Ediţie

specială

Nr. 84 - 85 * Decembrie 2012 - Ianuarie 2013

Publicaţie editată de DACIA REVIVAL INTERNATIONAL SOCIETY

Mihai Eminescu - cu doi ani înainte de asasinare

Imagine preluată din filmul „Eminescu, Veronica, Creangă”,
realizat în 1914 de regizorul Octav Minar
 DACIA
Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013 magazin

I. EDITORIAL

Mihai Eminescu
şi asumarea statutului etnic de dac
Profesor Gheorghe Bucur
Gesturile publice ale unor personalităţi de an-
vergură autentice au o adâncă semnificaţie, deoarece
ele au valoare de reprezentativitate.
Legenda sinuciderii lui Decebal şi a căpi-
tanilor săi a fost perpetuată în timp şi a devenit un
„loc comun” arhicunoscut, cel puţin pentru români,
nu pentru neobişnuitul şi spectaculosul ei, ci pentru
semnificaţia majoră a acestui act. Se afirma, fără
putinţă de tăgadă sau mistificare, sentimentul dem-
nităţii, onoarei şi libertăţii. Românii, în existenţa lor
istorică atât de zbuciumată, au avut nevoie de un
asemenea mit al exemplarităţii de atitudine, credinţă
şi comportament, prin care se eterniza viaţa ca valoare
supremă, trăită, însă, în libertate şi demnitate, aşa cum
au făcut-o înaintaşii, potrivit legilor lui Zalmoxe.
Problema identităţii şi demnităţii naţionale
rămâne şi azi o problemă specială a vieţii politice
mondiale şi, desigur, europene.
În condiţiile în care teoriile, tendinţele şi acţi-
unile de europenizare şi globalizare devin tot mai
prezente în viaţa tuturor popoarelor şi a ţărilor, ca o
necesitate a organizării sistemice a economiei, a
cadrelor sociale, politice, culturale, a vieţii în genere, „opere”, de altfel, şi cam puţintele şi cam fără valoare,
într-o perspectivă mai largă, organică – la scară pla- dar promovate în tiraje nejustificat de mari şi chiar în
netară –, şi, deci, mai eficientă, există o reacţie a tot traduceri în limbi de circulaţie, aciuaţi pe lângă Insti-
mai multor naţiuni la tendinţele, devenite mai accen- tutul Cultural Român şi sub oblăduirea fostului direc-
tuate şi frecvente, de încălcare a suveranităţii şi inde- tor al acestuia, şi-au permis, pe diferite căi, să
pendenţei naţionale. Statele mari şi puternice nu denigreze ţara, eforturile făcute de naţiune într-o
suportă şi nu au cum să suporte asemenea tratamente epocă dificilă şi de criză. Nici nu e de mirare când în-
şi situaţii umilitoare, pe când cele mici sau mijlocii suşi directorul acestui important institut naţional de-
devin obiectul unor înţelegeri şi hotărâri, luate peste nigra cultura română (cultura proprie adică), populaţia
capul lor şi, cel mai adesea, împotriva voinţei şi a in- preocupată de problemele zilnice (multe şi de nere-
tereselor lor. zolvat), care i se părea „pudibondă”. Promovarea cul-
Preşedintele SUA, B. Obama, la sfârşitul turii române în America era făcută prin expoziţii cu
campaniei pentru alegerile prezidenţiale din acest an, exponate vulgar-sexuale, implicându-l pe Eminescu
afirma că nu vrea ca America să fie umilită vreodată în posturi denigratoare şi înjositoare. Intenţia era jus-
şi că doreşte ca oricare american să privească ţara cu tificată de organizatori prin abordarea şocant-avan-
admiraţie. Aşadar, una dintre cele mai mari ţări şi cea gardistă a popularizării, dar realizarea a ieşit, cum era
mai puternică la ora actuală nu concepe viaţa naţiunii şi de aşteptat, execrabilă. Îl suspectăm pe H. Roman-
ca pe o anulare a elementului naţional, ba, din contră. Patapievici de rea-credinţă. De fapt, personajul recidi-
Să nu ne mire atunci când chiar un grup de vează. El este cel ce a afimat că „dacă vrem să
aşa-zişi intelectuali, în mare parte scriitori, ale căror progresăm, trebuie să scăpăm de cadavrul din de-

1

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013
bara”, referindu-se, fără niciun pic de ruşine, la
„soarele poeziei româneşti”, cum îl considerăm1 pe
Mihai Eminescu.
Un membru al acestei grupări, Mircea
Cărtărescu, ce s-a făcut cunoscut printr-o excelentă
lucrare dedicată posmodernismului, de altfel un poet
ce promitea, care a publicat destul de mult, şi poezie,
şi proză, promovat, însă, şi el de ICR, prin fostul di-
rector, peste limitele normale, probabil pentru vi-
ziunea lui europenistă şi transnaţională, se consideră
superior lui Eminescu. În 2011, a fost lansată o
culegere de postume eminesciene, intitulată Vis2, în-
tocmită de M. Cărtărescu (o intenţie lăudabilă, în
fond), care cuprinde 31 de poezii din 52, găsite şi deja
publicate de eminentul eminescolog Petru Creţia (re-
vista Manuscriptum, nr. 1) în 1991. Acţiunea în sine
părea un elogiu adus marelui poet. Introducerea, ce
i-ar fi oferit lui Cărtărescu prilejul unei prezentări
oneste, analitico-sintetice, deşi autorul cochetează cu
sugestii despre modernitate, conţine fraze construite
special „cam sucit”, care induc mesaje duplicitare, in-
corecte şi care, în fapt, îl denigrează pe poet. Iată o
mostră de la p. 6-7: „Haotic, eteroclit, inegal, strălu-
cind totuşi de acea lumină de dincolo de talent şi in-
teligenţă a unei minţi superioare, teancul de caiete s-ar
fi rătăcit totuşi, s-ar fi dezmembrat şi s-ar fi pierdut
ca atâtea alte arhive personale dacă, printr-un lent
proces de consensualizare şi mitificare, Eminescu
n-ar fi devenit în cele din urmă Eminescu. Dar meta-
morfoza bietului ziarist boem şi sărac, atins în
floarea vârstei de nebunie, în poetul naţional şi
geniu atotcuprinzător a produs printre admiratorii
săi post-mortem o fervoare puţin obişnuită (s.n.).”
Este de mirare cum confratele, contemporan, al „po-
etului naţional” (G. Călinescu) nu a aflat sau nu vrea
să ştie de cercetările mai noi despre „sacrificarea”,
„martirizarea” lui Eminescu (Gh. Gavrilă Copil îl
consideră „martirul românilor cu aură de sfânt”3) şi
despre valoarea operei lui.
Adevărul este că pentru a ajunge un mare cre-
ator nu poţi proveni din neant, din nimic, ci trebuie să
aparţii unui univers, să dezvolţi original o tradiţie, va-
lori străbune, să continui înaintaşi iluştri. Ar fi trebuit
să se ia exemplu de la un alt poet propus pentru Pre-
miul Nobel, Nichita Stănescu, mai valoros decât
Cărtărescu prin realizarea celei de a treia reforme a
limbajului poetic românesc (după Eminescu şi T.
Arghezi), şi care afirma cu onestitate şi cu adânci su-
gestii: „Eu nu sunt eu, eu sunt tu (M. Eminescu, n.n.),
care vorbeşte cu gura mea.” Ar fi trebuit să se înţe-
leagă că valorile perene nu ţi le dau alţii. Nu poţi fi
european fără a fi mai întâi român, fără a fi mai întâi
în legătură cu valorile civilizaţiei străbune.
Atacurile la adresa poporului nostru au în-
DACIA
magazin
ceput de mult, încă de când împăraţii romani şi apoi
biserica catolică au interzis orice lucrare despre daci.
Au dispărut sute de texte, până şi lucrarea unui îm-
părat roman de (trist) renume, Traian – „De bello
dacico.4
Trecutul istoric, tradiţiile, civilizaţia şi limba
constituie elementele fundamentale ale identităţii
naţionale ale unui popor. În scopul neantizării, în
timp, a unei naţii, devenită, pentru centre continentale
de putere, prin valoarea ei, periculoasă, aşa cum era
superioara civilizaţie dacică, se acţionează perfid
asupra acestor componente. „În viziunea de sclavi a
aşa-zişilor istorici ai noştri, poporului îi trebuia o nouă
origine, de sorginte romană, îi trebuia o nouă limbă,
latina, un nou nume de ţară, România, venit de la
Roma… şi toate acestea, false cum sunt, s-au perpe-
tuat de-a lungul anilor… Prin omitere şi non-acţiune,
autoritatea istorică oficială a României se face părtaşă
la răul ce se instalează treptat, cu efecte catastrofale,
în subconştientul poporului nostru, începând încă din
copilărie, şi care impune românilor să creadă că ei
sunt urmaşii Romei! Aşa ni s-a pregătit subjugarea
mentală şi sufletească!”5, afirma cu dreptate dr.
Napoleon Săvescu.
Valorile cultural-ştiinţifice şi, în primul rând,
personalităţile creatoare exprimă, esenţial şi reprezen-
tativ, identitatea unui popor. Minimalizarea sau
ocultarea operelor lui Eminescu, Enescu, Tr. Vuia, H.
Coandă, Mircea Eliade ori Constantin Brâncuşi, per-
sonalităţi exponenţiale pentru noi, sunt atentate la
adresa valorilor naţiunii noastre şi, ca atare, la adresa
fiinţei noastre naţionale. Artişti, precum Eminescu,
Enescu ori Brâncuşi, continuatori ai spiritului creator
naţional în forme specifice, au fost conştienţi de
rădăcinile străvechi ale artei lor, mergând până la
epoca dacică.
C. Brâncuşi, formulând clar ideea aparte-
nenţei la străvechii locuitori ai acestor meleaguri –
„Noi ăştia suntem daci în munţi (s.n.).”6–, dezvăluia
o evidentă conştiinţă dacică.
Fizionomia, concepţiile, aspiraţiile, ţinuta
morală, viaţa, acţiunile civice, creaţia îl înscriu pe
Eminescu în sfera şi condiţia dacică.
În primul capitol – „Strămoşii” – al mono-
grafiei Viaţa lui Mihai Eminescu7, G. Călinescu nu-
meşte zece etnii (turc, albanez, persan, suedez, rus,
bulgar, sârb, rutean, polon şi armean – p. 7), care, din
motive lesne de înţeles, şi-l revendică pe Eminescu
(şi la care, de-a lungul timpului, s-au adăugat tătar,
italian ş.a., chiar extraterestru, n.n.), analizate şi
respinse de critic, cum respinge ironic şi o origine fa-
buloasă dacică.8
La finalul monografiei însă (capitolul „Masca
lui Eminescu”), criticul face, parcă pentru a corecta
2

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013
şi nuanţa enunţul iniţial, observaţii de fizionomie et-
nică de o valoare excepţională. Privind chipul poetu-
lui din fotografiile de la 16 ani, 18 ani şi 30 de ani şi
apoi „masca nietzscheeană” din ultimii ani, i se pare
că distinge esenţa fizionomiei („omul cel adevărat”)
şi trage apoi o concluzie neaşteptată privind tipul
uman pe care îl reprezintă: „Eminescu era un român
de tip carpatin, dintre aceia care, trăind în preaj-
ma munţilor, mai cu seamă în Ardeal şi în Mol-
dova-de-Sus, sub greaua coroană habsburgică, cresc
mai vânjoşi şi mai aprigi şi arată pentru încercările de
smulgere a lor din pământul străbun lungi rădăcini
fioroase, asemeni acelora ce apele curgătoare desco-
peră în malurile cu copaci bătrâni (s. n.).”9 Ne atrage
atenţia în mod deosebit o formulare. Cine pot fi
„românii de tip carpatin, dintre aceia care, trăind
în preajma munţilor…” dacă nu dacii? Se ştie din
documente istorice că geţii trăiau în zona de câmpie,
iar dacii în zona montană carpatică. Aici, G. Căli-
nescu, fie conştient, fie intuitiv, a emis o observaţie
fundamentală. Aşadar, fizionomic, Eminescu este „un
român carpatin”, adică un dac autentic.
Semnificative pentru încadrarea într-o colec-
tivitate etnică sunt, de asemenea, modul de mani-
festare, în genere, a unei persoane, dar şi propria
apreciere.
Legătura poetului cu glia străbună, trăsăturile
lui de caracter, generozitatea, nobleţea şi bogăţia lui
sufletească, demnitatea trimit la aceeaşi origine dacică
străveche.
Conturarea viziunii dacice la Eminescu
datează încă din anii adolescenţii, când a început să
cunoască civilizaţia străbună, care a impresionat pro-
fund sufletul şi imaginaţia tânărului în formare. Între
14 şi 19 ani, Eminescu a colindat pe jos fruntariile
ţării, înţelegând şi viaţa grea a omului simplu, dar şi
tradiţiile şi valorile create din străvechime. Un mo-
ment important în închegarea acestei perspective l-a
constituit întâlnirea la Sibiu, în 1866, cu Nicolae
Densuşianu, mai mare cu 4 ani, care i-a vorbit, de-
sigur, despre daci şi civilizaţia lor. Cei doi au rămas
prieteni, revăzându-se, mai târziu, la Bucureşti, când
istoricul contura celebra Dacie preistorică.
Dacismul lui Eminescu este indisolubil legat
de dragostea de patrie a tânărului în formare, la care
profesorul patriot Aron Pumnul de la Cernăuţi şi-a
adus o esenţială contribuţie. De asemenea, viziunea
romantică a poetului îndrepta, după modelul scriito-
rilor 48-işti, admiraţi de el, inspiraţia către istorie,
către un trecut îndepărtat, mai ales.
Prin mărturisirea făcută la 24 de ani, într-o
scrisoare, Veronicăi Micle („Trecutul m-a fascinat
întotdeauna”10), poetul dovedea pasiunea pentru
cercetarea istoriei; în perioada studiilor de la Viena şi
DACIA
magazin
Berlin (1869-1874) asimilase vaste cunoştinţe de is-
torie şi mitologie universală, despre sanscrită şi de-
spre civilizaţia Indiei, unde, în Himalaya, credea
poetul că s-au reaşezat zeii Daciei, în frunte cu
Zamolx11.
Civilizaţia dacică va căpăta treptat un contur
tot mai accentuat în gândirea eminesciană şi va forma
un fond şi un reper de stabilitate, demnitate şi glo-
rie în sistemul său de valori morale, istorice şi et-
nice.
Opinăm că studiul sanscritei din ultimii ani
de viaţă era, în primul rând, un mijloc de a ajunge la
universul şi civilizaţia dacică, la cunoaşterea şi la ex-
plicarea acestora, pe care le admira şi în care credea.
Pătruns de această uimitoare şi miraculoasă
spiritualitate străbună, poetul a simţit-o ca pe o
preţioasă moştenire a neamului, dar şi a sa proprie,
considerându-se pe sine un continuator, în contempo-
raneitatea sa, a înaltelor valori umane, morale, patrio-
tice, a unei civilizaţii superioare, care oferea, peste
timp, şi prin exemplul morţii demne a lui Decebal,
mai ales o admirabilă lecţie de demnitate naţională.
Acordându-i girul unui model existenţial de netăgă-
duit, Eminescu se consideră parte a civilizaţiei pe care
o admiră şi, mai mult, îşi propune să o popularizeze.
Poetul creează, s-ar putea spune, o perspectivă
dacică, pe care o proiectează, în datele ei esenţiale,
asupra întregii sale problematici scriitoriceşti.
„Poetul nostru naţional” se opreşte în creaţia
sa la aspectele esenţiale ale civilizaţiei geto-dace „din
vremea cea căruntă”: spaţiul mirific al Daciei edenice,
văzut ca un topos mitic, zeităţile dacice, figura mitico-
simbolică a Dochiei, regi renumiţi precum Brigbelu,
Tomiris, Borebista, în special, Decebal ş.a.
Gândirea, mesajul polemistului le găsim în
activitatea publicistică mai ales, unde societatea este
prezentată într-o viziune critică. Poetul dovedea o pro-
fundă cunoaştere a realităţilor naţionale şi dezvăluia
o atitudine moral-civică şi patriotică exemplară, de
înaltă responsabilitate, într-un autentic spirit dacic.
Imaginea „prezentului mişelit”, confruntată cu aceea
de glorie, mândrie şi demnitate de pe vremea lui
Mircea cel Bătrân şi, îndeosebi , a lui Decebal, îl va
nemulţumi profund şi va considera că întreaga
noastră societate trebuie reformată. Reformarea se
impunea a fi făcută dintr-o perspectivă valorică. Şi
această perspectivă valorică era cea dacică. Aşa se
face că, în 1881, va enunţa clar: „În România totul
trebuie dacizat oarecum de acum înainte.” Prin
această afirmaţie, Eminescu se înscrie, conştient şi
direct, în statutul etnic dacic, pe care vrea să-l rea-
ducă imperativ în societatea vremii sale.
Adoptarea de către Eminescu, în atari
condiţii, a unei perspective valorice etice funda-
3

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013
mental dacice, în scrisul şi manifestările lui civice,
nu numai că nu ne miră, dar ni se pare o consecinţă
directă, necesară şi firească, a formaţiei lui patriotice
şi a realităţilor social-economice, politice şi cultural-
artistice, în degradare, din vremea sa. Modelul dacic
devenea, astfel, unica soluţie a ieşirii ţării din
starea de decădere la care fusese adusă.
În perioada bucureşteană (1876-1889), poe-
tul, făcând parte din Societatea „Carpaţii” (înfiinţată
la 24 ianuarie 1882) şi militând pentru planul politic
al Daciei Mari, propunea ca studenţii ardeleni din Bu-
cureşti să propage acasă ideea unirii Transilvaniei cu
Ţara Mumă, fapt ce l-a adus în atenţia serviciilor se-
crete austro-ungar şi ţarist, creându-se apoi un plan
de eliminare a lui din viaţa publică, plan pus în prac-
tică sub patronajul lui T. Maiorescu. „Poetul
nepereche”, cum îl consideră G. Călinescu12, este in-
ternat forţat la Spitalul doctorului Şuţu pe 28 iunie
1883 şi supus unui tratament distrugător. Astfel, Emi-
nescu devine, aşa cum arăta Aurel David, „prima
jertfă politică pe altarul Daciei Mari.”13
Dacismul lui Eminescu nu este un capriciu,
o modă sau expresia unei dorinţe exprese de origina-
litate, ci reprezintă o viziune, o concepţie, o credinţă
adâncă şi temeinică, conturate încă din anii ado-
lescenţei, având ca scop binele ţării şi al neamului său.
Cercetările de paleogenetică ale profesorului
univ. dr. Alexander Rodewald din Hamburg, (lucrările
fiind efectuate de biologul Georgeta Cardoş din Bu-
cureşti în cadrul tezei de doctorat, în Germania), ates-
tă păstrarea fibrei genetice a locuitorilor daci din
perioada bronzului de pe teritoriul ţării de acum mai
bine de 2500 de ani până în actualitate, anulând, cu
argumente ştiinţifice, teoria romanizării poporului
nostru, adică a dacilor.
Dacă urmărim evoluţia vieţii şi a demer-
surilor atitudinale, conceptuale, filosofice, politice,
civice şi creative eminesciene, asumate în timp, ob-
servăm cum se configurează, ca un fir roşu ce străbate
în toate epocile şi în toate manifestările lui esenţiale,
componenta dominantă dacică, drept valoare, cri-
teriu şi ideal.
Afirmând „Eu simt în mine dacul”, Eminescu
enunţă apartenenţa la esenţa strămoşească a
fizionomiei naţiei, uitată de contemporanii superfi-
ciali. Parcă simţind „sfârşitul aproape”, el vrea să lase
un testament civic clar contemporanilor şi urmaşilor.
Eminescu nu este numai „dacul cel mare al
poeziei româneşti”14, publicistul şi gânditorul politic,
ci şi omul cu o atitudine civică exemplară, similară
lui Decebal. Gesturile publice ale lui Eminescu din
DACIA
magazin
ultimii ani de viaţă în sănătate au valoare simbolică,
deoarece sunt ultimative.
Aşadar, „Lecţia Eminescu” este una exem-
plară, este una de mândrie, nobleţe şi demnitate patri-
otică, venită din străvechimea locului, lăsând testa-
mentar credinţa în necesara asumare a condiţiei
etnice a superioarei civilizaţii dacice străbune.
__________________
1 Gheorghe Bucur, Mihai Eminescu – soarele poeziei
româneşti, în vol. Sub teiul lui Eminescu, editat de Asociaţia
Cultural-Ştiinţifică „Vasile Pogor”, Iaşi, Ed. D&T, 2010, p. 61
– 66 şi în Dacia Magazin, nr. 73, ianuarie 2012, p. 31 – 35
2 Mihai Eminescu, Vis şi alte treizeci de poeme necunos-
cute, restituite de Petru Creţia, alese şi prezentate de Mircea
Cărtărescu în rostirea lui Marcel Iureş, Ilustraţii Tudor Je-
beleanu, Bucureşti, Ed. „Casa Radio”, 2011, 110p.
3 Proces penal „Mihai Eminescu” în Dacia Magazin, nr.
67-68, iulie–august 2011, p.74
4 Vezi Daniel Dumitru Darie, Impunerea interdicţiei
asupra denumirii de dac şi Dacia, în Dacia Magazin, Nr.
82, octombrie 2012, p. 20-23, unde autorul citează cel puţin
200 de texte interzise.
5 Dacia Magazin, Cuvânt de deschidere la cel de-al XII-lea Con-
gres Internaţional de Dacologie, nr. 67-68, iulie-august 2011, p.4
6 Apud Mihai Popescu, Rădăcinile străvechi ale artei lui
Brâncuşi, în Dacia Magazin, nr. 78-79, iunie-iulie 2012, p.9
7 Bucureşti, EPL, 1966, 340 p.
8 „Lipsind orice veşti scrise din recea noapte scitică,
rămâne oricum hotărât că poetul nostru nu poate coborî din
nBrig-Belu sau nebunul Boerebist (!?, n.n.), precum nici
din Zamolxe, nici din Baba Dochia.”, lucr. cit, p.5
9 Ibidem, p. 318
10 I. E. Torouţiu, Studii şi documente literare, vol., VI, Bu-
cureşti, 1933, p.127, apud Mihai Pop, Eminescu şi fol-
clorul, în Studii eminesciene, 75 de ani de la moartea
poetului, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1965, p.200.
11 Ms. Eminescian 2290, f. 70, apud Amita Bhose, Studiile
sanscrite în România, în Analele Universităţii Bucureşti,
anul XXI, 1972, p. 114.
12 „…multă vreme M. Eminescu va rămâne în poezia
română nepereche”, în Eminescu, poet naţional,din Studii
şi comunicări, Culegere, cuvânt înainte şi note de Al. Piru,
Bucureşti, Editura tineretului, p.171
13 Aurel V. David, Eminescu, prima jertfă politică pe altarul
Daciei Mari, în Dacia Magazin, nr. 73, ianuarie 2012, p.10
14 Această formulă am folosit-o prima dată în articolul
Mitul dacic al soarelui în poemul postum eminescian „Me-
mento Mori”, publicat în România Mare, nr. 985 din 12
iunie 2009, p.11, apoi în Motivul soarelui în poemul emi-
nescian postum „Memento Mori”, publicat în revista Soci-
etăţii de Ştiinţe Filologice din România Limbă şi literatură,
Anul LIII, vol. I–II, 2011, p. 118–136, şi am argumentat-o
în articolele din Dacia Magazin, numerele 78-79, 80, 81 şi
82/ 2012.
4

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013
II. CERCETARE, ANALIZE, SINTEZE
A. MIHAI EMINESCU
Eminescu, magul călător (4)
Fireşte că primele cunoştinţe ştiinţifice ale na-
turii le va fi dobândit Eminescu încă din perioada
anilor de şcoală de la Cernăuţi, deşi nu excela în
aceste materii. Colegul său de la Gimnaziul
cernăuţean, Ion Sahin îşi amintea: „De mic copil,
Eminescu avea darul de a spune poveşti, în schimb
era slab la matematici şi plătea o temă la matematică
prin depănarea unei poveşti.” Nu cred că aţi mai auzit
aşa ceva! T. Ştefanelli, dar şi Radu Sbiera: „Cel mai
puţin samănă să-i fi ticnit limba latină şi cu deosebire
matematicile”. Repetarea clasei a doua trebuie pusă
în legătură cu aceste semnalări, dar şi cu obiceiul lui
Mihai de a dispărea de la şcoală. Ne-a rămas şi măr-
turia directă a poetului, pe ms. 2 258, extrem de edi-
ficatoare: „Eu ştiu chinul ce l-am avut însumi cu
matematicile în copilărie, din cauza modului rău în
care mi se propunea, deşi de altfel eram unul din
capetele deştepte. N-ajunsesem nici la vîrsta de
douăzeci de ani să ştiu tabla pitagoreică, tocmai pen-
tru că nu se pusese în joc judecata, ci memoria. Şi,
deşi aveam o memorie fenomenală, numere nu puteam
învăţa deloc pe de rost, încît îmi intrase-n cap ideea
că matematicile sunt ştiinţele cele mai grele de pe faţa
pămîntului ... În urmă, am văzut că-s cele mai
DACIA
magazin
Ioan Câmpan
uşoare...” Mult aş vrea să ştiu ce se ascunde sub acest
În urmă subliniat de mine...
O altă posibilă explicaţie, de altfel extrem de
comună, ne-o oferă un dascăl al lui Eminescu, I.
Sbiera: „Eminescu ... a fost învăţăcelul meu din limba
romînească şi ne înţelegeam foarte bine împreună,
era foarte bun şi blînd băiet, dar n-avea gust la studii
serioase şi sistematice, lua toate mai pe uşorul, căuta
să culeagă floricele, dar nu-i plăcea să-şi înghimpe
degeţelele”. Aşa că învăţăcelul Mihai va continua să
înghită pilulele amare ale ştiinţelor până la Blaj, în
primăvara lui 1866, după cum arăta ortacul său N.
Petra-Petrescu: „L-am văzut cu manuale de fizică şi
matematică. Studiile acestea, zicea el, că îi sunt grele
şi nu se putea împăca cu ele.”
S-ar putea, deci, afirma, că până prin 1869
Eminescu nu se avea prieten cu bazele ştiinţelor. În-
tâmplător, ştiu ce înseamnă să înveţi un tânăr cum să
apuce pe drumul înţelegerii lumii fizice. De aceea,
avem dreptul să ne mirăm că, dintr-odată, mai târziu,
se ocupă de diverse domenii ale fizicii, aşa cum în-
făţişam mai înaine. Observaţiile lui G. Călinescu
referitoare la ms. 2 270 şi 2 291 mi se par destul de
criticabile, având în vedere că veneau de pe poziţia
literatului necalificat ştiinţific (pe domeniul „real”),
iar în urma sa progresul ştiinţei a continuat în des-
coperiri, concepţii şi abordări noi, ceea ce ne îngăduie
şi nouă, celor mai modeşti, să „cotrobăim” prin lada
cu manuscrise eminesciene. Textele ştiinţifice rămase
de la el ne indică stadiul dezvoltării fizicii la acea
vreme, de bună seamă. Totuşi, cu o nelinişte
crescândă, putem sesiza ici şi colo aspecte care ne duc
cu gândul că Eminescu a păşit dincolo de aceste
graniţe, devenind un precursor şi un vizionar, aşa
cum şi alţii s-au calificat în istoria ştiinţei. Voi
prezenta câteva dintre ele, având la bază conţinutul
manualelor de liceu actuale.
De pildă, Eminescu are prioritatea termino-
5

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013
logică pentru „cuant”, înaintea lui Max Planck (1900,
teoria cuantelor), aşa cum scria în ms. 2 267: „Elec-
tricitatea. Este acelaşi cuant de putere, care c-o repe-
june incalculabilă se preface într-un cuant egal în
cellalt loc, fără a avea necesitatea de-un substrat ma-
terial suficient şi proporţional pentru a se comunica.
Curios lucru!” La vremea scrierii acestor rânduri, cu
cca. 30 de ani înainte de 1900, între savanţi încă se
ducea bătălia pentru admiterea „eterului universal” ,
ipoteză abandonată mult mai târziu. Noi, în vremea
noastră, am învăţat că particulele luminii, fotonii,
călătoresc prin vid exact cum zicea Eminescu, cu o
„repejune incalculabilă”. Într-o epocă în care aproape
toţi cunoscuţii săi mai credeau încă Pământul centrul
lumii, găsim în ms. 1 829 „Pământul parcurge (...)
4,1 mile pe secundă; o repejune necunoscută pe
Pămînt, exceptînd repejunea luminii şi electricităţii”.
Asimilarea ultimelor două categorii s-a produs prin
1864, într-un tratat de electromagnetism scos de J. C.
Maxwell, având la bază elemente experimentale şi
teoretice, descoperite de Oerstedt, Faraday şi Ampère.
Va fi citit Eminescu aceste lucrări? Repejunea
propagării electricităţii e, în orice caz, tot atît de mare
ca a luminei (300.000 de km într-o secundă)”.
Cunoscătorii vor observa şi prezenţa la Emi-
nescu a ideii fundamental corecte privind propagarea
interacţiunii electromagnetice cu viteza finală c, din
aproape în aproape, ca în ms. 2 275: „Electricitatea e
aceeaşi forţă oarecum în suspensie, în circulaţie, fără
spor, fără scădere. Forţa care se pune în mişcare în
cutare punct poate fi însă retardată după unităţi de
timp mai lungi sau mai scurte; se înţelege că şi circu-
laţia, rotaţiunea, se retardează”. Sunt noţiuni de cal-
cul diferenţial din ecuaţiile fizicii, exprimate ca atare:
divergenţa, integrala curbilinie, rotorul ...
Şi iată, în ms. 2 267, un uluitor model fizico-
poetic pentru (ce să cred?) o interacţiune undă-parti-
culă, care poate ascunde multe: „Să ne-nchipuim că
razele soarelui ar fi ca nişte fire subţiri de mătasă, din
care unele se torc drept, altele c-o ondulaţie din ce în
ce mai mare. Ele dau de forţa Pămîntului, moleculul
atins de ele începe să se-nvîrtească ca un mosoraş
mic şi le deapănă în jurul său. Toate organismele sunt
asemenea unei depănători, cari prefac mişcarea în
linie dreaptă – care-ar fi infinit de lungă – într-o linie
învălătucită împrejurul ei, ca la ghem. Gheme de lu-
mină.”
S-ar putea recunoaşte aici multe elemente ale
fizicii cuantice descoperite şi studiate mai către con-
temporaneitatea noastră, după ce Eminescu a plecat
în ceea lume: efectul fotoelectric (1877 H. Hertz), du-
alismul undă-corpuscul (L. De Broglie 1924). Vă invit
DACIA
magazin
să căutaţi în cărţile de fizică.
În 1905, A. Einstein explica legile efectului
fotoelectric luând în considerare interacţiunea foton-
electron, iar Louis de Broglie asocia o undă caracte-
ristică oricărei microparticule. Ceva mai târziu, alţi
fizicieni dezvoltă fizica cuantică şi localizează parti-
cula în mod probabilistic în zona în care amplitudinea
undei asociate este maximă. Dar toţi aceştia au trăit
la mulţi ani după Eminescu! Cititorul poate observa
cum poetul nostru se străduieşte să scrie în româneşte,
ceva care nu se mai scrisese încă până la el: descrierea
fenomenului, corelaţii, terminologie (toate, „poetic”).
La vremea sa (ca şi azi, în parte) încă nu se cristaliza-
seră pe deplin nici conţinuturile matematice, nici de-
numirile. Iată cum Eminescu poate fi privit şi ca un
precursor de referinţă în domeniul limbajului ştiinţific.
Regret că aceste fireşti oscilaţii de termeni îmi sub-
minează oarecum demersul următor, legat de câteva
formule cuprinse în manuscrisul eminescian nr. 2 267.
Astfel, dacă „ceea ce nu se cheltuieşte în mişcare, se
păstrează ca energie”, atunci ne explică aceasta şi
aşa: v = m·d, în care v este viteză (zice el), m masă,
iar d distanţă (adică înălţimea ridicării capului). Dar
produsul m·d reprezintă azi, pentru noi, o energie ex-
primată în unităţi g=l, cum scria şi el în altă parte.
Înseamnă că v ar fi o energie, în termeni actuali. Vă
voi arăta acum o altă formulă din manuscris, dar
numai dacă vă ţineţi bine firea (atenţie, fizicieni!): v
= m·c², unde c este numită de el „repejunea finală”,
adică viteza limită a propagării interacţiunii, ceea ce
noi zicem că este viteza luminii. Nu mai contenesc
cu semnele uimirii, pentru că sărmanul Einstein a pro-
dus celebra formulă E = mc² abia în 1905. Ce să cred?
Că Einstein l-a citit pe Eminescu. A se observa şi co-
incidenţa asupra literei c (de la celeritate) la o distanţă
de 30 de ani în favoarea lui Eminescu. Cine mă con-
trazice? Contraargumentele de genul că, vezi
Doamne, mc² este energia cinetică, sau că Eminescu
ar fi aflat această formulă de la alţii în perioada
vieneză nu se susţin deloc. În primul rând, el ştia că
în varianta cinetică acest produs trebuia împărţit la doi
(se găseşte în alt text!) iar în al doilea rând, dacă for-
mula ar fi circulat în mediile intelectuale ştiinţifice an-
terior, fiţi siguri că istoria ar fi consemnat-o cu mare
vâlvă; şi apoi, cine era şi ce reprezenta Eminescu în
Viena anilor 1869-1872 ca să aibă acces privilegiat la
ea? Eu nu am găsit nicio dovadă. Şi aş mai îndemna
pe cineva mai tânăr şi mai abil să se învrednicească a
descoperi rosturile şi semnificaţia formulelor şi de-
senelor din manuscrisele eminesciene, care, unui li-
terat, îi apar fără niciun sens. Sfinte hieroglife!
Consultaţi bibliografia sau Internetul!
6

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013
SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ
ÎN VIZIUNEA PUBLICISTICĂ EMINESCIANĂ
III
Educaţie şi cultură
Eminescu avea o înţelelgere clară asupra re-
laţiei dintre educaţie şi cultură.
„Educaţia e cultura caracterului, cultura e
educaţia minţii. Educaţia are a cultiva inima şi
moravurile, cultura are a educa mintea. În fine, un om
bine educat, cu inimă, caracter şi moravuri bune,
poate să fie cu un cerc restrâns de cunoştinţe, pe când,
din contră, cultura, cunoştinţele cele mai vaste pot să
fie cuprinse de un om fără caracter, imoral şi fără
inimă”28.
Dacă vorbim despre cultura poporului nostru,
o perioadă îndelungată de timp, românii au avut o cul-
tură nescrisă. Scrisul a avut mai mult caracter oficial,
fiind folosit şi răspândit la cancelaria regală sau a
domnului şi în rândurile preoţimii, iar învăţământul
apărând tot în jurul acestor medii. Cu toate acestea,
nimic nu a alterat frumuseţea şi valoarea culturii noas-
tre tradiţionale. Inconvenientele derivă din dificultatea
reconstituirii acestor valori în prezent.
Modernizarea societăţii româneşti a adus cu
sine şi problema modernizării învăţământului şi cul-
turii prin înfiinţarea de şcoli în mediul rural, creşterea
numărului şcolilor de la oraş, diferenţierea între în-
văţământul primar şi gimnazial, înfiinţarea de şcoli
speciale, dezvoltarea învăţământului superior, accesul
gratuit al elevilor de şcoală primară, învăţământ mixt;
atât pentru fete, cât şi pentru băieţi, modernizarea pro-
gramelor şcolare, salarizarea profesorilor etc.29 Mă-
surile adoptate nu au condus întotdeauna spre
finalitatea dorită, inadvertenţe putând fi constatate
chiar din textele de lege sau din maniera de aplicare a
normelor destinate reformei învăţământului.
Cu obiectivitatea caracteristică, Eminescu
atrăgea atenţia asupra neregulilor sesizate. Unele din-
tre acestea, cum ar fi nepregătirea sau neimplicarea
profesorilor în procesul de învăţare, proasta salarizare
a acestora, fiind la ordinea zilei: „Şcoalele noastre
DACIA
magazin
Tereza Danciu
sunt rele – iată o temă adeseori repetată de ziarele
politice şi literare… Cauza decadenţei şcolilor e dar
declasarea generală care se răsfrânge asupra corpului
profesoral ca asupra întregii ţări. Răul trebuie scos din
rădăcină; trebuia ca fiecăruia, fie director de bancă,
fie amploiat la Regie, la domenii, la drumul de fier,
să i se ceară în schimbul echivalentului material probe
că posedă un capital intelectual de resort, probe că
a-nvăţat carte, că pricepe treaba la care e pus. Dar
când măsura generală de cultură ce li se cere Mi-
hăileştilor, Costineştilor şi Caradalelor sunt patru
clase primare, iar echivalentul material, plătit din
munca altora în schimbul acelei preţioase culturi, se
suie la milioane, nu se poate pretinde nici la profesori
să fie altfel de cum sunt, să nu fie gonitori de funcţii
ca toţi, cumularzi ca toţi, şi să lege de gard o carte
care-n România nu-ţi ajută la nimic dacă n-ai doza
necesară de viclenie pentru a te-ntrece cu semi-străinii
la pescuit în apă tulbure”. Şi „ când nu se mai află oa-
meni oneşti în ţară… nu este nebun acela care, în
ciuda lumii şi pentru ca să râdă toţi de el, încearcă a fi
onest? Când cu patru clase primare şi violoncel ajungi
prim-redactor, deputat, director de bancă, răscumpără-
tor de drum de fier, milionar – apoi nu e nebun acela
care-nvaţă însuşi şi-nvaţă şi pe alţii, pentru ce? Pentru
200 – 300 de franci pe lună?
Nu, să fim drepţi. Ceea ce nu se cere de la ni-
meni nu se ceară nici de la profesori. Şi ei sunt oameni
ca toţi oameni; când unul plagiază nu face decât să
urmeze exemplul ministrului său; când e neglijent
urmează pe cei mai iluştri dintre concetăţenii săi,
cu-n cuvânt sunt ca toţi şi toţi sunt ca dânşii. Dacă ex-
istă decepţii să nu ne mire. E câte unul care a prins
dragoste de ştiinţa lui, care, în sfera ei senină, găseşte
un adevărat liman de scăpare din putreziciunea şi mi-
zeria ce-l înconjoară; pentru care iubirea adevărului
pentru el însuşi e un echivalent moral suficient al
muncii lui”30.
O altă problemă a fost pentru noi „învăţămân-
7

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013
tul în străinătate, creând din clasele bogate, întregi
generaţii de oameni fără conştiinţa ţării lor, fără obiş-
nuinţa limbii ei, plini de uimire care va degenera în
dispreţ, faţă de o civilizaţie fatal inferioară acelei în
mijlocul căreia au fost educaţi”31. Efectele unei astfel
de mentalităţi se resimt şi astăzi.
În plus, în educaţia şi cultura de astăzi a
poporului român, constatăm situaţii paradoxale. De
exemplu, în perioada anterioară anului 1989, când in-
formaţia era filtrată şi posibilitatea noastră de circu-
laţie limitată, eram mult mai educaţi şi aveam mai
multă cultură decât azi. Societatea noastră contempo-
rană este o societate informatizată, dar în care nu mai
facem diferenţa între bine şi rău, între valoare şi non-
valoare şi am ales, în cele din urmă, să nu ne mai in-
formăm deloc. Nu ne mai apreciem cultura proprie,
nu ne mai interesează istoria şi nu găsim nicio justifi-
care în studierea ei şi ne-am ales modele comporta-
mentale superficiale.
Am şters cu buretele civilizaţia noastră
tradiţională şi o mare parte din responsabilitate o
poartă şi regimul comunist pentru care tradiţiile au
fost doar de paradă.
Peisajul nostru rural când nu este încărcat de
dramatism devine de-a dreptul hilar; ţăranul român,
DACIA
magazin
reîmproprietărit după 1989, dar totuşi sărac, merge
astăzi la câmp cu sapa într-o mână şi cu telefonul
mobil în cealaltă mână. Până aici a ajuns incapacitatea
de guvernare a reprezentanţilor noştri politici. Iar ali-
nierea noastră la standardele europene promite o nouă
dezrădăcinare în care nu ştim cât la sută vom mai fi
noi.
Caracterul atemporal al creaţiei eminesciene
La aproape 40 de ani de la trecerea în nefiinţă
a poetului, referindu-se la ziaristica eminesciană, Per-
pessicius nota: „…articolele lui Eminescu par scrise
de aseară pentru ziua de azi”32. Ce putem spune la mai
bine de un secol? Nu putem decât să constatăm cu
dezamăgire că, după ce au trecut peste noi două
războaie mondiale, după ce am schimbat regimuri
politice şi forme de guvernământ, aproape nimic din
starea de lucruri contemporană poetului nu a suferit
modificări astăzi. Se pare că la noi „libertatea, egali-
tatea şi fraternitatea” îmbracă invariabil aceleaşi
haine. Dictatura a adus schimbări şi am fi fost curioşi
să fi aflat părerea poetului despre această pagină a is-
toriei noastre.
În decembrie 1989, eram bucuroşi că lăsam
în urmă o perioadă de privaţiuni şi limitări şi cu spe-
ranţă priveam către un viitor pe care îl doream mai
bun. La scurtă vreme, însă, observam că paşii noştri
nu ne purtau înainte, ci că ne întorceam la un trecut
pe care părinţii şi bunicii noştri îl considerau abando-
nat. După terminarea Celui de-al Doilea Război Mon-
dial, românii făceau ochii roată către cer, aşteptând să
vină americanii. Au venit după aproape 50 de ani,
aducând cu ei „beneficiile” unei societăţi globalizate.
Şi dacă regimul comunist trecea cu tăvălugul peste
tradiţiile românului într-o industrializare forţată, acum
renunţăm la tot ce a mai rămas din fiinţa noastră naţio-
nală în favoarea aceloraşi valori occidentale. Parcă în
momentul când ne-am ştiut fiinţe pe acest teritoriu,
cineva ne-a blestemat să nu trăim niciodată liniştiţi în
matca noastră şi să suportăm veşnic influenţe, când
de Răsărit, când de la Apus, când din ambele sensuri.
Societatea de consum americană ne-a readus valorile
democratice, fără de care nu ne este permis accesul
către societăţile civilizate şi nici în Europa. Aşa se
face că în România de astăzi, obosiţi să tot ascultăm
acelaşi discurs în două ore de program, le acceptăm
pe acelea ale clasei politice actuale pe fundalul sonor
tehno – oriental.
Referindu-se la clasa politică a epocii sale,
Mihai Eminescu încerca printr-un exerciţiu retoric să
descopere cine erau cei care conduceau destinele naţi-
unii sale şi care erau adevăratele lor interese. După
8

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013
părerea sa, ţărani nu erau. „Proprietari nu, învăţaţi nici
cât negrul sub unghie, fabricanţi - numai de palavre,
meseriaşi nu, breaslă cinstită n-au, ce sunt dar? Uzur-
patori, demagogi, capete deşarte, leneşi cari trăiesc
din sudoarea poporului fără a o compensa prin nimic,
ciocoi boieroşi şi fudui, mult mai înfumuraţi decât
coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale ţărei”33.
Cu alte cuvinte, „plebea de sus”, care face politică, în
timp ce „poporul de jos sărăceşte şi se stinge din zi în
zi de mulţimea greutăţilor ce are de purtat pe umerii
lui, de greul acestui aparat reprezentativ şi adminis-
trativ care nu se potriveşte deloc cu trebuinţele lui
simple şi care formează numai mii de pretexte pentru
înfiinţare de posturi şi paraposturi, de primari, notari
şi paranotari, toţi aceştia plătiţi cu bani peşin din
munca lui, pe care trebuie să şi-o vânză pe zece ani
înainte pentru a susţine netrebnicia statului român”34.
Ideea pe care o desprindem este că şi atunci,
ca şi acum, nu trebuia să ai o pregătire anume ca să
fii reprezentant de onoare al neamului. Ci trebuia să
ai viclenia şi lipsa de scrupule de a parveni, politica
fiind modalitatea ideală în acest scop. Şi atunci, ca şi
acum, avocaţi, profesori de universitate, de licee şi
de şcoli primare, ingineri, medici, scriitori, muzicanţi,
actori, toţi fac politică pentru a se îmbogăţi. În rest,
nimic nu mai contează. Conştiinţa colectivă, preţuirea
istoriei neamului, a tezaurului său cultural, mândria
naţională sunt expresii căzute în desuetudine, bune de
scos de la naftalină numai în preajma campaniilor
electorale. În timp ce o parte a populaţiei a sărăcit, o
alta abia trăieşte modest de la o zi la alta, proaspăt îm-
bogăţiţii societăţii contemporane se miră ce să mai
vândă din această ţară. „Greaua moştenire din pe-
rioada de tristă amintire”, pământ, aur, petrol, lemn,
energie, totul se vinde indiferent de preţul pe care-l
vor avea de plătit generaţiile următoare. Banii publici
pentru investiţiile în cercetare, pentru agricultură, in-
dustrie, infrastructură, educaţie, turism, protecţia
mediului nu ştiu cum se face că ori sunt puţini, ori dis-
par ca prin farmec. Bugetul ţării, sărăcit de câţiva ani
încoace, este votat cu aceeaşi grabă şi aceeaşi irespon-
sabilitate ca şi pe vremea lui Eminescu: „Când s-ar
căzut ca bugetul să fie mult discutat şi votat, articolele
zboară şi sfârâie unul după altul ca spiţele de la roată
sau de la vârtelniţă, vicepreşedintele somnoros, Cam-
era somnoroasă, raportul somnoros petrec ca prin vis
condici după condei fără ca cineva să mai deschiză
gura. Toată grija Camerei nu mai e ca bugetul să fie
corect, bine chibzuit, neîncărcat, ci să se mântuie
odată comedia; răspunderea ministerului să fie
acoperită prin votul unei camere neresponsabile
DACIA
magazin
ş-atunci toate vor fi bune”.
Drept consecinţă, educaţia şi cercetarea sunt
domenii care nu mai interesează pe nimeni. În-
văţământul este într-o continuă stare de degradare şi
nu ştim cine este mai vinovat; statul, că i-a trimis pe
profesori la periferia societăţii; profesorii, că şi-au
pierdut elanul şi au renunţat la profesionalism; elevii,
că între pregătirea în şcoală şi pregătirea pentru viaţă
nu pun semnul echivalenţei. În cultură este o continuă
luptă a valorilor şi non-valorilor şi am primit cu titlu
gratuit cultura de consum americană.
Agricultura practicată astăzi este aceeaşi cu
cea de pe timpul strămoşilor daci. Despre caracterul
rudimentar al agriculturii avea să scrie şi Eminescu pe
la 1881: „… starea cea proastă a agriculturii care cul-
tivă pământul în mod cu totul primitiv, fără a între-
buinţa irigaţiuni, îngrăşarea pământului sau scurgerea
pământului de apă, prin urmare în mod cu mult
înapoiat de cum cultivau românii cei vechi, şi că în
această privire, noi în timp de 2000 de ani în loc de a
merge înainte am dat înapoi”35.
În infrastructură şi turism avem viteza melcu-
lui şi de foarte multe ori ni se întâmplă să se frângă
caru-n drum, aşa cum bine grăia poetul nostru , acum
mai bine de o sută de ani. Şi expresia nu este nici im-
proprie, nici învechită, pentru că pe şoselele noastre
alături de cele mai moderne maşini circulă adesea şi
căruţe.
Protecţia mediului este domeniul unde dez-
interesul şi ignoranţa fac casă bună. Tăierea pădurilor
grăbeşte deşertificarea şi ne rarefiază aerul. Românii
noştri cei vechi nu tăiau nici un lemn şi nu desţeleneau
nici un fir de iarbă fără acordul întregii comunităţi şi
exista Legea braniştii, care proteja pădurea şi conform
căreia nicio persoană străină nu putea intra, vâna,
culege fructe, cosi fânul, nu putea face selişti sau cură-
turi într-o pădure. Astăzi de la vlădică la opincă tăiem
fără cruţare copacii şi ne lăsăm gunoaiele în faţa
porţii.
Într-un astfel de decor şi într-o astfel de at-
mosferă politică, socială, economică, culturală ne în-
trebăm dezorientaţi ce ne mai poate pregăti destinul
şi cum va arăta societatea românească, când vom fi şi
noi doar nişte umbre în univers. În care viitor toate
aceste neajunsuri vor fi doar o tristă pagină de istorie.
Până atunci observăm cu mirare cât ne-au fost „cla-
sicii” noştri de contemporani şi „singurul refugiu de
multele inconveniente ale vieţii” nu este decât acela
că „Dumnezeu, în înalta sa bunăvoinţă, a dat omului
râsul cu toată scara, de la zâmbetul ironic până la clo-
cotirea homerică. Când vezi capete atât de vitreg
9

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013
înzestrate de la natură încât nu sunt în stare a înţelege
cel mai simplu adevăr, capete în care, ca în nişte
oglinzi rele, totul se reflectă strâmb şi în proporţii
pocite, făcându-şi complimente unul altuia şi nu-
mindu-se sarea pământului, ai avea cauză de a te în-
trista şi de a dispera de viitorul omenirii, dacă n-ai şti
că după o sută de ani, de pildă, peste amândouă des-
părţămintele geniilor contimporani, peste balamuc şi
puşcărie, va creşte iarbă şi că, în amintirea generaţiei
viitoare, toate fizionomiile acestea vor fi pierit fără
nici o urmă, ca cercurile din faţa unei ape stătătoare”.
Sunt însă situaţii, când nici măcar râsul nu ne
mai ajută şi ducem o luptă fără rezultat şi fără spe-
ranţă, aşa cum avea să declare şi poetul după şase ani
de muncă istovitoare la gazetă: „Tu trebuie să-ţi
închipuieşti astăzi sub figura mea un om foarte obosit,
de vreme ce sunt singur la negustoria asta de principii
şi peste acest [sic] bolnav, care ar avea nevoie de cel
puţin şase luni de repaus pentru a-şi veni în fire. Ei
bine, de şase ani aproape o duc într-o muncă zadar-
nică, de şase ani mă zbat ca într-un cerc vicios în cer-
cul acesta, cu toate acestea e singurul adevărat; de şase
ani n-am linişte, n-am repausul senin, de care aş avea
atâta trebuinţă pentru ca să mai pot lucra şi altceva
decât politică…
Eu rămân cel mai amăgit în afacere, căci am
lucrat din convingere şi cu speranţa în consolidarea
ideilor mele şi un mai bun viitor. Dar nu mai merge.
În opt ani de când m-am întors în România, decepţi-
unea a urmat la decepţiune şi mă simt atât de bătrân,
atât de obosit, încât degeaba pun mâna pe condei să-
ncerc a scrie ceva. Simt că nu mai pot, mă simt că am
secat moraliceşte şi că mi-ar trebui un lung repaus ca
să-mi vin în fire. Şi cu toate acestea, ca lucrătorii cei
de rând din fabrici, un asemenea repaus nu-l pot avea
nicăieri şi la nimeni. Sunt strivit, nu mă mai regăsesc
ABONAMENTE «DACIA MAGAZIN»
Începând cu data de 1.01.2013,
preţul unui abonament la revista noastră
este 65 lei/ an,
iar preţul/bucata este 4 lei.
DACIA
magazin
şi nu mă mai recunosc”.
Cât de nemiloasă şi cât de indiferentă poate
să fie societatea încât sub povara ei să te simţi vlăguit
până la epuizare şi unde sunt beneficiile democraţiei,
dacă nu este capabilă nici măcar valorile să şi le în-
treţină. De multe ori au plecat din lumea acesta
neştiute de nimeni şi fără să ceară nimic în schimb
pentru imensa lor contribuţie adusă tezaurului nostru
cultural sau ştiinţific. „Începeau în curând căldurile
verii, scria George Călinescu în cartea sa dedicată
vieţii poetului, când lumea, în frunte cu patronii con-
servatori, fugea din Bucureşti, iar poetul rămânea sin-
gur să asude asupra mormanelor de corecturi şi să-şi
alcătuiască informaţiile pentru gazetă până târziu în
noapte. Spiritul obosit şi blazat al lui Eminescu, în-
vrăjbit de un sânge veninos şi ţinut pe loc de o vârtoşie
trupească înnăscută, mai luptă câtăva vreme împotriva
destinelor, apoi răul se dezlănţui şi coardele maestru-
lui plezniră”36.
Note:
28. M. Eminescu, manuscris -2257;
29. Istoria românilor, vol. VII, Ed. Enciclopedică, Bu-
cureşti, 2003, pag. 813- 824;
30. M. Eminescu, [Şcoalele noastre sunt rele…], în Timpul,
13 august 1882;
31. N. Iorga, Istoria învăţământului românesc, Editura Di-
dactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971, pag. 164;
32. Perpessicius, Eminesciana, Ed. Junimea, Iaşi, 1983,
pag. 461;
33. M. Eminescu, Icoane vechi şi icoane nouă, în Timpul,
II, 11 decembrie 1877;
34. Ibidem;
35. M. Eminescu, Timpul, 9 aprilie, 1881;
36. G. Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, Editura pentru
literatură, Bucureşti, 1966, pag. 281.
10

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013
„CAZUL CARAGIALE”1
Îl preţuim sincer, la su-
perlativ, pe marele I. L. Caragiale
pentru opera sa creată în etapa
„primului avânt” al „capitalismu-
lui” în România. A făcut parte din
generaţia de aur a dramaturgiei
noastre. S-a instalat în fruntea
genului atât de pretenţios al
comediei.
Un Caragiale ne-ar fi
trebuit şi în etapa „socialismului”
de interpretare şi direcţionare
marxist-leninistă – fie şi printr-o
dramaturgie de sertar, a genului, valorificabilă ul-
terior sau chiar atunci, dar în exil, pe alte merid-
iane, căci în ţară autorul ar fi ajuns repede, cel
puţin, la „Canal”.
Cu atât mai mult ne-ar fi trebuit un Cara-
giale în „tranziţia” spre... nicăieri de după 1989.
Şi încă ne-ar trebui, căci „etapa” nu s-a încheiat.
Degradarea morală a vieţii politice, a lumii
politice, a autointitulatei „clase politice” – incom-
patibilă cu aspiraţiile şi obiectivele societăţii mod-
erne! – a ajuns din nou la un maximum şi s-a
instalat la temelia crizei generale în care lumea
se află – şi noi cu lumea! – şi despre care „ana-
liştii” şi „formatorii de opinie” se întrec în a nu-i
întrezări sfârşitul!
Interesant însă este că autorul articolu-
lui, dl., desigur, jurist, Ion Oltean – o minte „brici”
şi de aleasă cultură umanistă, nu numai juridică,
- îl laudă cu deplin temei pe „nenea Iancu” pentru
excepţionala sa operă, dar şi pentru orientarea
sa politică în epocă: atunci când a simţit că „se
îngroaşă gluma” şi Caţavencii sau Tipăteştii s-ar
putea să nu-l mai ierte (cazul „plagiatului” a fost
un semn în acest sens!), spre bătrâneţe a profitat
de o împrejurare şi a preferat autoexilul într-un
oraş european în care degradarea morală nu era
DACIA
magazin
Conf. univ Dr. G.D. Iscru
ca la noi sau ca în altă urbe
vecină.
Autorul articolului – şi
dânsul, desigur, un jurist re-
spectabil, cu o „foncţie” onorabilă
între „servanţii Justiţiei” de azi! –
are însă şi o obiecţie la „ca-
valcada” satirică a lui „nenea
Iancu”: atacul acestuia la sacro-
sancta instituţie a Justiţiei! Căci,
dacă a caricaturiza până la
grotesc pe câţiva avocaţi
„clănţăi” încă îi era permis, de-ar
fi ştiut mai multă istorie Caragiale nu-şi putea
permite să-i „tipizeze” pe exponenţii Dreptăţii „ca
pe nişte proşti ordinari” – obiectează autorul. Or,
„nenea Iancu”, în avântul său ... caragialesc”,
doritor cu orice preţ (?) să facă lumea să râdă de
„clănţăi” şi de proştii cu ifose, a ignorat – zice dl.
Ion Oltean – că „de-alungul timpului lumea
<<servanţilor justiţiei>> ... alcătuia armătura int-
electuală a societăţii”. Halal „soţietate” (a Franţei
prerevoluţionare, n.n.), care se părea că îşi pier-
duse busola pe vremea regelui francez, care a
sfârşit sub ghilotină şi în care lumea „servanţilor
justiţiei” se afla în fruntea acelui „carnaval”, per-
miţând „iluminaţilor” lui Waisshaupt să arunce
ţara în haos!
S-ar putea însă ca un nou Caragiale să
nu se fi născut! Sau ca „servanţii justiţiei” noas-
tre, „orientându-se” – de la tinerii avocaţi doritori
să apere Dreptatea până la onorabilii magistraţi
cu salarii onorabile şi pensii „speciale” – să fie in
corpore şi serioşi şi realişti, astfel că un Cara-
giale, azi, ar rămâne şomer! ... Dar şi oameni ca
„nenea Iancu”, cu simţul realului, nu doar al
umorului, sunt, se pare, dintre aceia care ştiu
bine să se „orienteze”, să se „descurce”. Ar fi
găsit el o cale. De ce nu vii, nene Iancule?
11

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013
Există totuşi un motiv – şi serios şi de-
licat, deopotrivă! – pentru a putea vorbi de „cazul
Caragiale”: Infamia pe care, ca bun prieten, şi-a
permis-o faţă de Eminescu, deşi el, Caragiale,
ca prieten, era şi bun cunoscător al valorii şi sen-
sibilităţii geniului nostru naţional. Căci Veronica
devenise femeia vieţii acestuia! A fost un act de
degradare morală a făptuitorului şi de cădere din
calitatea sa de prieten, un act similar unei blas-
femii; infamie suportată în tăcere de cel în cauză.
Doar unui frate i-a mărturisit trădarea „grecului”.
„Curat murdar”, nene Iancule, cum zici matale!
Dar cazul a ajuns în „târg” şi în ţară, poate prin
informaţii junimişti, poate printr-o „scăpare” a făp-
tuitorului însuşi la un pahar cu vreun „Mitică” sau
în alt loc ca ... „între bărbaţi” de aceeaşi „talie”.
Iar cei în stare să maculeze tot, fiind şi
în cunoştinţă de cauză, nu l-au menajat, sub
acest aspect, pe capricornul suferinţei, nici în
posteritate. Au făcut să fie pus mormântul lui
Caragiale, în 1912, lângă cel al lui Eminescu,
DACIA
magazin
pentru ca „sărmanul Dionis” să nu aibă tihnă şi
odihnă nici în mormânt, cum îşi exprimase el
acel ultim şi „singur dor”! Nu le-a fost de ajuns că
au inclus, în amenajarea mormântului, parte din
mesajul pe care l-au pus în „ediţia Maiorescu” a
volumului de „Poesii de Mihail Eminescu”, pentru
a şti „fraţii”, în orice lojă s-ar afla, că soarta
„inamicului” lor este pecetluită, volum editat în
mare grabă la sfârşitul anului în care i-au provo-
cat autorului moartea civilă (1883; s-ar putea ca
volumul să fi fost antedatat). Pentru mormântul
lui Caragiale, pentru valoarea operei sale unanim
recunoscută, se putea găsi, în cimitirul Bellu, un
spaţiu corespunzător. Rezon! Nene Iancule!
____________________
1
. O adnotare la articolul d-lui. Ion Oltean, cu acest
titlu, apărut în revista „Palatul de Justiţie” s.n., an
XXIII, 2012, nr. 7, p. 1-2.

EMINESCU ŞI LIMBA SANSCRITĂ

– din volumul EMINESCU* –
Amita Bhose

Mihai Eminescu a întreprins traducerea lucrării

Gramatica critică abreviată a limbii sanscrite de Franz
Bopp. Manuscrisul acestei traduceri neterminate, intercalate
pe alocuri cu paginile transcrise după glosarul sanscrit-latin
al aceluiaşi autor, se află în Biblioteca Centrală Universitară
din Iaşi1. Chiar o privire fugară aruncată asupra lucrării
relevă seriozitatea cu care Eminescu s-a angajat la această
muncă şi efortul pe care l-a depus în executarea ei. Oricine
ar fi tentat să se întrebe: care a fost rostul unei asemenea
munci uriaşe şi aparent gratuite?
Problema poate fi analizată în două trepte: ce l-a
determinat pe Eminescu să înveţe sanscrita şi, apoi, ce l-a
îndemnat să traducă gramatica limbii respective? Deşi pre-
ocupările ştiinţifice ale poetului au fost mai puţin cunoscute
până la apariţia volumului mai sus menţionat, s-au enunţat
câteva păreri în privinţa traducerii.
G. Călinescu s-a ocupat de spectele biografice ale
problemei şi a susţinut că, în timpul bolii, spiritul poetului
se arăta invadat, sub o formă maniacală, de preocupări
lingvistice obsedante, legate îndeosebi de limbile clasice şi

12

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013
orientale. Părerea este subiectivă.
Arion Roşu a privit problema din punct[ul]
de vedere al preocupării artistice a poetului; el a crezut
că interesul lui Eminescu pentru cultura indiană, in-
clusiv cel pentru sanscrită, nu a fost decât un ecou
dunărean al romantismului apusean.
Pe plan istoric, momentul Eminescu se
situează în ultima fază a romanitsmului, când interesul
poeţilor pentru literatura indiană nu mai era atât de
pronunţat ca în vremea lui William Jones şi Goethe,
adică pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea până la în-
ceputul secolului al XIX-lea. Întrucât exotismul ro-
mantic aproape dispăruse până la venirea lui
Eminescu în Austria şi Germania, el nu putea să exer-
cite o influenţă puternică asupra gândirii acestuia.
În urma editării numeroaselor însemnări din
manuscrise, reeditării articolelor din presa vremii şi a
cercetării efectuate în ultimii ani despre cultura poe-
tului, îndeosebi cea orientală, s-a schimbat optica cri-
ticii româneşti în această privinţă. Cele două afirmaţii
de mai sus sunt acum depăşite. Exegetului şi biogra-
fului de astăzi i se cere analiza împrejurărilor culturale
care au determinat formaţia intelectuală a lui Emi-
nescu dintr-un alt punct de vedere decât cel
tradiţional, acela al romantismului occidental.
Anii petrecuţi de Eminescu la Berlin coincid
cu perioada cercetărilor intense în domeniul indianis-
mului. În 1872, când el se înscrie la Universitatea din
Berlin, F. Max. Müller publică volumul al V-lea al
Rgvedei, şi în 1874, când poetul pleacă din Berlin,
apare şi volumul al VI-lea al acestei lucrări. Primul
volum apăruse spre sfârşitul anului 1849. Tot în 1874
a avut loc primul congres al orientaliştilor la Londra,
cu ocazia centenarului înfiinţării Societăţii Asiatice la
Calcutta. În acei ani, Max Müller proiectează editarea
colecţiei The Sacred Books of the East, care va pune
temelia cercetărilor orientalistice; primele trei volume
ale acesteia apar în 1879, an în care Eminescu publică
Rugăciunea unui dac.
Pe acea vreme, se ţineau cursuri de limbi şi
literaturi orientale la Universitatea din Berlin. Câteva
din ele, de ex. Cursurile limbilor sanscrită, pali (limbă
în care au fost scrise primele texte buddhiste) şi zendă,
precum prelegeri despre imnuri din Rgveda şi Athar-
vaveda, ţinute de Albrecht Weber, sunt semnalate
într-un caiet al lui Eminescu din perioada berlineză.
Literatura sanscrită clasică a fost reprezentată de piesa
Mālavika şi Agnimitra a lui Kālidāsa, în cadrul
cursului aceluiaşi profesor. Între prelegerile profesoru-
lui Ebel este semnalată „importanţa limbii sanscrite”.
În Viaţa lui Mihai Eminescu, G. Călinescu
s-a întrebat dacă poetul, „care va încerca să facă un
DACIA
magazin
vocabular de limbă sanscrită”, nu cumva a asistat la
acele cursuri. Există [o] mărturie verbală semnalată
în comentariul nostru la Gramatica sanscrită, vol.
XIV al Operelor poetului, că poetul a frecventat
cursul de sanscrită la Berlin. Informaţia ne-a fost co-
municată de către cunoscutul sanscritolog Sergiu Al-
George, care, la rându-i, a aflat-o de la P. Iordănescu,
un student al lui Constantin Georgian, un contempo-
ran al lui Eminescu.
Căutând să integreze pasiunea lui Eminescu
pentru sanscrită în lumea spirituală a poetului, Tudor
Vianu a observat, într-un articol publicat în India, că
acel interes se născuse din dorinţa de a citi textele
originale ale filozofiei indiene, ale căror traduceri
nu-l satisfăcuseră pe deplin. Argumentul lui Vianu ne
pare cel mai raţional. Altfel, nu se poate explica de ce
Eminescu a depus un efort incredibil şi a pus tot su-
fletul în traducerea gramaticii lui Bopp. Credem că
Eminescu îşi dăduse seama de faptul că pregătirea în
filozofia indiană impune o cunoaştere serioasă a
filologiei sanscrite, fiindcă este imposibil să pătrunzi
în spiritualitatea indiană fără să stăpâneşti subtilitatea
limbii sanscrite, limbă în care au fost gândite şi redac-
tate textele antice indiene.
Dar această întrebare, la rândul ei, ridică o
altă întrebare. De ce oare Eminescu a simţit o
neapărată nevoie de a pătrunde în esenţa filozofiei in-
diene?
Pasiunea poetului român pentru miturile
popoarelor vechi, mai ales cele cosmogonice, şi in-
tenţia de a le asimila în propria operă se fac remarcate
în creaţia sa artistică. El nu s-a limitat la mitologie;
s-a informat în toate domeniile culturii şi ale ştiinţei,
inclusiv cele ale ştiinţelor exacte şi ale naturii. El
citea, conspecta şi traducea lucrări ştiinţifice de
diferite profiluri, aşa cum se vede din traducerile şti-
inţifice cuprinse în volumul amintit al Operelor, pre-
cum şi în Fragmentarium, editat de Magdalena
Vatamaniuc, unde din păcate nu s-a făcut distincţie
între traduceri şi lucrări originale. Unele fragmente
literare publicate din manuscrisele eminesciene pun
în lumină străduinţa poetului de a extinde zona sinte-
tizării, adică de a îmbina mituri cosmogonice cu
ipoteze ştiinţifice, problemă care acum îi preocupă pe
astrofizicieni.
Dintre toate miturile cosmogonice pe care
le-a consultat, cele elaborate în imnurile vedice –
Rgveda, X, 121 şi X, 129 – au apelat cel mai mult la
raţiunea lui Eminescu; de aceea le-a integrat în Rugă-
ciunea unui dac şi, respectiv, Scrisoarea I.
Ajungem acum la partea a doua a problemei
propusă la începutul studiului, şi anume, la rostul tra-
13

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013
ducerii lucrării lui Bopp. Dacă Eminescu voia să în-
veţe serios limba sanscrită, cunoştinţele sale de ger-
mană îi erau de ajuns ca să o înveţe din materialele
didactice aflate în acea limbă. De ce a pierdut timpul
şi şi-a irosit energia, traducând un tratat lingvistic atât
de complicat cum a fost cartea lui Bopp? Problema
aceasta priveşte cele 15 000 de file de manuscrise
cuprinzând opere originale, traduceri şi conspecte, din
care doar o fracţiune a fost publicată în timpul vieţii
poetului. Poate că îi plăcea să aştearnă pe hârtie tot ce
citea şi tot ce gândea., fără să fie interesat de editarea
lor. Eminescu muncea de dragul muncii, fără să
aştepte folosul material sau faima poetică. Nici nu is-
călea toate contribuţiile la ziar. Parcă motto-ul vieţii
sale a fost „numai fapta să-ţi fie conducătoare şi
niciodată fructele” (Bhagavad gītā, II, 47 – trad. S.
Al-George).
Primele semne ale învăţării sanscrite apar în
manuscrisul eminescian nr. 22922. La f. 34 v, poetul
semnalează întenţia de a începe studierea limbii san-
scrite şi încearcă să formeze câteva litere în devanā-
garī, scrierea limbii acesteia. Perpessicius a datat
manuscrisul ca fiind din anul 1883, an în care s-a pu-
blicat Luceafărul şi care coincide cu epoca pasiunii
lingvistice a poetului. În acea perioadă, el a vrut să
tipărească o carte de vizită în sanscrită.
Singura mostră a preocupării serioase a lui
Eminescu pentru limba sanscrită o constituie cele trei
caiete din Iaşi, manuscrisul pomenit la începutul aces-
tui articol. Datarea acestuia a prezentat o problemă se-
rioasă pentru câteva decenii.
Caietele au parvenit bibliotecii ieşene prin
donaţia lui Ioan Nădejde. O mână străină, probabil do-
natorul, a trecut pe pagina de gardă a fiecărui caiet
locul şi anul lucrării ca fiind „Iaşi, 1886”. Această
datare a fost contestată de către Ioan N. Chiţu, într-un
articol, Un manuscris eminescian prea puţin cunoscut,
publicat în Luceafărul (Buc., 23.05.1964, p. 3). Au-
torul a scos la iveală două documente: o scrisoare a
lui Eminescu adresată lui Chibici în octombrie 1884
şi raportul lui I. Caragiani, directorul bibliotecii din
Iaşi, în 1886. Ambele evidenţiază starea precară a
sănătăţii poetului. Pe baza acestor indicaţii biografice,
Chiţu a ajuns la concluzia că a doua perioadă ieşeană
(1884 – 1886) nu ar fi putut să-i asigure condiţii nece-
sare pentru a executa o atare lucrare.
În ce priveşte indicaţiile interne, manuscrisul
din Iaşi este deosebit de ordonat şi-şi menţine con-
tinuitatea şi uniformitatea. Grafia românească este
aceeaşi de la un capăt la altul, la fel şi cea sanscrită.
Cuvintele sanscrite sunt scrise cursiv şi literele sunt
fomate perfect. Se observă o deosebită atenţie în re-
DACIA
magazin
alizarea traducerii fidele. Transcrierea după glosarul
sanscrit-latin al lui Bopp este adeseori completată cu
sinonime germane, fapt care arată că Eminescu a avut
şi răbdarea să caute într-un dicţionar latin-german.
Oare recăpătase atâta luciditate şi putere de muncă în
anii 1884-1885? Datele biografice sugerând contra-
riul, cea mai probabilă dată rămăsese prima perioadă
ieşeană – 1874 – 1875 -, ani în care poetul a tradus
gramatica limbii paleoslave de A. Leskien.
Dar nici datarea aceasta n-a putut rezolva
toate problemele. În acest caz, nu se poate motiva de
ce caietele au rămas la Iaşi, nici cum şi când ele au
trecut în custodia lui I. Nădejde. Eminescu s-a bucurat
câţiva ani buni de sănătate după 1875; el, care şi-a
adus aminte de celelalte caiete chiar după ce şi-a
revenit din eclipsarea memoriei, cum ar fi putut să
rămână nepăsăstor la acestea, lucrate cu atâta pasiune?
Apoi, ce l-a determinat pe I. Nădejde să pună anul
1886 ca data lucrării, dacă ea a fost realizată cu 12 ani
înainte?
În al doilea rând, lucrările lui Eminescu din
perioada 1875-1883, cel puţin cele pe care le
cunoaştem, nu se referă la filologia sanscrită sub
niciun aspect. Părţile cosmogonice din poeziile mai
sus menţionate, inspirate din imnurile vedice, indică
o oarecare familiarizare cu textele originale, dar nu
accesul nemijlocit la ele. Nu se poate susţine că ar fi
uitat cunoştinţele sanscritei, dobândite cu mare silinţă,
după ce s-a deplasat la Bucureşti.
Ceretările colectivului Eminescu însărcinat
cu îngrijirea ediţiei academice a operelor integrale au
adus în lumină un document important din punct de
vedere biografic. Într-o carte, Obiceiurile juridice ale
poporului român (Iaşi, 1921), George G. Maxim
aminteşte că în anul 1890 (sic!) îl vedea pe Eminescu
în Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi atât de ab-
sorbit în muncă, încât nici nu vedea cine venea şi cine
ieşea. Autorul l-a văzut scriind, „cu scrisul lui frumos
şi caligrafic, toate rădăcinile limbii sanscrite” (apud
Petru Creţia, în volumul XIV al Operelor, p. 62). Evi-
dent că anul menţionat de autor nu este corect; în tim-
pul scrierii i-a scăpat că poetul s-a stins din viaţă în
1889. Corelarea altor informaţii apărute în acea carte
a dus la constatarea că autorul se referea la perioada
1884-1886. Pe baza acestei evidenţe biografice, data
manuscrisului sanscrit a fost stabilită ca fiind a doua
perioadă ieşeană, confirmând datarea lui Nădejde.
Circumstanţele care au pricinuit trecerea caietelor în
posesia acestuia nu sunt cunoscute până acum.
Însemnările din manuscrisul 2292 la care
ne-am referit mai sus marchează deci primele încer-
cări ale studierii serioase a sanscritei, ajutate de
14

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013
cunoştinţele reţinute de la cursurile berlineze. Ni se
pare plauzibil ca Eminescu să fi nutrit dorinţa de a în-
văţa sanscrita de atunci, dar n-a avut timp să o împlin-
ească. Uimitor este faptul că a reluat studiul după
însănătoşire şi l-a continuat cu o rigoare ştiinţifică mai
puţin aşteptată de la o persoană care suferise grave
tulburări mentale.
Existând argumente atât în favoarea, cât şi
împotriva datării manuscrisului în 1886, am lăsat
problema deschisă în studiul nostru apărut în Caietele
lui Mihai Eminescu, vol. IV (Bucureşti, 1977). Ulte-
rior, am acceptat părerea specialiştilor români fami-
liarizaţi cu grafia eminesciană din diferite perioade,
pe care am exprimat-o în articolul publicat în Transil-
vania (Sibiu, nr. 1/1983).
Informaţia evidenţei biografice, dedusă din
mărturisirea lui Maxim – care, de altfel, a confirmat
impresia noastră iniţială –, ne-a parvenit în ultimul
moment al tipăririi comentariului în volumul XIV al
Operelor. Textul privitor la datare a fost modificat în
corectură, dar din nefericire nu toate afirmaţiile con-
tradictorii au fost înlăturate. Sperăm că, în lumina
celor relatate mai sus, cititorii vor putea să le îndrepte.
Comparând grafia frumoasă şi scrisul
supravegheat din manuscrisul traducerii lui Bopp cu
cea alterată din scrierile aparţinând anilor 1881 –
1883, D. Vatamaniuc a ajuns la concluzia că aspectul
estetic din manuscrisul ieşean se datorează faptului că
Eminescu a executat această lucrare într-o condiţie mai
bună de muncă, într-o perioadă mai tihnită şi într-un
climat mai favorabil pentru o activitate ordonată.
Din datele biografice mai sus menţionate nu
pare ca poetul să se fi bucurat de condiţii ideale în a
doua perioadă ieşeană, când îndeplinea paralel funcţii
de sub-bibliotecar şi profesor suplinitor. Nici starea
sănătăţii n-a fost favorabilă. Tocmai aceste conside-
rente determinaseră datarea manuscrisului în prima
perioadă ieşeană.
Nu credem că grafia din perioada 1881 –
1883, timp în care poetul a definitivat Luceafărul şi a
publicat Scrisorile, a fost deteriorată din cauza grijilor
cotidiene. În acest caz, nu numai scrisul ar fi fost
grăbit, ci şi formulările ar fi fost neîngrijite. Creaţiile
artistice ale lui Eminescu, mai ales cele pe care le-a
publicat el, nu trădează niciun stres din viaţa exte-
rioară. În trăirea sa lăuntrică, poetul se dedică muzei,
interzicându-i lumii exterioare orice acces. În acele
ore de interiorizare, inspiraţia îi venea – pare-se – atât
de fulgerător, încât pana nu putea să-i urmeze ritmul.
Credem că rapiditatea gândirii, asociată cu slăbiciunea
corpului obosit, nehrănit, neîngrijit, au cauzat alte-
rarea grafiei.
DACIA
magazin
Ultimul manuscris al poetului, cel ieşean,
redactat după însănătoşire, relevă o excepţională ca-
pacitate mentală şi o deosebită sârguinţă. Totuşi, Emi-
nescu n-a avut putere de muncă, ca mai înainte. Acum,
creierul funcţiona mai încet şi mâna putea să ţină
pasul cu el, fapt care explică aspectul estetic al ma-
nuscrisului.
Textul gramaticii sanscrite a lui Bopp (ed. a
II-a), după care a lucrat Eminescu, are 368 de pagini
şi 623 de secţiuni. Eminescu a tradus până la secţiunea
319 (p. 195), adică ceva mai mult de jumătatea cărţii.
Din 451 de pagini ale glosarului sanscrit-latin, Emi-
nescu a transcris primele 49 de pagini, care reprezintă
primele patru litere din alfabetul devanāgarī, dintr-un
total de 47 de litere.
Copia glosarului cuprinde 1174 de cuvinte
sanscrite; în textul gramaticii apar încă aproape 1450.
În total, cele trei caiete conţin aproximativ 2600 de
cuvinte sanscrite. Numărul cuvintelor sanscrite
apărute în acel manuscris şi cunoscute de Eminescu
nu este prea mult în raport cu vocabularul imens al
limbii sanscrite, dar nici nu-i prea puţin.
* Amita Bhose, EMINESCU, Ediţie îngrijită de Mihail
Dascăl şi Carmen Muşat-Coman, Note de Mihai
Dascăl, Mihai Dascăl Editor, Bucureşti, 2001, p. 347-
254 (Notele de mai jos aparţin autoarei. n. r.)
_______________
1
A fost publicat pentru întâia oară, sub îngrijirea noas-
tră, în volumul al XIV-lea al Operelor, ediţia Acade-
miei; volumul conţine traducerile ştiinţifice realizate
de poet.
2
Cu excepţia caietelor de sanscită, manuscrisele poe-
tului se află în Biblioteca Academiei Române.
15
 DACIA
Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013 magazin

RECONSIDERĂRI ISTORICE

Eminescu istoric,
preţuit de Nicolae Iorga*
Dan Ion Predoiu

Viena şi Budapesta stimulează activitatea

Şcolii Ardelene, conform tezei bisericii catolice, care
susţinea originea latină a poporului român şi deci dis-
pariţia ireversibilă a dacilor.
Cei patru corifei, Samuil Micu (1745 – 1806),
Gheorghe Şincai (1745 – 1816), Petru Maior (1761 –
1821) şi Ion Budai Deleanu (1763 - 1820), folosesc
prilejul de a se afirma al discreditatei, pe atunci, naţi-
uni române, dar ca populaţie de origine latină, implan-
tată în spaţiul străvechii Dacii de către romanii
colonizatori şi civilizatori.
Astfel, se dă un răspuns celor care denigrau
poporul român: Şulzer, Eder, Kopitar, Engel. Din
această cauză a fost atât de agreată teza Şcolii Arde-
lene, la acea dată ea fiind o rază de lumină pentru
românii contestaţi ca naţiune prezentă în Transilvania.
Astăzi, când se cunoaşte interdicţia impusă în
anul 362 e.n. de a se pomeni numele de „dac” şi de
„Dacia”, pare absurdă citarea lui Eutropius, care, în
364, ca istoric oficial al imperiului, era obligat să re-
specte interdicţia de a se face vreo referire la daci. [41]
De altfel, el merge atât de departe, cu falsifi-
carea informaţiilor despre daci, încât la anul 364 e.n.,
deci la doi ani după impunerea interdicţiei de a se
scrie despre DACI, el scrie că Dacia a rămas complet
fără locuitori şi că Aurelian la 271 i-a retars pe toţi la
sud de Dunăre în Moesia. în 1595 în favoarea românilor din Transilvania s-a
Cu privire la instituirea greco-catolicismului, pierdut atunci, sub Constantin Brâncoveanu, în 1699.
când un secol mai târziu Nicolae Densuşianu desci-
frează şi dă la lumină falsurile din traducerea, din *
română în latină, a convenţiei de înfiinţare a noii De-a lungul timpului, în Transilvania, îm-
structuri bisericeşti greo-catolice, este prea târziu. potriva românilor au acţionat ungurii, saşii şi secuii,
În ciuda acestor aspecte, dintotdeauna sprijiniţi de clerul catolic.
românii greco-catolici ardeleni, prin noua postură Poate n-ar fi lipsit de semnificaţie, faptul că
oferită de bruma de privilegii câştigată în schimb, în mai 1999, Papa Ioan Paul al II-lea, în vizită la Bu-
s-au dovdit a fi dintre cei mai patrioţi români, credin- cureşti, a cerut scuze poporului român pentru faptul,
cioşi neamului lor, patriei şi limbii române, de atunci îndeobşte cunoscut, că în permanenţă clerul catolic
şi până în zilele noastre. din Transilvania a favorizat maghiarizarea românilor.
Dar pentru Biserica Ortodoxă a neamului Au fost primele scuze cerute de Papa Ioan
românesc o parte din ceea ce câştigase Mihai Viteazul Paul al II-lea de la Roma, şi au surprins, mai ales că

16

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013
au fost rostite spontan, peste textul pe care-l citea, ele
nefiind cuprinse în prezentarea cuvântării, distribuită
anterior, aşa cum prevăd uzanţele.
Dar a urmat apoi un val de scuze prezentate
de Papă şi pe alte teme, peste tot, pe diferite meridi-
ane, pe unde a mai fost de atunci, pentru fapte care au
dat naştere la situaţii conflictuale provocate de clerul
catolic, de-a lungul secolelor.
Istoria ne demonstrează că în permanenţă,
pretutindeni în lume a existat o puternică interdepen-
denţă între puterea politică a statului şi religie, ca
structură ierarhic, organizatorică, totul dictat de
condiţia economică a supravieţuirii.
Iar în spaţiul carpato-balcano-dunăreano-
pontic, aflat din antichitate la confluenţa dintre im-
perii, a trebuit, poate mai mult decât în alte zone, ca
locuitorii acestor meleaguri să facă faţă, existenţial,
econimic şi religios, vicisitudinilor vremurilor.
Un excelent capitol de istorie românească
l-au scris românii de la Sud de Dunăre. Imperiul
româno-valaho-bulgar (1185-1396), condus iniţial de
fraţii români Asan, Petru şi Ioniţă, este tot o mostră
de urmă dacică, ai căror continuatori sunt astăzi mace-
doromânii, valahii şi aromânii.
Într-o discuţie între Marin Preda şi Petre
Ţuţea acesta-i spunea:
„Domnule Preda, macedoromânii nu sunt
români, sunt super-români, români absoluţi”.
„Atât de năpăstuiţi şi goniţi, au instinct
naţional de fiară bătută. Au o bărbăţie perfectă”. (Petre
Ţuţea) [47]
În 1918, miezul teritoriilor vechii Dacii s-au
reunit în fruntariile ţării România şi au căpătat confir-
mare oficială prin Pacea de la Paris, din 1920 la Tri-
anon.
* Maiorescu, greco-catolic, obedient faţă de Roma
Faptul că în zilele noastre, când România as-
piră să adere la structurile vest-europene, acceptul pre-
luării noastre de către Uniunea Europeană a trebuit să
fie dat şi de Papa de la Roma, care a venit să ne
viziteze în această perioadă (mai 1999), noi fiind o
ţară profund ortodoxă, are o semnificaţie cu totul
aparte.
ORIGINEA
DACICĂ A POPORULUI NOSTRU
L-A FASCINAT PE EMINESCU
Poeziile lui Eminescu, referitoare la originea
dacică a poporului român, i-au fost refuzate, în timpul
vieţii lui, de la publicare, exceptând doar „Rugăciunea
unui dac”. [34]
DACIA
magazin
Într-o scrisoare către Veronica Micle din data
de 8 noiembrie 1874 scrisă la Iaşi, Eminescu pre-
cizează:
„Trecutul m-a fascinat întotdeauna. Cronicile
şi cântecele populare formează în clipa de faţă un ma-
terial din care culeg fondul inspiraţiunilor”.
Pasiunea lui Eminescu pentru istoria poporu-
lui român îl face să traducă o parte din comentariile
lui Eudoxiu Hurmuzake (1812-1874), renumit om
politic şi de cultură bucovinean, care a alcătuit o
amplă colecţie de documente, din izvoare externe, in-
titulată „Documente privind Istoria Românilor”.
În manuscrisul nr. 2257, f. 420-421, Emi-
nescu face o caracterizare succintă poporului român:
„Viteaz în războaie, muncitor şi cinstit în timp de
pace, grăitor de adevăr, glumeţ, drept şi bun la inimă
ca un copil, poporul român nu e capabil nici de tră-
dare, nici de infamie”.
Întreaga sa operă, poezii, scrieri, teatru, arti-
cole etc., în manuscris, a ajuns, după moartea poetu-
lui, la Titu Maiorescu, care 13 ani mai târziu, în 1902,
se hotărâse, după cum relatează Nicolae Iorga, cu un
gest puţin dispreţuitor să le dea Academiei Române,
ca material istorico-literar oarecare. [58]
Abia după acea dată opera poetului, în totali-
tatea sa, oprită de la publicare în timpul vieţii, a în-
ceput să vadă lumina tiparului.
Poezia Memento mori (Diorama sau Pano-
rama deşertăciunilor), care în cuprinsul istoriei uni-
versale includea şi sublinia strălucirea neamului dacic,
a fost frântă şi, din ea, atunci s-a publicat doar prima
parte „Epigetul”, deşi toată fusese citită şi apreciată
într-una din şedinţele de la Junimea.
Cenzori erau adepţii Şcolii Ardelene, care
susţineau originea latină a poporului român, iar cel
mai reprezentativ cerber al marelui poet a fost Titu
ecleziastică, care promova ideea originii latine a
poporului român.
În cartea de „Poezii” a lui Eminescu, publi-
cată în 1963 la Editura pentru literatură [34], din to-
talul de 667 pagini de poezie, pe 194 de pagini (29%)
sunt cuprinse poeziile care au văzut lumina tiparului
în timpul vieţii autorului, iar 473 de pagini (71%) sunt
poezii postume. Proporţia de 29%, în viaţă, faţă de
71% postume spune multe.
Dilema a continuat, scrierile istorice despre
originea dacică a poporului român fiind împinse spre
nepublicare.
Piesa de teatru „Decebal” a apărut publicată,
în formă completă, abia în 1990 sub îngrijirea lui
Petru Creţia.[36]
17

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013
Dar în articolele din ziarul „Timpul”, al cărui
redactor-şef a fost, Eminescu şi-a exprimat argumen-
tat convingerea privind originea dacică a poporului
român.
Poate că Eminescu însuşi n-ar fi dat la publi-
care tot ce a scris, dar proporţia rămâne tot în de-
favoarea poeziilor care i-au fost acceptate ca să apară
în cursul vieţii. Dintre poeziile respinse la publicare
figurează în mod suspect cele care făceau referire
într-un fel sau altul la Dacia, la Zamolxe, la Burebista,
la Decebal explicit sau implicit, în principal „Me-
mento mori”, „Sarmis”, „Gemenii”, „Odin şi Poetul”.
ŞI NICOLAE IORGA SE REFERĂ
LA DACI
Nicolae Iorga, în articolul „De la Haţeg la
Grădişte şi la cetatea lui Decebal”, publicat în „Nea-
mul românesc din Ardeal şi ţara Ungurească”, spune
totuşi despre locuitorii acelor meleaguri, în 1906:
[105] Şi tot dacii au învins, stăpânii vechi cari s-au
zvârcolit sub lanţe şi au sângerat de săbii. Tot ei prin
puterea neînfântă a vitejiei lor şi a sfintei lor răbdări.
Căci, iată, daci adevăraţi, daci noi de peste
două mii de ani,... daci sunt aceşti săteni de aice...
Iată opincile, iată iţarii sprinteni, iată cămaşa albă,
zeghile grele, saricile miţoase, căciula greoaie, înaltă,
umflată, ca o cunună.
Faţă de Roma a cărei eternitate a pierit în
pulbere, ciobanul dac s-a ridicat din ţărână şi-a durat
iarăşi bordeiul de lemn, s-a aşezat în el cu datinile
sale neatinse şi stăpâneşte până astăzi în umbra uri-
aşă a Rătezatului. ... cu ţesăturile lor roşii, opincile
lor răsfrânte, graiul lor apăsat, ... cu turmele lor, cu
ura lor împotriva oricărui domn şi stăpân ... pentru a
sădi acelaşi adevăr de neclintită trăinicie a dacilor.
Marele istoric Nicolae Iorga, recunoştea ast-
fel, implicit, încă din 1906, în plină campanie latinistă,
valabilitatea ipotezei lui Mihai Eminescu privind ori-
ginea noastră dacică. Iar imensele descoperiri de ves-
tigii istorice dacice ulterioare i-au întărit convingerea
şi i-au alungat orice dubii.
Vestit a fost pe vremuri poporul acesta româ-
nesc prin marea şi sfânta lui tăcere, spunea Iorga. [58]
... Făcut pentru luptă şi îndurare, cerbicos şi
îndărătnic, nebiruit sufleteşte şi în cele mai înfricoşate
nenorociri, trăit pe marginea unei prăpăstii în care
era deprins să se uite necontenit fără a ameţi, el im-
punea prin cumpătarea minunată a rostirii gândurilor
sale, prin aspra disciplină pe care i impunea cuvân-
tul.
DACIA
magazin
NICOLAE IORGA
DESPRE EMINESCU
Nicolae Iorga, apropiat al lui Titu Maiorescu,
deşi adept al părerii oficiale privind originea latină a
poporului român, văzând în ansamblu opera poetică
şi literar istorică a lui Eminescu, îl laudă pe acesta
pentru ideea originii dacice a poporului român, pro-
nunţându-se în diferite rânduri asupra profunzimii
analizei istorice făcute de Eminescu, numindu-l fără
sfială „istoric” şi „gânditor de geniu”.
Astfel, Nicolae Iorga spunea că: [58] Emi-
nescu e sinteza sufletului românesc din vremea netul-
bure. Sinteza ştiinţei, cugetării, simţirii şi instinctului
acestui neam.
... Omul Eminescu aducea cu dânsul din
adâncul generaţiilor care se succedă ceva foarte vast
şi foarte adânc. Iar locul unde se născuse îi dădea din
cetăţile şi bisericile sale un sentiment istoric, de lungi
înfrăţiri seculare.
Nicolae Iorga precizează: Un om ca dânsul îl
vom avea din nou numai când peste o epocă limpede
va domina o minte înaltă, având curajul de a rămânea
sus, pe pisc, orice ape învălmăşite s-a zbate la pi-
cioarele muntelui.
Apoi: De patruzeci de ani se vorbeşte necon-
tenit de Eminescu,… o admiraţe fără margini, o iubire
ca aceea a credinciosului către sfântul ocrotitor.
…După 1900, în sfârşit, putem privi în co-
moara de mari lucruri neisprăvite, amânate sau ui-
tate, ce au mai rămas de pe urma acestui curpinzător
geniu, cu mult mai presus de timpul şi mediul său ....
nu suntem în stare a preţui după cuviinţă fiecare parte
din opera lui.
…Şi aceasta, pentru că n-avem mijloace de
a-l urmări în alcătuirea individualităţii sale... care
n-a înaintat decât după cunoaşterea deplină a drumu-
lui, după întrebarea tuturor acelor ce-l străbătuse…
şi s-a îndreptat totdeauna după o îndelungată dez-
batere cu sine însuşi.
…El însuşi se sfia să iasă la iveală cu o
scriere nouă, şi o făcea numai după o amănunţită
chibzuire a cuprinsului…. în apriga luptă pentru
desăvârşire a acestui cinstit între cei cinstiţi… căci…
Eminescu nu obişnuia a da lămuriri asupra scrierilor
sale.
*
Este greşit să se vorbească despre detractori
ai lui Eminescu. Nimeni nu priveşte şi nu tratează cu
18

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013
ură, cu ciudă sau cu duşmănie picătura de acid care se
foloseşte pentru a verifica „aurul” dacă este „aur”.
Acidul se consumă, se înlătură şi tocmai sacrificarea
acelei picături de acid, atestă, cu acea ocazie, veridi-
citatea, calitatea şi permanenţa aurului.
La fel şi cu Eminescu. Fiecare dintre cei care
se reped să-l desfiinţeze, să-l anuleze, să-l minima-
lizeze nu fac altceva, decât, de fiecare dată, indirect
şi independent de voinţa lor, să-i confirme valoarea,
talentul, sinceritatea, precum şi corectitudinea şi
limpezimea concluziilor sale.
Nu degeaba, conştient de „aciditatea” criti-
cilor lui şi preocupat de grija de a îşi exprima corect
gândurile în faţa judecătorilor care-l privesc cu „Nen-
duraţii ochi de gheaţă” spune cât de greu îi este, ce
efort este convins că trebuie să facă, de fiecare dată,
pentru a contura cât mai clar mesajul; căci în acel mo-
ment:
„Ah! Atunci ţi se pare
Că pe cap îţi cade cerul:
Unde vei găsi cuvântul
Ce exprimă adevărul?”
(Criticilor mei)
Căci conştient de situarea asimtotică a rea-
lităţii, faţă de orice exprimare, Eminescu conchide:
„Adevăr deplin în viaţă
Încă nimeni n-a cules”, după cum se exprimă
în Scrisoarea III (varianta b).
* Eminescu, „preţuită mai târziu”, sună ca o scuză că
Nicolae Iorga cu înţelepciunea omului de
mare cultură, cu experienţa de viaţă a celui ajuns la o
deplină maturitate, cu respectul istoricului pentru ceea
ce considera el că este valoare certă, autentică, reală,
spune:[58] …Opera lui întreagă, … (are) numai ca-
racterul general românesc. E cel dintâi scriitor român
care scrie către toţi românii într-un grai pe care
românii de oriunde îl pot recunoaşte ca al lor.
…Eminescu e întruparea literară a conştiinţei
româneşti, una şi nedespărţită.
Aceasta este părerea lui Nicolae Iorga, a celui
care, ca istoric, scriitor, om politic şi publicist, s-a pre-
ocupat, a cules şi a făcut să vadă lumina tiparului zeci
de volume de izvoare, documente, de sinteze de istorie
naţională, de istorie universală pe lângă cele de istorie
a literaturii române, părerea celui ce a integrat istoria
românilor în istoria universală, preamărind originali-
tatea culturii româneşti. [112]
Da! „caracterul general românesc”, pe care
toţi românii, îl pot recunoaşte ca al lor”.
…Aceasta…e şi valoarea lui politică, marea
DACIA
magazin
şi covârşitoarea lui vloare politică… prin simbolul de
unitate cuprins în fiinţa sa literară. Întemeindu-se pe
tot ce simţim noi, el s-a ridicat într-un nebiruit avânt
spre culmile moderne.
…De aceea el e vrednic de pomenire oriunde
se luptă cu întunericul adânc şi cu vântul vrăjmaş, o
licărire din conştiinţa neamului.
După 1876 „apare influenţa austriacă”, iar
Iorga precizează: „avem acum un istoric”.
Faptul că-l recunoaşte pe Eminescu ca istoric,
că-i dă girul propriei sale profesii, înseamnă că-i
atribuie şi însuşirile principale ale celui care se dedică
şi se preocupă de obiectivele acestei ocupaţii, care
după cum o preciza însuşi Iorga, te obligă să cercetezi:
[112] credinţe şi datini, legi şi obiceiuri, evoluţia
claselor, activitatea economică, literatura şi arta.
Trebuind să dovedeşti că ai o pregătire enci-
clopedică, aşa cum de fapt a şi avut-o Eminescu: …
Eminescu nu este explicabil, dacă se lasă deoparte,
măcar una din acele influenţe care au lucrat asupra
sufletului lui, aşa de complex.
…Sub toate aceste înrâuriri diverse, în lumea
din Viena s-a creat spiritul acela nou, pe care geniul
lui Eminescu l-a întrupat cu o splendoare care mai
târziu numai a fost preţuită căci nici un sunet de trâm-
biţă nu a vestit apariţia zeului cel nou.
Splendoarea spiritului nou, a geniului lui
nu a luat în considerare mai din timp ipoteza istorică
a formării poporului român pentru care a militat Emi-
nescu, recunoaştere care vine, în formă vehementă,
abia în 1934: Cine crede că «Rugăciunea unui dac»
vine de la Eminescu, singur, se înşeală… tot ce avem
de la Eminescu sunt fragmente ale unui geniu împied-
icat de a pune în valoare imensele lui posibilităţi.…
Imensele aripi ale lui Eminescu se vedeau stingherite
în odăile pline de veselie unde se strângeau membrii
Junimii…aceştia nu erau oamenii a căror aprobare
trebuia să o aibă.
Şi când te gândeşti că şi astăzi, incontinuu,
apar denigratori dintre cei care fără să-l înţeleagă îl
dezaprobă.
_____________
* Dan Ion Predoiu, Eminescu istoric, preţuit de Nicolae
Iorga. Mileniul întunecat, Ed. Muzeul Literaturii Române,
Bucureşti, 2007, pag. 58-70
19
 DACIA
Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013 magazin

B. Studii de istorie şi arheologie

NOI, DACII (IV)

Despre o „uitată” cronică a poporului dac (1)
Dr. Napoleon Săvescu

Se fură ca în codru la Institutul de Arheologie

din Bucureşti ?
Permiteţi-mi să fac o analogie care-i va
convinge, sper, pe toţi iubitorii de dreptate şi adevăr.
Dacă din casa noastră observăm dispariţia suspectă a
unor obiecte, numim acest lucru FURT şi încercăm
să aflăm cine e hoţul.
Cum îi putem numi pe cei plătiţi să ne prote-
jeze casa şi care nu-şi fac datoria?
Şi care sunt prevederile codului legal pentru
aceşti vinovaţi?
În ziarul „ Formula AS”, anul XV, nr. 649 din Fig. 183 Evenimentele relatate se întind pe
10-17 ianuarie 2005, pe prima pagină este un titlu care aproape cinci secole înainte de invazia romană.
(Fotografiile sunt luate din Cartea „Cronica
poate stârni oricui curiozitatea : „Din tainele istoriei:
geta apocrifa pe placi de plumb? – Dan Romalo,
Misterul plăcuţelor de plumb”, semnat de Horia Tur- ISBN 973-8160-20-0)
can, căruia îi acordăm tot creditul pentru felul in-
teligent în care a prezentat subiectul.
Începem să citim cu interes despre existenţa
unei istorii a poporului nostru dac, scrisă pe plăcuţe
de plumb, istorie care zace de peste 100 de ani în sub-
solurile Institutului de Arheologie din Bucureşti, fără
a stârni curiozitatea niciunui „ştiinţific” de origine
română.
Oare de ce cei care ar trebui să apere intere-
sele adevărului istoric al poporului nostru, cei cărora
le plătim salarii – noi cei ce i-am ales să apere şi să
protejeze interesele naţiunii noastre, noi care din Fig. 184 Majoritatea plăcuţelor publicate în
munca noastră, prin taxele care le plătim, îi ţinem pe acest capitol sunt luate din cartea domnului
ei, pe „ştiinţificii” noştri la căldură, pe scaune tapisate inginer Dan Romalo „Cronică apocrifă pe plăci
de plumb?”, o carte stranie şi tulburătoare, care
şi moi – nu îşi fac datoria? Care altul ar fi serviciul
incită la o re-scriere a istoriei noastre vechi, a
pentru care primesc salariile lunare? originii limbii vorbite de noi azi.

20

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013
Dar ce fac rău aceşti „ştiinţifici”, vă veţi
întreba?
1. Totul a început în anul 2002, când la cel
de Al III-lea Congres Internaţional de Dacologie,
desfăşurat la Hotelul Intercontinental din Bucureşti,
profesorul Augustin Deac vorbea despre nişte tăbliţe
de aur de la Sinaia, care ar fi conţinut o istorie veche
a poporului nostru dac, tăbliţe de aur care au fost to-
pite din ordinul regelui Carol I, pentru a ajuta astfel,
material, la ridicarea castelului Peleş, nu înainte de a
fi copiate pe nişte plăci de plumb. Copiile pe plăci de
plumb au fost făcute în anul 1875, la o fabrică de cuie
din Sinaia şi au fost depozitate, la început, la mânăs-
tirea Sinaia, de unde au fost transportate mai târziu la
Bucureşti (vezi www.dacia.org ).
2. Istoria ar fi putut fi uitată ori considerată o
simplă poveste, însă la sfârşitul anului 2003 a fost
tipărită, într-un tiraj foarte mic, cartea domnului in-
giner Dan Romalo „Cronică apocrifă pe plăci de
plumb”, o carte stranie şi tulburătoare, care incita la
o re-scriere a istoriei noastre vechi, a originii limbii
vorbite azi de noi. În această carte, domnul Dan Ro-
malo nu numai că prezintă o parte din aceste miste-
rioase plăcuţe de plumb, pe care dânsul le fotografiase
prin anii ‘40 în subsolurile Muzeului de Antichităţi
din Bucureşti, dar a încercat şi o traducere, o de-
scifrare a lor, deosebit de interesantă şi profesional fă-
cută. Au trebuit să mai treacă 63 de ani pentru ca
aceste fascinante plăcuţe de plumb, acoperite cu ima-
gini şi o scriere necunoscută, să vadă lumina tiparului.
Fig. 185 Plăcuţă de plumb, de la sud de Dunăre
DACIA
magazin
Şi asta, subliniez din nou, nu datorită unor
străluciţi oameni de ştiinţă din institutul unde zăceau,
ascunse, prin subsoluri, ci datorită unui om cu bună
intenţie, corect, cinstit, un inginer deosebit de educat
şi modest, căruia aceste plăcuţe i-au stârnit curiozi-
tatea ştiinţifică. Tot respectul nostru pentru domnia sa.
Fig. 186
3. La numai câteva săptămâni de la apariţia
cărţii, pe situl www.dacia.org , este publicată o scurtă
istorie a acestor tăbliţe şi...pozele a nu mai puţin de
97 + 4 = 101 tăbliţe de plumb, completate cu unele
găsite pe internet (patru la număr) şi cumpărate de
mine, N. Săvescu, din New York, de la un bulgar, care
trăieşte în California, de la cineva din Anglia, precum
şi de la un alt necunoscut.
Fig. 187 Acoperite în întregime cu imagini şi
cu înscrieri într-o limbă necunoscută;
o formidabilă epopee imprimată pe suprafaţa
metalului cenuşiu: oşti de luptători înarmaţi
cu lănci şi scuturi, purtând în frunte stindarde,
chipuri de regi şi de zei, cetăţi impresionante,
palate şi temple decorate cu însemne heraldice,
o lume uluitoare, gravată în plumb cu o migală
şi o artă de excepţie.
21

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013
4. La cel de Al V-lea Congres Internaţional
de Dacologie, plăcuţele de plumb au fost prezentate
în plen, stârnind curiozitatea ştiinţifică a celor
prezenţi. Ba chiar mai mult, împreună cu invitaţi din
Italia şi Macedonia, această istorie a poporului nostru
Dac, scrisă pe plăcuţe de plumb, a fost prezentată şi
într-o emisiune a postului B1TV, la Naşul.
5. Cum lucrurile NU mai puteau fi ţinute as-
cunse, la Academia Română a avut loc, în vara anu-
lui trecut, o prezentare a acestor plăcuţe, făcută de
Aurora Peţan, atunci, cercetător lingvist la Institutul
„Iorgu Iordan” din Bucureşti. Prezentatoarei i-a fost
desemnată o cameră mică şi meschină, neaerisită, care
s-a dovedit neîncăpătoare pentru cei ce au dorit să o
asculte şi unde academicianul Vulpe, pe la colţuri,
pufnea şi şoptea cui dorea să-l audă, că plăcuţele nu
ar fi nimic altceva decât nişte falsuri, în timp ce Ma-
rius Sala, preşedintele acestei întâlniri, încerca să IN-
TERZICĂ orice discuţie colaterală pe marginea
temei!!!
Fig. 188 ..., cred că limba în care sunt scrise
textele nu este o limbă inventată,
ci că a existat cu adevărat, ca limbă vie.
6. Intervievată de Horia Turcan, Aurora
Peţan afirmă cu convingere: „…evenimentele relatate
(pe plăcuţele de pumb, n.a.) se întind pe aproape cinci
secole înainte de invazia romană... se vorbeşte despre
un alfabet necunoscut care pare anterior alfabetului
grecesc.... Chiar dacă nu sunt de acord cu interpretarea
domnului Romalo, cred că limba în care sunt scrise
textele nu este o limbă inventată, ci că a existat cu
adevărat, ca limbă vie.”
DACIA
magazin
Generaţii întregi de studenţi au trecut pe lângă
această Cronică Dacică pe plăcuţe de plumb, devenind
arheologi şi istorici, însă, precum mentorii lor, nici
măcar nu le-au inventariat. Dar este şi mai ciudat fap-
tul că, în timp, numărul plăcuţelor de plumb a început
să scadă, fără să se ştie de ce. Drept urmare, când Dan
Romalo s-a adresat Institutului de Arheologie din Bu-
cureşti pentru a-şi completa lucrarea, descoperă cu
stupefacţie o dispariţie în masă a plăcuţelor: dânsul
găseşte doar 4 piese din cele 500 existente anterior,
pentru ca, la o vizită ulterioară, să re-apară aşa, din
senin, încă 31 de plăcuţe! A se vedea şi articolul
„Enigma Plăcuţelor Dacice” în „Gardianul” din 31
mai 2005: „au reapărut, la fel de misterios cum dis-
păruseră. Nu se ştie de unde, nu se ştie cum. Ce s-a
întâmplat cu restul, unde au ajuns, dacă mai există,
nimeni nu poate spune nimic“.
Fig. 189 Sute de figuri pe care şi un elev
de liceu le poate recunoaşte ca fiind dacice ne
privesc de pe aceste plăcuţe, ele nereuşind însă
să-i impresioneze pe „ştiinţifici” căci, dacă i-ar
fi impresionat, ar fi trebuit rescrisă istoria
noastră, care nu începe din anul 106 d.H.,
anul ocupării parţiale a Daciei de către
romani, ci cu multe sute de ani înainte.
Majoritatea pieselor sunt dreptunghiulare, ex-
ceptând una rotundă, având dimensiuni între 35 cm x
25 cm şi 10 cm x 10 cm. Majoritatea par să vorbească
de Imperiul Dacic al lui Burebista, folosind un scris
continuu, un alfabet chirilic, dar şi latin, împreună cu
simboluri necunoscute şi cu ciudate monograme.
22
 DACIA
Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013 magazin
Se recunosc, cu uşurinţă, cuvinte, nume,
antroponime, toponime şi etnonime dacice.

Fig.191 Vă veţi întreba: ce secret groaznic

pentru istoria poporului nostru or fi conţinând
acele plăcuţe de plumb, furate dintr-un
Fig. 190 Strămoşii noştri? Cine sunt ei? forum ştiinţific, furt acoperit „ştiinţific” toc-
Chiar nu avem voie să-i cunoaştem? mai de cei plătiţi de dumneavoastră
să ne protejeze istoria?!
Probabil că surpriza cea mai mare a hoţilor a
fost faptul că nu se aşteptaseră ca cineva să fi fo- Sute de figuri pe care şi un elev de liceu le
tografiat plăcuţele prin anii ‘40 şi, culmea, să se in- poate recunoaşte ca fiind dacice ne privesc de pe
tereseze acum de ele, ba chiar mai mult, să scrie o aceste plăcuţe, ele nereuşind însă să-i impresioneze
carte despre această istorie a poporului nostru dac sin- pe „ştiinţifici” căci, dacă i-ar fi impresionat, ar fi tre-
tetizată pe acele plăcuţe de plumb. Ce ar mai fi putut buit rescrisă istoria noastră care nu începe din anul
spune un hoţ acum decât că acestea sunt nişte obiecte 106 d.H., anul ocupării parţiale a Daciei de către ro-
neimportante, nişte falsuri de care nimănui nu trebuie mani, ci cu multe sute de ani înainte.
să-i pese. Nu numai că acum descoperim furtul celor
mai multe dintre plăcuţe, dar descoperim că ele nici
nu au fost înregistrate ca existând. În felul acesta
numai cine nu vrea nu poate să fure din ele. Starea în
care sunt păstrate plăcuţele este deplorabilă şi duce la
deprecierea lor. Ce lipsă de profesionalism o fi
domnind pe la institut şi de ce? Datoria lucrătorilor de
la institut era, fără îndoială, măcar înregistrarea
plăcuţelor. Dar atunci, când plătiţi fiind să o facă şi nu
o fac, ne gândim la un singur motiv: furtul.
Este vorba de câteva sute de plăcuţe de
plumb, absolut fascinante (ne spune acelaşi ziarist
Horia Turcanu) acoperite în întregime cu imagini şi
cu înscrieri într-o limbă necunoscută (o formidabilă
epopee imprimată pe suprafaţa metalului cenuşiu: Fig. 192 Plăcuţele descriu cu lux de amănunte
oşti de luptători înarmaţi cu lănci şi scuturi, purtând o lume dispărută a dacilor, o lume existentă cu
în frunte stindarde, chipuri de regi şi de zei, cetăţi im- sute de ani înaintea sosirii romanilor, descriu
presionante, palate şi temple decorate cu însemne strămoşi uitaţi, regi şi luptători, zei şi preoţi,
heraldice, o lume uluitoare, gravată în plumb cu o mi- fapte demne de arme şi de neuitat, poate prea
gală şi o artă de excepţie, n.a.). demne şi poate prea măreţe pentru a mai fi
menţionate de istoria noastră romanofonă.

23

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013
Fig. 193 Plăcuţă de plumb găsită
şi cumpărată de mine de pe Ebay- internet
Fig. 194 Când Dan Romalo s-a adresat
Institutului de Arheologie din Bucureşti pentru a-şi
completa lucrarea, descoperă cu stupefacţie
o dispariţie în masă a plăcuţelor: dânsul găseşte doar
4 piese din cele 500 existente anterior, pentru ca,
la o vizită ulterioară, să re-apară aşa, din senin,
încă 31 de plăcuţe!
DACIA
magazin
Plăcuţe ignorate, „uitate” prin sub-
solurile Institutului de Arheologie, plăcuţe
neînregistrate oficial de oamenii de ştiinţă
ai sus-numitului institut, plăcuţe de care to-
tuşi TOŢI cei de acolo ştiu şi totuşi nu se
miră când se fură din ele!?
O dovadă evidentă a relei intenţii,
a ignoranţei, a neprofesionalismului este
răspunsul dat de Arhe ologul Ale. VULPE
la întrebările domnului H. Turcan. După
doar câteva ore de „cercetare”, domnul
Vulpe ajunge la concluzia total neştiinţifică
că aceste plăcuţe sunt falsuri (?!!)… Tre-
buie să recunoaştem că este pueril ca, pre-
tinzându-te om de ştiinţă, în numai câteva
ore să dai un verdict care, evident, nu are
acoperire printr-o cercetare ştiinţifică
riguroasă.
O situaţie asemănătoare s-a petre-
cut nu de mult, cu aceiaşi „oameni de şti-
inţă”, care afirmaseră că Dacii nu ar fi fost
în stare să prelucreze aurul. Noroc cu lu-
crătorii Ministerului de Interne care au
dovedit că brăţările de aur de la Sarmisege-
tusa nu sunt falsuri, ci sunt originale. În
cazul în care oamenii de ştiinţă ar fi avut
dreptate, hoţii brăţărilor de la Sarmisege-
tusa ar fi fost NEVINOVAŢI.
Nu vi se pare că există o
asemănare din acest punct de vedere între
deciziile oamenilor de ştiinţă români cu
privire la brăţările de aur de la Sarmisege-
tusa şi plăcuţele de aur-plumb de la Sinaia?
Şi totuşi nu toţi oamenii de ştiinţă
sunt de acord cu... VULPEA. Domnul
Alexandru Suceveanu, director adjunct al
Institutului de Arheologie, semnatarul
prefeţei cărţii lui Dan Romalo, „Cronică
apocrifă pe plăci de plumb”, consideră că
plăcuţele merită să fie studiate.....; mai
târziu, sub presiunea colegilor, se pare că
şi-a schimbat atitudinea!
24

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013
CARPAŢII,
baştina neamului emeş/sumerian
II
Religia neamului nostru răzleţit în Sumer
spune că preotesele care ghiceau viitorul trăiau
într-un fel de mănăstiri numite gagu, iar mitologia
emeş arată că înainte de potop au avut şapte înţelepţi
dintre care patru s-au născut din peştele puradu (pu:
fericire, început, inima, izvor, fântână, a ţâşni + radu:
a conduce către adevăr, a radia de bucurie, a îndruma
către renaştere). În vechiul lăcaş de cult de la Şinca
Veche, pe zidul din camera rotundă apare înscris
într-o stea cu şase colţuri un cerc, care are în interior
doi peşti.
În acelaşi perimetru cu vârful Omu şi Gugu
se află peştera sfânta Ana iar, aproape de ea, altarul
unde apar inscripţiile cu Santta/Dumnezeu şi Ion/în-
geri. Etimologic denumirea peşterii nu are nicio legă-
tură cu creştinismul iudeu, cum îl ştim azi, pe
meleagurile noastre, dar este dovadă clară a perenităţii
neamului arimin sau rumun pe aceste locuri şi a re-
ligiei strămoşilor noştri. În eme-gi Anna, Annu sau
An înseamnă lumină, cer, rai, Ziditorul ceresc, Cre-
ator, arătând că acest perimetru a fost locul cel mai
sfânt al neamului nostru timp de vreo nouă milenii iar
liftele, de la noi şi de aiurea, l-au batjocorit şi l-au dis-
trus pentru a ne şterge urmele înveşnicirii mioritice!
Paştile Blajinilor este o sărbătoare precreş-
tină, nerecunoscută de biserică, pe care românii din
Moldova o ţin în prima sâmbătă de după Paştile orto-
dox. Cu această ocazie femeile aruncă pe râu coji de
la ouăle cu care au pregătit cozonacul de Paşti, pentru
ca ele să ajungă la Rohmanii sau Blajinii de pe Tărâ-
mul Celălalt. Căci rohmanii nu au nevoie de oul întreg
ca noi, păcătoşii; lor le ajunge numai punga de aer.
Pentru ca oul să plutească pe apă, se găureşte în am-
bele capete, se suflă conţinutul, găurile se umplu cu
ceară apoi se vopseşte în roşu. Legenda păstrează în
memoria colectivă migraţia neamului emeş în Ki-en-
gi (Sumer) din ţinutul Carpaţilor, iar pomana cojilor
de ouă roşii dovedeşte vechimea acestui obicei, care
este cu mult înaintea apariţiei făcăturilor iahviste. De-
spre aceşti rohmani sau blajini spune legenda că erau
creştini prin Fiul Oii şi nu după scornelile iudeo-creş-
tine, adică românii păstrau vie amintirea religiei stră-
DACIA
magazin
Constantin Olariu-Arimin
moşeşti în aceste practici foarte vechi. În limba
română veche, blajin înseamnă om blând sau om cu
suflet bun iar vlahii, alungaţi de slavii din sudul
Dunării pe la mijlocul secolului XI, când au ajuns în
sudul Franţei, au fost numiţi catari sau oameni buni.
În scrierea Bocet la dispariţia lui Dumuzi,
acesta este numit ,,sălbaticul taur”, „stăpînul din Bad
- Tabira”, adică, pe înţelesul nostru, cetatea vieţii
cereşti sau veşnice, „Păstorul”, „stăpânul colibelor de
păstori”, ,,părintele recoltei” sau ,,Poimandres”, cum
apare în scrierile trismegiste, toate aceste epitete
găsindu-se identic în cultul lui Mitra. Inanna, fiica lui
Suen şi soţia lui Dumuzi, mai era numită şi ,,sălbatica
juncană iute”. Dar şi Suen este numit ,,taur străluci-
tor”, care a rânduit rituri de purificare plăcute lui An
(Annu), Creatorul tuturor văzutelor şi nevăzutelor şi
care veghează cum corabia magur – ca la egipteni
corabia lui Ra – străbate cerul spre liniştea muritorilor.
Personajul apare şi pe iconiţele strămoşilor noştri iar
corabia divină cu care trecea soarele pe cer, este un
simbol sacru pe meleagurile noastre încă din mileniul
VI î.e.n., fiind dus în această formă de către urdiile
arimine, ce s-au revărsat pe la începutul mileniului IV
î.e.n., pe valea Nilului. Dumuzi mai este numit în
scrierile emeş cu epitetul de ,,copil cu chip de erou”,
expresia care îi este atribuită şi lui Mitra. Împreună
cu Utu, Suen sunt păstorii ţării Ki-en-gi sau Pământul
Sfânt, denumire ,,uitată” de specialişti şi înlocuită cu
Sumer, ca să dea bine la făcăturile ivriţilor. De aici,
abandonarea, ca „păgâni”, ai dreptei credinţe a stră-
moşilor noştri reali! Dar acest poem religios din mi-
tologia emeş este o variantă foarte veche a uciderii
ciobanului bun şi milostiv, iubitor de animale şi
natură, de către nişte fiinţe demonice. El are un vis în
care vede cum copacii şi trestiile din jurul lui se
cutremură de groază, ştiind că viaţa bunului păstor va
fi curmată de aceste fiinţe rele. Putineiul pentru lapte
era spart, apa a curs peste vatra sfântă strămoşească,
iar mioarele scormoneau pământul cu picioarele pen-
tru a-l avertiza pe Dumuzi (Fiul luminii) de pericolul
ce urma să vină peste el. Se trezeşte şi povesteşte visul
surorii sale Gestinanna, poetesă divină, cântăreaţă şi
25

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013
tâlcuitoare de vise. Aceasta îl sfătuieşte să se ascundă
de fiinţele terifiante, dar cade ea victimă urdiilor
drăceşti. Dumuzi (Fiul luminii) se roagă cu multă
râvnă către Utu (Sfântul Soare) şi Inanna (Sfânta
Lună), soţia sa, să-l facă o gazelă ca să poată fugi de
monştri; dorinţa îi este îndeplinită şi reuşeşte să se
salveze. Dar dracii îl prind de mai multe ori, din chin-
urile cărora Dumuzi se salvează, şi, când se refugiază
la stâna surorii sale, aceştia îi aruncă în faţă cuie şi
ace, eroul murind, turma lui fiind ameninţată cu răz-
leţirea.
Este uimitoare asemănarea acestui mit cu
poezia noastră populară Mioriţa, dovedind unitatea
spirituală a celor două culturi, chiar dacă unii de pe la
noi au scris despre baladă, cu o ură fără margini, că
ar fi o plăsmuire a lui V. Alecsandri, fiind răspândită
de făcător printre secretoşii ciobani mioritici ca să-şi
pună el un soclu măreţ în faimoasa cultură ciocoiască.
Mai este şi un profesor de filozofie de prin părţile
Bărăganului, care a devenit repede lingăul magistru-
lui, făcându-se părtaş la această nelegiuire criminală.
Le zic acestor culturnici de trei parale şi acelor borti-
lite/chioare că acţinea lor este un act de înaltă trădare
de neam şi ţară.
An, Annu sau Ana era divinitatea supremă a
cerului (închipuit ca o emisferă goală sau un ou), al-
cătuind iniţial, cu perechea sa Ki (pământ), cuplul
zidirii cereşti An-Ki (Cer-Pamânt), cam cum ştim şi
noi din zicerile strămoşeşti de Tatăl Ceresc şi Maica
Pământească. Ca simbol al cerului, Anu apare înainte
de mileniul IV î.e.n.; dar mai târziu, în perioada de de-
clin a culturii emeş, a căpătat sensul material al sub-
stantivului cer, scris cu vechea hieroglifă sumeriană
reprezentând o stea cu şase colţuri, iar în faţa nu-
melor celor şapte annunanki, zămisliţi din Unul
Ceresc, se scria cuvântul dingir. Anu locuia în crugul
ceriului (partea din cer cea mai îndepărtată de
pământ), fiind socotit ca părinte al tuturor divinităţilor,
DACIA
magazin
el fiind Unul şi Tot. Divinităţile emeş nu aveau statui,
ca şi cele ale geţilor. Se mai punea înaintea numelui
lui An sau Annu o cruce cu braţele egale pentru a
arăta că el este Ziditorul tuturor văzutelor şi nevăzu-
telor. Dau explicaţia simbolurilor religioase cu crucea
în romb sau în cerc, cel mai vechi fiind descoperit în
peştera Coliboaia, judeţul Bihor, vechi de cca. 40000
(patruzeci de mii) de ani!!!
De la stânga spre dreapta sunt înşiruite foto-
grafiile din peştera de la Coliboaia din mileniile 35-
40 î.e.n.; mai departe, un simbol sacru emeş din
secolele XXII-XXVIII î.e.n.; hieroglifă egipteană care
are sensul de cetate principală sau centru; simbol ama-
zigh – populaţie arimină plecată din plaiurile carpatine
în nordul Africii pe la mijlocul secolului XVIII î.e.n.;
obiect getic din argint cu semnificaţie sacră descoperit
la Fizeşu Gherlei, secolul VIII î.e.n.; simbol pe o
poartă din Maramureş; vas emeş cu crucea pusă în
romb şi vas de la Cucuteni cu crucea în cerc! Aceasta
este numai o mică parte din adevărata istorie a religiei
crucii născută în Carpaţi în urmă cu 40000 de ani şi
furată de alţii cu care se maimuţăresc de le sfârâie
minţile numai a revelaţii şi alte conspiraţii sataniste.
În religia egiptenilor, Ra desemna la început
chiar numele soarelui, iar în drumul lui pe cer era în-
soţit de Thot ca vizitiu şi de Maat (duhul înţelepciunii
şi al dreptăţii). La Heliopolis (numit şi Annu, denu-
mire identică cu cea a Ziditorului ceresc din mitologia
emeşilor), regele Usertsen I a ridicat un sanctuar, în-
chinându-l lui Ra în cele două forme, Horus şi Temu.
Vechile temple egiptene erau zidite ca modele ale
Înţelepciunii Cereşti, iar cel din Dendera (numit şi
acesta Annu), care a fost refăcut de mai multe ori, era
închinat lui Hathor al cărei titlu vechi era Mama – Fe-
cioara. Ori Annu era numele divinităţii supreme în
timpurile de început ale civilizaţiei emeş/sumeriene
iar noi păstrăm cuvântul prin prenumele Ana şi anu
ca unitate de măsurare a scurgerii veşniciei timpului.
Neamul nostru, plecat din Carpaţi şi care s-a
26

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013
oploşit între Tigru şi Eufrat, emeş se considera neam
ales de Ziditor (sang: neam, clan + gi: nobil, ales),
iar ţara lor era binecuvântată de divinitatea supremă,
considerând-o ţară sfântă Ki-en-gi (ki: pământ, ţar-
ină, aşezare + en: profet, strămoş + gi: nobil, ales).
Chiar dacă al doilea val de migraţii către malurile
Tigrului şi Eufratului a avut loc din Carpaţi pe la mij-
locul mileniului IV î.e.n., totuşi au rămas destui
locuitori care să ducă mai departe limba, tradiţiile şi
credinţele religioase. Mitul neamului ales de către
Creator este foarte vechi pe meleagurile mioritice şi
de aici el a fost dus în Ki-en-gi. Lista regală din Larsa
începe cu regii mitici în felul următor: ,,Când îm-
părăţia a coborât din ceruri, împărăţia se afla la
Eridu. În Eridu era rege Alulim, a domnit 28800 ani.
Alalcar a domnit 36000 ani, alţi doi au domnit 64000
ani. Eridu a fost nimicit, regatul lui a fost mutat în
Badtabira. În Bad-Tabira (cetatea Ziditorului) a dom-
nit Enmenluana 48200 ani” până a „venit potopul
lumii, iar după potop au preluat puterea regii
popoarelor din munţi”. După altă variantă a mitului,
Enmenluana ar fi domnit numai 28800 de ani (8 sar).
Acest potop are originea în inundaţiile catastrofale
care se abăteau primăvara asupra câmpiei dintre Eu-
frat şi Tigru. Săpăturile arheologice din acest ţinut au
arătat că au avut loc mai multe asemenea diluvii
nimicitoare. Dar numele Enmenluana înţeles prin se-
mantica eme-gi are sensul de profetul/preotul, care a
condus neamul creat de Dumnezeu (en: demnitate,
preot, strămoş + men: putere regală, faimă, cinste +
lu: om, familie, neam, a locui; Ana: Creatorul, Zidi-
torul), iar scaunul lui de domnie însemna „cetatea
Tatălui Ceresc” (bad: zid, a împrejmui cu ziduri +
ta: tată + bir-a: a străluci, a lumina) ca o amintire de
neşters în mentalul colectiv al celor plecaţi din
Carpaţi, a cetăţii Ziditorului Ceresc lăsată în aceşti
munţi sau a Raiului, cum zice mitul lui Ziusudra.
DACIA
magazin
În munţii Buzăului există un loc numit ţara
Luanei, în apropierea lacului Goteş. Aici este un pla-
tou unde se manifestă un fenomen misterios, numit de
localnici deschiderea porţilor cerului. Uneori apare
un nor alb-azuriu de o intensitate deosebită, care se
menţine o perioadă de timp deasupra acestui platou,
iar psihicul omului este influenţat de fenomen. Ţara
Luanei are sensul de ţara neamului creat de Anu
(lu: ţinut, neam, popor + Ana: Ziditorul Ceresc) iar
denumirea lacului înseamnă locul de unde te înalţi la
ceruri pentru judecată (god: mulţime, a zbura, ritual
de purificare, altar + eş: a mirui, moaşte, judecată).
Culturile anglo-saxone au pentru Dumnezeu
un cuvânt identic. Elenii cei subţiri de nas spun că hi-
perboreanul Abaris/Zamolxe, când i-a vizitat, călăto-
rea pe o săgeată dată de Apolo/Zabelo, iar apariţia sau
dispariţia lui nu putea fi urmărită, afirmaţie care ne
duce cu gândul către fenomenul de teleportare pe care
marele înţelept get îl stăpânea foarte bine! Iar feno-
menele anormale care se manifestă în unele locuri din
munţii Buzăului, în peştera de la Polovragi, cunoscută
de tradiţie ca ,,peştera lui Zamolxe”, dar şi în alte lo-
curi la fel de „ciudate”, susţin această idee. Dar în
munţii Buzăului există şi peşteri cu mulţimi de semne
incizate pe pereţii lor sau cu litere din alfabetele
folosite de geţi pe tăbliţele de plumb, care au fost des-
coperite la Sinaia, precum şi texte în protoslavă.
În peştera Îngăurită apare scris cuvântul
ANU, în partea stângă a imaginii, iar la dreapta aces-
tuia se vede Pomul Vieţii şi linia în zig-zag, care sim-
bolizează Apa Vieţii, ce izvorăşte de sub rădăcinile
arborelui sau, în alte variante, de sub tronul lui Dum-
nezeu. Dar aceste concepte teologice sunt legate
numai de ideea de nemurire specifică religiei geţilor,
care spuneau că Pomul Vieţii şi Apa Vie se găsesc
numai în Grădina Raiului, unde se plimbă Tatăl
Ceresc, tărâmul fiind păzit de îngeri. La dreapta aces-
27

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013
tor simboluri-concept se vede un fel de cetate cu
acoperiş în două ape, iar între zidurile care se înalţă
deasupra se află – pe cele două laturi – câte o cruce
cu braţele egale. Deasupra cetăţii este scris cuvântul
POI cu sensul de ,,mulţime fără număr”. Aceasta este
Cetatea lui Santa sau Dumnezeu, aşa cum o ştiau
popoarele din sudul Istrului, care spuneau că tronul
Ziditorului lumii este situat undeva în miază-noapte,
iar tibetanii şi budiştii spuneau că acest loc sfânt se
află undeva în vestul îndepărtat. Ar mai fi multe şi
felurite de povestit despre legăturile dintre spaţiul
carpatic, cultura noastră populară, religia stră-
moşească şi culturile emeş, egipteană, ariană din India
şi cea tibetană. Am pus alături de fotografie unde se
vede inscripţia Anu şi tabelul care dovedeşte legătura
de netăgăduit dintre cultura şi istoria emeşilor şi cea
carpatină perpetuată de românii de azi atât cât am fost
în stare, dar, mai ales, cum am reuşit să ne salvăm îm-
potriva falsificatorilor, care ne tot ,,luminează” de 150
de ani încoace, urmărind ca numai lor să le fie bine,
iar nouă pe nicăieri!
De la stânga spre dreapta, în tabelul cu alfa-
bete, în prima coloană sunt semnele de pe tăbliţele de
la Tărtăria, în a doua sunt semne pictografice (sfârşitul
mileniului IV î.e.n.) din Ki-en-gi/Sumer, în coloana a
treia sunt semnele de pe tăbliţa 1 descoperită la Sinaia,
iar în coloana a patra sunt literele folosite de geţi în
scrierea tăbliţelor de plumb.
Arhaisme şi regionalisme din limba română,
care se găsesc în emegi în formă identică sau foarte
apropiată, cuvinte numai pentru litera A în număr de
56 cuvinte, dintr-un total de 140 cuprinse în studiul
arătat mai înainte:
a: interjecţie care exprimă uimire, uluire, ne-
dumerire, articol = a: interjecţie – vai!; prepoziţie –
unde?, când?, încotro?, arată mişcarea, articol – sufix
cauzal, [a: uimire, mirare, stare de nedumerire].
ab: alb în istro-română = ab: bătrân.
aba, oaba: dalbă, lână albă = ab-ba: bătrân,
încărunţit.
aba: ţesătură groasă de lână realizată cu
războiul de ţesut şi folosită pentru confecţionarea
hainelor ţărăneşti, pentru creşterea gradului de imper-
meabilizare se dădea la piuă (chiuă). Se obţineau
diferite îmbinări coloristice prin folosirea unor lâni de
culori sau nuanţe complementare = ab-ba: mare,
întins, vechi, a împărţi, a pune deoparte, a plăti un
preţ, a tăia, a curăţa.
abara: a doborî, a cădea jos = a-bala: a
scoate din apă, a arunca jos.
abur: evaporarea apei prin fierbere sau da-
torită temperaturii ridicate din atmosferă = ab-ur:
vase pentru fiert.
DACIA
magazin
aburu: vapori de apă datoraţi unor tempera-
turi ridicate sau diferenţelor mari de temperatură din-
tre sol şi aer, vara, când se evaporă roua dimineaţa sau
când se ridică suluri de vapori de pe cursurile mari de
apă, de pe lacuri sau mare = a-buru: a deschide ari-
pile, a se înălţa, a se ridica, a se împrăştia afară.
ac: obiect subţire cu vârf foarte ascuţit folosit
la îmbinarea a două bucăţi de pânză sau piele prin
suprapunere şi prindere cu fir sau şnur = ac,ag: a face,
a aranja, a săvârşi, a pune la punct, parte, limită, a mă-
sura.
aceră: vultur, pajura = acera, a-şe-ra: a se
înălţa, a se ridica, a pluti prin aer.
aceră: a avea nădejde la, a aştepta să, a tinde
spre, a pândi, a spera = aceră, a-şe-ra: lamentaţie,
tânguire, a invoca ceva, a se plânge.
achita: a plăti o datorie sau o obligaţie, plată
= a-chi-ta: depăşirea unei situaţii deosebite, a trece
un obstacol, a avea forţă.
achita: cu sens figurativ de a ucide = a-chi-
ta: a distruge, a zdrobi.
aciua: a aşeza, a pune în ordine, a pune la
locul lor = aciue, a-şu-e: a atinge, a aşeza, a pune în
ordine, a arunca.
acuşica: expresie ce arată că o acţiune se va
desfăşura imediat, un timp de aşteptare scurt =
acuşica, a-gu-zi-ga: imediat, devreme, dimineaţa.
acuşu: imediat, îndată, după ce îmi trag puţin
sufletul, după o clipă de odihnă = a-cuş-u: a reuşi, a
izbuti, a aranja repede, a fi bine pregătit.
adap: a da animalelor apă, a duce vitele la o
sursă de apă pentru a bea, a achita o obligaţie = adap,
a-dab: angajat, slugă, a duce.
adă: acţiunea prin care unei persoane i se cere
să transporte sau să mişte ceva cu o destinaţie precisă
către cel ce cere = a-da: a trimite, a duce afară, a ţipa.
aduc: finalizarea unei acţiuni de transport sau
de informare către un loc precis = aduc, a-dug: apă
proaspătă, apă nouă de la izvor, a îndeplini o co-
mandă.
aduna: acţiunea de a strânge unele obiecte
sau animale împrăştiate într-un singur loc sau concen-
trarea ideilor asupra unei singure probleme = a-dun-
a: pescarii care adună peştele în barcă, a încărca, a
umple.
aga: conducător, şef militar = aga: coroană,
regalitate, faimă.
Agăş: localitate în judeţul Bacău = a-ga-aş:
priceput, îndemânatic.
agru: ogor, ţarină, teren cultivat, arătură în-
grijită = agrun: sanctuar interior, terenul din jurul
sanctuarului care era lucrat cu ajutorul comunităţii.
ahî: a da, a confirma, a fi de partea cuiva =
28

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013
ahi: a fi de partea cuiva, răsplată, clipă, moment, a
grăbi.
aht: suspin, oftat, durere, jale = ah: putere,
rezistenţă, a înarna, a răni, clipă.
ai: hai!, mişcă! = a-e: a aduce, a urca, a
apuca, a prinde cu grijă, a înălţa.
aide: haide!, mişcă-te! = a-de: a face ceva, a
săvârşi o acţiune, a decide.
alai: grup de persoane care însoţea în feuda-
lism pe domnitor sau un boier, grup de tineri organi-
zaţi în cete care colindă de Anul Nou pe la casele
sătenilor cu capra, mascaţii, ursul sau pluguşorul =
ala(i): exclamaţie de bucurie, a bate toba, a face
gălăgie, a cânta, a petrece, dorinţă.
ală: monstru, dragon, balaur ce stârneşte fur-
tunile = ala: exclamaţie de frică, a pune stăpânire, a
speria.
alăm: bir în natură stabilit pentru turmele de
oi sau vite = alim: bou, berbec, taur.
altar: locul unde se aduc ofrandele sau se fac
sacrificiile într-un cult religios. Neamul emeş avea o
religie monoteistă cu An în frunte ca entitate spiritu-
ală, ce reprezintă veşnicia şi de unde vin toate. Zigu-
ratele erau construcţii atât cu caracter laic, dar şi
religios, aveau forma unor piramide în trepte iar în
vârf exista un altar unde se aduceau ofrandele şi sa-
crificiile = al-tar: a ciopli cu o unealtă, a îndepărta
prin tăiere, a delimita, a finisa, a grava.
alun: arbore care face fructe comestibile =
alun: arbore, copac.
am: posesie, existenţă = am: a fi.
ama: zău!, chiar aşa!, ce mai treabă! = ama:
cine? care? pe care? ca şi?
amară: funie cu care se leagă o ambarcaţiune de
mal = a-ma-ru: râu mare, a fixa, a prinde, a gâfâi, necaz.
ambar: hambar, depozit = ambar: grămadă
mare, a măsura cu grijă, limită.
amuş: groapă sau putină cu apă şi var pentru
argăsit piele, argăseală = amaş: stână, târlă de vite,
adăpost provizoriu pentru ciobani şi activităţile lor.
amuşi: a curăţa părul de pe pieile scoase din
amuş = amaş: a îndepărta, ied.
angara: obligaţii impuse în trecut ţăranilor
peste cele legiuite, muncă fără plată, corvoadă, belea,
greutate, necaz = a-ngar(a): a acţiona puternic, a per-
secuta, a rezista, a subjuga, [anger: mânie, violenţă].
anere: inel – cuvânt scris pe inelul descoperit
la Ezerova în anul 1912 = a-niri: inel cu piatră
preţioasă albă sau neagră. Apropiat este cuvântul anu-
lare – a fi rotund ca un inel, a avea înfăţişarea unui inel.
Ancu: prenume = an-ki: univers.
apa: elementul vital al vieţii, lichidul care
ocupă 70% din suprafaţa pământului şi este principala
DACIA
magazin
componentă a corpului omenesc = a-pa: ţeavă făcută
din argilă prin care trece apa sau berea consumată la
diferite evenimente.
apărie: apă mare, apă care inspiră nelinişte =
apar, abbar: baltă, mlaştină.
aprig: energic, plin de viaţă, plin de vitalitate,
violent, puternic = aprig, abrig: un preot purificator,
cel care participă la exorcizare.
ara: groapă făcută în grădină, unde se scurgea
sângele unui berbec sacrificat după moartea unei per-
soane = ara: obicei, trecere, laudă, drag, scump, a în-
grăşa.
Arad: oraş în vestul României = arad: slugă,
subordonat.
arde: acţiunea de purificare prin foc, jertfirea
unor ofrande pe altar prin ardere = ar-de: a lăuda, a
străluci, a arde cu flacără, drag, gălăgie.
aria: suprafaţă de teren pregătită special pen-
tru treierat, bătutul fasolei, depozitarea cerealelor
provizoriu pe câmp. Se smulg buruienile, se nivelează
terenul de muşuroaie, iar pentru bătutul fasolelor se
întind pe arie pânze de dimensiuni mari = a-ri-a: întin-
dere mare, deşert, pustiu, district, spaţiu delimitat.
arzu: termen vechi cu sensul de jalbă, plân-
gere, rugăminte scrisă pentru rezolvarea unei situaţii
nefavorabile = a-ra-zu: petiţie, persoană care se
roagă, rugăminte, ritual, a informa pe cineva.
Asău: localitate în judeţul Bacău = asa(u): a
duce, a avea, a rodi, a rezista.
asud: a transpira datorită unui efort susţinut,
expunerea corpului la temperaturi ridicate, care
generează transpiraţie = a-sud: a mişca cu energie şi
prin repetare, amiază, odihna de amiază, a sorbi, a lua,
a stropi.
aş: exprimă o poftă, o stare de nemulţumire
că este contestată întâietatea = aş: dorinţă, blestem, a
pofti, a visa, a blestema.
aşed: a pune într-o anumită poziţie un obiect
sau o persoană, a se aşeza la umbră = a-şed: apă ră-
coroasă, apă rece, apă liniştită.
at: cal bun, armăsar = at, ad: a trimite, a
plimba afară, chiot, tată.
ataman: conducător de oşti, hatman, şef al
unei echipe de pescari = atamen, adamen: luptă, bă-
taie, a se lua la întrecere, dispută.
aţă: fir subţire de in bumbac sau cânepă
folosit la cusut sau legat = a-ta: după, în urma, a lucra
la război, a urzi, a face o ţesătură.
au: interjecţie ce exprimă deznădejde, durere,
frică, uimire = a-u: apă mare, inundaţie de primăvară.
azi: timpul prezent = a-zi: a face treabă cu
mâinile, acţiune la lumina zilei.
29
 DACIA
Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013 magazin

«ÎNTÂIULUI POET ROMÂN – MĂRIRE!»

Conf. univ. dr. G. D. Iscru,
Profesor Maria Ionescu

Motto (chemare): Să ne readucem valorile acasă!

„Popoarele care nu-şi promovează personalităţile marcante
din Ţară şi din afara hotarelor riscă să le piardă definitiv.”
(Simona Condurăţeanu, 2012)

Să ne readucem valorile acasă!

În cultura/istoriografia naţională, în-
ceputul în acest sens, cu autoritate indiscutabilă,
l-au făcut cei doi mari „fraţi gemeni” întru naţio-
nalism şi sacrificiu de sine: istoricul Nicolae Den-
suşianu, ctitorul Dacologiei moderne, şi însuşi
geniul nostru naţional, Mihai Eminescu. Şi unul
şi celălalt, ancorându-şi investigaţia, cu
precădere, în „arhiva vie a poporului”, bătând
ţara cu pasul, pe unde pasiunea cercetării i-a
trimis, „de la Nistru pân’ la Tisa”, şi-au completat
substanţial informaţia reţinută din izvoarele is-
torice edite şi inedite, din cărţi şi biblioteci,
rămânând astfel un model pentru urmaşii care
vor dori cu adevărat să-şi cunoască şi să înţe-
leagă bine, să preţuiască şi să preamărească
pentru eternitate locurile şi oamenii din care
şi-au revendicat obârşia. Înaintea istoricilor
noştri, ei au înţeles că mitologia este primul capi-
tol al oricărei istorii naţionale, când epoca re-
spectivă a existat ca atare şi au oferit modele de
prezentare, Densuşianu, în limbajul ştiinţific al simţit şi încă se resimte neabordarea acestui
capodoperei sale Dacia Preistorică, Eminescu, capitol din partea istoricilor.
în tulburătoare poeme, cu o continuă căutare a S-ar putea, însă, ca această îndelungată
cuvântului „ce exprimă adevărul”. Istoricii noştri ignorare a mitologiei noastre naţionale din partea
însă, poate dintr-o defecţiune de formaţie ştiinţi- istoricilor, mai nou eliminarea pur şi simplu – prin
fică, n-au înţeles – cu puţine excepţii – nici până politică educaţională guvernamentală! –, din
azi importanţa celei mai bogate mitologii eu- principalul manual de istorie al învăţământului
ropene, aceea a „Ţării Zeilor” – Dacia edenică – preuniversitar, a primelor două epoci istorice,
, ca primă epocă a istoriei naţionale, epocă ce Străvechimea şi Antichitatea, deci istoria stră-
şi-a imprimat pecetea, şi-a transmis mesajul şi moşilor reali!, să nu se fi datorat doar unei simple
valorile prin secole, epocilor următoare. În „defecţiuni” de formaţie ştiinţifică, ci să aibă
schimb, s-au „desfătat” studiind şi prezentând cauze mai adânci, ţinând de poziţia forţelor
alte mitologii, lăsând pe cea naţională în seama oculte şi a factorilor de dominaţie faţă de Dacia
mitologilor, mitografilor, etnologilor, folcloriştilor edenică şi de Valahiile succesoare – balcanice
şi chiar în seama compozitorilor! Aceştia, e şi carpato-dunărene – pe direcţia politică, strate-
drept, şi-au făcut, profesional, datoria, conform gică, economică, dar şi spirituală. Ne gândim la
exigenţei şi harului ştiinţei şi artei lor, dar s-a re- tentaţia permanentă pe care zona a prezentat-o
pentru aceste forţe, dar şi la poziţia unicat a

30

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013
dreptei credinţe a oamenilor pământului, în-
cepând din epoca mitologică a zalmoxianismului
şi până azi. Prin politica lor, Dacia şi Valahiile
succesoare, România reîntregită a epocii mo-
derne au militat consecvent pentru Unitate şi Su-
veranitate, pentru securitatea zonei şi a
continentului întreg, ca şi pentru adevărata
dreaptă credinţă, curat creştină, specific care
însă nu convenea expansionismului şi harpago-
nismului imperial, precum nu convine nici mai
noilor „Centre de Putere”. Iar ca temelie şi izvor
de dreaptă credinţă a îngrijorat şi îngrijorează pe
falsificatorii acesteia, exponenţi şi ei, în felul lor,
ai expansionismului, harpagonismului şi domi-
naţiei sub un pretext sau altul.
Este o chestiune serioasă aceasta, pen-
tru care va trebui să cercetăm şi să reflectăm mai
atent şi mai stăruitor, mai responsabil, de aici
înainte.
În această situaţie, poetul Victor Eftimiu,
ştiind şi dânsul ce „ştia” „toată lumea”, la noi, de-
spre o epocă uitată, dar, ca poet, mai atent decât
alţii la înaintaşii în domeniu, cât mai adânc în
timp, a „îndrăznit”, primul, - căci era o „în-
drăzneală”! – să-l considfere pe celebrul Ovidiu,
marele exilat latin de la Tomis, ca fiind primul
poet român. Aceasta, pornind chiar de la măr-
turisirea sulmonezului, care învăţase limba auto-
htonilor geţi, strămoşi ai noştri, reali, scrisese şi
o „cărticică” de versuri în limba lor şi se în-
cumetase să dea chiar un „recital” în faţa unui
grup de geţi cu un poem în limba lor, dar trans-
pus în „metrul antic”. Ajunsese să fie recunoscut
ca poet get şi el însuşi se considera astfel.
Entuziasmat de asemenea informaţii1 di-
rect de la „sursă”, Victor Eftimiu i-a dedicat mare-
lui „confrate” de odinioară un cald şi frumos
sonet intitulat: Întâiului poet român, mărire!
Şi d-na Maria Crişan, pe aceleaşi consi-
derente, l-a numit pe Ovidiu poet get, ba chiar
„primul nostru poet”. Acesta nu doar c-a scris
poeme în limba getă, pe care o învăţase la
Tomis, ci şi pentru că, adaugă dânsa, era, prin
strămoşi, pelasg, pelasgii fiind strămoşii geţilor/
valahilor, românilor2.
Indiferent unde am localiza Tomisul exilu-
lui lui Ovidiu – pe litoralul pontic dobrogean (Con-
stanţa noastră) sau în Crimeea, la Marea de
Azov,3 din opera tomitană a poetului reiese clar
că acolo era lumea şi pământul geţilor, strămoşi
ai noştri, stăpâni la ei acasă!
Dar nici Victor Eftimiu, bun cunoscător al
DACIA
magazin
vieţii şi operei lui Ovidiu, nu-l consideră pe poetul
şi regele trac Cotys ca „întâiul poet român”. Or,
citindu-i poeziile tracului Cotys, scrise în limba
getă, pe care între timp o învăţase la Tomis,
Ovidiu le-a apreciat la superlativ, comparându-l
pe Cotys cu ... Orfeu, primul şi cel mai important
poet trac şi al epocii noastre mitologice (şi nu
numai poet!), simbolul lirismului în poezia univer-
sală („lirismul” vine chiar de la lira lui Orfeu,
dăruită lui de Zeul Apollo Hiperboreanul, zeu al
naţiunii traco-geto-dace).
Şi cu aceasta am ajuns unde ne-am pro-
pus: la ORFEU!
Îndrăznim şi noi în continuare? În-
drăznim!
Autorii greci antici, de la Herodot la Stra-
bon, recunosc că grecii, între alte „împrumuturi”
au preluat de la strămoşii traci – erau şi strămoşii
lor! – şi poezia, cântul, muzica. Şi se mândreau
cu astfel de preluări. Căci tracii – ştiau aceasta
grecii! – au avut mulţi poeţi/rapsozi, precum (în
ordine): Orfeu, Osaios, Linas, Musaios, Thamiris.
Însăşi rapsodul care a dat forma finală Iliadei,
celebrul Homer, va fi fost un continuator al aces-
tor rapsozi din spaţiul carpato-balcanic şi al au-
tohtonilor carpatici, care îşi învăţau legile
cântând. El însuşi, Homer, putea să fie trac!
Redăm în acest sens concluzia dacologului
Radu Stan Carpianu, la care a ajuns după o
analiză atentă a operei (Iliada n.n.):
„Ţinând seama de mărimea conside-
rabilă a acestei opere, de frumuseţea deosebită
a versurilor, de caracterizările judicioase care se
fac pentru fiecare grupă de populaţie, scoţân-
du-se în relief de la prima vedere elementele
specifice, predominante, de adâncimea gândirii
permanente, de faptul că eroii învinşi din tabăra
troienilor sunt tot la fel de mari, ca şi cei din
tabăra grecilor, că însuşi Ahile rezultă a fi din
tabăra pelasgo-tracă, se poate înţelege că
această capodoperă nu putea fi scrisă de nişte
începători cum erau grecii în primele secole din
acel mileniu (I î. Hs.), ea (Iliada, n.n.) nu putea fi
scrisă decât de nişte oameni cu experienţă, cum
erau tracii, de la care grecii au recunoscut tot-
deauna că au învăţat cântul şi poezia, ca şi alte
arte”4. Pe temeiul acestui raţionament judicios
n-am forţa nota dacă pe Homer însuşi l-am con-
sidera trac. Primele menţiuni privind folosirea
unor instrumente muzicale (fluier, nai ş.a.) le
avem de la Homer, în Iliada, (în tabăra traco-
troiană, după cum primul poet consemnat ca
31

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013
atare în literatura europeană, este tracul
Thamiris. De ce nu tracul Orfeu? Iar dl. Silviu
Dragomir, cercetător şi publicist cunoscut,
restudiind atent Iliada, a susţinut o comunicare
foarte importantă, intitulată: Iliada, o protoistorie
a poprului român5.
Iată-l, deci, pe Orfeu, primul şi cel mai im-
portant dintr-o serie (v. mai sus) de poeţi/rapsozi
ai unei îndelungate tradiţii orale, continuatoare a
tradiţiei orale a strămoşilor arieni, care au dus în
India vedele, consemnate acolo în sanscrită,
tradiţie care a continuat în mediile populare ale
Daciei edenice, continuată încă în bogata lite-
ratură populară balcanică, cu etnosul ei covârşi-
tor valah, dar şi în Valahiile carpatice,
consemnată în scris târziu, după biruinţa în scris
a limbii populare (sec. XVII), biruinţă considerată
ca prima revoluţie culturală a începutului renaş-
terii noastre naţionale moderne6.
Ne lipseşte, în original, vasta operă a lui
Orfeu, dar o putem reconstitui fie şi numai
printr-un „inventar” de titluri şi ritualuri orfice de
moştenire tracă, atribuite lui, consemnate de
greci. Numai că transcriptorii/traducătorii de mai
târziu ai grecilor au „uitat” nativitatea şi obârşia
acestui simbol străvechi şi antic al poeziei/cân-
tului, al lirismului. Pentru autorii greci şi pentru
alţi autori, în lume, inclusiv români, care de la ei
au preluat informaţiile, aceasta n-ar fi prima şi
singura mare „uitare”, în care unii perseverează
şi azi. Cităm, în acest sens, un Dicţionar de mi-
tologie generală7, deci o operă de largă circulaţie
şi frecventare, apărută în România – ca să nu
trimitem la seria de opere din istoriografia univer-
sală care procedează la fel (eroare din eroare –
„perseverare diabolicum!”) –, care ne-a localizat
atâţia zei şi titani în alte spaţii culturale, iar Hiper-
boreea geto-dacilor a „plasat-o” în ... „nordul
ceţos al Europei şi Asiei”, în timp ce pe însuşi
marele reformator şi zeu, Zalmoxis, îl consideră
o „personalitate ceţoasă”. Deci, un asemenea
Dicţionar îl consemnează pe Orfeu, simplu, ca
„poet hieratic prehomeric din mitologia greacă”
(s.n.), întărind eroarea cu una mai mare: că
Orfeu este „unul din cele mai bogate mituri gre-
ceşti” (s.n.).
Coroborând riguros ansamblul izvoarelor,
care au consemnat tradiţia antică şi amintindu-i
pe puţinii autori care au „îndrăznit” să spună altfel
de cum „ştie toată lumea”, reiese însă că tracul
Orfeu a aparţinut epocii lui Zalmoxis – epoca mi-
tologică a traco-geto-dacilor! –, zamolxianismului
DACIA
magazin
ca spiritualitate – unul din marile curente refor-
matoare ale Străvechimii şi Antichităţii!8 – şi că,
prin întreaga activitate şi operă, preluată de ur-
maşi, a avut un rol foarte însemnat şi a rămas o
personalitate de prim rang în istoria lumii.
Dar, dacă pe Victor Kernbach nu-l „doare
sufletul” să meargă din eroare în eroare, iată
însă că românul Ovidiu Drâmba, în cunoscuta sa
sinteză privind istoria culturii şi civilizaţiei9, deşi
îi consacră un capitol şi culturii şi civilizaţiei daco-
getice, pe aceasta o rupe, nepermis, de traci şi
de ceilalţi fraţi ai lor, ce au constituit prima naţi-
une în Europa. Pe tracul Orfeu, totuşi, în respec-
tivul capitol, îl aminteşte tangenţial într-un citat
de Strabon (op. cit, I, p. 810), fiindcă deja îl inte-
grase în capitolul privind cultura şi civilizaţia
greacă. Evident, Orfeu aparţine şi acesteia prin
preluarea ca moştenire de urmaşi, dar el, în tot
cursul vieţii sale, n-a depăşit spaţiul naţiunii
traco-geto-dace, în care i-a fost naşterea şi
obârşia iar întreaga lui operă a realizat-o în amin-
titul spaţiu natal. În cultura greacă, opera i-a fost
consemnată târziu şi parţial şi nu întotdeauna
grecii i-au înţeles sensul. Ovidiu Drâmba îşi in-
formează cititorii din ţară şi nu numai că legătura
lui Orfeu cu tracii ţine doar de baştina nativităţii
sale şi se grăbeşte să-l „transporte” imediat în
lumea grecilor, definindu-l, pur şi simplu, ca pe
„un cântăreţ dinaitea lui Homer” (s.n.).
Dincolo de această integrare eronată
(iarăşi, eroare din eroare!), reţinem totuşi exe-
geza de specialist a autorului: „Poet şi cântăreţ,
inventator al lirei (sic! n.n.: lira, conform tradiţiei,
o primise de la zeul Apollo Hiperboreanul) şi năs-
cocitorul magiei ... , legendarul Orfeu era consi-
derat şi fondatorul misteriilor omonime
(orfice/orfeice, n.n.) şi iniţiatorul unei adevărate
religii” (orfismul, n.n.), „o mişcare religioasă, cu
asociaţii secrete, cu o întreagă literatură (cele-
brele imnuri orfice), cu o teogonie, cosmogonie
şi antropogeneză bine articulate, precum şi cu o
doctrină a salvării elaborată în detaliu” – şi le
rezumă. Continuă cu aprecierea asupra impor-
tanţei operei lui Orfeu, Imnurile orfice, exempli-
ficând cu imnul închinat zeului Morţii, într-o
frumoasă traducere a profesorului Ion Acsan:
„Ascultă-mă, cârmaciul vieţii popoarelor
de muritori:
Cu cât le dai mai multe zile, cu-atât eşti
pururi mai aproape,
Căci tu adormi pe totdeauna şi trup şi su-
flet, deopotrivă,
32

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013
Când frângi puternicele lanţuri prin care
le-a legat natura
Şi peste orice vietate reverşi un somn
adânc şi veşnic!
Răpui întreaga omenire, dar te arăţi ne-
drept cu unii,
Curmându-le deodată viaţa când sunt în
floarea tinereţii.
Judecătorul tuturora, rosteşti statornice
sentinţe
Şi nu te-nduplecă niciunul prin rugăciuni
sau prin libaţii,
Zeu crud, apropie-te însă doar după ani
îndelungaţi
Şi te implor la ceasul jertfei şi-al invocaţiei
pioase
Ca oamenii să aibă parte de-o bătrâneţe
fericită”.
Imnurile orfice, reţine Ovidiu Drâmba,
erau poeme scrise, închinate diferitelor divinităţi,
principale şi secundare, dar nu precizează că
acestea „apăruseră” întâi în „Ţara Zeilor”, patria
sa, Dacia edenică, în Olimpul dintâi, carpatin, de
unde prin „roiuri” umane, sau ca „moşteniri”
hiperboreene, „coborâseră” în Olimpul grecilor!
Alt grup de imnuri sunt închinate semizeilor şi
muzelor, tot din lumea traco-geto-dacă – şi tot
din patria lui Orfeu, de unde autorii greci re-
cunosc că au fost preluate şi în lumea lor: Iu-
birea, Victoria, Sănătatea, Soarta, Dreptatea. Alt
grup – şi aceasta îl putea sensibiliza pe autor,
căci în patria lui Orfeu vieţuirea în comuniune cu
natura era o trăsătură majoră şi un „cuvânt de or-
dine” al reformei zalmoxiene – alt grup, deci, era
dedicat elementelor naturii, precum: Aurora, Ze-
firul, Cerul, Luna, Soarele, Eterul, Marea, Astrele,
Noaptea, Somnul, Visul, Vântul de Miazănoapte
(Boreas, din Hiperboreea!). Chiar şi atunci când
se adresează zeului Morţii, cum am văzut, care
la traco-geto-daci nu era un zeu al răului, ci
oferea o salvare prin chemarea la Zalmoxe, au-
torul îl „implora”, „la ceasul jertfei şi-al invocaţiei
pioase”, să nu curme viaţa omului la vârste tinere
iar celor înaintaţi în vârstă să le „îngăduie o
bătrâneţe fericită”. „Implorarea” o putem reţine,
oare, ca pe un „pios” început de „dizidenţă” a lui
Orfeu faţă de duritatea unor obiceiuri/ritualuri an-
terioare – plânsul la naşterea copilului şi bucuria
la moartea celui „chemat la Zalmoxe” – sau
poate fi o „ingerinţă” a transcriptorului grec de
mai târziu?
Precum Homer, mai târziu, este posibil
DACIA
magazin
ca şi Orfeu să fi reţinut din bogata tradiţie orală
traco-geto-dacă multe învăţături şi „poducţii” lit-
erare şi să le fi grupat, ordonat, în scrierile, care
i se atribuie. Ipoteza este în concordanţă cu
ştirea, din izvoare, privind învăţarea legilor cân-
tând, recitându-le. Erau acei rapsozi talentaţi la
care se referea dacologul Radu Stan Carpianu,
când pleda pentru originea tracă a lui Homer (v.
mai sus). O concordanţă poate fi şi cu bogata
producţie folclorică, ulterioară, din Valahiile bal-
canice, dar şi din cele carpato-dunărene, în care
se redau scene mitologice/de viziune mitologică,
schimbându-se doar numele personajelor, aşa
cum le-a identificat Nicolae Densuşianu (Ioviţă,
Iorgovan, Novac cel Bătrân cu feciorii lui, Corbea
etc). Aceste tradiţii, atent observate, aceste con-
cordanţe în curgerea timpului încă sunt de natură
să reintroducă pe Orfeul epocii noastre mitolo-
gice în viaţa şi spiritualitatea strămoşilor noştri
reali, traco-geto-dacii.
Prin urmare, este timpul ca specialiştii în
domeniu, cu precădere istoricii, ai noştri în primul
rând, abordând fără complexe bogata mitologie
naţională, pe ansamblul izvoarelor, reflectând
profesional şi responsabil, să readucă „acasă”
valori înstrăinate în alte spaţii culturale.
Iată de ce, în ce-l priveşte pe Orfeu,
salutăm cu căldură „temeritatea” colegei noastre
întru Dacologie, cercetător dr. Simona Con-
durăţeanu, pentru elaborarea şi publicarea
studiului cu titlul: Orfeu/Orphaeus, un geniu şi un
zeu al Daciei Mari10, studiu din care, pe temeiul
unei bibliografii impresionante, din toate categori-
ile, reiese, într-adevăr, un Orfeu al Daciei
edenice, o valoare de primă mărime a mitologiei
şi culturii noastre naţionale, a culturii universale
deopotrivă. Vedem în acest studiu o deschidere
către o monografie a unui autor român despre
îndelung înstrăinatul geniu şi Zeu al Daciei Mari,
în toată cuprinderea vieţii şi personalităţii sale,
viaţă, operă, personalitate puse în slujba oame-
nilor, întru binele lor. Un ORFEU, „îndrăznim” şi
noi aici şi acum să afirmăm, revendicându-ne din
nemuritorii strămoşi reali, ca fiind, cronologic,
PRIMUL POET ROMÂN, venind din strămoşii
noştri reali, urcat pe podiumul marilor valori ale
umanităţii.
Prin acest demers al nostru nu i-am cău-
tat lui Mihai Eminescu „perechea” (el a fost
numit, pe drept, poetul „nepereche” – G. Căli-
nescu), ambii rămânând, fiecare în felul său şi în
epoca sa, valori unice şi eterne, pentru noi şi
33

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013
pentru omenire, valori care se nasc la intervale
mari de timp: pe Orfeu îl considerăm geniu şi zeu
al Daciei Mari, „Ţara Zeilor”; pe Eminescu – ge-
niul naţiunii succesoare în vatra sa ancestrală de
pe „bătrânul continent” şi, cum iarăşi pe drept i
s-a spus (dr. Aurel David), „prima jertfă politică
pe altarul Daciei Mari”.
Studiindu-i atent pe fiecare în parte, în
epoca lor şi în ansamblul istoriei naţionale, îi
găsim atât de „îngemănaţi” prin nativitate şi
obârşie, prin felul de a fi şi de a gândi viaţa şi
lumea, prin ataşamentul faţă de oamenii Ţării
reale, de binele şi viitorul acestora.
Încă reţinem câteva din aceste
asemănări: revendicarea de la tradiţia şi înţelep-
ciunea „bătrână”, cea cu ale ei „rădăcini proprii
în adâncimi proprii” din care „răsare civilizaţia
adevărată”; revendicarea de la limba curată a
Ţării reale, şlefuită continuu în curgerea vremii
iar nu stricată de intervenţii străine spiritului ei;
ambii cu o încredere totală, firească, într-o re-
naştere naţională a societăţii, ambii oferind, pen-
tru aceasta, ca stimulent şi mesaj, opera proprie
şi însăşi viaţa lor trăită în integritate morală;
ambii cu o pasiune unică pentru natură, compa-
rabilă doar cu a poporului însuşi pentru vieţuirea
integrală în natură, în comuniune cu aceasta, ad-
mirând-o, iubind-o, cântând-o; ambii au fost
într-o căutare permanentă a cuvântului „ce ex-
primă adevărul”; în sfârşit – dar şirul ar putea
continua! –, ambii au simţit o iubire nepereche
pentru perechea hărăzită fiecărui bărbat, numai
lui, din fructul curat al Neamului său, cu datoria
s-o cinstească şi s-o fericească în viaţă şi în eter-
nitate; căci femeia, cum ne-a lăsat crezul unul
dintre ei, devine „sfântă prin iubire” – după legea
supremă dată pământenilor – şi rămâne, în fan-
tezia lui de veşnic îndrăgostit, „prototipul îngerilor
din senin”, dar de care, din vitregia sorţii, niciunul
dintre ei n-a avut parte, rămânându-i doar cu o
fidelitate şi o iubire pilduitoare, precum şi cu
speranţa unei „revederi” în lumea „de dincolo”.
Ca o concluzie, în spiritul chemării cu
care am început – să ne readucem valorile
„acasă”! – redăm finalul atât de bine chibzuit, de
ferm exprimat, de succint şi obligatoriu al Doam-
nei Simona Condurăţeanu, autoarea „temeraru-
lui” studiu despre Orfeu, din care am reţinut şi în
motto:
„Popoarele care nu-şi promovează
persoanlităţile marcante din Ţară şi din afara
hotarelor riscă să le piardă definitiv”, căci
DACIA
magazin
„multe figuri proeminente din varii domenii, ori-
ginare din spaţiul traco-getic, au fost omise
eronat de superficialitatea şi girul unor cercetă-
tori reputaţi, grăbiţi să-şi ofere serviciile” (loc.cit.
nr. 77, p. 16, s.n.).
Încheiem şi noi, după Victor Eftimiu, pen-
tru Orfeu însă, cu expresia omagială: ÎNTÂIULUI
POET ROMÂN – MĂRIRE!
_________________
1
. Într-o primă, recentă sinteză despre strămoşii
noştri reali, în Crestomaţie, se reproduce amplu
din opera tomitană a lui Ovidiu (v. G.D.Iscru,
Strămoşii noştri reali: geţii, dacii, tracii, illirii, naţi-
unea matcă din vatra „Vechii Europe”, Ed. Nico-
lae Bălcescu şi Ed. Mica Valahie, Bucureşti,
2010.
2
. Maria Crişan, Geta – obârşia limbii române,
Ed. Verus, Bucureşti, 2010, p. 5, prefaţă.
3
. Maria Crişan a localizat acel Tomis în Crimeea,
la Marea de Azov (ibidem, p. 14), argumentând
aceasta.
4
. Corect – traco-geto-dacă! Strămoşii noştri
reali, a căror naţiune era alcătuită din mult peste
100 de comunităţi umane – nu etnice! –, aveau
acelaşi etnos, aceeaşi spiritualitate, aceeaşi
limbă – traco-geto-dacă! (a se vedea sinteza ci-
tată în nota 1).
5
. Radu Stan Carpianu, Enigma insulei sau călă-
torie peste şapte milenii, Ed. Getica, Bucureşti,
1990, p. 88.
6
. Vezi Silviu Dragomir, Istorii neelucidate, Ed.
Lucman, Bucureşti, 2008. O singură obiecţie: nu
există preistorie sau protoistorie ci, pur şi simplu,
istorie!
7
. G.D.Iscru, Începutul renaşterii naţionale mo-
derne în istoria României, Ed. Nicolae Bălcescu,
Bucureşti, 2007, p. 75 şi urm.
8
. Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie gene-
rală, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1971, p. 444 – 447.
9
. O foarte utilă crestomaţie, din mulţi autori, de-
spre Zalmoxe ne-a dat, recent, dacologul Traian
Gruia Getianu: Zamolxe, Ed. Lumina Tipo, Bu-
cureşti, 2012.
10
. Ovidiu Drâmba, Istoria culturii şi civilizaţiei,
vol I, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1985, reeditată ulterior.
11
. În revista noastră, „Dacia magazin”, nr.
76/aprilie şi 77/mai 2012.
34

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013
Insula şerpilor
– din vol. Istorii neelucidate* –
1.Ce ştim din vechime despre insula
numită: Leuké, Leuce, Peuce sau Albă
Miturile româneşti privind respectiva in-
sulă sunt consemnate în Legenda Mănăstirii
Albe, ca şi în Balada Mănăstirii Albe, considerate
de N. Densuşianu că aminteau de lăcaşul sacru
de la ţărmul mării, unde urma să aibă loc căsă-
toria zeului Soare cu sora sa, Luna , în confor-
mitate cu cealaltă baladă românească: Soarele
şi Luna.
Tot din protoistorie, dar şi din primii zori
ai istoriei, Homer, cântăreţul trac al războiului
troian, care a avut loc cam pe la anii 1200 î.H.,
ne transmite în Iliada (~ 850 î.H.) că Achile – co-
mandantul oştenilor veniţi de la vărsarea Istrului,
era fiul regelui Peleu, ce domnea peste poporul
pelasg al mirmidonilor şi al zeiţei mării, Thetis,
fiica lui Nereu. În Odiseea, Homer adaugă că
DACIA
magazin
Silviu N. Dragomir
Achile, căzând la Troia, a fost înveşmântat în
haine divine, apoi ars pe rug, iar osemintele i-au
fost aşezate într-o urnă de aur peste care cama-
razii săi au ridicat un mare tumul pe ţărmul Hele-
spontului pentru a putea fi văzut de pe corăbiile
aflate în trecere. Arktinos, poetul epic din Milet,
acela care a continuat şi a şi a întregit Iliada,
spune în Etiopida că Achile ar fi fost ucis la Troia
de Paris, fiul regelui Priam, ajutat de zeul Apollo,
şi că, după multe şi înverşunate lupte ale lui Ajax
şi Ulise, corpul său ar fi fost dus la corăbiile gre-
ceşti. Aici a venit mama lui Achile, Thetis, cu
surorile sale şi cu bocitoarele, care îl plânseră şi
îl bociră pe erou. După aceea, Thetis răpi – chiar
de pe rugul aflat în flăcările incinerării – cenuşa
fiului său şi o duse în insula Leuké, aflată la gura
Dunării, acolo unde aheii îi ridică un tumul şi-i
dedică jocurile funebre ce erau practicate cu
asemenea ocazii.
Primele hărţi europene
ne prezintă date incerte privitor la
Pontus Euxinus. Astfel (v.),
în „Nova Evropae”, Dunărea
(v. Ister Fl.) se varsă prin cinci braţe,
insula Peuce este un ostrov fluvial
locuit de peucini,
iar Insula Leuce este notată:
Insula Achillis,
fiind dublată de
Insula Boryssthenis, ambele
amplasate pe o linie în zbor de pasăre
între cetatea
Tyras (Cetatea Albă) şi Crimeea.
35

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013
De la aceste arhaice ştiri pe care le avem
deja în cel puţin două variante şi până la scriitorii
şi geografii eleni şi romani (Pindar, Euripide,
Pausanias, Hecateu, Pliniu cel Bătrân, Lucanus,
Pomponius Mela, Dionisie Periegetul, Arrianus
din Nicomedia, dintre care ultimii au trăit prin se-
colele I şi II d.H.) a fost o trecere a timpului de
aproape un mileniu.
Asemenea mari decalări în timp – 350-
400 de ani între războiul Troian şi poemele epice
ale lui Homer, alţi 500-1000 de ani între cânturile
lui Homer şi scrierile istoricilor antici, precum şi
1700-1900 de ani între istoricii antici şi cei con-
temporani – par să nu fi influenţat totuşi prea
mult pe aceia care au abordat în cunoştinţă de
cauză problema identificării insulei unde a fost
îngropat Achile cu insula pusă în discuţie.
Redăm câteva din „ştirile” antichităţii:
-Pindar: „În Marea Ospitalieră, pe o
strălucitoare insulă, locuieşte Achile” (Nemeice,
IV, 49-50); iar tot Pindar: „Există o insulă în Pon-
tul Euxin numită Insula Albă, unde se pare că a
fost transportat trupul lui Achile de către Thethys.
Ea se numeşte albă din pricina mulţimii păsărilor
care îşi fac cuibul acolo” (Ibidem v. 79a);
-Euripide: „Leuce: insula Leuce, unde îşi
petrece timpul Achile, aflată în mijlocul Pontului
Euxin” (Andromaca, 1262, în Izvoarele... pag.
73);
-Antigones: „Se povesteşte şi despre in-
sula Leuce, că nici una dintre păsări nu se poate
ridica în zbor deasupra sanctuarului lui Achile”
(Culegere de povestiri uimitoare, 122, în
Izvoare… pag. 149);
-Hecateu Abderide, afirmă că: „Insula
cea sfântă a lui Apollo se află în părţile de nord
şi anume în faţă cu ţinutul celţilor”; şi apoi: „Insula
lui Apollo se afla în regiunea hyperboreilor (o ra-
mură a pelasgilor), în părţile Oceanului”. Dar
grecii, în prima lor fază de civilizaţie, nu
cunoşteau acel „Okeanos” al istoricilor şi ge-
ografilor de mai târziu, acea mare deschisă la
care încă nu ajunseseră, deoarece nici Medite-
rana nu o cunoaşteau în întregime. Pentru ei,
părţile de nord extrem ale Europei se limitau la
Pontul Euxinus şi la Istru. Nici lui Herodot nu-i
era prea clar ţinutul: „La nord de Tracia, ce fel de
oameni locuiesc, nimeni nu poate să ştie; atât
însă se pare că, dincolo de Istru, există pământ
DACIA
magazin
nelocuit şi infinit” (Lib. V. c. 9)
-Pausanias, primul istoric din antichitate
care a identificat Insula Leuce cu aceea numită
în geografiile de azi Insula Şerpilor, repetă ace-
leaşi mituri cu mai multe detalii: „Există la gurile
Istrului, în Pontul Euxin, o insulă închinată lui
Achile, numită Leuké. Ea are o circumferinţă de
20 de stadii, este plină de păduri stufoase şi de
animale, unele sălbatice, altele domestice; în ea
se află un templu al lui Achile şi o statuie. Se
spune că cel dintâi om care a venit în această in-
sulă a fost Leonymos din Krotona… Pythia l-a
trimis în insula Leuké şi i-a spus că acolo i se va
înfăţişa Aias, fiul lui Oileus, pe Aias, fiul lui Tela-
mon, şi împreună cu ei pe Petrocles şi pe Antilo-
hos” (v. Descrierea Greciei, III, 19, 11). De la
acest istoric – dar şi geograf –, pe baza unor de-
talii relevante, au început să se statornicească
prin deducţie două păreri şi anume: 1) Insula
Leuce ar fi unul dintre locurile de retragere pos-
tumă pentru defuncţi, o variantă pentru Insulele
Fericiţilor şi 2) Insula Leuce nu ar fi aceeaşi cu
Insula Peuce, ultima trebuind căutată în Delta
Dunării, respectiv prin identificarea ei cu Grindul
Letea de astăzi -, înglobat, după procesul de în-
nisipare, în marea Deltă.
2 – Ah, savanţii ăştia…
Studiind problemele legate de Insula Şer-
pilor, vei găsi încă de la o primă vedere din marile
greşeli ce au fost „pasate” de istorici din autor în
autor, fără ca respectivii savanţi să-şi fi dat
seama sau să-şi pună cumva problema per-
petuării la nesfârşit a unor asemenea erori de
neiertat, mai ales că ele, greşelile, nici măcar nu
au rămas izolate, ca să poată fi considerate doar
simple greşeli interpretative, ci au condus, prin
consecinţă, şi la alte greşeli în evaluarea eveni-
mentelor de epocă. Dar, să ne explicăm.
Clasicii istorici Grigore Tocilescu, Nicolae
Densuşianu şi, în final, Vasile Pârvan (da, da -,
ei bine, chiar marele Pârvan!) fac ample discuţii
comparative de motivistică şi influenţe privind
habitate ale fostelor seminţii, amplasări de loca-
lităţi şi cetăţi antice – cu o desfăşurare, în prin-
cipiu, a unei întregi logici de gândire şi analiză –,
iar totul pentru o expunere istorică unitară, fă-
cută, culmea, pe eşafodajul unor hărţi care, în
36

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013
fond, nu reprezintă deloc Dacia acelor timpuri
contemporane evenimentelor analizate.
Grigore Tocilescu, Nicolae Densuşianu şi
Vasile Pârvan – ultimul considerat adevărat „pon-
tifex maximus” al scormonitorilor noştri din trecut
–, exemplifică pe hărţi cu configuraţii actuale
(exemplul cel mai concludent: Delta Dunării)
evenimente din mileniul II şi I înainte de era
noastră. Vasile Pârvan, pe toate cele trei hărţi pe
care îşi bazează întreaga expunere din Getica,
a trecut gurile Dunării sub forma lor… actuală.
Asta, nu doar că „ar putea” conduce la in-
terpretări eronate, ci chiar au condus!
Noi, bieţi şcolari ascultători, am învăţat
din manualele de istorie că Cetatea Chilia era
port la Marea Neagră pe vremea lui Ştefan cel
Mare. Că de aia ţinea cu străşnicie strălucitul
voievod la „cele două porţi” ale sale către marea
deschisă: Cetatea Albă şi Chilia. Dar, din ma-
nuale savante precum Dacia înainte de romani,
Dacia preistorică sau Getica, o protoistorie a Da-
ciei, vedem negru pe alb că pe vremea lui
Harta zonei Delta Dunării întocmită
în anul 1980 de către cercetătorul Ştefan
Airinei (v. Contribuţii la cunoaşterea istoriei
Delta Dunării)
DACIA
magazin
Homer, a lui Hesiod, ba chiar şi a lui Decebal,
Delta Dunării era deltă ca şi azi, ba chiar, uneori,
cuprinzând şi noua insulă Sahalin! Este drept că
profesorul nostru de istorie, Ion Teştiban de la
„Roman Vodă”, ne şoptise (aşa, în trecere) că pe
harta voievodului Dimitrie Cantemir, Cetatea
Chiliei se mai afla încă şi pe atunci – prin anul
1716 – port la Marea Neagră. Dar cine să poată
vedea cu ochii săi harta Principelui? Că doar era
ţinută cu străşnicie tabu (deoarece cuprindea
Basarabia) în Depozitul Secret de la Academia
Română, iar în sărmanele noastre cărţi de istorie
nu era reprodusă, de altminteri, ca şi astăzi…
Atunci, mă întorc şi zic, nu cumva ar tre-
bui să discutăm sursele din protoistorie (ex.
Războiul Troian) pe hărţi pe care să apară, fie
măcar şi aproximat, configuraţia geografică a
timpurilor respective? Nu ar fi, deci, mai uşor să
urmărim pe hărţi respectând situaţia vremii, toate
întâmplările petrecute cu trei-patru mii de ani în
urmă la Gura, iar nicidecum – aşa cum vom
vedea, „Gurile” Dunării?
Utilizând hărţile actuale pentru perioadele
aflate cu milenii în urmă, e cu mult mai uşor să
cazi – precum a păţit-o chiar Nicolae Densuşianu
– în capcana de a aplica sursele antichităţii pe
diverse date actuale şi, astfel, să consideri dis-
tanţa de la Dunăre la insula Leuce, măsurând
parcursul de la actualul oraş Sulina, în loc de a
o măsura de la vărsarea fluviului din timpurile
respective. Ceea ce este cu totul altceva, dând
într-un asemenea caz peste o cu totul altă insulă.
Care nu este Insula Şerpilor, ci… o alta!
Cele relevate aici nu trebuie luate –
Doamne fereşte! – ca discuţii de dragul unor dis-
cuţii. Este realitatea că şi marii savanţi uneori o
mai dau în bară… Am constatat, cu ocazia reed-
itării de istoricul Radu Florescu a celelbrei lucrări
Getica, destule avertismente critice asupra unor
interpretări făcute de Vasile Pârvan, care nu mai
rezistau nivelului istoric de azi, deoarece multe
din teoriile epocii (anul 1926) nu au fost confir-
mate de achiziţiile ştiinţifice făcute ulterior
apariţiei acelei cărţi, fie ea şi „de căpătâi”.
Dar, pentru asemenea pătrunderi în dis-
cuţiile istorice va trebui dedusă geografia fizică
a antichităţii spre a putea şti cum arăta harta
lumii respective. Oare vom putea să o facem?
37

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013
3 – Geologii ne pot scoate din impas
Geologii A.C. Banu şi L. Rudescu au dat,
încă din anul 1937 (v. Delta Dunării), unele re-
laţii pertinente cu privire la formarea Deltei. „Un
moment important în istoria formării Deltei este
epoca optimului climat post-glacial, deoarece
după ultima glaciaţie Wurm III a existat un climat
cald şi ploios. Atunci nivelul Mării Negre s-a ridi-
cat cu cinci metri faţă de nivelul existent. Apele
mării au pătruns pe valea Dunării până aproape
de Galaţi, acoperind întreaga suprafaţă a deltei
actuale, cu excepţia câtorva porţiuni de uscat,
prelungiri ale platformei Buceagului, rămase ca
nişte insule: Grindul Chili, Letea, Stipoe, Caraor-
man. Ne aflam deci în pragul istoriei.
Omul învăţase să folosească bronzul şi
chiar fierul şi delta încă nu exista. Braţele Chilia
şi Sulina nu se formaseră încă. Opera de con-
struire a deltei, aşa cum se înfăţişează astăzi, în-
cepe abia cu timpurile istorice, când nivelul mării
se stabileşte la zero actual. Aşadar, Delta Dunării
este o formaţie geomorfologică tânără…”
Destul de recent, prin anul 1980, Ştefan
Airinei a publicat lucrarea Contribuţii la
cunoaşterea Deltei Dunării din care vom folosi
harta extrem de lămuritoare, precum şi unele in-
dicaţii mai relevante. El susţine, în plus, că delta
s-ar fi format concomitent cu mari mişcări verti-
DACIA
magazin
Toate hărţile vechi cuprinzând zona de
sud-est a Daciei au mari deficienţe.
Chiar şi ultima hartă „europeană”, tipărită
la Paris în anul 1844 (Pays Romans) nu
străluceşte prin informaţii reale. Insula
Şerpilor nu este redată, iar Dunărea se
varsă în mare prin trei braţe
corespunzătoare, astfel: Gura Chilia
(Bouche de Kilia), Gura Sulina (Bouche
de Sculeni) şi Gura Sf. Gheorghe
(Sacrum ou Peuce Ostrum).
Printre hărţile noi, exacte, cuprinzând pe-
rioada daco-romană este aceasta a
istoricului clujan Silviu Dragomir (a.
1937), hartă care, din păcate, suferă ca şi
altele anterioare (Tocilescu, Densuşianu,
Pârvan ş.a.) de o foarte mare greşeală pe
care tocmai o prezentăm şi analizăm în
acest capitol (v.)
cale care s-au combinat cu depuneri aluvionare
în patru trepte mai importante:
- faza de golf sau liman;
- faza de liman;
- faza de deltă fluvială;
- faza de deltă maritimă.
El stabileşte şi unele paleoinsule încorpo-
rate între cele trei braţe actulae: Chilia, Pardina
şi Maliuc la nord, Ciotica, Dranov şi Portiţa la
sud. Toate acestea marcate de procesul subsi-
denţei, astfel că unele dintre acele paleoinsule
au fost numai accidental deasupra cotei mării,
precum Portiţa.
Din toate astea un fapt este cert. În timpul
cuaternalului, teritoriul Deltei Dunării a suferit o
serie reiterată de transgresiuni şi regresiuni ale
apelor Mării Negre impuse de procesul aluvionar,
dar şi de unele mişcări verticale oscilatorii ale
scoarţei terestre. Prin forajele hidrogeologice
efectuate, astăzi poate fi întocmită cu certitudine
o hartă a sistemului insular şi peninsular din în-
treaga arie a Deltei Dunării pentru oricare dintre
perioadele istorice puse în discuţie.
_________________
* Editura Lucman, Bucureşti, 2007, p. 93-101
38
 DACIA
Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013 magazin

Istoricul polonez Martin Cromer

despre români şi daci
Prof. dr. Mihai Popescu,
Biblioteca Militară Naţională

Episcop catolic, diplomat, istoric şi car-

tograf polonez, Martin Cromer s-a născut în anul
1512, în localitatea Biecz, din Regatul Poloniei,
într-o familie de imigranţi germani stabiliţi în
Carpaţii polonezi. A urmat o şcoală patronată de
biserica catolică din localitatea natală, apoi a stu-
diat la Academia din Cracovia, pe care a ab-
solvit-o cu titlul de bacalaureat, în 1530. În
perioada 1533-1537, a lucrat în Cancelaria Re-
gală din Cracovia. Apoi, a fost trimis la Roma,
unde a studiat dreptul timp de doi ani. Revenit în
Polonia, în 1540, a devenit secretarul arhiepis-
copului Peter Gamrat, apoi trimisul şi reprezen-
tantul său la Vatican, până în 1544, când a
devenit canonic. În 1545, la moartea mentorului
său, acceptă să fie secretarul personal al
Regelui Sigismund I (cel Bătrân) al Poloniei. Bun
cunoscător al Regatului Prusiei, în 1551, Cromer
a fost numit protopop de Warmia. Deoarece se
dovedise a fi unul dintre cei mai fini diplomaţi ai
epocii sale, el era solicitat de rege pentru diverse
misiuni diplomatice. Pentru serviciile sale, a fost
înnobilat în 1552. În perioada 1558-1564, a fost Basileae, Per Ioannem Oparinum, 1555.
ambasadorul regelui Poloniei la curtea Împăra- Cartea a fost tipărită la Basel (Basileae,
tului Ferdinand I. În 1564, a fost numit episcop în limba latină, şi Bâle, în limba franceză), pe te-
de Warmia (Ermland), iar în 1573, Prinţ-Episcop ritoriul de astăzi al Elveţiei, în 1555, cu „graţia şi
de Warmia. A scris numeroase cărţi, în limbile la- privilegiul maiestăţii sale imperiale, Împăratul
tină şi poloneză, despre istoria, cultura, dreptul, Ferdinand I al Austriei”.
obiceiurile şi muzica poloneză, cu informaţii de- În momentul apariţiei cărţii, Moldova îl
spre popoarele vecine, inclusiv despre români. avea ca domn pe Alexandru Lăpuşneanu, iar
În colecţiile de patrimoniu naţional ale Ţara Românească pe Pătraşcu cel Bun, tatăl lui
Bibliotecii Militare Naţionale, se găseşte una din- Mihai Viteazul. Cartea a fost cunoscută de căr-
tre cărţile sale: Martini Cromeri De origine et turarii din spaţiul etnic şi spiritual românesc şi a
rebvs gestis Polonorvm libri XXX. Adiecta est fost folosită de cronicarii Grigore Ureche şi Miron
in fine, eiusdem autoris funebris Oratio Sigis- Costin, de Dimitrie Cantemir, de Gheorghe Şin-
mvndi regis vitam compendiose complexa (De- cai şi alţi istorici români.
spre originea şi faptele polonezilor, în treizeci de Cartea cuprinde numeroase referiri la
cărţi, având adăugată la sfârşit oraţia funebră şi Moldova, Transilvania şi Ţara Românească, in-
o scurtă prezentare a vieţii Regelui Sigismund), formaţii istorice, geografice, etnografice, militare

39

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013
şi culturale despre poporul român şi strămoşii săi
daci sau geţi. Autorul cunoaşte unele surse an-
tice greceşti şi latine (Eutropius, Iordannes), dar
ne spune că s-a informat şi din surse slave şi
poloneze. După vechii geografi, el ştie că Dacia
se întindea de la râul Tyr (Nistru) până în Moesia
Inferior, Bosnia şi Serbia, în sudul Istrului
(Dunării). Îi aminteşte pe marcomani şi pe iazigi
şi cunoaşte denumirile aproape sinonime de daci
şi geţi, dar şi confuzia dintre geţi şi goţi.
După descrierea spaţiului geografic al
Vechii Dacii, Cromer aminteşte cucerirea Daciei
de către Împăratul Traian şi transformarea ei în
provincie romană „după multe războaie grele cu
dacii”. El spune că armata romană, „provenită
din toată lumea romană”, a colonizat satele şi
oraşele provinciei. În vremea împăraţilor
Galienus şi Aurelianus, „barbarii au fost lăsaţi în
voia lor”. Din această fostă colonie romană – pe
pământul Vechii Dacii - s-au născut valahii, a
căror limbă s-a format prin coruperea limbii bar-
bare, dar şi cu elemente din rusă şi slavă.
Valahii au multe oi şi mulţi boi şi din
cauza asta au fost invadaţi de vecinii mai
hrăpăreţi: ruşii, ungurii, polonezii, prusacii,
boemii, nemţii, slavii, italienii şi turcii. Înţelegem
astfel de ce sunt „oameni aspri, războinici, gata
să prade, să jefuiască”. Îşi cam lasă pământurile
nelucrate, nu recunosc autoritatea şi nu sunt
demni de încredere.
Teoria getică a lui Isidor din Sevilla
– din vol. Zamolxis * –
La începutul secolului al VII-lea, când Isidor,
episcopul Sevillei, îşi scria operele, goţii erau de mult
în Spania şi amintirea şederii lor în Dacia începea să
fie obiect de preocupare istorică. Câţiva autori, în
Italia şi în Orient, scriseseră încă din secolul anterior
cărţi despre istoria lor, astăzi pierdute. Cassiodor, se-
cretarul regelui ostrogot Teodoric, compusese o His-
toria Gothica în douăsprezece cărţi. Cam în aceeaşi
vreme (prima jumătate a sec. al VI-lea), alţi doi autori,
Ablavius şi Dio Chrysostomus, scriseseră istorii
asemănătoare. Nu ne-a rămas decât opera lui Ior-
DACIA
magazin
Sunt consemnate expediţii militare ale tă-
tarilor, ale ungurilor, ale polonezilor în Princi-
patele Române. De exemplu, la paginile
289-290, este descris modul în care „Bazaradus,
Paladinus Transalpiniensis Valachorum”
(Basarab, domnul valahilor de peste munţi) l-a
învins pe regele Ungariei, Carol Robert de Anjou.
Informaţiile despre Ioan de Hunedoara,
„zis şi Corvin”, spun că s-a născut în sătucul Hu-
niad, din colţul sud-vestic al Transilvaniei, tatăl
său fiind valah, iar mama grecoaică. A luptat cu
turcii şi s-a căsătorit cu Elisabeta Albert Cesaris.
Fiul său, Mathias (Matei Corvin) a pornit,
cu o armată de 40.000 de oameni, împotriva lui
Stephanus, Paladinus Moldaviae (Ştefan cel
Mare, Domnul Moldovei), dar a fost înfrânt în
bătălia de la Baia.
Alţi domnitori ai ţărilor române, Alexan-
dru, Bogdan, Dracula, Radu, Ştefan, sunt amintiţi
în legătură cu evenimente politice, militare sau
diplomatice, în relaţiile lor cu Regatul Poloniei,
Regatul Ungariei, Imperiul Habsburgic sau Re-
gatul Prusiei.
Istoricul polonez, născut cu o jumătate de
mileniu în urmă, consemnează, într-o istorie
privind originile şi faptele polonezilor, informaţii
preţioase despre Vechea Dacie, despre originea
străveche a valahilor, despre obiceiurile lor şi de-
spre evenimentele politice, militare şi diplomatice
în care au fost implicaţi domnitorii ţărilor române.
Alexandru Busuioceanu
danes, De origine actibusque Getarum1, compusă pe
la mijlocul secolului al VI-lea şi cuprinzând un rezu-
mat, făcut din memorie, al Istoriei lui Cassiodor, cu
unele adaosuri proprii sau luate de Iordanes din alte
izvoare.
Admirator fervent al goţilor şi purtând el în-
suşi sânge gotic în vine, Isidor îşi scrie cronica sa,
Historia de regibus Gothorum, Wandalorum et Suevo-
rum2, pentru a relata faptele goţilor în Spania şi a
lăuda „fecunditatea glorioasă” a acestui popor, căruia
„îi slujea ascultătoare Roma însăşi, stăpâna tuturor
40

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013
popoarelor”. Neobositul prelat folosise pentru această
cronică, pe lângă cunoştinţele sale proprii, toate
izvoarele care îi stăteau la îndemână; în primul rând
Istoriile lui Orosius, pentru partea cea mai importantă
privitoare la goţi; Cronica lui Hidatius pentru capi-
tolul referitor la vandali; Cronica lui Victor Tunnensis,
pentru adaosul mai redus despre suevi. Nu pare a se
fi servit de niciuna din istoriile scrise despre goţi în
Italia şi în Orient; căci autorul însuşi nu menţionează
nicăieri nici pe Cassiodor, nici pe Ablavius sau Dio
Chrysostomus şi nu întâlnim în cronica sa niciun in-
diciu care să probeze că ar fi folosit Getica lui Ior-
danes. Dimpotrivă, între opera scriitorului got3 şi
aceea a prelatului sevillan sunt deosebiri atât de
însemnate, încât scrierile par cu totul independente,
fără altă legătură între ele decât unele izvoare comune,
ca Orosius şi altele. Şi cum Iordanes a folosit, în mod
evident, şi izvoare gotice, nu ştim dacă scrise sau orale
– tabulae, cantus sau cationes, pe care el le-a putut
cunoaşte chiar în patria sa dunăreană – putem spune
că Getica sa reprezintă în mare măsură o tradiţie is-
torică gotă, în vreme ce cronica lui Isidor oglindeşte
mai mult tradiţia hispanică privitoare la goţi, iniţiată
de Orosius.
Rezumând scrierea lui Cassiodor, fără multă
ordine nici simţ literar, Iordanes urmăreşte să facă
apologia neamului Amalilor, din care se trag ostrogoţii
şi vizigoţii, şi să arate că mărirea goţilor nu poate veni
decât din unirea lor cu romanii. O istorie fabuloasă a
DACIA
magazin
goţilor precede istoria lor adevărată şi Iordanes, in-
vocând mărturia lui Orosius că goţii sunt geţii de al-
tădată4, împrumută elemente din istoria acestora,
găsite în Orosius, Cassiodor şi alţi autori mai vechi,
pentru a arăta virtuţile şi faptele de seamă ale neamu-
lui got în vremurile de demult. O identică dorinţă
apologetică îl însufleţeşte şi pe Isidor. Dar, deşi punc-
tul său de plecare este tot afirmaţia lui Orosius că goţii
erau geţii de altădată, el nu recurge la istoria fabuloasă
a lui Iordanes, nu împrumută nici chiar datele de acest
ordin pe care le putea găsi la Orosius, ci încearcă să
stabilească descendenţa goţilor pe alt temei, care e
propria lui invenţie şi am putea-o numi teoria getică
a sfântului Isidor.
Elementele acestei teorii le găsim şi în Istoria
Goţilor şi în Etimologii. Ele reprezintă o teorie etimo-
logică şi genealogică, căreia Isidor îi dă valoarea esen-
ţială şi simbolică acordată de el tuturor speculaţiilor
sale asupra numelor şi cuvintelor. „Căci îţi ajunge –
spune el – să vezi de unde ia naştere numele ca să
înţelegi mai degrabă valoarea lui. Cunoscând etimolo-
gia, devine mai clară viziunea oricărui lucru”5. La
această bază aristotelică, Isidor mai adaugă şi una bi-
blică, care pune în concordanţă teoria sa cu profeţiile
Vechiului Testament. Dar, pentru a înlătura orice în-
doială, el caută o profeţie şi în scrierile autorilor din
antichitatea păgână şi găseşte una care va lega destinul
Page of „Etymologiae”,
Carolingian manuscript (VIII century),
Brussels, Royal Library of Belgium
41

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013
dacilor şi al geţilor de acela al Spaniei.
„Este sigur – spune el la începutul Cronicii –
că neamul goţilor este străvechi; unii bănuiesc că
obârşia lor se trage din Magog, fiul lui Iafet, după
asemănarea ultimei silabe, scoţând atare lucru mai
ales după profetul Ezechiel. Dar şirul învăţaţilor de pe
vremuri obişnuieşte să-i numească pe ei mai degrabă
Getae, decât Gog şi Magog”: Retro autem eruditio eos
magis Getas, quam Gog et Magog appelare consue-
vit6. Iar fraza lui se regăseşte la Ieronim, care scrie:
Et certe Gothos omnes retro eruditi magis Getas
quam Gog et Magog appellare consueverant7. Ior-
danes avea în această privinţă alt punct de plecare, în
Flavius Josephus, derivând după aceasta, pe goţi din
ţara Magog şi afirmând că goţii sunt sciţi, „şi ca naţie
şi ca nume” – et natione et vocabulo8.
Această derivare din Gog şi Magog, asupra
căreia, începând de la Flavius Josephus, istoricii sunt
adesea de acord9, urca originea goţilor într-o zonă de
mistere biblice şi conferea poporului nordic un rol fa-
tidic, sprijinit pe Geneză, pe profeţii şi pe Apocalips.
Magog e menţionat în arborele genealogic din Geneză
între fiii lui Iafet: Gomer, Magog, Madai, Iavan şi
Thubal, Mesec şi Tiras10. Să notăm şi relaţia ancestrală
cu iberii, căci, după sf. Ieronim şi alţi autori printre
care şi Isidor11, din Thubal, fratele lui Magog, fiul lui
Iafet, purced iberii. Ezechiel anunţa venirea lui Gog
din ţara Magog, principe al Meşecului şi Tubalului12,
în termeni ameninţători şi nebuloşi. Când Israel avea
să se întoarcă din captivitatea din Babilon, îl aştepta
un flagel nou, invazia lui Gog şi a neamului său, care
va cădea asupra lumii „ca o vijelie şi ca un nor”, pen-
tru a pustii cetăţi şi a jefui. Gog şi cu neamul lui de
călăreţi, toţi înveşmântaţi în platoşe şi înarmaţi cu ar-
curi, lănci, scuturi şi spade, se va năpusti ca o fiară,
iar alături de el vor fi perşii şi etiopienii şi libienii,
toţi cu scuturi şi coifuri. Dumnezeu însuşi a hotărât să
scoată acest popor din ţara lui, aşezată în părţile
Aquilonului, pentru a-l distruge în munţii Israelului.
Şi va fi atunci mare cutremurare în ţara lui Israel. Se
vor cutremura toţi peştii mării, păsările cerului, fiarele
sălbatice şi toate târâtoarele de pe pământ şi toţi oa-
menii de pe faţa pământului, iar munţii se vor prăbuşi,
stâncoşii pereţi vor cădea şi toate zidurile ţării se vor
nărui. Dar Dumnezeu îşi va dezlănţui furia şi va
pedepsi poporul lui Gog, pe care îl va distruge prin
ciumă, foc şi sabie. Iar timp de şapte ani, fiii lui Israel
vor arde în loc de lemne de foc, arme, paveze, lăncii,
arcuri, săgeţi, buzdugane şi scuturi. Dumnezeu va da
lui Gog şi neamului său gropniţă într-un loc vestit în
neamul lui Israel, în valea Abarim, la răsăritul Mării
Moarte. Păsările răpitoare şi fiarele câmpului se vor
DACIA
magazin
hrăni din trupurile victimelor; iar călătorii vor trece
cu spaimă prin sinistra vale, care se va numi Valea
oştirii lui Gog... Această teribilă profeţie avea să
treacă apoi în Apocalips13, în tradiţia iudaică şi în
aceea a aproape tuturor popoarelor. Ea se va perpetua
sub felurite forme în tot Evul Mediu şi până târziu în
Renaştere, când se întâlneşte cu erudiţia arheologilor
şi cu rezistenţa noului spirit critic care se ivea în şti-
inţă. Flavius Josephus identificase neamul lui Gog cu
sciţii, a căror invazie la sfârşitul secolului al VII-lea
î.Hr. în Mesopotamia şi Siria rămăsese în amintirea
evreilor prin ororile ei. Texte antice asiriene, egiptene,
Herodot şi alte izvoare vorbeau de invazia sciţilor în
Asia ca de o realitate istorică. Nu putea fi vreo în-
doială că acest popor, coborât din Nord ca un flagel
şi care avea să fie distrus în Mesopotamia şi Siria prin
bătălii şi ciumă, era însuşi neamul temut al lui Gog,
trimis asupra Israelului pentru a fi nimicit, după pro-
feţia lui Ezichiel.
Isidor insista însă asupra derivaţiei etimolo-
gice a numelui: „Originea lor – spunea el – se
bănuieşte de unii a se trage din Magog, fiul lui Iafet,
după asemănarea ultimei silabe”. Numele Gothi vine
deci din Magog, deşi obiceiul este să fie întors mai
mult în Getas. În toate aceste trei nume se întâlneşte
silaba go-ge şi ea este revelatoare pentru etimologist.
Isidor crede în silabe, cum credea în numere. Ele re-
velează înţelesul ascuns al lucrurilor; în cazul de faţă,
originile şi caracterul: „Neam straşnic de tot – gens
fortissima, adaugă el – [despre care] stă scris că urma
să pustiiască chiar şi ţara Iudeei. Dar traducerea nu-
melui lor în limba noastră este «acoperişuri (= case)»,
ceea ce înseamnă putere (fortitudo): şi într-adevăr, n-
a fost pe lume nici un popor care să fi istovit într-atât
Imperiul Roman, ca ei”. Şi Isidor adaugă apoi, după
Orosius: „Căci ei sunt cei despre care chiar Alexandru
a spus că trebuie să te fereşti, de care Pirrhus s-a temut
mult, Cezar s-a înfricoşat”14. Isidor împrumuta vor-
bele lui Orosius, care în legătură anume cu aceste
menţiuni făcuse identificarea goţilor cu geţii: „Getae
illi, qui et nunc Gothi, quos Alexander evitandos pro-
nuntiavit, Pyrrhus exhorruit, Caesar etiam decli-
navit...”15.
Dar teoria lui Isidor nu se opreşte aici. Căci
goţii care sunt totuna cu geţii, precum o arată numele
lor, sunt identici şi cu sciţii, lucru dovedit tot prin de-
ducţie etimologică. Despre aceasta, Isidor ne încre-
dinţează în recapitularea de la sfârşitul Istoriei goţilor,
unde spune: „Originea străveche a goţilor a fost
Magog, fiul lui Iafet, de unde a ieşit şi neamul sciţilor.
Căci dovedit e că aceşti goţi sunt născuţi din origine
scitică, pentru care motiv nici nu se deosebesc mult
42

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013
prin nume. Căci schimbând şi scoţând numai o literă,
geţii aproape că sunt numiţi sciţi...”16. Iar în Eti-
mologii, în capitolul despre „Numele popoarelor”,
Isidor explică încă o dată, la descendenţa lui Iafet:
„Magog din care se crede că îşi trag originea sciţii şi
goţii”17. Şi pentru mai multă precizie, în Cronica sa,
la anul de la Adam 2905, el notează: „Rehu, la ani
132, a născut pe Seruch, sub care s-a înălţat domnia
sciţilor, unde a domnit întâi Tanaus”18.
Porniţi pe această cale, nu e nici un motiv să
ne oprim aici. Căci etimologia îngăduie şi alte de-
ducţii şi descoperiri de înţelesuri tainice. Astfel şi
massageţii sunt sciţi, şi deci geţi, şi deci goţi. Isidor
explică şi acest lucru în Etimologii, folosindu-se de
un cuvânt al lui Tit Liviu, împrumutat dintr-un comen-
tariu al lui Servius Grammaticus19: „Massageţii îşi au
originea din sciţi. Şi zicând Massageţi, e aproape cum
ai zice «solizi» (graves), adică «puternici» geţi –
fortes Getae. Căci Liviu spune argentum grave, id est
massas”20. Aceşti massageţi enumeraţi printre nea-
murile scitice şi pomeniţi în text alături şi de parţi şi
bactriani, nu au totuşi un loc destul de sigur în repar-
tiţia etnografică a lui Isidor; căci în altă parte, în cartea
Despre pământ şi părţile lui, la capitolul „Europa”, îi
regăsim alăturaţi bessilor printre popoarele care locui-
esc în Tracia: Bessorum populus Massagetae21. Iar au-
torul ne dă şi asupra acestei naţii massagete o
explicaţie etimologică, de rândul acesta luată – fără a
numi sursa – din poemul lui Paulinus din Nola către
Nicetas, episcopul dac: „Bessi – spune el – au fost
nişte barbari, care se crede că s-au numit astfel de la
mulţimea de boi. Despre ei a spus cineva22:
Qui colit terrae medio vel ille
Divitis multo bove pilleatus
accola ripae.
E curios că aceste versuri sunt puse de Isidor
în legătură cu bessii, când în realitate Paulinus le scria
despre geţii şi dacii pe care îi evangheliza sf. Nicetas:
„Aleargă la tine şi getul şi dacul – de un fel şi de altul,
şi cel care trăieşte înlăuntrul pământurilor, şi cel în-
cuşmat, sălăşluitor pe malul cel bogat în multe vite”23.
Acest lapsus se rectifică însă uşor printr-un
alt pasaj, unde Isidor completează lanţul etimologiilor
sale, vorbind despre daci; şi aici, etimologistul pune
la contribuţie – tot fără a-i numi – pe Iustinus şi din
nou pe Paulinus din Nola: „Iar dacii au fost din nea-
mul goţilor – spunea el – Daci autem Gothorum
soboles fuerunt”24. Era numai o uşoară schimbare de
nume, căci Iustinus spusese, după Trogus Pompeius:
Daci quoque soboles Getarum sunt25. Dar schimbarea
e explicată în restul frazei, unde Isidor adaugă: „...şi
se crede că sunt numiţi Dacos, adică aproape Dagos,
DACIA
magazin
pentru că s-au născut din neamul goţilor. Despre ei a
spus poetul: Ibis Arctoos procul usque Dacos...26. Ex-
plicaţia este întru totul în logica „etimologică” a lui
Isidor. Dacos e aproape Dagos. Iar Dagos ce e decât
Gothos, după inversarea celor două silabe şi o uşoară
alterare de consoane? Înţelesul tainic al numelor n-ar
putea rămâne ocult dacă în alcătuirea vocabulelor
n-ar interveni asemenea criptice alterări – schimbarea
unei litere în alta, răsturnarea neobservată a unor si-
labe, uneori o simplă aliteraţie, care e ca un fel de văl
transparent pentru a ascunde origini, caractere sau
destine. Astfel, numele de Alanus nu este decât o ali-
teraţie a lui Lanus, fluviul de pe ale cărui maluri îşi
trăgea originea acest popor; iar Sarmata, ce e decât
S-armata, adică explicaţia abia disimulată a caracteru-
lui acestui popor veşnic călare şi înarmat? Tot astfel
Gepides (şi Isidor scrie Gipedes) ce poate fi decât Gi-
pedes, pentru un popor al cărui fel de viaţă e „mai
mult pedestru decât ecvestru”? Sau, într-un caz care
releva un sens fatidic, ce înseamnă Seneca, decât Se-
necans, adică fiinţa care se omoară singură?27 Dacii
sunt prin urmare goţi. Dar, cu privire la ei, trebuie luat
seamă la nuanţă nu lipsită de importanţă. Căci în
vreme ce Iustinus spusese Daci quoque soboles
Getarum SUNT, Isidor rectifică Daci aut Gothorum
soboles FUERUNT, adică au fost:ca şi Bessi barbari
FUERUNT. În vreme ce goţii sunt chiar goţii, dacii
sunt numai din neamul lor – soboles; ei au fost, nu
mai sunt. Distincţia aceasta nu e indiferentă. Vom
vedea numaidecât că sf. Isidor avea temeiuri care fac
ca teoria sa să fie „getică”, nu „dacică”.
Dar, pentru a adăuga încă o verigă la acest
lanţ de etimologii, să menţionăm că şi getulii din nor-
dul Africii sunt tot geţi şi deci goţi, ceea ce îi face pe
aceştia din urmă să se înrudească şi cu maurii. Lucrul
nu e greu de explicat. „Getulii – spune Isidor – se zice
că au fost geţi, care coborând în număr mare cu
corăbiile din ţinuturile lor, au ocupat ţara Syrtelor din
Lybia; şi fiindcă se trăgeau din geţi, au fost numiţi cu
numele derivat de «ge-tuli». De unde mai este încă la
goţi părerea că, potrivit vechii înrudiri, să-i socotească
pe mauri drept rude ale lor consângene. Iar Africa au
stăpânit-o la început libienii, apoi afrii, după aceea
getulii şi, în sfârşit, maurii şi numizii”28. Nu este, de
altfel, nici o mirare căci şi această înrudire este în con-
cordanţă cu cele arătate în Biblie. În Ezechiel se
spunea că „împreună cu Gog vor fi şi perşii, etiopienii
şi cei din Libia”; iar istoricii antici care au scris istoria
goţilor sau a sciţilor, vorbesc clar despre invazia aces-
tora în Asia şi Africa, până în Egipt şi în Libia. Totul
îşi găseşte în cele din urmă explicaţia. Totul se înscrie
sub un semn fatidic. Din stirpea lui Gog trebuiau să
43

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013
se ivească neamuri succesive pentru a împlini un des-
tin şi a se supune cuvântului Domnului.
____________________
1
„Despre obârşia şi faptele geţilor” (de fapt ale geţilor şi
ale goţilor, înseriaţi), cunoscută şi citată, de la marea ediţie
a lui Th. Mommsen (Berlin, Weidmann, 1882, MGH, V, 1)
sub numele simplu de Getica (N. ed.).
2
„Istoria despre regii goţilor, vandalilor şi suevilor” (N.
ed.).
3
În a doua variantă a textului fusese inclusă în paranteză
precizarea: Iordanes era got de origine alană, născut în
părţile Dobrogei de astăzi, poate la Durostorum pe
Dunăre. Apoi aceste cuvinte au fost şterse (N. ed.).
4
Iordanes, Getica, IX, 58 [cf. V, 40 şi Orosius. I. 16, 2 (N. ed.)].
5
Isidor, Etymol., I, XXIX, 2.
6
Isidor, Historia, 1: Gothorum antiquissimam esse gentem
certum est. Quorum originem quidam de Magog, filio
Iaphet, suspicantur educi a similitudine ultimae syllabae,
et magis de Ezeehielc Propheta id colligentes. Retro autem
cruditio cos magis Gelas, quam Gog et Magog appelare
con-suevit.
7
Hyeronimus, Liber quaestionum Hebraicarum in Ge-
nesin, 10 [„Şi desigur toţi învăţaţii de pe vremuri obişnuiau
să-i numească mai degrabă Getae, decât Gog şi Magog”
(N. ed.)]
8
Iordanes, Get., IV, 29; cf. Iosephus Flavius, Antiquitates Iu-
daicae, I, 6, 1 [cu echivalarea Magoges = Scythai (N. ed.)].
9
Cf. Totuşi, protestul vehement al lui Augustin (Civ. Dei, XX,
11) clar pe temeiuri dogmatice, nu istorice sau de limbă (N.ed.).
10
Geneza, 10, 2.
11
Isidor, Etymol, IX, II, 29: Thubal, a quo Iberi, qui et His-
pani („Thubal, de la care <se trag> iberii, care <se numesc>
şi hispanici” (N. ed.)].
12
Ezechiel, 38 – 39 [mai ales 38, 2-3 şi 39, 1; parafraza care
urmează reproduce în mare pasajul 38, 16-39, 11 (N.ed.)].
13
Apocalips, 20, 8.
14
Isidor, Hist., 1 – 2: Gens fortissima etiam ludaeam terram
vastatura describitur. Interpretatio autem nominis eorum
in linguam nostram ‘tecti’, quo significatur fortitudo: et
revera nulla enim gens in orbe fuit, quae Romanum im-
perium adeo fatigaverit, ut hi. Isti enim sunt, quos etiam
Alexander vitandos pronuntiavit, Pyrrhus pertimuit, Caesar
exhorruit.
15
Orosius, Hist., I, 16, 2 [„...Geţii aceia care mai <sunt numiţi>
şi acum goţi, de care Alexandru a grăit că trebuie să te fereşti,
Pirrus s-a înfricoşat, ba chiar şi Cezar i-a ocolit.” (N. ed.)].
16
Isidor, Hist., 60: Gothorum antiquissima origo de Magog,
filio Iaphet, fuit unde et Scytharum genus extitit. Nam iidem
Gothi Scythica probantur origine sati, unde nec longe a
vocabulo discrepant. Demutata enim ac detracta littera
Getae quasi Scythae sunt nuncupati. [Cititorul va înţelege
că „se elimină” S-, se schimbă –c- în G-, variaţia grafică
c/i/y şi notarea sau lipsa lui h fiind indiferente unui con-
temporan al lui Isidor, din motive complexe de pronunţie
şi scriere a latinei târzii; o atare „etimologie” este tipică
pentru această epocă (N. ed.)].
17
Isidor, Etymol, IX, II, 27: Magog, a quo arbitrantur
Scythas et Gothos traxisse originem. [Toată lista descen-
denţilor lui Iafet – fii şi nepoţi – conţine „etimologii”
DACIA
magazin
asemănătoare: IX, II, 26-36 (N. ed.)].
18
Isidor, Chronicon, în Patrologia Latina, vol. LXXXIII, p. 447.
19
V. nota lui Grial în ediţia operei lui Isidor, Madrid, 1778,
vol. I, p. 216 [Pasajul din Titus Livius face parte, se pare,
din cărţile pierdute ale operei sale; comentariul lui Servius
este la Eneida, 6, 862, în termenii reluaţi de Isidor (N. ed.)].
20
Isidor, Etymol., IX, II, 63: Massagetae ex Scytharum
origine sunt. Et dicti Massagetae, quasi graves, id est
fortes, Getae. Nam sic Livius „argentum grave” dicit, id
est massas (v. n. ant.).
21
Ibid., XIV, IV, 6: Cuius regionem Bessorum populus Mas-
sagetae, Sarmatae, Scythae et aliae plurimae nationes in-
coluerunt; ampla est enim ideoque plurimas continuit
gentes. [În opinia noastră, între populus şi Massagetae ar
fi necesară o virgulă – absentă şi din ediţia W. M. Lindsay,
Oxford, 1966, vol. II – toate populaţiile date fiind acelaşi
plan (N. ed.)].
22
Ibid., IX, II, 91: Bessi barbari fuerunt, qui a multitudine
bovum sic vocati creduntur. De quibus quidam: „Qui colit
terrae medio vel ille / divitis multo bove pilleatus / accola
ripae.” Cf. n. 28.
23
Paulinus, Carm., XVII, 250-252 (v.n.28).
24
Isidor, Etymol, IX, II, 90: Daci autem Gothorum soboles
fuerunt et dictos putant Dacos, quasi Dagos, quia de
Gothorum stirpe creati sunt. De quibus ille: „Ibis Arctoos
procul usque Dacos.” Cf. n. 66.
25
Iustinus, Epitoma, XXXII, 3, 16.
26
Paulinus, Carm., XVII, 17-20: Ibis Arctoos procul usque
Dacos / ibis Epiro gemina videndus / et per Aegaeos pene-
trabis aestus / Thessalonicen. [„Vei merge departe, până la
dacii cei din miazănoapte, vei merge să te vadă îngemă-
natele Epiruri şi vei pătrunde prin vâltorile Egeei până la
Tesalonic” (N. ed.)].
27
Isidor, Etymol, IX, II, 92-93: Gipedes (sic) pedestri proe-
lio magis, quam equestre sunt usi, ex hac causa vocati. Sar-
matae patentibus campis armati inequitabant prius quam
eos Lentulus Danubio prohiberet; atque inde, ob studio ar-
morum, Sarmatae nuncupati existimantur. Lanus fluvius
fertur ultra Danubium, a quo Alani dicti sunt, sicut et po-
puli inhabitantes iuxta Lemannum fluvium Alamanni vo-
cantur.[„Gipezii (sic) s-au folosit mai ales de lupta pe jos,
decât de cea călare - de unde şi-au luat numele. Sarmaţii
veneau călări, înarmaţi, pe câmpiile cele întinse mai înainte
ca Lentulus să-i fi stăvilit la Dunăre; şi de aici, datorită pre-
ocupării lor pentru arme, se socoteşte că li se spune sarmaţi.
Peste Dunăre se spune că se află rîul Lanus, de la care îşi
au numele alanii, tot precum şi populaţiile care sălăşluiesc
lângă râul (sic) Leman se cheamă alamani.” Fantezia aces-
tor „etimologii” prin joc de litere grăieşte de la sine (N.
ed.)].
28
Ibid., IX, II, 118-119: Getuli Getae dicuntur fuisse, qui
ingenti agmine a locis suis navibus conscendentes, loca
Syrtium in Libya occupaverunt, et quia ex Getis venerant,
derivato nomine Getuli cognominati sunt. Unde et opinio
est apud Gothos ab antiqua cognatione Mauros consan-
guinitate propinquos sibi vocare. Africam autem initio
habuere Libyes, deinde Afri, post haec Getuli, postremum
Mauri et Numides.
__________
* Editura Dacica, Bucureşti, 2009, pag. 98-107
44

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013
DOVEZI TOPONIMICE LEGATE DE
MIGRAŢIILE ARIENILOR
Cuvinte cheie: toponime - Cătun/ Katun;
Bihor; Vah/ Bah; Bâk/ Byk; Deva/ Dewa;
Măgură/ Meguro.
Abrevieri: loc.=localitate; com.=comuna;
l.=lângă; ung.=ungureşte; r.=râu; p.=pârâu;
afl.=afluent; confl.=confluenţă; C.=câmpie;
Dl.=Deal; Pod.=Podiş; Piemont=Piem.;
Cl.=Colină; M-ţi=Munţi; Depresiune=Depr.;
ins.=insulă.
Diferiţi cercetători istorici, lingvişti, et-
nologi ş.a. plasează începuturile migraţiei ariene/
indo-europene, desfăşurate în mai multe etape,
odată cu sfârşitul glaciaţiunii cuaternare Wűrm
(finele mileniului al IV-lea şi începutul celui de al
III-lea î.C.), în perioada de tranziţie de la epoca
neolitică la cea a bronzului. Atunci din trunchiul
uman comun localizat mai ales în spaţiul
carpato-danubiano-pontic, scăpat de calota
glaciară, dar totodată bogat în ape, păduri, mi-
nerale, printre care şi sarea indispensabilă vieţii,
s-au desprins populaţii în căutare de spaţiu vital.
Marele flux dacian/arian a cuprins întreaga Lume
Veche, iar epopeea vedică Mahabharata
menţionează vastul imperiu arian de limbă san-
skrită, considerată sfântă. Mareea daciană şi-a
pus amprenta prin variate manifestări etno-fol-
clorice: vase şi urne de lut tip Cucuteni-Tripolie,
răspândite până în China şi Japonia, muzică,
dansuri, modele de ţesături, mitologie, topo-
nimie, construcţii sacre megalitice – cromlehuri
(temple solare, observatoare astronomice) şi
aliniamente, asemănătoare ca factură şi dimen-
siuni pe toate traseele străbătute sau ocupate de
migratori. Importantă în acest context este topo-
DACIA
magazin
Dr. Simona Condurăţeanu
nimia comparată, când nume asemănătoare de
locuri, râuri şi vieţuitoare apar la distanţe de mii
de kilometri, desemnând acelaşi element. Spre
exemplu cităm toponimele: Cătun/ Kotun/
Katun/ (K)Hotan/ Cotan/ Cata/ Coteni/ Coteşti/
Hota/ (K)Hotin/ Cotor etc, semnificând o locali-
tate mică, o curbură continuă eventual a unui
râu, o factură sacră şi Bihor/ Biharia/ Bi(e)har/
Biga(o)r/ Gigor/ Bychory/ Bigorre/ Bihorel/
Behaira etc, răspândit din Franţa până în India,
Japonia, Egipt etc, suprapus minunatelor lunci,
ce ofereau adăpost şi hrană din belşug.
Dezvăluirea sensului real şi al repartiţiei
acestor apelative revine decriptărilor din alte
limbi inclusiv sanscrita, cercetării vechilor atlase,
etnografiei şi însemnărilor de călătorie, precum
Jurnalul de călătorie în China al spătarului
Nicolae Milescu (1675-1678), ales de ţarul rus
Alexei Mihailovici în fruntea unei misiuni
diplomtice, ce mergea la Pekin/ Beijing. Am-
basada respectivă a folosit unul din traiectele
populaţiilor migratoare, devenit ulterior o ramură
a Drumului Mătăsii, ce utiliza mai ales transportul
acvatic. Această rută cu o vechime de aproxima-
tiv 40 000 de ani (J. Shreeve, Marea călătorie a
omului, rev. National Geographic, p. 41, martie,
2006) ocolea Munţii Urali şi deşerturile ajungând
în sudul Siberiei. N. Milescu ne indică prezenţa
unor etnii diferite de cele tătar-mongole şi a unor
toponime (înrudite celor europene, n.a.), greu de
aflat pe hărţile la scară mare şi medie. Călătorii,
porniţi din oraşul Tobolsk, au străbătut bazinele
hidrografice mijlocii şi superioare ale fluviilor Obi-
Irtâş şi Enisei, unde autorul semnala râurile
Katun, afl. lui Obi, ce izvorăşte din M-ţii Altai şi
Biharev, afl. râului Tunguska Superioară din
bazinul Eniseiului. Pe traseu au întâlnit populaţia
nomadă a ostiacilor islamizaţi, care păstraseră
ritualuri legate de vânarea urşilor; pe care îi
duceau pe suliţe prin sat, ocazie festivă pentru
cântece şi dansuri. Diplomatul român arăta
45

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013
străvechimea ostiacilor idolatri, descendenţii
sciţilor răspândiţi către est şi nord până la
Oceanul Arctic (pg. 56). Istoricii greci şi latini îi
numeau ihtiofagi, menţionând că îşi confecţionau
îmbrăcămintea şi încălţămintea din pielea sturi-
onilor, cusută cu tendoane. Ostiacii, poligami şi
vânători cu arcuri, săgeţi şi suliţe, aparţineau la
diferite triburi - Kandaiaki, Ciuguli, Korenev, Sot-
nikov, Pagai, Kelbâşak, amestecate printre ruşi,
tătari şi tunguşi de care se deosebeau lingvistic.
Corneliu Bărbulescu, prefaţatorul însemnărilor
spătarului N. Milescu, remarcă descrierea
poporului ostiac drept primul document din etno-
grafia rusă, alături de cea a lacului Baikal. Jur-
nalul prezintă diverse toponime revelatoare
pentru direcţiile roirii arienilor în Eurasia: Vah,
Bâk, Sâr, Sars, Elan, Varna, Bur, Ud, Kultuk.
Hidronimul Vah are variante lingvistice
precum: Vág/ Wágh (Ungaria)/ Wag (Polonia)/
Waas (germana veche)/ Waes/ Waas (Belgia)
etc. În studiile de etimologie comparată, Maria
Crişan, care găsise pe bază de lexic 400 de cu-
vinte comune limbilor hitită şi getă (mileniul III
î.C.) (2001, pg. 31), remarca unul din radicalii
legaţi de apă - va/ wa prezent în: watar (hitită),
wasser (germană) şi water (engleză), vatn
(suedeză – lacurile Vättern, Vänern; norveg-
iană), armeană (lacurile Van, Sevan) etc. San-
skrita oferă mai multe semnificaţii cuvântului vah
– apă/ râu ce poartă/ cară/ transportă/ duce.
Aceeaşi rădăcină apare la Vaha/ Zeul Vântului;
vāhān/ venă; vāhan/ vin; vahan/ în van ş.a. (Th.
Simenschy, 1959). În Germania există arii to-
ponimice legate de apelativele Wahn - râu şi
castel din bazinul Rinului (l. Köln), Wahabiten,
Wahlen, Wahlstatt, Wahren, Munţii Wahsatch.
Slovacia – Râul Vah (433 km), afl. stg. al
Dunării, cel mai lung râu navigabil al ţării, care
izvorăşte din M-ţii Tatra prin Biely (Alb) şi Cerny
(Negru) Vah. Rusia - Râul siberian Vah (964
km), afl. dr. al fluviului Obi; ce are în apropiere
Balta Vahului, este menţionat de N. Milescu
drept o „cale timpurie de transport”. Armenia –
Vah/ teamă, frică; Vahn/ scut, nume propriu;
Vahan, oraş (Prov. Gegharkunik), la E de lacul
Sevan (Lacul Negru) l. o cetate ciclopică din
Epoca de Fier; Vaic – lanţ muntos din SV. În Ar-
menia, la 24 iunie corespunzător sărbătorii creş-
tine a Schimbării la Faţă/ Drăgaica la români,
există Sărbătoarea Apelor/ Stropitul cu Apă/ Var-
tavar. Var/ apă apare în dialectul galic şi mace-
donean (Cerchez Cr., pg. 134). Turcia – lacul
DACIA
magazin
Van (Armenia istorică). Afganistan –
Wakhan/Vahan, regiune istorică muntoasă din
NE între munţii Pamir şi Hindukush, învecinată
cu Tadjikistan, China, Pakistan şi India. Bazinul
superior al fluviului Amu-daria (amu/ râul mare;
daria/ ce se pierde, lb. persană) la izvoare în
Munţii Hindukush se numeşte Vahandaria, apoi
Vahdjir, iar după confluenţa cu Oxu, Piandj.
Valea Piandj (3 500 m alt.) reprezintă un coridor
strategic preistoric traversat şi de armata lui
Alexandru Macedon (anul 329) în 16 zile. Tad-
jikistan- unde continuă lanţul muntos Vahan,
râul Piandj capătă afl. Vahş (524 km). Acolo po-
pulaţia grupului etnic vahan, ce vorbeşte o limbă
de sorginte iraniană diferită de cea tadjikă, se
ocupă cu agricultura, creşterea animalelor, pre-
lucrarea lemnului şi metalelor. Întâlnim astfel o
arie toponimică a Asiei Centrale, posibil supra-
pusă uneia din căile migratorii ariene spre India
şi China. În India există un fel de mâncare Vah-
re-vah. La Roma pe vremea împăratului Max-
imian (296 d.C.) trăiseră Sfinţii mucenici Serghie
şi Vah.
În limbile romanice se manifestă betacis-
mul, când se pierde distincţia între două sunete,
în cazul de faţă B şi V, care au aceeaşi bază de
articulare (ex. berbex/ vervex; automovil/ auto-
mobil – Spania). Astfel se explică prezenţa în
România a etimonului Bah şi nu Vah, ambele
desemnând existenţa unor zone umede:- râu,
lac, mlaştină şi canal, care prin extindere au dat
numele unor sate, culmi de deal şi munte, creând
arii toponimice. Jud. Suceava - Bahna Arin, sat,
com. Preuteşti, alt. 400 m, Pod. Fălticeniului.
Jud. Iaşi - Bahlui, râu, afl. dr. r. Jijia; lung. 119
km, confl. alt. 30 m, E Tomeşti; vale mlăştinoasă
plină de stuf şi păpuriş. Bahluieţ, pârâu, afl. dr.
p. Bahlui, lung. 41 km, confl. alt. 51 m, E Podu
Iloaiei; vale mlăştinoasă. Bahluiu, sat, com. Cot-
nari, C. Jijiei Inferioare, alt. 140 m. Bahluiului,
Col., partea S. a C. Jijiei Infer. între Coasta Re-
pedei şi V. Jijioarei. Jud. Neamţ - Bahna Vf., alt.
507 m, Subcarpaţii Neamţului, N Racova. Bahna
Mare, vâlcea, afl. stg. p. Valea Neagră, lung. 5
km, confl. alt. 235 m, E. Bălăneşti. Bahna Mare,
sat, com Bârgăuani, alt. 370 m, Subcarpaţii
Neamţului. Băhniţa, pârâu, afl. stg. p. Câlneş,
lung. 12 km, confl. alt. 254 m, NV Podoleni. Băh-
nişoara. Jud. Bacău - Bahna, sat, com.
Pârgăreşti, alt. 400 m, Subcarp. Trotuşului. Băh-
năşeni. Jud. Vaslui - Bahna, culme, alt. 103 m,
Col. Tutovei, NE Tecuci. Băhnari, localitate
46

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013
comp. mun. Vaslui, alt. 210 m, Pod. Central
Moldovenesc. Jud. Vrancea - Bahnele, sat, com.
Vintileasca, alt. 840 m, Subcarpaţii Vrancei. Jud.
Tulcea - Bahrova, canal lung de 2 km între
Canalul şi Gârla lui Iacob, confl. alt. 0 m, S Chilia
Veche. Jud. Argeş - Bahnei, V., văiugă, afl. stg.
r. Brătia, lung. 3 km, confl. 430 m, E Vlădeşti.
Bahna Vf., alt. 1122 m, Mţii Ghiţu, NE Nucşoara.
Jud. Mehedinţi - Bahna Depr., drenată de r.
Bahna, alt. 75-100 m, Pod. Mehedinţiului.
Bahna, Locul fosilifer, rezervaţie paleontolo-
gică, M-ţii Mehedinţiului, alt. 279 m, 20 ha, com.
Iloviţa. Jud. Mureş - Bahnea/ magh. Bonhya,
sat, reşed. com., alt. 300 m, D-le Târnavei Mici.
Alte derivate ale apelativului Bahna sunt – Băh-
neni, Siliştea Bahnei. Rep. Moldova – Jud.
Lăpuşna – Bahmut, com.; Jud. Tighina – Bah-
muţea; lacul Bahna. Ucraina – Reg. Storojineţ
– Bahna com.; Bahna, depr. subcarpatică prin
care curg afl. Siretului – Mihodra şi Mihoderca,
alt. mx. 460 m. Reg. Doneţk – oraş Bahmut. I.
Iordan şi Al. Graur consideră cuvântul de origine
cumană, iar M. Buza de origine ucraineană. Eti-
monul Bah se întâlneşte în cazul afluenţilor Nilu-
lui din: Sudan – Bahr-el-Abyad/ Nilul Alb cu afl.
Bahr-el-Ghazal, B.-el-Arab, B.-el–Jebel;
Etiopia - Bahr-el-Arrak/ Nilul Albastru; Egipt –
Bahr-el-Arrak/ Fluviul Gazelelor.
În România, cât şi pe traseul euroasiatic
urmat de spătarul N. Milescu, apare apelativul
Bâk/ Byk la origine o onomatopee/ cuvânt imi-
tativ, ce redă un zgomot precum poc, boc, utilizat
singur sau ca o parte a unei propoziţii. Această
exprimare străveche de avertizare legată de
lovire, încă folosită – „vezi să nu faci bâc”
(Câmpia Română, informator Octavia Bogdan)
şi „bâldâbâc” - echivalentul unei scufundări/
căderi bruşte în apă, s-a răspândit pe un areal
imens. Treptat sensul de atenţionare al protocro-
nismului a devenit un semnal corelat cu locul
pericolului de lovire a unei ambarcaţiuni de stân-
cile şi cataractele din vadul apei. Spătarul N.
Milescu, navigând prin defileele cu numeroase
cataracte în bazinul superior al fluviului Enisei,
când se apela la edecari, nota în jurnal toponimul
Bâk/ Byk (pg. 63, 65, 66, 73, 76, 77 etc; 1974)
al cărui înţeles sublinia că „în locul acela cu
munţi înalţi şi bolovani în albie, apa este
foarte repede, este un vârtej mare” (sinteză, n.
a.). Totodată toponimul desemna 12 stânci înalte
numite ca atare sau Bâk Tatarskoi, B. Vâm-
domski şi prin extensie un lac. Stâncile cu as-
DACIA
magazin
pect de megaliţi naturali sau antropici, plasate în
locuri strategice cu rol de semnalizare, aveau
adesea gravate coduri mesaje imagistice/ pale-
osimboluri - cruci, săbii scurte, oameni înarmaţi,
scrieri necunoscute. Probabil că astfel de repere
existau în alte zone din afara traseului urmat. Au-
tori antici greci, precum Apollodorus din Atena
(180 î.C.), credeau că aceste coloane ajung
până în India. Deşi Strabon infirmă aceasta, din
jurnalul lui N. Milescu reiese că marcajele mega-
litice existau în Asia Centrală la cel mult una –
două zile de parcurs. Prin modificări de relief, uti-
lizări de teren şi eventuale contopiri toponimice
a dispărut motivaţia onomatopeică primară. Une-
ori, apelativul s-a substituit atât numelui râului,
ce şi-a săpat chei periculoase navigaţiei, cât şi
zonei invecinate. Jud. Maramureş – Bicaz, sat,
reşed. com., alt. 225 m, Piem. Codrului. Jud. Co-
vasna – Bicsadu Oltului. Jud. Harghita – Bi-
cazului-Hăşmaş, Cheile, parc naţ., M-ţii
Curmăturii, alt. 300 m, 6 933 ha. Jud. Neamţ –
Bicaz, râu, afl. dr. r. Bistriţa, lung. 39 km, confl.
alt. 420 m, V. Bicaz. Bicaz Chei, sat, reşed.
com., alt. 680 m, M-ţii Tarcăului şi M-ţii Curmă-
turii. Bicazu Ardelean, sat, reşed. com., alt. 680
m, Depr. Bicazului. Bicazului, M-ţii, subunit.
Carpaţii Moldo-Transilvani între Depr. Gheorghe-
niului şi v. Bistriţei, alt. mx. 1907 m, Vf. Ocolaşu
Mare. Bicaz, oraş, alt. 370 m, v. Bistriţei. Bicăjel,
pârâu, afl. dr. p. Bicaz, lung. 26 km, confl. alt. 750
m, N Lacu Roşu. Jud. Vrancea – Bicheşti, sat,
com. Bogheşti, alt. 260 m, Col. Tutovei. Biceştii
de Jos, sat, com. Dumitreşti, alt. 280 m, Sub-
carpaţii Vrancei. Biceştii de Sus, idem, alt.320
m. N. Drăganu (1933, pg. 543) şi I. Iordan con-
sideră etimonul un radical al cuvântului derivat
bicaz cu sensul de cremene, cuarţ, cuarţit,
gresie, piatră, ce pare mai apropiat arealelor
stâncoase periculoase navigaţiei. În România to-
ponimul, considerat protoslav, s-a răspândit mai
ales în Transilvania şi Banat.
Cuvântul bâk ca omonim poate avea
sensul de taur, bou (străromână); byk (polonă),
быk (rusă), bika (magh.). Acesta avea o impor-
tanţă religioasă esenţială, simbolizănd la păstorii
nomazi forţa şi fertilitatea asociate cu uterul, oul
şi apa (Marjia Gimbutas, 1989, pg. 97). Deşi con-
sideră filiaţia greu de stabilit, M. Vinereanu
(2008, pg. 135) indică prezenţa în limbile sâr-
bocroată, slovenă, rusă, ploneză şi maghiară a
formelor provenite din radicalul comun buk – a
mugi, a suna, având corespondenţe în letonă,
47

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013
lituaniană, cimrică, velşă, galeză. Apelativul cu
înţelesul de taur, bou apare în: Jud. Arad - Bike,
1472; Bikács, 1607, dispărut azi; pusta Bicaci o
oraşului Arad. Jud. Bihor - Bicaciu/ Bikacs ung.,
1291-1294 – Bykach; 1333 – Sacerdos de villa
Bychach; 1334 – Bycha; 1851 – Bikács; l. Sa-
lonta. Bicaciu/ Bicăcel, pârâu, afl. dr. p. Holod,
lung. 17 km, confl. alt. 159 m, SE Lăzăreni. Bică-
cel, sat, com. Lăzăreni, alt. 240 m, D-le. Pădurii
Craiului. Bicaci/ magh. Mezöbikács, sat, com.
Gepiu, C. Joasă a Crişurilor. Jud. Cluj - Bica,
Bica Română/ magh. Oláhbikal – 1359 poss.
Bykol; 1461 – villa Bykal; 1733 – Bika; sat, com.
Mănăstireni, alt. 920 m, Pod. Huedinului. Bicaş/
magh. Bekas, cătun al satului Ploscoş, l. Turda.
Bicălatu/ magh. Magyarbakatal, localit. comp.
oraş. Huedin, alt. 440 m, Pod. Huedinului. Bi-
coreţ – deal, alt. 632 m, Pod. Huedinului, E
Huedin. jud. Covasna - Bicafalău/ Tăureni/
magh. Bikfalva, 1334 Sacerdos de Luce (Taurul
este simbolul Evanghelistului Luca);
Bykafalw(v)a, 1477-1854; sat, com. Ozun, alt.
540 m, Depr. Braşovului. Jud. Gorj – Bica, văi-
ugă, afl. stg. a p. Pociovalişte, lung. 2 km, confl.
alt. 320 m, N Licurici. Cuvântul Bâc a intrat de
mult în eposul românesc legat de boul înecat în
lacrimile (râu) unei urieşe mitologice necăjită că
stirpea ei piere şi de balada haiducului Bâc.
Deoarece o grafie şi o pronunţie apropiată posibil
de confundat o reprezintă apelativul pentru fag/
бyk (rusă), buc (română), bűkk (magh.) este im-
portantă şi argumentaţia lingvistică a utilizatorilor
de altă etnie. Apelativul cu semnificaţia de făget
se găseşte în: Jud. Timiş – Bichigi, sat aparţin.
oraş. Făget, alt. 240 m, Pod. Lipovei. Jud. Mureş
– Bichiş/ magh. Magyarbűkkös, sat, reşed.
com., alt. 330 m, D-le Târnavei Mici etc.
În Republica Moldova/ Basarabia râul
Bâc/ Byk, afl. de dr. al Nistrului, a săpat prin Pod.
Codrilor (alt. 350-400 m) de unde izvorăşte l.
satul Vatra, Cheile Bâcului; acolo există şi lacul
Bâc. Cheile întretăiau un aliniament megalitic
hiperboreean de menhiri înalţi de aproape 30
m, numit Drumul Bâcului, datorită asemănării
cu îngustimea formaţiunii naturale. Ansamblul
monumental, care traversa neîntrerupt păduri,
mlaştini şi râpe, pornea din Carpaţii Orientali (M-
ţii Ceahlău), intersecta râurile Prut şi Bâc, trecea
prin pădurile de la Capriana (NV), pe lângă
Chişinău, continua spre E la N de Marea Neagră
către Don şi Crimeea prin ţinuturile sciţilor.
Acesta mai era cunoscut ca: Drumul Zeilor/ Ter-
DACIA
magazin
mini Liberi Patris/ Exampaeos/ Căile sacre/
Columnele lui Sesostris/ Osiris (Herodot)/
Sfânta Cale/ Sânbie – după denumirea dacică
şi Santa Via, după cea romană (Cr. Cerchez, pg.
139.). Respectiva întocmire antropică este sem-
nalată de relatări precum: Kaushi-Taki în Upan-
ishada (1000-500 î.C.; texte speculative ale
Vedelor; N. Săvescu, 2002, pg.181-182), Homer
(sec. XII – VIII î. C.), Hesiod (sec. VIII î. C.), Es-
chil (sec. VI-V î. C.), Pausanias (sec. V î. C.),
Pindar (518-438 î.C.), Herodot (484-430 î.C.),
Ovidiu (43 î.C.-17 d.C.), Dimitrie Cantemir „De-
scriptio Moldaviae” (sec. XVIII). B. P. Hasdeu în
„Etymologicum Magnum Romaniae” (sec. XIX, t.
III, fasc. 3) menţionează Drumul Bâcului anterior
apariţiei slavilor, precum şi distrugerea megal-
iţilor de către localnici. În Ucraina pe ţărmul Mării
Negre (ţinutul Krasnodar) în loc. Adler, din sudul
satului Moldovka, Victor Cirimpei, citat de Ven-
era Dumitrescu (Din Galia până la Krasnodar pe
Drumul lui Ler Împărat, Bucureşti), a cules un
cântec românesc cu refrenul „Ler, Ler, oi
Doamni”. Autoarea consideră străvechiul to-
ponim Ad-Ler/ Adler (act.) o dovadă a situării
sale pe traseul Drumului lui Ler Împărat. În
aceeaşi ţară există hidronimul Byk, tributarul
Samarei, afl. stg Nipru, precum şi oiconimele
Byk Volânska (reg. Volhynia/ Volânia, ocupată
de volohi/ valahi), Kleban Bâk (reg. Doneţk).
Rusia europeană are apelativul Verkhniy Byk.
Dispunerea menhirilor pe Drumul Bâcului, coin-
cizând cu răsăritul soarelui, reprezintă relaţia
lumii tangibile cu forţele cosmice. Asemănător
altor construcţii din Franţa, Anglia etc., acesta
desemna locuri de îndeplinire a ritualurilor, a
marilor praznice pentru evocarea strămoşilor
regilor daci, dar şi osuare (Cr. Cerchez, pg. 77).
Aliniamentul avea totodată un rol orientativ, un
loc de întâlnire şi de apărare al hiperboreenilor
în imensitatea câmpiilor estului european, numite
de Strabon „deşertul getic”, pe care îl străbăteau
cu turmele de vite şi oi. Din timpuri imemoriale
oamenii considerau fluviul Don limita estică a Eu-
ropei şi, astfel, aliniamentul era un reper util călă-
torilor şi negustorilor pe rutele intercontinentale.
Calea Bâcului străbătea teritoriile sciţilor întinse
şi în partea central nordică a Asiei. Frontierele
lumii noi cucerite de migratorii arieni, mereu fluc-
tuante şi fără o certă continuitate necesitau mar-
caje vizibile de stânci numite generic Bâk, care
aminteau drumul de întoarcere la matcă în cazul
unor nereuşite. Asimilarea toponimului cu men-
48

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013
hirul plasat în locuri periculoase navigaţiei
reprezenta un cod simbolic de avertizare al
condiţiilor potrivnice. Dan Brăneanu menţi-
onează încărcătura energetică a menhirilor, ce
protejau şi revitalizau eforturile călătorilor ca să-
şi continue drumul. Budismul a folosit în aceleaşi
situaţii ambientale semne similare, precum cea
mai mare statuie din lume a lui Buddha (70 m
înălţime), săpată în stâncă la confluenţa a trei
râuri – Minjiang, Dadu, Qingyi (China, Prov.
Sichuan).
În Japonia, NV ins. Honshu, este lanţul
muntos Dewa; până în sec. XX a existat provin-
cia, oraşul şi prefectura Dewa-no-kuni, care îm-
preună cu prov. Mutsu s-au contopit administrativ
în prov. Akita. Gravura „Mai jos de Meguro” din
ciclul „Treizeci şi şase de vederi ale Muntelui
Fuji”, realizat de Kasushika Hokusai (1760-1849)
în stilul ukiyo-e, prezintă o culme izolată, numită
cu un termen de origine dacică, având o semnifi-
caţie identică. Apelativul meguro/ măgură s-a
extins în zonă la râul şi cartierul Meguro din
vestul deluros al capitalei Tokio şi apare pe ţăr-
mul estic al ins. Hokkaido. Toponimul măgura,
semnalat în tot arealul Carpatic, este răspândit
în: Bulgaria în vestul M-ţilor Balcani l. loc. Belo-
gradcik (Prov. Vidin) – Peştera Magura; Rusia;
Bangladesh – oraşul Magura.
BIBLIOGRAFIE
* Buza, M., 2010, Consideraţii asupra toponimiei de
origine română, Revista geografică, t. XVII, Academia
Română, Bucureşti.
* Buza, M., Badea, L., Dragomirescu Ş., 2008,
Dicţionarul Geografic al României, vol. I, Acad.
Română – Institutul de Geografie, Edit. Acad.
Române, Bucureşti.
* Cerchez Cr., 2002, Dacia preistorică şi istorică, Edit.
Ararat, Bucureşti.
* Condurăţeanu, Simona, 2004, Toponimie ro-
mânească în Carpaţii din afara României, Revista Ge-
ografică, T. X – 2003, Acad. Română, Institutul de
Geografie, pg. 149-154, Bucureşti.
* Crişan, Maria, 2011, Probleme de etimologie, Edit.
Impact, Bucureşti.
* Drăganu, N., 1933, Românii în veacurile IX-XIV pe
baza toponimiei şi onomasticii, Edit Acad. Române,
Bucureşti.
* Gimbutas, Marjia, 1989, Civilizaţie şi cultură, Edit.
Meridiane, Bucureşti.
* Graur, Al., 1972, Nume de locuri, Edit. Stiinţifică, Bu-
cureşti.
* Iordan, I., 1963, Toponimie românească, Edit. Acad-
DACIA
magazin
emiei, Bucureşti.
* Milescu, N., Spătarul, 1974, Jurnal de călătorie în
China, Edit. Eminescu, Bucureşti.
* Săvescu, Napoleon, 2002, Noi nu suntem urmaşii
Romei, Edit. Intact, Bucureşti.
* Simenschy, Th.,1959, Gramatica limbii sanscrite,
Edit. Ştiinţifică, Bucureşti.
* Suciu, Coriolan, 1966, Dicţionar istoric al localităţilor
din Transilvania, Edit. Acad. R.S.R, Bucureşti.
* Tolstov, S., P., Levin, M. G., Ceboksarov, N., N.,
1961, Etnografia continentelor, II, Partea asiatică a
U.R.S.S., Edit. Ştiinţifică, Bucureşti.
* Vinereanu, M., 2008, Dicţionar etimologic al limbii
române, Edit. Alcor, Bucureşti.
Toponimic proofs connected with Arian
migrations.
Travel journal to China by Spatharus N.
Milescu (1675-78) describes the Russian
mission journey toward Beijing across
Siberia. This one passed through river basins
Obi - Irtysh and Yenisey, where lived
Scythian descending - ostiac populations.
Milescu recorded toponims like river Vah,
existing in Slovakia too, (meaning transport
in Sanskrit lang.) and its derived words
refering to people, mountains, rivers, food
and St. Vah.
In Romanic languages there is the betacism
transmutation, thus vah turns in bah existing
in the areas occupied now or formerly by Ro-
manian people. In the same time Bahr ety-
mon composes the name of Nile main
affluents (Africa). Bâk/Byk is a signal to-
ponim connected with collision danger
against stones of a river gorges - Bicaz and
with bull too – bellowing, noise, force, fertility.
Natural or anthropic megaliths named byk
engraved and placed in strategic river points
signaled dangers and showed the road from
antique times as Byk Road coming from
Moldavia across Ukraina till Crimea. Large
spreading toponims with the same signifi-
cance in Eurasiatic area, considered by au-
thor as derived from Thraco-Dacian origin:
Cătun/ Katun/ Khotan; Bihor/ Bihar (Be-
haria/ Al Buhayreh, Egypt)/ Bigor; Deva/
Dewa; Măgura/ Meguro.
49

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013
DIN VECHIME
Oamenii comunică între ei prin vorbire.
Limbile au evoluat astfel încât să
poată transmite mai bine informaţiile.
În vechime, oamenii au utilizat semne
simbolice, care sugerau mesajul. Ulterior au
folosit scrieri. Când au constatat că acestea era
greu ca să fie înţelese corect, învăţaţii au
disciplinat limba creând gramatica.
În vechia Indie, s-a vorbit o limbă înru-
dită cu vechile limbi europene. Disciplinată gra-
matical, ea a fost numită sanscrită (sama scrita,
adică cea mai fixată, ordonată, precisă).
Aceasta are trei numere - singular, dual şi plu-
ral, opt cazuri de declinare, permite crearea de
cuvinte noi, care se definesc prin rădăcinile pe
care le conţin. Sanscrita asigură transmiterea
informaţiilor prin texte scurte şi precise, dar are
46 de sunete (după tradiţii yoga, 52) şi impune
o cunoaştere corectă a gramaticii.
Cele 25 de consoane din alfabetul san-
scrit devanāgari, sunt studiate şi clasificate
după locul din gură în care sunt generate în
guturale (precum ka), palatale (c(e)a), cere-
brale (tha), dentale (ta), labiale (pa). În această
ordine, efortul de pronunţare creşte, până se
ajunge să solicităm şi buzele, la consoanele
labiale. Limba sanscrită are 13 vocale care pot
fi scurte sau lungi (ca a, ā), unele numai lungi
(ca e), dar are 4 semivocale (ca ya, la) şi 4 sibi-
lante (ca şa, ha). Scrierea prevede un semn
pentru o silabă (semnul consoanei cu un adaos
sugerând vocala care urmează. Vocalele scrise
ca atare apar numai la începutul cuvântului) [1].
Limba sanscrită nu are cuvinte cu suc-
cesiuni de vocale, ca limba română, care, ast-
fel, are mai multă muzicalitate.
În limba sanscrită există denumiri
diferite pentru un acelaşi element după felul
cum se manifestă. Cerul, Soarele, apa... au mai
multe nume. Astfel, în cazul apei: ap, apās [3,
p. 30] se numeşte apa curgătoare obişnuită.
DACIA
magazin
Mioara Căluşiţă-Alecu
Udako [3, p. 99] este mai mult apa de băut şi
pentru spălare rituală. Varśa [3, p. 568] este
apa de ploaie. Sara [3, p. 697] este o apă ca
Sargeta, çara (śara) [3, p. 638] este năvalnică
ca Şarul Dornei, nāra [3, p. 359] ca apa râului
Nera...
Şi limba latină transmite informaţiile prin
texte mai scurte decât limbile moderne, dar şi
ea are o gramatică mai complicată decât aces-
tea.
Limbile moderne au mai puţine
sunete, de regulă, mai uşor de pronunţat;
folosesc mai multe cuvinte, fraze mai lungi,
dar care respectă o gramatică mai simplă şi
mai lesne de însuşit.
Urmărind un acelaşi text scris în en-
gleză, franceză şi română, se constată că ade-
sea, textul român este mai scurt, argumentând
şi prin aceasta vechimea şi bogăţia limbii
române.
Limbile au evoluat astfel încât să re-
ducă efortul de pronunţare şi recepţie a cu-
vintelor.
În trecut şi limba română a avut mai
multe sunete. A avut un a scurt. Acesta a de-
venit o, arătând absenţa, la începutul unor cu-
vinte precum la cult şi ocult, a feri şi a oferi,
poziţie şi opoziţie, a prii şi a opri, a pune şi a
opune…Sufixul dava, indicând aşezare, a de-
venit dova, (ca în Moldova). A existat şi un
sunet pronunţat între d şi z. În tabelul nr. 1 de
transliterare a textelor de pe plăcile de plumb
[4], se dau trei semne, pentru t, două pentru o
şi z; o final din cuvinte de pe plăcile de plumb
a devenit u sau a(ca no – nu, ropo – râpa).
Astăzi, prefixul a indică absenţa ca în
politic şi apolitic. Dar, în cuvintele vechi, a a in-
dicat o precizare, apropiere de subiect ca în
casă şi acasă, a duce şi a aduce, nume şi
anume, seară şi aseară, zi şi azi. Avesta, nu-
mele vechii cărţi a lui Zoroastru, indică o infor-
50

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013
maţie (veste) adresată auditorului. Atât de vechi
este cuvântul veste?!
Se constată cum limba română a
evoluat, astfel încât pronunţarea cuvintelor să
necesite mai puţin efort la deschiderea gurii
pentru pronunţare şi o receptare precisă. De
pildă, sunetele ă şi î cer un foarte mic efort pen-
tru pronunţare. În textele de pe plăcile de plumb
nu au fost identificate; au fost aproximate cu
alte sunete, au fost omise sau poate nu
apăruseră?
Nu este probabil ca ct să fi devenit pt, ci
invers. Cuvântul lapte este probabil să fie într-o
formă mai veche decât lac.lactis din latină.
Apa, numele unui lichid necesar vieţii,
apare în compunerea unor cuvinte ca a adăpa,
dar şi în vechi toponime. S-a considerat că
provine din cuvântul latin aqua, dar cuvântul
apo se întâlneşte în descântecul de purificare
a apei din Avesta (Vendidad, XI, 15), precum
şi în limba sanscrită ap, apās [2, p. 30]. Pe plă-
cile de plumb nr. 13, 96, 117 cu inscripţii geto-
dacice este scris AΠO [4]. Apa este un cuvânt
care cere un efort de pronunţare mai mare (de-
schidere a gurii şi solicitare a buzelor) decât
Placa nr. 22.
DACIA
magazin
aqua, deci nu este probabil ca aqua să fi ge-
nerat cuvântul apă, care se dovedeşte şi astfel
că este mai vechi.
Analizând atent cuvintele din limba
română, se constată că unele ilustrează gândi-
rea celor care le-au creat. De pildă: chindie
(chinul zilei, înserarea), cuvânt (produs cu suflu,
vânt), fereastra, a îndoi, a înlemni (a rămâne
nemişcat ca un lemn), lumânare (lumină are),
peste (po-deasupra, este), traistă (stau cele
pentru trai).
S-ar părea că numele unor regi daci ni
s-au transmis aşa cum le-ar fi fost dat după ce
s-au evidenţiat şi au devenit regi. De pildă,
boeriubesto, boerobiuseto, boerobiusto [4] ar fi
sugerat foarte (cel mai) puternic, luptător, dacă
observăm că boe, boi sugerează forţă în cu-
vinte ca boi, boier, război, tărăboi. La fel,
Dacibalo ar fi însemnat puternicul dac sau pu-
ternicul dacilor, deoarece „balo” sugerează pu-
tere în cuvântul balaur, iar în limba sanscrită,
baladeva este puternicul zeu [5].
Să încercăm să înţelegem gândirea
strămoşilor, studiind placa de plumb nr. 22.
51

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013
Traducerea propusă a textului de pe
placa nr. 22.
Decebal zice să dea (ceară) ceea ce Fuscus
solicitase. Decebal (ştiu) trimite Diegi cu pacea
sa. Diegi însuşi la acel conducător roman, astfel
satisfăcut, îndrăzni să aleagă toate cele impuse
dacilor.
Traducerea cuvânt cu cuvânt.
1. dacul puternic (balo) zice să ceară (zeilor
cere)
2. ceea ce fusco solici-
3. tase dacul puternic ştiu re-
4. pune (trimite) aşa diegi cu a
5. sa pace diegi însuşi
6. la acel cap (conducător) roman
7. astfel satisfăcut îndrăzni
8. să mânuiască toate aşa
9. dacilor stabilite
Interpretarea unor cuvinte scrise pe
placă.
kan, a fi satisfăcut, plăcut cu… [2, p. 62].
kara, în limba sanscrită înseamnă mână [3,
p. 141].
rumu., roman… [4, p. 235].
Textul din placă se referă la evenimentul din
anii 86-89, când Decebal a încheiat pace cu ro-
manii şi l-a trimis pe Diegi să semneze în nu-
mele lui [6, 114-116, p. 66]. S-ar putea ca
Dacii şi văzduhul
III
Suntem obligaţi să constatăm spiritul de
observaţie şi perspectiva largă a viziunii stră-
moşilor noştri, care au dat constelaţiilor denumiri
simple, dar încărcate de semnificaţie, folosind
elemente din viaţa şi activitatea lor de zi cu zi.
Iată alte exemple:
Odată cu pătrunderea creştinismului în
arcul carpatic, s-au înregistrat mai multe modi-
ficări ale modului de transmitere a cunoştinţelor
astronomice, prin îmbinarea acestora cu credinţa
creştin-ortodoxă şi prin diluarea acestor cunoş-
tinţe prin includerea lor în basme, snoave,
balade, în care predomina, deseori, elementul
fantastic, în special, în defavoarea celui ştiinţific.
DACIA
magazin
aceste evenimente să fie contemporane cu cele
arătate pe placa nr.121, deoarece şi în acea
placă este pomenit Cornelius Fuscus.
Traducerea propusă de Dan Romalo a
textului de pe placa nr. 22.
Decebal zeilor cere (pe zei întreabă), ceea
ce va fi fost stabilit să fie. Decebal supusu-s-a
lui Diegi însuşi, al lui cap (în) spaţiul a lor săi
câini – dragi tuturor dacilor – în pom îl aşează.
[5, p.77-78].
Chiar atunci când traducere propusă de Dan
Romalo este inexactă, ea trebuie apreciată ca
primul pas făcut spre rezolvarea problemei.
Bibliografie
1. Amita Bhose, Curs de limba sanscrită, anul 1,
ţinut la Universitatea din Bucureşti, 1986-1987.
2. Macdonell Arthur, Anthony, A practical sanskrit
dictionary with transliteration, accentuation and ety-
mological analysis throughout, Ed. Master publishers,
New Delhi, 1981.
3. Burnouf E., Leopold L., Dictionnaire classique
sanscrit-français, Ed. Maisonneuve, Paris, 1866.
4. Romalo Dan, Cronică apocrifă pe plăci de
plumb? Ed. Alcor, Bucureşti, 2005.
5. Căluşiţă-Alecu Mioara, Tradiţii, Miracol, Bu-
cureşti, 2011.
6. Pârvan Vasile, Getica, Ed. Meridiane, Bu-
cureşti, 1982.
Andrei Claudiu Roibu,
elev, cl. a XI-a, Piatra Neamţ
Încă din simbolul de credinţă, oamenii
sunt învăţaţi că Dumnezeu Tatăl este creatorul
cerului, atenţie, şi al pământului. Aceste idei
creştine s-au împletit pe meleagurile ţării noastre
cu credinţele păgâne populare, dând naştere la
uriaşul folclor, care este atât de caracteristic cul-
turii româneşti. Astfel, cu privire la cer, s-a con-
turat în credinţa populară că el nu ar face parte
din „lumea de sub soare”, fiind deasupra lumii,
având propria sa lume. In zona Moldovei, adică
în tărâmul dacilor liberi, s-a păstrat credinţa că
cerul se sprijină pe patru stâlpi, fapt care ar putea
face referire la credinţa antică atât a geto-dacilor,
dar mai ales a grecilor, cum că unul dintre aceşti
52

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013
stâlpi, care sprijină cerul, s-ar afla în arcul
carpatic, mai precis, ar fi reprezentat de Vârful
Moldoveanu din munţii Făgăraş. La aceasta,
s-au mai ridicat supoziţii cum că şi Vârful Negoiu
din munţii Făgăraş, ar mai fi un astfel de stâlp,
însă nu există foarte multe documente care să
susţină aceasta supoziţie.
In alte zone, credinţa este că cerul este
ţinut de Simion Stâlpnicul, credinţă care ar putea
să fie, la un prim nivel, de provenienţă greacă,
unde se ştie că Atlas era cel care susţinea pe
umerii săi pământul şi cerul. Cerul este crezut a
avea margini şi un mijloc, unde s-ar afla o inimă,
pe sub care se zice că omul nu are voie să
meargă, pe acolo umblând dracii. Această cre-
dinţă ar putea avea ca provenienţă credinţa gre-
cilor antici, că, în centrul unei furtuni, cum sunt
cele de pe mare, o corabie nu are voie să intre,
căci acolo s-ar afla sirene sau daimoni (termen
care face referire la un tip de entitate, slujitoare
a zeilor în Grecia antică; a nu se confunda cu
demon). In unele zone ale Basarabiei, exista
credinţa că cerul se sprijină pe apă, asemenea
şi pământul, care pluteşte pe o mare masa plată
de apa. Această credinţă provine fie de la gali şi
celţi, fie de la armenii din Caucaz, care îm-
părtăşesc aceste credinţe în mitologia lor, lucru
care demonstrează un contact cu aceste culturi
încă din cele mai vechi timpuri, dacă se consi-
deră faptul că anumite cunoştinţe mitologice
vechi au pătruns în basmologia contemporană.
În zona Bucovinei şi Moldovei de nord, a
fost identificată credinţa în existenţa mai multor
ceruri, numărul lor fiind fie de 7, fie de 9, credinţa
populară spunând că tocmai în cerul ultim se
găsesc Iisus Hristos, Maica Domnului şi cetele
îngereşti. Această credinţă nu este diferită de
credinţele ruseşti, care susţin că „Cerul este al-
cătuit din şapte bolţi, care slujesc de lăcaşuri în-
gerilor, arhanghelilor, serafimilor şi altora, după
mărime. Iar Dumnezeu cu puterile cereşti se afla
în cerul al şaptelea.”, credinţă care are, la rândul
său, origini păgâne, căci, sciţii, care locuiau o
mare parte a stepelor ruse, credeau în existenţa
mai multor ceruri pentru zeităţile lor, care erau
ocupate în funcţie de rangul zeităţii respective.
Credinţele creştine legate de cer sunt nu-
meroase, cele mai multe referindu-se la ideea că
în zilele unor sărbători importante cerurile se de-
schid, oferindu-le celor merituoşi şansa de a
vedea „slava lui Dumnezeu”. Se spune că, în
general, copiii până în vârsta de 7 ani sunt mar-
torii acestor evenimente, lucru ce se poate baza
pe afirmaţiile mai multor copii, care spun că în
DACIA
magazin
anumite nopţi de sărbătoare, au văzut pe cer lu-
mini puternice, orbitoare, însă calde, pe care
adulţii nu le pot vedea, fenomene descrise şi de
unii Sfinţi Părinţi ai Bisericii.
Legat de cea mai vizibilă stea, Soarele,
se spune despre aceasta că ar fi steaua lui Dum-
nezeu, deoarece la răsăritul ei, toate celelalte
pier, ştergându-se din calea ei. Prin ale locuri, se
considera că soarele ar fi „ochiul lui Dumnezeu
de zi”, în timp ce luna este „ochiul lui Dumnezeu
de noapte”, credinţă care se întâlneşte şi în
Ucraina. Alte credinţe spun că soarele ar
reprezenta cununa Maicii Domnului sau un colţ
de rai. O altă legendă populară spune că, înainte
de a răsari, Soarele umbla prin rai cu Dumnezeu,
iar la răsărit, poarta raiului se deschide la răsărit.
Această credinţă este foarte asemănătoare cu
credinţa egipteană veche, care susţinea că zeul
soare, Horus, în timpul, nopţii umbla prin tărâmul
morţilor cu barca sa de aur, ducând cu el alţi zei,
cum ar fi Osiris. La răsărit, el părăseşte acest
tărâm printr-o poarta mare, de aur, ajungând în
lumea celor vii. Asemănarea aceasta poate
demonstra foarte uşor existenta unor legături cul-
turale în perioada antică, mai precis, faptul ca
geto-dacii au dat sau au făcut schimb de cunoş-
tinţe astronomice cu vechii egipteni, lucru su-
gerat şi de scrierile menţionate mai sus.
O altă credinţă ne spune ca vrăjitoarele
îşi fac vrăjile până să răsară soarele, căci, după
răsărit, Sfântul Soare taie aripile sau balele vrăj-
maşilor (diavolilor) şi aceştia nu mai pot lucra
pentru a face rele. Această credinţă, la rândul ei,
este foarte asemănătoare cu credinţe din zona
Asiei Mici mediteraneene, care susţineau că de-
monii subpământeni sunt alungaţi de lumina
soarelui şi nu mai pot face rău oamenilor, lucru
care arată posibila colaborare între geto-daci şi
alte populaţii mediteraneene în domeniile ştiinţi-
fice. O altă legendă populară legată de locul de
răsărire al soarelui, care variază în timpul anului,
spune că acesta se satură de răutăţile oamenilor,
pe care le vede, şi doreşte să se depărteze de
lume. Dumnezeu însă a pus spre pază în cele
două locuri (miazăzi şi miazănoapte) doi sfinţi:
San-Toader şi San-Nicoară. Se spune că aceşti
doi sfinţi îl opresc pe soare de a se deplasa de
pe cer şi îi ghidează cei 9 armăsari cu care
soarele călătoreşte, pe drumul cel bun (credinţă
preluată din lumea greacă, unde zeul Apollo –
zeul soare – călătorea într-un car tras de 9 cai).
Cu privire la lună, legendele sunt mult
mai puţine, însă, legat de ea se găsesc un număr
mare de interpretări profetice de provenienţă
53

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013
păgână. Legat de lună, se spune ca aceasta ar
fi lumânarea lui Iisus Hristos, steaua Maicii Dom-
nului sau chiar o sfântă, care are rol de a lumina
lumea cât ea se odihneşte. In alte locuri, se
spune că luna ar fi un bărbat, care este apărat şi
purtat de trei stele sfinte: Sfânta Magdalena,
Sfânta Varvara şi Sfânta Maria. Alte poveşti de-
spre lună, care au cu siguranţă fundament
păgân, antic, sunt legendele despre luna ridicată
de şapte draci, unde tot neamul lor se duce pen-
tru că, ea fiind rece, le place. Aripile lunii sunt de
piatră scumpă, iar ea este făcută din argint, pe
când soarele este făcut din aur (credinţă proven-
ită din zona Mesopotamiei şi Sumerului antic).
Balaurii sau vârcolacii mănâncă din luna,
ciupindu-i aripile şi o micşorează, pentru ca mai
apoi dracii să o ia de la capăt.
În continuare, vă vom prezenta câteva
din credinţele care circulă in popor în legătură cu
fazele lunii: dacă luna este ca un corn în jos,
înseamnă ca plouă, dacă este cu coarnele în sus
înseamnă ca nu va ploua, fiind chiar semn de se-
cetă; când luna străluceşte curat e semn de
vreme bună; când luna este roşie împrejur, este
semn de secetă. Luna la început, numită şi crai
nou, se spune că împlineşte dorinţe, iar oamenii
de la ţară, cântă anumite cântece pentru a cere
de la luna plină împlinirea dorinţelor, tradiţie cu
rădăcini geto-dace, căci, la fel făceau şi strămoşii
noştri rugânduse zeiţei Bendis, zeiţa lunii. Luna
plină are şi ea anumite evenimente legate de
apariţia ei: se spune că dacă de Anul Nou este
luna plină, anul va fi mănos sau bogat, dacă este
DACIA
magazin
luna plină de Sfântul Dumitru, se spune că va fi
zăpadă mare în timpul iernii; de obicei, într-o
noapte cu lună plină se încep arăturile şi
semănăturile; se spune că de lună plină se fac
anumite practici medicale, iar de lună plină nu se
intră în casa cu obiecte ascuţite, pentru că este
semn rău. Aceste credinţe par să fie în special
de provenienţă celtică sau germanică, popoare
care ştiu că adorau luna plină ca pe o zeitate.
Acest cult este cunoscut şi la geto-daci în per-
soana zeiţei sus-numite, Bendis, care este zeiţa
lunii şi a vânătorii.
Legat de craterele de pe lună, se spune
ca acestea ar fi fetele celor doi fraţi, Cain si Abel,
puse acolo de Dumnezeu pentru a fi văzute şi a
fi de învăţătură oamenilor să nu comită crime.
Alte variante spun că acestea ar fi chipurile a doi
fraţi mocani împreună cu o mioară, credinţă care
este posibil a fi de provenienţă geto-dacă. Legat
de întunecimile sau eclipsele de soare şi de lună,
ele mereu au fost văzute ca evenimente aducă-
toare de necaz, de pierdere. În cultura populară,
se spune că discurile acestora sunt mâncate de
fiinţe subpământene, malefice, iar dacă ele nu
sunt mâncate de tot, se spune că aceasta este
voinţa lui Dumnezeu. Anumite culturi antice, cum
erau celtică şi germanică, considerau că cele
două corpuri sunt atacate de demoni şi fiinţe ale
zeilor malefici, care vor să le distrugă pentru ca,
mai apoi, să poată ataca nestingheriţi lumea mu-
ritorilor, însă zeii lor îi apărau de aceste creaturi.
Privitor la stele, se crede în cultura po-
pulară că ele ar fi candele sau lumânări, aprinse
54

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013
de Dumnezeu sau Maica Domnului pentru a-i lu-
mina pe muritorii ce călătoresc, sau, care repre-
zintă candelele sufletelor oamenilor care
vieţuiesc pe pământ. In legătură cu acestea, con-
siderăm că articolul lui Ionel Pop este mult mai
cuprinzător decât orice altceva, aşa că acela
este cel care ar trebui considerat şi urmărit.
De asemenea, în legătură cu alte corpuri
cereşti, sunt numeroase poveşti şi basme. Se
crede, de exemplu, că fiecare om se naşte cu
steaua lui, iar ori de câte ori se vede o stea căză-
toare, se ştie că a mai murit un om. Alte credinţe
se referă la căderea dracilor în cer, mai precis,
unii români cred că au mai rămas draci atârnaţi
prin cer, iar ori de câte ori se iveşte o stea căză-
toare, înseamnă ca unul din aceşti draci şi-a dat
drumul. Pe de altă parte, cometele sau stelele cu
coadă, sunt considerate semne dumnezeieşti,
sunt trimise spre a vesti nenorociri ce pot veni
aspra lumii, cum ar fi războaiele, epidemiile,
foametea sau seceta, credinţe care se întâlnesc
în tot spaţiul european antic. Se ştie că atât
Zamolxis, cât şi Deceneu, erau buni cititori ai
semnelor de pe cer, informaţii care ne-au par-
venit de la autorii mai sus menţionaţi.
Vedem, din cele de mai sus, că începând
de pe vremea strămoşilor noştri şi continuând
până în ziua de astăzi, au existat cercetări şi apoi
transmiteri de informaţii cu privire la studiul as-
tronomic. Se observă că preoţii şi învăţaţii geto-
daci ai avut contacte „ştiinţifice” cu toate celelalte
culturi europene şi asiatice, cu care au colaborat
în vederea studiului astronomic. De asemenea,
DACIA
magazin
spiritul de supravieţuire a poporului român a
asigurat supravieţuirea cunoaşterii astronomice
antice dacice acţiunilor de distrugere culturală
promovată de toate popoarele care s-au perindat
pe aceste meleaguri, cum ar fi romanii, slavii,
bulgarii, goţii, hunii, maghiari, tătarii, turcii,
polonii, ruşii şi civilizaţiile moderne de tip vestic,
prin transpunerea şi transmiterea acestor
cunoştinţe prin intermediul folclorului, fapt ce a
asigurat astăzi ca România să fie printre puţinele
ţări ale lumii care să poată afirma că ar avea un
tip autohton de astronomie şi de clasificare a
stelelor. Păcat însă că nu există nicio lucrare
care să cuprindă între paginile sale o mitologie
veche a poporului roman, existând doar o mitolo-
gie post-creştinare a poporului roman, care, din
păcate, nu surprinde acele basme şi povesti
păgâne geto-dace în format nealterat de valorile
creştine, aşa cum exista în cazul civilizaţiilor
greco-romane, egiptene, japoneze, coreene,
chinezeşti, indiene sau central-americane.
BIBLIOGRAFIE (DUPĂ…)
*Vânătorul şi natura de Ionel Pop, pag 106-121
*Colecţia Natura şi Omul, editura ştiinţifică, Bucureşti,
1969
*Dacia Preistorica de Nicolae Densuşianu
*Colecţia Cartea dragă romanului, Editura Arhetip,
Bucureşti, 2002
*Dacii de Hadrian Daicoviciu
*Colecţia Pagini din istoria patriei, Editura ştiinţifica,
Bucureşti, 1965
*Medicina în Dacia de Ion Horaţiu Crişan
*Colecţia Biblioteca dacica, Editura Dacica, Bucureşti,
2007
*Civilizaţia geto-dacilor, volumul I, de Ion Horaţiu
Crişan
*Colecţia Biblioteca dacica, Editura Dacica, Bucureşti,
2008
*Mitologia poporului roman, volumul 1, de Tudor Pam-
file, Editura Vestala, Bucureşti, 2008
*Istoria medicinei, studii şi cercetări de Ion Horaţiu
Crişan, Bucureşti, 1957
*Dacia de la Burebista la cucerirea romana de
Hadrian Daicoviciu, Cluj, 1972
*Puncte de vedere referitoare la o istorie a Daciei pre-
romane de M. Babeş
* SCIVA, 25, 2 1974
*Sanctuarul circular complex geto-dac de D. An-
tonescu
*SCIVA, 31, 4, 1980
BIBLIOGRAFIE ANTICĂ
*Viaţa lui Pitagora, Porphyrios
*Getica, Iordanes
*Geographya, Strabon
55
 DACIA
Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013 magazin

ADEVĂRATELE DENUMIRI DATE DE

CONSTANTIN BRÂNCUŞI
MONUMENTELOR DE LA TÂRGU-JIU
Valeriu D. Popovici-Ursu,
Paris

sionat al operelor lui Brâncuşi, fapt împlinit, doc-

torul legând o mare prietenie cu artistul.
Din numeroasele sale plimbări prin gră-
dina publică, Brâncuşi şi-a dat seama că, pentru
a cuprinde însemnătatea reîntregirii neamului
nostru, un sigur monument nu-l poate exprima şi
a iniţiat crearea a trei monumente.
Dătorită unor dificultăţi de realizare teh-
nică, în special a Coloanei, mai ales a înălţimii
de 60 de metri şi a svelteţei sale, Brâncuşi a tre-
buit să colaboreze şi să aibă ajutorul unui inginer
metalurg în persoana inginerului Ştefan Geor-
gescu Gorjan, care lucra la Atelierele Centrale
din Petroşani. Cu acest inginer a străbătut de ne-
numărate ori parcursul de la malul Jiului, prin
După Primul Război Mondial, când toate
grădina publică, apoi pe strada ce ducea la locul
teritoriile locuite de români s-au reunit, formând
ales pentru Coloană – un tăpşan la răsăritul
ROMÂNIA MARE, fiecare localitate, judeţ sau
oraşului, cu munţii Parâng drept fundal.
regiune a vrut să sărbătorească marele eveni-
Împreună cu inginerul Gorjan stabilind
ment printr-un monument comemorativ. Astfel, în
amplasamentul monumentelor şi având aproba-
judeţul Gorj, din iniţiativa Comitetului Femeilor
rea autorităţilor locale, sculptorul va rămâne pen-
creştine s-a propus ca edificarea unor monu-
tru a urmări realizarea Coloanei şi va fi găzduit
mente pentru comemorarea înfăptuirii Româ-
în casa inginerului, la Petroşani, unde va rămâne
niei Reîntregite să fie atribuite sculptorului
până în august, când se întoarce la Paris. În oc-
Constantin Brâncuşi, pe care l-au învitat să vină
tombrie se întoarce din nou în ţară şi în noiem-
în ţară.
brie a supravegheat una din operele din parc, iar
Brâncuşi, care se stabilise în Franţa, a
pe şantierul Coloanei, a asistat la tragerea pri-
acceptat invitaţia, cât şi edificarea, la început, a
melor module întregi pe tronsonul interior şi, sa-
unui monument, venind în ţară în vara anului
tisfăcut, a părăsit ţara, lăsând în continuare
1935. Parcurgând singur la Târgu-Jiu parcul
operaţiile în grija inginerului Gorjan.
oraşului, în scopul stabilirii locului monumentului,
Coloana, din module de fontă înşirate pe
s-a întâlnit cu un coleg de şcoală, devenit profe-
un stâlp de oţel, va fi turnată sub îngrijirea in-
sor la liceul de băieţi din localitate. Din vorbă în
ginerului Gorjan, lucrările de montarea Coloanei
vorbă, sculptorul i-a spus scopul venirii lui şi,
fiind terminate în 15 noiembrie 1937.
Matei Stoicoiu, acesta era numele fostului
Brâncuşi a revenit la Târgu-Jiu abia în
coleg, i-a propus să-i facă cunoştinţă cu fiul său,
vara anului 1938. Cu această ocazie a suprave-
doctorul Traian Stoicoiu, care era un mare pa-

56

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013
gheat şi finisarea celor două opere din parc.
Inaugurarea Monumentelor Eroilor s-a
făcut la 27 octombrie 1938. Un sobor de preoţi
au sfinţit fiecare monument. Mulţimea adunată,
autorităţile, militari, ţărani din împrejurimile
oraşului şi târgoveţi s-au înghesuit să ia parte.
În luna noiembrie, Brâncuşi se întoarce
la Paris să-şi continuie lucrările începute acolo.
În continuare, vom evoca denumirile date
de sculptor fiecărei opere. Era firesc ca monu-
mentele de la Târgu-Jiu, care au fost comandate
în memoria eroilor din primul război mondial şi al
întregirii teritoriilor locuite de români, să fie de-
numite conform dedicaţiei simbolismului pe
care-l exprima fiecare.
Coloana, spre exemplu, trebuia să
reprezinte efortul şi eroismul poporului român
pentru întregirea şi înfăptuirea MARII ROMÂNII.
Sculptorul a denumit-o „COLOANA SACRIFI-
CIULUI INFINIT”, sacrificiul eroilor noştri în în-
făptuirea unirii tuturor românilor şi nu ,,Coloana
infinitului”. Observând atent Coloana, ea este al-
cătuită din 16 module şi jumătate, reprezen-
DACIA
magazin
tând durata de luptă îndârjită a eroicului nos-
tru popor, de la părăsirea Daciei în anul 271
d.Hr. de către romani şi până în anul 1918,
anul ,,MARII UNIRI”, deci 16 secole şi jumă-
tate, exact numărul modulelor Coloanei.
Coloana de fapt nu este terminată, la nici trei
decenii, din nou România a fost schilodită, Bul-
gariei cedându-i-se Cadrilaterul iar URSS-ului
Basarabia şi nordul Bucovinei; oare câţi ani,
decenii sau secole mai trebuie să ne luptăm pen-
tru reîntregirea din nou a neamului românesc!
Privind cele două monumente din interi-
orul parcului: masa în centru înconjurată de 12
scaune din piatră a fost denumită de artist
„MASA APOSTOLILOR NEAMULUI”, cele 12
scaune reprezentând locul celor 12 apostoli iar
în mijloc s-ar afla Iisus Hristos.
Al treilea monument arată ca o poartă,
dar nici pe departe nu este o poartă. Deci nu se
poate numi „Poarta sărutului”, fiindcă această
denumire nu are nicio legătură cu memoria
eroilor, ci reprezintă aşa cum l-a conceput Brân-
cuşi „MONUMENTUL ÎNTREGIRII NEAMU-
57

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013
LUI”. El este alcătuit din doi stâlpi laterali, fiecare
fiind împărţit în patru, iar deasupra îi leagă o pu-
ternică grindă. Se poate observa în partea de
sus a fiecărui stâlp, inelul de legătură între
fiecare doi stâlpi. Fiecare stâlp reprezintă o
regiune (provincie) a ţării noastre, iar inelele
de deasupra arată unirea între toate cele opt
regiuni în anul 1918. Pe părţile laterale ale
grinzii superioare sunt reprezentate modele
româneşti pe care le regăsim pe costumele
ţărăneşti, mobilier, scaune, porţi şi troiţe. Cele
opt regiuni, în ordine alfabetică sunt: Ardealul,
Banatul, Basarabia, Bucovina, Dobrogea,
Moldova, Muntenia şi Oltenia.
Brâncuşi nu a reprezentat „sărutul”
între doi stâlpi – aşa cum a realizat sărutul în
mai multe opere –, ci inelul, care reprezintă
unirea între două fiinţe, în cazul nostru între
două provincii reunite, ceea ce întăreşte faptul
că actuala denumire a monumentului este ne-
adecvată.
După Cel de al Doilea Război Mondial,
regimul comunist venit la putere a considerat că
denumirile date de Brâncuşi sunt prea naţiona-
liste, necorespunzând concepţiilor noului regim,
şi le-a dat alte denumiri, care sunt cunoscute
astăzi şi afişate pe placarde şi în toate ghidurile
turistice din ţară şi străinătate.
Din păcate, toţi scriitorii din perioada co-
munistă şi, din păcate, şi după anii 89 au folosit
aceleaşi false denumiri, iar în comentariile lor se
legau de simbolismul falsului titlu, degradând
complet semnificaţia monumentului.
Schimbarea denumirilor date de Brân-
cuşi celor trei opere realizate de el la Târgu-
Jiu este o blasfemie în memoria celui mai
însemnat sculptor român.
În continuare, expunem ultima perioadă
a vieţii lui Brâncuşi după plecarea din ţară.
Nu mult după întoarcerea în Franţa a în-
ceput Al Doilea Război Mondial iar după război,
cu venirea la putere în ţară a regimului comunist,
Brâncuşi n-a fost văzut cu ochi buni că-şi pără-
sise patria.
În anul 1951, Constantin Brâncuşi sim-
ţind că nu mai are mult timp de trăit, ca un mare
patriot care şi-a iubit nespus patria, s-a gândit să
ofere României operele lui realizate în Franţa.
Oferta lui, făcută autorităţilor româneşti, a fost re-
fuzată de statul comunist român, ceea ce a pro-
vocat indignarea sculptorului şi şi-a cerut imediat
cetăţenia franceză, el care a vrut să rămână în-
DACIA
magazin
treaga viaţă cetăţean român. Cu această ocazie,
gestul lui Brâncuşi a fost de a lăsa întreaga sa
creaţie ,,pariziană” Statului francez, care i-a ono-
rat opera şi memoria în Muzeul Luvru, cel mai vi-
zitat muzeu din lume!
În fiecare an, 10 milioane de vizitatori gă-
sesc numele ilustrului artist sculptor Constantin
Brâncuşi în acest loc de memorie a artei şi isto-
riei omenirii, care în căutarea sa artistică a găsit
lumina şi a imortalizat-o pentru posteritate.
Oare aceste opere, care sunt expuse la
Luvru, nu se cădea să fie expuse într-unul din
muzeele din ţară, fiind operele celui mai mare
sculptor al secolului al XX-lea? Nu este oare des-
tul că statuile şi busturile dacilor, create de stră-
moşii noştri ornează astăzi muzee şi parcuri din
străinătate ?
În încheiere, considerăm că reconside-
rarea denumirilor monumentelor realizate de
către marele nostru sculptor, trebuie să
pornească de la organele locale. Nu credem că
localnicii nu cunoşteau adevăratele denumiri ale
operelor lui Brâncuşi, dar este păcat că, nici
după anii 89, nu s-a iniţiat schimbarea denumi-
rilor.
Datoria noastră a fost să vă informăm de-
spre adevăratele denumiri ale operelor sculp-
torului şi ar urma ca localnicii gorjeni să înceapă
demersurile pentru schimbarea acestora.
Notă
Informaţia cu adevăratele denumiri ale
operelor lui Brâncuşi le-am primit prin internet,
de la dl. Liviu Popp, care l-a cunoscut pe doc-
torul Traian Stoicoiu şi a aflat de la acest doc-
tor, prieten intim cu sculptorul, adevăratele
denumiri ale operelor de la Târgu-Jiu ale lui
Brâncuşi.
Informaţiile privind desfăşurarea eveni-
mentelor investigării locului de implantare a ope-
relor sculptorului la Târgu-Jiu, cât şi a cedării
lucrărilor Statului francez, sunt scrise în două ar-
ticole apărute în revista Dacia Magazin, şi
anume:
Nr. 80, august 2012, art. «Templul brân-
cuşian, ,,în metru antic”, de la Târgu-Jiu» autori
Octavian Onea şi Doina Onea, p. 24/26 şi
Nr. 78-79, iunie-iulie 2012, art. «Constan-
tin Brâncuşi, prezenţa sa la Paris şi la muzeul
Luvru» istoric Marinela Pop Câmpeanu, Paris,
p.48/49.
58

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013
CUNOŞTINŢE ALE CIVILIZAŢIEI VEDICE
ŞI REDESCOPERIREA LOR DE CĂTRE
LUMEA ŞTIINŢIFICĂ
I
Civilizaţia aryană vedică datează de cel
puţin 7000 de ani (5100 î.H.) (16). Această civi-
lizaţie a avut o organizare teocratică. Baza cul-
tică vedică au constituit-o textele sacre vedice.
Conform acestor texte, Vedele au fost primite de
către înţelepţii vedici, Rişii, prin revelaţie (Sruti)
(8).
Până la anul 800 î.H., după sosirea mi-
graţiei aryene din Europa în arealul indian (2000-
1800 î.H.), aceste învăţături, s-au transmis
numai oral. După 800 î.H., ele au căpătat forma
scriptică. (7)
Cultul vedic a avut iniţial o formă arhaică,
apropiată de cea de tip şamanic. Ulterior, după
3200 î.H., după reforma religioasă săvârşită de
către personajul mitico-religios Krişna, acest cult
a căpătat o formă monoteistă.
Această formă cultică s-a răspândit în
toate ţinuturile cuprinse de migraţia aryană, Im-
periul aryan întinzându-se din Irlanda, prin jumă-
tăţile sudice ale Euroasiei, în Orientul Mijlociu şi
Egiptul Antic, ajungând, în final, în arealul indian
şi apoi până în Noua Zelandă.(18).
Cultul vedic, în această formă mono-
teistă, începând din spaţiul carpato-balcanic,
s-a răspândit în întreaga arie de emigraţie
aryană. Limitat şi izolat în Egiptul Antic, el s-a
răspândit apoi în Orientul Mijlociu, luând forma
cultului proto-canaanit.
Într-o perioadă de câteva mii de ani, ve-
dicii au cunoscut o perioadă de evoluţie spirituală
deosebită, fapt care a permis descoperirea unor
principii ale structurării Universului, principii care
au constituit baza lor cultică. Aceste principii şi
conceptele care guvernează Universul s-au
transmis până astăzi, ele regăsindu-se în cultul
hindus.
Conştientizarea factorilor care intervin în
relaţiile dintre om şi Univers, complexitatea lor,
DACIA
magazin
Eugeniu Lăzărescu
pentru a fi înţelese la nivelul mentalităţii şi cunoş-
tinţelor ştiinţifice actuale, acestea au impus ape-
larea la cercetarea interdisciplinară.
Aceste principii şi conceptele care emană
din ele sunt confirmate ca viabile din ce în ce mai
mult de rezultatele obţinute de către cercetătorii
lumii ştiinţifice din ultimele decenii (ex. fizica
cuantică, nanobiologia, psihotronica, astrofizica).
Dacă rezultatele cercetărilor ştiinţifice
sunt urmarea verificării acestora cu mijloace teh-
nice foarte complexe, vedicii le obţinuseră fără a
folosi mijloace materiale, o parte pe linie de de-
ducţie logică, o altă parte pe linie experimentală,
folosind drept instrument însăşi fiinţa umană.
Vedicii au descoperit Energia Cosmică
(au numit-o Prāna) (15/prana). Ei au descoperit
legătura şi înteracţiunea care există între starea
psiho-comportamentală a fiinţei umane şi
această energie, a legăturii lor cu tot Universul,
Principiul Unităţii Cosmice (holistice), principiu
recunoscut şi de lumea ştiinţifică actuală (9).
Recentele descoperiri ale lumii ştiinţifice
au condus la concluzia existenţei unui câmp de
energie care cuprinde tot Universul, numit „Ener-
gia Punctului Zero” (ZPE), numită şi „Energia li-
beră” (17) (19). Această energie ia toate formele
posibile, intermediare între cele două extreme,
una dintre ele fiind materia (numit Efectul H. Cas-
mir 1945). In realitate, această energie a fost
descoperită la sfârşitul sec. XIX de către româ-
nul N.Tesla (12), iar la moartea sa toate lucrările
sale au fost ocultate de lumea ştiinţifică, dat fiind
faptul că acestea infirmau concepţia materialist-
dialectică a lumii, concepţie care se urmărea a fi
implementată în mentalitatea umană. Au fost
scoase la lumină abia în ultimele decenii, pentru
a încerca utilizarea lor în scopuri militare, pentru
dominarea psihicului uman.
Conform principiului fizicei cuantice,
59

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013
această energie influenţează toate structurile
existente în univers, inclusiv fiinţa umană la toate
nivelele (fizic, psihic , spiritual). (Anexa I).
Această energie este PESTE TOT ÎN
UNIVERS, INEPUIZABILĂ. poate fi accesată DI-
RECT de orice fiinţă umană. Ea permite fiinţei
umane dobândirea de stări ASPAŢIALE ŞI
ATEMPORALE. Fiinţa umană dobândind ase-
menea posibilităţi, scăpând de sub controlul ori-
cărei autorităţi, cunoaşterea şi practicarea ei a
fost şi este strict restricţionată, iar autorităţile au
demonizat-o.
După modul în care această energie
acţionează în Univers, vedicii au intuit, conform
propriului model mental, că undeva, în Cosmos,
există o INTELIGENŢĂ SUPREMĂ DIRIGUI-
TOARE. Dată fiind existenţa unei legi UNICE de
organizare a Universului, această entitate nu
poate fi decât UNICĂ. Vedicii au ajuns la conclu-
zia că această fiinţă este esenţa unică a „ener-
giei libere” pentru a funcţiona numai ARMONIC
(Legea Dharma).(11-/dharma).
Modelând şi făcând să funcţioneze după
aceeaşi lege comună la toate fiinţele, această
constatare i-a condus la admiterea existenţei,
undeva în afara fiinţei umane, în Cosmos, a unui
model comun pentru toate fiinţele umane. L-au
numit Virata („Omul Cosmic”). Carl Jung, în teo-
riile sale, l-a numit Model Arhetipal, fiinţa umană
fiind constituită ca o emanaţie a acestuia, ca o
Imagine Arhetipală a sa (5).
Această constatare a vedicilor i-a condus
la emiterea concepţiei HOLISTICE a Universului,
concepţie atribuită de către grecii antici persona-
jului mitico-religios Hermes Trimegistus Hiperbo-
reanul (Apollo) (4).
Conform concepţiei vedice, Virata este
reflectată în fiecare fiinţă umană, în corpul subtil
(bioenergetic), în Chakras (Centrele bioenerge-
tice) şi Nadis (Magistralele bioenergetice). (3-
pag. 35-480).
Studiile recente au demonstrat că struc-
tura subtilă este reflectată până la nivelul celulei
în structura receptorului proteic membranar (1–
pag16, fig.24), precum şi în structura ADN-ului
acesteia.
Vedicii au constatat că Prāna, Energia
Cosmică, influenţează caracteristicele psihocom-
portamentale, fiziologice şi somatice ale fiinţei
umane, modificări care se realizeau prin practi-
cile rituale cultice. Acest fapt denotă că vedicii
foloseau ceea ce lumea ştiinţifică numeşte acum,
DACIA
magazin
Energia Punctului Zero.
Vedicii au intuit existenţa ÎN fiinţele vii, în
particular ÎN fiinţa umană, a unor elemente care
fac legătura între acea Fiinţă superioară, prin in-
termediul energiei ei, şi om.
Pentru a putea reprezenta la nivelul men-
talului aceste procese, vedicii au atribuit acestor
factori care intervin în relaţia între om şi această
fiinţă, denumiri alcătuite anume, personalizân-
du-le. Astfel, existenţa lor a fost consemnată prin
denumiri de zei, iar energiile exercitate de către
aceştia, cu denumiri de zeiţe.
Diversele stări şi existenţe, indescriptibile
prin noţiuni, au fost definite prin elemente de
comparaţie, iar cele superlative prin formulări
apofactice.
Vedicii au intuit existenţa unei particule
primordiale unitare, Brahmā-Bija, ca element de
transmitere a Energiei Pranice, ca bază a consti-
tuirii Universului şi realizării, prin comasarea
acestora, a stărilor de agregare (solide, lichide,
gazoase etc.).
Ei au constatat că ea acţionează instan-
taneu şi la orice distanţă, de la nivel macro la
nivel micro şi invers, iar orice acţiune are impact
globalizant în tot Universul, oricât de minoră a
fost amploarea acţiunii (efectul Holistic) (2) (9).
Ultimele cercetări ale lumii ştiinţifice,
confirmând intuiţia vedicilor, au stabilit că Ener-
gia Punctului Zero, echivalentă Pranei, acţio-
nează prin intermediul unor ipotetice particule pe
care le-au numit „fotoni virtuali”,(echivalenţii
Brahmā-Bija), particule neidentificabile cu mijloa-
cele lumii materiale. Energia se transmite sub
forma unor unde transversale scalare, unde
considerate a fi „atemporale şi aspaţiale”, în sen-
sul că ele acţionează instantaneu (în nanose-
cunde) şi la orice distanţă. (17) (20) (19).
În urma rezultatelor obţinute din experi-
mente, vedicii au descoperit o serie de principii
legate de relaţia omului cu Universul. Astfel :
1-Principiul acţiunii şi reacţiunii (cin-
tayitavya, cintAvidheya) (11). Vedicii îl explică
prin tendinţa „naturală” în Univers de a se resta-
bili echilibrul între diverse stări aflate în dezechi-
libru.
2-Principiul echilibrului în Univers (sA-
mAnya) (11). Vedicii considerau că starea de
echilibrul este o stare normală în Univers. Starea
omului, ca parte a Universului, trebuie să fie
60

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013
echilibrată comportamental (trisAmya) (11),
condiţie esenţială pentru a putea intra în „rezo-
nanţă” cu Energia Pranică şi a putea beneficia
de ea.
3-Principiul repetabilităţii (AnAdayat)
(11) (repetarea continuă a mantrelor, în scopul şi
cu efectul amplificării în trepte a energiei, prin
producerea de unde armonice).
4-Principiul comuniunii (sayajya). apli-
cat în scopul amplificării (Avepa-vistAra) (11)
efectului energiei cosmice asupra participanţilor.
Suma efectelor emisiilor în comuniune a partici-
panţilor este mai mare decât suma emisilor
emise de către fiecare participant luat în parte.
5-Principiul rezonanţei (Adayat) (11)
[atragerea reciprocă între două surse (Pratya-
sita) (11) de vibraţii (kampanas) (11) de acelaşi
fel].
6-Principiul reacţiei inverse („bumeran-
gului”, backward reaction) (pazcagA-kriya) (11).
Se referă la folosirea Energiei pranice în scopuri
contrare celor date de către legea constituirii ar-
monice a Universului, Dharma ; de ex. în scopuri
malefice. Atunci acţiunea Pranei se îndreaptă in-
vers, împotriva iniţiatorului, într-o formă „de 3 ori
mai puternică” şi distructivă. Pe baza experi-
enţelor avute, vedicii au descoperit Principiul Ier-
tării, principiu care, în cazurile apariţiei de stări
conflictuale, aplicat, blochează iniţiativele între-
prinderii de acţiuni malefice.
7-Principiul acumulării (desraparti) ( 11)
genetice (AnuvaMzika-i) (11) a calităţilor/defici-
enţelor psiho-comportamentale ale unei per-
soane.
Acest principiu a condus la organizarea
societăţii vedice pe caste, în scopul conservării
şi îmbunătăţirii calităţilor fiinţei umane şi formării
unei pături elitiste, specializate pe domenii de ac-
tivitate, în scopul ridicării standardului de viaţă a
societăţii.
Acest act a fost considerat de către so-
cietatea actuală discriminator, antiegalitarist, ne-
democratic, deşi principiul elitist şi-a dovedit
viabilitatea şi eficienţa în domeniul selecţiei na-
turale în toate celelalte regnuri.
8. Principiul bipolarităţii (parasparas-
DACIA
magazin
thita) (11). Vedicii au descoperit că corpul fiinţei
umane prezintă, în ceea ce priveşte partea cor-
pului subtil, două părţi (Pingala-Nadi, pe partea
dreaptă şi Ida-Nadi pe partea stângă), ele lu-
crând în sens opus, influenţând modul compor-
tamental al persoanei, făcându-o să oscileze
între raţional şi emoţional.
Pentru fiinţa umană starea optimă este
cea de echilibru, propice obţinerii eficienţei
maxime a Energiei Pranice şi a dobândirii de ca-
lităţi şi stări spirituale. Această structură lucrează
ca un dipol.
Lumea ştiinţifică a descoperit că orice
dipol în Univers creează un „cordon energetic”
între dipol şi un aşa numit „vacuum”, „vid”, vid
care în realitate este un plin energetic, cu trimi-
tere la recenta descoperire a Energiei Punctului
Zero, energie care umple tot Universul. Orice
dipol din Univers, cu sarcinile sale pozitive şi ne-
gative ( mergând de la atom, baterie, magnet
permanent, până la două corpuri planetare),
toate acesta emit unde scalare (unde cu propa-
gare transversală), unde care umplu tot spaţiul
cosmic, realizând plenul de energie a punctului
zero ( 19).
Astfel, vedicii, sesizând calităţile (de dipol
ale) corpului subtil, au abordat DIRECT potenţia-
lul Energiei Punctului Zero, existente în tot Cos-
mosul.
9. Conceptul de „Vid”
În viziunea vedică există conceptul de
„Vid” (Bhavasagara), numit şi „Stomacul Viratei”.
(19-1/7) El reprezintă o întrerupere a circuitului
energetic, la nivelul corpului subtil uman în zona
plexului, a canalului Suşumna Nadi, împiedi-
când, în procesul evoluţiei spirituale a unei fiinţe
umane, transcenderea Energiei Cosmice (ipos-
taza Kundalini) (La nivel fizic, este o întrerupere
a nervului parasimpatic, în zona plexului aortric).
L-au numit „Vid”, considerat a fi un gol
energetic, fapt în contradicţie cu conceptul că
Energia Cosmică (Prāna) umple tot Universul.
Este posibil, ca în anumite condiţii legate de de-
ficienţele comportamentale ale unei persoane,
să se producă un astfel de gol, ca un fel de
„refuz” din partea Energiei Pranice (este o ener-
gie inteligentă), de a fi accesată.
Conform concepţiei vedice, „reconecta-
rea se produce când corpul subtil primeşte un
impuls de la o sursă energetică exterioară, mai
puternică şi de aceeaşi natură cu cea existentă
62

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013
în corp” (de natură cosmică, pranică) (3-pag.19-
20).
Cercetătorii din domeniul fizicii cuantice
au confirmat opiniile vedicilor, privind modul de
acţionare a particulelor, particule ca aparţinând
Energiei Punctului Zero. In mod similar vedicilor,
ei au constatat că aceste particule (le-au numit
„fotoni virtuali”), practic neidentificabile, „apar din
zona punctului zero, acţionează asupra lumii ma-
teriale şi apoi dispar în zona punctului zero, ne-
rămânând în lumea materială” (19-1/7, 2/7).
Unde se află această „zonă zero”, lumea ştiinţi-
fică nu a precizat-o.
Vedicii au considerat Energia Cosmică
(Prāna) atemporală şi aspaţială, ceea ce presu-
pune că ei s-ar fi referit la existenţa celorlalte 6
planuri existenţiale constituente ale Universului,
dar nu sub aspect fizic, ci tot energetic (energe-
tico-informaţional).
In privinţa timpului, în concepţia vedică
nu exista un trecut, un prezent şi un viitor, ci
numai un prezent continuu, eternitatea.
9. Principiul evoluţiei spirituale a fiin-
ţei umane prin ea însăşi, prin depăşirea pro-
priei condiţii umane (dviguNibhavati) (spArhar
Adhas) (11). In urma experimentărilor, vedicii au
descoperit posibilitatea abordării şi a celorlalte
planuri existenţiale.
Notă. Transliterarea termenilor sanskriţi
de mai sus, în forma dată de către dicţionarul
on-line spokensanskrit.de dictionary (11), s-a
făcut conform normelor FAQ, HK (ASCII). Sune-
tele cu pronunţie specială în limba sanskrită sunt
marcate cu caractere latine majuscule.
Aplicarea acestor principii vedice, desco-
perite de către vedici, se regăsesc în ritualurile
cultice ale multor culte apărute ulterior (iertarea,
comuniunea, repetabilitatea etc.)
O atenţie deosebită a fost îndreptată de
către vedici în special spre două organe interne
ale fiinţei umane, creierul şi inima, organe în
„spatele” cărora se află mentalul cu gândurile, cel
legat de actele raţionale, respectiv inima cu stă-
rile emoţionale, care dau sentimentele.
Sesizând ascendentul emoţionalului asu-
pra raţionalului prin efectele lor asupra fiinţei
umane, vedicii au atribuit inimii drept rezidenţă a
Spiritului (Atman), în Chakra Anahatha–stânga,
el monitorizând toate actele pe care le săvâr-
şeşte omul. (3-pag. 43-44)
Lumea ştiinţifică a descoperit şi confir-
mat existenţa acestui raport de putere între ener-
DACIA
magazin
gia dată de către inimă şi cea dată de către creier
(50 la1), astfel încât ea a completat criteriul de
apreciere a capacităţilor unei fiinţe umane IQ
(14) şi cu indicele EQ (15), un nou indice, ca de-
semnând „nivelul de competenţă socială”. Apre-
cierea însă s-a limitat numai la nivelul activităţii
sociale obişnuite.
Vedicii au constatat că gândurile „ pozi-
tive” (gândurile optimiste), îndreptate către o per-
soană, au un efect benefic asupra stărilor psihice
şi fizice ale acesteia. Exprimarea de sentimente
„pozitive”(iubire, compasiune, credinţă, convin-
gere, dorinţă) către aceasta are un efect mult mai
mare (de 50 ori mai mare decât cel al gândurilor)
(17). Credinţa (Sraddha) poate influenţa major
starea de sănătate a unei persoane, fie ea ema-
nată de propria persoană, fie de către o alta per-
soană din afară ei (17).
Vedicii au constatat că starea de sănă-
tate a unei persoane este legată de calităţile
psiho-comportamentale ale acesteia. Această
constatare i-a condus la stabilirea unor norme
comportamentale de armonizare a fiinţei umane
cu Legea Armoniei Cosmice, Dharma (8-193,
229, 232-233) (11-/dharma)
Constatând impactul gândurilor şi stărilor
emoţionale asupra stării psihice şi fizice a unei
persoane, vedicii au descoperit introspecţia,
acţiunea de analiză şi actul de conştientizare al
propriilor gânduri şi sentimente. Decelând
aceste gânduri şi sentimente, în ceea ce priveşte
efectele acţiunilor lor asupra sa, ca şi proveni-
enţa lor, ei au descoperit existenţa în propriul
mental a unor gânduri şi sentimente străine, „ve-
nite din afară”, ca intruziuni (bhuts), multe exer-
citând acţiuni malefice asupra sa, de parazitare
şi de exploatare energetică (6).
Vedicii au atribuit prezenţa acestora ve-
nirii lor din Univers, din planul existenţial numit
Maha Ahamkara. (Carl Jung l-a numit Inconştie-
nul Colectiv) (5). Drept consecinţă, vedicii au
adoptat o serie de proceduri de „expulzare” a lor,
proceduri pe care le-au introdus în practicile lor
rituale.
Există o multitudine şi de alte proceduri
bazate pe principiile şi conceptele pe care vedicii
le-au introdus în practicile rituale, ele având drept
scop abordarea şi a celorlalte planuri existen-
ţiale. Procedurile sunt, de asemenea, explicabile
pe baza noii descoperiri de către lumea ştiinţifică
a existenţei energiei numită Energia Punctului
Zero, a cărei prezentare depăşeşte cadrul temei
62

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013
propuse de prezenta lucrare.
În Anexele I şi II se prezintă, comparativ
şi într-o formă ştiinţifică mai detaliată, o serie de
precizări care conturează şi mai bine corespon-
denţele între nivelul civilizaţiei vedice şi cel al ul-
timelor descoperiri ale lumii ştiinţifice.
Concluzii
1. Civilizaţia aryană vedică a cunoscut şi
conştientizat existenţa unei energii cosmice pe
care a numit-o Prāna, energie existentă în tot
Universul, inteligentă, inepuizabilă, care acţio-
nează în afara timpului şi spaţiului (instantaneu
şi îndiferent de distanţă).
Lumea ştiinţifică a redescoperit existenţa
aceastei energii pe care au numit-o Energia
Punctului Zero, energie neidentificabilă prin mij-
loacele lumii materiale ca formă practică de
acţionare şi nelocalizabilă în lumea materială.
2. Vedicii au descoperit, pe baza princi-
piului constituirii holistice a Universului, că
această energie acţionează între Macrocosmos
şi Microcosmos (ex. în fiinţa umană), într-o in-
fluenţă reciprocă.
3. Vedicii au descoperit că această ener-
gie este abordabilă şi folosită DIRECT de către
fiinţa umană, fără folosirea unor mijloace mate-
riale.
Lumea ştiinţifică a descoperit existenţa
acestei energii ca o componentă a oricărei unde
electro-magnetice, nedectectabilă, dar sesizabilă
prin efectele ei.
Cunoscută ca existentă încă de la sfârşi-
tul sec. XIX (datorită românului N.Tesla), însă le-
zând interese economice, descoperirea şi mai
ales accesibilitatea şi posibilitatea folosirii ei de
către om, utilizarea ei au fost restricţionate de
către autorităţile statale.
S-a căutat a fi folosită în psihotronică, în
scopuri malefice. Deoarece este o energie cu in-
teligenţă proprie şi a fost utilizată fără a se ţine
seamă de calitatea ei de a lua decizii proprii, în
raport cu Legea Dharma, aceste iniţiative s-au
soldat cu reacţii punitive ale acesteia îndreptate
împotriva iniţiatorilor.
4. Vedicii au folosit Energia Cosmică
(Prāna) în condiţile respectării Legii Dharmei,
Legea Armoniei şi Moralei, la sprijinirea evoluţiei
spirituale a fiinţei umane. Cunoştinţele vedice
s-au transmis de-a lungul timpului istoric, în cultul
hindus, ele lăsându-şi ampreta în tradiţile popu-
lare ale popoarelor care au aparţinut vechiului
DACIA
magazin
imperiu aryan.
In concluzie, civilizaţia aryană vedică a
descoperit cu milenii în urmă existenţa Energiei
Cosmice, energie care a fost redescoperită, ca
existentă, în ultimile decenii, de către lumea ştiin-
ţifică.
Notă: Textul integral are 19 pagini, 2
anexe şi are la bază 20 surse documentare.
Textul integral se află la Biblioteca Cen-
trală a M.Ap. N.
- va urma -
Bibliografie
1.*** Om-Medicină-Univers –supl. Rev.Yoga Spon-
tană, Buc., 2001 –pag16, fig.24).
2*** Omul, parte a hologramei universale-Rev.Yoga
Spontană Nr.7-8, Buc., 2000
3. Costian Dan, Adevărul despre Yoga, Ed.Cristophor
Style, Buc.,1993
4. Hermes Mercurius Trimegistus, Corpus Her-
maticum, Ed.Herald, Buc.,2006
5. Jung Carl, Opere complete–Vol.I., „Arhetipuri şi In-
conştientul Colectiv”, Ed.Trei, 2004
6. Kapiţa Gr.,Acad. Dr., Vampirii energetici,
Ed.Rovimed Publishers, Buc., 2001
7. Okada Amina & Therry Zephir, India Clasică, Ed.
Decouvertes & Univers, Buc., 2008
8. Prinja Nawal K., Dharma hindusă (trad. George
Anca), Ed. Bibliotheca, Târgovişte, 2002
9. Talbot Michael, Universul Holografic, Ed.Cartea
Daath-Publishing House, Buc., 2004
10. dailyreadings.com/prana.htm
11. spokensanskrit.de/ dictionary (on-line)
12. http://en.wikipedia/wiki/nicolae-tesla
13. http://en.wikipedia/wiki/emotional_quodient
14. http://en.wikipedia/wiki/intelligence_qouodient
15.http://en.wikipedia/wiki/prana
16. http://hitxp.wordpress.com/2007/08/16/birthday-
date-of-rama/ „Birth Date Of Rama”- Art Of Cerebra-
ting Life Gy Gurudev-2005-2008.
17. http://usmg3.mail.yahoo.com/neo/lanch? rand=
2keba6478tca
18.http://www.bvashram.org/articoles/105/1/Mahab-
harata/The-Great-War-and- World-A History
19. http://www.energia libera.net/Ce-este –vidul/ener-
gia –vidului.html
20. http://www.urban iulian.ro/2009/10/17/Cele–mai-
mari-mistere-ale-stiintei
63
 DACIA
Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013 magazin

III. RECENZII, REPORTAJE, INTERVIURI, PORTRETE

Reportaj

CĂLĂTORIE ÎN VALEA REGILOR

TRACI
Aurora Peţan
I
COMORILE REGILOR TRACI

De la Giurgiu la Russe e o
aruncătură de băţ. Un pod ce se-
pară două ţări, peste o Dunăre-
graniţă, care în trecut lega şi nu
despărţea, ca acum, malurile. Şi
care era o adevărată coloană ver-
tebrală a Europei.
Sunt pentru prima oară în
Bulgaria. Pentru mine e o ţară
străină, cu o limbă străină. Şi to-
tuşi, acum două mii de ani, de o
parte şi de alta a apei, trăia acelaşi
neam şi se vorbea aceeaşi limbă.
Aşa cum de o parte şi de alta a
Mureşului sau pe un mal şi altul al
Oltului trăieşte acelaşi popor. Oa-
menii se strigau de pe un mal pe
celălalt al Dunării în acelaşi grai.
Flăcăii mergeau la peţit cu bărcile,
iar pescarii de pe ambele ţărmuri
se întâlneau în mijlocul apei la
poveşti despre ştime şi balauri cu
şapte capete. Dar ce s-a întâmplat?
Unde a dispărut bucata aceasta de
istorie comună?
bele sale maluri: aceeaşi cultură, aceleaşi mani-
I festări artistice, aceleaşi tradiţii şi stil de viaţă. Au
Din vremurile îndepărtate ale neoliticului, intrat apoi în istorie daco-geţii, numiţi aşa la nordul
Dunărea a fost o singură casă pentru cei de pe am- Danubiului şi numiţi „moesi” la sud. În câmpia su-

64

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013
dică marelui fluviu, pe fâşia ce se întinde de la ţăr-
mul Dunării, până la şirul de munţi Stara Planina,
numiţi odinioară Haemus (Balcani), ce străbat Bul-
garia de la vest la est, locuiau aceşti moesi sau mysi,
de la numele cărora teritoriul acesta se va numi
Moesia. Aceasta este ţara dacilor de la sud de
Dunăre, o ţară orientată spre fluviu şi continent,
spre spaţii închise, pământuri roditoare şi climă
temperată. În sud, dincolo de munţii Balcani, se
aflau însă tracii, înrudiţi cu dacii, dar puternic in-
DACIA
magazin
fluenţaţi de lumea grecilor: o lume orientată către
mare, către spaţii deschise şi climă caldă, medite-
raneană. Bulgarii vorbesc doar despre acei traci. Pe
ei îi consideră strămoşii lor şi se mândresc cu
moştenirea lor tracică. Cel mai numeros neam după
inzi, cum spune Herodot despre traci, au lăsat în
urma lor construcţii şi tezaure fabuloase, pe care
bulgarii au ştiut să le scoată la lumină, să le con-
serve şi să le arate întregii lumi. Ceea ce noi,
românii, nu am ştiut să facem cu dacii noştri.
65

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013
Neam războinic şi mândru, tracii au avut
perioade de mare glorie. Homer însuşi îi aminteşte
ca fiind aliaţi ai troienilor, în războiul împotriva gre-
cilor. De fapt, înşişi troienii se pare că erau de neam
tracic. Negurile istoriei sunt cu atât mai dense, cu
cât ne îndepărtăm mai mult în timp, iar peisajul de
DACIA
magazin
azi al câmpiilor bulgare nu mai evocă cu nimic vre-
murile de altădată. Tracii, care trăiau divizaţi în
multe triburi, au reuşit în secolul al VI-lea înaintea
erei noastre să se adune sub coroana regelui Teres,
formând un mare regat, cel al odrişilor. Apogeul
acestuia a fost atins în timpul dinastiei Cotizonilor
66

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013
şi a regelui Sitalces, în secolul al IV-lea înaintea erei
noastre. Dar romanii şi-au întins stăpânirea şi peste
Tracia, transformand-o în provincie, în secolul I
î.e.n. Cercetătorii consideră că la venirea slavilor,
care s-a petrecut în secolul al VI-lea după era noas-
tră, tracii îşi pierduseră deja identitatea şi fuseseră
DACIA
magazin
romanizaţi sau grecizaţi. Aşa încât slavii s-ar fi
aşezat probabil pe un substrat romanic.
Totuşi, ceva nu e clar în această poveste:
există asemănări mari de structură între bulgară şi
română, care nu au nimic a face cu latina şi, ca ur-
mare, sunt socotite de unii lingvişti „coincidenţe”.
67
 DACIA
Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013 magazin

Mai mult, trebuie făcută o distincţie între daco-
moesiana vorbită între Dunăre şi Balcani şi traca
vorbită dincolo de Balcani. Cât despre romanizarea
moeso-dacilor sau a tracilor, în absenţa probelor, e
greu de susţinut acest proces. E uşor de spus: tracii
au fost romanizaţi, dar apoi au venit slavii care i-au
asimilat şi nu au mai rămas urme ale romanizării.
Dar nu e argumentabil ştiinţific. În schimb, nu s-au
şters cu totul urmele substratului dacic al limbii bul-
gare. Iar bulgarii nu se străduiesc să studieze acest
aspect.

Frescele din mormântul trac de la Kazanlâk – Bulgaria surprind aspecte din viaţa locuitorilor
acelor vremuri.
Imaginile impresionează prin precizia detaliilor şi acurateţea desenului.
- va urma -

68
 DACIA
Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013 magazin

IMPLICAREA SCRIITORULUI
DANIEL ROXIN
PENTRU RECUPERAREA IDENTITĂŢII
NAŢIONALE REALE
Conf. univ. dr. G.D.Iscru

profesională, ştiinţifică, dar cu sporadice apariţii

pe canalele media, depinzând de lipsa de bani
şi de ospitalitatea gazetelor, iar revista noastră
„Dacia Magazin”, fondată de acelaşi doctor
Săvescu, preşedintele Societăţii „Dacia Revival”,
a avut şi are un tiraj redus, din aceleaşi motive
financiare. Accentul a fost pus şi este pus în con-
tinuare pe latura ştiinţifică, ca o pledoarie profe-
sională pentru recuperarea identităţii naţionale
reale. Au început să apară cărţi şi chiar o sinteză
în domeniu – despre strămoşii reali – cu o vari-
antă pentru copii, dar şi pentru educatorii lor. Din
Cartea d-lui dr. Napoleon Săvescu Noi
aceeaşi iniţiativă (dr. Săvescu) şi cu generozi-
nu suntem urmaşii Romei (prima ediţie în
tatea câte unui „pui de dac” din plan local, au fost
1999) şi organizarea, începând din anul 2000 a
„plantate”, în locuri bine stabilite, monumente
Congreselor anuale de Dacologie, au constituit
semnificative şi a fost omagiat primul mare
primul „şoc” important pentru „ştiinţificii” în dome-
erou- martir al naţiunii, regele Decebal, la 1900
niu, care îşi clădiseră opera pe teza falsă şi ab-
de ani de la urcarea lui la Cerul Divinităţii
surdă a „romanizării Daciei”. Şi, de atunci, s-au
Supreme. Atunci, în 2006, oficialii n-au vrut să
menţinut domniile lor, într-un dezinteres până la
ştie de jertfa marelui rege, ci au... omagiat in-
ostilitate faţă de Mişcarea dacologică, în consens
trarea unei mici părţi a Daciei Mari în „lumea ro-
cu factorul politic şi cu multiple ajutoare pe
mană”, adică sub jugul Romei imperiale – primul
canalele media, încurajate şi sponsorizate sub-
mare cotropitor şi jefuitor al naţiunii strămoşilor
stanţial, precum şi pe linia Ministerului de resort.
noştri reali –, numită chiar de contemporanii ei
A fost un veritabil război istoriografic între două
„rădăcina tuturor relelor”. A fost preferinţa ofi-
tabere inegale, căci Mişcarea dacologică nu a
cialilor noştri! Iar ca „omagiul” să fie complet, în
beneficiat decât de iniţiative private, dar şi de
final au echipat o „trupă” de... maghiari, în le-
generozitatea unor „pui de daci”, ataşaţi de
gionari romani, şi au pus-o să defileze, victo-
memoria strămoşilor reali.
rioasă, pe... Calea Victoriei, cea trasată în
Congresele de dacologie au însemnat
capitală, cândva, în memoria recuperării Inde-
sute de comunicări în domeniu de mare valoare
pendenţei naţionale în 1877-1878.

69

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013
Mai nou, din iniţiative „de sus”, pasajul
pietonal de la kilometrul zero din capitală a fost
„botezat” „pasajul latin”, ornat şi cu o inscripţie în
care un „romanizator” le spune bucureştenilor şi
nu numai cum „au dispărut dacii din istorie”,
rămânând în locul lor un tânăr popor ... roman.
Iar pe treptele muzeului de istorie naţională a fost
plantat un indecent grup statuar, cu împăratul
Traian, întreg şi la „nudul gol”, ducând în braţe
lupoaica, căreia îi lipsesc gemenii din dotare, de
se opreşte lumea şi priveşte ca la „panoramă”.
Şi, probabil, alte asemenea „iniţiative” sunt în
curs.
În acest context al ofensivei „ştiinţifice”
„de sus”, cu concurs politic larg, „intrarea în
scenă” a unui tânăr scriitor talentat – în timp ce
mulţi alţii, la fel, rămân ... „neutri”, atenţi la ziua
de azi şi de mâine –, Daniel Roxin, cu ale sale
„Adevăruri tulburătoare despre daci”, inteligent
mediatizate, se constituie, putem spune, în al
doilea „şoc” important pentru comilitonii tezei
false şi absurde a „romanizării Daciei”. Tânăr, cu-
rajos, optimist, ataşat cauzei majore de recupe-
rare a identităţii naţionale reale, Roxin, cu un
surprinzător cult al izvorului istoric, deopotrivă al
adevărului istoric şi în această cauză de interes
naţional, se străduieşte ca orice „ieşire” media-
tică să fie „blindată” din punct de vedere ştiinţific.
Reacţia „de public” este puternic favorabilă. Nu-
mele său şi al filmelor difuzate, postul de „Tele-
viziune liberă” – „Naşul TV” –, pe care sunt
difuzate, blogul personal sunt efectiv asaltate. Şi
nu numai de curioşi, ci şi de cei care demult
aşteptau, spus deschis, pe media, adevărul is-
toric, dar şi mulţi „pui de daci”, treziţi la realitate,
„ca viteazul din poveste”, dorind să facă şi ei
„ceva” pentru biruinţa cauzei. Simţind şi ob-
servând toate acestea şi căutând noi forme şi căi
de exprimare a adevărului pentru marele public
doritor de adevăr, convins că spiritul dacic re-
naşte, Roxin a publicat şi o carte, excelent edi-
tată, purtând chiar acest titlu, într-un stil curat şi
accesibil unor cercuri largi, dar cu limbaj şi suport
DACIA
magazin
ştiinţific evident, carte cumpărată, dorită, căutată
de tot mai mulţi, tineri şi vârstnici.
Mai nou, Roxin a „descoperit” un autor,
scriitorul Paul Buică, posesor al unor adevăruri
şi mai tulburătoare, ţinând direct de ştiinţa şi
înţelepciunea strămoşilor noştri reali, autor în-
cadrat el însuşi într-un grup entuziast, care
urmează a pune în operă un proiect de sat dacic,
construit după acea ştiinţă şi înţelepciune a stră-
moşilor traco-geto-daci. Din discuţiile purtate la
„Naşul TV” cu Paul Buică s-au degajat până în
prezent cunoştinţe ştiinţifice ale acestora, pe
care ştiinţa contemporană le redescoperă acum
cu mare surprindere, cunoştinţe puse şi în cărţi
editate recent de acest autor şi de colegii săi din
grupul entuziaştilor. După revelaţiile semiotice
ale profesorului Virgil Vasilescu, dezvăluirile d-lui
Paul Buică, însoţite de completările substanţiale
ale d-lui Roxin, bine servite de regia postului
„Naşul TV”, arată cât de la suprafaţă s-au
menţinut cunoştinţele noastre despre strămoşii
noştri reali. Dezvăluirile sunt nu doar tulbură-
toare, ci şi surprinzătoare. În paralel, în revista
noastră „Dacia Magazin” se publică studii asupra
izvoarelor ariene – arienii, strămoşii noştri cei
mai îndepărtaţi, avându-şi patria în Spaţiul Daciei
Mari –, vedele, duse în străvechime, prin
„roiurile” lor umane, în India, studii din care
rezultă, la fel, ştiinţa şi înţelepciunea acelor stră-
moşi ancestrali. Iar un coleg de la Tulcea, Gheor-
ghe Şeitan, cu o „cheie” descoperită de dânsul,
caută această ştiinţă şi înţelepciune în baladele
noastre „bătrâne”. A dat deja un „eşantion” şi
urmează să-i apară o carte la începutul anului
2013.
Daniel Roxin se înscrie, deci, în acest
context favorabil pentru Mişcarea Dacologică,
context care, sperăm, va convinge pe adevăraţii
oameni de ştiinţă în acest domeniu de interes
major – identitatea naţională reală! – să regân-
dească serios şi responsabil asupra tezei false
şi absurde a „romanizării Daciei” şi să spargă
„cercul vicios” al „ştiinţificilor” de ieri şi de azi.
70
 DACIA
Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013 magazin

Câteva reflecţii asupra moştenirii geto-dacice

a identităţii româneşti

Interviu cu scriitorul Daniel Roxin

1. Spiritualitatea dacică este cu siguranţă
unul din marile mistere ale lumii, ce n-a fost su-
ficient de bine descifrat nici în zilele noastre. Ea
reprezintă esenţa ancestrală a poporului român,
esenţă care, într-un fel sau altul, a fost trecută
cu vederea de-a lungul istoriei şi poate, de
asemenea, şi miezul său ideatic a fost distor-
sionat. Astfel, identitatea românească din
prezent încă nu-şi cunoaşte rădăcinile, care i-au
permis să se dezvolte şi să evolueze. Cum vă
explicaţi această dificultate din sânul poporului
nostru în ceea ce priveşte înţelegerea spiritua-
lităţii şi chiar a moştenirii dacice?
D. R.: Dificultatea despre care vorbiţi
este născută din lipsa vremelnică a unor
repere vizibile ale acestei extraordinare
moşteniri. Cei mai mulţi dintre români nu ştiu
foarte multe despre spiritualitatea şi istoria
străveche a acestor meleaguri pentru că
manualele de istorie ignoră într-o mare mă-
sură aceste aspecte. Mai mult decât atât, de
150 de ani, atenţia românilor este îndreptată,
în mod artificial, către nişte origini care nu ne
aparţin, către o „etnogeneză”, care nu a avut
loc. Falsul istoric al „romanizării” a reuşit să
şi consideraţi că ea a fost, într-un fel, premergă-
mascheze o vreme realitatea. Astăzi, însă,
toare creştinismului, care a făcut obiectul iden-
noile dovezi istorice demolează teza „roma-
tităţii româneşti, de vreme ce creştinismul însuşi
nizării” ca etnogeneză a poporului român şi
este o religie monoteistă?
aduce lumină asupra civilizaţiei, spiritualităţii
D. R.: Fără îndoială că zamolxianismul
strămoşilor noştri reali, asupra adevăratelor
a fost o religie atipică, raportând-o la religiile
noastre rădăcini, cele traco-geto-dacice.
vremii. Cu toate că se vorbeşte despre faptul
că Zamolxe ar fi fost un ucenic al lui Pitagora
2. Deseori, s-a specificat faptul că religia
sau că Deceneu ar fi colindat prin Egipt, în-
dacilor, zamolxianismul, a fost una mai atipică,
văţând acolo „unele semne de proorocire,
raportând-o la epoca în care ea se manifesta,
mulţumită cărora spunea că poate tălmăci
prin simplul fapt că ea se baza pe credinţa într-un
voinţa zeilor”, după cum consemnează Stra-
singur zeu. Este aceasta una din deosebirile
bon în „Geografia”, din izvoarele istorice
esenţiale faţă de celelalte spiritualităţi ale epocii
rezultă că geto-dacii sunt moştenitorii unor

71

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013
tradiţii spirituale mult, mult mai vechi. Modul
în care este realizat ansamblul de la
Sarmizegetusa Regia, precizia cu care sunt
construite elementele care îl compun, felul în
care acestea marchează anumite direcţii as-
tronomice, ne vorbesc despre o cunoaştere
uimitoare pe care avem datoria să o
cercetăm şi să o facem cunoscută tuturor. În
ceea ce priveşte legătura zamolxianismului
cu creştinismul, lucrurile sunt, de asemenea,
cât se poate de limpezi – trecerea, nu fără as-
perităţi, la religia creştină ne vorbeşte despre
o succesiune relativ paşnică între valorile
zamolxianismului şi cele ale creştinismului.
Practic, aşa cum remarca şi Mircea Eliade,
zamolxianismul i-a pregătit pe strămoşii
noştri pentru trecerea la creştinism.
3. Muntele sfânt al dacilor este o tematică
ce stârneşte o curiozitate deosebită, ca urmare
a faptului că nici până în ziua de astăzi nu s-a
putut stabili unde era localizat. Sunt diferite
ipoteze, teorii şi presupuneri, aducându-se în
discuţie munţii Bucegi sau Ceahlăul şi nu numai,
însă nu s-a ajuns la nicio concluzie. De ce
această imposibilitate de a descoperi locaţia
exactă a muntelui sfânt al dacilor? De aseme-
nea, ce a reprezentat aşa-numitul Kogayonon
pentru evoluţia identitară românească sub as-
pectul spiritualităţii sale?
D. R.: O a treia localizare a Kogaionu-
lui este chiar zona complexului de la
Sarmizegetusa Regia şi Muntele Godeanu.
Argumente sunt pentru a susţine fiecare
posibilitate. Este destul de probabil ca dacii
să fi avut mai mulţi munţi sfinţi. Că unul din-
tre aceştia era considerat cel mai important
centru spiritual este o deducţie logică... La
această concluzie a ajuns unul din Congre-
sele de Dacologie, dedicat „Kogaionului”.
Pentru un popor, care se credea nemuritor,
un astfel de loc sacru avea, fără nicio în-
doială, o importanţă extrem de mare, fiind în
centrul vieţii lor spirituale şi, prin prezenţa
sacerdoţilor, o sursă de inspiraţie pentru
viaţa pământească. Simplul fapt că s-a trecut
la religia creştină, ca o continuitate firească
a vechilor credinţe, ne vorbeşte despre faptul
că credinţa în nemurirea sufletului s-a păs-
DACIA
magazin
trat, îmbrăcând o nouă formă de expresie re-
ligioasă. De altfel, consemnarea cronicarului
bizantin Laonic Chalcocondil, care ne vor-
beşte, la anul 1396, despre români, numindu-i
„daci” şi subliniind că sunt un „neam viteaz”,
este o confirmare atât a continuităţii geto-
dacilor, cât şi o confirmare a faptului că acea
„vână” eroică născută din credinţa în ne-
murire a continuat să se manifeste.
4. De-a lungul existenţei sale, cultura
română s-a caracterizat şi prin prezenţa
diferitelor elemente de spiritualitate dacică, pe
care putem să le regăsim chiar în operele unor
nume reprezentative pentru literatura română,
cum ar fi Lucian Blaga. V-aş ruga, dacă, desigur,
sunteţi de acord, să vorbiţi în linii mari despre
aceasta prezenţă a elementelor de gândire şi
cultură dacică în literatura română, un subiect,
de altfel, căruia nu i se acordă o atenţie prea
mare.
D. R.: Există un fir roşu strălucitor ce
porneşte din Antichitate şi ajunge până în
zilele noastre, un fir roşu care ne vorbeşte
despre continuitate, despre păstrarea tradiţi-
ilor vechilor daci. Faptul că tinerii României
nu ştiu că Mihai Viteazul era considerat un
„restitutor al Daciei” şi că era numit de duş-
mani „Malus Dacus”, adică Dacul cel Rău, că
Horia era numit de austrieci „Horia Rex Da-
ciae” (Horia – Regele Daciei) sau că Mihai
Eminescu a fost unul dintre pionierii mişcării
dacologice este rezultatul unor interese mai
mari decât ne-am putea imagina, interese în
virtutea cărora a fost creat şi întreţinut falsul
romanizării. O parte dintre intelectualii se-
colului al XIX-lea luptau pentru recuperarea
adevăratelor rădăcini, pentru o Dacie Mare.
Din nefericire, corifeii Şcolii Ardelene, in-
telectuali greco-catolici instruiţi de Vatican în
şcoli iezuite, au reuşit să impună teza falsă a
„romanizării” exclusive a poporului român şi
numele de România, în „onoarea” Romei Im-
periale. De aici, o uriaşă catastrofă pentru
identitatea reală a poporului român –
deoarece este una să ai o istorie de 1.900 de
ani şi alta să ai o istorie de multe mii de ani;
este un anumit tip de onorabilitate să fim ur-
maşii „nemuritorilor” din Carpaţi şi cu totul
72

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013
altceva să ni se spună că ne tragem din „doi
bărbaţi cu braţe tari”!!! Lupta pentru dis-
trugerea identităţii reale a poporului român
nu s-a încheiat. Am, însă, convingerea că
adevărul va triumfa!
5. Un alt subiect asupra căruia ar trebui
să tratăm ar fi şi sistemul filosofic al geto-dacilor,
dacă acesta din urmă a existat stricto sensu.
Gândirea dacică este raportată în general la re-
ligiozitatea sa, mai cu seamă la zamolxianism, o
doctrină care îmbracă oricum forma unei
metafizici pure, dar în ce măsură se poate vorbi
de o filosofie dacică, în adevăratul sens al cu-
vântului, bazat pe un sistem ideatic şi etic pro-
priu?
D. R.: Ca răspuns la această întrebare,
cred că este suficient să îl citez pe istoricul
Iordanes (secolul VI d.H.), care, în lucrarea
„Getica”, ne spune următoarele,: „…
(Deceneu) i-a instruit în aproape toate ra-
murile filosofiei, căci el era în aceasta un
maestru priceput. El i-a învăţat etica (…), i-a
DACIA
magazin
instruit în ştiinţele fizicii, făcându-i să tră-
iască conform legilor naturii (…); i-a învăţat
logica, făcându-i cu mintea superiori celor-
lalte popoare (…). Dându-le un exemplu prac-
tic, i-a îndemnat să petreacă viaţa în fapte
bune; (…) le-a arătat mersul planetelor şi
toate secretele astronomice şi cum creşte şi
scade orbita lunii şi cu cât globul de foc al
soarelui întrece măsura globului pământesc.
Ce mare plăcere ca nişte oameni prea viteji
să se îndeletnicească cu doctrinele filozofice,
când mai aveau puţin răgaz de războaie.
Puteai să-l vezi pe unul cercetând poezia
cerului, pe altul însuşirile ierburilor şi ale
fructelor, pe acesta studiind creşterea şi
scăderea lunii, pe celălalt observând
eclipsele soarelui şi cum, prin rotaţia cerului,
astrele care se grăbesc să atingă regiunea
orientală sunt duse înapoi spre regiunea oc-
cidentală, odihnindu-se apoi după o regulă
prestabilită.”
A consemnat Tudor Petcu

NORME DE REDACTARE A TEXTELOR PENTRU PUBLICARE

l Textele trimise la redacţie pentru publicare vor fi redactate cu mijloace moderne: fişier
word, pe o singură coloană, text cu diacritice, Times New Roman, mărime 12 pct;
l Fiecare text va avea la sfârşit numele autorului, localitatea şi telefonul fix sau mobil de con-
tact;
l Trimiterile vor fi scrise la sfârşitul materialului, evitându-se generarea lor automată ca
notă de subsol, fiind numerotate normal în text şi la final, încadrate în paranteze pătrate;
l Articolele vor fi însoţite de 1 - 3 imagini sugestive;
l Materialele mai lungi de 4-5 pagini vor fi fragmentate de autori, trimiţându-ni-le succesiv sau
toate în acelaşi grupaj;
l Pentru fondul de imagini al revistei se vor trimite fotografii, filme, precizându-se locul,
data, evenimentul, participanţii şi realizatorul imaginii;
l Materialele trimise prin mail vor avea la rubrica SUBIECT numele autorului şi titlul pe scurt;
l Corespondenţa se primeşte pe adresa: GETIA MINOR, str. Florilor, nr. 37, Tulcea,
cod poştal: 820035, jud. Tulcea, România.
l Materialele se vor trimite la următoarele adrese de mail:
revistadaciamagazintulcea@gmail.com; pozerevistadaciamagazintulcea@gmail.com

73
 DACIA
Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013 magazin

A apărut în librării cartea mea

„SPIRITUL DACIC RENAŞTE”
Această carte este o expresie a dorinţei mele
de a aduce mai multă lumină asupra fascinantei lumi a
traco-geto-dacilor, de a contribui cu ceva la recupe-
rarea adevărului istoric şi a demnităţii naţionale.
Într-o sută de pagini integral color, cu multe fo-
tografii deosebite şi un design atrăgător, am căutat să
aduc cele mai puternice argumente care dovedesc că
suntem urmaşii unui neam demn şi inteligent, că geto-
dacii nu au pierit şi că există un fir roşu al continuităţii,
cu un capăt în Antichitate şi cu celălalt în sufletele mul-
tora dintre cei care locuiesc astăzi pe aceste meleaguri.
De asemenea, am venit cu unele informaţii ab-
solut inedite şi am propus unele soluţii care pot să ducă
la o trezire a conştiinţei acestui popor.
În opinia mea, cartea este un instrument con-
vingător, care poate să le schimbe multora viziunea
asupra istoriei noastre. De aceea, sper ca toţi cei care
o vor aprecia să o dea mai departe celor apropiaţi. Să
vă fie de folos!
Daniel Roxin
Cartea poate fi comandată şi pe internet,
pe pagina editurii (www.vidia.ro).

Spiritul dacic renaşte

Lucrarea domnului
Daniel Roxin, „Spiritul dacic re-
naşte”, apărută la Editura Vidia,
Bucureşti - 2012, este acea lu-
crare care jalonează anumite
epoci ale istoriei noastre tumul-
tuoase, unde adevărul istoric a
fost falsificat de cei ce au avut un
interes în acest sens. Folosindu-se
de cea de-a 19-a metodă de cer-
cetare, şi anume metoda logică,
pe care o îmbină armonios atât
cu izvoarele ce nu au fost folosite
în cercetarea istorică, dar şi
rezultatele obţinute de diverşi
- recenzie -
cercetători de regulă pregătiţi
multidisciplinar, deci folosind
metode de cercetare absolute, a
ajuns pe bună dreptate să
izbească cu forţă în cei ce încă
mai susţin din interes sau de
aiurea tema romanizării.
Interesul pe care l-a
manifestat regizorul de film dl.
Daniel Roxin, pe care-l mani-
festă şi pe care cu certitudine îl
va manifesta în continuare pentru
scoaterea la lumină a întregii
noastre istorii, cel puţin oc-
tomilenare, dă culturii române în
istoric Nicolae Nicolae,
preşedinte DRIS GM
general şi istoriei noastre în spe-
cial, greutate ştiinţifică absolută.
Mulţumesc în nume per-
sonal şi în numele Fundaţiei
„Dacia Revival” International
Society, d-lui Daniel Roxin atât
pentru lucrarea sus-menţionată,
cât şi pentru munca depusă în re-
alizarea celor 15 filme pro-
dacice, prezentate pe postul de
televiziune Naşul TV.
Recomand această carte
tuturor acelora ce îşi iubesc nea-
mul şi adevărata istorie.

74
 DACIA
Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013 magazin

1 DECEMBRIE -
Sărbătoarea tuturor românilor!
PLANUL DACIEI MARI Marea adunare populară
de la Alba Iulia, 1.12.1918
a traversat ca un fir roşu
istoria noastră din
vechime până în zilele
noastre.

La 1 Decembrie 1918
s-a împlinit visul de
veacuri al românilor.

LA MULŢI ANI, ROMÂNI DE PRETUTINDENI!

Fundaţia DACIA REVIVAL, Filiala Geţia Minor - Tulcea,

A N U N Ţ Ă:

Se primesc comenzi pentru livrarea celor două cărţi:

NOI NU SUNTEM
URMAŞII ROMEI, vol. I
şi
NOI, DACII, vol. II,
autor
dr. NAPOLEON SĂVESCU.

Informaţii:
dl. Nicolae Nicolae,
telefon: 0729011003, 0752104184,
0372707308
Str. Florilor Nr. 37, Tulcea, Cod 820035, Jud. Tulcea

e-mail: getiaminor@yahoo.com

75
 DACIA
Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013 magazin

Colectivul de redac]ie al revistei

DACIA MAGAZIN
ureaz\ cititorilor,
membrilor dacologi [i
simpatizan]ilor

succese în activitatea profesional\

[i dacologic\,
s\n\tate [i bucurii al\turi de cei
dragi!

Lumina Na[terii Mântuitorului

nostru, Iisus Hristos, s\ v\ aduc\
lini[te, pace [i mul]umire!

CRÃCIUN FERICIT!

LA MULTI ANI 2013!

76
 DACIA
Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013 magazin

IV. DIN ACTIVITATEA SOCIETĂŢII ŞI A FILIALELOR

LA MULŢI ANI
TUTUROR ROMÂNILOR-DACI!
- întrunirea ”Dacia” din luna decembrie -

Întrunirile DACIA care au loc,

lunar, cu membrii şi simpatizanţii So-
cietăţii Internaţionale „Reînvierea Da-
ciei” (Dacia Revival) în marea
metropolă americană New York, sunt
o sărbătoare aşteptată cu nerăbdare
şi cu real interes. Trecutul nostru în-
depărtat, croit cu măreţie de strămoşii
noştri daci, trebuie cunoscut în-
deaproape şi promovat cu dragoste şi
loialitate. Ca oameni ce aparţinem,
prin naştere şi formaţie, pământului
dacic, este necesar să nu ne uităm
originea dacică, origine care vine din
vremuri albite de timp. Căci, după cum
bine se ştie, „cine-şi uită trecutul se
uită pe sine”.
Ultima întrunire din acest an
a societăţii - filiala New York - a avut
loc în seara zilei de miercuri, 5 decem-
brie a.c., în sala de spectacole a ele-
gantului restaurant românesc
„Bucharest” din Sunnyside, Queens,
NY, al cărui patron, domnul Vasile
Bădăluţă, este de fiecare dată o gazdă
primitoare.
Preşedintele societăţii, doc-
torul Napoleon Săvescu, a salutat
audienţa şi a prezentat, în sinteză,
subiectele acestei întâlniri. Ca întot-
deauna la întrunirile „Dacia”, de pe
computerul preşedintelui, au prins
viaţă, pe un ecran mare, imagini sem-
nificative care au fost apoi comentate
de către cei prezenţi.
Subiectele lunii decembrie

77

Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013
au fost:
- Scrisul la poporul nostru şi istoria
scrisului;
- Regatul Dacia;
- O descoperire senzaţională sau un
fals? (despre un uriaş schelet uman
descoperit, se pare, la Roşia Montană);
- Dacii, aşa cum apar prezentaţi în
analele france din sec. IX;
- De ce ţara noastră se numeşte
România şi nu Dacia;
- Şi pietrele vorbesc;
- Cum se falsifică istoria noastră;
- Urmele timpului în devenirea noastră
biologică.
Fiecare subiect a fost ilustrat
prin imagini, prin filme documentare,
prin opinii de mare bun simţ ale unor
istorici şi ale unor apreciaţi oameni de
ştiinţă.
Membrii societăţii şi-au expri-
mat părerea despre cele văzute.
Domnul Florian Cârlan, pre-
şedintele asociaţiei „Grigore Vieru”, un
vehement luptător pentru reîntregirea
teritoriilor româneşti de dincolo de
Prut, din Basarabia şi Bucovina, per-
sonalitate demnă de întreaga noastră
apreciere, a informat audienşa că la 1
Decembrie a.c., la Tiraspol, numeroşi
elevi au intonat cu mândrie cântecul-
emblemă „Deşteaptă-te, române”! At-
mosfera a fost electrizantă iar curentul
unirii se amplifică pe zi ce trece. Ini-
mile noastre de români bat alături de
cei care doresc, indiferent unde s-ar
DACIA
magazin
afla ei acum, realizarea unirii teritoriale
a tuturor românilor, unirea lor cu Ţara-
Mamă.
Ideea de forţă care se des-
prinde din toate întrunirile „Dacia” din
New York este că strămoşii noştri sunt
dacii şi, de aceea, datoria noastră este
aceea de a-i prezenta în adevărata lor
lumină, aşa cum au fost şi aşa cum
ne-au transmis, prin timp, înaltele lor
valori morale. Nicio piedică nu este
prea mare în efortul nostru constant
de a combate şi de a elimina concepţi-
ile total eronate ale descendenţei
noastre romane, concepţii care, după
cum bine se ştie, continuă să de-
formeze istoria naională şi sufletul
tinerei generaţii.
Îi informăm pe cititorii revistei
„Dacia magazin” despre două eveni-
mente importante care s-au desfăşu-
rat în New York cu ocazia Zilei
Naţionale a României. În ziua de 30
noiembrie a avut loc festivitatea dedi-
cată Zilei Naţionale, organizată de Mi-
siunea României la ONU şi care a fost
coordonată de ambasadorul nostru la
ONU, doamna Simona Miculescu. Al
doilea eveniment s-a desfăşurat în
seara de 2 decembrie când numeroşi
membri şi simpatizanţi ai societăţii
noastre au fost invitaţi şi au participat
la recepţia de gală organizată de Con-
sulatul General al României în New
York. Recepţia a avut loc la restauran-
tul „Battery Gardens” din downtown
Manhattan. Cu acest prilej, consulul
nostru general în New York, domnul
Marian Pârjol, a ţinut o alocuţiune în
care a subliniat semnificaţia istorică a
zilei de 1 Decembrie şi eforturile ţării
noastre în direcţia modernizării şi pro-
gresului pe multiple planuri.
În finalul întrunirii din luna de-
cembrie a societăţii „Dacia Revival”
din New York, domnul preşedinte
Napoleon Săvescu a urat partici-
panţilor un călduros „La mulţi ani” cu
sănătate.
Reporter,
prof. Mariana Terra
6 decembrie 2012,
New York
78
 DACIA
Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013 magazin

Adresele distribuitorilor revistei «Dacia Magazin» în ţară şi în străinătate

DACIA REVIVAL INTERNATIONAL SOCIETY 11. Eugenia Semenciuc
Dr. Napoleon Săvescu Spania - Madrid
21-26 Broadway, New York 11106 USA Telefon: 00346 440 65 372
Tel. 7189321700, 0318106172 Fax. 7187287635 12. Societatea Culturală Română „Dacia”
e-mail: nsavescu@nyc.rr.com Plushckis Nicolae - preşedinte
2. Ilie Enciu, director DRIS Republica Kazahstan
str. Arbustului nr. 2B 100017, Or. Caraganda, str. Tulepova, 17-14
Bucureşti, sector 2 Telefon: 7212/42-14-85, 476848
Telefon: 021 240 1218; 0745033960 Mobil: +77012189472, +77776931280
3. Asociaţia Dacologică Barboşi – Galaţi, Telefon: +40743939727
Prof. Aurel Manole E-mail: romani_kazahstan@yahoo.com
Str. Serei Nr. 4, bl. A 14, Sc. B, et. 4, ap. 36, Galaţi , 13. Uniunea Scriitorilor din Moldova
Jud. Galaţi Mihai Cimpoi - academician, preşedinte
Tel. 0754022616 Calea Ieşilor, nr.6, Chişinău, Republica Moldova,
4. Clinica de Medicină Integrată, MD-2069, tel./fax: +373 22 211818; +373 22 211677
Dr. Corneliu Băbuţ Telefon: 00373 22 333 007
Comuna Maşloc, Jud. Timiş Mobil: 00373 69 14 78 00
5. Ing. Eugen Ciobanu E-mail: mihaicimpoi@mail.ro
B-dul Nicolae Bălcescu, bl. 2, sc. D, et. 3, ap. 65 14. Comunitatea Românilor din Serbia
Buzău, cod 210246, Tel. 0760176649 (Zajednica Rumuna U Srbiji)
6. Asociaţia Culturală Craidava, Ion Cizmaş - preşedinte
Prof. Dr. Danciu Elena Tereza str. Vasco Popa, nr. 16, cod. 26300
Str. Sergent Constantin Popescu Nr.15, Oraş: Vrsac, Serbia
Bl.42A, Sc.A, Et. 3, Ap.8 Telefon: +381 13 837 336
Craiova, Jud. Dolj Mobil: +381 63 38 22 23
Tel. 0765211880 E-mail: comunitatea@gmail.com
7. Rodica Florea www.comunitatea-romanilor.org.yu
str. Aleea Saturn, bl. 24, sc. 1, ap. 5 15. Ion Gâju - preşedinte Marisdava
Deva, jud. Hunedoara Str. Ion Buteanu nr. 14, Ap. 17
8. Gheorghe Mihăilescu Târgu Mureş, jud. Mureş
str. Pescarilor nr. 26, bl. MZ 11, ap. 12, Tel: 0721 59 48 79
cod. 900538 16. Vladimir Brilinsky -
Constanţa, jud. Constanţa preşedinte Filiala Transilvania,
9. Domniţa Raţiu Str. Carpaţi nr. 12, Bl. F, Ap. 11
str. Freziei nr. 12, bl. 10, sc. A, ap. 5 Deva, jud.. Hunedoara
Braşov, jud. Braşov Telefon: 0254 223 853
10. prof. Alexandru Stan, e-mail: malus_dacus @yahoo.com
Asociatia «Dacia-Helvetia» Case postale 78, 17. Filiala Getia Minor – Tulcea,
CH-1800 Vevey 1. Preşedinte Nicolae Nicolae
Tel. 004021 944 93 36; Str. Florilor Nr. 37, Tulcea, Cod 820035, Jud. Tulcea
E-mail: titanget@hispeed.ch Tel. 0729011003, 0752104184, 0372707308
Site: www.facebook.com/DaciaHelvetia e-mail: getiaminor@yahoo.com

79
 DACIA
Nr. 84 - 85 (anul IX), decembrie 2012 - ianuarie 2013 magazin

SUMAR
I. EDITORIAL:
Gheorghe Bucur: Eminescu şi asumarea statutului etnic de dac ........................................................1

II. CERCETARE, ANALIZE, SINTEZE

A. MIHAI EMINESCU
1. Ioan Câmpan: Magul călător (4) .....................................................................................................5
2. Tereza Danciu: Societatea românească în viziunea publicistică eminesciană (III) ........................ 7
3. G.D. Iscru: Cazul Caragiale .......................................................................................................... 11
4. Amita Bhose: Eminescu şi limba sanscrită .................................................................................. 12
5. Dan Ion Predoiu: Reconsiderări istorice. Eminescu istoric, preţuit de Nicolae Iorga ................ 16

B. STUDII DE ISTORIE ŞI ARHEOLOGIE

1. Dr. Napoleon Săvescu: Noi, Dacii (IV). Despre o „uitată” cronică a poporului dac (1) .............. 20
2. Constantin Olariu-Arimin: Carpaţii – baştina neamului emeş/sumerian (II) ............................... 25
3. G. D. Iscru, Maria Ionescu: Întâiului poet român – mărire! ........................................................ 30
4. Silviu N. Dragomir: Insula şerpilor .............................................................................................. 35
5. Mihai Popescu: Istoricul polonez Martin Cromer despre români şi daci ................................... 39
6. Alexandru Busuioceanu: Teoria getică a lui Isidor din Sevilla ................................................... 40
7. Simona Condurăţeanu: Dovezi toponimice legate de migraţia arianilor ..................................... 45
8. Mioara Căluşiţa-Alecu: Din vechime .......................................................................................... 50
9. Andrei Claudiu Roibu: Dacii şi văzduhul (3) .............................................................................. 52
10. Valeriu D. Popovici-Ursu: Adevăratele denumiri date de Constantin Brâncuşi
monumentelor de la Târgu-Jiu ................................................................................................... 56
11.Eugeniu Lăzărescu: Cunoştinţe ale civilizaţiei vedice şi redescoperirea lor
de către lumea ştiinţifică ............................................................................................................. 59

III. RECENZII, REPORTAJE, INTERVIURI, PORTRETE

1. Aurora Peţan: Călătorie în „Valea Regilor” – reportaj (1) .......................................................... 64
2. G. D. Iscru: Daniel Roxin şi promovarea civilizaţiei dacice ....................................................... 69
3. Tudor Petcu: Interviu cu scriitorul Daniel Roxin ........................................................................ 71
4. Daniel Roxin: Mărturisirea autorului la apariţia cărţii „Spiritul dacic renaşte” ........................... 74
5. Nicolae Nicolae: „Spiritul dacic renaşte” a lui Daniel Roxin - recenzie - ................................... 74
6. Prezentarea volumelor „Noi nu suntem urmaşii Romei” şi „ Noi, Dacii”
de dr. Napoleon Săvescu ............................................................................................................... 75

IV. DIN ACTIVITATEA SOCIETĂŢII ŞI A FILIALELOR

1. Mariana Terra: Întrunirea Societăţii „Dacia Revival” de la New York ........................................ 77

V. ADRESELE DISTRIBUITORILOR ........................................................................................ 79

80