Afrasinei Vlad Ionut

Clasa a X-a
Profesor Liceul
Edvard Munch - “Ţipătul”

Arta ca fapt de comunicare

MOTTO “ A evoca în tine însuţi, un sentiment pe care l-ai încercat, iar după ce l-ai
evocat să-l transmiţi apoi cu ajutorul mişcărilor, liniilor, culorilor, sunetelor sau
formelor exprimate în cuvinte, astfel încât alţii să poată încerca acelaşi sentiment,
aceasta e activitatea artei”. Lev Tolstoi –“Ce e arta”?

Existenţa oricărei societăţi este condiţionată de prezenţa comunicării între

indivizi.Procesul complex al existenţei in grupurile sociale necesită o interacţiune
continuă între membrii unui grup. Pentru a menţine o societate in stare de funcţionare,
membrii ei trebuie să schimbe un mare volum de informaţie practica, dar la fel de
important este ca ei să poată exprima acele elemente care ii dau sensul propriei
umanităţi.
Comunicare nu implică doar aspectul lingvistic ci are o sfera mai largă. A ţipa,
a arăta cu degetul, a râde sunt comportamente care comunică ceva şi anume o stare de
spirit. Dar există nevoia unei comunicari mai complexe. Parte din acesta comunicare
complexă se realizează prin artă. Un tablou, o simfonie,o catedrală gotică, o piesă de
teatru, un poem, orice producţie artistică doreşte să transmită ceva.
Opera de artă funcţionează pentru artist ca o forma de comunicare.Abraham
Moles susţine, în „Sociodinamica culturii”:” cultura se reduce în ultimă instanţă la o
cantitate enormă de mesaje”.
Dacă în linii generale putem spune că în procesul comunicării se realizează un
transfer de informaţii sau idei de la emiţător( sursă) la receptor, arta presupune un
proces specific de înţelegere în care este implicat şi creatorul (artistul) şi receptorul
(privitorul, consumatorul de arta). Intră în relaţie ambele parţi cu temperamentul,
personalitatea şi gradul de cultură propriu. Pentru fiecare spectator, anumite opere de
artă vor exprima câte ceva din sentimentele şi atitudinile subiective ce constituie o
parte însemnată a experieţei de viaţă pe care o are fiecare. Problema receptorilor
operei de artă, a întelegerii operei de artă de către aceştia este exprimată de
Michelangelo astefel: „aş îndrăzni să afirm că un om nu poate atinge perfecţiunea
dacă îi mulţumeşti pe ignoranţi iar nu pe cunoscătorii propriului mesteşug, sau dacă
nu este ciudat sau aparte sau oricum îi vreţi să-i spuneţi”.
Comunicarea prin artă presupune deci un oarecare elitism. Nu poţi întelege o
operă de artă dacă nu înţelegi codul.Apariţia unor noi forme de comunicare în artă
aduce dificultăţi de înţelegere, problema unei confuzii a semnificaţiilor simbolice.Mai
ales în arta modernă , noile forme de limbaj îi pot oferi artistului un prilej de a întări şi
a îmbogăţi conţinutul mesajului său, în acelaşi timp ele îi restrâng audienţa.În toate
genurile artistice s-au constatat anumite limbaje, coduri prin care să se transmită
sensuri.Artiştii încearcă să producă echivalenţe pentru experienţele emoţionale trăite
de ei. În special în artele vizuale s-au creat limbaje foarte specializate în transmiterea
sensurilor

De exemplu, vizualizând creaţia celebrului pictor expresionist, norvegianul

Edvard Munch, “Ţipătul” mă încearcă un teribil sentiment de frică şi de singurătăte .
Sa fie oare reprezentarea propriei reacţii a acestuia faţă de lume? Specialiştii sunt de
părere că este una dintre cele mai enigmatice şi stranii lucrări din istoria artei.
Privitorului i se înfăţişează în prim plan ţipătul strident, înfricoşător ce provine dintr-
un trup contorsionat convulsiv, al unui om care-şi cuprinde capul cu mainile cu o
spaimă dusă la extrem. Sentimentul de teamă, este accentuat de chipul gălbui ce se
armonizează cu craniul cadaveric. Culorile întregului decor –albastrul întunecat, parcă
vineţiu în care se pierde glasul sfâşietor, cerul strălucitor , de un roşu sângeriu par sa
accentueze starea psihica a personajului dar şi a privitorului. Al cui poate fi acest
tipat? .Sa fie oare strigatul omului modern zdrobit de angoasele existentei cotidiene
sau strigatul unui adolescent neînţeles parcă de nimeni prins în capcanele propriilor
lui temeri?