I.

‌ rima parte a vieţii lui

P
Numele originar al lui Petru pare să fi fost Simeon, un nume specific evreiesc (F. Ap.
15,14; 2 Pt. 1,1); poate, ca mulţi alţi evrei, el a adoptat de asemenea şi numele „Simon”, des
întâlnit în Noul Testament, un nume grecesc care sună similar cu Simeon.
Numele tatălui lui a fost Iona (Mt. 16,17);
Petru a fost căsătorit (Mc. 1,30), iar în călătoriile misionare pe care le-a întreprins, a fost
însoţit de soţia lui (1 Cor. 9,5).
Cea de-a patra evanghelie ne spune că el era originar din Betsaida, în ţinutul (?) Gaulanitis,
o cetate formată în mare parte din greci (In. 1,44), dar a avut de asemenea o casă în
Capernaum, în Galilea (Mc. 1,21 ş.urm.). Ambele locuri au fost pe malul lacului, unde a
lucrat ca şi pescar, iar în ambele locuri el a avut legături strânse cu Neamurile. (Numele
fratelui lui este grecesc.)
Simon vorbea aramaica, având un accent puternic, specific celor din Nord (Mc.14,70), şi a
păstrat pioşenia şi aspectul exterior caracteristic regiunii de unde provenea (cf. F. Ap.
10,14), cu toate că nu a fost instruit în Legea mozaică (F. Ap. 4,13; ştim cu certitudine că
ştia să citească şi să scrie).
Se pare că a fost influenţat de mişcarea produsă de Ioan Botezătorul (cf. F. Ap. 1,22),
fratele lui, Andrei, a fost un ucenic al lui Ioan (Ioan 1,39 ş.urm.).
II. ‌II. Chemarea
Evanghelia a patra descrie o perioadă a activităţii Domnului Hristos înainte ca El să-Şi fi
început lucrarea în Galileea. Putem considera că acesta este momentul când Andrei îl
prezintă pe fratele său, Petru, lui Hristos (In. 1,41).
Acest lucru explică răspunsul lui Petru la chemarea care i s-a făcut ulterior pe ţărmul lacului
Ghenizaret la pescuirea minunată (Mc. 1,16 ş.urm).
După aceea a urmat chemarea celorlalți Apostoli (Mc. 3,16 ş.urm.)
Simon a devenit ucenicul Domnului Hristos și a primit un nume nou de la Acesta,
aramaicul Kepha („Chifa"), care înseamnă „rocă" sau „piatră" (1 Cor. 1,12; 15,5; Gal. 2,9),
și apare de obicei în Noul Testament cu numele în forma gr. Petros. Conform celor scrise în
In. 1,42, IIisus i-a dat lui Petru acest nume (necunoscut anterior ca nume personal) la prima
lor întâlnire.
De obicei, evanghelistul Ioan se referă la Petru numindu-l „Simon Petru”. Marcu îl numeşte
Simon până în 3,16, iar după aceea din când în când şi Petru. Nu există nimic care să
sugereze că solemnele cuvinte din Matei 16,18 („Tu ești Petru și pe această piară voi zidi
Biserica Mea”) se referă la ocazia când Petru a primit pentru prima dată acest nume.
III. ‌III. Petru în lucrarea lui IIisus
Petru a fost unul dintre primii care au fost chemaţi să fie ucenici; el este întotdeauna primul
în listele ucenicilor; a fost, de asemenea, unul din cei trei care au format grupul intim al
Învăţătorului (împreună cu frații Iacov și Ioan – Mc. 5,37; 9,2; 14,33; cf. 13,3).
Devotamentul său impulsiv este descris frecvent (cf. Mt. 14,28; Mc. 14,29; Lc. 5,8; In.
21,7), şi acţionează ca şi cum ar fi purtătorul de cuvânt al Celor doisprezece (Mt. 15,15;
18,21; Mc. 1,36 ş.urm.; 8,29; 9,5; 10,28; 11,21; 14,29 ş.urm.; Lc. 5,5; 12,41).
 Când, lângă Cezarea lui Filip, IIisus le pune întrebarea dificilă, Petru este reprezentantul
întregului grup, căci întrebarea le-a fost adresată tuturor (Mc. 8,27, 29), şi toţi sunt incluşi
în privirea pe care i-o aruncă IIisus lui Petru şi care însoţeşte mustrarea ce urmează (8,33).
Ori de câte ori pasajul din Mc. 9,1 este interpretat satisfăcător, Schimbarea la faţă este
întotdeauna strâns legată de mărturisirea apostolului care o precede. Experienţa aceasta a
lăsat o urmă adâncă în viaţa lui Petru, 1 Pt. 5,1; 2 Pt. 1,16 ş.urm. pot fi interpretate cel mai
natural atunci când considerăm că se referă la Schimbarea la faţă.
Într-o oarecare măsură, lauda din Mc.14,29 ş.urm. este valabilă şi pentru ucenici; şi, după
cum declaraţiile de loialitate ale lui Petru sunt cele mai puternice, tot aşa şi tăgăduirea lui
este cea mai clară (Mc. 14,66 ş.urm.). El se distinge, însă, în special prin mesajul învierii
(Mc.16,7), iar Domnul cel înviat i Se arată personal (Lc. 24,34; 1 Cor. 15,5).
IV. ‌V. Petru în Biserica apostolică
Faptele Apostolilor ne arată cum şi-a dus la îndeplinire Petru însărcinarea de a păstorii oile
lui Hristos. Înainte de Ziua Cincizecimii, Petru este cel care preia rolul conducător în grupul
ucenicilor (F. Ap. 1,15 ş.urm.); după Ziua Cincizecimii, el este predicatorul principal (2,14
ş.urm.; 3,12 ş.urm.), purtătorul de cuvânt înaintea autorităţilor iudaice (4,8 ş.urm.), cel care
conduce administrarea pedepsei (episodul cu Anania și Safira 5,3 ş.urm.).
În Samaria, primul câmp de misiune al Bisericii care este menţionat, rolul conducător îl are
tot Petru (8,14 ş.urm.).
Este semnificativ faptul că el este primul apostol care are de-a face cu misiunea către
Neamuri şi, fără îndoială, acest lucru are loc în mod providenţial (10,1 ş.urm.; cf. 15,7
ş.urm.). El este imediat criticat pentru lucrul acesta (11,2 ş.urm.); şi nu pentru ultima dată.
Gal. 2,11 ş.urm. ne dă un crâmpei din activitatea lui Petru la Antiohia, prima biserică în
care Neamurile aveau o pondere semnificativă, unde a stat la masă cu cei convertiţi dintre
Neamuri; după ce creştinii iudei i se împotrivesc, el se retrage. Această batere în retragere a
fost criticată aspru de Pavel; dar nu se face aluzie la nici o divergenţă teologică între cei
doi, Pavel acuzând mai degrabă o incompatibilitate între ceea ce propovăduia Petru şi ceea
ce făcea el. Teoria mai veche (readusă în actualitate de S.G.F. Brandon, The Fall of
Jerusalem and the Christian Church, 1951) a unei rivalităţii constante între Pavel şi Petru,
nu poate fi susţinută cu ajutorul documentelor disponibile.
În ciuda acestei greşeli, creştinii dintre Neamuri nu au cunoscut un prieten mai bun decât
Petru. Evanghelia vestită de Pavel şi cea vestită de Petru au avut acelaşi conţinut, deşi într-
un fel era exprimată diferit, cuvântările lui Petru din Faptele Apostolilor, Evanghlia după
Marcu şi 1 Petru conţin aceeaşi teologie a crucii, înrădăcinată în conceptul care-l prezintă
pe Hristos ca pe Robul care suferă. El a fost gata să trăiască în părtăşie cu Pavel,
recunoscând că misiunea lui printre iudei şi a lui Pavel printre Neamuri fac parte din
aceeaşi lucrare (Gal. 2,7 ş.urm.); iar la Sinodul din Ierusalim el este primul care propune
acceptarea pe deplin a Neamurilor pe baza unei singure condiţii, credinţa (F. Ap. 15,7
ş.urm.).
Este greu să reconstituim lucrarea lui Petru după moartea lui Ştefan. Faptul că îl găsim în
Iope, în Cezarea şi în multe alte locuri, ne spune că el a avut o lucrare misionară în
 Palestina (desigur, Iacov preluând conducerea bisericii din Ierusalim). A fost întemniţat în
Ierusalim, iar după eliberarea lui miraculoasă, a plecat „într-alt loc" (F. Ap. 12,17).
Încercările de a identifica acest loc sunt zadarnice. Ştim că s-a dus în Antiohia (Gal. 2,11
ş.urm.); este posibil să se fi dus la Corint, cu toate că, probabil, nu a stat mult acolo (1 Cor.
1,12). El este asociat îndeaproape cu creştinii din partea de Nord a Asiei Mici (1 Pt. 1,1), şi
este posibil ca lui Pavel să i se fi interzis să intre în Bitinia (F. Ap. 16,7) tocmai pentru că
Petru lucra acolo.
Faptul că Petru ar fi locuit la Roma este disputat, dar nu dispunem de date suficiente. Este
aproape sigur că prima lui epistolă sobornicească a fost scrisă la Roma (1 Pt. 5,13). Există
indicii în această epistolă că ea este scrisă chiar înainte sau în timpul persecuţiilor
neroniene, iar în prima epistolă a lui Clement Romanul se face aluzie la faptul că, la fel ca
Pavel, şi Petru a murit cu ocazia acestei persecuţii.
Săpăturile arheologice din Roma au scos la iveală un cult al lui Petru, sub biserica Sf.
Petru (cf. Eusebiu, Ist. bisericească 2.25.

‌SFÂNTUL APOSTOL IOAN (EVANGHELISTUL/ TEOLOGUL )

I‌ nformaţiile noastre despre Sfântul Ioan provin din două surse:

a) Noul Testament;
- în Evanghelii;
- în Faptele Apostolilor.
b) Scrierile patristice.

I. ‌Dovezi din Noul Testament

a. În Evanghelii
Ioan a fost fiul lui Zevedeu, probabil fiul mai tânăr, deoarece este menţionat întotdeauna
după fratele său Iacov, cu excepţia Evangheliei după Luca şi a Faptelor Apostolilor. Luca
dă ordinea Petru, Ioan şi Iacov probabil pentru că în zilele de început ale Bisericii Ioan a
fost asociat îndeaproape cu Petru (Lc. 8,51; 9,28; F. Ap. 1,13).
Din Mc.16,1 şi Mt. 27,56 se deduce să numele mamei lui Ioan a fost Salome, deoarece ni se
spune că a treia femeie care le-a însoţit pe cele două Marii este numită „Salome” de către
Marcu şi „mama fiilor lui Zebedeu” de către Matei. Salome este considerată de obicei că a
fost soră cu Maria, mama lui Iisus, deoarece în Ioan 19,25 ni se spune că lângă cruce au
sunt patru femei, cele două Marii menţionate de Marcu şi Matei, mama lui Iisus şi sora
mamei Lui. Dacă această identificare este corectă, Ioan a fost verişor cu Iisus, din partea
mamei.
Părinţii lui se pare că au fost înstăriţi, deoarece tatăl său, care era pescar, avea „slujitori
plătiţi” (Mc. 1,20); de asemenea, Salome a fost una dintre femeile „care-L ajutau cu ce
 aveau” (Lc. 8,3; Marcu 15,40).
Ioan a fost identificat adesea cu ucenicul nenumit al lui Ioan Botezătorul care, împreună cu
Andrei, a fost îndrumat de către Ioan Botezătorul spre Iisus, Mielul lui Dumnezeu (In. 1,35-
37); dacă în In. 1,41 citim protos, este posibil ca Andrei să fi fost primul care l-a adus pe
fratele său Simon la Iisus, şi ca ucenicul nenumit (In.) să-l fi adus apoi pe fratele său Iacov.
Totuşi, lucrul acesta nu este cert, întrucât există mai multe variante ale textului.
După chemarea ulterioară a lui Iisus de a-şi lăsa tatăl şi plasele de pescuit (Mc. 1,19-20),
Iacov şi Ioan au fost numiți de El Boanerges, „fiii tunetului” (Mc. 3,17), probabil pentru că
erau galileeni exaltaţi şi impulsivi, al căror zel era nedisciplinat şi uneori era îndreptat în
direcţii greşite (Lc. 9,49). Acest aspect al caracterului lor este arătat în izbucnirea lor după
ce un sat de samariteni a refuzat să-I permită învăţătorului să treacă pe la ei (Lc. 9,54). În
afară de aceasta, se pare că ambiţia lor personală nu a fost temperată de o înţelegere corectă
a naturii Împărăţiei Lui; acest egoism persistent, împreună cu dorinţa lor de a suferi pentru
Isus, fără să le pese de ei înşişi, este ilustrată în cererea lor (încurajată de mama lor Mt.
20,20) ca să li se permită să ocupe poziţii privilegiate atunci când Iisus avea să instaureze
Împărăţia Sa (Mc. 10,37).
În trei ocazii importante din lucrarea pământeană a lui Iisus, Ioan este menţionat alături de
fratele său Iacov şi de Simon Petru, ceilalţi apostoli nefiind prezenţi, învierea fiicei lui Iair
(Mc. 5,37), schimbarea la faţă (Mc. 9,2) şi în grădina Ghetsimani (Mc.14,33); potrivit lui
Luca, Petru şi Ioan au fost cei doi ucenici trimişi de Iisus să facă pregătiri pentru ultima
masă de Paşte (Luca 22,8).
Ioan nu este menţionat pe nume în Evanghelia a Patra (deşi fiii lui Zebedei sunt menţionaţi
în 21,2), dar el este aproape cu certitudine ucenicul numit „ucenicul pe care-l iubea Iisus”,
care şi-a pus capul pe pieptul lui Iisus la Cina cea de Taină (13,23), şi căruia Iisus i-a
încredinţat-o pe mama Sa înainte de a muri (19,26-27); ucenicul care a alergat împreună cu
Petru la mormânt în dimineaţa primului Paşte şi a fost cel dintâi care a înţeles semnificaţia
deplină a pânzei cu care fusese înfăşurat trupul lui Iisus, şi care erau neatinse şi fără ca
trupul Lui să fie în ele (20,2, 8); ucenicul care a fost prezent atunci când Hristos Cel înviat
S-a arătat la şapte dintre ucenicii Săi la Marea Tiberiadei.
În relatarea ultimului incident din cap. 21 este sprijinită tradiţia de mai târziu potrivit căreia
Ioan a trăit până la adânci bătrâneţi (21,23). Dovada din In. 21,24 cu privire la faptul că
Ioan este autorul Evangheliei a primit interpretări diferite.

II. ‌I. Dovezi din Noul Testament

b. În Faptele Apostolilor
Potrivit primelor naraţiuni din Fapte, Ioan împreună cu Petru, cu care a rămas asociat
îndeaproape, a trebuit să sufere greul ostilităţii iudeilor faţă de Biserica creştină primară (F.
Ap. 4,13; 5,33, 40). Amândoi ucenicii au dat dovadă de o îndrăzneală în vorbire şi în
acţiune, care a uimit autorităţile iudaice, care îi priveau ca „oameni neînvăţaţi şi de rând”
(F. Ap. 4,13).
 Se pare că Ioan a continuat timp de mai mulţi ani să aibă un rol de conducere în biserica din
Ierusalim.
Împreună cu Petru - având mandatul celorlalţi apostoli - şi-a pus mâinile peste samaritenii
care fuseseră convertiri prin propovăduirea lui Filip (F. Ap. 8,14);
El a putut fi descris ca un „stâlp” redutabil al bisericii din Ierusalim atunci când biserica a
fost vizitată de Pavel la vreo 14 ani după convertirea sa (Gal. 2,9).
Nu ştim când a părăsit Ioan Ierusalimul şi nici unde s-a dus de acolo. Dacă presupunem că
el este vizionarul cărţii Apocalipsei, probabil că el era la Efes atunci când a fost exilat pe
Patmos „din pricina cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturiei lui Iisus” (Apoc. 1,9),
deşi data acestui exil este incertă. Ioan nu este menţionat în altă parte în Noul Testament,
deşi conform Tradiției el este „bătrânul” din 2 Ioan 1 şi 3 Ioan 1, fiind considerat autorul
epistolelor sobornicești1, 2 și 3 Ioan.

III. ‌II. Dovezi din scrierile patristice

Există oarecare dovezi târzii şi probabil nedemne de crezare care susţin că apostolul Ioan a
murit ca martir tânăr, la începutul carierei sale, probabil în aceeaşi vreme când fratele său
Iacov a fost omorât de Irod (F. Ap. 12:2).
Un cronicar din secolul al 9-lea, George Hamartolos, reproduce - aşa cum putem vedea - o
afirmaţie conţinută în istoria lui Filip din Side (cca. 450), un fragment relevant care a fost
descoperit în anul 1889 şi care afirmă că Papias, episcopul de la Hierapolis de la mijlocul
secolului al II-lea, în a doua sa carte de Expuneri, a susţinut că amândoi fiii lui Zevedeu au
murit de moarte violentă, împlinind prezicerea Domnului (Mc. 10:39). Deşi unii cercetători
acceptă această mărturie ca fiind autentică, majoritatea al consideră pe Filip de Side ca un
martor nedemn de încredere cu privire la Papias şi sunt impresionaţi de lipsa oricărei
referiri în scrierile lui Eusebiu la o martirizare timpurie a lui Ioan, cât şi de faptul că nu se
menţionează nimic în Faptele Apostolilor, dacă amândoi fiii lui Ierusalim au suferit de fapt
în acelaşi fel şi în aproximativ aceeaşi vreme. Este adevărat că oarecare sprijin pentru
afirmaţia lui Filip de Side pare să provină dintr-o martiriolgie siriacă scrisă prin 400 d.Hr.,
în care ziua de 27 decembrie este ziua lui „Ioan şi Iacov, apostolii de la Ierusalim” - de
asemenea, un calendar al bisericii din Cartagina, datat în 505 d.Hr., care în dreptul aceleiaşi
zile scrie: „Ioan Botezătorul şi Iacov, apostolul, pe care i-a omorât Irod” - cei care acceptă
această dovadă susţin că, întrucât Ioan Botezătorul este comemorat în acest calendar la 24
iunie, este probabil că pe 27 decembrie s-a făcut o greşeală şi ar trebui citit „Ioan,
apostolul”. Totuşi, ne îndoim că martiriologia siriacă ar păstra o tradiţie antică
independentă de biserica de limbă greacă; de asemenea, faptul că cei doi fraţi sunt
comemoraţi în aceeaşi zi nu înseamnă că au fost comemoraţi pentru că au fost omorâţi ca
martiri în aceeaşi zi. De asemenea, referirea la faptul că fiii lui Zebedei aveau să „bea
paharul" şi că aveau „să fie botezaţi cu botezul lui Cristos", nu înseamnă în mod necesar că
amândoi erau destinaţi să aibă ca sfârşit o moarte violentă.
Împotriva acestei tradiţii a cărei atestare este parţială şi neconvingătoare poate fi prezentată
o tradiţie mult mai puternică, reflectată de Polycrates, episcopul de Efes (190 d.Hr.) care
spune că Ioan „care s-a aplecat pe pieptul Domnului”, după ce a fost „un martor şi un
învăţător” (observaţi ordinea cuvintelor), „a adormit la Efes”.
Potrivit Fer. Irineu, Efesul este locul unde Ioan „a scos” Evanghelia şi i-a înfruntat pe
eretici, refuzând să stea sub acelaşi acoperiş cu Cerinthus, „duşmanul adevărului”; la Efes
el a trăit „până în zilele lui Traian”, care a domnit între 98-117 d.Hr.
Fer. Ieronim repetă de asemenea tradiţia potrivit căreia Ioan a rămas în Efes până la adânci
bătrâneţi şi spune că atunci când Ioan era purtat la întrunirile creştinilor, el obişnuia să
repete mereu: „Copilaşilor, iubiţi-vă unii pe alţii”.
Singura dovadă care ar părea să contrazică această tradiţie cu privire la faptul că apostolul
Ioan a locuit la Efes este o dovadă negativă. Se susţine că, dacă Ioan a locuit la Efes vreme
îndelungată aşa cum afirmă scriitorii de la sfârşitul secolului al II-lea şi a exercitat acolo o
influenţă mare, este remarcabil că lipseşte cu desăvârşire orice referire la Ioan în scrierile
creştine existente care au provenit din Asia în prima jumătate a secolului, în special în
scrisorile lui Ignatius şi în Epistola lui Policarp. Dar, chiar dacă absenţa aluziilor la Ioan
este semnificativă, aceasta ar putea fi o simplă indicaţie a faptului că „a existat o diferenţă
între reputaţia şi influenţa sa la începutul şi cea de la sfârşitul secolului”. În orice caz,
obiecţia pare să fie insuficientă pentru a răsturna tradiţia care să consolidat atât de mult, mai
târziu. După un cercetător modern (Westcott), „nici un lucru nu este atestat mai bine în
istoria Bisericii primare ca şi faptul că Sf. Ioan a locuit şi a lucrat la Efes”.