Å h` basilei,a tou/ qeou din acest pasaj nu are în vedere aspectul prezent al Împărăţiei ci pe cel escatologic, aspect
ce va fi consumat la „înoirea tuturor lucrurilor”-19,28
17
h` basilei,a tw/n ouvranw/n bia,zetai kai. biastai. a`rpa,zousin auvth,n – în acest pasaj este evident caracterul prezent
al împărăţiei. În context Isus vorbea despre reacţia prezentă a oamenilor la auzirea mesajului Împărăţiei.
18
J. C. Thomas, op cit
53
expresia h` basilei,a tou/ qeou în modul său caracteristic, dar nu a făcut-o, în baza explicaţiei de mai
sus. Apoi, alte apariţii ale h` basilei,a tou/ qeou sunt motivate de raţiunii teologice. În pilda vierilor
din 21,43, Matei foloseşte h` basilei,a tou/ qeou pentru a sublinia diferenţa dintre Împărăţia
escatologică şi relaţia de legământ a Israelului cu Dumnezeu. h` basilei,a tou/ qeou desemnează aici
statutul privilegiat, de aleşi ai lui Dumnezeu, a evreilor, de popor al legământului, statut care va fi
pierdut datorită lipsei de „roade cuvenite”.
B. Proclamarea iminenţei Împărăţiei lui Dumnezeu
După relatarea evenimentelor legate de naşterea lui Isus, Matei trece direct la anunţarea
iminenţei Împărăţiei lui Dumnezeu. Iminenţa Împărăţiei este unul din elementele specifice ale
Evangheliei după Matei. Matei acordă acestui element un spaţiu consistent, în timp ce Luca efectiv
trece peste acest aspect. Matei anunţă iminenţa Împărăţiei aducând în atenţie trei evenimente
diferite.
1. Propovăduirea lui Ioan Botezătorul – 3,2

În mesajul său, Ioan a proclamat că Împărăţia Cerurilor este aproape (h;ggiken ga.r h`
basilei,a tw/n ouvranw/n). Venire Împărăţiei este iminentă, împărăţia va aduce cu ea două
evenimente escatologice: răsplătire pentru credincioşi şi pedeapsă pentru necredincioşi - „va strânge
grâul în grânar; dar pleava o va arde într-un foc care nu se stinge.” Momentul acesta este foarte
aproape - „securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor”. Cel mai bun lucru care poate fi făcut acum
este pocăinţa de păcate şi botezul în apă în vederea întâmpinării Împărăţiei. Ioan nu a predicat
pocăinţa în termenii iudaici ai acceptării jugului Legii, ci el a adus în atenţie un mesaj nou, profund
etic, mesaj care cerea o schimbare radicală a caracterului. Fără această schimbare, apartenenţa
genealogică la Avraam nu ajută la nimic. Iudeul trebuie să experimenteze pocăinţa radicală ca şi
cum nu ar fi fiul lui Avraam.19
2. Propovăduirea timpurie a lui Isus – 4,17

Propovăduirea timpurie a lui Isus cu privire la Împărăţie, a fost identică cu propovăduirea lui
Ioan. Matei consemnează în aceleaşi cuvinte mesajul lui Isus despre iminenţa Împărăţiei ca şi
mesajul lui Ioan; „Metanoei/te\ h;ggiken ga.r h` basilei,a tw/n ouvranw/n”. În conformitate cu Matei,
Isus a continuat mesajul lui Ioan, anunţând că Împărăţia este gata să se arate. Ca şi Ioan, Isus a cerut
ca oamenii să se pocăiască şi aşa să aştepte Împărăţia. Există, însă, o diferenţă majoră între
propovăduirea lui Isus şi propovăduirea lui Ioan; în timp ce Ioan anunţa venirea apropiată a
Împărăţiei şi personajul central al Împărăţiei urma să fie „Unul mai mare căruia nu sunt vrednic să-i
dezleg cureaua încălţămintei”, Isus a propovăduit că Împărăţia a venit prin Sine, el numindu-se
Împărat (lucru care nu apare în mod evident în Matei, dar e clar în celelalte evanghelii), care a venit
ca să-şi dea viaţa pentru mântuirea multora (20,28).
Pe de altă parte, Ioan a crezut că h` basilei,a tw/n ouvranw/n va avea un profund caracter
escatologic şi se va împlini prin consumarea acestui veac. Isus a avut o înţelegere diferită. Concepţia
lui Isus a fost nu numai escatologică ci şi una spiritual-dinamică. Auzind din temniţă despre lucrările
lui Isus, Ioan a pus la îndoială că Împărăţia va veni prin Isus şi a cerut explicaţii. Întrebarea lui Ioan
arată că el împărtăşea o convingere diferită de cea a lui Isus. Răspunsul lui Isus (11,5-6) atrage
atenţia asupra puterilor Împărăţiei care au început să se manifeste evident în veacul acesta. Împărăţia
nu a venit încă, în sensul ei escatologic, dar sosirea ei este atât de aproape încât puterile ei pot fi
simţite şi se manifestă cu forţă, invadând veacul acesta vechi. Va fi un timp în care h` basilei,a tw/n
19
54
ouvranw/n va coexista, suprapusă, acestui veac. Prin cuvintele „Ferice de acela pentru care Eu nu
voi fi un prilej de poticnire” Isus sugerează lui Ioan să-şi reformeze concepţia cu privire la
Împărăţie.
3. Propovăduirea celor 12 discipoli – 10,7

Trimiţându-i pe cei 12, Isus i-a însărcinat să vestească :Hggiken h` basilei,a tw/n
ouvranw/n”. Mesajul celor 12 nu mai cerea pocăinţa de păcate ci doar se limita la proclamarea
iminenţei Împărăţiei. Misiunea discipolilor era să anunţe că sosirea Împărăţiei este un eveniment
care se va împlini într-un viitor apropiat. Împărăţia încă nu a sosit, dar venirea ei este atât de aproape
încât puterile ei se fac simţite.
Această anunţare a iminenţei Împărăţiei de către Ioan, Isus şi discipolii lui Isus nu are
paralelă în celelalte evanghelii. Elementul acesta este un accent specific, şi se încadrează în
concepţia lui Matei cu privire la Împărăţia Cerurilor.
C. Condiţiile intrării in Împărăţia Cerurilor
În învăţătura lui Isus, consemnată în Matei, Împărăţia Cerurilor este descrisă atât ca
suveranitate, ca domnie a lui Dumnezeu, cât şi ca domeniu, ca loc în care oamenii pot să intre sau ca
loc din care unii sunt excluşi (5,20; 7,13; 18,3-5; 19,17; 23,14; 25,21-23). După proclamarea
iminenţei Împărăţiei, Matei vorbeşte despre condiţiile intrării în Împărăţia Cerurilor.
În Matei avem trei texte care cuprind expresia „cu nici un chip nu va intra în Împărăţia
Cerurilor” sau „nu va intra în Împărăţia Cerurilor”. În aceste pasaje Matei vorbeşte despre condiţiile
intrării în Împărăţie.
1. Predica de pe munte: etica sau împlinirea voii lui Dumnezeu

Predica de pe munte a fost rostită de către Isus ucenicilor săi. Prin ea Isus zugrăveşte
portretul moral al celor care vor intra în Împărăţie. Împărăţia Cerurilor este descrisă ca fiind de
domeniul viitorului (5:3-4,12,20;6:9;7:21). În cuvântarea Sa, Isus folosind expresia „aţi auzit că s-a
zis celor din vechime...dar eu vă zic”, adânceşte şi mai mult etica Împărăţiei Cerurilor. În predica de
pe munte avem două referinţe legate de intrarea în Împărăţie.
a. Prima apare în 5:20.

Vorbind despre neprihănirea cerută de către Dumnezeu, Isus a spus: „le,gw ga.r u`mi/n o[ti
eva.n mh. perisseu,sh| u`mw/n h` dikaiosu,nh plei/on tw/n grammate,wn kai. Farisai,wn( ouv mh.
eivse,lqhte eivj th.n basilei,an tw/n ouvranw/n”. Folosind dubla negaţie „ouv mh.” Matei
accentuează seriozitatea si solemnitatea spuselor lui Isus. “h` dikaiosu,nh tw/n grammate,wn kai.
Farisai,wn” superficială, de suprafaţă, ritualistică şi caracterizată de ipocrizie, trebuie depăşită.
Adevărata dreptate este profundă şi se materializează prin schimbarea caracterului, deci prin trăirea
vieţii celei noi. Etica propovăduită de Isus este radicală dar nu legalistă: în Împărăţie vor intra doar
cei drepţi.
b. A doua referinţă o avem la încheierea cuvântării de pe munte (7:21-27).

În varianta mateiană, predica de pe munte se încheie cu parabola oamenilor care şi-au zidit
casa. Unul a zidit casa pe nisip şi altul pe stâncă. La vremea furtunii a rezistat doar casa pusă pe
stâncă. Elementul esenţial în această pildă este dat de cuvintele: „cel ce aude cuvintele mele şi le
face” sau „cel ce aude cuvintele mele şi nu le face”. Parabola vine ca un argument explicativ la
55
zicerea lui Isus din 7,21 „Ouv pa/j o` le,gwn moi( Ku,rie ku,rie( eivseleu,setai eivj th.n basilei,an
tw/n ouvranw/n( avllV o` poiw/n to. qe,lhma tou/ patro,j mou tou/ evn toi/j ouvranoi/j”. Nu
religiozitatea afişată în exterior este esenţială, ci esenţială este ascultarea, împlinirea cuvintelor lui
Isus. Aici este avută în vedere schimbarea caracterului şi viaţa nouă. Fără însuşirea eticii cuprinsă în
predica de pe munte nu e posibil ca cineva să intre în Împărăţia lui Dumnezeu.
Aşadar predica de pe munte prezintă etica drept condiţie a intrării în Împărăţie. Cei care vor
trăi inspiraţi de cuvintele lui Isus vor împlinii voia lui Dumnezeu, astfel vor devenii drepţi şi prin
urmare, vor avea un loc în Împărăţia Cerurilor.
2. Matei 8 :5-13: credinţa

Pasajul relatează modul în care a fost vindecat servitorul unui centurion roman. Cuvântul
central în această pericopă este cuvântul „credinţă”. Plăcut surprins de atitudinea acestui centurion,
Isus a zis: „Amh.n le,gw u`mi/n ouvde. evn tw/| VIsrah.l tosau,thn pi,stin eu-ron”. Prin aceste
cuvinte Isus apreciază credinţa centurionului, pe de o parte, iar pe de altă parte reproşează Israelului
că are prea puţină credinţă. Datorită acestui fapt, de la răsărit şi de la apus (adică dintre ne evrei) vor
veni mulţi şi vor intra în Împărăţia Cerurilor, iar dintre “uiòi. th/j basilei,aj” vor fi aruncaţi afară.
Intrarea în Împărăţie a celor de la răsărit şi de la apus se va face pe baza credinţei. Acest adevăr este
subliniat de Isus cuvintele cu care s-a despărţit de centurion: “Upage kai. w`j evpi,steusaj genhqh,tw
soi”.
Cu siguranţă că Matei nu învaţă că Israelul va intra în Împărăţie condiţionat de dikaiosu,nh şi
împlinirea voii lui Dumnezeu, iar neamurile vor intra în Împărăţie prin credinţă. Matei nu ne învaţă
cu privire la două drumuri diferite pentru a intra în Împărăţie; unul pentru Israel şi altul pentru
neamuri, ci Matei ne învaţă despre două aspecte ale aceluiaşi drum 20. În Împărăţie vor intra cei care
prin credinţă vor fi socotiţi ca drepţi, şi urmare a acestui fapt vor trăi viaţa cea nouă împlinind voia
lui Dumnezeu.
3. Matei 18:1-6: întoarcerea la Dumnezeu şi asemănarea cu copilaşii

Pericopa începe cu întrebarea pusă de discipolii lui Isus: „cine este mai mare în Împărăţia
Cerurilor?”. Ca răspuns Isus a luat un copilaş, la pus la mijloc şi a continuat spunând: „Adevărat vă
spun că, dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu nici un chip nu
veţi intra în Împărăţia Cerurilor”.
Din întrebarea discipolilor reiese clar că ei încă nu înţeleseseră esenţa Împărăţiei. Conceptual
lor despre Isus şi Împărăţie era unul triumfalist. În faţa Împărăţiei, bolile şi suferinţele trebuiau să fie
vindecate, duhurile trebuiau să plece, moartea să dea înapoi, foamea să fie biruită prin înmulţirea
pâinilor, valurile mării potolite iar faţa apei să devină drum pentru Împăratul. Acum ei aveau să
înţeleagă că Împărăţia presupune şi jertfirea de sine. Întrebarea din 18:1, pusă de discipoli, arată că
ei încă nu înţeleseseră acest lucru.
Avertizarea “ouv mh. eivse,lqhte eivj th.n basilei,an tw/n ouvranw/n” o auziseră prima dată
în predica de pe munte. Atunci fusese pusă într-un context general, cu referire la scribi şi farisei.
Acum erau prezenţi doar discipolii şi cu siguranţă că acum ei erau cei vizaţi de cuvintele lui Isus.
Răspunsul lui Isus are în vedere două condiţii pentru cei care vor să intre în Împărăţie. Prima
condiţie este întoarcerea la Dumnezeu, iar a doua, devenirea asemenea unui copilaş. Alăturând cele
două expresii: întoarcerea la Dumnezeu şi devenirea ca un copilaş, Isus subliniază un adevăr
fundamental. Acela care vrea să intre în Împărăţie mai întâi trebuie să intre pe poarta cea strâmtă,
adică să se întoarcă la Dumnezeu, iar apoi trebuie să umble pe calea cea îngustă, adică să intre în
20
Margaret Pamment, Matthew and the Kindom of Heven, New. Test. Stud. 27, 1981, pag.217
56
procesul uceniciei, al devenirii ca un copilaş21. Accentul cade pe convertire autentică şi pe

maleabilitate umilă. Fără aceste două condiţii nu se poate intra în Împărăţia Cerurilor.
D. Prezenţa dinamică a Împărăţiei lui Dumnezeu
Aşa după cum am subliniat atunci când am vorbit despre iminenţa Împărăţiei lui Dumnezeu,
în Matei avem o concepţie dinamico-spirituală cu privire la manifestarea Împărăţei. Mai înainte ca
„h` basilei,a tw/n ouvranw/n” să se arate la sfârşitul veacului acesta, în consumarea ei escatologică,
Împărăţia este prezentă în mijlocul acestui veac. Ea se suprapune acestui veac, ba mai mult
invadează, prin puterile ei, veacul cel vechi anunţând zorile unui veac nou, adică împlinirea
escatologică.
Sunt deplin de acord cu teza anunţată de George E. Ladd că: „înainte de apariţia escatologică
a Împărăţiei lui Dumnezeu la sfârşitul veacului, Împărăţia lui Dumnezeu a devenit dinamic activă
printre oameni în persoana şi misiunea lui Isus” 22.
„h` basilei,a tw/n ouvranw/n” nu trebuie aşteptată, cu resemnare, numai la sfârşitul veacului,
ea este prezentă printre oameni, acţionând ca putere dinamică.
Iudaismul rabinic considera că în veacul acesta Împărăţia lui Dumnezeu este numai conceptul
abstract al domniei universale a lui Dumnezeu prin Lege, Lege căreia oamenii trebuie să i se
supună.
Spre deosebire de această idee, Isus a propovăduit, şi Matei a surprins foarte bine acest
aspect, că „h` basilei,a tw/n ouvranw/n” se arată în două momente diferite; unul escatologic şi unul
istoric. Cel escatologic va fi descoperit la sfârşitul veacului iar cel istoric este descoperit în persoana,
mesajul şi lucrările lui Isus. „h` basilei,a tw/n ouvranw/n” se manifestă dinamic în acest veac prin
persoana şi misiunea lui Isus.
Mesajul lui Matei este foarte clar: „h` basilei,a tw/n ouvranw/n” vine în veacul acesta prin
persoana lui Isus, Dumnezeu intervine în istorie, înainte de consumarea escatologică, într-un mod
dinamic pentru a împărtăşi prin misiunea şi persoana lui Isus binecuvântările răscumpărătoare ale lui
Dumnezeu23.
Această teză este dovedită de către Matei prin foarte multe texte. Noi ne vom referi doar la
două categorii de texte: miracolele şi exorcizările.
1. Miracolele lui Isus

În textul Evangheliei sale, Matei consemnează o serie întreagă de miracole făcute de Isus în
timpul misiunii sale. Isus manifestând prezenţa dinamică a „h` basilei,a tw/n ouvranw/n” a vindecat
tot felul de boli şi neputinţe fizice ale oamenilor. Sunt consemnate în special boli incurabile şi
nevindecabile cu mijloacele medicale ale secolului I: lepra, orbirea, paralizie, surzenie, incapacitate
de a vorbi şi „tot felul de neputinţe şi orice fel de boală care erau în popor” (Matei 9:35).
Un loc important în relatarea lui Matei îl ocupă miracolele puse în legătură cu natura. Aici
avem potolirea furtunii, umblarea pe mare a lui Isus şi a lui Petru, înmulţirea, de două ori, a pâinilor,
blestemarea smochinului. Implicarea lui Petru în umblarea pe mare subliniază că prezenţa dinamică
a „h` basilei,a tw/n ouvranw/n” cuprinde şi pe discipolii lui Isus. Prezenţa Împărăţiei e trăită nu
numai de către Isus ci si de către cei care cred în El. Puterile Împărăţiei sunt trăite şi de către cei ce
primesc mesajul lui Isus.
Învierile din morţi subliniază deplina autoritate a lui Isus şi în domeniul spiritual. În
concepţia iudaică învierea morţilor era asociată cu sfârşitul veacului şi cu arătarea Împărăţiei
21
Beniamin fărăgău, Evanghelia după Matei, vol II, logos, 1998, pag 116-119
22
23
Ibidem
57
escatologice. Realizând mai multe învieri din morţi, Isus subliniază faptul că vremea Împărăţiei a
sosit, Împărăţia e prezentă, puterile ei sunt active aici în acest veac. Viaţa veacului nou invadează în
mijlocul acestui veac pe moarte.
Trebuie observat aici faptul că în fiecare dintre evangheliile sinoptice avem consemnat
episodul transfigurării lui Isus. Matei introduce pericopa „schimbării la faţă” în contextul în care
Isus, vorbind despre moartea şi învierea Sa, şi-a încheiat spusele cu cuvintele „Adevărat vă spun că
unii din cei ce stau aici nu vor gusta moartea până nu vor vedea pe Fiul omului venind în Împărăţia
Sa”. După şase zile a avut loc transfigurarea de pe munte (17:1-13). În această pericopă Matei îl
prezintă pe Isus într-o ipostază cu totul nouă. Faţa lui a strălucit ca soarele, hainele I s-au făcut albe
ca lumina, a fost acolo Moise şi Ilie, s-a auzit un glas supranatural.
Mesajul acestui eveniment e cât se poate de clar. Împărăţia lui Dumnezeu a invadat în
mijlocul acestui veac. Ea este acum o prezenţă dinamică. Pentru moment ea coexistă, se suprapune
acestui veac vechi, se manifestă în acest veac, puterile ei sunt simţite. Discipolii au căzut cu feţele la
pământ şi s-au îngrozit foarte tare. Enigma, pentru moment, nu putea fi dezlegată, de aceea nu avea
rost să fie relatată minunea; va veni însă învierea din morţi a Fiului Omului şi atunci va fi clară
pentru mai mulţi prezenţa dinamică, răscumpărătoare a „h` basilei,a tw/n ouvranw/n” în mijlocul
acestui veac. Episodul transfigurării subliniază un mesaj limpede: „h` basilei,a tw/n ouvranw/n” este
deja aici.
2. Exorcizările demonilor
Matei acordă o atenţie sporită exorcizărilor făcute de Isus. În textul evangheliei sunt
consemnate peste cinci asemenea acţiuni ale lui Isus. Unele pasaje ne prezintă în detaliu miracolul
iar altele ne fac să înţelegem că au avut loc mai multe exorcizări deodată.
Cel mai expresiv pasaj din Matei este cel consemnat în 12:22-30. Ca urmare a controversei
cu fariseii pe marginea originii puterii cu care izgonea Isus demonii, Isus a spus: „eiv de. evn
pneu,mati qeou/ evgw. evkba,llw ta. daimo,nia( a;ra e;fqasen evfV u`ma/j h` basilei,a tou/ qeou/”.
Prin expresia “e;fqasen evfV u`ma/j” Domnul vorbeşte fără dubiu despre o venire prezentă a
Împărăţiei. Verbul “fqa,nw” are sensul de “a merge înaintea cuiva, a depăşi, a ajunge la, a veni
peste”. Un sens mai vechi al verbului grecesc “fqa,nw” este “a fi înaintea, a precede”. Cu acest sens
verbul este folosit în 1Tes 4:15, la parousie cei vii nu “o vor lua înaintea” celor adormiţi.
Unii exegeţi, subliniază Ladd,24 au încercat să aplice sensul “a precede” pentru “fqa,nw” din
Matei 12:28, în acest context verbul însemnând iminenţă faţă de punctul de contact.
Aşadar Matei 12:28 ar putea fi tradus “Împărăţia lui Dumnezeu tocmai a ajuns la voi”.
Împărăţia s-a apropiat până la punctul de contact, dar experienţa care se apropie este încă viitoare.
Dibelius25 spune că “Dumnezeu începe să transforme în binecuvântare blestemul acestui
veac”, Împărăţia este aproape, puterile ei sunt simţite la lucru dar Împărăţia în sine încă nu a sosit, ea
încă rămâne de domeniul viitorului. În Matei 12:28 avem doar proximitatea Împărăţiei şi nu
Împărăţia însăşi. Dibelius are dreptate atunci când susţine că odată cu venirea lui Isus nu avem o
consumare escatologică finală, deoarece veacul cel vechi a continuat să existe, dar nu are dreptate
atunci când afirmă că în Mat 12:28 nu e anunţată prezenţa Împărăţiei ci numai apropiata ei prezenţă.
Textul mateian permite foarte bine următoarea traducere: “Împărăţia lui Dumnezeu a ajuns
chiar şi la voi”. Această traducere nu ne spune că Împărăţia s-a apropiat ci că Împărăţia a ajuns deja.
Ceea ce era evident prezent era puterea divină, acţiunea lui Dumnezeu însuşi. Oamenii erau eliberaţi
de puterea răului, cel tare era legat în propria lui casă26, gospodăria lui era jefuită, demonii erau scoşi
24
Ibidem, p 128
25
Martin Dibelius, Jesus,http://www.religion-online.org.
26
Trimitere la înfrângerea lui Satan
58
afară de o putere mai mare. Isus a afirmat că aceasta înseamnă nu doar că Împărăţia s-a apropiat, că
este proximă, ci mult mai mult; Împărăţia a şi venit, ea este prezentă aici în mijlocul acestui veac.
Aşadar, după cum susţine Ladd27, „Împărăţia lui Dumnezeu, domnia sa, va veni la sfârşitul
veacului printr-o pătrundere puternică în istorie, inaugurând ordinea perfectă a veacului care va veni.
Dar Împărăţia lui Dumnezeu, domnia sa, a venit deja în istorie în persoana şi misiunea lui Isus.
Prezenţa Împărăţiei lui înseamnă prezenţa dinamică a domniei lui. Împărăţia lui Dumnezeu nu este
numai un concept abstract, că Dumnezeu este Împăratul cel veşnic şi domneşte peste toate, ea este
de asemenea un concept dinamic despre Dumnezeul care acţionează ca să învingă răul, să-i elibereze
pe oameni de sub puterea lui şi să-i facă părtaşi la binecuvântările domniei lui Dumnezeu”.
E. Misterul Împărăţiei - Împărăţia Cerurilor în pildele din Matei XIII
Matei 13 este numit adesea „capitolul pildelor”28sau „discursul pildelor”29. Aici Matei
consemnează şapte din pildele rostite de Isus. Aceste pilde sunt înregistrate diferit de către sinoptici:
Matei consemnează şapte pilde, Marcu are trei (4,1-43), iar Luca numai una (8,4-18).
În colecţia lui Matei, şase dintre cele şapte pilde se referă în mod direct la „Împărăţia
Cerurilor”. Cinci pilde sunt introduse prin cuvintele: „o`moi,a evsti.n h` basilei,a tw/n ouvranw/n”
(pilda grăuntelui de muştar, aluatului, comorii ascunse, perlei şi năvodului) iar pilda neghinei începe
cu cuvintele „w`moiw,qh h` basilei,a tw/n ouvranw/n”. Intenţia acestui studiu este să surprindă
modul în care este prezentată Împărăţia Cerurilor în aceste şase pilde mateiene, mai puţin pilda
semănătorului, pentru că în textul ei nu apare formularea „Împărăţia Cerurilor”.
1. Scopul pildelor din Matei 13
Punctul de pornire în discuţia cu privire la scopul acestor pilde este logion-ul din vv.10-17, şi
mai ales logion-ul paralel din Marcu 4,10-12. La întrebarea discipolilor cu privire la raţiunea vorbirii
în pilde Isus răspunde: „o[ti u`mi/n de,dotai gnw/nai ta. musth,ria th/j basilei,aj tw/n
ouvranw/n( evkei,noij de. ouv de,dotai” (Mt.13,11); „u`mi/n to. musth,rion de,dotai th/j basilei,aj
tou/ qeou/\ evkei,noij de. toi/j e;xw evn parabolai/j ta. pa,nta gi,netai” (Mc.4,11).
Pornind de la acest logion, adepţii interpretării alegorice consideră pildele ca fiind

criptograme, scopul lor fiind acela de a codifica adevărurile (tainele speciale) privitoare la Împărăţia
lui Dumnezeu.
Contestând acest punct de vedere, Jeremias afirmă cu încredere că logion-ul, deşi este
autentic, el nu a fost rostit de Isus în contextul pildelor ci în contextul întregii sale învăţături cu
privire la Împărăţia lui Dumnezeu. Analizând în mod riguros contextul logion-ului marcan, Jeremias
scrie: „putem afirma cu certitudine că Mc.4,11-12 este un logion foarte timpuriu. El datează înainte
de Marcu şi provine dintr-o tradiţie palestiniană”30. Explicaţia lui Jeremias este că Marcu, înşelat de
27
28
Bringer Gerhardson, The seven parables in Mattew XIII, New Test. Stud. Vol 19, 1972, pag 16
29
Gerhard Maier, Evanghelia după Matei, Korntal, Germaia, 2000, pag 437
30
Jeremias, op.cit. p.11-15. Jeremias aduce argumente lingvistice în favoarea tradiţiei palestiniene a acestui logion. În
plus el susţine că citatul liber din Isaia 5 se îndepărtează foarte mult de textul ebraic şi de Septuaginta şi este în
conformitate cu Targumul.
59
cuvântul capcană parabolh,, pe care în mod eronat l-a înţeles ca „parabolă”, a inserat acest logion în
capitolul pildelor.
Concluzia lui Jeremias este că Marcu 4,10-12 nu trebuie interpretat în contextul parabolelor
ci în contextul întregii vestiri a lui Isus. Logion-ul nu ne învaţă că pildele conţin taine speciale cu
privire la Împărăţia lui Dumnezeu, „ci numai unica „taină a Împărăţiei lui Dumnezeu”, adică taina
erupţiei contemporane în cuvântul şi în lucrarea lui Isus” 31. Jeremias insistă că pildele erau utilizate
de Isus ca arme de controversă (atac şi apărare) dar şi cu scopul de a materializa o ameninţare sau un
strigăt de avertisment sau pentru a-şi ilustra învăţăturile.32
Julicher consideră că intenţia lui Isus prin parabole este de a construi „dovezi” şi
„argumente” în favoarea predicării sale33, iar Dodd34 crede că pildele sunt argumente „deschis-
închise”(în felul pildei vechi-testamentare spusă de Natan lui David), şi nu se închid decât atunci
când ascultătorul a fost atras în interiorul pildei. Dahl 35 insistă că pildele au scopul de a fi mijloace
de revelare a adevărurilor despre Împărăţie, deci ele au rolul ilustrativ şi explicativ şi nu criptografic.
Ladd de asemenea subliniază că scopul pildelor este didactic şi revelator, însă această revelaţie este
perceptibilă numai pentru cei care răspund spiritual36.
Cu privire la scopul pildelor din Matei 13, Maier consideră Isus le-a rostit în contextul luptei
pentru „poporul ţării” (Mt.13,2). Maier37 spune că, la începutul misiunii sale în Israel, Isus a luptat
pentru diferite categorii de oameni din popor; ucenicii lui Ioan, cetăţile Galileii, partida fariseilor şi a
saducheilor. În general Isus a fost respins, punctul culminant al acestei respingeri consumându-se în
Matei 12. Pildele din Matei 13 au ca scop câştigarea poporului ţării printr-un avertisment al
judecăţii. „Vorbirea în pilde este un prim act de judecată – totuşi, încă nu ultimul! Poporul mai poate
încă să intre în rândul ucenicilor şi să primească apoi explicaţii despre cuvintele lui Isus, ca şi
ucenicii”.
Continuând în linia lui Maier cu privire scopul pildelor ca ilustrare a judecăţii care, într-un
aspect al ei a şi avut loc, J. Walvoord adaugă că pildele din Matei 13 urmăresc să răspundă la
întrebarea referitoare la viitorul Împărăţiei, în contextul în care Isus a fost respins de către Israel.
„Tainele Împărăţiei revelează acum faptul că între respingerea Regelui de către Israel şi acceptarea
Lui ulterioară de către popor va exista o întreagă perioadă”38.
În concluzie, se poate afirma că, prin pildele din Matei 13, în contextul mateian, Isus a
intenţionat trei lucruri majore:
(a) În continuarea mesajului că Împărăţia lui Dumnezeu a venit în mijlocul acestui veac
(conf. Matei 12,28), prin vorbirea parabolică Isus anunţă că judecata a început, acum asistăm la o
criză de ordin escatologic. Acest lucru este dovedit de logion-ul din vv.10-13. Deşi judecata a
început, poporul ţării mai poate fi însă câştigat dacă se supune lui Isus prin ucenicie.
(b) Taina Împărăţiei începe să fie ascunsă de către cei care au inima împietrită. Isus ascunde
taina Împărăţiei de către cei care căutau motive să-l învinuiască.
31
Ibidem p. 15
32
Ibidem p.161
33
Conform lui Dahl, op.cit. p.133-134
34
Dodd, op. cit p. 23
35
Dahl, op.cit. p. 147-152
36
Ladd, op. cit. p 204
37
G. Maier, op.cit.p.438,444
38
Comentariu al Noului Testament, editat de John Walvoord şi Roy Zuck, Arad, 2005, p.48
60
(c) Pentru discipoli, pildele au un scop revelator, ilustrativ şi descriptiv cu privire la

adevărurile despre evoluţia Împărăţiei în stadiul ei prezent şi viitor. Acest adevăr este subliniat de
antiteza dintre discipolii lui Isus (u`mi/n) şi cei de afară (evkei,noij) din Mt 13,11. Pasivul de,dotai
poate fi considerat ca fiind un pasiv divin 39 şi este folosit ca o circumlocuţiune pentru numele divin 40.
Considerând acest lucru v 11 poate fi tradus: „căci vouă va dat Dumnezeu să cunoaşteţi taina
Împărăţiei Cerurilor, dar celorlalţi nu le-a fost dat de Dumnezeu să le cunoască”. Aspectul revelator
al acestor pilde este şi mai evident atunci când Isus a interpretat unele dintre ele.
2. Taina Împărăţiei Cerurilor în pildele din Matei 13
După cum am precizat anterior, în această lucrare vom acorda atenţie doar pildelor care se
referă direct la Împărăţia Cerurilor. Pe această listă avem şase din cele şapte pilde din Matei 13.
Cele şase pilde sunt: pilda neghinei, pilda grăuntelui de muştar, pilda aluatului, a comorii
ascunse, a perlei de mare preţ şi a năvodului.
Formula de introducere a pildelor
Înainte te a trata separat fiecare dintre cele şase pilde, considerând aspectele metodologice
precum şi cele legate de scop, trebuie să ne oprim asupra formulelor cu care aceste pilde sunt
introduse de către Matei. Pilda grăuntelui de muştar, aluatului, comorii ascunse, perlei şi năvodului
sunt introduse cu formula: „o`moi,a evsti.n h` basilei,a tw/n ouvranw/n”, iar pilda neghinei începe
cu cuvintele „w`moiw,qh h` basilei,a tw/n ouvranw/n”. Această formulă introductivă este urmată, în
cazul fiecărei pilde de un substantiv în dativ. Idiomul o`moi,a evsti.n este înlocuit în cazul pildei
neghinei cu w`moiw,qh, care41 este o formă mai naturală pentru limba greacă42.
În spatele acestei formule introductive dativale, susţine Jeremias 43, se află aramaicul lª care
trebuie tradus: „este cazul cu...întocmai ca şi cu...” şi nu trebuie tradus prin „este ca şi” 44. Aceste
formule introductive dativale pot induce ambiguitate prin mutarea punctului real de comparaţie.
Spre exemplu, în cazul pildei mărgăritarului construcţia dativală introductivă mută punctul de
comparaţie de pe perlă pe negustor şi în cazul pildei neghinei centrul pildei este mutat de pe
rezultatul recoltei pe omul care e semănat sămânţă bună în ţarina lui. Ambiguitate indusă de formula
introductivă, care complică interpretarea corectă e pildelor, poate fi înlăturată considerând faptul că
în spatele grecescului o`moi,a evsti.n se află aramaicul lª.45
Fiecare construcţie dativală introductivă este urmată de idiomul h` basilei,a tw/n ouvranw/n
ceea ce indică, pe de o parte faptul că Sitz-im-Leben acestor pilde este predicarea lui Isus despre
Împărăţia Cerurilor, iar pe de altă parte introducerea dativală (în spatele căreia se regăseşte
aramaicul lª) indică faptul că aceste pilde nu trebuie interpretate ca fiind alegorii ci comparaţii 46 sau
metafore care comportă similitudini cu Împărăţia lui Cerurilor.
39
G. Maier, op.cit.p. 442
40
Jeremias, Op cit p.22
41
Birger Gerhardsson, The seven parables in Matthew XIII, New Test. Stud., vol 19, 1972, 17-18
42
Jeremias, Op cit p. 104
43
Ibidem
44
Pentru o discuţie mai detaliată vezi Jeremias, op. cit. p 104-106, 263
45
Ibidem
46
Acest aspect este şi mai evident în Evanghelia lui Marcu. Pilda grăuntelui de muştar este introdusă cu următoarea
întrebare: „w/j o`moiw,swmen th.n basilei,an tou/ qeou/ h' evn ti,ni auvth.n parabolh/| qw/menÈ”
61
Păstrând logion-ul din vv.10-13 în contextul mateian actual, în abordarea noastră vom
încerca să subliniem modul în care cele şase pilde reflectă taina Împărăţiei Cerurilor, adică venirea
Împărăţiei în veacul istoriei înainte de consumarea escatologică, prin cuvintele şi faptele lui Isus.
a. Pilda neghinei47
Această pildă ridică două probleme importante: (a) semnificaţia pildei în contextul predicii
lui Isus, legătura dintre această pildă Împărăţia lui Dumnezeu, (b) interpretarea alegorică a pildei
oferită de către Matei. Trebuie să observăm că atât pilda cât şi interpretarea ei sunt materiale
specifice lui Matei. Pilda neghinei are paralelă în Evanghelia lui Toma, însă lipseşte interpretarea
alegorică 48.
(a). Taina Împărăţiei şi pilda neghinei. O bună parte a interpreţilor49 protestanţi mai vechi,
ai acestei pilde, identifică Împărăţia cu biserică. Ţarina e biserica, iar pilda arată că biserica va
conţine în sânul ei atât oameni buni cât şi oameni răi. Când va veni Fiul Omului, El va scoate din
Împărăţia sa toate pricinile de păcătuire, dar până atunci cei răi şi cei buni vor coexista în biserică.
Interpretarea sus amintită nu este corectă pentru că, pe de o parte Isus a spus că ţarina e
lumea şi nu biserica, iar pe de altă parte e incorect50 să spunem că nu trebuie să eradicăm răul din
biserică pe motiv că în pildă stăpânul a oprit pe slujitorii săi să smulgă neghina. Maier 51 respinge şi
el această interpretare pe motiv că biserica trebuie sa interzică păcatele publice şi să excludă pe
păcătoşii care nu sunt gata să se pocăiască de păcatele lor.
Dodd consideră că pilda neghinei explică modul în care Împărăţia lui Dumnezeu este
prezentă în lume. Concepţia „escatologiei realizate” a lui Dodd se reflectă fidel şi în modul în care el
interpretează pilda neghinei. Dodd face aici o conexiune cu pilda seminţei care creşte în taină
(Mc.4,26-29), pilda semănătorului şi pilda neghinei. El scrie că „pilda seminţei ilustrează creşterea
adevărurilor religioase înainte de slujirea lui Isus, în special prin lucrarea lui Ioan Botezătorul şi că
în pilda semănătorului se răspunde la obiecţia: Împărăţia nu poate fi încă aici deoarece nu tot
Israelul s-a convertit. Pilda neghinei răspunde la o obiecţie asemănătoare. În Israel sunt mulţi
păcătoşi: cum se poate să fi venit Împărăţia? Răspunsul este: Împărăţia se aseamănă cu un agricultor
care întârzie să cureţe ţarina până la vremea secerişului, deoarece grâul este amestecat cu neghina,
cu atât mai mult Împărăţia lui Dumnezeu întârzie deoarece în Israel sunt păcătoşi. Venirea
Împărăţiei este, în sine, un proces al cernerii, al judecăţii”.52
Căutând contextul istoric al acestei pilde, Jeremias 53 arată că în vremea lui Isus existau
tentative de formare a comunităţii mesianice pure. Fariseii, esenieni şi chiar Ioan Botezătorul au
încercat să formeze asemenea comunităţi. In ciuda acestei tendinţe, Isus nu a format o astfel de
comunitate, el tolerează în grupul său oameni păcătoşi. În contextul acesta, sugerează Jeremias 54,
cineva l-a întrebat pe Isus, probabil în mod provocator, de ce întârzie el în formarea unei comunităţi
mesianice separată cu totul de cei păcătoşi? Indignarea stârnită de comportamentul lui Isus,
întrebările ridicate, disputa creată a fost cadrul istoric originar care a născut pilda neghinei. Replica
lui Isus a fost pilda neghinei.
47
În textul grecesc avem ziza,nion,ou – zizania, sălbăţie ( probabil lolium temulentum) este o plantă otrăvitoare, aproape
imposibil de depistat în mijlocul grâului atâta timp cât cele două plante sunt în fază de fir verde. Conf. Robertson’s
Word Pictures, Bible Works, 5.00, note pe Matei 13:24; W. MacDonald, op. cit. p.74
48
Evanghelia după Toma 57, Polirom 2003, p 81
49
Vezi G. E. Ladd, Prezenţa viitorului, Cartea Creştină, Oradea, 1997, nota 30 de la cap 9
50
W. MacDonald, op.cit.,p.76
51
G. Maier, op.cit.,p.468
52
Dodd, op,cit., p.185
53
Jeremias, op cit, p. 261
54
Ibidem
62
Punctul central al pildei, subliniază Jeremias, este îndemnul la răbdare 55. Separarea
comunităţii mesianice nu e posibilă acum după cum nu e posibil să separi neghina din grâu înainte
de seceriş. Îndemnul la răbdare este motivat în două moduri: mai întâi sălbăţia se aseamănă cu
grâul, după cum e foarte greu să deosebeşti firele tinere de sălbăţie de cele de grâu tot aşa oamenii
nu pot să cunoască inimile, în mod inevitabil vor comite erori de judecată şi vor smulge împreună cu
sălbăţia şi grâul, apoi secerişul va veni cu siguranţă, Dumnezeu a stabilit momentul separaţiei. Pilda
neghinei, în interpretarea lui Jeremias are un puternic caracter escatologic, ea se referă la judecata
finală. Această interpretare reflectă escatologia în curs de realizare, Împărăţia lui Dumnezeu a venit,
sămânţa este semănată, comunitatea mesianică există, dar în acest stadiu avem un proces care se va
finaliza prin judecata zilei de apoi.
Gerhardsson56 interpretează pilda neghinei considerând că pildele din Matei 13 formează un
tot unitar. El vede o interdependenţă între cele şapte pilde mateiene şi consideră că pilda
semănătorului este pilda pivot, celelalte pilde răspunzând la diferite întrebări pe care ascultătorii ar fi
putut să le ridice pe marginea pildei semănătorului. În mod specific pilda neghinei corespunde
pământului din drum. Cum pot fi şi oameni împietriţi la auzirea Evangheliei? De ce Dumnezeu nu-i
alungă? De unde au venit ei şi care va fi sfârşitul lor? Pilda neghinei răspunde la aceste întrebări.
Interpretarea lui Gerhardsson este cel puţin interesantă57.
Au fost apoi interpretări ale pildei neghinei care, în acord cu escatologia consecventă a lui
Schweitzer au sugerat că Împărăţia nu se referă nici la lume nici la biserică, ci trebuie înţeleasă ca
domnie universală a lui Dumnezeu58. Dacă acesta ar fi fost adevărul pe care Isus ar fi vrut să-l
transmită, atunci El nu ar fi spus nimic nou şi diferit de concepţia iudaică, şi în acest caz nu s-ar mai
fi vorbit despre taina Împărăţiei.
Personal consider că interpretarea lui Dodd nu poate să rămână în picioare datorită faptului
că nu lasă loc evenimentului escatologic enunţat de Isus în pilda neghinei. După cum bine a surprins
Jeremias, esenţa pildei este îndemnul la răbdare. Va veni ziua secerişului şi atunci va fi făcută
separarea dintre grâu şi neghină. În conformitate cu escatologia realizată a lui Dodd nu mai are ce să
vină, îndemnul la răbdare este o contradicţie. Dodd nu reuşeşte să răspundă mulţumitor la
întrebarea: ce să aştepţi cu răbdare? Interpretarea lui cade odată cu escatologia propusă de el.
Jeremias59 sugerează că Dodd în cele din urmă şi-a ajustat escatologia, lăsând loc, cel puţin parţial
unei „escatologii în curs de realizare”.
Cred că direcţia indicată de Jeremias este bună. Sugestia lui Jeremias cu privire la contextul istoric
originar este convingător. Cu siguranţă că pilda neghinei a fost o armă de apărare în controversa pe
marginea comunităţii mesianice. Spre deosebire de farisei şi esenieni Isus nu a încercat să formeze o
societate separatistă. Împărăţia propovăduită de Isus a venit în lume fără să separe societatea
omenească. Împărăţia a venit dar răul încă nu a fost eradicat. Cum să înţelegem acest lucru? La
aceste întrebări se răspunde prin pilda cu neghina. Această separare, învaţă Isus se va face la
consumarea escatologică.
Dahl60, în acord cu această interpretare, afirmă că nucleul pildei este metafora tradiţională a
secerişului. În pilda neghinei, prin sublinierea contrastului dintre perioada de timp în care grâul şi
neghina cresc împreună în veacul de acum şi prin separarea radicală care va avea loc la vremea
secerişului, este subliniată criza escatologică de la sfârşitul lumii.
55
Ibidem, p. 264-265
56
Bringer Gerhardson, The seven parables in Mattew XIII, New Test. Stud. Vol 19, 1972, pag 18-25
57
Pentru mai multe detalii vezi articolul lui Bringer Gerhardson, The seven parables in Mattew XIII, New Test. Stud.
Vol 19, 1972, pag 16-37
58
G. E. Ladd, Prezenţa viitorului, Cartea Creştină, Oradea, 1997, p. 208
59
Jeremias, op. cit. p.,315, vezi nota 3
60
Dahl, op.cit. p. 151-152
63
Adevărul principal transmis de pildă e că Împărăţia a venit în lume fără ca să facă o separare
a oamenilor, puterile veacului viitor sunt acum la lucru în faptele şi cuvintele lui Isus, chiar dacă
încă nu s-a format „comunitatea pură”61. Separarea se va face la sfârşitul veacului, atunci când vom
avea consumarea escatologică a Împărăţiei. În stadiul prezent Împărăţia coexistă cu „vrăşmaşul”, Fii
Împărăţiei cu fii Celui Rău. Terenul comun este veacul acesta vechi. În prima fază a ei, Împărăţia nu
va face separare radicală, o vreme grâul va fi împreună cu neghina în mijlocul acestei ţarini. În acest
veac, cei buni şi cei răi trebuie să formeze o societate mixtă 62, trebuie să crească împreună, separarea
va veni numai la sfârşitul veacului odată cu venirea escatologică a Împărăţiei. Până atunci rămâne
apelul la răbdare.
Taina Împărăţiei descoperită prin această pildă este că veacul cel nou a început, sămânţa a
fost semănată. Noul, adus de Isus, e că Împărăţia poate fi aici în această lume şi fără consumarea
escatologică. Fii Împărăţiei se pot bucura de binecuvântările Împărăţiei si acum. Separarea va avea
loc la sfârşitul veacului. Atunci societatea mixtă se va sfârşi, atunci cei neprihăniţi vor străluci ca
soarele iar cei răi vor fi aruncaţi în cuptorul aprins.
(b) În ceea ce priveşte interpretarea alegorică a pildei neghinei (vv.36-43) cercetători

precum Jeremias şi Manson susţin că ele nu provin de la Isus ci au ca sursă fie tradiţia mai târzie a
bisericii fie reprezintă opera lui Matei însuşi. Jeremias susţine că „avem în Mt. 13,36-43 şi 49-50
două interpretări alegorice ale parabolelor de mâna lui Matei”.63 Manson este sigur că aici întâlnim o
interpretare pe care Matei a pus-o în gura lui Isus pentru ai da mai multă greutate şi pentru a o face
acceptată în comunitate.
Manson scrie: „Problema tratată aici este problema unei comunităţi mixte; biserica ce
conţinea credincioşi autentici şi falşi. Biserica avea în sânul ei oameni care respectau cu rigoare
legea iudaică dar şi alţii care erau foarte relaxaţi, biserici care cunoşteau ascetismul riguros al lui
Iacov cel drept dar şi scandalurile din Corint. Prin interpretarea alegorică a pildei neghinei
evanghelistul prezintă soluţia lui la această problemă”64.
Poziţia faţă de autenticitatea interpretării alegorice a pildei neghinei, deşi este foarte
interesantă, ar putea fi reconsiderată. Sunt mulţi cercetători care acceptă ca autentică interpretarea
mateiană a pildei neghinei.65
Poziţia noastră este că interpretarea alegorică a pildei neghinei este interpretarea pe care Isus
a dat-o. Interpretarea este originală, ea a fost rostită de către Isus şi nu face parte din tradiţia bisericii
primare, fiind o interpretare oferită de Biserică, interpretare pe care Matei o pune în gura lui Isus.
b. Sămânţa de muştar
Pilda seminţei de muştar a fost păstrată în Mc.4,30-32 şi în „Q” 66 (Luca 13,18-19). Matei
combină cele două forme. Cercetătorii care au interpretat alegoric această pildă au văzut în ea
dezvoltarea bisericii într-o mare instituţie. MacDonald crede că pomul cel mare crescut din sămânţa
mică este biserica, creşterea lui anormal de mare nu va fi spre bine, întrucât pomul respectiv va
deveni „un locaş al dracilor...o închisoare a oricărei păsări necurate... păsările ce se adăpostesc în
61
Ibidem
62
63
Jeremias, op. cit., p. 86-88
64
T.W.Manson, The Sayings of Jesus, London 1957, p 195
65
Vezi Maier, op,cit.,p. 460-468, E.X Heatherlez, the Prables of Christ, Texas, Balcony, 1997, Craing Bloomberg,
Interpreting the Parables, Ilinois, 1990, George Ladd, op. cit., W. MacDonald, Comentar la Noul Testament, CLV 1998
66
Dahl, op, cit., p147
64
copac sunt identificate cu Satan şi agenţii lui”67. O atare interpretare este total inacceptabilă şi o
considerăm ca fiind nerezonabilă.
Cred că elementul esenţial al acestei pilde este dat de două idei: (a) contrast dintre început şi
finalitate şi (b) creştere anticipată.
(a) În această scurtă pildă surprinde contrastul dintre începutul firav şi finalitatea
grandioasă. Punctul central al pildei este contrastul dintre începutul firav – sămânţa de muştar, şi
evoluţia finală – copacul cel mare. Sămânţa de muştar se considera ca fiind cea mai mică dintre
seminţe68. „Copacul mare” era o imagine familiară ascultătorilor lui Isus, Maier 69 spune că din
vremea profeţilor (Ezec.17,22; Daniel 4,7) copacul era un simbol pentru Împărăţia escatologică a lui
Dumnezeu. La început Împărăţia e ca o sămânţă mică de muştar, pe parcurs devine un copac foarte
mare. Ascultătorii lui Isus au văzut în aceste pilde mai mult decât un proces, 70ele zugrăvesc un
contrast71 puternic. Sensul este, afirmă Jeremias72, că din cele mai neînsemnate începuturi, invizibile
pentru ochiul omenesc, Dumnezeu creează puternica sa Împărăţie, care îmbrăţişează toate popoarele
lumii. În acest sens interpretează această pildă Dahl73 şi Ladd74. Este posibil ca Isus să fi spus această
pildă într-un moment de îndoială75 cu privire la misiunea sa, moment care ridica întrebări cu privire
la autenticitatea misiunii sale. Începuturile misiunii lui Isus erau tare diferite de ceea ce se aştepta de
către iudaism de la vremurile mesianice76. Cum ar putea avea ceva a face Împărăţia glorioasă
mesianică cu grupul pestriţ şi slab al discipolilor lui Isus? 77. Pilda are menirea să spulbere aceste
îndoieli şi să ofere răspunsuri pertinente legate de evoluţia viitoare a Împărăţiei.
(b) Pe de altă parte pilda ilustrează creşterea anticipată 78 încă de la semănare. Contrastul
pune în evidenţă creşterea79, progresul deja anticipat de la semănare. Viitorul Împărăţiei este cuprins
în începutul ei la fel ca şi copacul mare în sămânţa mică. Nu este nici o surpriză că din sămânţa de
muştar va creşte un copac mare. Toată lumea ştie acest adevăr şi se aşteaptă ca el să se adeverească.
Aici nu avem de a face cu o creştere neaşteptată, surprinzătoare a Împărăţiei, cum au sugerat unii 80,
ci cu un fenomen planificat care se va consuma cu certitudine. Isus îşi asigură ascultătorii că
Împărăţia lui Dumnezeu, care are acum un început incredibil de firav, se va dezvolta în Împărăţia
escatologică a lui Dumnezeu cu siguranţa cu care dintr-o sămânţă insignifiant de mică de muştar se
va dezvolta un copac mare. Acesta este adevărul transmis de pilda grăuntelui de muştar cu privire la
taina Împărăţiei lui Dumnezeu.
c. Pilda aluatului
67
68
Maier, op, cit, p. 457, Jeremias, op. cit. p.186
69
Ibidem, p. 157
70
Jeremias explică diferenţa dintre mentalitatea orientală şi cea occidentală atunci când este vorba de dezvoltarea unei
seminţe semănate. Un occdental, spune Jeremias vede aici doar un proces, pe când un oriental vede miracol peste
miracol, el vede aici ideea morţii şi a învierii. Jeremias, op. cit. p 187
71
T.W.Manson, The Sayings of Jesus, London 1957, p 123
72
Ibidem
73
Dahl, op, cit., p147-148
74
75
Dahl, op, cit., p148
76
Jeremias, op. cit., p.188
77
Ibidem , vezi G. E. Ladd, op cit p 210
78
Acest aspect este susţinut şi de către T.W.Manson, The Sayings of Jesus, London 1957, p 123
79
C.H. Dodd, The Parables of the Kingdom, London, 1952, 190-191
80
Comentariu al Noului Testament, editat de John Walvoord şi Roy Zuck, Arad, 2005, p.50
65
Pilda aluatului este foarte asemănătoare cu pilda grăuntelui de muştar şi din această cauză
sunt considerate pilde surori, chiar dacă au fost spuse, probabil în momente diferite 81. Din această
pricină Jeremias82 le interpretează împreună afirmând că ele învaţă unul şi acelaşi lucru.
Această pildă a fost interpretată diferit de către cercetători; Maier83 consideră că ea se referă
la acţiunea Cuvântului, mai exact puterea de impunere a mesajului lui Isus, MacDonald 84 crede că
aluatul reprezintă erezia din cadrul bisericii, erezie care va duce la apostazia ei finală, Gerhardsson 85
susţine pilda aluatului (mărgăritarului) sunt pilde sacrificiale şi se referă la suferinţa martirilor de
dragul Împărăţiei. Moartea martirilor e sămânţă de noi creştini. Dodd86 o interpretează ca şi pe pilda
grăuntelui de muştar, subliniind că lucrarea aluatului nu este un proces lent, imperceptibil. La
început aluatul este ascuns în plămădeală, în aparenţă nu se întâmplă nimic, dar în curând întreaga
plămădeală va fermenta rapid. Tot aşa e şi cu slujirea lui Isus.
Trebuie să observăm aici că aluatul era o metaforă care desemna, în general, pentru
mentalitatea iudaică, un lucru rău, simbol al răutăţii şi ticăloşiei 87. (vezi Ex.12,15; Lev 2,11;
6,17;10,12; Mat 16,6; Mc 8,15; Lc.12,1). Isus îşi surprinde ascultătorii folosind în sens pozitiv
metafora aluatului, subliniind caracterul său activ.
Accentul acestei pilde este pus pe contrastul 88 dintre caracterul ascuns al aluatului, care e pus
în plămădeală şi rezultatul ultim, şi pe de altă parte contrastul dintre aluatul puţin şi cantitatea mare
de făină89 În final toată plămădeala va dospi şi va deveni aluat. Tot aşa va fi şi cu Împărăţia lui
Dumnezeu. Începutul firav în lucrarea prezentă a lui Isus va evolua şi se va dezvolta într-un proces
tumultuos care va culmina cu consumarea escatologică. Acum însă asistăm la un început timid, dar
acest început al Împărăţiei este de aceiaşi natură cu sfârşitul glorios. Împărăţia escatologică e
prezentă în mod plenar în misiunea şi persoana lui Isus. Respins de conducătorii religioşi, primit de
vameşi şi de păcătoşi, Isus arăta mai mult ca un visător amăgit decât ca un purtător al împărăţiei 90.
Cineva ar fi putut întreba; cum ar putea „h` basilei,a tw/n ouvranw/n” să aibă ceva dea face cu
nesemnificativul grup de ucenici ai lui Isus? Răspunsul lui Isus a fost: uită-te la lucrarea aluatului
pus în trei măsuri de făină!
d. Pilda comorii ascunse şi a mărgăritarului
Cele două pilde sunt considerate a fi pilde surori. Nu este sigur dacă ele au fost spuse
împreună, în aceiaşi ocazie sau în ocazii diferite, dar acest lucru are puţină importanţă. Aceste pilde
aduc în atenţie o temă favorită în povestirile orientale 91. Circulau povestiri despre descoperirea 92
unor comori de mare valoare ascunse şi despre perle extrem de preţioase.93
81
Joachim Jeremias, Parabolele lui Isus, Anastasia, Bucureşti, 2000, p.185.
82
83
Maier, op, cit, p. 458
84
85
Bringer Gerhardson, The seven parables in Mattew XIII, New Test. Stud. Vol 19, 1972, pag 21-22
86
C.H. Dodd, The Parables of the Kingdom, London, 1952, 191-192
87
Jeremias, op. cit., p.188, Maier, op cit p., 458, Comentariu al Noului Testament, editat de John Walvoord şi Roy Zuck,
Arad, 2005, p.50
88
G. E. Ladd, op cit p 212, Dahl, op, cit., p149, Jeremias, op. cit., p.188, T.W.Manson, The Sayings of Jesus, London
1957, p 123
89
Trei măsuri (de făină) semnifică aproximativ 40 l (de făină) conf. Maier op.cit.,p. 458
90
G. E. Ladd, Prezenţa viitorului, Cartea Creştină, Oradea, 1997, p.210
91
92
Manson şi Jeremias citează surse iudaice cu privire la aceste relatări. Vezi T.W.Manson, The Sayings of Jesus, London
1957, p. 196, Jeremias, op. cit., p.238-238 precum şi notele aferente
93
Ibidem, G.Maier Evanghelia după Matei, Korntal, Germaia, 2000, pag 470
66
Există câteva elemente comune acestor pilde, elemente care fac posibilă tratarea împreună a
acestor pilde:
(a) amândouă sunt introduse cu construcţia dativală „o`moi,a evsti.n h` basilei,a tw/n
ouvranw/n”;
(b) se referă la o mare valoare - comoară, perlă;
(c) marea valoare este ascunsă dar finalmente e descoperită;
(d) bucuria imensă a găsitorului;
(e) actul dramatic de a vinde tot ce are pentru a putea obţine legal valoarea găsită.
Aceste două pilde au fost interpretate diferit. Uzând de metoda alegorică, unii au identificat
în cele două pilde răscumpărarea Israelului (comoara), a bisericii (perla) prin sacrificiul suprem al
lui Isus (omul, negustorul)94sau comoara a fost identificată cu Hristos, pildele fiind interpretate
cristologic95. Ladd, dorind să sublinieze prezenţa ascunsă a Împărăţiei lui Dumnezeu în mijlocul
acestei lumi, consideră că pilda ne învaţă că Împărăţia lui Dumnezeu a venit printre oameni într-un
mod neaşteptat, într-o formă care poate fi uşor omisă şi dispreţuită 96. Maier97 afirmă că cele două
pilde se referă la chemarea la ucenicie, chemare care provoacă la o totală lepădare de sine, la
consacrare totală. Manson98 consideră că pildele ţintesc către responsabilitatea misionară a
discipolilor lui Isus. Nici un efort nu e prea mare pentru a câştiga pe oameni pentru Împărăţia lui
Dumnezeu. Jeremias, dezvoltând conceptul de „ucenicie împlinită”, subliniază bucuria imensă pe
care o experimentează găsitorul din aceste două pilde. Bucuria este elementul esenţial al pildei.
Bucuria descoperirii făcute îi subjugă fiinţa şi consideră ca lipsite de valoare orice alt fel de bunuri,
fiind gata să le predea cu bucurie. Aşa se întâmplă, conclude Jeremias şi atunci când un om este
copleşit de bucuria Veştii celei Bune. Toate celelalte lucruri îşi pierd valoarea în comparaţie cu
această valoare supremă.99
Consider că esenţa acestor două pilde este dată de trei puncte principale:
(a) marea surpriză a descoperirii comorii ascunse sau a perlei,
(b) contrastul100 dintre starea de sărăcie a găsitorului şi calitatea lui de om bogat după achiziţia
făcută,
(c) bucuria care domină în inima cumpărătorului după achiziţia făcută.
Fondul pe care a fost spuse aceste două pilde este predicarea lui Isus despre Împărăţia lui
Dumnezeu; lucrul acesta este dovedit de introducerea pildelor. Predicarea lui Isus provoca la un
răspuns. Este posibil ca situaţia istorică originară a pildelor să fie dată de întrebări de tipul: merită să
devii ucenic al lui Isus? Merită să primeşti bine predica lui Isus sau e mai bine să îl respingi? 101
Matei aşează aceste pilde în contextul respingerii lui Isus de către farisei, respingere evidentă în
Mt.12,22-45. Unii din popor deveniseră ucenici ai lui Isus. Posibil că fariseii au încercat să
desprindă pe aceşti oamenii de grupul lui Isus, o atare atitudine este surprinsă în Evanghelia lui Ioan
(7,10-13; 9,22; 12,42; 19,38). Presiunile exercitate puteau fi mari şi oamenii puteau să stea în
cumpănă. Pe de altă parte, unii discipoli au părăsit totul pentru al urma pe Isus. După toate acestea
94
Vezi interpretarea lui MacDonald Comentar la Noul Testament, CLV 1998, p. 76-77 şi Comentariu al Noului
Testament, editat de John Walvoord şi Roy Zuck, Arad, 2005, p.50
95
Conf Manson, op cit p. 197
96
Ladd, op cit ,p. 213
97
Maier op, cit., p., 469-470
98
T.W.Manson, The Sayings of Jesus, London 1957, p. 196
99
Joachim Jeremias, Parabolele lui Isus, Anastasia, Bucureşti, 2000, p. 240-241
100
Ibidem
101
Discipolii lui Isus au fost preocupaţi cu asemenea gânduri. Vezi Mt 19,27
67
se ridica întrebarea: merită să fii discipol? Cei din jur se puteau întreba ; cum se face că oameni ca
Petru, Matei, Ioan, Andrei (care aveau o poziţie socială destul de stabilă) au lăsat familiile şi
afacerile lor pentru al urma pe Isus? Este vreo raţiune care să justifice plătirea unui preţ aşa de
mare? Este posibil ca aceste pilde să fi venit ca răspuns la întrebări de acest fel.
Mesajul pildelor este că omul care primeşte Împărăţia lui Dumnezeu este ca şi găsitorul unei
comori sau a unei perle de mare valoare. Bucuria descoperiri făcute este atât de mare, valoarea
comorii găsite îl copleşeşte, (Jeremias) ea îl transportă, pătrunde până în cea mai lăuntrică parte a
fiinţei lui şi-i subjugă gândirea. Orice altceva i se pare lipsit de valoare în comparaţie cu acest bun
nepreţuit. Nici un preţ nu i se pare prea mare pentru el. Predarea fără rezerve a celor mai scumpe
valori devine ceva de la sine înţeles.” 102 Tot aşa se întâmplă cu cel care primeşte Împărăţia lui
Dumnezeu. Doar cel care găseşte comoara este gata să plătească preţul, tot aşa este şi cel care devine
ucenicul lui Isus.
e. Pilda năvodului
Asemănarea cu pilda neghinei este izbitoare. În ambele este vorba de un amestec;

coexistenţa temporară a ceea ce este bun cu ceea ce este rău, amândouă pildele subliniază că binele
(grâul, peştii buni) si răul (neghina, peştii nefolositori) sunt prezente în acelaşi domeniu de influenţă
(ţarina, năvodul). Ambele se referă la o separare finală între valoare şi nonvaloare, separare realizată
prin agenţi desemnaţi pentru aceasta (slujitori, pescari). De asemenea trebuie să observăm că atât
pilda neghinei cât şi pilda năvodului sunt interpretate alegoric. Vv. 49-50 reprezintă o paralelă a vv.
41-42; mai mult v.50 este identic cu v.42. Datorită acestor similitudini, în general pilda năvodului a
fost interpretată în mod asemănător cu pilda neghinei.
Jeremias consideră că pilda năvodului şi pilda neghinei sunt pilde cu caracter escatologic,
deoarece „amândouă se referă la judecata din urmă, cu care se va deschide Împărăţia lui Dumnezeu.
Judecata este comparată cu separarea dintre peştii buni şi cei nefolositori, sau separarea grâului de
neghină... Vremea judecăţii este stabilită de Dumnezeu şi va avea loc la momentul potrivit... ceasul
acela încă nu a venit, ultima ocazie pentru pocăinţă încă nu a trecut. Până atunci, ogorul trebuie
lăsat cu răbdare să se coacă, năvodul trebuie aruncat departe şi toate celelalte trebuie lăsate în voia
lui Dumnezeu cu credinţă, până va veni ceasul său” 103.
Ladd notează asemănarea dintre pilda neghinei şi cea a năvodului subliniind caracterul
escatologic comun: Împărăţia a venit în această lume fără să realizeze separarea escatologică între
cei buni şi cei răi, Împărăţia trebuie să acţioneze într-o societate mixtă. Noutatea adusă de pilda
năvodului este că însăşi comunitatea formată prin activitatea Împărăţiei în lume nu va fi o
comunitate pură până la separarea escatologică104.
Dodd ignorând105 interpretarea alegorico-escatologică mateiană, consideră că punctul central
al pildei este metafora „pescari de oameni” la care Isus s-a referit anterior (Mc.1,17). Pescarii nu pot
şti ce fel de peşti vor prinde în năvodul aruncat, ceea ce vor prinde va fi amestecat; buni şi răi, tot
aşa e şi cu pescarii de oameni. După ce năvodul e tras la mal urmează alegerea. Trebuie să ne
aducem aminte aici, continuă Dodd, de pilda nunţii fiului de împărat (Mt 22,1-14). Invitaţia este
102
Jeremias, op cit. p.,240
103
Ibidem, p265
104
105
Dodd consideră că interpretarea alegorică cuprinsă în vv.49-50 este o interpretare secundară, oferită de Matei însuşi şi
poate fi ignorată în interpretarea pildei năvodului (C.H. Dodd, The Parables of the Kingdom, London, 1952, 189-191).
De aceiaşi părere este şi Jeremias – această interpretare îşi găseşte originea în tendinţa bisericii primare de a alegoriza
pildele (Parabolele lui Isus, Anastasia, Bucureşti, 2000, p. 88) şi Manson (The Sayings of Jesus, London 1957, p. 197-
198)
68
făcută tuturor fără nici o discriminare, dar după aceea urmează selecţia (omul fără haină este scos
afară).106
Dahl107 continuând în linia indicată de Dodd subliniază contrastul dintre momentul în care în
năvodul aruncat în mare se adună tot felul de peşti şi momentul în care, după ce năvodul e tras la
mal, peştii buni sunt separaţi de cei răi. Dahl vede aici contrastul dintre aşteptarea mesianică iudaică
cu privire la o separare a celor drepţi de păcătoşi şi realitatea ce caracteriza comunitatea adunată în
jurul lui Isus. Ziua judecăţii va aduce separarea dintre cei drepţi şi cei păcătoşi108.
Maier109 crede că pilda se referă la biserică 110, în care prin „năvodul misiunii” este adus, în
mod amestecat, ce e bun şi ce e rău. Abia la sfârşit poate fi făcută separarea, nu acum – în timpul
vieţii pământeşti a bisericii. Identificarea bisericii în pilda năvodului duce la concluzia că biserica nu
trebuie să intervină împotriva ereziilor şi a păcatelor publice, lucru incorect atât din punct de vedere
a învăţăturii lui Isus (Matei 16,6; 23; 18,15-20) cât şi din punct de vedere a literaturii epistolare nou-
testamentare (Filip 3,2; Rom.16,17; 1Cor 5,1, 9-13). Maier a notat această dificultate şi încearcă să o
elimine111, dar interpretarea pe care o dă pildei şi explicaţia sa cu privire la atitudinea biserici faţă de
păcatele publice, ne aduce într-o contradicţie insurmontabilă. Această contradicţie face imposibilă
interpretarea pildei în contextul bisericii.
Pilda năvodului nu se referă la năvodul misiunii aruncat de biserică, ci la lucrarea de
predicare făcută de Isus. Cadrul acestei pilde nu e misiunea bisericii ci misiunea lui Isus. Speranţa
populară iudaică cu privire la vremurile mesianice era că Împărăţia va forma un popor sfânt din care
vor fi excluşi definitiv cei păcătoşi. Însuşi Mesia va face această purificare (Ps. Solomon 17:28,36).
În ciuda acestei aşteptări, Isus a adunat în jurul său o comunitate formată din „vameşi şi păcătoşi”.
În faţa acestei realităţi, critica 112 adusă lui Isus contesta legătura dintre această comunitate pestriţă şi
ceea ce va aduce Împărăţia lui Dumnezeu. Sitze-im-Leben al acestei pilde este posibil să fie tocmai
această critică. Cineva ar fi putut să întrebe; cum explică Isus contradicţia dintre natura grupului
adunat în jurul său şi comunitatea sfântă pe care o va aduce Împărăţia lui Dumnezeu? Nu era funcţia
Împărăţiei aceea de a distruge pe cei păcătoşi şi de a forma o comunitate pură pentru Dumnezeu?
Răspunsul lui Isus vine prin pilda năvodului şi este bine rezumat de către Ladd. „Împărăţia va crea
într-o zi o astfel de comunitate perfectă. Dar, înainte de acest eveniment, a avut loc o manifestare
neaşteptată a Împărăţiei lui Dumnezeu, care se aseamănă cu un năvod care prinde atât peşti buni, cât
şi peşti nefolositori. Invitaţia este adresată la tot felul de oameni şi toţi cei care răspund sunt
acceptaţi în ucenicia prezentă a Împărăţiei. Comunitatea sfântă, perfectă trebuie să aştepte ziua din
urmă”113 Pilda năvodului subliniază atât caracterul prezent al comunităţii mesiani adunate în jurul
lui Isus (o comunitate mixtă) – peştii buni şi răi amestecaţi în năvod, cât şi separarea radicală care va
avea loc la consumarea escatologică.
Concluzie
Matei plasează aceste pilde în contextul luptei lui Isus pentru a câştiga poporul ţării. Ca
urmare a exorcizării consemnate în 12,23, poporul tării a ridicat o întrebare de natură cristologică:
„mh,ti ou-to,j evstin o` uiò.j Daui,dÈ”. Răspunsul blasfemiator (v.24) al fariseilor indică limpede
106
Pentru mai multe detalii vezi C.H. Dodd, The Parables of the Kingdom, London, 1952, 189-191
107
Nils A Dahl, The Parables of Growth, St. Th, 1952, p 150
108
Ibidem
109
Maier op, cit., p., 473
110
MacDonald (Comentar la Noul Testament, CLV 1998, p.77) şi Comentariu al Noului Testament, editat de John
Walvoord şi Roy Zuck, Arad, 2005, p.51 – interpretează într-un mod similar
111
Maier op, cit., p., 473
112
Dahl, op.cit. p.151, Ladd, op.cit. p.215
113
Ladd, op cit, p.215
69
respingerea lui Isus de către aceştia. Oare poporul ţării va urma exemplul fariseilor sau îl va primi pe
Isus. Matei aşează în acest context colecţia de pilde din 13, după ce le introduce prin logion-ul din
vv.10-13, cu scopul de a descrie, prin pilde, taina Împărăţiei lui Dumnezeu. În lupta pentru poporul
ţării Isus rosteşte aceste şase pilde ca să descrie prin ele natura Împărăţiei şi să răspundă la anumite
întrebări şi critici aduse pe marginea predicării şi faptelor sale. Esenţa propovăduirii lui Isus cu
privire la Împărăţie era că nu trebuie să aşteptăm consumarea escatologică pentru a asista la
inaugurarea Împărăţiei lui Dumnezeu. Nu este necesar să moară veacul prezent pentru ca apoi, în
veacul cel nou, să se arate Împărăţia. Împărăţia Cerurilor a venit în mijlocul veacului vechi şi acum
se manifestă plenar prin misiunea lui Isus. Aceasta este taina Împărăţiei lui Dumnezeu. Taina
Împărăţiei este venirea Împărăţiei în taină.
Cu privire la Împărăţia Cerurilor cele şase pilde mateiene ne revelează următoarele

adevăruri:
(a) Grupul amestecat, adunat în jurul lui Isus este rezultatul activităţii Împărăţiei.
Componenţa acestui grup amestecat se explică prin confruntarea dintre forţele veacului vechi şi
forţele veacului cel nou (pilda neghinei) şi existenţa lui este la fel de logică precum este logic ca
într-un năvod aruncat în mare să se adune tot felul de peşti; buni şi răi (pilda năvodului).
(b) Împărăţia a venit în lume fără ca să facă o separare a oamenilor, puterile veacului viitor
sunt acum la lucru în faptele şi cuvintele lui Isus, chiar dacă încă nu s-a format „comunitatea pură”.
Sămânţa bună a fost semănată în ţarină (pilda neghinei). Separarea se va face la sfârşitul veacului,
atunci când vom avea consumarea escatologică a Împărăţiei. Până atunci trebuie să aşteptăm în
răbdare ca holdele istoriei să se coacă, atunci va fi despărţit grâul din neghină, peştii buni de cei
nefolositori (pilda neghinei, pilda năvodului). Judecata zilei de apoi va aduce separarea radicală.
(c) contrastul dintre comunitatea actuală amestecată şi comunitatea pură finală este contrastul
dintre sămânţa mică de muştar semănată în pământ şi copacul mare care, cu siguranţă se va dezvolta
din ea (pilda grăuntelui de muştar). Începutul actual, firav al Împărăţiei, va fi urmat de o creştere de
mare amploare. Începutul e ca aluatul pus în plămădeală; urmează dospirea (pilda aluatului).
Începutul timid în lucrarea prezentă a lui Isus va evolua şi se va dezvolta într-un proces tumultuos
care va culmina cu consumarea escatologică (pilda grăuntelui de muştar şi pilda aluatului). Garanţia
consumării escatologice ce va urma misiunii lui Isus este ca şi garanţia că din sămânţa de muştar
creşte un copac mare şi că aluatul va dospi toată plămădeala.
(d) Într-o zi Împărăţia va umple întreaga lume. Împărăţia creşte de la sine, ea are putere să-şi
realizeze scopurile precum sămânţa semănată şi aluatul pus în făină au în sine putere pentru creştere
şi germinare (pilda grăuntelui de muştar şi pilda aluatului).
(e) Aceste adevăruri impun primirea grabnică a Împărăţiei lui Dumnezeu şi plătirea preţului
uceniciei. Sacrificiul însă nu este nici pe departe mai mare decât câştigul. Omul care primeşte
Împărăţia lui Dumnezeu este ca şi găsitorul unei comori sau a unei perle de mare valoare. Bucuria
descoperiri făcute este atât de mare, valoarea comorii găsite îl copleşeşte (pilda comorii ascunse şi
pilda perlei), nici un preţ plătit nu este prea mare. Mesajul Împărăţiei aduce cu sine bucuria uceniciei
împlinite.
F. Împărăţia şi Biserica – Matei 16:13-20
70
Pentru prima dată în textul mateian termenul “biserică” (evkklhsi,a) apare în 16:18 şi apoi
mai apare de două ori în 18:17. Conceptul de evkklhsi,a este un specific al Evangheliei după Matei.
Nici una din celelalte Evanghelii Sinoptice nu consemnează în textul lor cuvântul evkklhsi,a, chiar
dacă ideea de comunitate ca şi grup al discipolilor este evidentă.
În 16:18-19 avem „kavgw. de, soi le,gw o[ti su. ei= Pe,troj( kai. evpi. tau,th| th/| pe,tra|
oivkodomh,sw mou th.n evkklhsi,an kai. pu,lai a[|dou ouv katiscu,sousin auvth/jÅ dw,sw soi ta.j
klei/daj th/j basilei,aj tw/n ouvranw/n( kai. o] eva.n dh,sh|j evpi. th/j gh/j e;stai dedeme,non evn toi/j
ouvranoi/j( kai. o] eva.n lu,sh|j evpi. th/j gh/j e;stai lelume,non evn toi/j ouvranoi/j”.
În acest pasaj este făcută o legătură directă între Biserică, ce urma să fie zidită pe
mărturisirea lui Petru, şi „h` basilei,a tw/n ouvranw/n”. Petru urma să primească cheile Împărăţiei.
Cu siguranţă că aici avem un raport direct între Biserică şi Împărăţie. Acest raport poate fi observat
şi în 18:17 „eivpe. th/| evkklhsi,a|\ eva.n de. kai. th/j evkklhsi,aj parakou,sh|( e;stw soi w[sper o`
evqniko.j kai. o` telw,nhj”. Dacă unul dintre fraţi, adică unul care a primit Împărăţia, va păcătui, în
procesul reabilitării lui autoritatea finală, forul superior este Biserica. Dacă nu vrea să asculte de
Biserică, cel care nu vrea să se pocăiască, urma să fie considerat ca un păgân, adică era considerat ca
scos din Împărăţie. Raportul dintre Împărăţie fiind evident, rămâne să stabilim care este modul în
care se realizează această relaţie.
Studiind relaţia dintre discipoli lui Isus, ca şi biserică incipientă, şi Împărăţia lui Dumnezeu,
în Evanghelia după Matei, putem face următoarele observaţii114:
1. Biserica nu este Împărăţia115

Matei nu pune egalitate între ucenicii lui Isus şi Împărăţie. Discipolii reprezintă biserica sau
comunitatea Împărăţiei dar Împărăţia e mai mult. Împărăţia reprezintă domnia dinamică a lui
Dumnezeu în lume, Biserica reprezintă comunitatea celor care au primit mesajul Împărăţiei. Dacă
am compara relaţia dintre Împărăţie şi Biserică cu două cercuri concentrice atunci Împărăţia este
cercul mare iar Biserica e cercul mai mic. Biserica este comunitatea Împărăţiei dar niciodată
Împărăţia însăşi. Biserica este o comunitate de oameni iar Împărăţia este domnia lui Dumnezeu.
Matei 16:18-19 arată clar relaţia inseparabilă dintre Împărăţie şi Biserică, dar acest pasaj nu
stabileşte identitatea dintre cele două entităţi.
2. Împărăţia creează Biserica

Acţiunea Împărăţiei printre oameni, prin misiunea lui Isus a creat o comunitate de oameni,
oameni care au format stadiul incipient al Bisericii. Această comunitate formată ca urmare a
aruncări năvodului Împărăţiei este o comunitate amestecată. Între discipolii apropiaţi ai lui Isus s-a
strecurat un trădător. Năvodul prinde tot felul de peşti. Comunitatea formată de Împărăţie nici pe
departe de a fi perfectă. Perfecţiunea va avea loc la sfârşitul veacului, atunci când va veni Împărăţia
escatologică. Aici ne referim la expresia locală a Bisericii, la comunitatea văzută şi nu la cea
spirituală. Conceptul de Biserică nevăzută, spirituală, de Biserică ca şi Trup al lui Hristos care va
adună în sine pe toţi credincioşii autentici din toate comunităţile locale urma să fie dezvoltat în
cadrul eclesiologiei pauline.
În prezentul studiu, ne limităm doar la conceptul de Biserică din perspectiva lui Matei.
Revenind, afirmăm că biserica locală, comunitatea credincioşilor nu este un popor ideal, deoarece
include şi oameni care nu sunt fii ai Împărăţiei. Este evident faptul că intrarea în Împărăţie
presupune participarea în biserică, dar simpla participare în Biserică nu asigură accesul în Împărăţie.
114
Ladd a scris un studiu cuprinzător şi complex pe această problemă. Urmând, în general, linia lui Ladd vom încerca să
delimităm raportul dintre Biserică şi Împărăţie. Vezi G. E. Ladd, Prezenţa viitorului, Cartea Creştină, Oradea, 1997,
p.231-245
115
Ibidem, p.232
71
3. Biserica este instrumentul Împărăţiei

Nu numai că Împărăţia creează Biserica dar există şi un raport invers. Biserica mărturiseşte
despre Împărăţie, Biserica este un instrument al Împărăţiei. Discipolii nu numai au ascultat mesajul
Împărăţiei dar l-au dus mai departe. La rândul lor ei au devenit mesageri ai Împărăţiei. Lor le-a fost
încredinţată „evanghelia Împărăţiei”. În 10:1-15 Matei relatează despre trimiterea celor doisprezece
apostoli. Misiunea lor este consemnată în v.7-8 „poreuo,menoi de. khru,ssete le,gontej o[ti h;ggiken
h` basilei,a tw/n ouvranw/nÅ avsqenou/ntaj qerapeu,ete( nekrou.j evgei,rete( leprou.j
kaqari,zete( daimo,nia evkba,llete\ dwrea.n evla,bete( dwrea.n do,te”.
În esenţă propovăduirea discipolilor era identică cu cea a lui Isus, iar semnele făcute erau
aceleaşi. Efectiv, discipolilor li s-a dat să facă exact ca învăţătorul lor. Aceiaşi putere a Împărăţiei
care a lucrat prin Isus lucra acum şi prin ei. Răspunzând trimişilor lui Ioan Botezătorul, Isus, pentru
a dovedi autenticitatea misiunii sale, face apel la propovăduirea evangheliei şi la puterea semnelor;
“tufloi. avnable,pousin kai. cwloi. peripatou/sin( leproi. kaqari,zontai kai. kwfoi. avkou,ousin( kai.
nekroi. evgei,rontai kai. ptwcoi. euvaggeli,zontai”(11:5).
În mod implicit, Isus anunţă că discipolii săi, adică Biserica, va continua să propovăduiască
“Evanghelia Împărăţiei” spre mărturia naţiunilor, până la sfârşitul veacului. În această acţiune,
Biserica nu va fi învinsă de către porţile Hadesului. Aşadar, Împărăţia creează Biserica, iar Biserica
devine, până la consumarea escatologică, un instrument al Împărăţiei în mijlocul acestui veac.
4. Biserica este custodele Împărăţiei

Aici ne vom referi la textul din 16:19. Isus a spus lui Petru “dw,sw soi ta.j klei/daj th/j
basilei,aj tw/n ouvranw/n( kai. o] eva.n dh,sh|j evpi. th/j gh/j e;stai dedeme,non evn toi/j
ouvranoi/j( kai. o] eva.n lu,sh|j evpi. th/j gh/j e;stai lelume,non evn toi/j ouvranoi/j”.
Originea conceptului de “cheie” se găseşte în Isaia 22:22 unde Dumnezeu dă lui Eliachim
cheia casei lui David, un act care include administrarea întregii case. De asemenea, referindu-se tot
la “cheii”, Isus îi mustră pe cărturari şi pe farisei prin cuvintele:” Ouvai. de. u`mi/n( grammatei/j kai.
Farisai/oi u`pokritai,( o[ti klei,ete th.n basilei,an tw/n ouvranw/n e;mprosqen tw/n avnqrw,pwn\
u`mei/j ga.r ouvk eivse,rcesqe ouvde. tou.j eivsercome,nouj avfi,ete eivselqei/n”-23:15.
Luca foloseşte expresia “Cheia cunoştinţei”. În limbaj biblic, cunoaşterea se referă mai mult
decât la simpla percepţie, ea este un dar spiritual datorat revelaţiei 116. În acest sens “cheile
Împărăţiei” sunt adevărurile spirituale primite de către Petru prin reveleţie, adevăruri pe baza cărora
se va construi Împărăţia lui Dumnezeu. Prin aceste adevăruri revelate, Petru va putea să-i conducă şi
pe alţii prin uşa revelaţiei şi astfel vor devenii şi ei “fii ai Împărăţiei”. Datorită faptului că Bisericii I
s-a încredinţat “evanghelia Împărăţiei”, Biserica poate fi considerată custodele Împărăţiei.
Deci în raportul dintre Împărăţie şi Biserică putem spune că Împărăţia nu este Biserica,
măcar că Biserica este în Împărăţie. Biserica este formată de către Împărăţie şi la rândul ei Biserica
este un instrument al Împărăţiei şi în acest sens şi custode a Împărăţiei.
G. Aspectul escatologic al Împărăţiei lui Dumnezeu
În concepţia lui Matei, Împărăţia lui Dumnezeu este descrisă atât ca realitate prezentă cât şi
ca realitate viitoare. Ca realitate prezentă, Împărăţia se manifestă ca putere dinamică prin persoana şi
lucrarea lui Isus. Împărăţia este prezentă aici, ea a invadat veacul cel vechi, puterile ei sunt la lucru.
Ca realitate viitoare Împărăţia se va manifesta prin consumarea escatologică. Ca realitate prezentă
Împărăţia este putere, o stare, domnie şi nu un domeniu. Ca realitate viitoare Împărăţia este un
domeniu, un „teritoriu”.
116
Ibidem, p.242
72
În Matei avem o dezvoltare progresivă a conceptului de Împărăţie a lui Dumnezeu ca

domeniu viitor. Progresia începe observaţia că Împărăţia este deja prezentă ca domnie, continuă cu
anunţarea unei împărăţii viitoare şi se încheie cu relatarea consumării escatologice.
1. Prezenţa Împărăţiei ca domnie dinamică a lui Dumnezeu

Matei, după cum am văzut în paragrafele anterioare, surprinde că „h` basilei,a tw/n
ouvranw/n” a venit în mijlocul acestui veac înainte de consumarea escatologică. Venirea ei a avut
loc prin misiunea şi persoana lui Isus, iar manifestarea ei se consumă prin desfăşurarea dinamică a
puterii lui Dumnezeu prin Isus. Acesta este stadiul prezent al „h` basilei,a tw/n ouvranw/n”
2. Anunţarea „h` basilei,a tw/n ouvranw/n”ca domeniu viitor

În textele mateiene avem o serie de pasaje care se referă la Împărăţie ca fiind un domeniu
care se va arăta în viitor. Discipolii sunt învăţaţi să se roage pentru venirea Împărăţiei (6:10), să
sufere cu bucurie prigonirile pentru că ei vor fi răsplătiţi în Împărăţie (5:10), să se supună voii lui
Dumnezeu pentru a avea asigurată intrarea în Împărăţie (7:21, 18:3). După ce ne asigură că
Împărăţia va fi un domeniu viitor, Matei descrie natura acestui domeniu. Natura domeniului viitor al
Împărăţiei este prezentată de către prima evanghelie în mai multe texte. Consider că cel mai
expresiv pasaj este cel din 19:1-20:28.
În acest pasaj Matei selectează din misiunea şi cuvântările lui Isus câteva episoade pe care le
aşează în aşa fel încât prin ele să transmită un mesaj cu privire la natura Împărăţiei. În prima parte a
pasajului avem întrebarea fariseilor cu privire la divorţ. Răspunzând, Isus conclude vorbind despre
cei care s-au făcut fameni pentru Împărăţia Cerurilor. Aşadar tema Împărăţiei este introdusă. Între v.
13-15, Isus afirmă că Împărăţia este pentru cei care se aseamănă cu nişte copilaşi. Este evident
faptul că aici Împărăţia este un domeniu în care se va intra.
Trebuie să remarcăm faptul că în acest pasaj avem mai multe secţiuni care încep cu cuvântul
„to,te”. Acest cuvânt introduce pericopa cu copilaşi (19:13), întrebarea lui Petru din (19:27), precum
şi cererea fiilor lui Zebedei (20:20). Pericopa cu tânărul bogat este introdusă tot printr-o particulă
propoziţională care indică o intervenţie surprinzătoare –“kai. ivdou.” (19:16). Folosirea cuvintelor
„to,te” şi “kai. ivdou.”, în acest context subliniază, unitatea temporală a evenimentelor precum şi
legătura dintre ele în cursul desfăşurării lor, deci un indiciu evident al aspectului viitor al Împărăţiei
Cerurilor.
În pericopa cu tânărul bogat apar patru expresii foarte apropiate ca sens: v.16 “zwh.n
aivw,nion”, în v.21 “qhsauro.n evn ouvranoi/j”, în v.23 “eivj th.n basilei,an tw/n ouvranw/n”şi în
v.24 “eivj th.n basilei,an tou/ qeou/”. Prin aceste referinţe, Matei surprinde că Împărăţia, în natura ei,
este escatologică. Împărăţia lui Dumnezeu este o Împărăţie a Cerurilor, în ea trebuie să se intre,
acolo este un domeniu care va cuprinde “comoara” şi acolo va fi viaţa cea veşnică. Răspunzând
întrebării lui Petru din v.27, Isus se referă la Împărăţie ca la un domeniu care va fi arătat la “înnoirea
tuturor lucrurilor”. Atunci cei credincioşi vor fi onoraţi de Dumnezeu, vor fi răsplătiţi din belşug
pentru loialitatea lor, dovedită în stadiul prezent al Împărăţiei, şi se vor bucura de viaţa veşnică.
Pericopa din 20:20-28 introduce ideea de poziţie în Împărăţia escatologică a lui Dumnezeu.
Fii lui Zebedei au cerut o poziţie privilegiată în Împărăţie. Isus, ca răspuns, nu contestă existenţa
unor asemenea poziţii privilegiate, ci susţine că aceste poziţii vor fi date celor “pentru care au fost
pregătite”.
Aşadar, Împărăţia escatologică este un domeniu viitor, care va fi arătat la înoirea tuturor
lucrurilor. Aici vor intra cei care s-au consacrat deplin pentru Dumnezeu şi intraţi aici se vor bucura
de viaţă veşnică şi de răsplată pe măsura credincioşiei pe care au dovedit-o în stradiul prezent al
Împărăţiei. Atitudinea faţă de Împărăţie în stadiul prezent este atitudinea pe care omul o are faţă de
Isus. Ce vor fi oamenii în veacul viitor depinde de ceea ce aleg în acest veac.
73
3. Împărăţia în “veacul acesta” şi în “veacul viitor”

În Matei întâlnim trei expresii diferite legate de ideea de „veac”. Avem expresia „evn tou,tw|
tw/| aivw/ni” şi “evn tw/| me,llonti” din 12:32 şi expresia “sunte,leia aivw/no,j” din 13:39, 49.
Pe lângă aceste apariţii avem întrebarea discipolilor din 24:3: “Eivpe. h`mi/n( po,te tau/ta e;stai kai.
ti, to. shmei/on th/j sh/j parousi,aj kai. suntelei,aj tou/ aivw/noj”. În armonie cu concepţia iudaică,
Isus a vorbit despre două veacuri; veacul acesta şi veacul viitor. Acest veac se va încheia cu un
moment numit de Isus “sfârşitul veacului”, după acest moment se va trece în veacul viitor, veac în
care toate vor fi înnoite. La sfârşitul veacului cei buni vor fi separaţi de cei răi, societatea mixtă
inaugurată de stadiul prezent al împărăţiei se va sfârşi, şi atunci vom avea consumarea escatologică
a Împărăţiei.
4. Consumarea escatologică – discursul de pe Muntele Măslinilor (24:1-25:46)

În esenţă discursul de pe Muntele Măslinilor este un discurs escatologic. După intrarea
triumfală în Ierusalim, pe când era în templu, Isus, rostind cuvinte de judecată, a spus printre altele:
„nu mă veţi mai vedea până ce veţi spune; binecuvântat e cel ce vine în Numele Domnului!”. La
ieşirea din Templu Isus a prevestit dărâmarea Ierusalimului.
În acest context discipolii au pus două întrebări:
 prima întrebare – când se vor întâmpla aceste lucruri?
 A doua întrebare – care va fi semnul venirii tale şi a sfârşitul veacului acestuia?
În pasajul cunoscut sub numele de discursul de pe Muntele Măslinilor Isus răspunde la aceste
două întrebări.
În acest discurs, accentul cade pe aspectul viitor al Împărăţiei, esenţa mesajului este
consumarea escatologică. În concepţia lui Isus, după versiunea lui Matei, consumarea escatologică
este asociată cu următoarele elemente:
a. Consumarea escatologică e asociată cu venirea Fiului Omului

Discipolii suprapun venirea lui Isus cu sfârşitul veacului. Această suprapunere este evidentă
din întrebările pe care ei le pun (24,3). În răspunsul său, Isus asociază venirea sa, ca Fiu al Omului
cu consumarea escatologică, adică sfârşitul acestui veac şi venirea veacului nou. Această asociere
este subliniată în 24:27, 29,33,37,39,42, 44, 25:13,31. Consumarea escatologică va avea loc atunci
când va veni Fiul Omului. Una dintre expresiile cheie ale discursului este expresia: „h` parousi,a
tou/ uiòu/ tou/ avnqrw,pou” Acest veac va culmina cu venirea Fiului Omului de la sfârşitul
veacului. Atunci va avea loc consmarea escatologică şi arătarea Împărăţiei ca şi domeniu. Cei răi vor
fi pedepsiţi şi alungaţi de la faţa Fiului Omului, iar celor drepţi li se va spune: “deu/te oi`
euvloghme,noi tou/ patro,j mou( klhronomh,sate th.n h`toimasme,nhn u`mi/n basilei,an avpo.
katabolh/j ko,smou”. Această asociere a consumării escatologice cu venirea Fiului Omului este unul
dintre elementele originale ale învăţăturii lui Isus.
b. Consumarea escatologică se suprapune cu sfârşitul veacului

Întrebarea discipolilor a adus în prim plan problema sfârşitului veacului. Isus a vorbit despre
evenimentele care vor premerge sfârşitului şi despre cele care vor avea loc la sfârşitul veacului.
Asocierea sfârşitului veacului cu consumarea escatologică este evidentă în următoarele pasaje:
24:3,6,14. În 24:14 avem expresia “kai. to,te h[xei to. te,loj”. Dacă acum Împărăţia e prezentă în
mijlocul acestui veac ca putere dinamică, ca domnie a lui Dumnezeu manifestată prin persoana şi
lucrarea lui Isus. La sfârşitul veacului vom avea consumarea promisiunilor lui Dumnezeu prin
aşezarea Împărăţiei ca şi domeniu.
74
c. Consumarea escatologică e asociată cu o serie de evenimente prevestitoare

Isus a vorbit despre o serie de evenimente care vor precede venirea sa glorioasă. Aceste
evenimente sunt menţionate în prima parte a discursului de pe muntele Măslinilor. Sfârşitul veacului
va fi precedat de venirea unor falşi Hristoşi, de războaie, cutremure de pământ, foamete, epidemii,
persecuţie, apostazie, decadenţă morală. În ciuda acestor catastrofe naturale, convulsii sociale şi
persecuţie, Împărăţia lui Dumnezeu va progresa în acest veac şi Evanghelia Împărăţiei va fi
proclamată în toată lumea, tuturor naţiunilor. Faptul că mai întâi trebuie să se întâmple aceste semne
şi apoi să aibă loc venirea Fiului Omului, arată că în concepţia lui Isus consumarea escatologică este
un eveniment care nu se va desfăşura într-un viitor imediat. Este necesară o perioadă de timp pentru
împlinirea semnelor. E necesar ca mai întâi să fie pustiit Ierusalimul, mai întâi trebuie ca “urâciunea
pustiiri să fie aşezată în locul preasfânt”. Cel puţin predicarea Evangheliei Împărăţiei în toată lumea
şi la toate naţiunile va lua suficient timp ca sfârşitul veacului să nu aibă loc imediat.
d. Consumarea escatologică va fi un eveniment spectaculos, cu caracter apocaliptic

Consumarea escatologică nu va fi un eveniment care va trece neobservat. Venirea Fiului
Omului va atrage atenţia tuturor. Isus a spus: “Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate
seminţiile pământului se vor boci, şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu
o mare slavă. El va trimete pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare, şi vor aduna pe aleşii Lui din cele
patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă.”(24,30-31). Ordinea naturii va fi
schimbată, haosul va lua locul ordinii din univers; “soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da
lumina ei, stelele vor că dea din cer, şi puterile cerurilor vor fi clătinate” (24,29). Fiul Omului va fi
însoţit de îngeri, el va fi descoperit în toată gloria sa iar naţiunile pământului vor fi adunate înaintea
lui (25,31). Acest eveniment va fi sfârşitul acestui veac şi aşezarea veacului cel nou.
e. Consumarea escatologică va fi un eveniment neaşteptat, surprinzător

În discursul său, Isus a afirmat că venirea Sa, deşi va fi precedată de semne clare pe care cei
atenţi le vor putea descifra, pentru cei mai mulţi oameni venirea Sa va fi un eveniment surprinzător.
Ilustrând acest adevăr, Isus a asemănat venirea sa cu vremea lui Noe. Oamenii n-au ştiut nimic până
ce a venit potopul peste ei. Aşa va fi şi la venirea Fiului Omului (24,37-39). Isus a afirmat “Fiul
omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi” (24,44).
f. Momentul consumării escatologice nu poate fi cunoscut de către nimeni

Ziua şi ceasul escatologic nu poate fi cunoscut cu exactitate. Momentul consumării
escatologice nu este revelat. Isus a spus: “Peri. de. th/j h`me,raj evkei,nhj kai. w[raj ouvdei.j oi=den(
ouvde. oi` a;ggeloi tw/n ouvranw/n ouvde. o` uiò,j( eiv mh. o` path.r mo,noj”. Discipolii au întrebat
despre sfârşitul veacului; ca răspuns Isus le vorbeşte despre semne prevestitoare, însă data
consumării escatologice e cunoscută numai Tatălui. Isus afirmă foarte deschis că nu cunoaşte ziua şi
ceasul acela. Faptul că momentul escatologic nu poate fi determinat cu exactitate este subliniat de
Isus într-un mod insistent în discursul său. Domnul compară venirea Fiului Omului cu zilele lui Noe.
Înainte de potop oamenii nu au ştiut nimic, tot aşa va fi şi la venirea Fiului Omului(24:37-38).
În 24:42 şi 25:13 avem subliniată aceiaşi idee. Pilda celor zece fecioare se încheie cu
precizarea: “grhgorei/te ou=n( o[ti ouvk oi;date th.n h`me,ran ouvde. th.n w[ran”. Cu siguranţă ca va
veni ziua în care veacul acesta se va sfârşi, Împărăţia va fi aşezată nu numai ca domnie ci şi ca
domeniu, dar momentul acela nu poate fi cunoscut de nimeni de dinainte. Tatăl a ales ca acest aspect
să nu fie revelat.
g. Consumarea escatologică e asociată cu judecata şi aşezarea veacului nou
75
Ideea de judecată finală este foarte clară în discursul de pe Muntele Măslinilor. La venirea
Fiului Omului seminţiile pământului se vor boci (24,30), îngerii vor aduna pe cei aleşi (24,31), ziua
aceea poate fi comparată cu ziua potopului de pe vremea lui Noe (24,37) iar în 24,51 avem o
referinţă directă la pedeapsa celor care nu vor fi găsiţi vrednici.
Judecata va consta în separarea celor buni de cei răi. Societatea mixtă inaugurată de venirea
Împărăţiei ca şi manifestare dinamică a puterii lui Dumnezeu va înceta, cei răi vor fi smulşi dintre
cei buni ca şi neghina dintre grâu. Cei buni vor fi păstraţi şi vor moştenii Împărăţia, iar cei răi vor fi
condamnaţi. Isus accentuează acest adevăr prin pilda cu cele zece fecioare şi pilda talanţilor. E clar
că în aceste pilde e ilustrat faptul că la sfârşitul veacului vom avea o separare a celor buni de cei răi.
Societatea mixtă va înceta pentru totdeauna.
În partea finală a discursului (25:31-46), Isus afirmă în mod direct judecata care va avea loc
la sfârşitul veacului. “Neamurile vor fi adunate înaintea lui. El îi va despărţi pe unii de alţii cum
desparte păstorul oile de capre”. Cei drepţi vor merge în viaţă veşnică, iar cei nedrepţi vor merge în
pedeapsă veşnică.
Matei surprinde în acest discurs un element foarte important: consumarea escatologică a fost
pregătită cu minuţiozitate de către Tatăl înainte de întemeierea lumii. Împărăţia Cerurilor, veacul cel
nou a fost decis de Tatăl de mai înainte, focul cel veşnic a fost şi el pregătit de mai înainte (25,41).
Planul a fost făcut cu exactitate. Ceasul final este ne relevat. Pentru moment, în acest veac, cei buni
vor vieţui împreună cu cei răi. Atitudinea oamenilor faţă de Isus va fi atitudinea lor faţă de Împărăţie
şi atitudinea faţă de discipolii lui Isus va fi atitudinea faţă de Împărăţie. Consumarea escatologică va
aduce judecata şi aşezarea veacului cel nou, adică Împărăţia Cerurilor ca şi domeniu.
h. Consumarea escatologică urmează să fie amânată o vreme

În discursul de pe Muntele Măslinilor există o tensiune între iminenţa şi amânarea
escatologică. Pe de o parte iminenţa este subliniată prin cuvintele “avmh.n le,gw u`mi/n o[ti ouv mh.
pare,lqh| h` genea. au[th e[wj a'n pa,nta tau/ta ge,nhtai” (24,34), iar pe de altă parte, amânarea prin
mai multe referinţe din partea de mijloc a discursului. Replica robului rău a fost “stăpânul meu
zăboveşte să vină”. În pilda celor zece fecioare “mirele zăbovea”, s-a ajuns chiar până la miezul
nopţii, iar în pilda cu talanţii Isus notează că “stăpânul s-a întors după multă vreme”.
Aici se ridică o întrebare: a crezut Isus că Împărăţia escatologică este iminentă şi urmează să
se consume în viitorul imediat, chiar în timpul generaţiei sale (cum se pare că sugerează 24,34), sau
Isus a învăţat că va fi o perioadă de aşteptare încordată, perioadă nedefinită, perioadă în care
“stăpânul zăboveşte”? Aici avem tensiunea dintre iminenţă şi întârziere în aşteptarea consumării
escatologice.
Unii cercetători cred că Isus a greşit cu privire la iminenţa Împărăţiei 117, Bultmann merge mai
departe, afirmând că toate conceptele despre consumarea escatologică sunt mitologice 118. În
discursul său, Isus arată clar că va avea loc o continuare nedefinită a istoriei; discipolii primesc
misiunea de a predica în toată lumea, se priveşte în viitor la distrugerea istorică a Ierusalimului, este
evidentă ideea de amânare a consumării escatologice. De asemenea e clar că Isus a vorbit şi despre
iminenţa Împărăţiei.
Personal cred că tensiunea dintre aceste două elemente poate fi soluţionată în modul următor:
Mai întâi trebuie să precizăm că tensiunea dintre iminenţă şi consumare escatologică este
caracteristică pentru întreaga escatologie biblică. Veacul cel vechi a ţinut până la Ioan Botezătorul, o
dată cu venirea lui Isus Împărăţia a fost adusă în planul istoriei. Împărăţia este prezentă în mijlocul
117
118
ibidem
76
acestui veac. Veacul cel nou coexistă cu veacul cel vechi. Puterile Împărăţiei sunt la lucru, tranziţia
de la veacul cel vechi la veacul cel nou începuse deja în mod efectiv, consumarea escatologică există
deja în prezent, aducând sfârşitul vechiului veac. Înţelegem iminenţa nu ca şi sfârşit escatologic al
lumii ci ca sfârşit al veacului vechi şi inaugurarea veacului nou, veacul mântuirii. Sfârşitul lumii este
anticipat în misiunea lui Isus.
Imperativul “vegheaţi” atrage atenţia tocmai asupra acestui caracter ascuns al consumării
escatologice. O consumare efectivă, dar încă ne aplicată, ne realizată în planul istoric, dar efectiv
consumată în planul spiritual. Elementul cheie aici este învierea lui Isus. Învierea lui Isus este
consumarea escatologică spirituală. Consumarea escatologică istorică va avea loc după un timp de
“zăbovire”, timp intermediar în care Isus va fi alături de discipolii săi “până la sfârşitul veacului”.
În concluzie, studiind conceptul de Împărăţie a lui Dumnezeu în Matei putem spune că,
specific lui Matei este folosirea alternativă şi cu grad de sinonimie a expresiilor h` basilei,a tw/n
ouvranw/n” şi „h` basilei,a tou/ qeou/”. Încă de la început este proclamată iminenţa Împărăţiei.
Împărăţia este aproape, apropierea ei cere o reacţie urgentă şi finală: pocăinţa de păcate şi credinţa.
Împărăţia este atât o realitate prezentă cît şi o realitate viitoare. În stadiul prezent, Împărăţia se
manifestă ca putere dinamică în misiunea şi persoana lui Isus, venirea ei este o taină şi lucrarea ei
presupune coexistenţa cu veacul cel vechi până la consumarea escatologică din ziua de apoi.
Consumarea escatologică va aduce separarea societăţii mixte, judecata finală şi aşezarea Împărăţiei
lui Dumnezeu ca şi domeniu.
Mesajul este foarte clar; modul în care oamenii vor răspunde aspectului prezent al Împărăţiei,
Împărăţiei ca şi domnie a lui Dumnezeu, ca şi credinţă în Isus, va determina modul în care se vor
raporta în ziua consumării apocaliptice la Împărăţia ca şi domeniu.
III. Împărăţia lui Dumnezeu în Evanghelia după Luca
Evanghelia după Luca ne oferă o altă perspectivă asupra mesajului lui Isus cu privire la
Împărăţia lui Dumnezeu. Perspectiva lucană nu este esenţial diferită de cea mateiană, însă, pot fi
observate câteva accente puse într-un mod diferit. În continuare vom studia conceptul de „h`
basilei,a tou/ qeou/” din perspectiva lui Luca, urmând ca în ultimul capitol al aceste lucrări să
analizăm comparativ perspectiva mateiană şi lucană cu privire la „h` basilei,a tou/ qeou/”.
A. Speranţa iudaică în venirea Împărăţiei lui Dumnezeu în vremea lui Isus
Fără a ne mai referii la conceptul iudaic cu privire la Împărăţia lui Dumnezeu 119, vom analiza
modul în care în Luca se reflectă speranţa iudaică în arătarea Împărăţiei. Luca surprinde, în textul
evangheliei sale, faptul că în cadrul iudaismului începutului secolului I era prezent un puternic
curent al aşteptării mesianice a Împărăţiei lui Dumnezeu. Această aşteptare nu era o speranţă izolată
ci o trăsătură naţională a Israelului secolului I. Misiunea lui Isus s-a bucurat de succesul avut şi
datorită acestei aşteptări încordate.
119
Vezi capitolul I al prezentei lucrări
77
Luca menţionează în evanghelie şase referinţe legate de aşteptarea iudaică a Împărăţiei lui
Dumnezeu. Prima referinţă apare în 2:25 şi 38. Luca subliniază faptul că pe lângă templu era o
grupare de iudei evlavioşi care aşteptau arătarea Împărăţiei. Din acest grup mai larg (2,38) făceau
parte şi Simion şi Ana. La întâlnirea cu Isus, care copil fiind, a fost adus în templu de către părinţii
săi, Simion a lăudat pe Dumnezeu iar Ana a vorbit „celor care aşteptau mântuirea Ierusalimului”.
A doua menţiune o avem în misiunea lui Ioan Botezătorul. Deşi, în varianta lucană, lipseşte
referinţa directă la Împărăţia lui Dumnezeu, ideea Împărăţiei care vine, domină mesajul lui Ioan.
Următorul pasaj care face trimitere la aşteptarea iudaică este consemnat în 14:15. Un
interlocutor al lui Isus a zis: „ferice de acel care va prânzi în Împărăţia lui Dumnezeu”. Se pare că
iudeii considerau că Împărăţia lui Dumnezeu se va desfăşura printr-o şedere la un asemenea ospăţ.
A patra menţiune este o introducere explicativă a lui Luca, introducere care conturează
cadrul şi motivaţia cu care Isus a spus Pilda minelor. Luca intervine cu precizarea „Isus a spus o
pildă, pentru că era aproape de Ierusalim, şi ei credeau că Împărăţia lui Dumnezeu are să se arate
îndată”(19,11). Această intervenţie explicativă a lui Luca evidenţiază aşteptarea tensionată din
cercul ucenicilor, şi mai larg, din cadrul iudaismului. A cincea şi a şasea referinţă face trimitere, pe
de o parte la Iosif din Arimateea, care, spune Luca, „aştepta şi el Împărăţia lui Dumnezeu” (23,51),
iar pe de altă parte la cei doi discipoli care mergeau spre Emaus (24,21) şi care au spus „noi credeam
că El este acela care va izbăvi pe Israel”.
Toate aceste referinţe legate de aşteptarea Împărăţiei lui Dumnezeu, presărate de la începutul
până la sfârşitul evangheliei lucane, conturează contextul în mijlocul căruia Isus a propovăduit
venirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Vom vedea că aceste referinţe legate de înţelegerea iudaismului,
în general, şi a discipolilor în special, reprezintă puncte de pornire în introducerea noutăţilor aduse
de Isus în ceea ce priveşte conceptul de Împărăţie a lui Dumnezeu.
B. Caracterul ascuns al Împărăţiei lui Dumnezeu
În concepţia lui Luca „h` basilei,a tou/ qeou/” e prezentă în mijlocul acestui veac, ea vine în
lumea aceasta. Ea nu vine ca domeniu, nu vine în aşa fel ca să izbească privirile. Nimeni, afirma
Isus, nu va putea zice „uite-o aici, sau uite-o acolo” (17,21). Cu alte cuvinte „h` basilei,a tou/ qeou/”
nu vine în mod public, ea vine în mod ascuns, discret. Cei neatenţi pot nici să nu-şi dea seama. Ea
poate să treacă pe lângă tine. Mesajul ei răsună, dar dacă nu ai „urechi de auzit”(8,8) foarte bine poţi
să confunzi mesajul ei cu altceva. Semnele care vorbesc despre prezenţa ei sunt evidente, dar dacă
nu ai ochi buni, foarte bine se pot împlini cu tine cuvintele „măcar că văd să nu vadă, şi măcar că
aud, să nu audă”. Dacă nu eşti atent, prea uşor poţi confunda „h` basilei,a tou/ qeou/” cu altceva şi în
acest fel treci pe lângă ea. De aceea a spus Isus „ferice de cel pentru care nu voi fi un prilej de
poticnire” (7,23).
Caracterul ascuns al „h` basilei,a tou/ qeou/” este sugerat de către Luca în cel puţin patru
moduri:
1. Conceptul de vestire a „h` basilei,a tou/ qeou/”

Modul în care Luca relatează despre vestirea Împărăţiei lui Dumnezeu sugerează, în cel puţin
trei situaţii, caracterul ascuns al „h` basilei,a tou/ qeou/”.
a. Mesajul inaugural al lui Isus – 4,16- 43

În mesajul inaugural al lui Isus, spre deosebire de Matei şi Marcu, în Luca lipsesc referinţele
directe la „h` basilei,a tou/ qeou/”. Marcu şi Matei consemnează referinţe directe la „h` basilei,a tou/
qeou/”(Mc. 1,15; Matei 4,17), mesajul fiind proclamat în Capernaum. În varianta lucană, mesajul
78
inaugural este predicat în sinagoga din Nazaret. Aici Isus nu proclamă în mod direct arătarea
Împărăţiei ci el sugerează indirect acest lucru. Referindu-se la Isaia 61,1 Isus a spus că: „astăzi s-au
împlinit aceste cuvinte din Scriptură”. Este evident că pentru iudeii, Isaia 61 era o profeţie
referitoare la Împărăţia mesianică a lui Dumnezeu
În Luca, conceptul de Împărăţie a lui Dumnezeu se descoperă progresiv. La început avem
referinţe indirecte, implicite şi ascunse iar apoi, pe măsură ce autorul ne introduce în viaţa lui Isus,
mesajul devine tot mai complex şi mai direct. Subliniind caracterul ascuns al Împărăţiei, Luca se
fereşte să folosească la începutul evangheliei sale referinţe directe la „h` basilei,a tou/ qeou/”. După
mesajul inaugural din Nazaret, autorul relatează miracolele din Capernaum. Avem aici în special
exorcizări şi felurite vindecări. Miracolele din Capernaum probează în mod direct apropierea
ascunsă a „h` basilei,a tou/ qeou/” din predica din Nazaret. Progresia de la general la concret, de la
ascuns la direct este încheiată în Lc 4,43. Aici Isus afirmă deschis „o[ti kai. tai/j e`te,raij po,lesin
euvaggeli,sasqai, me dei/ th.n basilei,an tou/ qeou/( o[ti evpi. tou/to avpesta,lhn”Å
b. Reacţia lui Ioan Botezătorul şi a discipolilor lui – 7,18-23

În această pericopă Luca surprinde confuzia care exista între Ioan şi discipolii lui cu privire
la identitatea lui Isus. Ioan era încarcerat de către Irod, discipolii săi l-au informat cu privire al
miracolele pe care le făcea Isus şi cu privire la popularitatea lui crescândă. Confuz, Ioan trimite pe
doi dintre discipoli la Isus ca să-l întrebe: “Tu eşti Acela care are să vină, sau să aşteptăm pe un
altul?”. Luca observă că exact în momentul acela Isus a făcut multe vindecări şi accentuează în mod
deosebit vindecarea multor orbi. După aceste miracole Isus a răspuns discipolilor lui Ioan: “Duceţi-
vă de spuneţi lui Ioan ce aţi văzut şi auzit: orbii văd, şchiopii umblă, leproşii sînt curăţiţi, surzii aud,
morţii învie, şi săracilor li se propovăduieşte Evanghelia. Ferice de acela pentru care nu voi fi un
prilej de poticnire”
În acest pasaj Luca subliniază caracterul ascuns al „h` basilei,a tou/ qeou/” în trei moduri.
Mai întâi avem confuzia în sine in care se găsea Ioan. În ciuda miracolelor raportate de
discipolii săi, Ioan nu a putut descifra din ele Împărăţia care vine. Esenţa Împărăţiei era prezentă în
mod ascuns în miracolele lui Isus. Ioan nu a putut observa singur acest lucru.
Apoi Luca accentuează ca Isus a vindecat în acel moment mai mulţi orbi, iar lui Ioan i-a
trimis mesajul că acum „orbii văd”. Trebuie să facem observaţia că aici este prima dată când Luca se
referă la vindecarea orbilor. Cred că aici avem mai mult decât o vindecare a ochilor de carne, avem
aici şi o vindecare a ochilor inimii. Isus a venit, „h` basilei,a tou/ qeou/” este prezentă şi foarte
activă, miracolele sunt evidente şi de necontestat. Cu toate acestea însă Împărăţia este ascunsă
pentru cei mai mulţi. Ca să o poţi înţelege trebuie să ai ochi de văzut. Ochii trebuie să fie vindecaţi.
Cei care nu văd se vor poticni, însă spunea Isus, „ferice de acela pentru care nu voi fi un prilej de
poticnire”.
În final Isus afirmă că săracilor li se vesteşte evanghelia. Aici nu se afirmă clar că se
propovăduieşte „h` basilei,a tou/ qeou/”. Se spune doar că se vesteşte vestea cea bună (ptwcoi.
euvaggeli,zontai) Cu siguranţă că vestea cea bună se referea la prezenţa Împărăţiei, lucru evident în
8,1 (kai. auvto.j diw,deuen kata. po,lin kai. kw,mhn khru,sswn kai. euvaggelizo,menoj th.n basilei,an
tou/ qeou/).
c. Trimiterea celor doisprezece – 9,1-6

Vestirea „h` basilei,a tou/ qeou/” este esenţa misiunii celor doisprezece discipoli ai lui Isus.
Misiunea discipolilor era dublă: întâi ei trebuiau să propovăduiască „h` basilei,a tou/ qeou/” şi apoi
79
să vindece pe cei bolnavi. Luca a păstrat, cu perseverenţă, prioritatea poruncită de Isus a Cuvântului
înaintea minunii.120
Împărăţia a venit prin persoana lui Isus, mesajul ei a fost proclamat foarte clar, deşi a fost
prezentat într-o formă ascunsă. Numai cei vigilenţi, cei cu ochi de văzut, au putut vedea şi înţelege
venirea ei. Acum, Luca notează un moment de cotitură în evoluţia Împărăţiei. Până acum predicase
doar Isus şi numai el săvârşea miracole.
De aici înainte Isus delegă celor doisprezece puterea de a proclama evanghelia Împărăţiei şi
de a săvârşi miracole. Mesajul transmis de Luca e clar; împărăţia a venit prin Isus, ea este aproape, e
tangibilă, poţi să o experimentezi. Puterea ei poate fi experimentată de către oricine. Autoritatea
proprie lui Isus a fost delegată discipolilor, ceea ce a făcut Învăţătorul pot face acum şi discipolii,
continuitate este asigurată. De acum discipolii vor propovădui „h` basilei,a tou/ qeou/”.
2. Rugăciunea „Tatăl nostru” şi împlinirea 11,1-13
Spre deosebire de Matei, care consemnează rugăciunea domnească în contextul predicii de

pe munte, Luca, redactându-şi materialul, consemnează această pericopă într-un context cu totul
diferit. În una din zile după ce Isus s-a rugat într-un anumit loc, unul dintre discipoli a cerut lui Isus
să-i înveţe să se roage, după cum şi Ioan Botezătorul şi-a învăţat ucenicii să se roage. Drept răspuns
Isus a vorbit despre rugăciunea domnească.
Esenţa în rugăciunea domnească, pentru studiul nostru, este partea care se referă la Împărăţie
–„evlqe,tw h` basilei,a sou”. Continuând răspunsul la întrebarea pusă, Isus a vorbit despre atitudinea
şi perseverenţa în rugăciune, iar în v.13 conclude într-un mod surprinzător: “eiv ou=n u`mei/j
ponhroi. u`pa,rcontej oi;date do,mata avgaqa. dido,nai toi/j te,knoij u`mw/n( po,sw| ma/llon o` path.r
Îo`Ð evx ouvranou/ dw,sei pneu/ma a[gion toi/j aivtou/sin auvto,n”.
Aici Luca face legătura dintre venirea Împărăţiei şi primirea Duhului Sfânt. Venirea
Împărăţiei se consumă prin primirea Duhului. Această legătură este dovedită şi prin expresia
“Pa,ter” din v2 care este similară celei din v.13 “o` path.r Îo`Ð evx ouvranou” A primi Duhul Sfânt
înseamnă de fapt a primi Împărăţia.
Peste cel care a venit Duhul de fapt a venit Împărăţia. În acest context, în gândirea lucană,
Duhul şi Împărăţia sunt sinonime ca şi sens. Elementul acesta este întărit şi de către precizarea lui
Luca din 10,21 “Isus s-a bucurat în Duhul Sfânt”. Venirea Duhului nu poate fi văzută cu ochiul,
primirea Duhului nu izbeşte privirile. Aceasta este o experienţă lăuntrică ce se realizează prin
rugăciune şi credinţă. Tot aşa e si cu venirea Împărăţiei. Împărăţia vine în mod ascuns, lăuntric.
Venirea Împărăţiei nu este un eveniment public, ci unul lăuntric, tainic. De aceea Împărăţia trebuie
căutată cu insistenţă şi perseverenţă. Isus a spus “cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi găsi, bateţi şi vi
se va deschide” Împărăţia nu va fi găsită într-un mod accidental. Ea trebuie căutată cu mare atenţie.
Această necesitate evidenţiază încă o dată caracterul ascuns al Împărăţiei lui Dumnezeu. În
stadiul ei prezent Împărăţia vine într-un mod ascuns, tainic iar realizarea ei se împlineşte în mod
practic prin primirea Duhului Sfânt.
3. Identitatea lui Isus recunoscută de către Petru ; 9,18-22
În această pericopă lucană atenţia este îndreptată asupra identităţii lui Isus. După
propovăduirea „h` basilei,a tou/ qeou/”, după realizarea miracolelor incontestabile, după ce
problema identităţii lui Isus a provocat frământări atât în cadrul discipolilor lui Ioan, cât şi între
iudei121, Luca ne introduce în atmosfera intimă din cercul discipolilor lui Isus. Isus a pus două
întrebări: prima - „cine zic oameni că sunt eu?” şi a doua: „cine ziceţi voi că sunt eu?”. Aceste două
120
Gherhard Maier, Evanghelia după Luca, vol 4-5, Korntal, 1999,pag. 378
80
întrebări ne revelează din nou caracterul ascuns al „h` basilei,a tou/ qeou/”. Isus a venit ca şi
promotor al Împărăţiei.
Nimeni nu poate descoperii Împărăţia dacă îl ignoră pe Isus. Al descoperii pe Isus înseamnă
efectiv a descoperii Împărăţia. Faptul că nu toţi au descoperit identitatea lui Isus revelează caracterul
ascuns al Împărăţiei. Petru mărturiseşte că Isus este Mesia. Isus este recunoscut ca Mesia fără arme,
fără presiuni, fără propagandă, numai pe baza unei certitudini lăuntrice 122, numai pe baza credinţei.
Pe de altă parte, după ce Petru mărturiseşte că Isus este „Hristosul lui Dumnezeu”, Isus cere
discipolilor săi să nu spună nimănui nimic despre lucrul acesta.
Această poruncă a lui Isus pune încă o dată în evidenţă faptul că „h` basilei,a tou/ qeou/” are
un caracter ascuns, tainic. „h` basilei,a tou/ qeou/” vine în ascuns, doar cine se consacră deplin lui
Isus va ajunge să pătrundă taina ei (9,23-27). Pericopa din 9:23-26 atrage atenţia asupra consacrării
depline pentru Împărăţie. Isus a cerut lepădare de sine, purtarea crucii şi o ascultare şi urmare fidelă.
Avem în continuarea Evangheliei lui Luca o progresie. Cei care se consacră deplin vor vedea
Împărăţia (v. 27), imediat după aceasta, Luca relatează episodul schimbării la faţă, iar după această
pericopă, Luca îl prezintă pe Isus vorbind deschis despre patimile pe care le va suferii. În 9,45 Luca,
subliniind caracterul ascuns al Împărăţiei, notează că pentru discipolii lui Isus aceste cuvinte erau de
neînţeles pentru că erau acoperite pentru ei ca să le priceapă. Taina aceasta urma să fie dezlegată
pentru ei după înviere. Până atunci urma ca Împărăţia să se apropie, chiar şi faţă de discipolii lui
Isus, într-un mod ascuns, acoperit şi tainic.
4. Mesajul pildelor din 13, 18-21
Avem aici două dintre pildele Domnului Isus. Prima pildă este cea a grăuntelui de muştar iar
a doua este pilda aluatului. Atât în Matei cât şi în Luca aceste pilde apar împreună şi formează ceea
ce Ieremias numea „parabole duble”123. Aceste două pilde, în contextul lucan, sugerează două
aspecte diferite:
Primul aspect este legat de caracterul ascuns al Împărăţiei. Spre deosebire de Matei, Luca nu
spune nimic despre faptul sămânţa de muştar este „o] mikro,teron me,n evstin pa,ntwn tw/n
sperma,twn”, Luca trece peste acest detaliu, detaliu ce pare a fi în prima evanghelie un adaos
explicativ al lui Matei la loghionul original al lui Isus. Împărăţia este un grăunte de muştar aruncat
într-o ţarină. Sămânţa este ascunsă în ţarină (aluatul în mijlocul celor trei măsuri de făină), nimeni în
afară de cel care a semănat-o şi de cel căruia i se descoperă nu poate şti de prezenţa seminţei în
ţarină (sau a aluatului în făină). Ea (sau aluatul) este prezentă într-un mod ascuns şi în taină îşi
exercită lucrarea. Tot aşa este şi cu h` basilei,a tou/ qeou/”. Prezenţa ei în această lume este reală,
incontestabilă, dar în acelaşi timp prezenţa ei este ascunsă, secretă şi tainică. În prezent foarte uşor
poţi ignora prezenţa Împărăţiei, dar odată cu trecerea timpului Împărăţia se va dezvolta, sămânţa va
creşte şi se va face un copac mare (sau va dospi toată plămădeala) şi atunci va fi evidentă atât
prezenţa cât şi influenta ei. Avem aici contrastul dintre începutul firav şi secret al Împărăţiei şi
evoluţia, impactul ei final extraordinar.
În stadiul ei prezent, h` basilei,a tou/ qeou/” este prezentă prin persoana şi misiunea lui Isus,
ea a venit în mijlocul acestui veac. Cei mai mulţi ignoră acest adevăr, pentru ei taina rămâne
acoperită, dar va veni creşterea copacului (sau dospirea plămădelii) şi atunci taina va fi revelată.
În contextul lucan dezvăluirea tainei împărăţiei are loc prin învierea lui Isus. Înainte de
înviere h` basilei,a tou/ qeou/” era prezentă într-un mod ascuns în misiunea lui Isus, după înviere
121
În 9,7-9 Luca trece în revistă diferitele răspunsuri iudaice la aceste frământări. Sunt afirmate aici cel puţin patru
posibilităţi: 1. Ioan înviat din morţi, 2. Ilie 3. Unul dintre proorocii din vechime înviat 4. unul diferit de toţi cei
menţionaţi mai sus
122
Gherhard Maier, idem, pag. 396
123
Ioiachim Ieremias, Parabolele lui Isus, Anastasia, Bucureşti , 2000, pag.93
81
caracterul ascuns devine un caracter public. Înainte de învierea, Isus a interzis discipolilor să
vorbească despre identitatea Sa, prin aceasta fiind subliniat încă odată caracterul ascuns al Împărăţei.
După înviere Isus a poruncit discipolilor să propovăduiască Evanghelia la orice făptură. Asupra
acestui aspect vom mai reveni.
Al doilea aspect sugerat de aceste două pilde este legat de evoluţia neaşteptată a Împărăţiei.
Evoluţia viitoare a h` basilei,a tou/ qeou/ este în contrast evident cu începutul ei. La început e o
sămânţă mică (un aluat nesemnificativ), pe parcurs devine un copac mare ( până a dospit toată
plămădeala). Cu h` basilei,a tou/ qeou/ se va întâmpla la fel. Dezvoltarea ei finală va contrasta cu
începutul ei timid, firav şi ascuns.
5. Luca 17:20-21- Întrebarea fariseilor cu privire la venirea Împărăţiei
Acest pasaj este de o importanţă capitală în ceea ce priveşte conceptul de h` basilei,a tou/
qeou/ în Evanghelia după Luca. Pericopă nu are un echivalent în celelalte evanghelii sau alte cărţi
canonice. Forme paralele acestui pasaj le găsim în Evanghelia lui Toma 124. Aici Luca notează că
fariseii au întrebat pe Isus cu privire al timpul în care va veni Împărăţia lui Dumnezeu. Drept
răspuns Isus a zis: „ouvk e;rcetai h` basilei,a tou/ qeou/ meta. parathrh,sewj”.
Evanghelia lucană consemnează această pericopă în contextul în care Isus vorbise
discipolilor despre venirea Împărăţiei, Isus îşi învăţase discipolii să se roage legat de venirea
Împărăţiei (11,2). De asemenea Isus a spus că venirea Împărăţiei poate fi văzută (9,27). Oricum, Isus
a spus discipolilor să proclame în misiunea lor că Împărăţia este aproape (10,9-11) şi chiar faptul că
Împărăţia a ajuns “până la voi” (11,20). În acest context, fariseii au venit la Isus cu întrebarea din
17,20. Faptul că Luca atribuie această întrebare fariseilor reflectă aşteptarea apocaliptică la care
ţineau ei. Folosirea prezentului e;rcetai din întrebarea fariseilor poate fi un echivalent al viitorului şi
nu o referinţă la existenţa în sine a Împărăţiei. Astfel avem: “când va veni Împărăţia lui Dumnezeu?”
şi nu “când poate şti cineva că Împărăţia lui Dumnezeu există?”
Fariseii aşteptau un răspuns de tipul: “ Împărăţia va veni atunci când veţi vedea întâmplându-
se cutare şi cutare semne în cutare loc”125. Contrar aşteptărilor lor, Isus dă un alt răspuns. „ouvk
e;rcetai h` basilei,a tou/ qeou/ meta. parathrh,sewj”- Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în mod văzut.
Cornilescu126 traduce “Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să izbească privirile”. Isus
foloseşte expresia “meta. parathrh,sewj”. Cuvântul παρατηρησις are sensul de „observare”,
„spionare”, „datină, ritual”. În acest context cuvântul nu poate avea sensul de datină, ritual religios
ci de observare concretă a unor semne şi simptoame 127. Expresia “meta. parathrh,sewj” am putea-o
traduce “în mod văzut, sau în mod vizibil”.
Aşadar, venirea Împărăţiei nu este însoţită de semne premergătoare care să ratifice venirea ei
şi care să poată fi observate. Nimeni nu va putea spune, bazându-se pe asemenea evidenţe, că
Împărăţia este aici sau că este acolo (v.21). A căuta asemenea evidenţe observabile înseamnă a
înţelege greşit natura Împărăţiei. h` basilei,a tou/ qeou nu vine intr-un mod public, ea vine într-un
mod real dar ascuns. Cei neatenţi niciodată nu vor fi surprinşi de semne prevestitoare, semne care
să-i avertizeze cu privire la sosirea Împărăţiei. Dacă nu eşti atent poţi nici să nu ştii că a venit
Împărăţia.
În v 21 Isus a spus „ouvde. evrou/sin\ ivdou. w-de h;\ evkei/( ivdou. ga.r h` basilei,a tou/
qeou/ evnto.j u`mw/n evstin”.
124
Josep Fritzmyer, The Gospel according to Luke X-XXIV, The anchor bible Doubleday, 1985, pag.1157
125
Hovard Marshall, The Gospel of Luke, Grand Rapids, Michigan, 1992, pag 654
126
Biblia, traducere de către Dumitru Cornilescu, pag. 1012
127
Ibidem.
82
Sensul final al acestui pasaj depinde de modul în care traducem cuvântul evnto.j
Cercetătorii biblici împărtăşesc două puncte de vedere diferite cu privire la semnificaţia expresiei
evnto.j u`mw/n” în acest context lucan.
a. evnto.j u`mw/n” – înăuntrul vostru, în voi

Cuvântul apare în Matei 23,26 cu sensul “înăuntru”. Hovard Marshall notează o întreagă
tradiţie128 care acordă acestui cuvânt sensul de „înăuntru”. Expresia „evnto.j u`mw/n” este tradusă cu
“înăuntru vostru”, “în voi”. Sneed, notează Hovard Marshall, face analogia cu Rom 14,17 arătând că
locuirea Împărăţiei în noi e similară locuirii Duhului Sfânt în credincioşi. La obiecţia că această
expresie nu poate avea acest sens, deoarece Isus s-a adresat fariseilor care nu credeau în El, şi din
această cauză Împărăţia nu putea fi în interiorul lor, adepţii acestei interpretări afirmă că u`mw/n nu
se referă la farisei ci are un sens nedefinit129.
b. evnto.j u`mw/n” – în mijlocul vostru, la dispoziţia voastră, la îndemâna voastră

Acest sens este susţinut de către NEB, Sledd, Kummel, Grasser şi alţi cercetători 130. O
considerabilă atenţie a fost acordată papirusurilor în care apare acest cuvânt. Sensurile 131 cu care
apare în papirusuri este: “în mâinile lor”, “în controlul lor”, “în puterea lor”, “în înţelegerea lor”, “în
domeniul lor” sau “printre voi”. Hans Klein împărtăşeşte convingerea că evnto.j u`mw/n” nu are
sensul “înăuntrul vostru” ci sensul “printre voi, la dispoziţia voastră”
Cu siguranţă că în Luca 17,20-21, Isus nu a înţeles prin evnto.j u`mw/n” – înăuntrul vostru,
pentru că el vorbea cu fariseii care nu credeau în El. Era imposibil ca Împărăţia vestită şi adusă de
către Isus să locuiască în interiorul celor care îl respinseseră pe Isus. Intervenţia conform căreia
u`mw/n” în acest context este nedefinit nu are suficientă bază pentru a putea fi luată în considerare.
Prin fraza “ivdou. ga.r h` basilei,a tou/ qeou/ evnto.j u`mw/n evstin” Isus subliniază
caracterul ascuns al Împărăţiei lui Dumnezeu. Fariseii aşteptau ca Împărăţia să vină undeva în viitor
şi se interesau de semnele premergătoare arătării ei. Concepţia lor era una apocaliptico-escatologică.
Fără să conteste aspectul apocaliptic al Împărăţiei, Isus răspunde că nu vor fi asemenea semne
înainte de arătarea Împărăţiei, pentru simplul fapt că Împărăţia deja a venit şi acum este prezentă
printre noi. h` basilei,a tou/ qeou este acum la dispoziţia noastră, ea este prezentă într-o formă
ascunsă printre noi. Noutatea adusă de Isus este că Împărăţia pe care fariseii o aşteptau să se arate în
vremurile apocaliptice s-a arătat deja. Ea nu a venit într-un mod care să izbească privirile, nu a venit
într-un mod vizibil ci într-un mod tainic, ascuns. În veacul prezent Împărăţia a venit într-un mod
ascuns în persoana lui Isus. În veacul viitor Împărăţia va veni într-un mod vizibil. Lucrul acesta este
evident în discursul consemnat în 21,5-36. Aici Isus vorbeşte despre semne clare iar în v 31 Isus
conclude “când veţi vedea întâmplându-se aceste lucruri să ştiţi că Împărăţia lui Dumnezeu este
aproape”. La cina cea de taină Isus s-a referit tot la aspectul viitor al Împărăţiei menţionând, în
conformitate cu evanghelia lui Luca, de trei ori (21:16,18,29-30) că Împărăţia va avea un element
viitor, apocaliptic, element care se va consuma la sfârşitul veacului. Până atunci Împărăţia este
prezentă aici în mijlocul acestui veac prin persoana lui Isus.
Ceea ce vrea să spună Isus prin 17,21 este: “În persoana mea Împărăţia lui Dumnezeu este
deja aici, este chiar în mijlocul vostru, al celor care discutaţi aici cu Mine, este aici la dispoziţia
fiecăruia dintre voi, e la îndemâna voastră”.
128
Hovard Marshall, The Gospel of Luke, Grand Rapids, Michigan, 1992, pag 655 notează că εντος υμον este tradus ca
„intra vos” în Origen, AV, Barclay, NIV, Turner, Daman, Easton, Creed, Percey, Sneed
129
Hovard Marshall, ibidem
130
idem
131
idem
83
Aşadar, în evanghelia lucană avem o prezentare ascunsă a Împărăţiei lui Dumnezeu în

mijlocul acestui veac. Caracterul ascuns este pus în evidenţă prin conceptul de vestire a Împărăţiei,
prin identitatea ascunsă a lui Isus, prin pilde, dar mai ales prin dialogul lui Isus cu fariseii. Trebuie
să precizăm că ascuns nu înseamnă secret sau ne descoperit, ne revelat. Prin h` basilei,a tou/ qeou
ascunsă înţelegem că forma în care se prezintă Împărăţia în acest veac nu este una publică, şocantă,
una care să răstoarne societatea actuală. Împărăţia nu e un domeniu, un teritoriu delimitat în spaţiu,
ci Împărăţia este o realitate spirituală adusă în lume prin Isus şi care presupune credinţa în Isus şi
experimentarea vieţii spirituale cu Dumnezeu prin Isus. Acest aspect prezent al Împărăţiei poate să
scape unui ochi neatent, mesajul va trece pe lângă o ureche neatentă şi nu va intra într-o inimă
împietrită. O vor cunoaşte doar cei care au ochi de văzut şi urechi de auzit şi aceia, înţelegând
urgenţa, „dau năvală ca să o apuce” (16,16)
C. h` basilei,a tou/ qeou/ se apropie de oameni în mod direct
Cu toate că h` basilei,a tou/ qeou/ vine pe pământ, în mijlocul acestui veac, în persoana şi
misiunea lui Isus într-un mod tainic şi ascuns, cu toate că numai cei atenţi, numai cei care au ochi ca
să vadă şi urechi ca să audă se sesizează la venirea Împărăţiei, cu toate acestea h` basilei,a tou/ qeou/
vine într-un mod direct, clar şi tranşant în mijlocul acestui veac. Împărăţia e prezentă şi dovezile
prezenţei sale sunt evidente. Împărăţia se manifestă într-un mod direct, puterile ei sunt la lucru.
Pentru a sublinia modul direct în care basilei,a tou/ qeou/ se apropie de oameni ne vom referi la
două aspecte din Evanghelia lui Luca.
1. Miracolele lui Isus
Miracolele făcute de Isus reprezintă o bună parte din relatarea lui Luca şi ele se înscriu în
conturarea conceptului lucan cu privire la Împărăţia lui Dumnezeu. Scopul miracolelor era acela de
a dovedi manifestarea puterii lui Dumnezeu şi de a atrage atenţia asupra trimiterii din partea lui
Dumnezeu a celui prin care se realizau miracolele. Cunoscând prea bine mediul iudaic, Pavel avea
să surprindă mai târziu acest aspect cu cuvintele „iudeii cer miracole”(1Cor1,22).
În Evanghelia lui Luca avem o întreagă gamă de miracole; miracole asupra naturii (pescuirea
miraculoasă - 5,1-11, potolirea furtunii - 8,22-25, înmulţirea pâinilor - 9,10-17), miracole asupra
bolilor şi neputinţelor fizice – avem aici diversele vindecări realizate de Isus, miracole legate de
spiritul profetic şi cunoaşterea dinainte a viitorului (prevestirea patimilor şi învierii sale, prevestirea
lepădării lui Petru), miracolele învierilor dintre cei morţi ( fiica lui Iair, fiul văduvei din Nain),
exorcizările demonilor. Un loc cu totul aparte în relatarea lucană a miracolelor îl ocupă exorcizările.
Prima minune lucană (4,31-37) este o exorcizare, asemenea miracole mai avem în 4,40-41; 6,18;
8,26-39; 9,37-43; 11,14-26.
Trebuie să facem observaţia că în prima parte a evangheliei sale, Luca acordă un spaţiu
consistent miracolelor lui Isus, iar în partea a doua acordă un spaţiu mai mare discursurilor sale. Cu
siguranţă că prin această aranjare a materialului Luca a urmărit captarea atenţiei cititorului precum şi
câştigarea încrederii şi evidenţierea credibilităţii lui Isus.
Mesajul miracolelor este cât se poate de clar. Puterea lui Dumnezeu este la lucru prin Isus.
Puterea lui Dumnezeu a venit în mod direct în mijlocul acestui veac. Iudaismul aştepta ca la sfârşitul
veacului să aibă loc înnoirea tuturor lucrurilor. Veacul acesta e un veac rău ce urmează să fie distrus
de Dumnezeu în ziua consumării escatologice. După acest moment urmează să se arate Împărăţia lui
Dumnezeu. Mulţimea şi diversitatea miracolelor lui Isus vestesc că de fapt Împărăţia este prezentă
deja aici în mijlocul acestui veac, ea este activă, puterile ei sunt la lucru. Activitatea ei este directă.
84
În caracterul ei Împărăţia este ascunsă, în natura ei ea este tainică, ea nu izbeşte privirile, dar în
manifestare, ea se apropie de oameni într-un mod direct şi plin de forţă.
Avem aici în special exorcizările, iar între exorcizări avem miracolul consemnat în 11:14-23.
În controversa cu fariseii pe marginea puterii cu care sunt scoşi demonii Isus a spus „dacă eu scot
demonii cu degetul lui Dumnezeu, Împărăţia lui Dumnezeu a ajuns până la voi”.
Fariseii nu au putut cunoaşte acest lucru şi aceasta pentru că h` basilei,a tou/ qeou/ vine într-un mod
ascuns şi numai cei care au credinţă în Isus pot vedea acest adevăr. Cu toate că h` basilei,a tou/
qeou/ vine în mod ascuns ea vine într-un mod direct, plin de forţă. Puterile Împărăţiei sunt în plină
manifestare. Ascuns nu înseamnă indescifrabil, imperceptibil. Ascuns are de a face cu natura,
substanţa tainică a Împărăţiei, iar caracterul ei direct este evidenţiat prin miracolele pline de forţă
exercitate prin Isus.
Miracolul, cu cel mai mare impact, prin care Luca arată că Împărăţia vine în mod direct între
oameni, este miracolul învierii lui Isus. Învierea lui Isus din morţi este dovada esenţială că Împărăţia
lui Dumnezeu a venit în mijlocul acestui veac. Odată cu învierea mesajul Împărăţiei este clar,
Împărăţia a intrat cu forţă în mijlocul acestui veac şi se apropie de noi într-un mod direct. Asupra
raportului dintre învierea lui Isus şi Împărăţia lui Dumnezeu vom mai reveni.
2. Miracolele discipolilor lui Isus
Luca aduce în atenţie nu numai miracolele săvârşite de Isus ci şi miracolele săvârşite de către
discipolii săi. În 9,1-6 este consemnată trimiterea în misiune a celor doisprezece, iar în 10,1-24 avem
trimiterea şi misiunea celor şaptezeci de discipoli. În ambele cazuri, Luca notează că Isus a delegat
discipolilor puterea de a face miracole şi de a proclama că „Împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat de
voi” (10,9). Miracolele săvârşite de către discipolii lui Isus arată că în cadrul celor care au primit
Împărăţia lui Dumnezeu autoritatea de a face miracole se poate delega şi transfera asupra celor care
cred, dar mai ales e pus în lumina adevărul că Împărăţia lui Dumnezeu a venit în mijlocul acestui
veac cu mare putere şi în mod direct. Nu numai Domnul Împărăţiei e capabil de exercitarea
miracolelor ci şi fiii Împărăţiei sunt părtaşi la această lucrare.
În concluzie afirmăm că dovada faptului că Împărăţia lui Dumnezeu, ascunsă în apropierea
ei, a venit în mod direct şi plin de forţă, este dată de miracolele săvârşite de Isus şi de către discipolii
lui Isus.
D. Aspectul escatologic al Împărăţiei lui Dumnezeu
La fel ca şi în Matei, şi în Luca avem un dublu concept despre Împărăţia lui Dumnezeu. Pe
de o parte avem conceptul de Împărăţie prezentă şi pe de altă parte avem conceptul de împărăţie
viitoare.
În Luca întâlnim destul de multe pasaje care descriu Împărăţia ca pe ceva deja prezent în
mijlocul acestui veac, în această lume. Împărăţia a venit între noi, ea este acum aici, cei care vor să
intre în ea, dau “năvală”(16,16). Împărăţia nu trebuie aşteptată să vină într-un mod public izbitor,
aşa ca să fie văzută de toţi. Aşteptarea aceasta este zadarnică, pentru simplul motiv că Împărăţia deja
a venit, ea este printre noi, este în mijlocul nostru, la dispoziţia noastră (17,20-21). Luca asociază
venirea Împărăţiei cu primirea Duhului Sfânt (11,1-13). În stadiul ei prezent Împărăţia trebuie
căutată cu mare atenţie (12,31) şi pentru ea trebuiesc făcute toate sacrificiile posibile (12,32; 14,25-
35; 18,29-30). Această căutare e necesară având în vedere faptul că Împărăţia, în stadiul ei prezent, a
venit într-un mod ascuns. Ea s-a apropiat de toţi, dar taina ei a fost descifrată numai unora (8,10;
10,17-24). Împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat de toţi fără părtinire (11,20), însă taina ei e
85
descoperită doar celor care sunt gata să răspundă cu credinţă şi consacrare (14,25-35). Acesta este
stadiul prezent al Împărăţiei lui Dumnezeu
Pe de altă parte, o serie de pasaje lucane vorbesc despre Împărăţia lui Dumnezeu ca despre o
realitate viitoare, ca despre un domeniu care urmează să fie arătat în viitor. În stadiul prezent,
Împărăţia vine într-un mod ascuns, iar în stadiul ei viitor va veni în mod public. Venirea viitoare a
Împărăţiei se va realiza prin consumarea escatologică de la sfârşitul veacului.
1. Împărăţia lui Dumnezeu ca realitate viitoare
Luca descrie aspectul escatologic al Împărăţiei în termenii unui domeniu care se va arăta, în
care oamenii vor intra (18,24-30) şi în care se vor bucura de un statut cu totul aparte. Împărăţia lui
Dumnezeu este asociată cu cerul. În predica de pe munte Isus a spus “ferice de voi care sunteţi
săraci, pentru că Împărăţia lui Dumnezeu este a voastră” (6,20), ca imediat după ce a afirmat acest
lucru Isus să adauge că “mare va fi răsplata voastră în cer” (6,23). Consumarea escatologică este
asociată cu vieţuirea împreună cu Dumnezeu în cer.
Un loc aparte, în Luca, în descrierea Împărăţiei ca o realitate viitoare, îl are discursul lui Isus
ocazionat de aşezarea Sfintei Cine. Isus s-a referit la o împlinire a Paştelor în Împărăţia lui
Dumnezeu (22,16), el a spus că nu va mai bea din rodul viţei “până când va veni Împărăţia lui
Dumnezeu”. Domnul a continuat afirmând că El va pregăti pentru discipolii săi Împărăţia după cum
şi Tatăl i-a pregătit-o lui (22,30-31). De asemenea Isus a vorbit despre semne premergătoare aşezării
escatologice a Împărăţiei şi a conclus prin a afirma că “tot aşa, când veţi vedea întâmplându-se
aceste lucruri, să ştiţi că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape” (21,31).
Ca şi în Matei, şi în Luca întâlnim concepţia despre cele două veacuri: veacul acesta şi
veacul viitor (18,30). Veacul acesta este reprezentat de stadiul actual al vieţii. Este veacul acestei
lumi, veac în care cei buni şi cei răi trăiesc amestecaţi formând aceiaşi societate. În vremea acestui
veac Dumnezeu este bun şi cu cei nemulţumitori şi cu cei răi (6,35). Veacul viitor este asociat în
Luca cu trei realităţi foarte importante: întâi veacul viitor e asociat cu “viaţa veşnică”(18,30), apoi
este asociat cu Împărăţia lui Dumnezeu (18,25) şi în ultimă instanţă veacul viitor e asociat cu
mântuirea (18,26). În pericopa cu tânărul bogat (18,18-30) “mântuirea”, “veacul viitor”, “viaţa
veşnică” sunt folosite ca referindu-se la aceiaşi realitate escatologică şi anume “Împărăţia lui
Dumnezeu”.
Veacul prezent se va încheia la venirea Fiului Omului. Venirea Fiului Omului va avea loc
într-un moment ne precizat numit de Luca “ziua Sa” (17,24). Momentul escatologic va fi un moment
surprinzător, se va întâmpla ca pe vremea lui Noe şi a lui Lot. Oamenii şi-au continuat viaţa normală
(mâncau, beau, se însurau şi se măritau…cumpărau, vindeau, sădeau, zideau) până în momentul
culminant al judecăţii divine. Tot aşa va fi şi la venirea Fiului Omului.
Consumarea escatologică va avea loc într-un mod spectaculos. Venirea Fiului Omului va fi
un eveniment puternic observabil şi public; “cum iese fulgerul şi luminează de la o margine a
cerului până la cealaltă, aşa va fi şi Fiul Omului în ziua Sa” (17,26). Ordinea din creaţie va fi
schimbată, “vor fi semne în soare, în lună şi în stele”, vor avea loc schimbări majore în ordinea
mărilor şi a oceanelor (21,25), “puterile cerurilor vor fi clătinate” (21,26). Aceste catastrofe
apocaliptice vor culmina cu arătarea Fiului Omului: “atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe un
nor cu putere şi slavă mare” (21,27).
Consumarea escatologică va însemna separarea celor buni din mijlocul celor răi şi judecata celor
răi şi necredincioşi (17,26-36). Cei răi vor fi aruncaţi afară, acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor
(13,27-29), vor fi omorâţi – „unde va fi trupul acolo se vor strânge vulturii” (17,37) iar cei găsiţi
credincioşi vor sta la masă, la ospăţul din Împărăţia lui Dumnezeu.
86
2. Împărăţia lui Dumnezeu escatologică descrisă ca un ospăţ
Acest element din predica lui Isus cu privire la basilei,a tou/ qeou este foarte bine surprins de
către Luca în evanghelia sa. basilei,a tou/ qeou este descrisă ca un ospăţ, ca o masă la care se va
mânca (14,16) şi se va bea (22,30). Spre deosebire de perspectiva lucană asupra basilei,a tou/ qeou,
perspectiva paulină este diametral opusă. Pavel a scris că „Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare
şi băutură, ci neprihănire, pace şi bucurie în Duhul Sfânt”. (Rom 14,17). Trecând peste această
diferenţă de perspectivă cu privire la natura viitoare a Împărăţiei lui Dumnezeu, vom analiza aici
modul în care se regăseşte în Luca Împărăţia ca şi ospăţ.
În Evanghelia lucană avem trei pasaje care prezintă deschis că Împărăţia lui Dumnezeu va fi
“o şedere la masă”.
Primul pasaj este consemnat în 14:22-30. Vorbind despre cei care merg pe calea mântuirii 132,
Isus a învăţat că la consumarea escatologică cei care au fost în preajma lui Isus, care au mâncat şi au
băut în faţa lui, dar care au fost “lucrători ai fărădelegii”, vor avea ne dorită şi neplăcuta surpriză de
a vedea că ei sunt aruncaţi afară din Împărăţie, iar alţii, care niciodată nu au stat fizic în preajma lui
Isus, “vor veni de la răsărit şi de la apus, de la miazăzi şi de la miazănoapte şi vor şedea la masă în
Împărăţia lui Dumnezeu”.
Al doilea pasaj este cel din 14:15-24. Avem aici pilda celor poftiţi la cină. Isus era în casa
unuia dintre farisei pentru a prânzi. La masă erau mai mulţi invitaţi. Unul dintre ei a zis lui Isus
“Ferice de acela care va prânzi în Împărăţia lui Dumnezeu”. În acest context Isus a spus pilda cu cei
poftiţi la cină. Fără ca să conteste că în Împărăţie va fi un asemenea ospăţ, Isus a afirmat prin pildă
că onoarea de a sta la masă în Împărăţie nu depinde de cel care organizează masa ci de cel care
primeşte invitaţia şi o tratează cu responsabilitate aşezând-o prima între priorităţile sale.
Al treilea pasaj se referă la părtăşia intimă din cercul discipolilor – 22:7-30. Era sărbătoarea
paştelor. Isus stătea din nou la masă. Aici el a aşezat ceea ce cunoaştem ca fiind Cina Domnului. În
acest context Isus se referă la Împărăţia lui Dumnezeu ca la un domeniu în care se va sta la masă şi
se va mânca şi se va bea. Isus a spus: “Voi sunteţi aceia, cari aţi rămas necontenit cu Mine în
încercările Mele. De aceea vă pregătesc Împărăţia, după cum Tatăl Meu Mi-a pregătit-o Mie, ca să
mâncaţi şi să beţi la masa Mea în Împărăţia Mea, şi să şedeţi pe scaune de domnie, ca să judecaţi pe
cele douăsprezece seminţii ale lui Israel.” (22:29-30)
A şedea la masă cu cineva, în concepţia iudaismului secolului I, însemna mai mult decât a
mânca ceva împreună cu cineva. A şedea la masă se referea la părtăşia dintre cei de la masă, la
onoarea oferită de stăpânul casei, la comuniunea şi pacea dintre cel ce da masa şi cel invitat la masă.
Ospăţul din Împărăţia lui Dumnezeu se referă tocmai la această relaţie dintre Dumnezeu ca şi
stăpân, ca şi organizator al mesei (evpi. th/j trape,zhj mou evn th/| basilei,a| mou - 22,30) şi cei
invitaţi la masă. Esenţa ospăţului din Împărăţia escatologică a lui Dumnezeu este dată tocmai de
această comuniune dintre cei care vor fi mântuiţi şi Domnul Împărăţiei.
3. Consumarea escatologică urmează să fie amânată – pilda minelor (19:11-27)
132
Spre deosebire de Matei, Luca aşează această pericopă într-un context diferit. În Matei contextul are în vedere
vindecarea robului unui centurion roman. Impresionat de credinţa mare a acestui centurion Isus a spus că „vor veni mulţi
de la răsărit şi de la apus şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăţia Cerurilor”. Luca înregistrează
pericopa aceasta în contextul predicării lui Isus prin sate şi cetăţi. Ca urmare a acestei propovăduirii, cineva l-a întrebat
pe Isus dacă sunt mulţi cei care sunt pe cale mântuirii. Spre deosebire de Matei Luca trece peste cuvântul „ polloi”din
Matei 8:11 şi spune doar că „vor veni de la răsărit şi de la apus.” fără să mai precizeze dacă vor fi mulţi sau puţini.
87
Luca introduce pilda minelor printr-o observaţie foarte interesantă. El se referă la motivul
care l-a determinat pe Isus să spună această pildă. Motivul este cât se poate de exact: “pentru că era
aproape de Ierusalim şi ei credeau că Împărăţia lui Dumnezeu are să se arate îndată”.
Această observaţie lucană arată foarte clar că se credea că intrarea lui Isus în Ierusalim ar
însemna arătarea vizibilă a Împărăţiei lui Dumnezeu. Aşteptarea încordată a arătării imediate a
Împărăţiei lui Dumnezeu era împărtăşită de mulţi iudei din vremea lui Isus133. Discipolii lui Isus erau
convinşi că în scurt timp vor fi martori la aşezarea Împărăţiei lui Dumnezeu escatologice. Aşteptarea
lor era încordată. Moartea neaşteptată a lui Isus a determinat profunde decepţii pentru discipolii care
aşteptau cu nerăbdare aşezarea Împărăţiei. Luca surprinde foarte bine dezamăgirea a doi discipoli
care mergeau spre Emaus: „noi trăgeam nădejde că el este acela care va izbăvi pe Israel” (24,21).
Învierea lui Isus a marcat redeşteptarea speranţelor în aşezarea imediată a Împărăţiei
escatologice. Luca, în Faptele Apostolilor, consemnează foarte bine redeşteptarea acestei speranţe
(F.A. 1,1-8). Parousia, însă, a întârziat să aibă loc şi după înviere. Dezamăgirea cauzată de
întârzierea parousiei, în câţiva ani, după învierea lui Isus, a devenit dezamăgirea întregii comunităţi
creştine. Primii creştini erau convinşi că Isus se va întoarce în foarte scurt timp. În timpul scrierii
evangheliei sale, Luca observă această aşteptare şi prin consemnarea pildei minelor respinge falsele
speranţe că Împărăţia urma să se arate imediat. Pentru a încuraja, dar şi pentru a învăţa comunitatea
creştină, Luca introduce aici ideea că împlinirea escatologică urmează să fie amânată pentru o
perioadă nedefinită. Avem aici o redefinire a iminenţei parusiei.
Parabola minelor reflectă situaţia istorică din anul 4 î. Hr. În acel an Arhelaus a călătorit la
Roma pentru a obţine confirmarea domniei sale ca rege a Iudeii 134. În acelaşi timp o delegaţie
iudaică de aproximativ 50 de persoane a plecat de asemenea la Roma pentru a se opune numirii sale
ca rege. La întoarcerea sa neaşteptată în Iudeea, Arhelaus s-a răzbunat pe duşmanii săi într-un mod
plin de cruzime. Răzbunarea lui Arhelaus a rămas adânc înrădăcinată în conştiinţa poporului. Isus a
folosit acest eveniment istoric ca şi cadru pentru pilda minelor, ca avertisment adresat ascultătorilor
săi împotriva unui fals sentiment de siguranţă135. Aşa după cum întoarcerea lui Arhelaus a însemnat
nimicirea vrăşmaşilor săi, tot aşa va fi şi la întoarcerea Fiului Omului.
Prin pildă Isus avertizează că va avea loc o întârziere a întoarcerii sale, perioada de întârziere
va fi un timp de încercare pentru discipoli. În timpul intermediar discipolii trebuie să fie credincioşi
şi fiecare să lucreze cu consacrare în serviciul stăpânului. După cum bine a surprins Jeremias 136,
Biserica primară a interpretat această pildă în mod hristologic. Pilda e adresată „comunităţii creştine,
atenţionându-i pe membrii acesteia să nu slăbească privegherea din cauza Parusiei amânate”.
Concluzionând trebuie să facem observaţia că în concepţia evangheliei lucane Împărăţia lui

Dumnezeu are un caracter dublu. În acest veac Împărăţia are un caracter ascuns, tainic, invizibil şi
spiritual. În veacul viitor, al consumării escatologice, Împărăţia va avea un caracter vizibil.
Împărăţia va fi un domeniu. Consumarea escatologică, însă, urmează să fie amânată pentru un timp
nedefinit. Parousia va avea loc într-un moment cu totul neaşteptat. De aceea amânarea escatologică
nu trebuie să slăbească aşteptarea şi nici privegherea.
E. Raportul dintre patimile şi învierea lui Isus şi „basilei,a tou/ qeou/" în Evanghelia lui
Luca
133
Vezi capitolul IV, paragraful A al prezentei lucrări
134
Josephus Flavius, Antichităţi Iudaice, vol 2, Hasefer, Bucureşti 2001, pag. 423-431
135
Jeremias Joiachim, Parabolele lui Iisus, Anastasia, Bucureşti 2000, pag 65
136
Jeremias Joiachim, op. cit. pag. 69
88
Mesajul Împărăţiei lui Dumnezeu şi mesajul patimilor şi al învierii lui Isus fac parte din
aceiaşi categorie. Împărăţia lui Dumnezeu aduce învierea lui Isus, iar învierea lui Isus pune în
evidenţă sosirea Împărăţiei. În Luca avem patru texte care pun în legătură directă Împărăţia lui
Dumnezeu şi Patimile - Învierea lui Isus.
Primul text este consemnat în 9:18-27. Aici Luca surprinde dialogul dintre Isus şi discipolii
săi pe marginea identităţii persoanei lui Isus. Isus a pus două întrebări legate de identitatea sa; prima
– „cine zic oamenii că sunt eu?”, şi a doua – „cine ziceţi voi că sunt?”. La prima întrebare, drept
răspuns, discipolii au trecut în revistă diferitele păreri care circulau cu privire la identitatea lui Isus
(Ioan Botezătorul, Ilie sau un prooroc înviat dintre cei morţi). La a doua întrebare, răspunsul lui
Petru a fost prompt: „to.n Cristo.n tou/ qeou”. Din acest moment Luca surprinde că Isus a început să
vorbească despre patimile pe care le va suferi în Ierusalim şi despre învierea Sa (v.22). De la v.23-
26, Isus se referă la preţul de suferinţă care trebuie plătit de către cei care vor să îl urmeze. V.26
subliniază consumarea escatologică iminentă a Împărăţiei lui Dumnezeu. Pericopa se încheie cu
anunţarea că sunt unii „din cei ce stau aici” care, nu vor gusta moartea până ce vor vedea venind
Împărăţia lui Dumnezeu. V.28 leagă cele spuse anterior, de pericopa ce relatează transfigurarea, cu
cuvintele: „cam după opt zile”.
Este evident că aceste texte reprezintă o singură unitate. Luca subliniază că Isus este
cunoscut ca „to.n Cristo.n tou/ qeou”, adică Cel care, în conformitate cu speranţa iudaică, va aşeza
Împărăţia lui Dumnezeu. Isus a cerut discipolilor săi să nu spună nimănui că El este Hristos, pentru
că discipolii încă nu înţelegeau că mesianitatea lui Isus presupune înălţarea prin cruce, prin
suferinţă. Venirea Împărăţiei lui Dumnezeu presupunea moartea şi învierea lui Isus. A proclama că
Isus este Mesia, înainte de moartea şi învierea Sa, însemna a transmite un concept greşit cu privire la
mesianismul său137. Mesianitatea lui Isus nu poate fi definită corect în afara morţii şi învierii Sale .
Acest adevăr este valabil şi cu privire la Împărăţia lui Dumnezeu. Natura Împărăţiei lui Dumnezeu,
prezenţa ei în mijlocul acestui veac, este înţeleasă corect în contextul patimilor şi învierii lui Isus.
Patimile şi învierea lui Isus reprezintă un pas esenţial în desfăşurarea programului Împărăţiei.
Al doilea şi al treilea text lucan (23:1-3, 23:35-43), ce leagă conceptul de Împărăţie a lui
Dumnezeu de patimi se referă la episodul crucificării. Toate cele patru Evanghelii consemnează că
Isus a fost condamnat la moarte, de către iudei, pe baza acuzaţiei că El S-a numit pe Sine „Împărătul
Iudeilor” („le,gonta eàuto.n Cristo.n basile,a ei=nai” - Lc.23:2). Fiind întrebat de către Pilat, dacă
este adevărat că el este Împărat, Isus a confirmat acest lucru (23:3). Este important să subliniem că
fiecare dintre cele patru Evanghelii consemnează acest episod.
Isus abordează patimile sale în calitate de Împărat. El a venit ca să anunţe sosirea unei
împărăţii al cărei Împărat este el însuşi. Isus nu suferă ca victimă ci ca Împărat. Suferinţa este
asumată şi anunţată cu multă vreme înainte. Suferinţa face parte din planul Împărăţiei lui
Dumnezeu. Împărăţia lui Dumnezeu este definită în contextul patimilor lui Isus.
Prin dialogul dintre Isus şi tâlharul convertit, dialog consemnat în 23:35-43, Luca subliniază
că Isus are o Împărăţie, care nu e din lumea aceasta. Pentru Luca e important să consemneze
cuvintele tâlharului „mnh,sqhti, mou o[tan e;lqh|j eivj th.n basilei,an souÅ” (23:42). Isus este de
acord că are o Împărăţie şi o numeşte aici ca fiind para,deisoj.
Conceptul de Împărat şi de Împărăţie a lui Dumnezeu, în contextul patimilor lui Isus,
subliniază că drumul către Împărăţia lui Dumnezeu presupune crucea şi patimile. Împărăţia este
definită în contextul suferinţelor lui Isus. În natura ei, Împărăţia nu poate fi ruptă de patimi. Patimile
Hans Klein, Ce fel de oameni au fost discipolii lui Isus? Consemnări la citirea textului Luca 9,1-50, Mitropolia
137
Banatului, 1997, p 61-67
89
lui Isus pun în evidenţă faptul că Împărăţia se manifestă prin suferinţa lui Isus. Isus abordează
patimile din poziţia de Împărat. Împărăţia lui Dumnezeu este prezentă în mod dinamic, în mijlocul
acestui veac, prin patimile lui Isus. Patimile prevestesc învierea. Drumul spre înviere trece pe la
cruce.
Al patrulea pasaj (24:13-35) consemnează arătarea lui Isus pe drumul înspre Emaus. Aici
Isus explică celor doi discipoli că drumul spre înălţare, spre glorie trece pe la cruce. Hristosul
trebuia să sufere şi să intre în slava Sa, adică să învie (24:26). Împărăţia lui Dumnezeu îşi revelează
deplin puterea prin moartea şi învierea lui Isus.
Punând împreună aceste pasaje putem concluziona prin a afirma că:
1. Învierea lui Isus revelează natura spirituală a Împărăţiei lui Dumnezeu

În Luca 17:20 avem cuvintele lui Isus ca răspuns la întrebarea ridicată de farisei. Isus a spus
„Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să izbească privirile”. Împărăţia lui Dumnezeu nu
vine în mod fizic, ea nu vine ca domeniu în care se poate locui. Acest aspect al Împărăţiei se va
desfăşura după împlinirea escatologică. În stadiul ei actual, Împărăţia lui Dumnezeu coexistă cu
acest veac. Veacul cel vechi şi veacul cel nou coexistă în mod paralel, se suprapun. Împărăţia lui
Dumnezeu e prezentă în această lume ca putere dinamică a lui Dumnezeu, ca activitate a lui
Dumnezeu în istorie.
Forma în care se consumă Împărăţia lui Dumnezeu în istorie nu este materială ci spirituală.
Cei care vor să trăiască în Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să creadă în învierea lui Isus. Întâlnirea
cu Isus cel Înviat produce deschidere către dimensiunea ascunsă, spirituală a Împărăţiei lui
Dumnezeu. Învierea duce la deschiderea ochilor sufletului, la deschiderea minţii şi la înnoirea inimii
(24:31-45). Învierea lui Isus determină iertarea păcatelor (24:47) şi regenerarea spirituală a celui ce
crede, precum şi echiparea cu putere de sus (24:49). Învierea lui Isus este puntea prin care intrăm în
contact direct cu puterile veacului viitor, datorită învierii, este posibil să experimentă în mod direct,
dar spiritual, contactul cu Împărăţia lui Dumnezeu. Învierea lui Isus este punctul de contact dintre
veacul cel vechi şi veacul cel nou. Isus cel Înviat a cerut să mănânce peşte şi fagure de miere
(24,42), dar în acelaşi timp, El avea capacitatea de a se face nevăzut din mijlocul discipolilor săi
(24,31). Avem aici o simbioză între veacul prezent, material, şi cel viitor, spiritual. Isus înviat este
puntea ce le leagă, el punctul de contact dintre ele.
Învierea lui Isus subliniază caracterul spiritual al Împărăţiei. În substanţa ei actuală,
Împărăţia este spirituală. În moartea lui Isus pe cruce este inclusă moartea veacului cel vechi, iar în
învierea lui germinează naşterea veacului cel nou.
2. Învierea lui Isus certifică sosirea efectivă a împărăţiei lui Dumnezeu în mijlocul acestui
veac
În predica Sa, Isus a susţinut că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape, ea poate fi primită.
Cine o doreşte este invitat să dea năvală (16:16). Apropierea Împărăţiei lui Dumnezeu este vestită de
Isus, ea este aproape de noi. Vorbind despre miracolul exorcizărilor, Isus a afirmat: „Împărăţia lui
Dumnezeu a ajuns până la voi” (11:20). Dacă vestirea Împărăţiei este adusă prin mesajul lui Isus,
aducerea Împărăţiei în sine, se realizează prin persoana şi lucrarea lui Isus. Între aşezarea Împărăţiei
lui Dumnezeu şi învierea lui Isus există o legătură organică. Învierea lui Isus certifică aşezarea
efectivă a Împărăţiei lui Dumnezeu în mijlocul acestui veac. Învierea lui Isus dovedeşte palpabil
90
legătura care se face între planul spiritual şi cel material. Veacul cel vechi este atins de veacul cel
nou. Punctul de contact este persoana lui Isus, în general, iar în mod particular, este învierea lui.
3. Învierea lui Isus motivează întârzierea aşezării escatologice

Am observat că, în ceea ce priveşte aşezarea Împărăţiei lui Dumnezeu, putem constata o
tensiune între conceptul de iminenţă a Împărăţiei şi amânarea aşezării escatologice. Tensiunea
capătă forma unui enunţ de tipul „deja dar nu încă”. Este evident faptul că veacul cel nou întârzie să
se arate. Parousia, deşi este vestită ca fiind aproape, ea încă nu are loc. Aşezarea escatologică a
Împărăţiei lui Dumnezeu este departe. Împărăţia ca domeniu încă nu se arată. Această întârziere este
cel mai bine motivată şi explicată de către învierea lui Isus. Învierea lui Isus introduce, în
desfăşurarea istoriei, ceea ce am putea numi „veacul intermediar”, veac care se suprapune celui
vechi, şi care permite coexistenţa, în plan paralel, a veacului cel vechi şi a veacului Împărăţiei lui
Dumnezeu. În perioada „veacului intermediar” cei care cred în învierea lui Isus capătă iertarea
păcatelor şi, prin urmare devin parte a Împărăţiei lui Dumnezeu.
Luca va motiva şi mai bine întârzierea aşezării escatologice în cartea Faptele Apostolilor. El
va introduce conceptul de Biserică. Biserica devine expresia vizibilă a Împărăţiei lui Dumnezeu.
Misionarismul Bisericii, motivat de realitatea învierii lui Isus, explică şi mai bine întârzierea
consumării escatologice.
4. Învierea lui Isus garantează consumarea escatologică

Deşi împlinirea escatologică întârzie să se arate, aşezarea Împărăţiei ca domeniu este un
lucru absolut sigur. Ceea ce garantează consumarea escatologică este învierea lui Isus. Ladd afirmă,
şi argumentează în mod convingător că patimile, învierea lui Isus şi venirea Împărăţiei sunt
inseparabile. El scrie: „În învăţătura lui Isus nu numai că istoria şi escatologia sunt ţinute împreună
într-o tensiune dinamică; însăşi venirea Împărăţiei apocaliptice devine dependentă de ceea ce face
Dumnezeu în istorie prin misiunea şi moartea lui Isus...consumarea escatologică a Împărăţiei este
inseparabilă şi dependentă de ceea ce face Dumnezeu în persoana şi misiunea istorică a lui Isus.” 138
Există o legătură între Hristosul cel înviat şi planul istoriei, legătura este cât se poate de adâncă 139.
Învierea lui Isus deschide istoria spre un plan superior şi anume consumarea escatologică.
Stăniloaie a surprins foarte bine acest aspect atunci când a scris: „Numai învierea lui Hristos
a scos o persoană istorică din acest plan. În acest sens, învierea e singurul eveniment care dovedeşte
nu numai că istoria se face cu colaborarea unor puteri mai presus de puterile umane strict
„imanente”, ci că istoria în generalitatea ei e destinată să fie ridicată într-un plan superior ei, în
planul vieţii incoruptibile şi fără de moarte” 140. Învierea lui Isus anticipă şi garantează, în acelaşi
timp, consumarea escatologică. Chiar dacă întârzie să se arate în mod plenar, chiar dacă domeniul
Împărăţiei încă nu e vizibil, învierea lui Isus garantează că va veni un moment în care consumarea
escatologică va avea loc şi Împărăţia lui Dumnezeu va lua locul acestui veac.
Aşadar, putem concluziona afirmând că între învierea lui Isus şi „basilei,a tou/ qeou/" există
o legătură organică. În baza acestei legături învierea lui Isus este determinată de venirea Împărăţiei,
iar evoluţia viitore a „basilei,a tou/ qeou/" este determinată de faptul învierii lui Isus. Învierea lui
Isus revelează în mod clar natura spirituală a Împărăţiei lui Dumnezeu, demonstrează în mod
palpabil venirea concretă a veacului viitor, motivează întârzierea consumării escatologice, dar şi
garantează aşezarea apocaliptică a Împărăţiei lui Dumnezeu ca domeniu.
138
G. E. Ladd, Prezenţa viitorului, Cartea Creştină, Oradea, 1997, p.283-284
139
Stăniloaie Dumitru, Teologie Dogmatică ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Biserici Ortodoxe
Române, Bucureşti 1997, pag 107-109
140
idem
91
IV. Împărăţia lui Dumnezeu în Matei şi Luca: asemănări şi diferenţe
În continuare vom aborda comparativ modul în care Matei şi Luca reflectă, în evangheliile
lor, învăţătura lui Isus cu privire la Împărăţia lui Dumnezeu. Se poate observa că între cele două
abordări sunt foarte multe elemente comune. Lucrul acesta este absolut normal, având în vedere că
subiectul tratat este acelaşi. Pe de altă parte, Luca şi Matei formează, împreună cu Marcu, grupul
evangheliilor sinoptice. Luând în considerare şi acest aspect, este legitim să ne aşteptăm la
asemănări izbitoare între perspectivele celor două evanghelii cu privire la Împărăţia lui Dumnezeu.
De asemenea, se poate observa că între abordarea mateiană şi cea lucană, cu privire la tema
Împărăţiei lui Dumnezeu, sunt nu numai asemănări ci şi diferenţe. Diferenţele accentuează
identitatea specifică fiecărei Evanghelii.
A. Împărăţia lui Dumnezeu în Matei şi Luca: asemănări
Abordarea celor doi evanghelişti respectă aceleaşi linii principale. Structura de gândire este
aceiaşi. Matei şi Luca, în esenţa, urmează aceleaşi repere cu privire la conceptul de Împărăţie a lui
Dumnezeu.
Cadrul comun celor două evanghelii, cu privire la subiectul Împărăţiei, este dat de
următoarele direcţii:
1. Ideea de „veacul acesta” şi „veacul viitor”
Isus a păstrat structura de gândire iudaică cu privire la cele două veacuri. Iudaismul inter-
testamentar considera că sunt două veacuri. Primul veac este cel al istoriei. „Veacul acesta”, sau
veacul istoriei, care este caracterizat de prezenţa răului şi a suferinţei. Acest veac va muri odată cu
venirea Împărăţiei Cerurilor. Moartea veacului acestuia va însemna inaugurarea „veacului viitor”.
Deşi Isus nu a împărtăşit gândirea apocaliptică iudaică cu privire la raportul dintre cele două
veacuri, El a păstrat ideea că cele două veacuri reprezintă realităţi obiective. Atât în Luca cât şi în
Matei avem nenumărate texte care confirmă că Isus a învăţat cu privire la existenţa celor două
veacuri. În Matei avem expresia „evn tou,tw| tw/| aivw/ni” şi “evn tw/| me,llonti” din 12:32 şi
expresia “sunte,leia aivw/no,j” din 13:39, 49, iar în Luca avem expresia „tou/ aivw/noj evkei,nou”
(20:35), iar în 18:30 întâlnim „evn tw/| kairw/| tou,tw|” şi „evn tw/| aivw/ni tw/| evrcome,nw|”.
Învăţătura lui Isus cu privire la Împărăţie porneşte de la premisa existenţei celor două veacuri.
2. Împărăţia lui Dumnezeu vine în „veacul acesta” prin Isus
Spre deosebire de iudaismul apocaliptic, care considera că Împărăţia Cerurilor se va arăta

după ce „veacul cel vechi” va muri, Isus a afirmat că basilei,a tou/ qeou vine în mijlocul „veacului
acestuia”. Un timp nedefinit cele două veacuri vor coexista. În acest veac basilei,a tou/ qeou e
prezentă ca putere dinamică a lui Dumnezeu, ca stare spirituală (aşa se explică faptul că Isus a vorbit
despre intrarea în basilei,a tou/ qeou), iar la sfârşitul veacului prezent, va avea loc aşezarea
Împărăţiei escatologice. Atât Matei cât şi Luca învaţă că basilei,a tou/ qeou vine în mijlocul acestui
veac prin persoana şi lucrarea lui Isus. În Isus, basilei,a tou/ qeou se maifestă în mod plenar. Puterile
Împărăţiei sunt la lucru prin Isus. miracolele consemnate în cele două evanghelii, în special
exorcizările, sunt probe ale prezenţei Împărăţiei.
Aşadar, Împărăţia nu mai trebuie aşteptată, ea a şi venit, e prezentă prin persoana lui Isus, el
dispoziţia fiecăruia, la îndemâna (17:20-21) celor care vor să intre în ea. Din acest motiv
92
evangheliştii consemnează provocarea la „a da năvală” (Luca 16:16), la „a pune mâna pe ea” (Matei
11:12).
3. Intrarea în Împărăţie presupune efort şi împlinirea unor condiţii
Deşi e la îndemâna tuturor, nu toţi vor intra în basilei,a tou/ qeou. Intrarea în Împărăţie
presupune un efort personal major şi împlinirea unor condiţii absolut stricte. Atât Matei cât şi Luca
vorbesc despre efortul necesar intrării în Împărăţie. Cei care doresc să intre trebuie caute Împărăţia
(Matei 6:33, Luca 12:30) şi apoi să „dea năvală” (Matei 11:12, Luca 16:16). Aici este sugerată o
anumită doză de violenţă. Expresia „biastai. a`rpa,zousin auvth,n” conţine în sine această notă de
violenţă, de acţiune puternic motivată şi hotărâtă.
Condiţiile intrării în Împărăţie sunt aceleaşi, atât din punctul de vedere a lui Matei cât şi a lui
Luca. E absolut necesară împlinirea voii lui Dumnezeu (Matei 7:21, Luca 13:25-27), credinţa (Matei
8:5-13, Luca 7:50) şi întoarcerea la Dumnezeu asemenea unor copilaşi (Matei 18:1-6, Luca 18:15-
16). Toate aceste condiţii sunt însoţite de avertizări de tipul “ouv mh. eivse,lqhte eivj th.n basilei,an
tw/n ouvranw/n” (Matei 18:1). Unii dintre cei care ar dori să intre în Împărăţie nu vor putea intra
datorită neîndeplinirii condiţiilor. Ei vor aruncaţi în întunericul de afară (Matei 8:21-24, 22:1-12,
25:12, Luca 13:25-30).
4. La sfârşitul veacului va avea loc venirea Fiului Omului (consumarea escatologică)
Cu privire la aspectul escatologic al Împărăţiei lui Dumnezeu, atât Luca cât şi Matei
consideră că sfârşitul veacului acesta va avea loc prin revenirea Fiului Omului pe norii cerului, cu
putere şi mare glorie (Matei 24:1-51, Luca 21:5-36). Evanghelia lucană şi mateiană dezvoltă plenar
învăţătura lui Isus cu privire la aşezarea escatologică a Împărăţiei lui Dumnezeu. Răul va fi învins,
se va ţine judecata şi cei neprihăniţi vor intra în Împărăţia care le-a fost pregătită de Tatăl (Matei
25:32, Luca 12:32).
Cu toate că între cele două evanghelii avem multe asemănări cu privire la desfăşurarea
escatologică a Împărăţiei, totuşi avem şi diferenţe semnificative. Aceste diferenţe se referă în
principal la timpul aşezării escatologice. Asupra accentelor diferite vom reveni ulterior.
5. Sfârşitul veacului va fi însoţit de semne prevestitoare
Ambii evanghelişti consemnează cuvintele lui Isus cu privire la semnele sfârşitului. În Matei
24:1-35 şi în Luca 21:5-33 sunt scoase în evidenţă semnele premergătoare parousiei. Deşi avem
diferenţe între texte, în cea mai mare parte listele din Matei şi cele din Luca cuprind aceleaşi semne
prevestitoare. Ceea ce dorim să subliniem acum este că atât din perspectivă mateiană cât şi din
perspectivă lucană sfârşitul veacului este anunţat de semne prevestitoare.
6. Împărăţia escatologică a lui Dumnezeu va fi inaugurată cu un ospăţ
Această idee este comună celor două evanghelii. Cei care vor avea parte de basilei,a tou/
qeou vor fi aşezaţi la masă şi se vor bucura. O asemenea gândire era proprie iudaismului secolului I.
Luca înregistrează, în evanghelia sa, intervenţia unuia dintre fruntaşii fariseilor, care participa
alături de Isus la o masă. El a afirmat: „ferice de cel care va mânca în Împărăţia lui Dumnezeu”
(Luca 14:15). Isus nu contrazice această perspectivă, dimpotrivă cuvintele sale încuviinţează că
93
Împărăţia escatologică a lui Dumnezeu va fi un ospăţ (Luca 14:15-24). Ideea de ospăţ în basilei,a
tou/ qeou se reflectă şi în Luca 13:29, unde Luca citează cuvintele lui Isus: „avnakliqh,sontai evn th/|
basilei,a| tou/ qeou/”. Aceiaşi idee de ospăţ o avem şi în Luca 22:16-17 şi în Matei 8:11,22:1-14,
26:29. Accentele iudaice ale evangheliei mateiene sunt evidente. Matei notează că la masa din
Împărăţia lui Dumnezeu se va sta alături de Avraam, Isaac şi Iacov.
Aşadar se poate constata că Evanghelia lui Matei şi Evanghelia lui Luca urmează aceleaşi
linii generale cu privire la venirea, manifestarea şi consumarea escatologică a Împărăţiei lui
Dumnezeu. Trebuie să subliniem, însă, că în ceea ce priveşte conceptul de Împărăţie a lui
Dumnezeu, între cele două evanghelii sunt nu numai elemente comune ci şi diferenţe.
B. Împărăţia lui Dumnezeu în Matei şi Luca: accente diferite
În dezvoltarea conceptului de Împărăţie a lui Dumnezeu, Luca şi Matei, în evangheliile lor,

insistă şi pe elemente specifice. Aceste elemente specifice determină accentele diferite pe care cele
două evanghelii le înregistrează cu privire la Împărăţia lui Dumnezeu.
1. Accente specifice Evangheliei după Matei
Spre deosebire de Luca, Matei, în evanghelia sa, accentuează patru elemente specifice:
a. Folosirea expresiei h` basilei,a tw/n ouvranw/n”
Unul dintre elementele specifice ale Evangheliei după Matei este dat de folosirea pe scară
largă a expresiei h` basilei,a tw/n ouvranw/n. Matei preferă această expresie (h` basilei,a tw/n
ouvranw/n apare de treizeci de ori) în locul expresiei basilei,a tou/ qeou (care apare numai de cinci
ori). Matei se adresează unui auditoriu iudaic. În iudaismul secolului I se poate observa tendinţa de a
evita rostirea directă a numelui divin141. Matei foloseşte expresia h` basilei,a tw/n ouvranw/n cu
scopul de a cruţa sensibilităţile iudaice cu privire la folosirea numelui lui Dumnezeu. Scopul lui
matei este misiologic şi didactic. La Matei expresia h` basilei,a tw/n ouvranw/n” şi basilei,a tou/
qeou sunt folosite cu grad de sinonimie. Încercările de a sugera că cele două expresii desemnează
aspecte diferite ale Împărăţiei lui Dumnezeu nu sunt convingătoare142.
b. Accentul pus pe elementul de „taină” (musth,rion) a Împărăţiei în raport cu

prezenţa dinamică a Împărăţiei
Matei subliniază că Împărăţia lui Dumnezeu este prezentă în mijlocul acestui veac într-un
mod dinamic. Nu e nevoie ca veacul cel vechi să moară pentru ca împărăţia să se poată arăta.
Împărăţia e aici ca prezenţă dinamică, manifestată prin persoana şi misiunea lui Isus. Pasaje cum ar
fi cele referitoare la miracole şi exorcizarea demonilor sunt probe concludente ale prezenţei
dinamice a Împărăţiei. Dumnezeu intervine în istorie înainte de consumarea escatologică, într-un
mod dinamic, pentru a ne împărtăşi prin Isus, binecuvântările răscumpărătoare ale lui Dumnezeu 143.
Cu toate că Împărăţia e prezentă în deplina ei plinătate, totuşi, ea nu e prezentă într-un mod public.
Împărăţia vine într-un mod tăinuit. Matei foloseşte cuvântul musth,rion, cu scopul de a sublinia că h`
basilei,a tw/n ouvranw/n comportă un element tainic, care va fi descoperit doar unui grup privilegiat
141
Martin Dibelius, op. cit.
142
J.C. Thomas, op. cit. pag 136
143
G.E. Ladd, op. cit. pag 127
94
(Matei 13:10). Avem aici seria de pilde mateiene (cap 13), pilde care se înscriu în dezvoltarea
conceptului de „mister al Împărăţiei”.
Taina Împărăţiei, în conformitate cu Matei, e că Împărăţia a venit în mijlocul acestui veac
înainte de consumarea escatologică. Nu trebuie ca veacul cel vechi să treacă pentru ca Împărăţia să
poată veni. Împărăţia a „invadat” în mijlocul acestui veac cu putere, dar şi într-un mod tăinuit.
Prezenţa împărăţiei va fi notată doar de către cei cărora le va fi revelată.
Aşadar, accentul pus de Matei poate fi conceput ca „prezenţă dinamică reală a h` basilei,a
tw/n ouvranw/n în mijlocul acestui veac, dar tăinuită, misterioasă”.
c. Raportul dintre Împărăţie şi Biserică
Evanghelia lui Matei este singura evanghelie care stabileşte raportul dintre Împărăţie şi
Biserică. Nici una dintre Evangheliile Sinoptice nu consemnează în textul lor termenul de
evkklhsi,a. În Matei 16:13-20 se face legătura directă dintre Biserica, ce avea să fie zidită pe
mărturisirea că „Isus este Hristosul”, şi Împărăţia Cerurilor. În ce priveşte raportul dintre Împărăţie
şi Biserică, putem spune că Biserica nu se identifică cu Împărăţia, ci Împărăţia creează Biserică.
Biserica este un instrument al Împărăţiei, dar în acelaşi timp, Biserica este custodele Împărăţiei.
Petru Matei este important să se facă legătura dintre Împărăţia care vine şi comunitatea creată de
Împărăţie. Biserica este comunitatea pe care o naşte Împărăţia.
d. Accentul pe iminenţa venirii Împărăţiei
Un alt element specific lui Matei este dat de accentul pus pe iminenţa venirii Împărăţiei lui
Dumnezeu. Matei acordă acestui element un spaţiu consistent, în timp ce Luca efectiv trece peste
acest aspect. Iminenţa venirii Împărăţiei se reflectă limpede prin propovăduirea lui Ioan Botezătorul
(3,2), propovăduirea timpurie a lui Isus (4,17) precum şi din predicarea celor 12 discipoli trimişi de
Isus (10,7).
Caracterul iminent al h` basilei,a tw/n ouvranw/n priveşte nu numai aspectul prezent al
Împărăţiei în mijlocul acestui veac, ci şi aspectul escatologic. Avem pasaje în Matei care indică o
aşteptare iminentă a consumării escatologice. Matei 16:28 (avmh.n le,gw u`mi/n o[ti eivsi,n tinej
tw/n w-de e`stw,twn oi[tinej ouv mh. geu,swntai qana,tou e[wj a'n i;dwsin to.n uiò.n tou/
avnqrw,pou evrco,menon evn th/| basilei,a| auvtou/) accentuează iminenţa aşezării escatologice mult
mai direct decât pasajul paralel din Luca 9:27 (le,gw de. u`mi/n avlhqw/j( eivsi,n tinej tw/n auvtou/
e`sthko,twn oi] ouv mh. geu,swntai qana,tou e[wj a'n i;dwsin th.n basilei,an tou/ qeou/Å) Expresia
„e[wj a'n i;dwsin to.n uiò.n tou/ avnqrw,pou evrco,menon evn th/| basilei,a| auvtou/” din Matei este
mult mai sugestivă în ce priveşte iminenţa decât expresia „e[wj a'n i;dwsin th.n basilei,an tou/ qeou”
din Luca.
Iminenţa consumării escatologice este accentuată în Matei si prin pildele consemnate în
cuprinsul discursului de pe Muntele Măslinilor. Subliniem aici pilda cu hoţul ce vine (24,43-44),
pilda robului credincios (24,45-51), pilda celor zece fecioare (25,1-13), pilda talanţilor (25,14-30).
În toate aceste pilde iminenţa venirii Împărăţiei lui Dumnezeu este elementul comun.
2. Accente specifice Evangheliei după Luca
În raport cu Matei, Luca, cu privire la conceptul de Împărăţie a lui Dumnezeu, consemnează

următoarele elemente specifice:
95
a. Folosirea expresiei basilei,a tou/ qeou în locul expresiei h` basilei,a tw/n

ouvranw/n, preferată de Matei
Dacă Matei foloseşte cu predilecţie expresia h` basilei,a tw/n ouvranw/n, Luca nu

înregistrează în textul evangheliei sale niciodată această apariţie. Spre deosebire de Matei, Luca se
referă la Împărăţia lui Dumnezeu folosind expresia basilei,a tou/ qeou. Neadresându-se unui
auditoriu iudaic, Luca nu are nici un motiv să folosească expresii sinonime pentru a desemna
Împărăţia.
b. Caracterul ascuns, dar direct al Împărăţiei
Dacă în Matei, Împărăţia este considerată ca fiind prezentă ca putere dinamică a lui
Dumnezeu, în Luca, Împărăţia, deşi e prezentă într-un mod real în mijlocul acestui veac, ea nu este
vine în aşa fel „ca să izbească privirile” (17,20). Nimeni nu va putea să spună „uite-o aici, sau uite-o
acolo” (17,21). basilei,a tou/ qeou nu vine în mod public, ea vine în mod ascuns, discret. Cei
neatenţi pot nici să nu sesizeze prezenţa Împărăţiei.
Caracterul ascuns, tainic al basilei,a tou/ qeou este subliniat în Luca în multe pasaje 144. Cel
mai sugestiv pasaj, care subliniază caracterul discret al Împărăţiei îl întâlnim în 17,20-21. Avem aici
dialogul dintre un grup de farisei şi Isus. Ei au întrebat cu privire la forma în care va veni Împărăţia.
Răspunsul lui Isus transmite foarte clar că Împărăţia nu vine într-un mod izbitor (Ouvk e;rcetai h`
basilei,a tou/ qeou/ meta. parathrh,sewj). Împărăţia nu va putea fi localizată într-un anumit loc
geografic. Nu vor putea fi stabilite coordonate de spaţiu care să delimiteze teritoriul Împărăţiei
(ouvde. evrou/sin( VIdou. w-de h;( VEkei). Împărăţia vine în mod spiritual, discret. Ea e aproape de
fiecare, e la dispoziţia fiecăruia, fiind printre noi, e la îndemâna fiecăruia care vrea să creadă şi să o
primească (ivdou. ga.r h` basilei,a tou/ qeou/ evnto.j u`mw/n evstinÅ).
Cu toate că basilei,a tou/ qeou vine tainic, ea vine într-un mod direct. Împărăţia vine în
mijlocul acestui veac direct, fără ezitări, ea se apropie de oameni. Puterile ei sunt la lucru.
Miracolele exercitate de Isus sunt o dovadă concludentă a apropierii directe a Împărăţiei în mijlocul
istoriei acestui veac. Mai mult, faptul că şi discipolii lui Isus exercită puterea de a face miracole,
dovedeşte că Împărăţia a ajuns la oameni. Nu numai Domnul Împărăţiei are autoritate de a face
miracole, ci şi fii Împărăţiei. Transferul puterii de a face miracole asupra discipolilor lui Isus,
dovedeşte că Împărăţia a câştigat teren în mod semnificativ în mijlocul acestui veac.
Miracolul care certifică cel mai puternic venirea directă a Împărăţiei în mijlocul acestui veac
este miracolul învierii lui Isus. Învierea lui Isus este dovada incontestabilă că basilei,a tou/ qeou vine
în mod direct între oameni. Venirea ei este directă dar şi discretă. Isus, după înviere se arată doar
discipolilor săi. Nu oricine poate să recunoască pe Isus cel înviat. Îl vor cunoaşte doar cei cărora li
se va revela. Aceasta este marele adevăr transmis de Luca prin naraţiunile consemnate în ultimul
capitol al evangheliei sale.
c. Accentul pus pe raportul dintre Învierea lui Isus din morţi şi Împărăţia lui
Dumnezeu
Spre deosebire de Matei, Luca insistă asupra relaţiei strânse care există între basilei,a tou/
qeou şi învierea din morţi a lui Isus. Acest element lipseşte din relatarea lui Matei. În Luca, patimile
şi învierea lui Isus sunt puse într-un raport direct cu Împărăţia lui Dumnezeu. Venirea Împărăţiei lui
Dumnezeu presupunea moartea şi învierea lui Isus. în patimile sale, Isus este prezentat de către Luca
drept Împăratul care suferă. Suferinţele lui Isus nu sunt rupte de programul Împărăţiei. Mesianitatea
144
Vezi pag 30-37 al prezentei lucări
96
lui Isus nu poate fi definită corect în afara morţii şi învierii Sale. Patimile şi învierea lui Isus
reprezintă un pas esenţial în desfăşurarea Împărăţiei.
Mai mult decât patimile, învierea lui Isus dovedeşte natura spirituală a Împărăţiei lui
Dumnezeu precum şi faptul incontestabil că basilei,a tou/ qeou a venit într-un mod direct şi
nemijlocit în lumea veacului vechi. Pe de altă parte învierea lui Isus introduce ideea de „veac
intermediar”, fapt care motivează întârzierea consumării escatologice. De asemenea, învierea lui
Isus motivează nu numai întârzierea escatologică, ci garantează că împlinirea escatologică a
Împărăţiei lui Dumnezeu va avea loc cu siguranţă.
Aceste accente ce derivă din patimile şi Învierea lui Isus sunt neglijate de către Matei, iar în
Luca devin emblematice.
d. Accentul pus pe amânarea consumării escatologice
Deşi Matei surprinde faptul că va mai trece un timp până ce va avea loc împlinirea speranţei
escatologice în aşezarea domeniului Împărăţiei lui Dumnezeu, el nu face acest lucru în mod foarte
clar. Se poate spune că Matei insistă mai mult pe aspectul consumării escatologice într-un viitor
foarte apropiat (24:34,42; 25:13).
Spre deosebire de Matei, Luca accentuează mai mult întârzierea consumării escatologice.
Pilda minelor din 19:11-27 este consemnată de către Luca în scopul de a învăţa pe cititor cu privire
la amânarea aşezării domeniului Împărăţiei. Autorul introduce acest cuvânt a lui Isus cu un
comentariu editorial: „Pe când ascultau ei aceste lucruri, Isus a mai spus o pildă, pentru că era
aproape de Ierusalim, şi ei credeau că Împărăţia lui Dumnezeu are să se arate îndată.” (19:11).
Introdusă prin aceste cuvinte, pilda minelor reflectă, într-un mod foarte clar, că va fi un timp
de aşteptare a parousiei, timp în care discipolii vor trebui să lucreze în interesul Împărăţiei. În
funcţie de devotamentul faţă de Împărăţia, care încă nu se vede, va depinde statutul servilor în
Împărăţia escatologică a lui Dumnezeu.
Putem afirma cu toată certitudinea că Matei şi Luca reflectă o perspectivă aproape identică
cu privire la conceptul de Împărăţie a lui Dumnezeu. Liniile principale sunt aceleaşi. Cu toate
acestea avem şi accente diferite, accente care determină originalitatea şi identitatea specifică a celor
două evanghelii. Accentele diferite sunt date de contextul diferit în care cei doi evanghelişti au
redactat lucrările lor, precum şi de destinatarii diferiţi.
Concluzie
La o cercetare atentă a propovăduirii lui Isus se poate observa că esenţa mesajului său a fost
proclamarea Împărăţiei lui Dumnezeu. Isus a vorbit despre venirea iminentă a Împărăţiei lui
Dumnezeu, despre schimbările implicate de aşezarea Împărăţiei şi despre reacţia pe care oamenii ar
trebui să o aibă la conştientizarea că venirea Împărăţiei este aproape.
Mesajul lui Isus cu privire la sosirea Împărăţiei este introdus prin misiunea lui Ioan Botezătorul.
Fiecare dintre sinoptici consideră acest detaliu important pentru evanghelia pe care o va scrie.
Concepţia lui Isus cu privire la Împărăţia lui Dumnezeu porneşte de la conceptul iudaic inter-
testamentar cu privire la existenţa celor două „veacuri”. Primul veac este „veacul vechi” şi se referă
la stadiul actual al istoriei, a doilea veac, supranumit şi „veacul de apoi” corespunde Împărăţiei
escatologice a lui Dumnezeu. Iudaismul considera că veacul viitor va veni după ce veacul prezent va
muri. Trecerea de la veacul vechi la cel nou se va face într-un mod violent, prin evenimente
apocaliptice majore, evenimente ce vor destabiliza ordinea cunoscută a acestei lumi.
Spre deosebire de iudaism, Isus a introdus conceptul de Împărăţie a lui Dumnezeu prezentă
într-un mod real şi activ în mijlocul veacului vechi, înainte de consumarea escatologică. Venirea
reală a Împărăţiei lui Dumnezeu are loc prin persoana şi lucrarea lui Isus. Prin Isus, Împărăţia este
97
prezentă într-un mod dinamic în mijlocul acestui veac, puterile Împărăţiei sunt la lucru. Au loc
miracole spectaculoase, demonii sunt alungaţi, Evanghelia Împărăţiei este propovăduită.
Mesajul este clar: Împărăţia lui Dumnezeu a invadat în mijlocul acestui veac. Ea este
prezentă aici nu ca domeniu ci ca realitate spirituală. Ca domeniu Împărăţia se va arăta la
consumarea escatologică, adică la inaugurarea veacului cel nou şi va debuta printr-un ospăţ mare.
Noutatea adusă de Isus e dată de faptul că, deşi veacul cel vechi încă mai continuă, Împărăţia lui
Dumnezeu este prezentă în toate puterile ei. Prin urmare, putem afirma că asistăm la o escatologie
consumată în mod anticipat. În persoana lui Isus asistăm la moartea veacului cel vechi şi la
inaugurarea celui nou. Soarta lumii este pecetluită prin lucrarea lui Isus.
Ceea ce garantează venirea Împărăţiei lui Dumnezeu, moartea veacului vechi şi realizarea
consumării escatologice, prin aşezarea Împărăţiei ca domeniu geografic, sunt patimile şi învierea lui
Isus. Prin moartea şi învierea lui Isus asistăm la o consumare anticipată a sfârşitului lumii actuale şi
la inaugurarea veacului cel nou. Acum se poate vorbi cu certitudine despre semne care vor premerge
împlinirii escatologice. Istoria este în mâna lui Isus, puterile demonice au fost învinse. Asistăm
acum la un veac intermediar, veacul mântuirii. În vremea aceasta veacul vechi şi veacul nou
coexistă.
Pentru oameni este făcută provocarea la a da năvală pentru a apuca Împărăţia lui Dumnezeu.
Intrarea în Împărăţie este posibilă, dar cere efort şi împlinirea unor condiţii. Esenţială este pocăinţa
de păcate, credinţa în Isus şi însuşirea eticii din predica de pe munte. Toate acestea presupun
înrolarea ca şi discipol a lui Isus. Ucenicia pe lângă Isus cere devotament total. Cel care vrea să
moştenească Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să se rupă deplin de viaţa veacului cel vechi şi să se
consacre 100% lui Isus, în acest fel împlinind voia lui Dumnezeu. În principal acestea sunt liniile
comune ale sinopticilor cu privire la conceptul de Împărăţie a lui Dumnezeu.
Desigur că între sinoptici întâlnim şi puncte de vedere diferite cu privire la împărăţia lui
dumnezeu. Aceste puncte de vedere sunt date de accentele pe care fiecare dintre sinoptici consideră
că este necesar să le pună.
Matei insistă pe taina (musth,rion) şi pe prezenţa Împărăţiei ca putere dinamică a lui
Dumnezeu în mijlocul acestui veac, „casa celui tare (Diavolul) a fost jefuită” (Matei 12,29).
Luca accentuează faptul că Împărăţia vine în mijlocul acestui veac într-un mod direct dar
discret, ascuns. Nimeni nu va putea localiza geografic Împărăţia, spunând: „uite-o aici”. Împărăţia e
prezentă în chip spiritual, e la dispoziţia tuturor celor ce au „ochi de văzut” şi „urechi de auzit”.
Matei accentuează rolul Bisericii ca şi comunitate creată de Împărăţie, pe de o parte, iar pe de altă
parte, rolul Bisericii ca instrument al Împărăţiei. Luca trece sub tăcere cele privitoare la raportul
dintre Biserică şi Împărăţie, dar subliniază mai mult decât Matei implicaţiile patimilor şi învierii lui
Isus în relaţie cu Împărăţia lui Dumnezeu.
Matei accentuează iminenţa aşezării escatologice, iar Luca întârzierea escatologică. Această
tensiune dintre istorie şi escatologie, subliniată de către Matei şi Luca, în dezvoltarea conceptului de
Împărăţie a lui Dumnezeu în învăţătura lui Isus, este absolut esenţială Bisericii, în călătoria ei de-a
lungul veacurilor.
G. Ladd a surprins cum nu se poate mai bine: „Un sentiment dinamic al iminenţei va ajuta
biserică să nu se lase asimilată de către lume şi să îşi păstreze caracterul escatologic. Uneori,
biserica îşi uită caracterul de comunitate escatologică esenţialmente străină de veacul acesta. Un
sentiment al iminenţei îi va păstra adevăratul caracter şi va împiedica biserica să devină numai un
fenomen lumesc. Cu toate acestea, un sentiment al istoriei este necesar şi ca să ferească biserica de
fanatism, de fixarea unor date şi de miopie. Conştienţa acestei tensiuni dintre istorie şi escatologie
va da fiecărei generaţii de credincioşi o motivaţie şi un sentiment mai puternic. Înţelegerea faptului
că ei pot, prea bine, să fie ultima generaţie înainte de victoria finală a Împărăţiei şi totuşi,
98
necesitatea de a planifica şi de a lucra cu robusteţea unei perspective de lungă durată pentru viitor
este o tensiune biblică”145
Partea a V-a Discipolii lui Isus în Evanghelii

Schiţa:
I. Isus şi grupul lui de ucenici
A. Conceptul de „ucenic”
B. Grupul de ucenici al lui Isus
C. Ucenicia propovăduită de Isus
II. Imaginea discipolilor din perspectiva Evagheliilor Sinoptice
A. Chemarea la ucenicie
B. Atitudinea discipolilor faţă de mesajul lui Isus
C. Atitudinea discipolilor faţă de persoana lui Isus
145
G. Ladd, op. cit. pag 296
99
D. Discipolii ca lucrători împreună cu Isus

E. Relaţii interpersonale în cadrul grupului de discipoli
F. Slăbiciunile şi imaturitatea discipolilor lui Isus
G. Portretul discipolilor în Evangheliile sinoptice: accente diferite
III. Imaginea discipolilor din perspectiva Evangheliei după Ioan
B. Conceptul de ”ucenic pe ascuns”
C. ”Discipolul pe care îl iubea Isus” – ”o` maqhth.j o]n hvga,pa o` VIhsou/j”
D. Toma, Filip şi Andrei - portrete specifice Evangheliei lui Ioan
E. Relaţia dintre discipoli şi Isus
Concluzie
În prezentul studiu, obiectivul nostru este să surprindem două lucruri diferite. Mai întâi
dorim să subliniem modul în care sunt prezentaţi discipolii lui Isus de către cei patru evanghelişti.
Ne interesează să descoperim portretul pe care discipolii îl au în cele patru evanghelii. Al doilea
obiectiv este dat de determinarea scopului pe care evangheliştii au dorit să-l atingă prin modul în
care i-au prezentat pe ucenicii Domnului.
Cu siguranţă că relatările lui Isus nu au fost consemnate în scris de către nimeni în momentul
vorbirii lor. Condiţiile în care se scria atunci nu au putut permite acest lucru. Materialele de scris
precum şi suportul pe care se scria făcea procesul de redactare un proces destul de anevoios. De
asemenea nu avem nici un indiciu că cineva dintre discipolii lui Isus a avut grijă să tină un jurnal
strict al evenimentelor care se petreceau în timpul unei zile din activitatea lui Isus. Este evident
faptul că de la predicarea lui Isus până la redactarea evangheliilor a trecut un timp destul de lung. În
acest interval de timp, evenimentele trăite de Isus, precum şi cuvântările sale, au fost transmise pe
cale orală. Ucenicii Domnului au povestit şi repovestit naraţiunile, viaţa şi cuvântările lui Isus, în
felul acesta îndeplinindu-şi mandatul de a predica evanghelia. Aceste repovestiri au asigurat
continuitatea mesajului lui Isus. Prin aceste relatări repetate şi iar repetate s-a format ceea ce numim
tradiţia orală a evangheliilor, sau tradiţia apostolică.
Cu trecerea timpului, datorită faptului că pe de o parte unii dintre purtătorii originali ai
acestor tradiţii nu mai erau, ei murind în diferite împrejurări, iar pe de altă parte creştinismul
răspândindu-se foarte mult, comunităţile înmulţindu-se şi fiind răspândite pe o arie tot mai extinsă,
s-a simţit tot mai mult nevoia consemnării în scris a acestor tradiţii orale.
A existat un moment în istoria evangheliilor când a avut loc trecerea de la cuvântul oral la
cuvântul scris. Unii cercetători consideră că primele texte au fost redactate foarte timpuriu, iar alţii
consideră că tot materialul s-a transmis pe cale orală, practic, până la redactarea primei evanghelii.
Fie într-un fel, fie în celălalt, acesta este cadrul în care s-au născut cele patru evanghelii.
De asemenea trebuie să precizăm că fiecare evanghelie are povestea ei. Cele patru evanghelii
s-au născut în condiţii diferite. În cazul fiecărei evanghelii intervine un autor, personalitatea lui,
precum şi o comunitate cu nevoile ei şi condiţiile ei de viaţă. Fiecare evanghelist îşi selectează şi
organizează materialul în funcţie de realitatea şi nevoile comunităţii căreia i se adresează. Nevoile
comunităţii au determinat accente diferite în redactarea celor patru evanghelii. Într-un anumit mod,
comunitatea a impus prin nevoile ei accentuarea anumitor cuvântări din predica lui Isus şi
marginalizarea altora, selectarea unor naraţiuni şi ocolirea altora. Nevoile comunităţii au determinat
structura şi accentele evangheliilor. Urmare a acestui proces avem patru relatări despre Isus. Între
aceste relatări sunt foarte multe asemănări, pentru că subiectul abordat este acelaşi, dar avem si
diferenţe, pentru că autorul şi comunitatea au fost diferite.
Dar ce legătură au toate acestea cu problematica discipolilor lui Isus din cele patru
evanghelii? Legătura este evidentă! Într-un sens mai larg, evangheliile sunt un produs al
comunităţilor creştine. Evangheliştii au urmărit prin redactarea evangheliilor scopuri didactice bine
100
determinate. Portretul discipolilor lui Isus din cele patru evanghelii are o strânsă legătură cu nevoile
comunităţii pentru care era scrisă evanghelia. Acest lucru nu înseamnă că autorii evangheliilor au
făcut ficţiune, inventând naraţiuni şi cuvântări pentru a răspunde unor nevoi comunitare, ci înseamnă
că autorii evangheliilor au accentuat acele elemente din tradiţia orală care răspundeau cel mai bine
circumstanţelor prezente în comunitatea creştină.
Întrebarea care se ridică este legată de scopul urmărit de evanghelişti prin modul în care sunt
prezentaţi discipolii. Nu întotdeauna culorile în care sunt zugrăviţi sunt pozitive. Avem referinţe
multiple care pun în evidenţă slăbiciunile lor, lipsa de înţelegere, imaturitatea, egoismul, oscilaţiile,
căderile, pripelile, necredinţa sau mândria lor. De asemenea e subliniată cu grijă ridicarea lor,
îndreptarea, căinţa şi reabilitarea lor. Cu obiectivitate, sunt scoase în evidenţă atât aspectele pozitive
cât şi cele negative. De ce oare sunt puse în evidenţă toate acestea?
În prezenta lucrare vom aborda patru aspecte diferite. Întâi, vom sublinia câteva consideraţii
generale legate de grupul de ucenici al lui Isus şi conceptul de ucenicie. Apoi, în al doilea şi al
treilea punct, vom analiza modul în care sunt prezentaţi discipolii lui Isus în evangheliile sinoptice şi
în evanghelia lui Ioan, iar în finalul acestui studiu vom căuta să înţelegem motivaţiile şi scopul
evangheliştilor din spatele portretului în care au fost zugrăviţi discipolii.
I. Isus şi grupul lui de ucenici
Încă de la început misiunea lui Isus a fost pusă în directă relaţie cu oamenii. Despre propria sa
lucrare, Isus a spus: „Fiul Omului a venit ca să caute şi să mântuiască ceea ce era pierdut”(Lc.
19:10). Misiunea lui Isus a început între oameni şi s-a desfăşurat printre oameni. Isus nu a fost o
persoană solitară, ci încă din primele zile ale activităţii sale, El a chemat la sine mai mulţi oamenii,
aceştia devenind primii săi discipoli. Personalitatea marcantă a lui Isus, predicile sale, semnele şi
minunile făcute de către El au reprezentat o forţă de atracţie pentru mulţi. Acest grup format în jurul
lui Isus este cunoscut ca şi grupul de ucenici.
A. Conceptul de „ucenic”
Ucenicul sau discipolul este în esenţă elevul unui învăţător, urmaşul unui maestru. Termenul
discipol, în limba română vine din latinescul „discipulus” şi corespunde cu grecescul „maqhth,j", de
la verbul „manqanw” - a învăţa. Termenul corespunzător ebraic „limmud” este rar întâlnit în
Vechiul Testament, însă în scrierile rabinice este un personaj familiar, el fiind elevul unui rabin de la
care a învăţat cunoştinţele tradiţionale. 146 Conceptul de „maqhth,j" este frecvent întâlnit şi în cadrul
filosofiilor greceşti. Filosofii erau înconjuraţi de elevii lor, elevi care se numeau „maqhth,j".
Filosofii greci ca Herodot, Aristophanes, Xenophon, Platon se înconjurau cu discipolii lor. Datorită
faptului că cel mai adesea discipolii aderau la ideile maestrului lor, termenul a căpătat sensul de
adept al unei anumite filosofii sau concepţii religioase.147
În vremea Domnului Isus conceptul de „maqhth,j" a fost folosit şi de către grupările
religioase din cadrul iudaismului. Astfel, fariseii aveau ucenicii lor(Marcu 2:18), în genere evreii se
considerau discipolii lui Moise (Ioan 9:28). De asemenea cei care formau grupul din jurul lui Ioan
Botezătorul erau cunoscuţi sub numele de discipolii lui(Marcu 2:18, Ioan 1:35).
Aşadar conceptul de ucenic sau discipol era un concept folosit pe scară largă atât în cadrul lumii
greceşti cât şi în cadrul iudaismului secolului I. În de obşte se considera că dacă cineva urma un
anumit învăţător sau îmbrăţişa anumite convingeri ale unui filosof sau profet decedat, acela este un
„maqhth,j" al celui pe care îl urmează.
146
Dicţionar Biblic, Societatea Misionară Română, cartea creştină, Oradea, 1995, pag.1322
147
Idem
101
B. Grupul de ucenici al lui Isus
Încă de timpuriu în jurul lui Isus s-a format un grup de oameni cunoscut sub numele de
„ucenicii lui” (Matei 5:1, Luca 6:17)
Acest grup a acceptat mesajul lui Isus şi îl urma pe Isus în călătoriile lui misionare. Grupul de
ucenici al lui Isus era un grup eterogen. În cadrul grupului erau bărbaţii dar şi femei, copii (Ioan 6:8-
9), tineri (Marcu 14:51) dar şi persoane în vârstă(Maria, mama fiilor lui Zebedei, Iosif din
Arimatea), oameni cu statut social şi material diferit. Unii erau învăţaţi alţii erau neştiutori de carte,
unii erau religioşi, bucurându-se de respectul comunităţii, iar alţii aveau o reputaţie îndoielnică.
După Isus mergeau femei prostituate ca Maria Magdalena, vameşi ca Matei, pescari ca Petru şi Ioan,
cărturari ca Iosif din Arimatea, oameni bogaţii şi oameni săraci deopotrivă, oameni sinceri şi oameni
cu gânduri ascunse.
În cadrul grupului care îl urma pe Isus putem detecta mai multe cercuri concentrice. La o observaţie
atentă putem identifica şapte asemenea cercuri concentrice.
1. „Cercul spionilor”.
Textul evangheliilor identifică în anturajul lui Isus un grup de persoane care nu erau
motivate corect. Ei îl urmau pe Isus cu gând ascuns. Referinţe despre acest cerc avem în Luca 20:20-
40, Matei 22:15-33, Ioan 11:46, 55-57. Din acest cerc făceau parte fariseii, saducheii iscoditori
precum şi agenţii lor strecuraţi în mulţimea discipolilor. Acest grup nu reprezintă propriu zis grupul
discipolilor.
2. Mulţimea „oamenilor curioşi”.
O bună parte dintre cei care îl urmau pe Isus în diferite locuri erau animaţi de simţăminte de
curiozitate şi de gânduri la câştigul material şi nu de loialitatea unui ucenic. Isus mustră o asemenea
atitudine în Ioan 6:22-30. Nici acest cerc nu poate fi identificat cu grupul discipolilor, dar din acest
cerc unii, cu siguranţă că au devenit discipoli autentici (Luca 14:25-35).
3. Ucenicii care îl urmau pe Isus doar în anumite călătorii.
O parte dintre discipolii Domnului nu îl urmau în fiecare călătorie a Sa. Ei erau discipoli
autentici, dar nu îşi abandonaseră treburile gospodăreşti sau afacerile personale. Ei au rămas acasă şi
continuau să se ocupe de familiile lor. În cercul acesta îi putem identifica pe Lazăr, Maria şi Marta.
Tot aici poate fi încadrat şi Iosif din Arimatea, „care era ucenic, dar pe ascuns, de frica
iudeilor”(Ioan19:38) sau Nicodim (Ioan 7:50, 19:59).
4. Mulţimea discipolilor care l-au urmat pe Isus în toate călătoriile lui.
Acest grup era un grup destul de numeros. Marcu 2:15 spune că de obicei erau mulţi care
mergeau după El. În Marcu 3:7 avem mărturia că după Isus a mers o mare mulţime de oameni din
Galilea şi din Iudea. Luca 6:17-19 şi 19:37 confirmă de asemenea existenţa acestui cerc mai larg de
ucenici. În cadrul acestui grup se numărau şi femeile evlavioase care spune Luca, „erau cu El şi-l
ajutau cu ce aveau” (8:1-3). Ioan remarcă de asemenea prezenţa acestui cerc de discipoli (Ioan 6:60-
66). De asemenea Pavel se referă la un număr de peste 500 de fraţi, cărora Isus li s-a arătat după
învierea Sa din morţi. Un pasaj foarte sugestiv legat de acest grup avem în Luca 9:38-40 „Ioan I-a
zis: ,,Învăţătorule, noi am văzut pe un om scoţând draci în Numele Tău; şi l-am oprit, pentru că nu
102
venea după noi.” ,,Nu-l opriţi", a răspuns Isus, ,,căci nu este nimeni, care să facă minuni în Numele
Meu, şi să Mă poată grăi de rău îndată după aceea. Cine nu este împotriva noastră, este pentru noi.”
Motivaţia acţiunii lui Ioan sta în aceea că exorcistul vizat nu făcea parte din grupul care îl urma pe
Isus tot timpul.
5. Grupul celor 70 de discipoli.
Luca surprinde că Isus a mai rânduit încă 70 de discipoli pe care i-a trimis doi câte doi
(10.1). Isus a avut un discurs special pentru ei, iar după ce s-au întors din misiune Isus şi cei 70 au
avut un moment de bilanţ (10:17-24)
6. Grupul celor 12 discipoli.
Din cercul mai larg de ucenici, Isus a ales doisprezece discipoli pentru ca ei să reprezinte un
cerc personal de ucenici. Cei doisprezece urmau să fie cu Isus tot timpul(Marcu 3:13-19). Cei
doisprezece discipoli au şi o valoare simbolică, numărul lor trimiţându-ne nemijlocit la cele
douăsprezece seminţii ale lui Israel. În intenţia lui Isus cu siguranţă s-a avut în vedere pregătirea
întregului Israel, reprezentat de cei doisprezece, pentru venirea iminentă a Împărăţiei lui
Dumnezeu.148 Cele mai multe referinţe la discipoli din cadrul evangheliilor au în vedere pe cei
doisprezece. Ei au devenit cercul de ucenici personali ai lui Isus.
Cea mai mare parte a timpului lui Isus a fost petrecut în compania acestor discipoli. Ei au
primit alegerea, învăţătura, puterea şi trimiterea în mod personal şi direct de la Isus. Cei doisprezece
au fost aleşi ca să fie mai aproape de Isus decât ceilalţi discipoli, au fost aleşi să predice şi să aibă
autoritatea să scoată demoni149. Misiunea lor a fost aceea de a predica Împărăţia lui Dumnezeu. Ei au
primit mandatul de a continua mesajul lui Isus şi de a fi reprezentanţii direcţi ai lui Isus. Cu
siguranţă că mandatul de a predica nu a fost încredinţat numai lor(avem multe texte că şi alţi
discipoli predicau şi exercitau puterea miracolelor), dar în textul evangheliilor aceste responsabilităţi
au fost delegate în principal celor doisprezece.
7. Petru, Iacov şi Ioan.
În cadrul grupului celor doisprezece a existat un grup mai intim. Acest grup a fost format din
Petru, Iacov şi Ioan. Cei trei au reprezentat cercul intim de prieteni ai lui Isus. Pentru ei au fost
rezervate anumite experienţe şi lucrări. În anumite momente Isus se înconjura doar cu acest grup
intim. Doar ei îl însoţesc pe Isus pe muntele schimbării la faţă(Matei 17:1-13, Marcu 9:2-13, Luca
9:28-36), ei sunt aceia care merg cu Isus în casa lui Iair(Luca 8:51) şi doar ei îl însoţesc pe Isus mai
departe în agonia din grădina Ghetsimani (Marcu 14:32-33).
Acestea sunt cele şapte cercuri concentrice legate de grupul care însoţea pe Isus.
O problemă foarte importantă era legată de mijloacele de subzistenţă ale acestui grup. Cei care îl
urmau necontenit pe Isus îşi lăsaseră pentru o vreme familiile şi afacerile personale şi se înrolaseră
în şcoala uceniciei lui Isus. Ei însă aveau nevoie de hrană şi îmbrăcăminte. Problema adăpostului era
mai uşor de rezolvat, pentru că cel puţin vara puteau dormi sub cerul liber. Isus identifică în cercul
discipolilor săi o oarecare îngrijorare legată de aceste nevoi subzistenţiale. Această îngrijorare a dus,
probabil, la cuvântările din Matei 5:25-34, Luca 12:22-34. Aceste nevoi ale grupului de ucenici au
fost împlinite cel puţin din patru surse. Probabil că unii dintre oamenii de prin sate şi cetăţi făceau
148
Jacques Schlosser, Iisus din Nazaret, Corint, Bucureşti, 2003, pag. 104
149
George Ladd, Prezenţa Viitorului, Cartea creştină, Oradea, 1997, pag.227
103
donaţii grupului de ucenicii. Despre Iuda evangheliştii ne spun că ţinea punga grupului. Posibil ca
Iuda să fi colectat aceste donaţii în numele grupului de discipoli. O altă sursă de venit era constituită
de către cei care ascultând predica lui Isus, îşi vindeau averile iar banii îi împărţea grupului de
ucenici. Este posibil ca Isus să fi avut în vedere şi acest lucru atunci când a spus tânărului bogat să
vândă ce are şi să dea la săraci. O a treia sursă o reprezentau mesele organizate de către vameşi în
cinstea lui Isus. Participarea lui Isus la aceste mese i-a atras oprobiul fariseilor şi saducheilor.
Ospitalitatea prietenilor lui Isus a devenit o altă sursă de subzistenţă pentru grup. Prieteni ai lui Isus
ca Marta, Maria şi Lazăr, cunoscuţi ca Simon fariseul au primit pe Isus la masa lor. O sursă extremă
pentru mulţimile flămânde a reprezentat-o miracolele de tipul „înmulţirii pâinilor şi a peştilor”.
C. Ucenicia propovăduită de Isus
Spre deosebire de semnificaţia pe care ucenicia a avut-o în lumea grecească sau chiar în
cadrul iudaismului, în învăţătura lui Isus, ucenicia are o semnificaţie cu totul deosebită. Prin
cerinţele sale, Isus a trecut dincolo de tiparul normal al relaţiei dintre învăţător şi ucenic şi a dat
cuvântului „ucenic” un sens cu totul nou. Ucenicia propovăduită de Isus nu are un corespondent în
literatura iudaică sau grecească.
1. Baza uceniciei
Baza uceniciei este dată de chemarea pe care o face Isus. Ucenic al lui Isus poate deveni doar
acel care e chemat de Isus. Iniţiativa uceniciei nu e la cel care doreşte să devină ucenic, ci la Isus
care cheamă la ucenicie. Nu cine doreşte să devină ucenic va deveni ucenic al lui Isus, ci cel care e
chemat şi este ales de Isus pentru a deveni ucenic. Cu alte cuvinte baza uceniciei nu e dată de
ucenici ci e dată de Învăţător.
În textul evangheliilor este evident faptul că Isus a chemat la sine pe cine a voit. Marcu ne
spune că „Isus a chemat la sine pe cine a vrut, şi ei au venit la El”(3:13). În 3:14, Marcu spune că
„dintre cei aleşi Isus a rânduit doisprezece ca să-i aibă cu sine, şi să-i trimită să propovăduiască
Împărăţia”. De asemenea în 5:19, Marcu surprinde că după ce Isus a eliberat un îndrăcit, omul
vindecat a dorit să vină după Isus, adică să devină un ucenic. Cu totul surprinzător e faptul că Isus
nu i-a dat voie să vină după El, ci l-a trimis la familia sa.
Într-o altă împrejurare, consemnată în Luca 9:57-62, cineva a spus: „Doamne, te voi urma oriunde
vei merge”. Omul a avut parte de o primire foarte rece şi a fost confruntat imediat cu dificultăţile
uceniciei. Paradoxal, imediat după aceasta, Isus insistă pe lângă alţi doi posibili ucenici să se decidă
repede şi să nu mai amâne în a se înrola în şcoala uceniciei.
Cu toate că iniţiativa uceniciei e la Domnul care cheamă şi alege, Isus nu trece peste voinţa
celor chemaţi. El respectă alegerea fiecăruia. Avem nenumărate pasaje în evanghelii care subliniază
faptul că înrolarea în şcoala uceniciei este voluntară. Adeseori Isus a spus: „dacă voieşte cineva să
vină după mine….” (Matei 10:38, Luca 9:23, Marcu 8:34).
Isus cheamă şi alege în vederea uceniciei, dar răspunsul este dat în mod liber şi voluntar de către cel
chemat. Alegerea şi chemarea lui Isus nu constrânge. Ucenicia e voluntară.
Aşadar, baza uceniciei în şcoala lui Isus este dată de trei factori diferiţi. Doi sunt obiectivi, iar
unul este subiectiv. Factorii obiectivi sunt daţi de chemarea şi alegerea lui Isus în vederea uceniciei,
iar factorul subiectiv e dat de răspunsul voluntar al celui chemat
2. Preţul uceniciei
104
Consacrarea ca ucenic al lui Isus este o consacrare radicală. Preţul este enorm: absolut totul,
fără nici o rezervă. Ucenicia pe lângă Isus cere totul sau dacă nu, atunci nimic. Nu poţi fi ucenic cu
jumătăţi de măsură. Atunci când şi-a chemat ucenicii Isus i-a instruit foarte exact în privinţa preţului
pe care urmau să-l plătească. Oamenii cu inima împărţită nu au răspuns apelului. Isus i-a îndepărtat
pe cei care, asemenea tânărului bogat, nu erau gată să plătească preţul. Isus i-a învăţat pe oameni să
socotească bine preţul uceniciei (Luca 14:28-30). Dar care este acest preţ?
Sinopticii au surprins foarte bine cuvintele lui Isus cu privire la preţul ce trebuie plătit în şcoala
uceniciei. Ei insistă pe trei aspecte diferite.
a. Loialitate şi fidelitate absolută faţă de Isus.
Matei 10:37 consemnează: „Cine iubeşte pe tată, ori pe mamă, mai mult decât pe Mine, nu
este vrednic de Mine; şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de
Mine". Pasajul paralel din Luca 14 :26-27 are şi mai multă forţă : "Dacă vine cineva la Mine, şi nu
urăşte pe tatăl său, pe mamă-sa, pe nevastă-sa, pe copiii săi, pe fraţii săi, pe surorile sale, ba chiar
însăşi viaţa sa, nu poate fi ucenicul Meu."
Dar oare a fi ucenicul lui Isus înseamnă literalmente să îţi urăşti familia ? Cu siguranţă că nu,
pentru că altfel am intra în contradicţie cu alte texte din sinoptice, în special am contrazice predica
de pe munte. Discipolul e chemat să iubească până şi pe vrăşmaşii săi. De asemenea suntem chemaţi
să iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine. În ceea ce priveşte părinţii, porunca lui Dumnezeu
este foarte clară : "cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta"(Exod 20 :12). Iar în ceea ce priveşte relaţia
dintre soţ şi soţie Pavel spune „bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele” (Efeseni 5 :25).
Această tensiune, după părerea lui MacArthur, este rezolvată prin expresia „ba chiar însăşi
viaţa sa” (Lc.14 :26) : „Domnul spune că trebuie să-i fim loiali necondiţionat, punându-l pe El, mai
presus chiar decât familiile noastre, chiar decât noi înşine” 150 Isus pretinde ca ucenicul său să îl
iubească mai mult decât orice relaţie umană. Dragostea firească faţă de mamă, tată, soţ, soţie sau
copii, fraţii sau surori trebuie să fie sacrificată de dragul lui Isus. „Ura” din Matei 10 :37 are sensul
de a pune pe locul doi. Isus trebuie să fie pe locul unu ; altfel nu se poate ca cineva să fie ucenicul
lui.
Consacrarea ca ucenic cere o loialitate şi o fidelitate absolută. Dacă ar fi de ales între a iubi
pe Isus sau a iubi familia, Isus cere să sacrificăm dragostea faţă de familie pentru loialitatea faţă de
El. Chemarea la ucenicia creştină cere în mod explicit un devotament total de felul acesta.
b. Purtarea crucii - asumarea sacrificiului suprem
Purtarea crucii ca cerinţă a uceniciei a fost reţinută cu exactitate de către fiecare dintre
sinoptici. Toţi trei consemnează zisa lui Isus în aproape aceleaşi cuvinte. Acest aspect dovedeşte
impresia profundă pe care a avut-o aceste cuvinte asupra discipolilor.
Matei 10 :38 „Cine nu-şi ia crucea lui, şi nu vine după Mine, nu este vrednic de Mine.”
Marcu 8 :35 ,,Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea, şi
să Mă urmeze.”
Luca 14 :27 „Şi oricine nu-şi poartă crucea, şi nu vine după Mine, nu poate fi ucenicul Meu.”
Gerhard Maier151 susţine că expresia "a-şi lua crucea” provine din iudaismul primar.
Împăratul iudeu Alexandru Iannai a ordonat să fie ţintuiţi pe cruce mii de farisei. Deja pentru aceşti
farisei se ridica întrebarea : îmi iau crucea sau mă leapăd de credinţă ? Expresia « a-şi lua crucea » a
150
John MacArthur, Evanghelia după Isus, SMR, Wheaton, SUA, 1992, pag. 254
151
Gerhard Maier, Evanghelia după Matei, Lumina lumii, Germania, 2000, pag.355
105
apărut deoarece condamnaţii la moarte erau obligaţi să poarte până la locul execuţiei partea
orizontală a crucii, parte numită patibulum.
Ceea ce Isus cerea discipolilor săi era o consacrare necondiţionată. El doreşte ca discipolii să
părăsească totul într-un mod necondiţionat, acesta presupune în unele cazuri abandonarea familiei,
ruperea legăturilor de afaceri, vinderea posesiunilor şi împărţirea banilor la săraci sau orice
sacrificiu mai mic decât moartea şi chiar moartea. Cel care purta crucea în mod inevitabil se îndrepta
spre locul de execuţie. Fără îndoială că discipolii au înţeles că Isus le cere sacrificiul suprem.
Ucenicia în şcoala lui Isus cere sacrificiul suprem.
c. Lepădarea de sine - renunţarea la libertatea personală
În relatarea lor, atât Marcu cât şi Luca înregistrează expresia « lepădare de sine ». Matei
omite folosirea acestei expresii. La Matei avem aceiaşi idee transmisă într-o altă formă : "Cine îşi va
păstra viaţa, o va pierde; şi cine îşi va pierde viaţa, pentru Mine, o va câştiga."
Conceptul de lepădare de sine presupune renunţarea de bună voie la libertatea personală, asumarea
jugului ascultării necondiţionate. Lepădarea de sine, cerută de Isus pentru discipolii săi înseamnă
renunţarea la dreptul de aţi determina viaţa. Discipolul a decis ca Domnul vieţii lui să fie Isus. Isus
este prioritatea supremă în inima unui discipol fidel.
Limbajul din Luca 14 este plin de forţă şi fără echivoc. Vorbind despre preţul uceniciei, Isus
avertizează mulţimea care îl urma, că nu poţi fi oricum discipol al lui Isus. Se cere un preţ. Preţul
este enorm de mare. Preţul este final. Fără plătirea acestui preţ nu există ucenicie. De trei ori Isus
foloseşte expresia "ouv du,natai ei=nai, mou maqhth,j”152 . Expresia este folosită după enunţarea
celor trei condiţii esenţiale ale uceniciei : loialitate şi fidelitate absolută-Luca 14 :26, acceptarea
sacrificiului suprem-Luca 14 :27, renunţarea la libertatea personală-Luca 14 :33.
Subliniind acest preţ al uceniciei, Isus conturează o imagine cu totul nouă despre conceptul
de ucenicie. Tiparele tradiţionale sunt depăşite. Ucenicia cerută de Isus este una cu totul nouă. Din
cea convenţională, întâlnită în mediul elenistic sau iudaic se mai păstrează doar numele. Discipolul
adevărat trebuie să se identifice cu Isus atât în viaţă cât şi în moarte.
"Esenţa uceniciei adevărate este angajamentul de a fi ca şi Isus Hristos. Aceasta înseamnă să
acţionezi ca şi El şi să fii totdeauna gata să accepţi acelaşi tratament acordat Învăţătorului"153.
II. Imaginea discipolilor din perspectiva Evagheliilor Sinoptice
În cele patru evanghelii avem diferite perspective cu privire la portretul discipolilor

Domnului. Fiecare evanghelie pune în evidenţă acelaşi grup de discipoli şi relatează, în linii
principale, aceleaşi evenimente, într-un cuvânt tratează acelaşi subiect. Cu toate acestea fiecare
dintre evanghelişti subliniază anumite aspecte mai mult decât pe altele. Prin urmare, fiecare
evanghelie ne oferă o imagine particulară cu accente proprii. Baza relatării este dată de faptul că
subiectul tratat este unul comun, iar nuanţele sunt date de accentele şi particularităţile fiecărei
evanghelii în parte. Aceste nuanţe se datorează atât contextului diferit în care se găseau autorii
evangheliilor precum şi nevoilor diferite ale comunităţii către care se adresau evangheliştii. Având
în vedere elementele comune evangheliilor sinoptice, vom analiza portretul discipolilor în primele
trei evanghelii ca întreg, surprinzând în acelaşi timp şi accentele diferite ale fiecărei evanghelii.
Portretul discipolilor lui Isus în sinoptice, capătă contur prin următoarele aspecte :
152
Textul grecesc folosit este preluat din Friberg NT, conform Bible Works 5.0
153
John MacArthur, op.cit. pag 251
106
Discipolii lui Isus sunt introduşi de către sinoptici prin chemarea la ucenicie pe care le-a
adresat-o Isus.
Primii chemaţi sunt patru pescari. Fiecare dintre sinoptici prezintă acest episod (Matei 4 :18-
22, Marcu 1 :16-20, Luca 5 :1-11). Isus îi surprinde pe aceşti discipoli în momentul în care îşi
aruncau mrejile în mare. Chemarea la ucenicie a fost radicală şi provocatoare : „Deu/te ovpi,sw
mou( kai. poih,sw u`ma/j a`liei/j avnqrw,pwn” (Matei 4 :19). Răspunsul a fost prompt şi dramatic.
Toţi cei trei sinoptici notează că pescarii „oi` de. euvqe,wj avfe,ntej ta. di,ktua hvkolou,qhsan
auvtw/|”. Prin adverbul "euvqe,wj” este subliniată promptitudinea răspunsului. Luca ne introduce o
explicaţie ; chemarea lui Isus a fost precedată de miracolul pescuirii. Pescuirea minunată a făcut o
impresie puternică celor patru pescari şi i-a convins să meargă după Isus. Luca notează că cei patru
au lăsat totul şi au mers după Isus (Luca 5 :11).
Următorul chemat la ucenicie e Matei sau Levi, cum e numit de către Marcu şi Luca. Matei
era vameş. În momentul întâlnirii cu Isus el era la vamă. Pentru el chemarea a fost foarte simplă :
„Akolou,qei moi” (Mt 9 :9). Răspunsul, consemnat identic de către toţi sinopticii, a fost de
asemenea foarte prompt : « omul acela s-a sculat şi a mers după El »(Mt 9 :9). Luca înregistrează
pericopa cu chemarea lui Zacheu. Si în acest caz răspunsul a fost prompt : „Zacheu s-a dat jos în
grabă, şi L-a primit cu bucurie”
Răspunsul prompt dat chemării la ucenicie îi pune pe primii discipoli într-o lumină
favorabilă. Ei au fost gata să primească chemarea, ei au crezut într-un mod sincer în Isus şi au fost
gată să părăsească totul pentru El. Expresia „hvkolou,qhsan auvtw/|” are aici atât un sens fizic cât şi
un sens psihico-spiritual. Ei au decis să plece cu Isus, să lucreze cu Isus, trăiesc, mănâncă,
înfometează, însetează, se întristează şi se bucură cu Isus. Cuvintele lui Isus devin pentru ei literă de
Lege. Isus cu adevărat devine Domn al vieţii lor154.
Consemnând răspunsul la ucenicie dat de primii discipoli, evangheliştii oferă un model de
urmat pentru toţi cei din comunitatea lor, care au avut parte de chemarea la ucenicie. Este de dorit ca
toţi să ofere acelaşi răspuns.
Trebuie să observăm că sinopticii notează cel puţin o situaţie în care cei chemaţi la ucenicie
au avut ispita întoarcerii la vechile treburi sau îndatoriri de familie. Matei subliniază că unul dintre
discipoli a zis : « lasă-mă să mă duc întâi să îngrop pe tatăl meu. ». Replica lui Isus a fost
categorică : ,,Lasă morţii să-şi îngroape morţii, şi tu du-te de vesteşte Împărăţia lui Dumnezeu”.
(Luca 9 :59) sau „Oricine pune mâna pe plug şi se uită înapoi nu este destoinic pentru Împărăţia lui
Dumnezeu” (v.62).
Asemenea ezitări puteau avea şi cei din comunitatea mateiană sau lucană. Consider că
discipolul ezitant din Matei 8 şi Luca 9 este discipolul ezitant din comunitatea sinopticilor, discipol
ce avea nevoie şi de mustrare dar si de un model. Pericopa putea servi de încurajare şi învăţătură
pentru toţi aceşti discipoli ezitanţi. Mesajul era unul de încurajare a uceniciei, pe de o parte, iar pe de
altă parte era o invitaţie de a urma modelul primilor discipoli.
Aşadar, din perspectiva sinopticilor, prin răspunsul prompt dat chemării la ucenicie, primii discipoli
devin un model demn de urmat pentru toţi cei care vor primi ulterior aceiaşi chemare.
B. Atitudinea discipolilor faţă de mesajul lui Isus
154
107
Întrebarea la care căutăm acum răspuns este : oare cum s-au raportat discipolii la învăţăturile
lui Isus ? Care a fost reacţia lor în faţa mesajului Domnului ? Cum a fost afectat comportamentul
lor ? Cât de mult din ceea ce a spus Isus au înţeles ei ?
Este evident faptul că discipolii au recunoscut fără rezerve autoritatea de Învăţător a lui Isus.
Cuvântul lui pentru ei era literă de Lege chiar şi atunci când nu l-au înţeles. Atitudinea discipolilor
lui Isus faţă de mesajul Învăţătorului lor o putem rezuma în modul următor :
1. Discipolii au ascultat cu atenţie şi au crezut cuvintele lui Isus
Prima reacţie a discipolilor a fost ascultarea cu atenţie a cuvintelor lui Isus. Dovada acestui
fapt este dată de transmiterea pe cale orală a învăţăturilor lui Isus până la redactarea evangheliilor.
Este limpede că discipolii au ascultat cu luare aminte învăţăturile lui Isus, făcând eforturi de
memorare a acestor învăţături.
De mai multe ori Isus le-a atras atenţia asupra modului în care se raportează la predicile sale.
In predica de pe munte avem parabola cu casa zidită pe stâncă. « Cine aude cuvintele Mele,
spune Isus, şi le face, îl voi asemăna cu un om cu judecată. » (Mt. 7 :24) iar în Marcu 4:24 avem -
”Luaţi seama la ce auziţi”, ca în Luca 8:18 să întâlnim avertizarea – „Luaţi seama dar la felul cum
ascultaţi”. Cu siguranţă că discipolii, auzind predicile lui Isus, au făcut susţinute eforturi de
memorare pentru a asigura o transmitere caracterizată de acurateţe pentru generaţiile viitoare de
ucenici.
Ceea ce cred că a avut un rol important în ascultarea cu atenţie a discursurilor lui Isus şi în
memorarea acestora a fost, pe de o parte modul captivant de predicare a lui Isus, mod de vorbire
care provoca uimire şi adâncă întipărire a celor auzite în minţile ascultătorilor (Mt7:29), iar pe de
altă parte trebuie să subliniem acţiunea Duhului Sfânt, acţiune despre care a vorbit Isus în Ioan
14 :26 – ”Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimete Tatăl, în Numele Meu, vă va
învăţa toate lucrurile, şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu”.
Pe lângă faptul că au ascultat cu atenţie cele vorbite de Isus, discipolii au crezut mesajul
auzit. Cuvântul „credinţă” nu este un cuvânt preferat de sinoptici, spre deosebire de evanghelia lui
Ioan, evanghelie în care termenul „credinţă” este unul din cuvintele cheie. La sinoptici credinţa este
asociată cu adeziunea, cu acţiunea, cu înrolarea în ucenicie, cu ascultarea mesajului şi împlinirea lui.
In evangheliile sinoptice « a crede » are un sens apropiat cu « a înţelege » şi «a asculta». Ceea ce în
Ioan e adesea numită credinţă, în sinoptice e numită înţelegere şi ascultare.
2. Discipolii au experimentat emancipare faţă de tradiţiile iudaice
Ca urmare a ascultării mesajului lui Isus, discipolii au adoptat o atitudine de emancipare, de

eliberare de anumite tradiţii iudaice.
Sinopticii surprind câteva episoade în care discipolii lui Isus nu mai au scrupule faţă de
sensibilităţile tradiţionale iudaice, şi în prezenţa fariseilor fac lucruri pe care nu le-ar fi făcut în alte
împrejurări. In evanghelii avem cel puţin trei asemenea situaţii :
a. Discipolii stau la masă împreună cu Isus alături de vameşi şi păcătoşi – Matei 9 :10-11,
Marcu 2 :15-17, Luca 5 :29-32. Acest gest era foarte scandalos pentru un iudeu religios. Un iudeu
evlavios sub nici o formă nu ar fi făcut parte dintr-un asemenea anturaj. Mesajul lui Isus, însă i-a
eliberat însă pe discipoli de aceste tradiţii exclusiviste. Ei au înţeles că « cei bolnavi au nevoie de
medic » şi că vameşii şi păcătoşii nu trebuiesc marginalizaţi ci recuperaţi prin manifestarea dragostei
şi a acceptării.
108
b. Atitudinea faţă de sabat (Matei 12 :1-8, Marcu 23-28, Luca 6 :1-5).Intr-una din zile, în
prezenţa lui Isus, dar şi sub ochii fariseilor, discipolii flămânzi au cules fără ezitare spice de grâu
pentru a-şi potoli foamea în acest mod. Gestul lor a fost unul foarte scandalos pentru farisei. Trebuie
să subliniem că discipolii nu se poate să nu fi cunoscut aceste sensibilităţi ale fariseilor. In ciuda
acestei cunoaşteri ei au dovedit eliberarea de aceste tipare ale tradiţiei şi au înţeles spiritul mesajului
lui Isus.
c. Modul de servire a mesei (Matei 15 :1-9, Marcu 7 :1-13). Fariseii aveau o întreagă teologie
a igienei personale (Mc 7 :1-13). Ei considerau că această datină a bătrânilor este foarte importantă
pentru statutul religios al iudeului. Discipolii lui Isus, însă nu au avut nici un fel de scrupule faţă de
aceste tradiţii. Ei serveau masa şi fără ca să se spele atent pe mâini. Si această atitudine dovedeşte
emanciparea grupului de discipoli ai lui Isus faţă de datinile iudaice.
Această atitudine a discipolilor lui Isus denotă faptul că grupul care îl urma pe Isus a ieşit de sub
autoritatea spirituală a rabinilor iudei şi de sub convenţiile tradiţionale iudaice şi experimentau o
distanţare de tiparele religioase ale vremii şi o emancipare foarte puţin obişnuită pentru vremea
aceea. De asemenea această atitudine dovedeşte autoritatea spirituală şi de Învăţător pe care
discipolii o confereau lui Isus, ei urmând mai de grabă exemplul şi învăţăturile sale decât pe cele ale
fariseilor şi saducheilor.
Pe de altă parte, consemnând în evanghelie aceste episoade, sinopticii au transmis un mesaj de
distanţare a bisericii creştine faţă de iudaism şi o eliberare deplină faţă de îngrădirile tradiţionale
iudaice155. Comunităţile creştine nu mai avea legături de dependenţă faţă de iudaism. Cu siguranţă că
selectarea şi redactarea acestor pericope reprezintă un mesaj pentru comunităţile mateiene, marcane
şi lucane cu privire la atitudinea pe care creştinii trebuie să o aibă faţă de iudaism. Creştinul este un
om liber faţă de obligaţiile iudaice, el având o altă traiectorie spirituală. Reperul pentru discipolul lui
Isus este mesajul Evangheliei.
3. Discipolii au pus întrebări lui Isus pe marginea învăţăturilor sale
Sinopticii îi prezintă pe discipolii lui Isus ca fiind foarte atenţi la învăţăturile lui Isus, iar
atunci când au avut neclarităţi, ei şi le-au exprimat prin întrebări puse Domnului. Atmosfera din
cadrul grupului de discipoli era o atmosferă relaxată. Isus a manifestat deschidere faţă de
preocupările discipolilor, dovedindu-se abordabil. Sinopticii consemnează în textul evangheliilor
mai multe din întrebările pe care discipolii le-au ridicat pe marginea învăţăturilor lui Isus. Întrebările
lor au fost foarte diverse. Ele au exprimat neînţelegerea sau preocupările lor. Uneori au cerut
explicaţii suplimentare, iar alte ori au întrebat cu privire la identitatea auditoriului vizat de Isus.
Principalele întrebări puse de discipolii lui Isus sunt următoarele :
 Mt. 13:10 Ucenicii s-au apropiat de El, şi I-au zis: ,,De ce le vorbeşti în pilde?``(Mc. 4 :10)
 Mt.13: 36 Ucenicii Lui s-au apropiat de El, şi I-au zis: ,,Tâlcuieşte-ne pilda cu neghina din
ţarină.``
 Mt.15:15 Petru a luat cuvântul, şi I-a zis: ,,Desluşeşte-ne pilda aceasta.``(Mc.7 :17)
 Mt 17:10 Ucenicii I-au pus întrebarea următoare: ,,Oare de ce zic cărturarii că întâi trebuie să
vină Ilie?``Mc.9 :11)
 Mt.18:1 In clipa aceea, ucenicii s-au apropiat de Isus, şi L-au întrebat: ,,Cine este mai mare
în Împărăţia cerurilor?``(Mc.9 :33)
 Mt.18:21 Atunci Petru s-a apropiat de El, şi I-a zis: ,,Doamne de câte ori să iert pe fratele
Meu când va păcătui împotriva mea? Până la şapte ori?``
155
Joseph A. Fitzmyer, The Gospel Acording to Luke I-IX, The Anchor Bible, Doubleday, New York, 1979, pag.607
109
 Mt.19:25 Ucenicii, când au auzit lucrul acesta, au rămas uimiţi de tot, şi au zis: ,,Cine poate,
atunci să fie mântuit ?``(Mc.10 :26, Lc.18 :26)
 Mt.19: 27 Atunci Petru a luat cuvântul şi I-a zis: ,,Iată că noi am lăsat tot, şi Te-am urmat; ce
răsplată vom avea ?`` (Mc.10 :26, Lc.18 :26)
 Mt.21:20 Ucenicii, când au văzut acest lucru, s-au mirat, şi au zis: ,,Cum de s-a uscat
smochinul acesta într-o clipă ?``(Mc.11 :21)
 Mt.24:3 El a şezut jos pe muntele Măslinilor. Şi ucenicii Lui au venit la El la o parte, şi I-au
zis: ,,Spune-ne, când se vor întâmpla aceste lucruri? Şi care va fi semnul venirii Tale şi al
sfârşitului veacului acestuia ?``(Mc.13 :4, Lc.21 :7).
Consemnând aceste întrebări ridicate de discipolii, sinopticii scot în evidenţă că mesajul lui Isus a
fost transmis într-o formă interactivă. Această abordare a făcut ca învăţăturile lui Isus să fie mai uşor
de asimilat. Vorbele lui Isus au avut o legătură directă cu planul vieţii cotidiene. Dialogul dintre
discipoli şi Învăţător a influenţat foarte mult percepţia şi gradul lor de înţelegere.
4. Discipolii au înţeles progresiv mesajul lui Isus
Una dintre problemele esenţiale legate de modul de raportare al discipolilor faţă de mesajul lui Isus
este determinată de felul în care discipolii l-au înţeles pe Isus. Întrebarea care se ridică acum este
dacă discipolii l-au înţeles pe Isus sau nu. Este evident că sinopticii, în momentul redactării
evangheliilor au dovedit clar că înţelegeau foarte bine mesajul lui Isus. Dar oare cum a evoluat
înţelegerea mesajului lui Isus, în mentalitatea discipolilor din momentul convertirii lor până după
învierea lui Isus?
In textele sinoptice avem suficiente referinţe că discipolii au înţeles foarte bine anumite părţi ale
mesajului lui Isus, dar altele nu le-au înţeles de fel. Atât Matei, cât şi Marcu şi Luca conferă o
atenţie sporită modului în care discipolii au înţeles sau nu cuvântările lui Isus.
Ceea ce reprezintă o certitudine e că discipolii l-au înţeles pe Isus într-un mod progresiv între
convertirea lor şi învierea din morţi a Domnului. Percepţia lor s-a dezvoltat gradat în funcţie de
timpul petrecut lângă Isus şi în funcţie de momentul revelaţiei divine.
a. Percepţia mateiană asupra înţelegerii mesajului lui Isus de către discipoli.
Matei acordă un spaţiu foarte consistent conceptului de « înţelegere ».

Conceptul de « înţelegere » este introdus o dată cu pildele din capitolul 13. După ce Isus rosteşte
pilda semănătorului, discipolii întreabă cu privire la raţiunea pildelor. Ca răspuns Isus vorbeşte
despre Împărăţia lui Dumnezeu ca având taine. Cunoaşterea acestor taine este rezervată numai
discipolilor. Pentru cei din afara grupului discipolilor ele vor rămânea acoperite.
Necesitatea de a înţelege este subliniată de către Isus în explicarea pildei semănătorului. Isus
insistă că cel reprezentat prin pământul cel bun în care cade sămânţa este «cel care aude Cuvântul,
şi-l înţelege - ou-to,j evstin o` to.n lo,gon avkou,wn kai. suniei,j ». În 13 :36, discipolii, neînţelegând
pilda cu zizania, au cerut lui Isus să le explice pilda acesta. După auzirea explicaţiilor care au urmat
şi a altor câteva pilde, Isus a conclus acest discurs cu o întrebare foarte importantă : « Sunh,kate
tau/ta pa,ntaÈ », iar discipolii au răspuns : « Nai,».
In conformitate cu acest pasaj ucenicul autentic aude Cuvântul şi îl înţelege. Rodnicia în
viaţa de credinţă depinde de modul în care înţelege mesajul transmis.
A doua referinţă cu privire la necesitatea înţelegerii apare în 15 :10. Isus adresându-se

mulţimii a zis : « Akou,ete kai. suni,ete ». Nu ştim dacă mulţimea a înţeles bine spusele lui Isus dar,
prin întrebarea ridicată de Petru, e limpede că discipolii nu au prins sensul celor afirmate de Isus. In
110
v 16 avem un reproş usturător : « şi voi tot fără pricepere sunteţi ? Nu înţelegeţi că…?” Cu siguranţă
că după explicaţiile ce au urmat, discipolii au înţeles exact ceea ce a vrut Isus să transmită.
Următoarea pericopă mateiană care subliniază importanţa înţelegerii o avem în cap.16:1-12.
După cea de-a doua înmulţire a pâinilor Isus a avut o dispută cu fariseii pe marginea necesităţii unui
semn din cer. Ca o concluzie la această controversă, Isus, referindu-se la făţărnicia fariseilor, îşi
avertiza ucenicii să se păzească de aluatul fariseilor şi al saducheilor. Confuzi, discipolii gândeau că
Isus se referă la faptul că ei au uitat să ia cu ei pâini. In circumstanţa aceasta, Isus, aducând în atenţie
cele două miracole legate de înmulţirea pâinilor, îi apostrofează pe discipoli cu cuvintele : «puţin
credincioşilor…tot nu înţelegeţi ?...cum nu înţelegeţi că nu v-am spus de pâini ci de aluatul fariseilor
si al saducheilor. Matei intervine la finele acestei pericope cu o adăugire redacţională : « Atunci au
înţeles ei că nu le zisese să se păzească de aluatul pâinii, ci de învăţătura Fariseilor şi a
Saducheilor». Este limpede că în acest pasaj înţelegerea mesajului lui Isus de către discipoli s-a
realizat în mod progresiv, şi ca urmare a explicaţiilor atente oferite de către Isus.
Ultima subliniere mateiană a conceptului de înţelegere o avem în 17 :13. discipolii au adus în
atenţie o afirmaţie a cărturarilor, afirmaţie pe care nu o înţelegeau. Problema era legată de Maleahi
4 :6, cu privire la revenirea lui Ilie. Neînţelegând acest cuvânt, ucenicii au cerut lui Isus explicaţii.
După explicaţiile primite, Matei încheie pericopa cu observaţia redacţională : « Ucenicii au înţeles
atunci că le vorbise despre Ioan Botezătorul ».
Studiind conceptul de « înţelegere » din aceste pericope mateiene putem trage concluzia că
în Matei "înţelegerea” este văzută ca acel element distinctiv, care face diferenţa dintre discipoli şi
cei din afara grupului lui Isus. Împărăţia lui Dumnezeu este o taină. O vor cunoaşte doar aceia care
vor descoperi această taină prin « înţelegere ». "Înţelegerea” tainei Împărăţiei, însă se realizează în
mod progresiv. In acest proces sunt esenţiale explicaţiile date de Isus. Fără aceste explicaţii
revelatoare ale Cuvântului nimeni nu poate pătrunde taina lui Dumnezeu.
Aşadar "înţelegerea” este revelaţie. Discipolii au înţeles mesajul lui Isus progresiv în măsură ce
revelaţia progresa.
b. Percepţia lui Marcu asupra înţelegerii mesajului lui Isus de către discipoli.
Spre deosebire de evanghelia lui Matei, în evanghelia lui Marcu conceptul de « a înţelege »
se schimbă radical. In Marcu discipolii nu sunt prezentaţi ca înţelegând ci ca neînţelegând. Expresia
« au înţeles » din Matei este înlocuită, în Marcu cu expresia « nu au înţeles ».
Ca şi în Matei, totul începe cu pilda semănătorului. Naraţiunea este aproape identică cu
relatarea mateiană. Cei doisprezece l-au întrebat despre pilde. Răspunsul lui Isus este dublu. In
prima parte Isus se referă la faptul că pentru cei din afara grupului de discipoli lucrurile sunt
prezentate în pilde pentru ca ei să nu poată înţelege. In partea a doua Isus spune : ,,Vouă v-a fost dat
să cunoaşteţi taina Împărăţiei lui Dumnezeu" . Ciudat e faptul că Marcu introduce explicaţia lui Isus
la pilda semănătorului cu întrebarea ; « nu înţelegeţi pilda aceasta ? Cum veţi înţelege atunci toate
celelalte pilde ? ».
În conformitate cu tiparul mateian, ne-am aştepta ca de aici înainte să se spună despre
discipoli că au înţeles vorbirile lui Isus. În ciuda acestei aşteptări, relatarea marcană afirmă foarte
clar că discipolii nu au înţeles mesajul lui Isus nici de aici înainte. In 6 :52 Marcu afirmă că
discipolii, după miracolul cu înmulţirea pâinilor şi miracolul umblării pe mare « au rămas uimiţi şi
înmărmuriţi, căci tot nu înţeleseseră minunea cu pâinile, fiindcă le era inima împietrită ». De
asemenea ei nu înţeleg nici vorbirea lui Isus despre lucrurile care îl întinează pe om din 7 :17-23.
Pericopa din 8 :10-21 pune iarăşi în evidenţă neînţelegerea şi împietrirea discipolilor. In 8 :17-21
avem un pasaj foarte sugestiv : ,,Pentru ce vă gândiţi că n-aveţi pâini? Tot nu pricepeţi şi tot nu
înţelegeţi? Aveţi inima împietrită? Aveţi ochi, şi nu vedeţi? Aveţi urechi, şi nu auziţi? Şi nu vă
111
aduceţi aminte deloc? Când am frânt cele cinci pâini la cei cinci mii de bărbaţi, câte coşuri pline cu
fărămituri aţi ridicat? ,,Douăsprezece``, I-au răspuns ei. ,,Şi când am frânt cele şapte pâni la cei patru
mii de bărbaţi, câte coşniţe pline cu fărămituri aţi ridicat?`` ,,Şapte``, I-au răspuns ei. Şi El le-a
zis: ,,Tot nu înţelegeţi?.”
Ultima referinţă a lui Marcu cu privire la lipsa de înţelegere a discipolilor este consemnată în 9 :30-
32 : « Isus învăţa pe ucenicii Săi, şi zicea: ,,Fiul omului va fi dat în mânile oamenilor; ei îl vor
omorî, şi a treia zi după ce-L vor omorî, va învia.`` Dar ucenicii nu înţelegeau cuvintele acestea, şi
se temeau să-L întrebe».
Întrebarea care se ridică acum este ; cum să abordăm toate aceste texte marcane ? chiar
discipolii nu au înţeles de loc mesajul lui Isus ? Şi dacă au înţeles atunci de ce Marcu vorbeşte
despre ei în termenii aceştia ?
Căutând răspunsul la aceste întrebări trebuie să spunem că discipolii au înţeles bine anumite aspecte
ale mesajului lui Isus dar alte aspecte au fost înţelese deplin abia după moartea şi învierea lui Isus.
David Hawkin156 a scris un articol foarte interesant legat de lipsa de înţelegere a discipolilor din
Marcu. Hawkin consideră că această « neînţelegere » este dată de abordarea didactico-redacţională
pe care Marcu o dă acestor pericope, pentru a răspunde unor nevoi din comunitatea sa. In Marcu 157,
avem două secţiuni diferite : prima secţiune este dată de 1 :14-8 :21. Secţiunea aceasta este dominată
de întrebarea – cine este Isus ? Secţiunea a doua, 8 :22-16 :20 este dominată de întrebarea – care e
destinul, misiunea lui Isus?
Prima secţiune se încheie cu răspunsul dat de Petru : Tu eşti Hristosul ! Acest răspuns cu
siguranţă că denotă o foarte profundă înţelegere a identităţii lui Isus. Discipolii au fost deplin
conştienţii că Învăţătorul lor era Fiul lui Dumnezeu, Mesia. Ceea ce ei nu au înţeles prea bine sunt
aspectele legate de slujirea lui mesianică.
Secţiunea a doua gravitează în jurul anunţării patimilor lui Isus. Discipolii nu puteau înţelege
raţiunea acestor patimi şi se temeau să întrebe. Din cauza aceasta, discipolii erau tulburaţi şi îl
însoţeau pe Isus spre Ierusalim îngroziţi şi cu sentimente de îngrijorare.
Raţiunea misiunii mesianice a lui Isus nu a putut să fie înţeleasă înainte de învierea Sa. După
învierea Sa, Isus se arată discipolilor, şi foarte sugestiv pentru studiul nostru, îi mustră pentru
necredinţa şi împietrirea inimii lor158, « pentru că nu crezuseră pe cei care-l văzuseră înviat ».
Necredinţa şi lipsa de înţelegere a planului lui Dumnezeu este înlăturată prin întâlnirea cu Isus cel
înviat.
Evanghelia după Marcu nu se încheie lăsându-ne cu nişte discipoli împietriţi şi lipsiţi de
lumina înţelegerii. Discipolii au înţeles foarte clar că Isus este Hristosul, până şi centurionul care a
asistat la răstignirea lui Isus a afirmat că « omul acesta era Fiul lui Dumnezeu ». Discipolilor le-a
fost limpede raţiunea patimilor lui Isus, ei au înţeles în mod deplin misiunea lui Isus şi taina
Împărăţiei lui Dumnezeu prin lucrarea Sa mesianică. Înarmaţi cu aceste convingeri « ei au plecat şi
au propovăduit pretutindeni »(16 :20).
Marcu pune în evidenţă împietrirea şi lipsa de înţelegere a discipolilor din motive didactice şi
în special catihetice. Membrii comunităţii marcane cu siguranţă aveau dificultăţi în a înţelege
anumite aspecte ale planului lui Dumnezeu cu ei, acesta cu atât mai mult cu cât comunitatea creştină
din Roma era persecutată. Marcu, punând în evidenţă oscilaţiile discipolilor, transmite un mesaj de
încurajare pentru toţi cei care erau în confuzie. In ciuda lipsei lor de înţelegere deplină, discipolii lui
Isus au continuat să-l urmeze. Acelaşi lucru se aştepta şi din partea comunităţii căreia i se adresa
Marcu.
156
David Hawkin, The incomprehension of the disciples in the marcan redaction, Journal of Biblical Literature, vol 91,
no 4, dec 1942, pag 491-500
157
Idem, pag 496
158
Împietrire inimi este similară lipsei de înţelegere. În textele marcane lipsa de înţelegere este asociată şi cu împietrirea
inimii.
112
Aşadar, este evident faptul că şi în Marcu înţelegerea mesajului lui Isus de către discipoli a
fost un proces. Ei au înaintat progresiv în înţelegerea lui Isus, învierea Domnului fiind punctul
culminant al iluminării lor.
c. Percepţia lucană asupra înţelegerii mesajului lui Isus de către discipoli.
În conformitate cu Luca, discipolii lui Isus au înţeles cea mai mare parte a mesajului lui Isus.
Ascultând discursurile lui Isus, observând miracolele, discipolii au înţeles că Isus este « Hristosul lui
Dumnezeu ». Identitatea lui Isus pentru ei era un lucru clarificat, fără loc de îndoială (Luca 9 :18-
20).
Ceea ce rămâne un mister pentru discipolii Domnului, din perspectiva evangheliei lucane,
este discursul lui Isus cu privire la patimile şi învierea Sa. De două ori Luca subliniază această
confuzie şi lipsă de înţelegere pe care o aveau discipolii atunci când Isus vorbea despre acest
subiect.
Prima referinţă o avem în 9 :44-45. Isus a zis “Voi ascultaţi bine ce vă spun: Fiul omului va fi dat în
mâinile oamenilor! » . În v. 45 avem consemnată nedumerirea şi lipsa de înţelegere din partea
discipolilor : « ucenicii nu înţelegeau cuvintele acestea, căci erau acoperite pentru ei, ca să nu le
priceapă; şi se temeau să-L întrebe în privinţa aceasta ». Luca explică într-un mod foarte simplu
cauza care provoca neînţelegerea – « to. r`h/ma tou/to kai. h=n parakekalumme,non avpV auvtw/n»
(9 :45). Pur şi simplu acest aspect al planului lui Dumnezeu încă nu fusese revelat pentru ei.
A doua referinţă o avem în 18 :31-34. vorbind din nou despre patimile sale Isus a spus: “Iată
că ne suim la Ierusalim, şi tot ce a fost scris prin prooroci despre Fiul omului, se va împlini. Căci va
fi dat în mâna Neamurilor; îl vor batjocori, Îl vor ocărî, Îl vor scuipa; şi, după ce-L vor bate cu
nuiele, Îl vor omorî, dar a treia zi va învia .`Èi n-au înţeles nimic din aceste lucruri: căci vorbirea
aceasta era ascunsă pentru ei, şi nu pricepeau ce le spunea Isus ».
Ca şi în primul caz, şi de această dată cauza lipsei de înţelegere este lipsa revelaţiei divine.
Ceea ce spunea Isus era prea mult pentru stadiul în care se găseau ei. Iluminarea lor a venit odată cu
învierea lui Isus din morţi. In dimineaţa învierii, consemnează Luca, un înger a adus femeilor
evlavioase următorul mesaj : « ,,Pentru ce căutaţi între cei morţi pe Cel ce este viu? Nu este aici, ci a
înviat. Aduceţi-vă aminte ce v-a spus pe când era încă în Galilea, când zicea că Fiul omului trebuie
să fie dat în mâinile păcătoşilor, să fie răstignit, şi a treia zi să învieze. »(24 :5-7). Luca notează că
femeile şi-au amintit de cuvintele lui Isus. Această amintire combinată cu revelaţia din dimineaţa
învierii a produs credinţă în inima femeilor evlavioase, şi în acest fel au ajuns la înţelegerea raţiunii
suferinţelor lui Isus.
In 24 :13-49 avem două experienţe diferite.
Prima este întâlnirea celor doi discipoli care mergeau la Emaus cu Isus cel înviat. Luca înregistrează
foarte exact cuvintele pe care Isus le-a spus acestor discipoli : « O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu
inima, când este vorba să credeţi tot ce au spus proorocii! Nu trebuia să sufere Hristosul aceste
lucruri, şi să intre în slava Sa ?``Şi a început de la Moise, şi de la toţi proorocii, şi le-a tâlcuit, în
toate Scripturile, ce era cu privire la El ». Ceea ce Isus a reproşat celor doi a fost puţina lor credinţă.
Piedica în faţa înţelegerii este necredinţa. Întâlnirea cu Isus înviat din morţi a avut asupra lor un
întreit efect: deschiderea ochilor, deschiderea inimii şi deschiderea Scripturilor.
A doua experienţă este a celor unsprezece discipoli. Arătarea lui Isus cel înviat le provoacă o mare
frică. Atât frica cât şi lipsa de înţelegere au fost spulberate odată cu deschiderea minţilor şi a
Scripturilor(24 :36-47).
Trebuie să observăm că în contextul evangheliei lucane înţelegerea a venit după ce discipolii
au crezut în învierea lui Isus. Credinţa în inima lor a venit nu ca urmare a unui discurs ci ca urmare a
unei experienţe cu Isus. Experienţa a fost dată de întâlnirea personală cu Isus după învierea Sa.
113
Si în cazul Evangheliei lui Luca, ca şi în cazul celorlalte evanghelii sinoptice, discipolii lui Isus au
înţeles în mod progresiv mesajul lui Isus.
In concluzie afirmăm ca legat de modul în care discipolii au înţeles mesajul lui Isus,
elementul comun al evangheliilor sinoptice este înţelegerea progresivă. Discipolii nu au înţeles totul
dintr-o dată. Ei au crescut în cunoaştere în funcţie de timpul şi gradul de apropiere faţă de Isus. Un
alt element comun, care aduce lumină peste înţelegerea discipolilor este credinţa în învierea lui Isus.
Evangheliile sinoptice ne prezintă si accente particulare legate de modul de raportare a discipolilor
faţă de mesajul lui Isus.
Evanghelia după Matei accentuează faptul că discipolii lui Isus au înţeles mesajul ca urmare
a explicaţiilor date de Isus, cunoaşterea lor fiind întregită după învierea lui Isus. Expresia favorită a
lui Matei este « atunci ei au înţeles ».
Evanghelia după Marcu surprinde, în mod paradoxal, prin întârzierea discipolilor în a
înţelege cuvintele lui Isus. Expresia cea mai întâlnită, din acest punct de vedere fiind expresia « n-au
înţeles ». Marcu lasă însă ne elucidată această « lipsă de înţelegere şi împietrire » a discipolilor.
Evanghelia după Luca insistă că discipolii au avut o înţelegere parţială înainte de înviere.
După înviere cunoaşterea lor s-a desăvârşit. Deschiderea minţilor nu a venit ca urmare a unor
discursuri noi, ci ca urmare a credinţei în învierea lui Isus şi prin urmare, a perceperii Scripturilor
prin prisma învierii lui Isus.
C. Atitudinea discipolilor faţă de persoana lui Isus
Întrebarea pe care o avem acum în atenţie este legată de modul în care discipolii s-au raportat
la persoana lui Isus. Oare cum îl priveau discipolii pe Isus ca şi persoană ? Ce credeau ei despre
identitatea lui ? Care era imaginea ce se proiecta în mintea discipolilor atunci când reflectau la
persoana lui Isus ? Cine este Isus cu adevărat ?
Autorii sinopticelor au acordat o atenţie sporită acestor întrebări. Lucrul acesta e dovedit prin
materialul foarte bogat din evanghelii, care dezbate problema identităţii lui Isus. Isus s-a dovedit a fi
un om cu totul deosebit. Activitatea lui a stârnit multă dezbatere şi controversă.
Din cadrul activităţii lui Isus, legat de identitatea Sa, două aspecte diferite au atras în mod
deosebit atenţia.
Primul aspect este legat de autoritatea lui de învăţător şi al doilea este legat de fenomenul
miraculos regăsit în misiunea lui Isus.
Învăţăturile lui Isus au creat un efect uimitor asupra mulţimilor care îl ascultau. Cuvântările lui
atrăgeau mulţimi mari de oameni. De mai multe ori sinopticii consemnează reacţia mulţimilor de
oameni ca urmare a discursului lui Isus. Matei notează că după predica de pe munte « noroadele au
rămas uimite de învăţătura lui, căci El îi învăţa ca unul care avea putere nu cum îi învăţau cărturarii
lor »(Mt.8 :28-29. Mt22 :33, Mc.11 :18). De asemenea cei din Nazaret se întrebau uimiţi « de unde
are El înţelepciunea şi minunile acestea ? »(Mt.13 :54). Cei din Capernaum erau uimiţi de învăţătura
lui, pentru că vorbea cu putere (Luca 4 :32, Mc.1 :22). Nu numai mulţimile erau dominate de
simţăminte de uimire ci si discipolii. Matei notează « Ucenicii au rămas uimiţi de cuvintele Lui…
Ucenicii au rămas şi mai uimiţi… »(Mt.10 :24).
Miracolele lui Isus au avut un efect şi mai electrizant asupra mulţimilor şi a discipolilor.
Evangheliile sinoptice notează cu atenţie reacţia oamenilor în faţa miracolelor lui Isus. Văzând
miracolele făcute de Isus, oamenii din mulţime se înspăimântau şi slăveau pe Dumnezeu (Mt 9 :8,
Mc.5 :15). Aceiaşi reacţie au avut-o şi discipolii (Mt.14 :26, 6 :50, Luca 9 :34).
Învăţăturile şi miracolele lui Isus au născut întrebări legate de identitatea lui Isus. Întrebarea
care se ridica era : oare cine este acesta ? Această întrebare a fost pusă şi de către norod dar şi de
114
către discipoli. În cazul exorcizărilor, a feluritelor vindecări oamenii, uimiţi, se gândeau la

identitatea lui Isus. Ei se gândeau că Isus nu poate fi un om ca toţi oamenii. Cu El trebuie să fie ceva
mai mult (Mt. 9 :8, Mc.2 :14, Lc. 5 :26). În mijlocul mulţimii începeau să se rostească tot felul de
opinii cu privire la identitatea lui Isus. Unii întrebau, cu uimire, « nu cumva acesta este Fiul lui
David (Mt.12 :23). Femeia siro-feniciană (Mat 15 :22) şi orbul Bartimeu (Mc.10 :47) erau convinşi
că Isus este Fiul lui David. Irod, împăratul, considera că Isus este Ioan Botezătorul, înviat din morţi
(Mt.14 :2). La un moment dat Isus îi întreabă pe discipoli despre opinia populară cu privire la
identitatea sa. În Matei 16 :13 avem « Isus a venit în părţile Cezareii lui Filip, şi a întrebat pe
ucenicii Săi: ,,Cine zic oamenii că sînt Eu, Fiul omului?`Èi au răspuns: ,,Unii zic că eşti Ioan
Botezătorul; alţii: Ilie; alţii: Ieremia, sau unul din prooroci.`` ».
Dincolo însă de opinia populară cu privire la persoana lui Isus rămâne opinia discipolilor.
Discipolii au avut ocazia de a petrece mai mult timp în compania lui Isus, ei l-au însoţit pe Isus în
momente particulare, feriţi de ochii mulţimilor. Ei au ascultat explicaţii şi au asistat la miracole care
erau ascunse de cei mai mulţi.
Sinopticii surprind faptul că discipolii au cunoscut în mod progresiv identitatea lui Isus.
Avem mai multe texte care notează această progresie.
Mai întâi sunt pasajele de la începutul evangheliilor sinoptice, pasaje care relatează călătoria
pe mare şi miracolul potolirii furtunii (Mt.8 :23-27, Mc. 4 :35-41, Luca 22 :25).
După consumarea miracolului toţi cei trei sinoptici consemnează întrebarea discipolilor în cuvinte
aproape identice :
 Matei 8:27 Oamenii aceia se mirau, şi ziceau: ,,Ce fel de om este acesta, de-L ascultă până
şi vânturile şi marea ?``
 Marcu 4:41 I-a apucat o mare frică, şi ziceau unii către alţii: ,,Cine este acesta de îl ascultă
chiar şi vântul şi marea ?``
 Luca 8:25 Apoi a zis ucenicilor Săi: ,,Unde vă este credinţa ?`` Plini de spaimă şi de mirare,
ei au zis unii către alţii: ,,Cine este acesta de porunceşte chiar şi vânturilor şi apei şi-L ascultă
?``
Al doilea moment important este episodul umblării lui Isus pe mare. Matei şi Marcu
înregistrează în textul evangheliilor lor această pericopă, pe când Luca o omite. După miracolul
înmulţirii pâinilor Isus rămâne pe ţărm, iar discipolii sunt siliţi să traverseze singuri marea. În miez
de noapte, în mijlocul unei furtuni, Isus se apropie de ei umblând pe valurile mării ca pe uscat. Acest
miracol a avut un impact foarte puternic asupra discipolilor. Matei 14:33 consemnează că : « Ceice
erau în corabie, au venit de s-au închinat înaintea lui Isus, şi I-au zis: ,,Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui
Dumnezeu !`` ».
Declaraţia discipolilor proclamă divinitatea lui Isus - VAlhqw/j qeou/ uiò.j ei=Å Cuvântul 159
«VAlhqw/j » sugerează gândul că Isus ar putea fi Fiul lui Dumnezeu era prezent deja în minţile
discipolilor. Probabil că îşi aminteau cuvintele auzite cu ocazia botezului lui Isus sau se gândeau la
declaraţiile demonilor izgoniţi din cei posedaţi. Cert e faptul că până în acest moment au avut ezitări
serioase, ezitări care i-au determinat să proclame până acum adevărul divinităţii lui Isus.
Descoperirea şi afirmarea acestui adevăr a adus după sine atitudinea de închinare.
În conformitate cu Matei, acesta e primul moment în care discipolii se închină lui Isus. Până
acum ei considerau că închinarea este rezervată numai lui Dumnezeu. Descoperirea divinităţii lui
Isus aduce după sine actul închinăciunii.
H.D.M. Spence, J Exell, The Pulpit Commentary-Matthew, Eerdmans Publishing Company, Geand Rapids,
159
Michigan, 1950, volII. pag. 66-67
115
Începând cu acest moment discipolii l-au perceput pe Isus într-un mod diferit. Cu toate acestea,
declaraţia de aici nu egalează pe cea din 16 :13-20. În 14 :33 avem spulberarea îndoielilor şi
conturarea unei convingeri noi, iar în 16 :16 avem o mărturisire de credinţă autentică şi foarte clară.
Al treilea moment se petrece în Cezarea lui Filip. Cel mai sugestiv pasaj îl avem în
descrierea lui Matei. Aici Isus pune discipolilor două întrebări diferite. Prima întrebare chestiona cu
privire la părerea oamenilor despre identitatea Sa (16 :13), iar a doua viza convingerea discipolilor
cu privire la persoana lui Isus (16 :15-16).
La a doua întrebare Petru răspunde în numele grupului de discipoli : « Su. ei= o` Cristo.j o` uiò.j
tou/ qeou/ tou/ zw/ntojÅ ». Petru declară că Isus este Mesia -« o` Cristo.j», Fiul Dumnezeului cel
viu – «o` uiò.j tou/ qeou/ tou/ zw/ntoj ». Divinitatea lui Isus este mărturisită fără echivoc. Nu mai
este nici o îndoială. Isus este Cel trimis de Dumnezeu ca Mesia, El e mântuitorul lumii.
Acest moment este unul de o importanţă esenţială pentru discipoli. Sinopticii subliniază
foarte clar că Isus a fost perceput de către discipoli ca fiind Fiul lui Dumnezeu.
Marcu 8 :29 notează întrebarea lui Isus şi răspunsul lui Petru «~Umei/j de. ti,na me le,gete ei=naiÈ
avpokriqei.j o` Pe,troj le,gei auvtw/|( Su. ei= o` Cristo,j ». Luca 9 :20 foloseşte acuzativul « ».
Pe,troj de. avpokriqei.j ei=pen( To.n Cristo.n tou/ qeou/
Toţi sinopticii folosesc titlul mesianic «o` Cristo,j », dar dintre toţi, Matei transmite cea mai
completă formă a mărturisirii.
Cu excepţia lui Luca, ceilalţi sinoptici accentuează la început «Su. ei». Faptul că trebuia să
vină un Mesia era un lucru clar pentru fiecare iudeu. Ceea ce e cu totul nou este că Isus este
recunoscut ca Mesia160.
Mărturisirea lui Petru reprezintă un punct de cotitură în cadrul misiunii lui Isus. Din acest
moment Isus a început să vorbească despre patimile sale. Discipolii nu au înţeles sensul patimilor
sale. Matei consemnează reacţia plină de grijă a lui Petru, dar şi atitudinea promptă a lui Isus.
Această tensiune dintre viziunea lui Isus asupra misiunii sale şi grija lui Petru pentru securitatea lui
Isus avea să fie înţeleasă de către Petru abia dup învierea din morţi a Domnului. Conştienţa
mesianităţii lui Isus a fost întărită în cadrul grupului de discipoli cu ocazia episodului transfigurării
şi a întrării triumfale în Ierusalim.
In concluzie putem afirma cu certitudine că discipolii au văzut în Isus, încă de la început un

mare învăţător şi taumaturg. Isus se bucura de toată autoritatea spirituală asupra discipolilor săi. Cu
trecerea timpului, pe măsură ce discipolii se adânceau în relaţia lor cu Isus, ei au ajuns la
convingerea că Isus e mai mult decât profet, El este Mesia.
Mai mult de cât atât, ei au ajuns la cunoaşterea că Isus este Fiul Dumnezeului cel viu, care a venit în
lume ca « să pătimească aşa după cum prevesteau Scripturile, să învie a treia zi dintre cei morţi, şi
să se propovăduiască în Numele lui, tuturor Neamurilor, pocăinţa şi iertarea păcatelor »(Lc. 24 :46-
47).
D. Discipolii ca lucrători împreună cu Isus
O altă întrebare care se ridică este legată de rolul discipolilor în raport cu activitatea lui Isus.
Care este locul pe care îl ocupă discipolii în misiunea lui Isus de a popovădui Împărăţia lui
Dumnezeu ?
Încă de la începutul lucrării sale mesianice Isus şi-a ales mai mulţi discipoli, care îl însoţeau
în fiecare zi. Misiunea lui Isus nu a fost o misiune pe cont propriu. El a venit la oameni şi pentru
160
116
oameni. Obiectivul lui a fost acela de a se înconjura cu discipoli, pe care să-i formeze şi care să
perpetueze mesajul său. Din cercul mai larg al ucenicilor, Isus a ales doisprezece pe care, spune
Marcu, « să-i aibă cu sine şi să-i trimită să propovăduiască » (Mc.3 :14).
Sinopticii notează că Isus a delegat responsabilităţi discipolilor săi.
Prima dată a trimis în misiunea de a predica grupul celor doisprezece. In Matei 10 :1-42,
Marcu 3 :13-19 şi Luca 9 :1-6 avem relatările sinoptice despre trimiterea în lucrarea de predicare a
celor doisprezece. Mai întâi Isus îi echipează pentru lucrare, apoi după ce le dă instrucţiunile
necesare îi trimite. În Luca 9:1 avem mai multe detalii despre această însărcinare şi trimitere : « Isus
a chemat pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat putere şi stăpânire peste toţi dracii, şi să vindece
bolile. Apoi i-a trimes să propovăduiască Împărăţia lui Dumnezeu, şi să tămăduiască pe cei
bolnavi».
Al doilea grup, trimis cu o misiune asemănătoare a fost grupul celor şaptezeci de discipoli.
Misiunea celor şaptezeci era aceea de a merge doi câte doi « în toate cetăţile şi în toate locurile, pe
unde avea să treacă El » (Lc.10 :1). Împlinind acest lucru, discipolii nu făceau altceva decât să
pregătească drumul lui Isus.
Atât misiunea celor doisprezece cât şi misiunea celor şaptezeci s-a dovedit a fi un mare succes.
Discipolii au fost foarte entuziasmaţi la întoarcerea lor din călătoria misionară.
Al treilea grup de discipoli slujitor este format din grupul femeilor evlavioase. Sinopticii
notează că în călătoriile sale, Isus era însoţit de un grup de femei credincioase.
În Luca 8:1-3 avem un pasaj care subliniază lucrarea femeilor în cadrul grupului lui Isus : «Curând
după aceea, Isus umbla din cetate în cetate şi din sat în sat şi propovăduia şi vestea Evanghelia
Împărăţiei lui Dumnezeu. Cei doisprezece erau cu El şi mai erau şi nişte femei, cari fuseseră
tămăduite de duhuri rele şi de boli; Maria, zisă Magdalina, din care ieşiseră şapte draci, Ioana,
nevasta lui Cuza, ispravnicul lui Irod, Susana, şi multe altele, cari-L ajutau cu ce aveau ». Acest
grup al femeilor îl întâlnim şi la crucificarea lui Isus. Matei şi Marcu spun că ele îl însoţiseră pe Isus
din Galilea ca să-l slujească (Mat 27 :55, Marcu 15 :40-41).
Grupul femeilor a fost foarte activ la procesiunea de înmormântare a lui Isus şi la fel de active şi în
dimineaţa învierii lui Isus.
Isus a fost asistat în diferite aspecte ale lucrării sale de către discipoli. Astfel, discipolii au
fost activi la înmulţirea pâinilor, la organizarea mulţimilor prin asigurarea ordinii, la primirea şi
trimiterea lor acasă odată cu încheierea cuvântărilor lui Isus, la organizarea transportului pe mare.
Discipolii au fost activi şi în lucrarea de ajutorare a săracilor şi organizarea evenimentelor grupului
(cum ar fi sărbătorirea paştelor sau intrarea în Ierusalim). De asemenea discipolii erau activi şi în
ceea ce priveşte relaţia cu fariseii, saducheii, discipolii lui Ioan Botezătorul etc.
Aşadar se poate constata că discipolii l-au asistat într-un mod foarte activ pe Isus în lucrarea Sa
mesianică. Această implicare în diaconie şi misiune alături de Isus, i-a pregătit pentru ceea ce urma
să fie după Rusalii.
Cu siguranţă că sinopticii, surprinzând implicarea în misiune şi diaconie a grupului de
ucenici din jurul lui Isus, au făcut lucrul acesta mânaţi şi de motive pastorale. Comunităţile către
care se adresau erau chemate să predice mesajul creştin mai de parte. Exemplul primilor discipoli nu
avea să fie altfel decât motivator pentru misiunea şi diaconia comunităţilor sinopticilor. Subliniind
lucrarea femeilor din anturajul lui Isus, sinopticii încurajează implicarea în diaconie a femeilor
creştine. În poporul lui Dumnezeu se aşteaptă ca fiecare să slujească după puterea lui.
E. Relaţii interpersonale în cadrul grupului de discipoli
În cadrul fiecărui grup social există relaţii interpersonale. Asemenea relaţii au existat şi în
cadrul grupului de discipoli din jurul lui Isus. Grupul lui Isus, după cum am văzut anterior, era un
117
grup eterogen, în cadrul căreia se regăseau indivizi din diverse categorii sociale. Unii dintre discipoli
erau parte a aceleiaşi familii, relaţiile lor fiind caracterizate de relaţia de tip familial. Între cei
doisprezece avem două perechi de fraţi : Petru şi Andrei, şi a doua pereche de fraţi : Iacov şi Ioan,
care mai erau supranumiţi « fiii tunetului ». În grupul discipolilor erau oameni din pătura mijlocie a
societăţii (mici meseriaşi ca Petru), dar şi oameni cu o reputaţie îndoielnică ( cum erau vameşii şi
femeile de moravuri uşoare).
Toţi aceştia au părăsit modul lor anterior de viaţă şi acum formau împreună grupul de
discipoli al Domnului Isus. Isus a avut o influenţă extraordinară asupra lor, predicile lui afectând
esenţial modul lor de gândire şi relaţionare. Studiind cu atenţie textele evangheliilor sinoptice,
putem observa că relaţiile interpersonale în cadrul grupului de discipoli au fost relaţii interumane
normale. Ei au experimentat împreună şi momente de apropiere şi comuniune, dar au trecut şi prin
crize relaţionale. Ei nu sunt prezentaţi de către sinoptici ca fiind supraomeneşti, ci sunt zugrăviţi în
culori realiste. Sunt subliniate atât părţile bune, spiritul lor de sacrificiu, frăţietatea relaţiilor lor,
colaborarea dintre ei, dar, de asemenea sunt aduse în atenţie şi ambiţiile, slăbiciunile şi conflictele
dintre ei.
Un concept foarte important, care a influenţat foarte mult relaţiile interpersonale din cadrul
grupului lui Isus a fost conceptul de frate.
În repetate rânduri Isus insistă că discipolii, între ei sunt fraţi şi surori. Relaţiile dintre ei
trebuie să fie relaţii frăţeşti. In Matei 23 :8 Isus a afirmat clar frăţietatea relaţiilor dintre discipoli :
« voi să nu vă numiţi Rabi! Fiindcă Unul singur este Învăţătorul vostru: Hristos, şi voi toţi sunteţi
fraţi». Mai mult de cât atât, Isus afirmă că nu numai discipolii între ei sunt fraţi, dar şi El ca
Învăţător este frate cu ei.
Conceptul relaţiilor frăţeşti cu Isus este atent consemnat de către fiecare dintre sinoptici. In
Matei 12:46-50 avem relatată întâlnirea lui Isus cu mama şi fraţi lui : « Pe când vorbea încă Isus
noroadelor, iată că mama şi fraţii Lui stăteau afară şi căutau să vorbească cu El. Atunci cineva I-a
zis: ,,Iată, mama Ta şi fraţii Tăi stau afară, şi caută să vorbească cu Tine. Dar Isus a răspuns celui ce-
I adusese ştirea aceasta: ,,Cine este mama Mea, şi cari sunt fraţii Mei ?`Àpoi Şi-a întins mâna spre
ucenicii Săi şi a zis: ,,Iată mama Mea şi fraţii Mei! Căci oricine face voia Tatălui Meu care este în
ceruri, acela îmi este frate, soră şi mamă. » (Marcu 3 :31, Luca 8 :19-21). După învierea Sa din
morţi, Isus, ce asemenea, îi numeşte pe discipoli fraţii. «Matei 28 :10 ».
Conceptul de frate introdus de Isus în cadrul grupului său de ucenici a încurajat relaţii de
egalitate între membrii grupului. Nimeni nu trebuia să se ridice mai pe sus de ceilalţi. Între discipoli
nu trebuia să fie folosite adresări care să creeze o oarecare ierarhizare. Isus cere discipolilor să nu se
adreseze unii altora cu expresii de tipul « ~Rabbi », « pate,r» sau « kaqhghtai». Cu siguranţă că aici
Isus nu are în vedere relaţiile din cadrul familiei, pentru că Isus a recunoscut autoritatea părinţilor în
faţa copiilor lor şi nu a vorbit împotriva adresării faţă de părinţii trupeşti folosind apelativul
« pate,r». Isus are în vedere aici relaţiile interpersonale din cadrul grupului de ucenici. În cadrul
acestui grup nimeni nu poate pretinde hegemonia asupra celorlalţi. Nu este nimeni mai mare în faţa
căruia ceilalţi să se încline. Isus a vorbit despre conducere în termeni cu totul noi. In Matei 23 :11
avem « o` de. mei,zwn u`mw/n e;stai u`mw/n dia,konoj». Referindu-se la ierarhizarea societăţii, la
modul în care « domnitorii neamurilor domnesc peste ele, şi mai marii lor le poruncesc cu
stăpânire », Isus a afirmat că între discipoli nu trebuie să fie aşa. Cine vrea să fie cel dintâi între voi,
să vă fie sclav ( kai. o]j a'n qe,lh| evn u`mi/n ei=nai prw/toj e;stai u`mw/n dou/loj ». Acest concept
de fraternitate şi egalitate a discipolilor urma să fie dezvoltat mai departe prin scrierea Evangheliei
lui Ioan.
118
Ca urmare a implementării acestui concept de fraternitate şi egalitate, în cadrul grupului de

ucenici relaţiile erau caracterizate de acceptare reciprocă. Discipolii, alături de Isus participau la
masă împreună cu vameşii şi oamenii de la marginea societăţii. De asemenea se poate observa că
între discipoli exista o relaţie de colaborare şi sprijin reciproc. Ei au colaborat îndeaproape cu Isus la
hrănirea mulţimilor cu ocazia miracolului cu pâinile, au colaborat între ei la organizarea
evenimentelor grupului.
O problemă specială care se conturează în relaţiile interpersonale ale discipolilor era situaţia
în care cineva greşea împotriva altuia. În această circumstanţă, Isus cere discipolilor să manifeste
iertarea. In sinoptice avem o întreagă învăţătură a Domnului Isus referitoare la circumstanţa în care
cineva era ofensat de un altul. Isus învaţă că un discipol autentic « va ierta din toată inima pe fratele
său ». Despre iertarea celor care ne greşesc Isus a vorbit foarte lămurit în predica de pe munte
subliniind de două ori (în rugăciunea domnească şi în concluzia logionului cu rugăciunea
domnească) că Tatăl Ceresc ne va ierta nouă greşelile în condiţia în care şi noi iertăm greşelile celor
care ne greşesc.(Matei 6 :7-15).
Un lucru care rămânea neclarificat era legat de frecvenţa greşelilor făcute de cineva într-o zi.
Întrebarea care se ridica sublinia numărul până la care avea un discipol obligativitatea să ierte într-o
zi pe « fratele său ».
Petru este cel care rosteşte această întrebare. Matei şi Luca surprind în evangheliile lor
dialogul dintre Isus şi Petru pe marginea acestei probleme.(Matei 18 :21-35, Luca 17 :4-6). Într-un
mod cu totul surprinzător pentru Petru şi pentru ceilalţi discipoli, Isus afirmă că pe un frate care
greşeşte trebuie să îl ierţi nu până la şapte ori, cum sugera Petru, ci până la şaptezeci de ori câte
şapte.
Cu siguranţă că sinopticii, prin consemnarea acestor logion-uri ale lui Isus surprind faptul că între
primii discipoli ai lui Isus funcţiona foarte bine principiul iertării din toată inima. Era de dorit ca şi
discipolii din comunităţile către care se adresau ei să urmeze acelaşi exemplu de iubire frăţească şi
să manifeste şi ei spiritul iertării.
Pe de altă parte trebuie să observăm şi faptul că sinopticii surprind în evanghelii momente în
care discipolii au intrat în conflicte. Sunt circumstanţe în care relaţiile dintre ei au fost afectate de
conflicte şi de interese personale.
În textul sinopticelor avem consemnate cel puţin două asemenea împrejurări.
Prima împrejurare e legată de dorinţa fiilor lui Zebedei, doi dintre cei doisprezece – Ioan şi
Iacov, de a ocupa cele mai privilegiate locuri din Împărăţia lui Dumnezeu. Cererea lor este
consemnată în Matei 20 :20-28 şi în Marcu 10 :35-45. Isus mustră egoismul şi imaturitatea din
spatele acestei întrebări. Ceea ce e interesant, din punct de vedere a relaţiilor interpersonale din
cadrul grupului lui Isus, este reacţia celor zece. Si Matei şi Marcu notează că cei zece « au început să
se mânie pe Iacov şi pe Ioan ». această « mânie » ar fi putut fisura pentru o vreme relaţiile dintre
discipoli.
Modul în care Isus foloseşte această ocazie detensionează starea de spirit a discipolilor şi îi
pregăteşte în vederea unor situaţii viitoare asemănătoare161.
A doua împrejurare tensionată din cadrul grupului celor doisprezece este relatată Marcu
9 :33-37 şi Luca 24-30. Pe drum înspre Capernaum, discipolii se certaseră între ei, ca să ştie cine
este cel mai mare. Marcu nu este suficient de exact cu privire la subiectul certei. El consemnează :
« oi` de. evsiw,pwn\ pro.j avllh,louj ga.r diele,cqhsan evn th/| o`dw/| ti,j mei,zwnÅ ».
Nu e limpede dacă disputa lor se referea la care va fi cel mai mare în Împărăţia Cerurilor sau
care e cel mai mare dintre ei. Contextul nu ne oferă suficiente dovezi pentru a afirma că ei s-au
certat pentru întâietate. Probabil că aici Matei are în vedere o ceartă determinată de o dispută de
ideii. Ei nu erau de acord unii cu alţii în ce priveşte concluziile la care ajunseseră.
161
Vezi Matei 20 :20-28 şi Marcu 10 :35-45.
119
Spre deosebire de Marcu, Luca este foarte explicit. El subliniază că disputa a avut un puternic
caracter personal. Pe discipoli îi frământa care dintre ei are întâietatea. Era vorba de o luptă pentru
supremaţie la nivel de grup. Cu atât devine mai sugestivă criza cu cât ea s-a întâmplat după ce Isus
intrase triumfător în Ierusalim şi aşteptările mesianice ale discipolilor cereau ca Împărăţia lui
Dumnezeu să fie aşezată imediat.
Luca este foarte direct şi clar în relatarea sa : „VEge,neto de. kai. filoneiki,a evn auvtoi/j( to.
ti,j auvtw/n dokei/ ei=nai mei,zwnÅ”, expresia « to. ti,j auvtw/n dokei/ ei=nai mei,zwn» subliniază
foarte limpede că disputa avea un puternic caracter personal.
Poziţia luată de Isus este diferită în Marcu de cea din Luca. În Marcu Isus a luat un copilaş şi
le-a vorbit despre umilinţă concluzionând cu cuvintele «Ei; tij qe,lei prw/toj ei=nai( e;stai pa,ntwn
e;scatoj kai. pa,ntwn dia,konojÅ ». În Luca atitudinea lui Isus a fost cu totul diferită. Isus le vorbeşte
despre modul autoritar în care stăpânesc conducătorii neamurilor şi conclude spunând : « u`mei/j
de. ouvc ou[twj( avllV o` mei,zwn evn u`mi/n gine,sqw w`j o` new,teroj kai. o` h`gou,menoj w`j o`
diakonw/nÅ ti,j ga.r mei,zwn( o` avnakei,menoj h' o` diakonw/nÈ ouvci. o` avnakei,menojÈ evgw.
de. evn me,sw| u`mw/n eivmi w`j o` diakonw/nÅ ». Aici Isus nu mai ia un copilaş pentru a-l da de
exemplu, ci Isus se dă pe sine ca şi model. Isus a venit ca să fie servitor şi nu ca să fie servit. Marcu
afirmase acest lucru în termeni foarte clari: “kai. ga.r o` uiò.j tou/ avnqrw,pou ouvk h=lqen
diakonhqh/nai avlla. diakonh/sai kai. dou/nai th.n yuch.n auvtou/ lu,tron avnti. pollw/nÅ (Marcu
10:45).
Poziţia lui Isus, în această circumstanţă este foarte bine rezumată de către Hans Klein :
« mare este acela care trăieşte diaconic, în slujire, acela pentru care nu este nimic prea mic, prea
murdar ca să-l preocupe. Se poate spune că mare este acela care ştie să se aplece la cei mici, acela
care protejează pe cei mici…mesajul este simplu : nu căuta să fii star, felicitat şi ovaţionat de toţi,
caută să fii slujitor pe lumea aceasta »162
Concluzionând, putem afirma că relaţiile din cadrul grupului de discipoli au fost relaţii
interumane normale. Discipolii nu sunt prezentaţi într-un tablou perfecţionist. Sinopticii ne atrag
atenţia si asupra lucrurilor bune dar si asupra umbrelor relaţiilor lor.
Discipolii sunt zugrăviţi ca având între ei relaţii frăţeşti, acceptându-se unii pe alţii fiecare cu
poveste lui. Ei sunt gata să colaboreze împreună. Relaţia lor este guvernată de principiul frăţietăţii şi
al egalităţii. Cu toate acestea relaţia dintre ei nu e scutită de crize. Ei au şi conflicte, conflicte prin
care trec, pe care le depăşesc manifestând principiul iertării, şi conflicte din care învaţă.
Punerea în lumină a relaţiilor interpresonale ale discipolilor Domnului reprezintă şi o lecţie
pentru comunitatea destinatar. Membrii comunităţilor creştine trebuie să aibă între ei relaţii frăţeşti,
bazate pe principiul egalităţii şi dezvoltate prin slujire şi iertare din toată inima. Cu siguranţă că
momente de competiţie personală în cadrul comunităţii vor mai apărea. In asemenea circumstanţe
avem modelul discipolilor Domnului şi ca îndreptar: învăţătura lui Isus. Acesta cred că a fost
mesajul pentru comunitatea creştină către care se adresau sinopticii.
F. Slăbiciunile şi imaturitatea discipolilor lui Isus
Un aspect foarte sensibil şi important în ceea ce priveşte portretul discipolilor în sinoptice

este dat de modul în care evangheliile surprind nu numai părţile bune ale discipolilor ci şi
slăbiciunile şi imaturitatea lor spirituală. Probabil că ne-am aştepta ca discipolii Domnului să fie
zugrăviţi în culori specifice sfinţeniei, a perfecţiunii. Ne-am aştepta ca ei să reprezinte un model de
urmat în toate aspectele. Citind evangheliile, aşteptarea firească este să întâlnim aici un fel de
personaje « supraoameni », oamenii perfecţii, modelul sfinţeniei ideale, oameni fără cusururi şi
slăbiciuni. Se simte aşteptarea ca discipolii lui Isus să potrivească imaginii sfinţilor din perioada
162
120
următoare a bisericii, a unor oameni cu totul separaţi de cele « lumeşti », o imagine cel puţin la
nivelul misticilor medievali.
În ciuda acestor aşteptări, discipolii sunt prezentaţi în culori cât se poate de pământeşti.
Portretul lor moral este al unor oameni obişnuiţi. Descrierea evangheliilor este plină de realism,
fiind făcută fără nici un fel de cosmetizări. Surprinde modul deschis în care sinopticii nu se feresc să
scoată în evidenţă slăbiciunile şi imaturitatea discipolilor. Uneori aceste descrieri sunt de aşa natură
că efectiv ar fi socotite de către omul modern ca fiind nepotrivite. Autorii sinopticelor, însă, trecând
mult dincolo de aceste aşteptări, aduc în atenţia noastră o imagine cât se poate de umană, de realistă
a discipolilor Mântuitorului. Evangheliile, de bună seamă, consemnează părţile bune ale ucenicilor.
Sinopticii nu ezită să sublinieze că discipolii apropiaţi ai lui Isus au făcut sacrificii mari. Ei au plătit
preţul uceniciei, au lăsat în urmă familiile lor, afacerile personale, priorităţile de mai înainte au căzut
pe locuri secundare. Ei l-au urmat pe Isus cu consecvenţă şi credincioşie, au fost gata să asculte
orice cuvânt al lui Isus. Ei au fost oameni sinceri, integritatea lor morală fiind evidentă.
Cu toate acestea, sinopticii relatează, cu aceiaşi transparenţă pericope din care răzbesc slăbiciuni,
imaturitate şi lipsă de înţelegere din partea discipolilor.
Avem mai multe pasaje care atrag atenţia asupra lipsei de înţelegere pe care discipolii au
avut-o în relaţie cu mesajul lui Isus163. Poate că cea mai usturătoare remarcă a lui Isus în legătură cu
aspectul înţelegerii mesajului şi a atitudinii sale de către discipoli este consemnat în cuvintele; ”Şi
voi tot fără pricepere sunteţi?”(Matei 15:16).
Sinopticii surprind că discipolii au avut o înţelegere limitată, înţelegere care a crescut
progresiv.
Matei şi Luca subliniază că discipolii prima dată, auzind cuvintele lui Isus nu au înţeles mai nimic,
dar mai târziu, datorită explicaţiilor suplimentare date de Isus ei au prins semnificaţia cuvintelor lui
Isus. Spre deosebire de Matei şi Luca, Marcu evidenţiază şi mai mult dificultatea discipolilor în a
înţelege mesajul lui Isus. Marcu abundă în pasaje în care regăsim dificultatea discipolilor în a
înţelege. Mai mult, Marcu nu este foarte explicit dacă discipolii au înţeles ceva sau nu. Adeseori în
Marcu avem expresia “ou;pw noei/te ouvde. suni,eteÈ” (Marcu 6:52, 7:17-18, 8:17-21, 9:32), iar
altădată Isus s-a referit la inima lor împietrită (Marcu 8:17, 16:14). Marcu presupune că discipolii au
înţeles mesajul lui Isus după învierea din morţi, dar nici acest lucru nu este foarte explicit.
Această atitudine a discipolilor, consemnată în evanghelii, putea fi o încurajare pentru
creştinii destinatari în ce priveşte experienţa lor în a înţelege mesajul lui Isus. Nimeni nu poate să
priceapă toate lucrurile dintr-o dată. Maturizarea în cunoaştere este un proces. În acest proces este
esenţială răbdarea şi perseverenţa în a rămâne lângă Isus, dar mai cu seamă este esenţială credinţa în
învierea lui Isus. Credinţa în învierea lui Isus a adus discipolilor Domnului înţelegerea deplină a
planului Lui Dumnezeu. Învierea era piesa care lipsea mozaicului. Atunci când au crezut în învierea
lui Isus, s-a spulberat neînţelegerea şi împietrirea lor. Atunci li s-au deschis ochii, le-a “ars inima în
ei” (Luca 24:32) şi li “s-a deschis mintea ca să înţeleagă Scripturile” (Luca 24:45).
O altă categorie de pasaje atrage atenţia asupra puţinei credinţe pe care o aveau discipolii.
Pentru a sublinia puţina credinţă a ucenicilor, sinopticii folosesc de mai multe ori cuvântul
“ovligo,pistoi”. Sub această formă cuvântul apare de patru ori în textul sinopticelor: Matei 6:30;
8:26; 16:8; Luca 12:28. Alteori Isus a remarcat credinţa mică a discipolilor săi. Avem aici pericopa
cu vindecarea fiului îndrăcit al unui om din mulţime (Matei 17:14-21, Marcu. 9:14-29, Luca 9:37-
43). Isus reproşează discipolilor săi puţina lor credinţă. Matei notează răspunsul lui Isus la
întrebarea; “noi de ce nu am putut să-l scoatem?” (pe duhul cel rău): “Dia. th.n ovligopisti,an
u`mw/n” (Matei 17:20). Credinţa discipolilor era mai mică decât un grăunte de muştar, pentru că
dacă ar fi avut ei “credinţă cât un grăunte de muştar” (pi,stin w`j ko,kkon sina,pewj) ei ar fi putut
scoate nu numai demonul, ci ar fi putut muta din locul lor chiar şi munţii.
163
Vezi pag. 9-11 a prezentului studiu
121
Credinţa mică a discipolilor lui Isus va fi o încurajare pentru creştinii a căror credinţă de
asemenea e mică. Apostolii erau văzuţi în biserica primară ca nişte titani în credinţă. Prin apostoli se
făceau miracole extraordinare(vezi Faptele Apostolilor). Era de dorit ca fiecare creştin să aibă
credinţă ca şi apostolii şi să poată face minunile pe care le făceau apostolii. Cu siguranţă, însă, că
aceşti creştini au întâmpinat dificultăţi în realizarea miracolelor (în special în scoaterea demonilor.
Relatarea sinopticilor subliniază că apostolii nu au avut din totdeauna puterea de a face miracole
(aşa cum, probabil, nu au aveau acum destinatarii evangheliilor), dar perseverând în credinţă prin
“rugăciune şi post”( Matei 17:14-21, Marcu. 9:14-29, Luca 9:37-43) ei au cunoscut revărsarea
puterii lui Dumnezeu în lucrarea lor. Mesajul transmis pentru comunitate era foarte clar: şi voi veţi
putea scoate demoni dacă veţi avea o viaţă de “rugăciune şi post”.
Alte pasaje sinoptice subliniază lipsa de modestie a discipolilor şi dorinţa lor de înălţare
personală. Evangheliştii consemnează un episod în care discipolii sunt surprinşi certându-se pentru
supremaţie la nivel de grup. Această dispută a rămas aşa de întipărită în mintea discipolilor, încât a
fost consemnată de către toate trei evangheliile (Matei 18:1-4, Marcu 9:33-37, Luca 9: 46-48, 22:24-
30).
Matei este foarte discret cu privire la disputa ucenicilor. El pune disputa în contextul întrebării:
“cine este cel mai mare în Împărăţia cerurilor”?
Marcu şi Luca sunt însă foarte direcţi şi transparenţi. Marcu notează că Isus i-a întrebat: ,,Despre ce
vorbeaţi unul cu altul pe drum?”, răspunsul discipolilor s-a lăsat aşteptat pentru că, motivează
Marcu, “pe drum se certaseră între ei, ca să ştie cine este cel mai mare”.
Luca înregistrează în textul evangheliei sale două pericope care atrag atenţia asupra aceleiaşi dispute
pentru supremaţie. Prima pericopă o avem în 9:46-48, şi este introdusă cu cuvintele: “apoi le-a venit
în gând să ştie cine dintre ei ar fi cel mai mare”, iar a doua o găsim în 22:24-30. Discuţia din Luca
22 este motivată de cearta dinte ucenici. Luca notează: “între apostoli s-a iscat şi o ceartă, ca să ştie
care din ei avea să fie socotit ca cel mai mare?”.
Cuvântul “filoneiki,a” folosit de Luca, desemnează o ceartă, o dispută, o controversă aprinsă, un om
iubitor de dispută, competiţie, ceartă164.
Aşadar în cadrul grupului de discipolii au avut loc discuţii care au scos în evidenţă dorinţa lor de
supremaţie asupra celorlalţi din grup, discuţii care au degenerat în ceartă.
Faptul că evangheliştii surprind şi aceste întâmplări, mai puţin luminoase din cadrul grupului
celor doisprezece, subliniază că şi comunitatea destinatar se confrunta cu probleme asemănătoare. În
comunitatea creştină exista preocuparea pentru supremaţie. Această preocupare a dus la dezbinări în
cadrul bisericii din Corint şi la certuri în cadrul biserici din Filipi. A III epistolă a lui Ioan notează
aceeaşi categorie de probleme determinate de lupta pentru întâietate din cadrul comunităţilor
creştine timpurii.
Experienţa discipolilor, consemnată în evanghelii, subliniază, pe de o parte, că existenţa în sine a
preocupării pentru supremaţie este o trăsătură normală a firii umane, dar şi o nevoie a unui grup
organizat. Această nevoie, însă nu trebuie satisfăcută într-un mod lumesc, urmărind îngenuncherea
celor stăpâniţi, ci, spunea Isus, “voi să nu fiţi aşa, ci cel mai mare dintre voi, să fie ca cel mai mic; şi
cel ce cârmuieşte, ca cel ce slujeşte”(Luca 22:26).
De asemenea discipolii sunt prezentaţi de către sinopticii ca fiind plini de temă şi speriaţi la
gândul că vor fi persecutaţi. În momentul în care Isus a fost arestat, trecând cu toţii peste
angajamentele de loialitate rostite cel mult cu câteva ore înainte, toţi discipolii au fugit, l-au părăsit
pe Isus (Matei 26:56, Marcu 14:50). Frica lor a continuat şi în zilele următoare, ei rămânând ascunşi
în case.
164
Conform Thayer’s Greek Lexicon, BibleWorks
122
Trebuie să observăm că sinopticii nu prezintă portretul discipolilor numai în grup, ci ei se

concentrează şi în mod individual asupra unora dintre discipoli. După cum a văzut în cadrul
mulţimii discipolilor era grupul celor doisprezece, iar între cei doisprezece, mai apropiaţi lui Isus au
fost; Petru, Iacov şi Ioan. Având în vedere gradul de apropiere de Isus al celor trei, ne-am aştepta ca
ei să fie mai aproape de spiritul mesajului lui Isus.
Din multe puncte de vedere, grupul celor trei discipoli a dovedit mai multă iluminare spirituală, dar
cu toate acestea, slăbiciunile lor sunt evidente.
Spre exemplu, grupul celor trei discipoli a fost alături de Isus în momente foarte importante;
ei l-au însoţit pe Isus în casa lui Iair, au fost cu Domnul pe muntele transfigurării. Avem în sinoptice
o circumstanţă în care Isus în mod insistent a cerut acestui cerc de discipoli să fie alături de El în
rugăciune. Momentul este cel din grădina Ghetsimani. Departe de a face faţă cererii lui Isus, cei trei
discipoli au adormit. Sinopticii îi prezintă aici ca fiind incapabili să se roage în noapte alături de
Isus. Isus a concluzionat acest episod cu cuvintele: “duhul este plin de râvnă dar carnea este
neputincioasă”(Matei 26:41, Marcu 13:33, Luca 22:40)
Petru, de asemenea, este prezentat de către sinoptici ca fiind purtătorul de cuvânt al celor
doisprezece. În această calitate el a făcut declaraţia de credinţă consemnată în Matei 16:16 : “Su. ei=
o` Cristo.j o` uiò.j tou/ qeou/ tou/ zw/ntojÅ”. Ciudat e că imediat după această declaraţie, pe care
Isus o apreciază şi o numeşte de origine cerească (Maka,rioj ei=( Si,mwn Bariwna/( o[ti sa.rx kai. ai-
ma ouvk avpeka,luye,n soi avllV o` path,r mou o` evn toi/j ouvranoi/jÅ), Petru are o atitudine
demnă de mustrarea severă a lui Isus. După ce Isus prevesteşte patimile sale, Petru îl mustră pe Isus,
spunând: “să te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu ţi se întâmple aşa ceva”. Isus a trebuit să ia
atitudine cu severele cuvinte: “Înapoia Mea, Satano: tu eşti o piatră de poticnire pentru Mine! Căci
gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de-ale oamenilor.” (Matei 16:23). Petru îşi
dovedeşte aici vulnerabilitatea; în primul moment vorbeşte inspirat de revelaţia Tatălui din Cer, iar
imediat după aceea are gânduri potrivnice planului lui Dumnezeu.
O altă ipostază care surprinde slăbiciunea lui Petru este cea legată de experienţa lepădării
sale de Isus. Fiecare dintre cei trei sinoptici consemnează acest episod nefericit.(Matei 26:69-75,
Marcu 14:66-72, Luca 22:54-62). În relatarea sinopticilor, Petru biruit de frică, se dezice de Isus cu
jurăminte şi blesteme. Trebuie să notăm nu numai lepădarea lui Petru ci şi pocăinţa sa.
Consemnarea acestui eveniment din experienţa lui Petru urmăreşte cu siguranţă un scop
pastoral bine determinat. Comunitatea creştină era confruntată cu persecuţii. În mijlocul acestor
persecuţii, unii dintre membrii comunităţii creştine, biruiţi de teamă, ca şi Petru altădată, cu
siguranţă că s-au dezis de credinţa creştină. După acest moment ei puteau să experimenteze severe
mustrări de cuget. Cu siguranţă că se confruntau cu o întrebare dureroasă: oare pentru noi mai există
iertare la Dumnezeu? Oare mai avem vreo şansă? Consemnând experienţa lepădării, dar şi a
pocăinţei lui Petru, sinopticii răspund pozitiv acestor întrebări. Consemnarea experienţei lui Petru
dovedeşte empatia pe care autorii evangheliilor o simt pentru cei care s-au poticnit în faţa
persecuţiilor, dar şi încurajarea în vederea reabilitării lor.
Trebuie să notăm aici şi atitudinea lui Iacov şi Ioan. Cei doi au făcut parte din cercul intim al
lui Isus. Sinopticii consemnează cel puţin trei împrejurări în care sunt evidente slăbiciunile celor doi
fraţi.
Prima împrejurare este consemnată de către Luca în 9 :49-50 şi Marcu 9 :38-40. Aici Ioan
intervine spunând că a întâlnit un om care scotea demoni în Numele lui Isus, dar ”nu merge cu noi
după tine”. Este evident că acest om vindeca oameni de demoni, lucrarea lui era făcută în Numele
lui Isus, dar cu toate acestea el nu aparţinea grupului de ucenici. El nu face parte din grupul celor
care sunt cu Isus tot timpul, şi totuşi prin el se desfăşoară puterea de a scoate demoni. El îl urmează
123
pe Isus, după cum surprinde bine Hans Klein 165, dar nu împreună cu discipolii. El nu aparţine
comunităţii discipolilor. După părerea lui Ioan un asemenea caz nu poate fi tolerat. Este inacceptabil
ca unul care nu participă la grupul discipolilor să facă acelaşi lucru ca şi ei. In consecinţă, Ioan a
intervenit autoritar şi a interzis lucrarea acestui necunoscut.
Poziţia lui Isus este surprinzătoare pentru Ioan. Isus a cerut lui Ioan toleranţă, afirmând « cine nu
este împotriva voastră este pentru voi ». Tonul intervenţiei lui Isus este foarte bine prins de către
Hans Klein166 : ”aceasta este problema voastră, că unul nu este totdeauna cu voi, dacă face acelaşi
lucru cum îl faceţi voi ? El militează pentru aceiaşi cauză ! Nu puteţi spune că nu este cu voi pentru
că nu dansează în hora voastră. Fiţi ceva mai înţelegători. Lăsaţi şi pe alţii să facă ceva. Nu voi aveţi
monopolul darurilor cereşti. Vreţi neapărat să fiţi singurii?”
Aici Marcu şi Luca scot în evidenţă spiritul exclusivist, sectarist al lui Ioan. Cu siguranţă că
a fost o slăbiciune vrednică de intervenţia plină de reproş a lui Isus. Dar aici, cu siguranţă că nu e
vorba numai despre comportamentul lui Ioan, ci mai cu seamă sunt vizate problemele cu care se
confruntau comunităţile creştine. Creştinismul a început să se dezvolte în cadrul mai multor
comunităţi diferite. Existau comunităţi iudaice şi comunităţi formate din creştini ce proveneau din
mediu păgân. Intre aceste comunităţi existau anumite rivalităţi ; uneori se priveau unii pe alţii în
mod exclusivist. ( vezi Faptele Apostolilor 15 şi Galateni 2). Exista gândirea că cine nu face parte
din grupul nostru este împotriva noastră. Consemnând pericopa mai sus amintită, evangheliştii
transmit poziţia lui Isus în asemenea circumstanţe. Cine face minuni în Numele lui Isus îl şi urmează
pe Isus, chiar dacă nu face parte din acelaşi cerc de ucenici. Ioan trebuia să înţeleagă, şi împreună cu
el şi comunităţile târzii, că cine este de partea lui Isus este şi de partea discipolilor lui Isus, chiar
dacă nu face parte din acelaşi grup, chiar dacă aparţine unei alte comunităţi. Mesajul e simplu :
« acela care lucrează în Numele Domnului, este lângă El. Si lângă noi. Lucrează cu noi »167. De
aceea, a spus Isus : « nu-l opriţi » (Luca 9 :50).
A doua împrejurare e surprinsă tot de către Luca. Locuitorii unui sat al samaritenilor nu a
arătat ospitalitate faţă de Isus şi grupul său de ucenici. În faţa acestei situaţii, Ioan şi Iacov au venit
cu o propunere potrivită spiritului lor: ,,Doamne, vrei să poruncim să se pogoare foc din cer şi să-i
mistuie, cum a făcut Ilie ?``. Cu toate că şi-au susţinut părerea cu o întâmplare vechi-testamentară, ei
au avut parte de o mustrare severă din partea lui Isus. Isus, notează Luca, i-a certat spunându-
le: ,,Nu ştiţi de ce duh sunteţi însufleţiţi! Căci Fiul omului a venit nu ca să piardă sufletele
oamenilor, ci să le mântuiască.” (Luca 9:55-56).
A treia împrejurare aduce în atenţie cererea celor doi fraţi de a ocupa cele mai privilegiate
locuri din împărăţia lui Dumnezeu. Dorinţa lor este consemnată de către Matei şi Marcu (Matei
20:20-28, Marcu 10:35-45). În versiunea mateiană discipolii s-au dus la Isus personal cu această
cerere a lor, iar în versiunea marcană mama lor a mediat pentru ei. Ca urmare a acestei cereri
privilegiate cei zece s-au mâniat pe Iacov şi Ioan.
Răspunsul lui Isus a fost dublu. Mai întâi Isus mustră imaturitatea şi ignoranţa unei asemenea
dorinţe, apoi subliniază că poziţiile privilegiate din Împărăţia lui Dumnezeu sunt “păstrate pentru
aceia pentru care au fost pregătite de Tatăl Meu” (Luca 20:23).
Experienţa lui Iacov şi a lui Ioan, cu siguranţă că a fost pilduitoare pentru comunitatea creştină
timpurie.
În primul rând ea reglementa atitudinea creştinilor faţă de cei care nu primeau mesajul
creştin sau mai, rău erau persecutori. Creştinii nu trebuie să urmărească răzbunarea ci mântuirea
tuturor oamenilor, chiar a duşmanilor lor.
165
166
idem
167
idem
124
În al doilea rând dorinţa de a ocupa locurile cele mai apropiate de Isus în Împărăţie, este o
dorinţă legitimă şi prezentă în inima fiecărui discipol. Poziţia aceasta, însă este rezervată celor
pentru care a fost pregătită, şi cu siguranţă va fi dată celor care au servit pe cei mai mici decât ei şi
nu s-au purtat ca un tiran (Luca 20:20-28).
Aşadar, descriind portretul discipolilor lui Isus, sinopticii nu evită să surprindă în textul
evangheliilor imaturitatea şi slăbiciunile lor. Sinopticii înregistrează faptele aşa cum s-au petrecut
ele. Ei nu cosmetizează portretul discipolilor, nu ne prezintă imaginea unor supraoameni ci ne
descriu, cu realism, ceea ce au fost într-adevăr discipolii lui Isus. Modul în care sunt descrişi în
evanghelii, reprezintă o încurajare pentru discipolii destinatari la fel de sinceri ca şi ei, dar şi la fel
de imaturi şi plini de slăbiciuni.
G. Portretul discipolilor în Evangheliile sinoptice: accente diferite
Până în acest moment am analizat imaginea discipolilor în Sinoptice tratând evangheliile în

grup. Subiectul comun al primelor trei evanghelii şi abordarea sinoptică a acestui subiect, desigur că
motivează foarte bine studierea portretului discipolilor în cele trei evanghelii, tratând evangheliile ca
şi grup. Cu toate că Evangheliile Sinoptice, în cea mai mare parte, descriu în termeni comuni pe
discipolii Domnului Isus, totuşi sinopticii înregistrează accente particulare şi în modul de prezentare
al discipolilor.
În continuare vom încerca să surprindem accentele diferite pe care autorii evangheliilor
sinoptice le pun în ceea ce priveşte portretul discipolilor. În principal dorim să atragem atenţia
asupra a două aspecte diferite:
1. Înţelegerea discipolilor
Modul în care discipolii au înţeles mesajul, acţiunile şi persoana lui Isus se reflectă diferit în cele
trei evanghelii sinoptice.
În Matei, aspectul ”înţelegerii” (suniei,j) de către discipoli al mesajului lui, este introdus o
dată cu pilda semănătorului. Explicând această pildă, consemnează Matei, Isus a afirmat că
pământul cel bun este “cel care ascultă cuvântul şi îl înţelege Isus”(evstin o` to.n lo,gon avkou,wn
kai. suniei,j) (Matei 13:23). La fel ca Matei, şi Marcu (Marcu 4:12-13) introduce problema
înţelegerii tot în contextul pildei semănătorului. Spre deosebire de Matei şi Marcu, Luca neglijează
complet acest aspect.
După introducerea conceptului de “înţelegere”, Matei continuă în cadrul evangheliei sale,
evidenţiind modul în care discipolii L-au înţeles pe Isus. Matei se caracterizează prin folosirea
expresiei “au înţeles”, sau “atunci au înţeles” (Matei 16:12; 17:13; 21:45). Matei surprinde faptul că
discipolii au înţeles destul de anevoios mesajul lui Isus. În procesul înţelegerii lor au fost decisive
explicaţiile lui Isus. Fără aceste explicaţii insistente şi repetate, Matei sugerează că discipolii nu ar fi
pătruns taina cuvintelor lui Isus.
Spre deosebire de Matei, Marcu surprinde prin faptul că în ciuda explicaţiilor, discipolii nu
au înţeles mare lucru din cuvintele lui Isus, iar dacă au înţeles ceva, au înţeles cu mare dificultate.
Avem în cuprinsul evangheliei marcane mai multe referinţe de tipul: “nu înţelegeţi pilda
acesta?” (4:13), “căci nu înţeleseseră…” (6:52), “şi voi sunteţi aşa de nepricepuţi?” (7:18), “tot nu
pricepeţi şi nu înţelegeţi?” (8:17,21), “aveţi inima împietrită?” (8:17), “dar ucenicii nu înţelegeau
cuvintele acestea…” (9:32). Aceste expresii sugerează că din perspectiva lui Marcu, discipolii au
înţeles destul de greoi mesajul lui Isus. Marcu subliniază că, pe lângă explicaţiile atente ale lui Isus,
a fost nevoie de experienţa întâlnirii cu Isus cel înviat.
125
La sfârşitul evangheliei sale, Marcu, atrage atenţia asupra faptului că adevărul învierii lui
Isus a fost foarte greu acceptat de către discipoli. Cei unsprezece au refuzat să creadă mărturia
femeilor şi a altor doi discipoli cărora li se arătase Isus. Marcu notează că atunci când s-a arătat
discipolilor, Isus i-a mustrat pentru “necredinţa şi împietrirea inimii lor” (16:14).
În capitolul 8 avem, rezumată, concepţia marcană cu privire la procesul înţelegerii mesajului
şi persoanei lui Isus de către discipoli. În finele capitolului 7, este relatată vindecarea unui surdo-
mut. Mesajul e simplu: pentru a înţelege evanghelia e nevoie să ai urechi sănătoase. Înţelegerea
începe cu deschiderea urechilor. În capitolul 8, Marcu se referă la miracolul înmulţirii pâinilor.
Pericopa se încheie cu sublinierea faptului că discipolii nu au înţeles mare lucru. V 21 aduce în
atenţie întrebarea plină de reproş a lui Isus: “tot nu înţelegeţi?”. Între v 22-26, Marcu consemnează
vindecarea unui orb. Detaliile acestui miracol sunt foarte sugestive pentru a ilustra procesul de
înţelegere a discipolilor. Cred că în acest pasaj, pe lângă caracterul pur istoric al naraţiunii, Marcu a
transmis comunităţii creştine un mesaj cu privire la modul progresiv în care discipolii de atunci şi de
acum reuşesc să pătrundă înţelesul cuvintelor lui Isus. Marcu notează că Isus a scos orbul afară din
sat şi i-a pus salivă pe ochi, şi-a pus mâinile peste el, apoi l-a întrebat: ce vezi? Omul a răspuns că
vede oameni umblând, dar că oamenii sunt ca nişte copaci. Vederea (înţelegerea) lui nu era bună.
Isus, continuând iluminarea lui, i-a pus din nou mâinile peste ochi şi atunci omul a văzut bine.
Această pericopă sugerează că înţelegerea e un proces iniţiat de Isus şi că discipolul pătrunde
în mod progresiv taina revelaţiei lui Dumnezeu. Ca dovadă că Marcu se referă aici nu numai la o
relatare istorică ci transmite şi un mesaj referitor la iluminarea discipolilor, în pericopa imediat
următoare, Marcu aduce în atenţie mărturisirea lui Petru, mărturisire care proclamă că Isus este
Hristosul. Mărturisirea lui Petru, spusă în numele grupului discipolilor, dovedeşte foarte clar că
discipolii au înţeles identitatea lui Isus, însă nu au înţeles la fel de clar misiunea lui Isus. Imediat
după declaraţia plină de forţă din 8:29, acelaşi Petru dă dovadă de o deplină lipsă de înţelegere a
misiunii lui Isus. Pericopa din Marcu 8: 31-38 consemnează intervenţia cu totul neinspirată a lui
Petru şi replica plină de reproş a lui Isus (”Înapoia mea, Satano!”).
Este evident că discipolii, în acelaşi timp, înţeleg şi nu înţeleg. Ei văd, dar încă nu văd bine.
Nu sunt cu totul nevăzători, ceva tot văd. Isus, prin explicaţiile sale, s-a atins de ochii lor. Acum ei
văd ceva, dar văd deformat (oamenii sunt văzuţi ca nişte copaci). E nevoie de încă o atingere pentru
ca vederea (înţelegerea) să fie deplină. Această a doua atingere urma să fie învierea lui Isus din
morţi. Învierea avea să aducă discipolilor perspectiva corectă asupra mesianităţii lui Isus. Abia
atunci ei vor putea înţelege raţiunea patimilor şi morţii despre care vorbea Isus.
Luca abordează diferit problema. Modul în care discipolii au înţeles învăţăturile lui Isus este
aproape neglijat de către Luca. Varianta lucană a pildei semănătorului trece cu vederea accentele
subliniate de Matei şi Marcu cu privire la înţelegerea discipolilor. Luca sugerează că discipolii au
înţeles cuvântările lui Isus cu o singură excepţie: vorbirea cu privire la patimile viitoare ale lui Isus
şi învierea sa din morţi. În două momente diferite din cadrul evangheliei sale, Luca notează
cuvântările lui Isus despre patimile şi învierea sa viitoare. În ambele situaţii (7:43-45 şi 18:31-34)
reacţia discipolilor a fost aproape identică. În 9:45 avem “dar ucenicii nu înţelegeau cuvintele
acestea, căci erau acoperite pentru ei, ca să nu le priceapă; şi se temeau să-L întrebe în privinţa
aceasta” iar în 18:34 “ei n-au înţeles nimic din aceste lucruri: căci vorbirea aceasta era ascunsă
pentru ei, şi nu pricepeau ce le spunea Isus”.
Lipsa lor de înţelegere, notează Luca, se datorează nu numai incapacităţii discipolilor de a
înţelege mesajul lui Isus, ci era determinată şi de lipsa revelaţiei divine. În ambele circumstanţe,
Luca remarcă faptul că “vorbirea aceasta era ascunsă pentru ei” sau “cuvintele erau acoperite pentru
ei”. Această neînţelegere a persistat şi datorită faptului că discipolii s-au temut să-L întrebe cu
privire la acest subiect (9:45). Discipolii nu au putut să înţeleagă că drumul lui Isus spre înălţare
duce pe la cruce, ei, după cum bine surprinde Hans Klein, trec peste cuvintele lui Isus despre patimi.
126
Ei nu vor să mai audă despre aceasta. 168 Neînţelegerea acestor cuvinte a continuat, pentru discipoli,
până în ziua învierii lui Isus.
După patimi şi înviere, dar mai cu seamă după arătările convingătoare ale lui Isus, ceaţa
neînţelegerii este spulberată din minţile discipolilor. La sfârşitul evangheliei sale, Luca insistă
asupra acestui aspect. El surprinde că discipolii nu au putut crede de prima dată că Isus a înviat.
Mărturia femeilor evlavioase a fost pusă la îndoială (”cuvintele lor li se păreau apostolilor basme şi
nu le credeau” – 24 :11), mărturia lor despre înviere a produs uimire nu credinţă (24 :22). Uimirea
nu aduce înţelegere ci numai nedumerire. Ei aveau nevoie de o revelaţie care să nască în ei credinţă.
Luca notează atent întâlnirea lui Isus cel Înviat cu doi dintre discipoli. Ei erau în călătorie spre
Emaus. Surprinde modul în care Luca subliniază incapacitatea acestor doi discipoli de a-l recunoaşte
pe Isus. Motivaţia acestei incapacităţi este consemnată cu cuvintele ”ochii lor erau împiedicaţi să-l
cunoască”. Cei unsprezece se confruntau cu dificultăţi asemănătoare. Atunci când l-au văzut pe Isus
nu au crezut ci s-au înspăimântat, confundându-l pe Isus cu un strigoi. Nici chiar după explicaţii
suplimentare discipolii nu au putut crede deplin. Ei se bucurau deplin, se mirau deplin, dar încă nu
credeau deplin (24 :41).
Credinţa, din perspectiva lucană, depinde în egală măsură de revelaţia divină şi de
disponibilitatea de a crede. Isus mustră sever indisponibilitatea de a crede a discipolilor
(”nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima când e vorba să credeţi tot ce au spus proorocii” - 24 :25). Dar
nu e necesară numai disponibilitatea de a crede, ci şi calitatea şi claritatea revelaţiei. Împlinind
această nevoie Isus a întregit revelaţia însoţind-o de dovezi incontestabile. În 24:39-43 avem un
pasaj plin de forţă: “Uitaţi-vă la mâinile şi picioarele Mele, Eu sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi: un duh nu
are nici carne, nici oase, cum vedeţi că am Eu.” (Şi după ce a zis aceste vorbe, le-a arătat mâinile şi
picioarele Sale). Fiindcă ei, de bucurie, încă nu credeau, şi se mirau, El le-a zis: ”Aveţi aici ceva de
mâncare?” I-au dat o bucată de peşte fript şi un fagur de miere. El le-a luat, şi a mâncat înaintea lor.”
Claritatea şi forţa revelaţiei lui Isus cel înviat i-a determinat pe discipolii să creadă în
învierea lui Isus. Aşadar, credinţa lor a depins atât de puterea revelaţiei divine cât şi de
disponibilitatea de a crede. Dacă cineva refuză să creadă, revelaţia divină, oricât ar fi ea de clară, nu
e suficientă. Luca surprinde aici că a avea credinţă depinde în egală măsură atât de discipol cât şi de
revelaţie. După ce este evident că discipolii au crezut în adevărul învieri lui Isus, Luca subliniază că
ei au “înţeles Scripturile”.
Din perspectivă lucană, înţelegerea depinde organic de credinţa în învierea lui Isus. Credinţa
în înviere e pământul în care creşte înţelegerea. Fără credinţa în învierea lui Isus nimeni nu poate să
înţeleagă plenar planul lui Dumnezeu şi nici Scripturile. Neînţelegerea e determinată de lipsa
credinţei. Credinţa sinceră aduce după sine şi înţelegerea celor crezute. Acceptând învierea lui Isus,
discipolii au înţeles raţiunea patimilor lui Isus. Fără credinţa în învierea lui Isus, patimile Sale nu au
nici un sens.
2. Credinţa discipolilor.
Un alt aspect, care se reflectă în mod diferit în evangheliile sinoptice, este credinţa discipolilor.
Cu siguranţă că cele mai multe elemente legate de acest subiect sunt comune celor trei evanghelii.
Aici noi ne propunem să surprindem accentele diferite pe care sinopticii le pun atunci când vorbesc
despre credinţa discipolilor în mesajul şi persoana lui Isus.
În Matei, elementul distinctiv este dat de folosirea cuvântului “ovligo,pistoj”. Adjectivul

“ovligo,pistoj” apare de trei ori, în Matei, la plural (ovligo,pistoi) şi o dată la singular (ovligo,piste)
168
127
referindu-se de fiecare dată la cercul discipolilor apropiaţi lui Isus. Cele patru texte sunt: Matei 6:30
“Aşa că, dacă astfel îmbracă Dumnezeu iarba de pe câmp, care astăzi este, dar mâine va fi aruncată
în cuptor, nu vă va îmbrăca El cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor? (ovligo,pistoi)”, Matei
8:26 “El le-a zis: ”De ce vă este frică, puţin credincioşilor (ovligo,pistoi)?” Apoi S-a sculat, a certat
vânturile şi marea, şi s-a făcut o linişte mare.”, Matei 16:8 “Isus, care cunoştea lucrul acesta, le-a
zis: ”Puţin credincioşilor (ovligo,pistoi), pentruce vă gândiţi că n-aţi luat pâini?” şi Matei 14:31
“Îndată, Isus a întins mâna, l-a apucat, şi i-a zis: ”Puţin credinciosule (ovligo,piste), pentru ce te-ai
îndoit?”
În toate aceste texte este implicat cercul celor doisprezece discipoli; probabil că în Matei
6:30 avem un cerc mai larg de discipoli. Pe lângă aceste texte mai avem în cuprinsul evangheliei
mateiene o referinţă în care apare substantivul “ovligopisti,a” Matei 17:20 ”Din pricina puţinei
voastre credinţe (ovligopisti,an), le-a zis Isus. ,,Adevărat vă spun că, dacă aţi avea credinţă cât un
grăunte de muştar, aţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici acolo, şi s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu
neputinţă”.
Prin prisma evangheliei mateiene, credinţa discipolilor lui Isus este foarte mică, mai mică
decât un grăunte de muştar. Dacă ar fi doar cât un grăunte de muştar atunci ar fi în stare să zică unui
munte: “ridică-te şi mută-te în mare” (21:21). Mica credinţă a discipolilor, în plan practic, se
manifestă prin incapacitatea lor de a înţelege şi de a descoperi că Isus nu este un oarecare om sau
profet, ci el este Mesia. La întâlnirea cu miracolele spectaculoase, discipolii se cramponau în
speculaţii mărunte. Ei nu erau capabili să se detaşeze de moştenirea lor educaţională şi nici de
tradiţiile lor. Mica lor credinţă era determinată de încorsetarea tradiţiilor iudaice din mediul cărora
proveneau. Era nevoie ca ei să ridice fruntea, să se elibereze de prejudecăţi şi să înţeleagă că cel cu
care călătoresc în barcă pe marea înfuriată, cel cu care stau la masa fără pâine, cel care umblă pe ape
sau vine de pe munte ca să elibereze de sub stăpânirea demonilor, nu este un oarecare profet, unul
care aparţine cercului de secole al trimişilor lui Dumnezeu pentru poporul Israel, nu este unul din
interiorul naţional al cercului iudaic, ci El este mult mai mult, El este Mesia, Fiul lui Dumnezeu.
Petru avea să facă mai târziu această descoperire spectaculoasă, el avea să declare: “Su. ei= o`
Cristo.j o` uiò.j tou/ qeou/ tou/ zw/ntojÅ” (16:16).
Consider că Matei, folosind cuvântul “ovligopisti,a” transmite comunităţii iudaice, către care
se adresează, că adevărata credinţă în Mesia nu poate fi găsită atâta timp cât vor rămânea încorsetaţi
în tradiţiile şi aşteptările mesianice iudaice. Este nevoie ca ei să citească mesajul semnelor lui Isus şi
apoi, luând exemplul celor doisprezece discipoli, să creadă cu toată inima că Isus este Mesia. Nici
discipolii lui Isus nu au crezut de la început, dar ei au fost perseverenţi şi timpul iluminării lor a
venit. Iluminarea are loc prin două experienţe fundamentale: întâlnirea cu cuvintele lui Isus şi
întâlnirea cu Isus cel înviat. Predica şi învierea lui Isus este baza obiectivă a credinţei, baza
subiectivă este dată de disponibilitatea de a crede, disponibilitate manifestată practic prin rugăciune
(17:21, 21:22).
Marcu, spre deosebire de Matei nu foloseşte cuvântul ovligo,pistoi, ci el atrage atenţia asupra
modului progresiv în care credinţa discipolilor a crescut, cu începere de la prima predică a lui Isus
până la învierea Sa din morţi. În Marcu, avem mai multe pasaje care sugerează această creştere
progresivă a credinţei. În 4:40, cu ocazia potolirii furtunii, Isus reproşează discipolilor puţina lor
credinţă (tot nu aveţi credinţă?). În 5:21-43 avem pericopa cu vindecarea femeii cu hemoragie şi
învierea fiicei lui Iair. În primul caz, Isus a spus femeii: “fiică, credinţa ta te-a mântuit!”, iar lui Iair,
care se confrunta cu o situaţie mult mai grea I s-a cerut: “nu te teme, crede numai!”. Este evident că,
atât femeia cât şi Iair au dovedit o credinţă mai mare decât cei din barca ameninţată de furtună. În
9:14-29, Marcu subliniază într-un mod unic episodul vindecării unui demonizat.
128
Această pericopă este consemnată de către toţi sinopticii, dar spre deosebire de celelalte
evanghelii, Marcu notează dialogul dintre tatăl celui bolnav şi Isus. Isus a spus: “toate lucrurile sunt
cu putinţă celui care crede.”. V 24 înregistrează reacţia spontană a omului: “cred, Doamne, ajută
necredinţei mele!”. Aici avem un paradox în aparenţă fără soluţie. Sau cred sau nu cred. Atitudinea
acestui tată reflectă posibile atitudini similare din partea altor discipoli. Acest om a crezut îndoindu-
se, dar în acelaşi timp le-a mărturisit pe amândouă. El nu e făţarnic, ascunzându-şi îndoiala şi
oscilaţia. El declară simplu: cred şi totuşi mai am îndoieli. Vreau să scap de îndoieli, ajută
necredinţei mele. Credinţa acestui om nu e anulată de îndoială, pentru că acest tată e sincer şi “îşi
asumă precaritatea şi smerenia condiţiei omeneşti, mereu ispitită de necredinţă. El depăşeşte
îndoiala prin mărturisirea sinceră, cerând cu lacrimi şi strigare ajutorul Domnului” 169. Sinceritatea
radicală a acestui tată este dovedită prin afirmaţia “ajută necredinţei mele”170. Intervenţia lui Isus a
fost plină de milă.
Mesajul acestei pericope e că trecerea de la necredinţă la credinţă se poate face cu o singură
condiţie: sinceritatea manifestată în rugăciune. Necredinţa nu trebuie ascunsă cu făţărnicie, ci
mărturisită cu umilinţă şi onestitate şi, în acest fel, discipolul va avea parte de ajutorul plin de milă
al Domnului.
După învierea lui Isus, Marcu îi surprinde pe discipoli neputincioşi în a crede că Isus a înviat
cu adevărat. De trei ori Marcu notează că cei unsprezece nu au crezut mărturiile despre învierea lui
Isus. Ei nu au crezut nici mărturia femeilor evlavioase şi nici mărturia celor doi discipoli (16:9-14).
În Marcu nu se afirmă în mod direct că discipolii au crezut în învierea lui Isus, credinţa lor se
presupune, se manifestă şi se dovedeşte prin semnele care îi însoţesc (16:16-20) în mărturia lor
viitoare. Această mărturie este consemnată în rezumat în ultimul verset al evangheliei marcane (ei
au plecat şi au predicat pretutindeni. Domnul lucra împreună cu ei şi întărea Cuvântul prin semnele
care îi însoţeau -16:20).
Luca foloseşte o singură dată cuvântul ovligo,pistoi(Luca 12:28). Cuvântul apare în contextul
cuvântării lui Isus despre îngrijorările vieţii acesteia. Luca ne surprinde prin două aspecte:
rugămintea apostolilor consemnată în Luca 17:5 “Kai. ei=pan oi` avpo,stoloi tw/| kuri,w|\ pro,sqej
h`mi/n pi,stin” şi dificultatea discipolilor în a crede că Isus a înviat cu adevărat, dificultate
consemnată în capitolul 24 (despre dificultatea discipolilor de a crede în învierea lui Isus am vorbit
anterior,171aşa că aici nu vom mai aborda acest aspect).
Pasajul din Luca 17:5-6 apare într-un context cu totul diferit celui din Matei şi Marcu. În
Matei 17:19-21 contextul se referă la vindecarea copilului epileptic, iar în Marcu 11:22-23
împrejurarea e legată de uscarea smochinului neroditor. În Matei e vorba de miracolul exorcizării, în
Luca contextul ne sugerează rezolvarea crizelor relaţionale dintre ucenici, iar în Marcu e vorba de
miracolele care se pot realiza prin puterea credinţei, credinţă care se exprimă prin rugăciune. Între
Matei şi Luca diferenţa principală e dată de contextul diferit, dar şi de un detaliu care apare în Luca
17:6 şi Matei 17:20. În Luca 17:6 avem: ”dacă va zice dudului acestuia...”, iar în Matei 17:20 ”...aţi
zice muntelui acestuia...”. Între Marcu şi Luca elementul comun este dat de problema iertării celor
care greşesc. Diferenţa e că în Marcu contextul e dat de miracolul uscării smochinului, iar în Luca
avem discursul lui Isus despre pricinile de păcătuire.
Revenind la Luca 17:5, surprinde modul abrupt în care Luca înregistrează rugămintea
apostolilor: ”pro,sqej h`mi/n pi,stin”. Mai întâi trebuie să notăm că cererea a venit din partea
apostolilor – ”Kai. ei=pan oi` avpo,stoloi”, deci e vorba despre cei doisprezece. Problema credinţei,
aşadar este preocuparea discipolilor apropiaţi ai lui Isus, şi întrebarea în sine ne vorbeşte despre
concepţia lor despre credinţă. Cererea apostolilor este destul de greu de tradus. Avem mai multe
169
N. Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Baia Mare, 1992, pag. 189
170
Gerhard Maier, Evanghelia după Marcu, pag 329
171
Vezi pagina 28
129
posibilităţi: ”dă-ne credinţă”172, ”atribuie-ne credinţă”, ”adaugă-ne mai multă credinţă” sau ”dă-ne
credinţă mai mare”173. Imperativul pro,sqej vine de la verbul prosti,qhmi care are sensul de a adăuga,
a adăuga ceva la ceva ce există deja, a înzestra, a furniza, a acorda. 174 Literal ”pro,sqej h`mi/n
pi,stin” înseamnă ”dă-ne mai multă credinţă”.
Rugămintea discipolilor sugerează că ei aveau credinţă, ei nu erau cu totul lipsiţi de credinţă,
ceva credinţă aveau, dar în înţelesul lor nu aveau destulă. De aceea, ei au cerut o credinţă mai mare.
Concepţia discipolilor era că, credinţa poate fi cuantificată 175, ea poate fi mare sau mică. Ei gândeau
despre credinţă în termeni cantitativi. Răspunsul lui Isus sugerează, pe de o parte, că Isus a fost de
acord cu o cuantificare a credinţei în termeni cantitativi. Isus a spus: „dacă aveţi credinţă cât un
grăunte de muştar”. Cuvintele lui Isus arată că discipolii aveau credinţă mai mică decât un grăunte
de muştar. Conjuncţia eiv arată condiţia. Este evident că discipolii nu aveau o credinţă prea mare. Pe
de altă parte, Isus pune în contrast credinţa mică cu realizările mari. O credinţă mică, cât un grăunte
de muştar, poate să realizeze miracole extraordinare. ”Dacă aţi avea credinţă cît un grăunte de
muştar, aţi zice dudului acestuia: Desrădăcinează-te şi sădeşte-te în mare, şi v-ar asculta.”
Contrastul dintre micimea credinţei şi realizările ei mari, arată că nu este importantă
cantitatea credinţei ci felul ei, originea ei este importantă 176. Prin acest răspuns Isus îi eliberează pe
discipoli de o „contabilitate comparativă a credinţei”177, problema nu era dacă aveai o credinţă mare,
problema era dacă aveai o credinţă autentică. Nu cantitatea credinţei este punctul central ci calitatea
credinţei. Credinţa trebuie să fie adevărată şi sinceră 178. O credinţă autentică, chiar cât un grăunte de
muştar de mică, va determina mari miracole. Contrastul dintre micimea credinţei şi dimensiunea
miracolelor sugerează că semnele nu se datorează celui care crede, căci el are o credinţă tare mică, ci
miracolele sunt făcute de către Cel în care se crede.
Din perspectiva lui Luca nu este absolut esenţial ca discipolii să aibă o credinţă mare. Este
absolut esenţial să aibă o credinţă autentică, bazată pe adevăr şi sinceră. Această credinţă este ceea
ce le lipsea. Credinţa autentică nu priveşte la posibilităţile proprii, după cum bine surprinde Maier 179,
ci priveşte numai la atotputernicia şi dragostea lui Dumnezeu. După învierea lui Isus, discipolii au
putut să pătrundă şi mai mult semnificaţiile profunde ale credinţei.
Concluzionând analiza portretului discipolilor lui Isus din perspectiva Evangheliilor

Sinoptice, observăm că evangheliştii ne prezintă cu realism cine au fost cu adevărat ucenicii lui Isus
şi care a fost traiectoria formării lor ca şi „stâlpi” ai bisericii creştine. Evangheliile nu cosmetizează
portretul discipolilor prin a-i prezenta aşa cum poate s-ar aştepta cineva să fie ei, ci îi prezintă cu
realism şi onestitate, aşa acum au fost ei. Ei au fost oameni obişnuiţi, au fost caracterizaţi de
slăbiciuni inerente naturii umane, dar au fost oameni sinceri şi cinstiţi, care l-au urmat cu adevărat
pe Isus şi care, urmându-L, şi-au depăşit imperfecţiunile şi au devenit modele pentru viitoarele
generaţii de discipoli ai lui Isus. Experienţa lor reprezintă experienţa fiecărui creştin în procesul
devenirii sale. Drumul primilor discipoli spre formarea lor reprezintă drumul fiecărui creştin. Dacă
ei au fost acceptaţi de către Isus, în ciuda imaturităţii şi slăbiciunilor lor, cu siguranţă că vor fi
acceptaţi de către Isus toţi aceia care vor dori să devină discipoli ai Săi.
172
Howard Marshall, The Gospel of Luke, The New International Greek Testament Commentary, Grand Rapids,
Michigan, 1992, pag. 644
173
Gerhard Maier, Evanghelia după Luca, pag 709
174
Friberg Lexicon, Bible Works
175
Howard Marshall, idem, pag 644
176
Fritzmyer Joseph, The Gospel According Luke, Vol II, The Anchor Bible, Doubleday, 1964, pag. 1142
177
Gerhard Maier, ibidem, pag. 710
178
idem
179
idem
130
III. Imaginea discipolilor din perspectiva Evangheliei după Ioan
Între Evanghelia după Ioan şi Evangheliile Sinoptice există diferenţe care nu pot fi trecute cu
vederea. Diferenţele se referă atât la forma cât şi la conţinutul evangheliilor. În ceea ce priveşte
forma, notăm stilul şi limbajul diferit. Pildele şi zicerile scurte, uşor de memorat, specifice
sinopticilor, au fost înlocuite în Ioan cu discursuri lungi. În sinoptice, cu excepţia ultimei săptămâni,
misiunea lui Isus se leagă de Galileea; în Ioan acţiunea, în cea mai mare parte, se derulează în jurul
câtorva vizite făcute în Ierusalim, probabil patru180. Evenimente importante pentru sinoptici sunt
complet ignorate de către Ioan. Naraţiunile cu privire la naşterea lui Isus, botezul, ispitirea,
transfigurarea, exorcizarea demonilor, agonia din Ghetsimani181 sunt trecute cu vederea de către a
patra evanghelie. Predica de pe munte, discursul de pe Muntele Măslinilor sunt înlocuite în Ioan cu
un alt tip de discursuri. În sinoptice misiunea lui Isus se concentrează mai mult asupra Israelului
naţional, în Ioan e loc şi pentru samariteni şi pentru greci. Naraţiunea cu privire la învierea lui Isus
este mai complexă, iar evenimentele ce au urmat-o sunt relatate mai pe larg. Atmosfera în care e
scrisă Evanghelia după Ioan este una profund elenistică, spre deosebire de cea iudaică, specifică lui
Matei. Diferenţele dintre Sinoptice şi Evanghelia lui Ioan se reflectă şi în modul în care sunt
prezentaţi discipolii lui Isus. Cadrul este acelaşi dar accentele sunt puse într-un mod diferit.
Spre deosebire de sinoptici, Ioan ne prezintă o altă faţetă a chemării la ucenicie. În sinoptice
cel care cheamă este Isus. Discipolii sunt surprinşi de către Isus în momente diferite de viaţă (unul e
la vamă, alţii pescuiesc) şi sunt chemaţi să lase totul şi să îl urmeze. Iniţiativa chemării este la Isus,
discipolii sunt beneficiarii acestei chemări.
În Ioan, avem o altă perspectivă; nu Isus iniţiază chemarea la ucenicie ci discipolii. Ei
manifestă un interes foarte mare în a-L cunoaşte. Ioan face o legătură foarte clară între misiunea lui
Ioan Botezătorul şi cea a lui Isus. Ioan Botezătorul a venit ca să deschidă drumul lui Isus. Mărturia
lui Ioan a stârnit un mare interes în mediile iudaice. Foarte mulţi iudei considerau că Ioan
Botezătorul este Mesia (Ioan 1:19-27). Ioan dezminte aceste aşteptări, afirmând limpede că nu el e
Mesia, el este doar înainte mergătorul. În 1:29-36 este consemnată declaraţia lui Ioan cu privire la
identitatea şi misiunea lui Isus. Declaraţia lui Ioan a stârnit o mare curiozitate între discipolii săi.
Doi dintre aceştia au mers după Isus, unul dintre ei era Andrei, probabil că celălalt era însuşi Ioan,
însă lucrul acesta nu este explicit.
Două elemente surprind aici. Mai întâi notăm că primii discipoli ai lui Isus au fost chemaţi
dintre discipolii lui Ioan. În jurul lui Ioan Botezătorul se formase un numeros grup de discipoli. De
asemenea în jurul lui Isus se formase, încă de curând un grup semnificativ de discipoli. Între aceste
două grupuri exista concurenţă, poate chiar o anumită rivalitate. 3:22-36 ne introduce în această
atmosferă. Isus şi grupul lui de ucenici botezau oameni, lucru pe care îl făcea şi Ioan. La un anumit
moment se pare că discipolii lui Isus botezau mai mulţi oameni decât Ioan. Această situaţie a
nemulţumit pe unii dintre discipolii lui Ioan. Ei au venit îngrijoraţi să-l informeze pe Ioan. Cuvintele
lor reflectă îngrijorarea lor pentru proaspăta lor comunitate: ”Cel ce era cu tine dincolo de Iordan
iată că botează şi toţi oamenii se duc la El” (3:26). Poziţia lui Ioan este fermă: ”Trebuie ca El să
crească iar eu să mă micşorez”(3:30). Cu aceste cuvinte Ioan motivează faptul că cei mai mulţi
discipoli ai lui Ioan au trecut în grupul de ucenici ai lui Isus. Grupul lui Ioan a continuat să existe şi
după martirizarea sa, până foarte târziu. Pavel, peste câteva zeci de ani, urma să întâlnească o
180
Ladd E. George, A theology of the New Testament, pag. 251
181
Idem
131
asemenea comunitate foarte departe de Iudea, în Efes (Faptele Apostolilor 19:1-6). Deci, mulţi
discipoli ai lui Isus au fost mai înainte discipoli ai lui Ioan Botezătorul.
În al doilea rând surprinde faptul că iniţiativă în ucenicie nu a aparţinut întotdeauna lui Isus,
ci şi discipolilor. Doi dintre discipolii lui Ioan s-au desprins de învăţătorul lor şi ”mergeau după
Isus” (1:40), unul dintre cei doi era Andrei. Andrei l-a introdus pe Petru (v42). Filip a fost cel care l-
a adus la Isus pe Natanael. De asemenea Filip împreună cu Andrei au adus la Isus şi un grup de
greci182 (12:20-22). Evident că această situaţie nu e generală. Spre exemplu ucenicia lui Filip a fost
iniţiată de chemarea lui Isus (1:43). Rolul altor ucenici la iniţierea în ucenicie nu apare în sinoptice.
Acest aspect este un specific al Evangheliei lui Ioan. Cu siguranţă că surprinzând acest detaliu, Ioan
subliniază rolul pe care ucenicii îl au în a iniţia şi pe alţii în ucenicie. Nu numai Isus trebuie să
cheme pe oameni, şi discipolii trebuie să facă acest lucru. Chemarea la ucenicie nu trebuie lăsată
deplin în grija lui Isus. Şi discipolii prezenţi au o responsabilitate pentru cei care ar putea deveni, în
viitor discipoli. Este accentuat aici elementul misionar absolut necesar iniţierii în ucenicie.
Comunitatea ioanină avea nevoie să fie încurajată în plan misionar.
B. Conceptul de ”ucenic pe ascuns”
În cadrul evangheliei ioanine întâlnim un concept mai puţin obişnuit: conceptul de ”ucenic
pe ascuns”. În cuprinsul Evangheliei sale, Ioan consemnează două nume proprii, Nicodim şi Iosif
din Arimatea183. Amândoi erau oameni ce ocupau poziţii sociale considerabile în cadrul societăţii
iudaice. Iosif din Arimatea era un om bogat iar Nicodim făcea parte din grupul rabinic şi era
considerat un membru marcant al comunităţii iudaice. Ioan spune despre el că era ”a;rcwn tw/n
VIoudai,wn” (3:1). Şi Nicodim şi Iosif erau discipoli ai lui Isus, dar pe ascuns. Ei nu se afişau în
public ca şi discipoli ai lui Isus. Relaţia lor cu Isus era una autentică, dar atent tăinuită. Nicodim a
venit la Isus noaptea, iar despre Iosif din Arimatea se spune că era ucenic, dar pe ascuns (Iwsh.f
Îo`Ð avpo. ~Arimaqai,aj( w'n maqhth.j tou/ VIhsou/ kekrumme,noj - 19:38). Ioan motivează acest
comportament cu cuvintele (dia. to.n fo,bon tw/n VIoudai). Avem motive să credem că atât Iosif cât
şi Nicodim erau personaje importante pentru comunitatea creştină. Numele personal folosit pentru a-
i desemna precum şi spaţiul acordat pentru a relata povestea lor (dialogul lui Isus cu Nicodim este
descris în 21 de versete din cadrul capitolului III) ne dă suficiente motive să credem că ei erau
cunoscuţi comunităţilor creştine timpurii.
Pe de altă parte, dincolo de abordarea pozitivă a atitudinii lui Nicodim şi a lui Iosif din
Arimatea, Ioan face o remarcă plină de reproş la adresa celor dintre „fruntaşii iudei” care au crezut
în Isus, dar care ”de frica iudeilor nu-L mărturiseau pe faţă, ca să nu fie daţi afară din sinagogă”
(12:42). Această atitudine este condamnată aspru de Ioan; ”au iubit mai mult slava oamenilor decât
slava lui Dumnezeu” (12:43).
Punând împreună aceste informaţii se poate observa că avem un paradox. Pe de o parte Ioan
acceptă atitudinea şi calitatea de ucenic pe ascuns lui Nicodim şi a lui Iosif din Arimatea, dar pe de
altă parte condamnă în termeni aspri o atitudine asemănătoare din partea altor „avrco,ntwn” ai
iudeilor.
Interesează acum care era motivaţia ce l-a determinat pe Ioan să noteze în cadrul evangheliei
sale un asemenea tip de ucenicie. Trebuie să notăm că evanghelistul nu prezintă atitudinea celor doi
ucenici pe un ton reproşator sau mustrător. Mesajul nu e ceva de tipul; „aşa nu”. Observând cu
atenţie cadrul mai larg al Evangheliei după Ioan se poate observa atitudinea ostilă pe care iudeii o
182
Pasajul acesta reflectă în mod evident orientarea elenistică pe care o avea Ioan. El vrea să sublinieze că grecii au
arătat interes în al cunoaşte pe Isus.
183
Probabil că Iosif din Arimatea şi Nicodim erau oameni cunoscuţi comunităţii creştine căreia i se adresa Ioan sau
aceşti oameni formaseră în jurul lor o anumită tradiţie în cadrul bisericii primare. Oricum erau oameni cunoscuţi
comunităţilor creştine timpurii.
132
manifestau faţă de Isus şi faţă de discipolii săi. Trebuie să notăm că în cadrul Evangheliei ioanine
există o dihotomie între Israel ca şi naţiune şi ”iudeii” ca şi grupare religioasă. Ioan surprinde
diferenţa dintre poporul simplu şi grupul iudeilor conservatori mozaici. Adeseori în cuprinsul
Evangheliei lui Ioan apare conflictul dintre Isus şi gruparea iudeilor. Sunt pasaje întregi care
consemnează disputa lui Isus cu aceste grupuri religioase (5:1-47, 7:10-11;28-52, 8:1-59, 9:42-
10:39, 12:37-50).
În auditoriul lui Isus pot fi observate patru grupuri diferite: grupul discipolilor, grupul
partidelor religioase iudaice ostile, masa largă a poporului iudeu şi grupul neamurilor (samariteni,
greci, romani). Între aceste grupuri au existat conflicte generate de modul în care se raportau la
persoana lui Isus. În cuprinsul Evangheliei sale, Ioan notează de mai multe ori că liderii religioşi
iudaici au apelat la o soluţie extremă pentru a descuraja pe cei care ar fi vrut să devină discipoli ai
lui Isus. Soluţia lor era excomunicarea din sinagogă. Pentru un iudeu excomunicarea din sinagogă
era o mare tragedie. Decizia de excomunicare a eventualilor adepţi ai lui Isus a fost consemnată de
Ioan cu cuvintele ”căci Iudeii hotărâseră acum că, dacă va mărturisi cineva că Isus este Hristosul, să
fie dat afară din sinagogă” (Ioan 9:22). Această măsură restrictivă a provocat teamă în rândul
poporului (9:23, 7:12-13, 12:42). Unii dintre cei care au crezut au început să îşi ascundă adeziunea
faţă de Isus şi să joace două roluri diferite. Această atitudine este condamnată de Ioan (12:42).
Nicodim şi Iosif din Arimatea sunt doi discipoli ai lui Isus care nu s-au lăsat intimidaţi de
ameninţările iudeilor astfel încât să-şi renege credinţa, dar nici nu au făcut acte de bravură gratuită.
Ei au rămas discipoli, dar pe ascuns. Veridicitatea credinţei lor a fost dovedită la proba contrarie.
Nicodim a vorbit pentru Isus într-un moment foarte dificil (77:40-52). El nu a decis să tacă în mod
compromiţător, ci să vorbească. Atitudinea lui a atras ironia celorlalţi iudei, dar ceea ce e important
e că Nicodim nu a renegat credinţa în Isus. Iosif din Arimatea a dat dovadă de acelaşi curaj prin
decizia de a administra modul în care urma Isus să fie înmormântat (19:38-42).
Avem aici doi discipoli ai lui Isus care nu au făcut caz în public despre credinţa lor, dar care au fost
discipoli autentici şi care au intervenit în momente de cotitură în favoarea lui Isus. Faptul că au fost
discipoli pe ascuns nu poate fi interpretat ca laşitate. Ei au dat dovadă de curaj. Înţelepciunea i-a
determinat ca în contextul persecuţiilor să fie discipoli pe ascuns.
Consemnând acest conceptul de ”ucenicie pe ascuns”, Ioan răspunde unei intense nevoi
pastorale a comunităţilor creştine găsite sub persecuţia romană sau iudaică. În vreme de persecuţie
nu este necesar să faci acte de bravură şi de eroism gratuit. Afişarea publică nu este un absolut
necesar. Nu este nici o greşeală să te ascunzi din faţa persecutorilor. Nu e imoral să păstrezi ascunsă
credinţa ta atâta timp cât tăcerea nu te compromite. În circumstanţa limită, e necesar să fii ferm şi să
rămâi loial lui Isus, atunci trebuie să ieşi din anonimat chiar dacă preţul plătit e chiar viaţa.
În seara arestării lui Isus, Petru a făcut acte de bravură gratuită, a decis să lovească cu sabia
şi să stea la focul potrivnicilor lui Isus. În acest fel s-a expus singur şi consecinţa finală a fost
lepădarea de Isus. Un alt discipol, care se pare că era Ioan, a decis să fie discret (18:15-27). El a
rămas aproape de Isus, dar s-a ţinut departe de anturajul oponenţilor Domnului. Pentru Petru, care se
leapădă, dar şi pentru toţi viitorii discipoli care vor gusta din această amară experienţă, există
binefăcătoarea soluţie a reabilitării. Isus este gata să ierte si să primească înapoi. Aceasta este
mesajul ultimului capitol al evangheliei ioanine. Ucenicul ”discret” apare şi în momentul reabilitării
lui Petru. Este cel la care se face referinţă în 21:20-22. El traversează în mod discret ”criza
persecuţiei” ferindu-se de ea, ţinându-se departe de pericol.
Aşadar discipolii lui Isus pot fi militanţi, oameni ca şi Petru, dar şi ”discipoli pe ascuns”, ca
şi Nicodim şi Iosif. Discipolii ca şi Petru nu pot să rămână în anonimat. Din rândul lor se ridică, în
vreme de persecuţie martirii, dar tot dintre ei se pot ridica şi cei care experimentează gustul amar al
lepădării. Chiar căzut, dacă discipolul păstrează mai departe credinţa şi dragostea pentru Isus, el
poate fi deplin reabilitat; acesta este mesajul experienţei lui Petru. ”Discipolul în ascuns” e prin
133
definiţie discret şi retras, dar cu toate acestea şi el îl urmează pe Isus şi credinţa lui e autentică. În
finele Evangheliei sale, Ioan pune împreună atât pe discipolul militant (Petru), cât şi pe cel ”în
ascuns” (ucenicul pe care-l iubea Isus). Amândoi sunt discipoli adevăraţi şi amândoi îl urmează pe
Isus.
C. ”Discipolul pe care îl iubea Isus” – ”o` maqhth.j o]n hvga,pa o` VIhsou/j”
Specific evangheliei ioanine, este apariţia unui discipol cunoscut ca şi ”discipolul pe care îl
iubea Isus”. Apariţii ale expresiei ”o` maqhth.j o]n hvga,pa o` VIhsou/j” avem în mai multe texte
cum ar fi: 13:23; 19:26; 20:2; 21:7, 20. La finele Evangheliei sale, Ioan lămureşte că acest ”ucenic
pe care îl iubea Isus” este ”cel care a mărturisit aceste lucruri” (21:24), adică apostolul Ioan. Aşadar,
Ioan vorbeşte foarte mult despre sine, dar el nu face acest lucru într-un mod deschis.
Cu siguranţă că, pe de o parte modestia l-a determinat pe Ioan să se refere la sine prin
expresia ”o` maqhth.j o]n hvga,pa o` VIhsou/j”, dar pe de altă parte, această adresare impersonală şi
generală este folosită şi din motive pastorale. Fiecare creştin este un ucenic al lui Isus şi fiecare este
iubit de către Isus. Dincolo de acest adevăr, discipolul iubit de Isus se caracterizează printr-un
portret anume şi printr-un comportament anume. Ioan descrie acest portret şi alege să nu se refere în
mod direct la propria sa persoană pentru că intenţionează ca cititorii săi să îşi dorească să fie ei înşişi
”discipolii iubiţi de Isus”. Astfel, folosind expresia o` maqhth.j o]n hvga,pa o` VIhsou/j Ioan
intenţionează să devină un model pentru toţi cititorii evangheliei sale.
În continuare vom analiza apariţiile expresiei o` maqhth.j o]n hvga,pa o` VIhsou/j. În

cuprinsul evangheliei ioanine avem cinci asemenea apariţii.
1. 13:23 - ”o` maqhth.j o]n hvga,pa o` VIhsou/j” are o relaţie foarte strânsă cu Isus
În context Isus vorbeşte despre cel care îl va vinde. Discipolii nu au înţeles cuvintele
Domnului. ”Ucenicul pe care îl iubea Isus” stătea la masă culcat pe sânul lui Isus (v.23). Simon
Petru i-a făcut semn să întrebe pe Isus cu privire la identitatea acelui despre care vorbea (v.24). În
v.25 Ioan foloseşte o expresie care subliniază atmosfera plină de intimitate si prietenie care exista
între Isus şi ”Ucenicul pe care îl iubea Isus”: ”ucenicul acela s-a rezemat pe pieptul lui Isus”. Pasajul
pare să sugereze că Ioan era mai aproape, mai intim cu Isus decât Petru.
E posibil ca aici să avem referiri discrete la conflictul care era prezent între comunităţile
creştine iudaice de tradiţie petrină şi comunităţile creştine greceşti de tradiţie paulină şi ioanină.
Comunităţile iudaice se considerau de o spiritualitate mai înaltă decât cele greceşti. Această
pretenţie izvora din tradiţiile moştenite din iudaismul mozaic. Din această pricină cele două grupări
creştine aveau o comuniune limitată. Creştinii iudaici se considerau mai aproape de Isus decât
creştinii proveniţi dintre neamuri. Precizarea că Ioan - ”Ucenicul pe care îl iubea Isus” era mai
aproape de Isus decât Petru, pare că vine în temperarea pretenţiilor exclusiviste ale comunităţilor
creştine iudaice. Acelaşi lucru pare să fie implicat şi în pasajul de la finele capitolului 21. Isus a spus
lui Petru: ”vino după mine!”. Petru a mers după Isus. După ei însă, a venit şi Ioan, ”Ucenicul pe care
îl iubea Isus”. Petru a întrebat de soarta acestui ucenic. Răspunsul lui Isus este foarte sugestiv:
”VEa.n auvto.n qe,lw me,nein e[wj e;rcomai( ti, pro.j se,È su, moi avkolou,qeiÅ” (21:22). Putem
spune că Petru reprezintă comunităţile creştine iudaice iar Ioan comunităţile creştine greceşti. Şi una
şi alta îl urmează pe Isus. Pentru amândouă Isus are acelaşi mesaj: ”ţie ce-ţi pasă? Tu vino după
mine!”. Mesajul e simplu; nimeni nu trebuie să fie preocupat prea mult de relaţia celuilalt cu Isus,
fiecare trebuie să aibă grijă de propria sa relaţie. Fiecare trebuie să aibă grijă ca el să fie aproape de
134
Domnul. De asemenea aici este cuprinsă o referire fină la toleranţa creştină şi la lipsa
exclusivismului rece.
2. 19:26 - „o` maqhth.j o]n hvga,pa o` VIhsou/j” rămâne alături de Isus şi în vremuri de
criză
În context avem episodul răstignirii lui Isus. Alături de Isus la cruce, pe lângă femeile
evlavioase era şi „Ucenicul pe care îl iubea Isus”. Se pare că el era singurul dintre cei unsprezece
care l-a însoţit pe Isus şi la cruce. El rămâne cu Isus şi în vremuri de criză, stă cu Isus până la capăt.
De asemenea el primeşte misiunea de a îngriji de Maria, mama lui Isus. Discipolul autentic va
continua să rămână lângă Isus chiar şi în moarte. Prin precizarea că „Ucenicul pe care îl iubea Isus”
a luat-o la el acasă pe Maria, mama lui Isus, Ioan transmite că fiecare discipol autentic va avea grijă
de urmaşii neajutoraţi ai celor care vor muri ca martiri. Creştinii trebuie să aibă grijă unii de alţii.
Este evident că această subliniere este profund pastorală.
3. 20.2 - ”o` maqhth.j o]n hvga,pa o` VIhsou/j” crede că Isus a înviat
Contextul pasajului se referă la învierea lui Isus. Simon Petru împreună cu ”Ucenicul pe care
îl iubea Isus” au alergat la mormântul lui Isus. ”Ucenicul pe care îl iubea Isus” alerga mai repede
decât Petru şi a ajuns primul la mormânt. Nu cred că aici avem referinţe legate de relaţia cu Domnul
a lui Petru şi Ioan. Pur şi simplu Ioan alerga mai repede decât Petru pentru că era mai tânăr.
Esenţialul în acest pasaj e că atât Petru cât şi Ioan au crezut în învierea lui Isus. Ei au crezut dar fără
să priceapă (v.9). Înţelegerea avea să devină pentru ei realitate după arătările lui Isus şi mai mult
după coborârea Duhului Sfânt. Mesajul este limpede; nu poţi fi un discipol iubit de către Isus decât
doar dacă crezi cu toată inima că Isus a înviat din morţi.
4. 21:7- ”o` maqhth.j o]n hvga,pa o` VIhsou/j” conştientizează prezenţa lui Isus în
împrejurările vieţii.
Aici avem episodul arătării de la Marea Tiberiadei. Un grup dintre discipolii lui Isus au
plecat la pescuit. Era o decizie cât se poate de naturală şi normală. Eforturile lor de a prinde peşte au
eşuat. Dimineaţa, după o noapte întreagă de muncă, ei nu prinseseră nimic. Nu au fost ei nici primi
şi nici primi pescari care nu au prins nici un peşte în încercarea lor de a pescui. Pasajul ilustrează
zădărnicia eforturilor omeneşti când sunt lipsite de ajutorul divin, 184în special când e vorba de
pescuirea de suflete. Isus intervine în mijlocul eforturilor lor, miracolul se produce, mreaja e plină
de o sută cincizeci şi trei de peşti mari. Petru este cu totul absorbit de munca pescuirii. El e atât de
fascinat de succesul pescuirii încât nu mai are timp să se gândească la originea acestui succes
miraculos. Gândirea lui Petru este tipică pentru Iudeul care caută miracole, dar care nu mai ridică
întrebări despre originea şi semnificaţia lor.
”Ucenicul pe care îl iubea Isus” ne oferă o altă perspectivă. El este preocupat de înţelegerea
miracolului. El nu se limitează doar la fapte, el vrea să înţeleagă semnificaţia lor. Avem aici
gândirea tipică a unui grec. Pavel avea să mărturisească ”grecii caută înţelepciune”. Descoperirea
făcută de către ”Ucenicul pe care îl iubea Isus” este senzaţională: ”~O ku,rio,j evstinÅ”. Reacţia lui
Petru este una a extremelor, abandonează miracolul şi se preocupă doar de semnificaţie. El se aruncă
în valuri pentru a înota către Isus. ”Ucenicul pe care îl iubea Isus” păstrează ambele aspecte; el e
atent şi la miracol şi la semnificaţia lui. Această paradigmă reprezintă un model pentru discipolul
ideal. Discipolul ideal recunoaşte prezenţa Domnului în împrejurările vieţii. Pericopa din cap. 21 are
184
W. MacDonald, Comentar la Noul Testament, CLV,1998, pag. 387
135
profunde semnificaţii pastorale. Cu siguranţă că Ioan nu face polemică şi nici nu condamnă

comportamentul lui Petru. În întregul său pasajul reabilitează profund imaginea lui Petru. El trecuse
prin proaspăta experienţă a lepădării iar acum suntem martori la reabilitarea lui.
5. 21:20 - ”o` maqhth.j o]n hvga,pa o` VIhsou/j” este consacrat lui Isus până la moarte
În 21:15-22 Ioan consemnează reabilitarea lui Petru. V.15-17 subliniază că doar dragostea
pentru Isus este singura motivaţie acceptabilă pentru al sluji pe el185. În v.18-19 Isus prevesteşte lui
Petru moartea de martir pe care o va suferi pentru credinţa lui. El, care se lepădase într-un mod
ruşinos va primi curajul necesar pentru a muri ca martir pentru credinţă. Isus i-a spus lui Petru:
”Vino după mine”. La această chemare a răspuns nu numai Petru ci şi ”Ucenicul pe care îl iubea
Isus”. Conştient de propriul său sfârşit, Petru întreabă despre sfârşitul acestui ucenic. Răspunsul lui
Isus subliniază irelevanţa acestei griji: ”ce-ţi pasă ţie? Tu vino după mine!”. E limpede că ”Ucenicul
pe care îl iubea Isus” este gata sa îl urmeze pe Isus până la moarte. Aici este momentul în care Ioan
consideră că e necesar să decline identitatea acestui discipol enigmatic. Ioan afirmă limpede că este
vorba despre el. ”ucenicul acesta este cel care adevereşte aceste lucruri şi care le-a scris”
(21:24).Discipolul iubit de Isus este consacrat lui Isus până la moarte. El urmează pe Domnul în
orice împrejurare mai mică decât moartea şi chiar moartea.
Aşadar ”o` maqhth.j o]n hvga,pa o` VIhsou/j” devine un prototip al fiecărui creştin.
Imaginea lui este creionată de către Ioan în cuprinsul Evangheliei sale cu scop pastoral bine definit.
De multe ori s-a afirmat că e vorba despre un simbol al ucenicului ideal, al creştinismului elenistic,
al comunităţii care naşte evanghelia 186. Orice discipol care doreşte să fie „o` maqhth.j o]n hvga,pa o`
VIhsou/j” trebuie să imite comportamentul celui prezentat în Evanghelia după Ioan. De asemenea
avem aici şi o reglare fină a controversei şi lipsei de părtăşie dintre comunităţile creştine iudaice de
tradiţie petrină şi cele greceşti de tradiţie ioanină şi paulină. Şi Petru ca şi Ioan deşi au fost diferiţi, ei
au fost discipoli apropiaţi ai lui Isus. Mesajul transmis este un mesaj al reconcilierii şi reconsiderării
relaţiilor de al nivelul comunităţilor creştine timpurii.
D. Toma, Filip şi Andrei - portrete specifice Evangheliei lui Ioan
Pe lângă Petru şi Ioan, discipoli cu care suntem bine familiarizaţi din sinoptice, a patra
Evanghelie ne introduce ucenici ca Filip, Andrei, Natanael, Toma, Lazăr, Marta, Maria şi Nicodim.
În sinoptice nu avem nici un fel de referinţe 187 la discipoli ca Toma, Andrei şi Filip. Ioan îşi propune
să ne pună la dispoziţie mai multe informaţii despre aceşti discipoli ai lui Isus. în continuare vom
analiza modul în care sunt descrişi de către Ioan Toma, Filip şi Andrei şi eventual vom încerca să
descoperim intenţia autorului prin aceste descrierii.
1. Portretul lui Andrei
Andrei este unul dintre cei doisprezece apostoli ai lui Isus. Se pare că Andrei era un discipol
mai puţin cunoscut comunităţii creştine căreia i se adresează Ioan. Ioan îl prezintă ca fiind în umbra
fratelui său Simon Petru. Din cele trei texte ioanine în care apare numele lui Andrei, în două avem
remarca „Andrei, fratele lui Simon Petru”. Se pare că Petru era mult mai bine cunoscut de către
185
Idem, p 388
186
Caludio Moreschini, Enrico Norelli, op cit pag. 97
187
În afara listelor care cuprind numele celor doisprezece apostoli
136
destinatarii Evangheliei lui Ioan. Cu toate acestea Andrei a fost unul dintre discipolii proeminenţi ai
lui Isus. Ioan se referă la el ca fiind primul dintre discipolii lui Isus (1:35-42). Mai înainte de a fi
discipol al lui Isus, el a fost discipol al lui Ioan Botezătorul. În conformitate cu Ioan, Andrei a fost
primul care a declarat că Isus este Mesia (1:41). Andrei este acela care l-a adus pe Petru la Isus
(1:41-42). Ioan remarcă abilitatea lui Andrei de a introduce pe noii veniţi în prezenţa lui Isus. El nu
e omul care să se remarce public. El lucrează în anonimat. E discipolul tăcut şi activ. Un asemenea
moment a fost atunci când un grup de greci au arătat interes în a-l cunoaşte pe Isus. Grecii au luat
legătura cu Filip. Motivul este cât se poate de simplu. Filip purta un nume grecesc şi acest fapt a
atras atenţia grecilor (12:20-22). Filip, care avea o relaţie foarte apropiată cu Andrei, a vorbit despre
această cerere cu Andrei şi apoi împreună au adus pe greci la Isus. Cu siguranţă că prin acest pasaj,
Ioan are intenţii pastorale vădite şi bine determinate. Ioan reprezenta comunitatea creştină elenistică.
Pentru creştinii elenistici era foarte important ca cineva dintre ai lor să fi luat legătura cu Isus. De
asemenea acest pasaj are si o funcţie misionară. Grecii au arătat interes să-L cunoască pe Isus. se
aşteaptă ca acelaşi interes să fie dovedit şi de către conaţionalii acestor greci
Cu ocazia miracolului înmulţirii pâinilor (6:1-15) Andrei se remarcă din nou. Isus,
încercându-l pe Filip, întreabă retoric: „de unde avem să cumpărăm pâini ca să mănânce oamenii
aceştia?” ca răspuns Filip s-a gândit la cei 200 de dinari pe care îi aveau la dispoziţie, dar repede
constată că ceea ce ar putea cumpăra cu ei este mult sub nevoile celor prezenţi. Acesta e momentul
în care intervine Andrei. Intervenţia lui pare naivă, dar cu toate acestea ceea ce a făcut el este baza
de pornire a miracolului făcut de Isus. Andrei a adus un băieţel care avea cu sine cinci pâini de orz şi
doi peşti. Atât a putut face Andrei. Neputincios constată că acest mic dar e prea puţin pentru nevoia
mare a mulţimilor flămânde. Andrei înţelege că el nu poate sătura mulţimile flămânde, numai Isus
poate să facă aşa ceva,188dar ceva tot poate face; poate să pună la dispoziţia lui Isus toate resursele de
care dispune şi apoi să aştepte miracolul. Andrei dovedeşte că se încrede în mod real în puterea lui
Isus.
Putem conclude că Andrei este discipolul din umbră. El e foarte activ, prezenţa lui nu prea se
face simţită, dar efectele lucrării sale sunt evidente. El este discipolul care face lucrarea de la om a
om. El nu apare pe scenă. Pe scenă e fratele lui Petru. Ceea ce însă se cunoaşte mai puţin e că cel
care l-a adus pe Petru la Isus este fratele lui, Andrei. Cu toţii s-au bucurat de miracolul înmulţirii
pâinilor. Toţi discipolii au ajutat la împărţirea pâinilor înmulţite, dar ceea ce se ştie mai puţin e că
Andrei a fost cel cu ideea. El a pus la dispoziţie „sămânţa” pâinilor şi a peştelui. Era în de obşte
cunoscut că Evanghelia a ajuns la greci. Comunităţile creştine greceşti erau numeroase şi puternice.
Pavel şi mulţi alţii dintre apostoli au vestit Evanghelia grecilor, ceea ce însă se ştia mai puţin e că
primul care i-a introdus pe greci la Isus a fost Andrei.
Putem afirma că Ioan, care se pare că era foarte apropiat cu Andrei, prezintă comunităţii
creştine destinatar exemplul şi misiunea lui Andrei. Andrei este un model pentru cei mai mulţi
creştini a căror lucrare pentru Isus nu va avea loc niciodată pe „scenă”. Andrei e prototipul
discipolului care lucrează din greu dar în anonimat.
2. Portretul lui Filip
Filip a fost un altul dintre cei doisprezece apostoli ai lui Isus. Filip avea o relaţie foarte
apropiată cu Andrei şi cu Petru, ei locuiau împreună în Betsaida. Iniţierea în ucenicie a lui Filip a
188
137
fost determinată de chemarea directă a lui Isus (1:43). Trebuie să observăm că în Sinoptice lipsesc
referinţele legate de Filip. În afara listelor cu numele celor doisprezece discipoli ai lui Isus numele
lui Filip nu mai apare nicăieri. Spre deosebire de Sinoptice, în Ioan avem cel puţin patru pasaje ce
consemnează patru întâmplări în cadrul cărora Filip a fost implicat foarte activ. Cele patru ocazii
sunt:
 1:42-51 - chemarea la ucenicie a lui Filip şi Natanael - primul convertit al lui Filip
 6:1-15 – episodul cu miracolul înmulţirii pâinilor
 12:20-26 – contactul grecilor cu Filip
 14:1-14 – rugăciunea lui Filip: „Doamne, arată-ne pe Tatăl şi ne va fi de ajuns”
Se ridică o întrebare legată de motivaţia care l-a determinat pe Ioan să se refere atât de mult la Filip.
Consider că răspunsul trebuie căutat în zona scopului lui Ioan cu Evanghelia sa. Destinatarii
lui Ioan sunt din afara Palestinei. E limpede din textul Evangheliei că cititorii lui Ioan, în cea mai
mare parte, nu erau familiarizaţi cu obiceiurile iudaice. Ipoteza că Ioan a scris pentru evreii din
Diaspora şi pentru prozeliţii din sinagogile elenistice pare a fi plauzibilă. 189 Cert e faptul că structura
de gândire a lui Ioan este influenţată de tipare elenistice. Împărtăşesc ideea afirmată de către
Moreschini: „Evanghelia poartă semnele unei lungi elaborări în interiorul unei comunităţi creştine a
cărei origine se află în iudaism, care este izgonită din sinagogă (experienţă reflectată în 9,22; 16,2),
în cadrul unui proces legat de reconstrucţia şi consolidarea iudaismului palestinian din anii 90.
Astfel se explică de ce Isus şi discipolii săi sunt mereu opuşi „iudeilor”. Raportat la situaţia Isus
lucrul este lipsit de sens, dar se potriveşte cu situaţia în care este redactată evanghelia: comunitatea
creştină se vede acum net separată de cea iudaică” 190.
Distanţarea de iudaism a fost accentuată şi de către influenţele tiparelor de gândire
grecească. Accentele filozofice, absenţa miracolelor, înlocuirea parabolelor şi a naraţiunilor,
specifice sinopticelor, cu discursuri lungi, legate de identitatea persoanei lui Isus şi relaţia lui cu
Tatăl, preocuparea mai mult pentru aspecte legate de raţiune decât pe cele legate de acţiune, reflectă
o structură de gândire elenistică.
În acest context era absolut normal ca tradiţia comunităţii creştine elenistice să-şi contureze
repere proprii. Un asemenea reper este considerat a fi şi Filip. Numele lui (Fi,lippoj) era un nume
foarte des întâlnit în lumea grecească. Astfel Filip, care pentru sinoptici este irelevant, devine,
alături de Ioan, un punct de aderenţă între Isus şi grupul lui de discipoli şi comunitatea creştină
elenistică. Pentru creştinii de origine grecească Filip este un personaj foarte important. Astfel, prin
Filip grecii ajung în contact cu Isus (12:22), întrebările care preocupau o minte sofisticată şi
obişnuită cu raţionamente filozofice sunt rostite prin gura lui Filip; „Doamne arată-ne pe Tatăl, şi ne
este de ajuns”. Este evident că pentru creştinii elenistici a fost mult mai uşor şi confortabil să se
identifice cu Filip, care probabil că era grec prozelit la iudaism. Ei au considerat că Filip este unul
de al lor şi din acest motiv, Ioan consemnează în cadrul Evangheliei sale pasaje legate de biografia
lui Filip.
Cu siguranţă că între motivele lui Ioan se regăsesc şi raţiuni misiologice. Pentru un cititor
grec al Evangheliei era semnificativ să găsească pasaje care se referă la greci şi la oameni care
purtau nume greceşti. Acest lucru este cu atât mai important cu cât în lumea greco-romană exista o
anumită rezervă faţă de iudaism. Este suficient să notăm aici expulzarea iudeilor din Roma de către
împăratul Claudius din anul 49. Apariţia personajelor cu nume greceşti în grupul lui Isus, dar şi
consemnarea unor contacte directe dintre Isus şi conaţionali greci putea reprezenta, pe de o parte un
punct comun între comunitatea creştină elenistică şi societatea grecească necreştină, şi pe de altă
parte putea veni în întâmpinarea exigenţelor greceşti faţă de iudaism. Este posibil ca Ioan să fi
urmărit acelaşi scop misionar şi prin consemnarea conflictului deschis care exista între Isus şi iudei.
189
Dicţionar Biblic, SMR, Oradea, pag 584
190
138
3. Portretul lui Toma
Un alt discipol care capătă o atenţie sporită din partea lui Ioan este Toma. Numele lui apare
în mai multe texte sinoptice, dar în nici unul dintre ele nu avem mai mult decât simpla consemnare a
numelui său. În Ioan avem referinţe descriptive. Toma, din perspectiva lui Ioan, este unul dintre
discipolii importanţi.
În Evanghelia după Ioan avem patru pasaje în care Toma apare printre personajele principale
(11:16; 14:5; 20:24, 26; 21:2).
În 11:16 contextul se referă la învierea lui Lazăr. Discipolii sunt îngroziţi la gândul că se vor
întoarce din nou în Iudea (v.8). Toma dovedeşte un curaj demn de admiraţie. Ioan consemnează
cuvintele lui „:Agwmen kai. h`mei/j i[na avpoqa,nwmen metV auvtou/Å” (v.16). Pe de o parte,
această afirmaţie a lui Toma poate fi interpretată ca ironie la adresa celorlalţi discipoli speriaţi de
perspectiva întoarcerii în Iudea. Cuvintele lui Toma nu reflectă un angajament solemn, o înţelegere
conştientă a faptului că vor muri cu Isus. Cuvintele lui nu reflectă curaj ci ironie la adresa celorlalţi.
E ceva de următorul fel: „ce? Vă temeţi de moarte fraţilor? Şi dacă vom muri mare pagubă, haidem
şi noi să murim cu el!”. Pe de altă parte, afirmaţia lui Toma poate fi interpretată ca dovadă a
consacrării sale depline, a curajului său. Toma era un discipol consacrat. El simte teama celorlalţi şi
prin cuvintele sale pline de devotament faţă de Isus, el îi încurajează şi pe cei care erau speriaţi de
perspectiva morţii. Astfel, Toma este omul potrivit la locul potrivit. Consider că ambele interpretări
sunt viabile, dar a doua este mai expresivă şi se încadrează mai bine în atmosfera din cadrul grupului
celor doisprezece.
A doua referinţă ioanină la Toma este consemnată în 14:5. Isus e împreună cu discipolii.
Avem aici discursul de rămas bun rostit de Isus în ultima seară. La cuvintele lui Isus din v.4, Toma
replică întrebând: „Ku,rie( ouvk oi;damen pou/ u`pa,geij\ pw/j duna,meqa th.n o`do.n eivde,naiÈ”
(14:5). Întrebarea lui Toma reflectă preocuparea sa pentru a înţelege bine cuvintele lui Isus. El nu
este unul pe lângă care să treacă cuvintele Domnului, ceea ce are de întrebat, el întreabă.
A treia referinţă este mai consistentă. Ea aduce în atenţie întâmplările legate de episodul
învierii lui Isus. Aici Ioan notează o slăbiciune a lui Toma; el nu era cu discipolii în seara în care
Isus se arată pentru prima dată (20:24). A doua slăbiciune este mai evidentă: refuzul său de a
accepta ca fiind adevărată mărturia colegilor săi, că Isus a înviat din morţi (20:25). Ioan reabilitează
imaginea lui Toma prin consemnarea pasajului din 20:26-29, unde Toma face o declaraţie de
credinţă foarte impresionantă (~O ku,rio,j mou kai. o` qeo,j mouÅ).
A patra referinţă este mai puţin consistentă. Ea a pare în 21:2 şi subliniază că Toma a făcut
parte din grupul discipolilor care au mers la pescuit cu Petru. Toma a însoţit în Galileea grupul
discipolilor.
Ca şi în cazul lui Filip, se ridică întrebarea cu privire la intenţia pe care a avut-o Ioan prin
consemnarea pasajelor legate de Toma.
Ca răspuns, consider că aceste pasaje reflectă contactul dintre două tradiţii creştine diferite:
tradiţia ioanină şi tradiţia tomită. În jurul apostolilor s-a dezvoltat anumite tradiţii specifice. Acest
lucru a fost valabil şi în cazul lui Toma. Locul în care s-a dezvoltat tradiţia tomită este Siria
Orientală, probabil zona Edesei191. Tradiţia tomită a fost influenţată de ideii gnostice. Produsul final
191
139
al acestei tradiţii este Evanghelia lui Toma. Evanghelia lui Toma, deşi este scrisă în secolul II, cu
siguranţă că cuprinde în sine tradiţii din secolul I. Cu toate că Evanghelia lui Toma a fost respinsă
mai târziu, ca fiind necanonică, ea era foarte populară în secolul II şi III. Manuscrisele evangheliei
tomite nu sunt inferioare cantitativ celorlalte evanghelii admise ulterior în canonul creştin192.
Tradiţia tomită consemna diferenţe de esenţă faţă de tradiţia ioanină. Spre exemplu tradiţia
tomită susţinea că mântuirea se găseşte nu prin credinţa în moartea şi învierea lui Isus (cum susţine
tradiţia ioanină) ci prin însuşirea înţelepciunii cuprinsă în învăţăturile lui Isus 193. Primul logion al
Evangheliei lui Toma afirmă: „Şi El a spus: Acela care găseşte interpretarea acestor cuvinte nu va
gusta moartea.”194 Tradiţia tomită propunea o mântuire prin cunoaştere şi nu prin credinţă. Ioan nu
putea fi de acord cu acest lucru. El avea să consemneze în Evanghelia sa: “Dar lucrurile acestea au
fost scrise, pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi crezând, să aveţi
viaţa în Numele Lui.” (20:31). Aceste abordări diferite au produs tensiuni în cadrul celor două
tradiţii.
Prin Evanghelia sa, Ioan intră în dialog cu comunitatea tomită. Făcând o observaţie atentă,
putem afirma că referinţele privitoare la Toma nu sunt numai informaţii cu caracter istoric, ci ele
poartă un mesaj apologetic. Cu siguranţă că Ioan nu a compromis acurateţea istorică a naraţiunilor
sau a cuvântărilor din evanghelie cu scopul de a-şi atinge obiectivele propuse. Ioan este onest, el
selectează acele întâmplări care servesc cel mai bine scopului său. Consider că în cadrul comunităţii
tomite, după martirizarea lui Toma, au apărut influenţe necreştine, influenţe de tip gnostic. Adepţii
tradiţiei tomite au pus aceste idei noi pe seama lui Toma. Drept dovadă că aşa stau lucrurile, în scurt
timp s-a procedat la redactarea apocrifei cunoscută sub numele de Evanghelia lui Toma. În cadrul
evangheliei sale, Ioan contrazice aceste speculaţii puse pe seama lui Toma, oferindu-ne o
perspectivă istorică corectă asupra evenimentelor. Este evident că Toma a fost un discipol consacrat
al lui Isus, un om vrednic de toată consideraţia (acesta e scopul consemnărilor din 11:16), el a arătat
un viu interes pentru a învăţa de la Isus. (14:5). Întrebarea lui Toma din 14:4 era întrebarea care
făcea diferenţa dintre comunitatea tomită şi cea ioanină. Tradiţia tomită susţinea că răspunsul corect
la întrebarea; „cum putem să ştim calea spre acolo?” este înţelegerea cuvintelor lui Isus 195. Ioan
afirma că mântuirea se realizează prin credinţa în Isus (20:31). Pasajul din 14:5-6 este argumentul
lui Ioan că şi Toma a crezut ca şi el. La început învăţătura a fost unitară, ceea ce se aştepta era ca
tradiţia tomită să cedeze în faţa tradiţiei ioanine. Lucrul acesta nu s-a întâmplat, comunitatea tomită
continuând să existe mult timp înainte.
Pericopa cu privire al învierea lui Isus şi arătările lui Isus pentru Toma are tot o raţiune
apologetică. Ideile gnostice ce începeau să capete contur în cadrul comunităţii tomite susţineau că
materia e rea iar spiritul era bun. În baza acestei concepţii era inadmisibil să consideri că Isus după
înviere a avut un trup adevărat. Nu se putea ca Isus să fi înviat cu adevărat în trup. Ceva s-a
întâmplat, dar cu siguranţă că nu o înviere în trup. Ioan este de acord că Toma a avut dificultăţi în a
accepta adevărul învierii lui Isus în trup, dar dincolo de această dificultate, el a avut o întâlnire
personală cu Isus după înviere. A avut ocazia să audă cuvintele: ”Adu-ţi degetul încoace, şi uită-te la
mâinile Mele; şi adu-ţi mâna, şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios.” (20:27).
Deplin convins cu privire la învierea, în trup, a lui Isus, Toma a făcut una dintre cele mai magnifice
declaraţii de credinţă:”~O ku,rio,j mou kai. o` qeo,j mouÅ” (20:28). Este limpede că Toma a crezut
cu adevărat în învierea lui Isus.
Aşadar, Ioan, referindu-se la Toma, intră în dialog cu comunitatea tomită. Motivele lui sunt
pastorale şi apologetice. Ioan reabilitează imaginea lui Toma în ochii comunităţii ioanine, imagine
192
Idem
193
Idem
194
Evanghelia după Toma, http://ocultism.topcities.com/toma01-14.htm
195
Evanghelia după Toma, http://ocultism.topcities.com/toma01-14.htm
140
care începea să fie compromisă de influenţe gnostice şi docetiste apărute în cadrul tradiţiei tomite.
Pericopa din 21:1-2 subliniază că discipolii lui Isus au fost împreună după învierea lui Isus, ei au
pescuit împreună (aluzie la pescuirea de oameni, adică eforturile misionare). Putem spune că avem
aici o chemare discretă la comuniune şi unitate în cadrul tradiţiilor şi comunităţilor creştine de la
finele secolului I.
E. Relaţia dintre discipoli şi Isus
Ca şi în Evangheliile Sinoptice, în Ioan este descrisă relaţia strânsă dintre Isus şi discipolii
săi. Privitor la relaţia dintre discipoli şi Isus, în contextul Evangheliei după Ioan, dorim să subliniem
următoarele aspecte:
1. Expresia „discipolii săi” – „oi` maqhtai. auvtou/”
Una dintre expresiile favorite lui Ioan este „oi` maqhtai. auvtou/”. Această expresie apare de
două ori mai frecvent în Ioan decât în celelalte evanghelii sinoptice. În Ioan apare de peste şaptezeci
de ori pe când în toate cele trei sinoptice sintagma apare de aproximativ nouăzeci de ori. Apariţiile
„oi` maqhtai. auvtou/” sunt atât de numeroase şi uşor de regăsit în textul evangheliei ioanine încât
nu vom mai trece în revistă nici una dintre referinţele textuale ale acestor apariţii.
Această expresie reflectă relaţia strânsă dintre Isus şi discipolii săi. Între Isus şi discipoli
există o legătură organică. Portretul lui Isus este zugrăvit alături de portretul discipolilor. Ioan nu
poate vorbi despre Isus fără să amintească şi despre discipoli. Discipolii sunt rezultatul misiunii lui
Isus. Ei sunt cei care au crezut în el şi care l-au primit. Chipul lui Isus se regăseşte acum în discipolii
săi. Putem spune că aici avem o echipă: Isus şi discipolii.
Spre deosebire de sinoptici, Ioan trece peste stângăciile şi ezitările discipolilor în relaţia lor
cu Isus şi cu mesajul său. Ioan consideră că sinopticii au accentuat suficient acest aspect. El pune în
evidenţă un element nou; loialitatea discipolilor şi parteneriatul strâns dintre Isus şi ei. Discipolii
sunt alături de Isus în toate momentele; îl însoţesc la nunta din Cana (2:1-12), merg cu el la
sărbătorile din Ierusalim (2:13-25), îl însoţesc în Iudea (3:22), în Samaria (4:1-42) şi tot împreună se
reîntorc în Galilea (4:43). Ei sunt lângă Isus la înmulţirea pâinilor (6:1-15), ascultă cu atenţie marile
discursuri ale Domnului lor (5;17-47, 6:26-59 etc), î-l însoţesc şi în circumstanţele grele (11:16,
18:1-15), petrec împreună momente de mare apropiere şi părtăşie (13:1-17:26) şi sunt alături de el
la crucificare (19:25-30) se bucură de învierea lui (20:19-29). Chiar şi după învierea lui Isus,
discipolii formează împreună cu Isus un grup nedespărţit (21:15-22). Cu câteva excepţii, am putea
spune că Evanghelia după Ioan este povestirea relaţiei dintre Isus şi discipolii săi.
Întrebarea care se desprinde acum este legată de scopul cu care Ioan face această asociere în
cuprinsul evangheliei sale. Care este mesajul transmis de expresia „oi` maqhtai. auvtou/”?
Ca răspuns la această întrebare consider că autorul celei de a patra Evanghelii a urmărit să

transmită comunităţii sale următoarele:
a. Discipolii lui Isus, apostolii care au făcut lucrarea de misiune. Cei prin care comunitatea creştină
timpurie a auzit mesajul evangheliei, sunt oameni care au avut parte de o profundă experienţă cu
Isus şi de o educaţie riguroasă, educaţie dobândită ca urmare a timpului îndelungat în care au
fost, în mod fizic, cu Domnul Isus.
b. Discipolii sunt succesorii legitimi ai lui Isus. Comuniunea lor cu Domnul le dă dreptul să fie
consideraţi continuatorii mesajului. Au fost aleşi de Isus pentru ca ei să continue lucrarea de
mărturisire şi după ce Isus va fi proslăvit.
141
c. Mărturia discipolilor despre Isus este vrednică de crezare. Experienţa lor îndelungată alături de
Domnul îi califică şi îi face vrednici de crezare. În finele Evangheliei Ioan face remarca:
„Ucenicul acesta este cel ce adevereşte aceste lucruri, şi care le-a scris. Şi ştim că mărturia lui
este adevărată” (21:24).
d. Discipolii şi Isus reprezintă un întreg, o entitate spirituală care continuă şi după înviere şi
înălţarea lui Isus. Această entitate spirituală este Biserica. Discipolii şi Isus continuă să fie
împreună şi după plecarea lui Isus la cer. Cel care face posibilă această unitate organică este
Duhul Adevărului, Duh pe care Isus urma să-l trimită după proslăvirea Sa (16:5-15).
Aşadar putem conclude că motivul principal pentru care Ioan foloseşte expresia „oi`
maqhtai. auvtou/” este un motiv misiologic şi eclesiologic.
2. Conceptul de „prietenie cu Isus”
În 15:12-17 Ioan consemnează o cotitură esenţială în relaţia lui Isus cu discipolii săi. Această
cotitură constă în faptul că Isus încetează să îşi mai numească robi (dou/loi) discipolii. El alege să îi
numească prieteni (fi,loi). Isus a afirmat: „u`mei/j fi,loi mou, evste… ouvke,ti le,gw u`ma/j
dou,louj”. Conceptul de „prietenie cu Isus” apare şi în Luca (Luca 12:4) dar în Ioan este mult mai
elaborat.
Conceptul de „prieten al lui Dumnezeu” apare prima dată în Vechiul Testament cu referire la
relaţia dintre Avraam şi Dumnezeu. Avraam196 a fost singurul care a fost onorat ca să fie numit
„prietenul lui Dumnezeu” (Isaia 41:8, 2 Cronici 20:7, Iacov 2:23). Trebuie să subliniem că în
Vechiul Testament a fi considerat rob al Domnului - „hw"hy> db,[,”, era un titlu de mare
onoare. Moise (Deut 24:5), Iosua (Iosua 24:29), David (Ps 89:20) au fost numiţi „robi ai Domnului”.
În Noul Testament continuă aceiaşi atitudine; Simion se numeşte pe sine „to.n dou/lo,n
sou”(Luca2.29), Pavel şi Iacov fac acelaşi lucru (Tit 1:1 “Pau/loj dou/loj qeou”, Iacov 1:1
“VIa,kwboj qeou/ kai. kuri,ou VIhsou/ Cristou/ dou/loj”).
După cum susţine Bernard197 distincţia dintre „robul” lui Dumnezeu şi „prietenul” lui
Dumnezeu apare la Filo. El citează Genesa 18:17 în modul următor: „să ascund eu aceasta de
Avraam, prietenul meu”. După Filo, „prietenia lui Dumnezeu era un privilegiu pentru oamenii sfinţi
din fiecare generaţie”198.
Conceptul de „prietenie cu Isus”, în contextul Evangheliei după Ioan, consider că are trei
semnificaţi majore:
a. Conceptul sugerează divinitatea lui Isus199.
Diferenţa dintre „rob” şi „prieten”, în Ioan reflectă fidel corespondentul iudaic cu privire la
diferenţa dintre „robul” şi „prietenul” lui Dumnezeu. Ideea centrală a evangheliei ioanine se
concentrează în jurul divinităţii lui Isus. Paralelismul dintre „robul” şi „prietenul” lui Yahveh şi
„robii” şi „prietenii” lui Isus din Ioan sugerează divinitatea lui Isus.
196
Davey Noel, The Fourth Gospel, Faber and Faber Limited, London 1947, pag 478
197
J.H.Bernard, A critical and Exegetical commentary on the Gospel according to St. John, Edinburgh, Clark Limited,
1969, pag 487
198
J.H.Bernard, op cit. p 487
199
Idem
142
b. Progresul pe o treaptă mai înaltă în ucenicie.
Putem spune că a fi „dou/loj” a lui Isus reprezintă prima treaptă în progresul uceniciei
creştine. Isus a spus discipolilor: „nu vă mai numesc robi”. Până în acest moment ei erau numiţi
dou/loi. Acum are loc o schimbare semnificativă, ei sunt numiţi fi,loi. Diferenţa dintre robi şi
prieteni constă în aceea că, spre deosebire de rob, prietenul are acces la secretele prietenului său.
Robul nu are acces la secretele stăpânului său. V 15 aduce această explicaţie: „nu vă mai numesc
robi, pentru că robul nu ştie ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru că v-am făcut
cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu”. Robul nu cunoaşte motivele pentru care stăpânul
acţionează într-un anume fel, pe când prietenul cunoaşte aceste motivaţii confidenţiale. În calitate de
fi,loi discipoli au acces la „tainele Împărăţiei”, cum le numeau sinopticii, lor nu le este ascuns nimic
din ceea ce erau în stare să poarte. Aici este subliniată părtăşia cu Isus. Rezumând conceptul de
„mlădiţă”, „discipol” şi „prieten” din Ioan 15, McDonald 200 spune: „ în calitate de „mlădiţe” noi
primim, ca „ucenici” noi îl urmăm, iar ca „prieteni” avem părtăşie cu el.
c. Relaţia strânsă cu Isus.
V12-13 subliniază relaţia strânsă dintre Isus şi discipolii săi. Ioan se referă la iubirea lui Isus
pentru discipolii săi. Isus a spus „aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unii pe alţii, cum v-am iubit
Eu”.
Conceptul de „prietenie” ridică relaţia dintre Isus şi discipolii săi la un nivel necunoscut până
acum în evanghelii. Conceptul de „prietenie cu Isus” aduce o lumină nouă peste relaţia dintre
Discipolii şi Isus. Relaţia dintre ei nu e una rece, oficială şi distantă. Isus nu a impus respect
discipolilor prin aceea că i-a ţinut la distanţă. Isus a fost foarte aproape de ei. Această apropiere
urma să continue şi să se aprofundeze cu o singură condiţie: „ dacă faceţi ce vă poruncesc eu”
(15:14).
3. Cum îl vedeau discipolii pe Isus?
Întrebarea care ne va preocup în continuare este legată de modul în care discipolii l-au
perceput pe Isus. Cum îl vedeau discipolii pe Isus? Ce credeau ei despre identitatea lui? Cum au
înţeles ei mesajul lui Isus? Trebuie să subliniem că Ioan, spre deosebire de sinoptici, ne oferă o
perspectivă diferită asupra acestor întrebări. Perspectiva diferită nu înseamnă o perspectivă
contradictorie ci una complementară. Ioan întregeşte mărturia despre viaţa lui Isus, consemnând
evenimente şi discursuri care nu se regăsesc în sinoptice.
În primul rând vom analiza perspectiva discipolilor cu privire la persoana lui Isus. Oare cum
arăta Isus privit prin ochii discipolilor săi? Cristologia Evangheliei după Ioan este o cristologie de
sus. În sinoptice avem o cristologie de jos. Deşi cele două abordări vizează problematica identităţii
lui Isus, abordările sunt diametral opuse. În cadrul cristologiei de jos se porneşte de la umanitatea lui
Isus. Este subliniată naşterea lui, dezvoltarea lui umană, strămoşii săi. Este consemnat botezul,
ispitirea, predicile, minunile. Prin toate acestea, cititorul, în mod progresiv, face descoperirea că Isus
este Hristosul, El e Fiul lui Dumnezeu. În cadrul cristologiei de sus abordarea e diferită. Din start se
face precizarea identităţii divine a lui Isus. Isus este Fiul lui Dumnezeu, e Cuvântul creator şi
revelator al lui Dumnezeu201. Cristologia lui Ioan începe de la preexistenţa veşnică a lui Isus, este
consemnată întruparea şi apoi misiunea sa pe pământ. Totul culminează cu învierea sa din morţi.
200
William MacDonald, Comentar la Noul Testament, CLV,1998, pag.368
201
Eduard Ferenţ, Cristologia, Editura Presa Bună, Iaşi, 1998, pag.200
143
Ioan nu ne introduce progresiv înspre descoperirea identităţii lui Isus. Identitatea lui Isus este
declarată de la început. Firul roşu al evangheliei ioanine se referă la faptul că Isus este Fiul lui
Dumnezeu, ideea acesta e rezumată de către Ioan în 20:30-31: „Isus a mai făcut înaintea ucenicilor
Săi multe alte semne care nu sînt scrise în cartea aceasta. Dar lucrurile acestea au fost scrise, pentru
ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui”.
Cristologia de sus a Evanghelie după Ioan se reflectă şi în modul în care discipolii au
perceput persoana lui Isus. Ioan ne surprinde cu declaraţia lui Ioan Botezătorul: „memartu,rhka o[ti
ou-to,j evstin o` uiò.j tou/ qeou/” (1:34). Încă de la începutul chemării sale Andrei declară:
„Eu`rh,kamen to.n Messi,an” (1:41). Andrei nici nu era iniţiat bine în ucenicie şi face această
descoperire senzaţională. Filip face o mărturisire de credinţă asemănătoare (1:45). Apoi surprinde
mărturia neaşteptată a lui Natanael din 1:49: „~Rabbi,( su. ei= o` uiò.j tou/ qeou/( su. basileu.j ei=
tou/ VIsrah,lÅ”
Aşadar, încă din startul Evangheliei sale, Ioan subliniază că discipolii au înţeles că Isus este
Mesia, Cel despre care a scris Moise şi proorocii, Fiul lui Dumnezeu. În sinoptice această
descoperire e făcută târziu de către Petru. De la începutul Evangheliei discipolii sunt alături de Isus,
ei îl însoţesc la nunta din Cana (2:1-12) şi cred în el imediat ce văd semnele (v11). Lipsesc în Ioan
întrebările pline de nedumerire de tipul: ,,Ce fel de om este acesta, de-L ascultă până şi vânturile şi
marea?” (Matei 8:27, Marcu 4:41, Luca 8:25).
Discipolii sunt prezentaţi încă de la începutul Evangheliei ca pricepând bine cine este Isus.
Nicodim vorbeşte în numele fariseilor spunând. „~Rabbi,( oi;damen o[ti avpo. qeou/ evlh,luqaj
dida,skaloj” (3:2). Oamenii din Samaria dovedesc o iluminare spirituală neîntâlnită în sinoptice. Ei
aveau să declare: „oi;damen o[ti ou-to,j evstin avlhqw/j o` swth.r tou/ ko,smou” (4:42). Este
consemnată şi mărturisirea de credinţă a nevăzătorului din naştere vindecat de Isus. Isus l-a întrebat
„Su. pisteu,eij eivj to.n uiò.n tou/ avnqrw,pouÈ” răspunsul a venit prompt: „Pisteu,w( ku,rie” (9:35-
38). Într-un moment de confuzie şi răscruce pentru cei mai mulţi discipolii, Petru avea să declare:
„h`mei/j pepisteu,kamen kai. evgnw,kamen o[ti su. ei= o` a[gioj tou/ qeou/” (6:69), iar cuvintele
Martei, sora lui Lazăr şi a Mariei sunt surprinse de Ioan în 11:27 „evgw. pepi,steuka o[ti su. ei= o`
Cristo.j o` uiò.j tou/ qeou/ o` eivj to.n ko,smon evrco,menojÅ” Punctul culminant al mărturisirilor
de credinţă şi a declaraţiilor privind identitatea lui Isus avea să fie atins de către Toma. După
învierea lui Isus, copleşit de puterea argumentelor învierii lui Isus, Toma avea să declare: „~O
ku,rio,j mou kai. o` qeo,j mou” (20:28).
Punând împreună aceste mărturisiri, putem afirma cu certitudine că discipolii, din
perspectiva evangheliei ioanine, au înţeles foarte clar adevărata identitate a lui Isus. Ei au ştiut că el
nu este un simplu om şi nici un prooroc din rândul proorocilor din vechime. Discipolii erau
conştienţi că Isus era Fiul lui Dumnezeu, el era Mesia, Mântuitorul lumii. Ei erau conştienţi de
divinitatea lui Isus. Această conştienţă nu aparţinea numai grupului celor doisprezece, cum se pare
că sugerează sinopticii, ci mărturisirea că El este Fiul lui Dumnezeu este făcută de cercul larg al
discipolilor. Aici sunt cuprinşi până şi samaritenii. Cu siguranţă că prin această precizare, Ioan ne
scoate din cadrul iudaic şi sugerează că creştinismul este transcultural.
În al doilea rând, referindu-ne la mesajul lui Isus, discipolii au dovedit o înţelegere
progresivă. In Ioan nu avem pasaje de tipul: „puţin credincioşilor…tot nu înţelegeţi ?”, pasaje
specifice sinopticilor. Desigur că Ioan nu pretinde că discipolii au înţeles deplin toate cuvintele lui
Isus. Peste lipsa lor de înţelegere se trece cu eleganţă. În locul pasajelor oarecum dezonorante, de
tipul „puţin credincioşilor…tot nu înţelegeţi ?”, avem remarci cum sunt cele din 2:22: „ucenicii Lui
şi-au adus aminte că le spusese vorbele acestea; şi au crezut Scriptura şi cuvintele pe cari le spusese
Isus” sau 12:16: „Ucenicii Lui n-au înţeles aceste lucruri de la început; dar, după ce a fost proslăvit
Isus, şi-au adus aminte că aceste lucruri erau scrise despre El, şi că ei le împliniseră cu privire la El”.
144
Un pasaj ioanin foarte important referitor la modul în care discipolii au înţeles cuvintele lui
Isus este cel din 16:12: „:Eti polla. e;cw u`mi/n le,gein( avllV ouv du,nasqe basta,zein a;rti”. Acest
pasaj indică în termeni foarte clari că discipolii nu aveau capacitatea necesară pentru a înţelege
deplin toate cuvintele lui Isus. Ei au fost doar iniţiaţi în revelaţia divină, cele mai multe şi profunde
lucruri încă nu au fost spuse. Acest pasaj indică faptul că revelaţia mesajului lui Isus este una
progresivă. Sunt lucruri care sub nici o formă nu pot fi înţelese de la început.
Dacă în evangheliile sinoptice înţelegerea deplină urma să aibă loc prin întâlnirea cu
Hristosul crucificat şi înviat din morţi, în Ioan avem o altă paradigmă. Soluţia consemnată de Ioan
este lucrarea Sfântului Duh. În pasaje consistente din capitolul 14 şi 16 Ioan se referă la necesitatea
şi importanţa Duhului Sfânt în procesul iluminării şi întregirii revelaţiei divine. Isus a spus: „dar
Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimete Tatăl, în Numele Meu, vă va învăţa toate
lucrurile, şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu”(14:26), „Când va veni Mângâietorul, Duhul
adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi
auzit, şi vă va descoperi lucrurile viitoare.” (16:13). În conformitate cu Ioan, înţelegerea deplină nu
putea avea loc înainte de venirea Duhului. Acest aspect este unul dintre elementele specifice
Evangheliei după Ioan.
Putem spune cu certitudine, ca din perspectiva lui Ioan, discipolii lui Isus au fost deplin
conştienţi că Isus este Fiul lui Dumnezeu, Mesia, Mântuitorul lumii. Ei au înţeles foarte bine
identitatea lui Isus. În ceea ce priveşte înţelegerea cuvintelor lui Isus, ei au avut o înţelegere
progresivă. O parte a lucrurilor au fost bine înţelese, iar o altă parte urma să fie cunoscute doar după
venirea Duhului Sfânt. Iluminarea pe care în sinoptice a adus-o învierea lui Isus este înlocuită cu
revelaţia făcută de către Duhul.
Spre deosebire de Evangheliile Sinoptice, Evanghelia după Ioan ne oferă o imagine diferită a
discipolilor Domnului Isus. Dacă în sinoptice se insistă asupra aspectelor legate de procesul
devenirii lor ca şi discipoli, în Ioan, atenţia se concentrează pe conturarea unor concepte cu privire la
ucenicie. Avem în Ioan conceptul de „ucenic pe ascuns”, conceptul de „ucenicul pe care îl iubea
Isus”. Paradigma chemării la ucenicie este diferită celei din Evangheliile Sinoptice. În primele trei
evanghelii cel care iniţiază chemarea este Isus, în Ioan, pe lângă rolul lui Isus, este evidenţiat şi
aspectul misionar.
Ioan nu se concentrează prea mult pentru a pune în lumină slăbiciunile, imaturitatea, lipsa de
înţelegere a discipolilor lui Isus. Crizele relaţionale, motivaţiile egoiste ale discipolilor nu atrag
atenţia lui Ioan, la aceste aspecte el se referă doar în treacăt. Ioan dezvoltă conceptul de „prietenie cu
Isus”. Din spatele modului în care sunt zugrăviţi discipolii lui Isus în Ioan, răzbate motivaţiile
eclesiologice, misiologice şi apologetice ale apostolului.
Concluzie
Premisa de la care au pornit în prezentul studiu este că cele patru Evanghelii pot fi
considerate, în bună parte, produsul comunităţilor creştine timpurii. Este bine cunoscut faptul că
Evanghelia scrisă a fost precedată de Evanghelia orală. Naraţiunile evanghelice şi cuvântările lui
Isus au circulat pe cale orală. Comunităţile creştine timpurii au dezvoltat o întreagă tradiţie orală în
jurul persoanei şi lucrării lui Isus. Consemnarea în scris a celor patru Evanghelii nu s-a făcut fără să
se ţină cont de comunităţile creştine. Evangheliile nu sunt numai documente istorice ci şi documente
cu caracter eclesial, misionar şi apologetic. Întrebările şi problemele comunităţilor creştine
destinatar capătă răspuns prin redactarea Evangheliilor.
Studiind portretul discipolilor lui Isus în cele patru Evanghelii se poate observa că autorii nu
cosmetizează imaginea ucenicilor lui Isus. Sunt prezentate, deopotrivă şi luminile şi umbrele
145
discipolilor. În Evanghelii sunt evidente slăbiciunile de caracter ale discipolilor dar şi punctele lor
tari. Evangheliştii nu ne prezintă o istorie fabricată ci una reală. Discipolii sunt prezentaţi nu aşa
cum ar fi trebuit să fie ei, ci aş acum au fost în realitate. Realismul este cuvântul cheie care descrie
abordarea evanghelică asupra discipolilor lui Isus.
În finele acestui studiu se impun câteva concluzii legate de portretul discipolilor lui Isus în
cele patru Evanghelii:
a) Discipolii lui Isus au fost oameni obişnuiţi. Ei nu sunt „supra oameni”, ei sunt la fel
ca toţi ceilalţi. Discipolii lui Isus au fost aleşi dintre oamenii obişnuiţi din Palestina. Între ei avem
pescari, vameşi, rabini sau mici meseriaşi. În grupul lui Isus e loc şi pentru oameni religioşi, dar şi
pentru oameni de la marginea societăţii, e loc şi pentru bărbaţi şi pentru femei şi pentru iudei dar şi
pentru greci. Prin această componenţă mesajul transmis este că oricine poate deveni discipol al lui
Isus. Categoria naţională sau socială căreia îi aparţine nu îl poate împiedica dă îl urmeze pe Isus.
b) Discipolii lui Isus reprezintă prototipul devenirii creştine. Este evident că experienţa
discipolilor din Evanghelii devine un prototip pentru toţi creştinii. De fapt acesta e drumul împreună
cu Isus. Nu se ajunge la perfecţiune dintr-o dată, de fapt pe pământ nu se ajunge niciodată. Formarea
ca şi urmaş al lui Isus este un proces. În desfăşurarea acestui proces se evidenţiază pe rând,
slăbiciunile de caracter, crize relaţionale, încetineala în a pricepe semnificaţia cuvintelor lui Isus.
Studiind portretul discipolilor din cele patru Evanghelii realizezi că povestea lor este povestea
fiecărui ucenic al lui Isus. În experienţa sa creştină, discipolul din comunitatea destinatar se putea
identifica pe sine cu diferite etape din viaţa discipolilor din Evanghelii.
c) Isus şi-a iubit discipolii aşa cum au fost ei. Cu toate că adeseori, Isus a luat atitudine
faţă de oscilaţiile discipolilor săi, El niciodată nu a încetat să îi accepte aşa cum au fost. Isus
primeşte să aibă lângă sine discipoli imperfecţi şi neştiutori, dar sinceri şi cu inima curată. Isus a fost
gata să tolereze şi să ierte slăbiciuni şi ezitări mari. Relatarea cu căderea şi reabilitarea lui Petru este
impresionantă. Isus însă nu a dorit, sub nici o formă, să tolereze făţărnicia şi ipocrizia. El iubeşte
discipoli imperfecţi şi sinceri. Prin portretul discipolilor din Evanghelii, autorii sfinţi ne asigură că
atâta timp cât ne păstrăm sinceritatea si bunele intenţii avem asigurată acceptarea şi iubirea lui Isus,
chiar dacă caracterul este în plină formare.
d) În spatele portretului discipolilor descoperim comunitatea creştină destinatar. Am
afirmat anterior că Evangheliile pot fi considerate produsul comunităţilor creştine timpurii. Autorii
Evangheliilor au selectat acele naraţiunii şi acele aspecte legate de discipolii lui Isus care au servit
cel mai bine scopului lor. Având în vedere că scopul Evangheliilor nu este străin de problemele
comunităţilor creştine, se poate afirma cu siguranţă, că portretul discipolilor din Evanghelii reflectă
portretul discipolilor din comunitatea destinatar. În acest fel Evangheliile reprezintă oglinda în care
se reflectă comunitatea creştină timpurie.
e) Evangheliştii au fost determinaţi, în modul de prezentare a discipolilor, nu numai de

grija pentru acurateţea istorică, ci şi de motive pastorale, misionare şi apologetice. Astfel, ei au ales
cu predilecţie elementele care au servit scopului lor şi au trecut cu vederea pe acelea care nu
prezentau interes în raport cu scopul.
Putem afirma, cu toată certitudinea, că Evangheliile nu sunt simple documente istorice

redactate fără nici o legătură cu viaţa practică, ci ele reprezintă documente în cadrul cărora se
reflectă obiectiv atât trecutul istoric, cât şi prezentul eclesial. Evangheliile sunt documente al căror
scop este să formeze caractere şi să ofere modele de tipul; aşa da, sau aşa nu. De lungul veacurilor
146
creştinii s-au putut regăsi, în diverse momente ale experienţei lor de viaţă, în portretul discipolilor
lui Isus din Evanghelii.
147

Curs Evangheologie 2012

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Evangheologie 2012

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

INSTITUTUL TEOLOGIC PENTICOSTAL DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE TEOLOGIE PASTORALĂ PENTICOSTALĂ

Lector univ. dr. Ioan Brie

Partea a I-a: Ioan Botezătorul şi Isus

D. Importanţa lui Ioan Botezătorul

E. Originea lui Ioan Botezătorul

1. Argumente că Ioan a aparţinut comunităţii eseniene

2. Argumente că Ioan nu a aparţinut comunităţii eseniene

4. Mărturia lui Iosif Flavius despre Ioan Botezătorul

În Antichităţi Iudaice 18, 116-119 Flavius vorbeşte despre Ioan:

F. Mesajul escatologic al lui Ioan Botezătorul

Activitatea (mesajul) lui Ioan Botezătorul s-a desfăşurat în următoarele direcţii:

1. Vestirea venirii iminente a Împărăţiei lui Dumnezeu

2. Iminenţa judecăţii severe a lui Dumnezeu asupra lumii şi a Israelului necredincios

3. Necesitatea pocăinţei de păcate şi transformarea etică

4. Botezul în apă în vederea iertării păcatelor

5. Venirea „Celui ce vine după mine”

Partea a II-a: Botezul şi ispitirea lui Isus

A. Botezul lui Isus

1. Reconstituirea evenimentelor legate de botezul lui Isus

2. Motivul pentru care s-a botezat Isus

a fost o descoperire si pentru El Însuşi”

3. Probleme ridicate de botezul lui Isus

a) Botezul lui Isus şi botezul creştin au ca rezultat primirea Duhului Sfânt

B. Ispitirea lui Isus

1. Prima ispită - transformarea pietrelor în pâine

2. A doua ispită - dovedirea mesianităţii fără cruce

3. A treia ispită - idolatria

Excursus: Problema pecabilităţii şi a impecabilităţii lui Isus

1. Pecabilitatea - nu presupune păcătoşenia, ci numai posibilitatea de a păcătui.

2. Impecabilitatea - înseamnă libertatea desăvârşita fata de păcat, atât ca natura cat si ca

Partea a III-a: Predica de pe Munte şi predica de pe Podiş

2. Rugăciunea adevărată – Matei 6,5-15

II. Predica de pe Podiş - (Luca 6,17- 49)

I. Predica de pe Munte - (Matei 5,1-7,29)

A. Fericirile: portretul ucenicului – Matei 5,1-12

1. Ferice de cei săraci în duh – 5,3

Patru interpretări ale expresiei „sărac în duh”

a. „Sărac în duh”- oameni cu deficienţe intelectuale sau psihice

d. „Sărac în duh” – om liber de robia lucrurilor şi lipit de Dumnezeu

2. Ferice de cei ce plâng – 5,4

3. Ferice de cei blânzi – 5,5

4. Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire – 5,6

5. Ferice de cei milostivi – 5,7

6. Ferice de cei cu inima curată – 5,8

7. Ferice de cei împăciuitori – 5,9

b. Aplicaţia pentru vremurile noastre

8. Ferice de cei prigoniţi – 5,10-12

B. Misiunea creştinului în lume – Matei 5,13-16

1. Sarea pământului – v.13

Sarea se referă la influenţa morală şi spirituală pe care creştinii trebuie să o aibă în

2. Lumina lumii – v. 14-16

3. Interpretarea misionar-apocaliptică a logionului „sarea şi lumina”

 Discuţie pe marginea expresiei „lumină pusă sub obroc”

C. Isus, Legea Vechiului Testament şi ucenicii – Matei 5,17-20

D. Afirmaţiile Antitetice – „aţi auzit că s-a zis...dar eu vă zic” – Matei 5,21-48

Scopul afirmaţiilor antitetice

1. Protejarea vieţii, Iertarea şi împăcarea – Matei 5,21-26

2. Adulterul – Matei 5,27-30

Avem din nou de a face cu o concepţie ebraică; energia activă a

3. Căsătoria şi divorţul – Matei 5,31-32

a. Isus este categoric împotriva divorţului

b. O clauză care permite divorţul.

4. Jurământul şi sinceritatea – Matei 5, 33-37