Motto: ,,A tăia latura religioasă din istoria literaturii

româneşti înseamnă a renunţa la cunoaşterea

trăsăturii celei mai caracteristice din cultura noastră
veche şi una din feţele ei de glorie.”
Nicolae Cartojan.

1
I. INTRODUCERE
Cultura română veche nu poate fi înţeleasă în afara cadrelor şi a
mentalităţilor vremii. În Ţările Române, ca şi în alte părţi ale lumii, omul medieval
e, în primul rând, un om religios, a cărui viaţă este ghidată de credinţă şi de
speranţa mântuirii. Cu o percepţie mai acută a efemerităţii şi a instabilităţii
(într-o lume violentă), omul medieval trăieşte mai acut o dimensiune spirituală a
existenţei ( prin rugăciune, post, jurământ ). Valorile etice ( bunătate, milă,
dreptate etc. ) se întemeiază pe cele religioase. Sunt subordonate în mare
măsură religiosului politica, justiţia, arta, viaţa cotidiană.
În Estul Europei, modelul medieval se menţine până destul de târziu, în
politică şi în cultură. Pentru comunităţile vremii, factorul principal de coeziune nu
este etnia, ci religia şi confesiunea ( „legea”, „dreapta credinţă” ).
În cultura de tip religios nu primează originalitatea artistică; arta este un
mijloc de a educa o colectivitate, nu este o expresie a individualităţii creatoare.
Până în sec. al XIX-lea, cultura română nu produce decât puţine opere de tip
artistic modern, manifestându-se în schimb prin texte religioase (predici,
expuneri dogmatice ), prin arhitectură şi pictură religioasă. Viaţa culturală se
desfăşoară în mare parte în mănăstiri, unde se traduc şi se tipăresc cărţi de cult
şi de lectură. Arhitectura, pictura, artele aplicate se dezvoltă în mare măsură
tot în preajma mănăstirilor.
În Evul Mediu, creştinismul, care fusese adoptat de timpuriu de strămoşii
românilor, devine o religie bazată pe carte. Cuvântul scris – mai întâi, manuscris,
apoi tipărit – circulă prin intermediul cărţilor de cult în limba slavonă. Limbă
slavonă şi nu română pentru că traducerea cărţilor de cult greceşti a fost
determinată de nevoia Bizanţului de a creştina popoarele slave. În acest scop,
Chiril şi Metodiu au tradus Biblia şi cărţile liturgice în slavonă şi le-au făcut să
circule în tot spaţiul sud-est european. Religia şi literatura dezvoltă, începând cu
secolul al XVI-lea, un palier comun, în care prelaţi şi cărturari contribuie la
modelarea limbii române în dorinţa de a da glas credinţei. La acest palier
participă şi cultura populară, prin componenta religioasă, creştinismul popular, şi
prin creaţia folclorică.
Cultura română între secolele al XVI-lea – al XVIII-lea poate fi abordată:
- la nivelul culturii cărturăreşti – religie creştină, carte religioasă şi
literatură;
- la nivelul culturii populare: creştinism popular şi folclor.
Începuturile culturii scrise a românilor sunt profund legate de viaţa lor
spirituală, de credinţa în Dumnezeu şi de raportarea la sacru a fiecărui individ,
fie om simplu, slujitor al bisericii sau voievod. Religia, alături de istorie, este cel
dintâi fundal de manifestare a culturii scrise şi a literaturii. Cartea religioasă

2
românească este mai întâi o carte de cult în limba slavonă, apoi o carte de cult în
limba română. Traducerea ei prilejuieşte cea dintâi exprimare a creativităţii prin
cuvânt în limba română, chiar dacă timidă, aproape insesizabilă la început.
Cultura română premodernă se constituie din interacţiunea mai multor grupuri
culturale – cel eclezial, cel cărturăresc, cel folcloric. Între cele trei zone de
cultură şi cei care participă la ele – prelaţi, cărturari, oameni simpli – se produc
schimburi, influenţe, asimilări etc., determinate de mediul de formare şi de
mediile culturale pe care le traversează indivizii.
Literatura, în această perioadă, e înţeleasă în mai multe accepţii:
- set aparte de discursuri, diferite de comunicarea cotidiană şi de
discursurile ştiinţifice, prin marca distinctivă a „literarităţii”;
- disciplină de studiu;
- sistem sau instituţie: ansamblul instituţiilor şi indivizilor care participă la
activitatea literară într-o epocă dată sau în ansamblul unei culturi naţionale
( literatură veche, literatură contemporană, literatură est – europeană etc. );
- totalitatea a ceea ce este scris şi tipărit într-un anumit domeniu ( ex.:
literatură de specialitate, literatură medicală, literatură pedagogică, literatură
religioasă etc. )

Omul medieval are altă mentalitate decât omul modern, trăind în alt orizont
cultural. El este, prin excelenţă, un homo religiosus, care comunică cu Dumnezeu
şi cu sfinţii, crede în semne şi minuni, are cultul moaştelor, face pelerinaje la
locurile sfinte. Omul medieval vede lumea ca pe o creaţie divină, i se supune
necondiţionat lui Dumnezeu, iar cataclismele şi războaiele îi apar ca moduri de
avertizare sau pedeapsă din partea lui Dumnezeu ori ca intervenţie a puterii
diavolului. În ambele cazuri, ieşirea din impas presupune recunoaşterea păcatelor
şi îndreptarea lor prin penitenţă. Realitatea din jur oferă semne la care au acces
cu precădere cei iniţiaţi: călugări, preoţi, astrologii de pe lângă curţile domneşti,
voievodul însuşi care domnea ca „unsul lui Dumnezeu pe pământ”.
Mentalitatea medievală se confruntă cu marile epidemii de ciumă, catastrofe
naturale ( cutremure, inundaţii, furtuni ), perioade lungi de secetă şi de foamete,
războaie care durează uneori zeci de ani. Toate generează sentimentul de
instabilitate a lumii şi nesiguranţă a vieţii.
Religia oficială şi autoritatea bisericii coexistă cu creştinismul popular; de-a
lungul secolelor s-au perpetuat superstiţii, credinţe, practici păgâne legate de
vechile religii ale naturii.

3
 În secolele al XVII-lea – al XVIII-lea, viziunea teologică este dublată de
atitudinea moralistă. Nu numai oamenii bisericii, ci şi cronicarii sunt spirite
reflexive care îşi pun întrebări despre destinul omului în Univers. Pe căi diferite,
ei au demonstrat că şi limba română poate fi instrument de cult şi de cultură.
Dosoftei a tradus psalmii iniţial în proză şi ulterior i-a transpus în versuri, ceea
ce demonstrează intenţia literară şi conştiinţa artistică a autorului. Dosoftei
apelează la modelul poeziei populare, astfel încât psalmii să fie accesibili şi uşor
de memorat. Biserica devine o instituţie eficientă de răspândire a limbii române,
de la slujitorii cultului, până la cel din urmă credincios. Psaltirea lui Dosoftei are
influenţă puternică de-a lungul vremii, atât în mediul cult, cât şi în mediul popular,
deoarece unii psalmi intră în repertoriul cântecelor de stea şi al colindelor. În
creaţia cronicarilor, dimensiunea religioasă apare în scrierile care ies din sfera
consemnării evenimentelor istorice - de exemplu, poemul Viaţa lumii, de Miron
Costin. Antim Ivireanul, mitropolit al Ţării Româneşti, pledează pentru
introducerea limbii române ca limbă de cult, pentru a asigura înţelegerea slujbei
şi a învăţăturii creştine de către toţi credincioşii. El face mai mult decât să
predice învăţătura Evangheliilor, folosind amvonul pentru a educa şi pentru a-şi
îndruma credincioşii. În predicile sale se împletesc citate biblice şi referinţe
filozofice cu diverse comentarii despre obiceiuri contemporane, ceremonii şi
petreceri la modă, mărunte intrigi politice. Legendele consemnate de Ion Neculce
în O samă de cuvinte sunt mărturii despre mentalitatea omului medieval; ca ales
al Domnului, voievodul este pus la încercare mai mult decât creştinul de rând.
Legendele relatează faptele care l-au determinat pe Ştefan cel Mare să înalţe
mănăstiri după războaiele câştigate, să înalţe mulţumiri pentru izbânda asupra
păgânilor. În acelaşi timp, legendele consemnează superstiţii populare
referitoare la sfinţirea locului de mănăstire printr-o jertfă ( legendele despre
întemeierea mănăstirii Putna, a mănăstirii Voroneţ etc. ).

Situate în contextul epocii, textele care ilustrează o anumită dimensiune

religioasă au o funcţie preponderent moralizatoare ( psalmii versificaţi de
Dosoftei, Didahiile lui Antim Ivireanul ), exprimă o viziune asupra lumii marcată
de mentalitatea vremii ( Viaţa lumii de Miron Costin, Legenda IV, de Ion
Neculce ). Văzute din perspectivă contemporană, aceleaşi texte dobândesc
expresivitate şi valoare artistică. ( „A străbate Psaltirea echivalează cu o
călătorie printr-o ţară a minunilor poetice” ). Psaltirea versificată a lui Dosoftei
ilustrează diferite experienţe ale psalmistului ( păcatul, penitenţa, setea de
Dumnezeu ) şi forme incipiente ale speciilor literare ( meditaţia, lamentaţia,
pastelul ). Literatura cu tematică religioasă se dezvoltă de-a lungul secolelor ca
modalitate de exprimare a unor sentimente profunde, de reliefare a unor

4
atitudini. Secolele al XVII-lea – al XVIII-lea reprezintă începutul. Secolele
ulterioare valorifică temele religioase din punct de vedere artistic pentru a da
expresie celor mai adânci sentimente umane şi pentru a ilustra atitudinea omului
în raport cu probleme grave care l-au frământat permanent. Aşadar, traducerea
de carte religioasă, respectiv crearea de text religios contribuie esenţial la
scrierea primelor pagini de literatură română.

II. MARILE RELIGII ALE ANTICHITĂŢII

IUDAISMUL

Sărutul lui Iuda

5
Apariţia iudaismului este strâns împletită cu istoria poporului evreu, fiind rodul
unui proces desfăşurat în mai multe etape.
La baza gândirii iudaice se afla Biblia ebraică (Vechiul Testament), la care se
adaugă Talmudul şi literatura evreiască din Evul Mediu.

Biblia are un vast monument literar, fiind alcătuită din 24 de cărţi repartizate în
trei mari subdiviziuni: Tora, Profeţii şi Scrierile. Tora reprezintă calea de urmat
şi a fost primită de Moise pe muntele Sinai. Ea este alcatuită din 5 cărţi care
conţin informaţii despre originile lumii, legământul lui Avram făcut lui Dumnezeu,
îcercările prin care a trecut poporul lui Israel, relevarea Decalogului şi a primelor
legi date în deşert. Tora reprezintă partea fundamentală a Bilbiei. Cărţile care
au fost scrise de primii prooroci aduc lumină în înţelegerea Torei şi constituie
cea de-a doua parte a Bibliei. Celelalte cărţi istorice constituie cea de-a treia
parte (psalmi, cugetări despre viaţă, moarte şi suferinţă).

Mesajele textelor face din iudaism prima religie care afirmă existenţa unui
Dumnezeu unic, diferenţiindu-i pe evrei de celelalte popoare ale antichităţii.
Numele lui este Iahve, El interzicând prezentarea lui sub orice formă, iar poporul
trebuie să se supuna poruncilor relevate lui Moise, înscrise pe Tablele Legii în
templul lui Solomon.

BUDISMUL

Picturi dintr-o Biserică Budistă

6
Budismul este astăzi una din cele mai mari religii ale lumii,existând de peste două
milenii. Aceasta a apărut în India, fiind întemeiată de un înţelept numit Buddha.
În prima lui predică, Buddha expune cele Patru Adevăruri Nobile, ele fiind esenţa
învăţăturii sale. Primul adevăr expune originea suferinţei: ''întrega existenţă
umană este supusa suferinţei''. O dată cu moartea, corpul fizic dispare, dar nu şi
energiile fizice şi morale care îşi continuă existenţa sub o altă formă; în felul
acesta este preluată de la hinduism noţiunea de saursara (reîncarnare), dar ca
renaştere.

Buddhistă rugându-se

7
RELIGIA ÎN ANTICHITATE: ÎN GRECIA ŞI ROMA
 Poporul roman s-a născut în provincia LATIUM, cu capitala în cetatea
Roma.
 Această cetate se află în centrul Italiei, având ca vecini: la nord-
ETRURIA, iar la sud MAGNA GRAECIA, a doua patrie a grecilor.
 După anul 753, anul întemeierii Romei de către Romulus, Roma a devenit
încetul cu încetul centrul vieţii sociale şi religioase al unui vast imperiu şi al
unei vorbiri frumoase care a reusit să înlocuiască limbile vechi ale multor
popoare ce şi-au găsit a doua patrie în Europa.
 Roma a crescut astfel în importanţă şi pe plan religios pe măsură ce
stăpânirea romană a cuprins toate ţărmurile Mării Mediterane

IZVOARE
Literare: De re rustica, scrisă de CATO, unde se păstrează rituri şi formule
magice şi religioase
De natura deorum, scrisă de CICERO
Aeneida lui VERGILIUS
De civitate Dei a FERICITULUI AUGUSTIN
Saturnalia lui MACROBIUS,

Un preţios ajutor în cunoaşterea unor aspecte ale religiei romane ni-l oferă
monedele, statuile, basoreliefurile şi picturile romane, altarele şi alte vestigii
care au ajuns până la noi.

DIVINITĂŢILE

ZEUS

Romanii îl numeau JUPPITER. Era

divinitatea supremă, stăpânul
Universului şi personifica cerul, fiind
de asemenea şi protectorul întregii
naturi, al bunăstării oamenilor şi al
vieţii sociale. Chiar şi numele,
însemnând “cel plin de raze
,strălucitorul”, îi atesta calitatea de
zeitate celestă. Atributul lui era
fulgerul.

8
HERA

Hera (Iunona la romani) era regina zeilor,

patroană a căsătoriei şi a maternităţii,
personificare feminină a cerului, dar şi a
pământului şi protectoare a ogoarelor. Extrem
de geloasă, ea se razbună adesea pe cuceririle
soţului său Zeus. Era reprezentată ca prototipul
unei frumuseşi robuste.

POSEIDON

Poseidon era zeul mării, responsabil de

producerea cutremurelor, a furtunilor de
pe mare şi a erupţilor vulcanice, dar şi
protector al marinarilor, al pescarilor şi al
acelora ce doreau să cunoască marea. Era
reprezentat ca un bărbat voinic, cu
barbă, coroană şi ţinând în mână semnul
său distinctiv: tridentul. În mitologia
romană apare sub numele de Neptun.

9
HESTIA

Despre Hestia nu se cunosc multe legende. Tot ce

se ştie despre ea este că i-a refuzat pe Poseidon
şi, mai târziu, pe Apollo şi a cerut fratelui său
dreptul de a rămâne fecioară pentru totdeauna.
Ea simboliza puritatea focului din vetre, a focului
care ardea jertfele muritorilor. Mult mai
cunoscută este zeiţa Vesta, cu care se identifică
şi căreia îi era închinat un templu pe colina
Palatinului din Roma, unde slujeau preotese
numite vestale.

CERES

Demetra, zeiţa recoltei, agriculturii şi

fertilităţii, i-a dăruit lui Zeus o fiică, pe
Persefona, răpita de Hades şi dusă în Infern.
Stăpânul zeilor a hotărât mai apoi ca aceasta să
stea nouă luni cu mama sa şi trei cu Hades.
Echivalentul roman al acestei zeiţe este Ceres.

10
ATENA

Atena "cu ochi de azur" era zeiţa înţelepciunii, a războiului dar şi, în acelasi timp,
protectoare a artelor, meşteşugurilor şi păcii. A fost născută, potrivit legendei,
din capul tatălui său, Zeus, care îşi înghiţise prima consoartă, pe Metis. Nici ea nu
a acceptat să se mărite, lucru care i-a adus denumirea de Pallas ("fată tânără,
curată"). Ei i s-a dedicat magnificul templu Parthenon din oraşul ce ii poartă
numele şi a cărei protectoare era. Minerva este numele ei roman.

ARES

Ares, fiul lui Zeus şi al Herei, era zeul războiului

nedrept şi sângeros.L-a avut împreună cu zeiţa
Afrodita pe Eros (Cupidon). Corespondentul roman,
Marte, era la început şi divinitate agrară, căreia îi
era închinată prima lună a primăverii, martie.
Tradiţia îi atribuie paternitatea lui Romulus şi
Remus.

11
APOLLO

Apollo, alt fiu al lui Zeus, s-a născut la Delos,

în Grecia. Mama sa, Leto, a fost urmarită de
răzbunarea Herei şi şi-a putut naşte fii doar
pe această insula care, spune legenda, nu era
ancorată de fundul mării. Zeu al luminii şi al
Soarelui, al muzicii şi al poeziei era maestru al
Muzelor şi ideal de frumuseţe masculină.
Grecii îl considerau şi zeu al Binelui şi al
Frumuseţii, cel ce face pe oameni să se supună
legilor, aducator de fericire, zeu al sănătăţii şi
tatăl lui Asclepios (zeul medicinei). În Italia a
fost adorat după ce, la bătălia de la Actium, l-
ar fi ajutat pe împăratul Augustus să câştige.

HEFAISTOS

Celălalt fiu al Herei era Hefaistos (la romani se numea

Vulcan), divinitate a focului şi a metalelor, care avea
ateliere în fundul vulcanilor, unde făurea arme pentru
cei mai mari eroi legendari. Mama sa, văzând cât era de
urât, a vrut să-l înece şi l-a aruncat în ocean. Salvat, zeul
a rămas însa şchiop, defect accentuat de o lovitură
primită de la Zeus. Ca să se revanşeze, tatăl său i-a
oferit-o de soţie pe frumoasa Afrodita.

ARTEMIS

Sora lui Apollo era zeiţa Artemis, divinitate a

luninii selenare, dar şi a castităţii şi fidelităţii
conjugale, iar ca zeitate terestră, a vânătorii
şi a pădurilor. Sunt cunoscute mai multe
legende în care se arată crudă şi necrutatoare
atunci când este mâniată: îl transforma în cerb

12
pe vânătorul Acteon, care o surprinsese la baie, iar tânărul este ucis de proprii
lui câini; de asemenea, ucide cele şapte fete ale Niobeei, care se laudă că avea
cei mai frumoşi copii (iar Apollo îi omoară pe băieţi). Este identificată la romani
cu Diana, reprezentată ca o tânără cu o tolba de săgeţi şi însoţită de o căprioară.
Templul ei din Efes a fost una din cele Şapte minuni ale lumii.

HERMES

Hermes era fiul lui Zeus şi al

nimfei Maia şi deţinea funcţia de
mesager al zeilor. De asemenea, e
considerat protector al
comerţului, al acţiunilor
îndrăzneţe şi chiar al hoţilor.
A inventat lira, flautul, măsurile şi
greutăţile şi sportul. A fost
identificat cu zeul roman Mercur.
Ca atribuţie avea sandalele
înaripate şi căduceul (nuia magică,
simbol al păcii şi comerţului).
AFRODITA

Ultima, dar cu siguranţă nu cea din

urmă, zeiţa olimpiană este Afrodita.
La Homer, ea este fiica lui Zeus şi a
Dianei, dar o altă legendă spune că
ea s-a născut din spuma mării, în
locul în care curseseră picături din
sangele lui Uranus când acesta
fusese lovit de Cronos, Venus la
romani; ea era stăpâna dragostei, a
frumuseţii, voluptăţii şi
fecundităţii. Cu numele de
Anadiomene ("ieşită din mare") este
şi zeitate marină, protectoarea
marinarilor şi a porturilor. Deşi era soţia lui Hefaistos, a iubit mai mulţi zei -
Ares (cu care l-a avut pe Eros), Hermes sau Dionysos - dar şi muritori, printre
care pe Adonis sau pe Anchise, tatăl lui Enea.

13
RELIGIA GETO-DACILOR

Geto-dacii credeau că spiritul omului e nemuritor, trupul fiind o împiedicare

pentru suflet de a se bucura de nemurire, de aceea trupul biologic nu are nici un
preţ, poftele trupeşti fiind ignorate cu desăvârşire. În război, un geto-dac
trebuia să învingă sau să moară luptând, de preferat cu o armă în mână. Nu exista
absolut niciun regret asupra morţii la geto-daci, din contră, sufletul celui
decedat se înălţa războinic către Cer, spre Zalmoxis, stăpânul şi părintele
ceresc. Un geto-dac nu poate dobândi nemurirea spirituală dacă nu renunţă la
poftele trupeşti cum ar fi alcoolul, drogurile, carnea sau sexualitatea de grup
ritualică, cum tracii sudici din Balcani, fiind influenţaţi de către osirism prin
greci (Osiris-Dionysos-Sabazius) practicau diverse culte chtoniene şi aveau
ritualuri orgiastice (sexul în grup) care îi duceau la extaz şi foloseau anumite
droguri halucinogene cum ar fi ciuperci fermecate sau diverse plante apoi se
îmbătau în onoarea zeului lor suprem, pe care îl numeau Sabazius şi care nu era
decât un Dionysos luat de la greci, iubitor de vin. Acest Dionysos-Sabayius
spurcat de egipteni prin Grecia, a înlocuit adevărata religie pur uraniană a
tracilor sudici, ei la început adorând aceeaşi divinitate urano-solară ca şi fraţii
lor de la nord de Oceanos Potamos, geto-dacii având credinţe total opuse despre
viaţă şi nemurire, specifice nordului. Aşadar, geto-dacii vor fi de esenţă divină,
asemeni zeilor. Dacii credeau de asemenea în reîncarnarea sufletelor foarte
răspândită în acea vreme. Helanicos afirma ca teryzii şi crobyzii, două triburi
trace, vecine cu geţii credeau că nu vor muri şi că se duc la Zamolxis. Totuşi
şederea pe lângă zeu nu e definitivă pentru că ei considerau că morţii vor reveni.
Ei duc ofrande şi se distrează pentru ca "mortul să se întoarca" (Suidas).
Războinicii daci considerau o onoare să mori în luptă, idee ce se găseşte în
filozofia Samkia şi Yoga ca şi la nordici, unde eroii căzuţi merg în Valhalla. Preoţii
daci Dromihetes, Diupaneus, Deceneu erau aleşi pentru că ei puteau să citească
în viitor şi să prevadă, cunoscând misterele lumii.

RELIGIA ROMANILOR

Religia romanilor din primele secole ale istoriei lor se prezenta sub forma
primitivă a animismului. Forţe misterioase, obscure divinităţi sau spirite, malefice
sau binefăcătoare , erau bănuite că împregnează întreaga natură, ca rezidă în
fiecare vieţuitoare şi în fiecare obiect - stâncă, râu, pădure, izvor, arbore -
prezidând fiecare moment şi orice act din viaţa omului şi a Universului. Romanii
primelor timpuri credeau că totul e dominat de puteri divine - şi vatra, şi uşa

14
casei, şi pragul, şi balamalele porţii.Fiecare om îşi avea semidivinitatea, spiritul
său protector. Fiecare act al vieţii lui stătea , încă de la naştere, sub puterea
unei voinţe divine individuale. De asemenea, fiecare moment din activitatea sa
practica: aratul, semănatul, secerişul, ficare îşi avea semidivinitatea sa
protectoare. Fiecare om îşi avea şi îşi cinstea "geniul" său. Acestei înfiniţări de
forţe misterioase, amorfe, omniprezente (numina) le adresau romanii
numeroasele lor acte de cult.
Din numărul nesfârşit al acestor numine s-au cristalizat apoi conceptele unor
adevaraţi zei - Saturn, Vesta, Ianus, Marte, Neptun, Jupiter - forţe active ale
naturii, prezidând feluritele activităţi , în primul rând agrare. Jupiter era invocat
în ipostaza de zeu al luminii, al tunetului, al fulgerului, al ploii; mai târziu, al
victoriei şi al confederaţiei popoarelor italice. Iunona, soţia sa, era protectoarea
căsătoriei şi a naşterilor. Zeul preferat al romanilor era însa Marte, devenit - în
epoca istorică - zeul războiului Quirinus, zeul războiului şi unul din principalii trei
zei în epoca monarhică, în epoca republicii a trecut pe planul al doilea. Ianus şi
Vesta au devenit zei din numina, cum erau la origine. Ianus, spiritul protector al
porţilor casei, care priveşte spre trecut şi spre viitor (de unde şi reprezentarea
lui cu doua feţe: Ianus bifrons), a devenit divinitatea oficială a oricărui început
de an - de unde şi denumirea lunii ianuarie - şi invocat primul în formulele de
rugăciuni.Vesta, vechea divinitate a focului dimestic, a devenit zeiţa focului
sacru, protectoarea simbolică - prin focul sacru ţinut mereu aprins - a Romei;
colegiul preoteselor ei, vestalele, aveau în grija lor întreţinerea acestui foc.

Mai târziu au capatat importanţă zeiţa meştesugarilor Minerva (asimilată cu

zeiţa înţelepciunii a grecilor, Athena); sau zeiţa grădinilor, Venus - întrucatva
echivalenţa Afroditei grecilor. Dar şi acesti zei au rămas pentru romani nişte
reprezentări amorfe: cu lipsa de imaginaţie care îi caracteriza, romanii nu i-au
conceput în forme umane, si n-au inventat în jurul lor o mitologie - fermecatorul
apanaj al fanteziei greceşti: "Aceşti zei rămâneau vagi: fără personalitate, fără
chip, fără legendă, aproape şi fără nume, adeseori fără sex, nedeosebindu-se
decât prin funcţiile lor şi denumiţi fiind, în cea mai mare parte, printr-un simplu
adjectiv care indica rolul lor" (Albert Grenier).

Lipsit de sensibilitate metafizică , spirit prin excelenţă pozitiv şi practic ,

romanul nu era preocupat să cugete asupra natura zeilor, asupra originii lumii,
asupra morţii, a lumii de dincolo, sau a destinului după moartea sufletului. Ca
urmare, zeii nu trezeau în sufletele romanilor nici sentimente nici emoţii.
Practicile lor cultice urmăreau să câştige bunăvoinţa divinităţilor şi a spiritelor -
sau să le ţină departe pe cele malefice. Romanii considerau că zeii nu cereau să

15
fie iubiţi - ci numai să li se dea, prin actele de cult, ceea ce li se cuvenea.

Religia romană - căreia îi era straină şi devoţiunea şi entuziasmul mistic - se

caracteriza printr-o organizare pur raţională, rece, îndeplinită ca o datorie
civică, a cultului. Religia avea mai degrabă caracterul unui contract care
reglementa precis raporturile dintre om şi divinitate. Să trăiască în pace şi în
relaţii bune cu zeii - aceasta era tot ce urmareau romanii. O religie gravă,
solemnă, sever organizată - dar formala, fără poezie, fără zboruri metafizice şi
fără elanuri mistice: o religie pur utilitară.

Centrul vieţii religioase era situat chiar în casa fiecărui roman. Capul familiei era
cel care oficia cultul domestic: pe un mic altar lângă vatră el aducea zeilor casei
ofrande - flori, fructe, ouă, vin - şi foarte rar miei sau iezi. Zeii casei erau:
Vesta, zeiţa focului căminului; Ianus, păzitorul uşii şi pragului casei; cei doi
Penaţi, care protejau bucatele şi proviziile din casă; şi cei doi Lari, apărătorii
întregii familii şi a proprietăţii familiei.

MENTALITATEA MEDIEVALĂ: HOMO-RELIGIOSUS

Omul medieval are altă mentalitate decât omul modern, trăind în alt
orizont cultural. El este prin excelenţă un homo-religiosus, care comunica cu
Dumnezeu, şi cu sfinţii, crede în semne şi în minuni, are cultul moaştelor, face
pelerinaje la locuri sfinte.
Omul medieval vede lumea ca pe o creaţie divină, I se supune necondiţionat
lui Dumnezeu, iar cataclismele şi războaiele îi apar ca moduri de avertizare sau
pedeapsă din partea lui Dumnezeu ori ca intervenţie a puterii diavolului. În
ambele cazuri, ieşirea din impas presupune recunoaşterea păcatelor şi
îndreptarea lor prin penitenţă.
Realitatea din jur oferă semne la care au acces cu precădere cei iniţiaţi:
călugări şi poeţi, astrologii de pe lângă curţile domneşti, voievodul însuşi care
domnea ca „ursul lui Dumnezeu pe pământ”.
Mentalitatea medievală se confruntă cu marile epidemii de ciumă,
catastrofele naturale (cutremure, inundaţii), perioade lungi de secetă şi
foamete, războaie ce durează uneori yeci de ani. Toate generează sentimentul de
instabilitate a lumii şi nesiguranţă a vieţii.
Religia oficială şi autoritatea bisericii coexistă cu creştinismul popular; de-
a lungul secolelor s-au perpetuat superstiţii, credinţe şi practici păgâne legate de
vechiile religii ale naturii.

16
Voodoo: între mit şi realitate

Ritmuri tribale, papusi magice, ritualuri in care sunt invocate forte

necunoscute... cam asa arata practicile Voodoo pentru cei neimplicati. Foarte
putina lume stie de fapt ce se petrece acolo. "Religia" Voodoo a fost mereu
invaluita in mister si a inspirat teama in randul celor care nu o cunosc, dar aud
despre fenomenele paranormale starnite de cei care o practica.

Ce este Voodoo?

Este o forma derivata a celei mai

vechi religii de pe pamant
„Vodun”, nume care insemna "zeu"
intr-un dialect african. Religia s-a
practicat inca de la inceputul
civilizatiei, iar aparitia sa a fost
datata oficial acum 10.000 de ani
i.Hr. La inceput a fost practicata
in diferite zone ale Africii, cu
mult inainte ca europenii sa o
colonizeze, insa forma actuala
este strans legata de Haiti si
perioada marilor descoperiri si
colonizari.

Ce nu stiai despre Voodoo...

Voodoo, precum crestinismul,

islamismul sau iudaismul, este o
religie monoteista, in care zeul
suprem controleaza totul prin
puterea si vointa sa. Insa pe langa
acesta exista un numar foarte
mare de „spirite” numite „Loa”,
fiecare cu propriul rol, carora
oamenii incerca sa le intre in
gratii prin rugaciuni. Acestia controleaza pamantul, sanatatea, universul,

17
fertilitatea si celelalte aspecte ale vietii, avand puterea de a influenta in bine
sau in rau fiecare aspect.

Voodoo se bazeaza pe doua convingeri principale. Mai intai ca intre viata si

moarte exista un ciclu natural si normal, iar omul nu are rol individual, ci face
parte dintr-un tot unitar. De asemenea, Voodoo sustine principiul care a facut
obiectul multor cercetari si le-a dat bataie de cap oamenilor de stiinta, conform
caruia orice cauza produce un efect si fiecare actiune va fi urmata de reactii, de
multe ori imprevizibile. Toata lumea cunoaste azi efectul „butterfly", teorie
conform careia bataia din aripi a unui fluture poate crea uragane in diverse parti
ale lumii.

O religie dezvoltata intr-o zona in care bolile ciudate nu conteneau sa apara, iar
conditiile de viata faceau ca varsta medie de viata a unui om sa fie de 35 de ani,
trebuia sa se bazeze pe metode curative. Aproximativ 60% din practici nu sunt
decat ritualuri misterioase prin care fortele divine sunt invocate pentru a
readuce sanatatea bolnavilor. Se folosesc ierburi si alte leacuri facute de preoti,
insa astazi sunt acceptate de acestia si medicamentele.

Mitul mortii face si el parte din religie. Se spune ca spiritele mortilor care nu
sunt onorati de familiile lor devin periculoase si pot pune in pericol viata rudelor
vii, in timp ce spiritele acelora care sunt onorati si nu sunt uitati, pot avea
influente pozitive.

Rolul preotului in Voodoo este unul foarte important. Acesta poate face si
desface blesteme, poate ghicii viitorul si prepara potiuni magice, multe dintre ele
letale. Un alt aspect mistic este acela al ritualurilor practicate. De cele mai
multe ori sunt folosite tobe care mentin ritmuri specifice, fiecare rugaciune
avand un stil propriu. Dansurile care le acompaniaza reprezinta o apropiere de
starea superioara. In timpul ritualurilor spiritele Loa intra in corpurile celor mai
credinciosi dintre practicanti, prin intermediul carora se pot adresa celorlalti,
adesea oferindu-le sfaturi pentru viitor.

Exista doua tipuri de Voodoo. Cel mai raspandit, „Rada”, este practicat in
proportie de 95% din adeptii acestei religii. Rada este religia Voodoo care
promoveaza pacea si in care invocatiile sunt facute catre acei Loa buni. Cea de-a
doua partea este denumita Petro si reprezinta magia neagra practicata in
Voodoo. Aici au loc practici foarte periculoase si reprezinta o zona mai putin
cunoscuta a acestei religii. Se spune ca preotii cultului Petro pot crea zombi sau

18
face blesteme mortale.

Voodoo si impactul mass-media

Astazi Voodoo este considerata o religie cu impact negativ, din pricina faptului
ca "legitimeaza" supranaturalul intr-o lume din ce in ce mai desacralizata. Insa
aceste conceptii se bazeaza in cea mai mare parte pe cartile si productiile
cinematografice in care caracterul acestei religii era supraevaluat. Imaginea
actuala nu mai oglindeste miturile de altadata, ci reprezinta mai degraba un
produs creat pentru a se castiga de pe urma lui.

DESPRE FARMECE, VRĂJITORIE, ASTROLOGIE ŞI MAGIE

Ce înţelegem prin cuvantul “vrăjitorie”?

Prin cuvântul vrăjitorie întelegem invocarea puterii demonice în ajutorul

oamenilor, în locul lui Dumnezeu, cu scopul împlinirii anumitor dorinti omenesti.
Vrajitoria s-a practicat, atât la poporul evreu in timpul Legii Vechiului
Testament, cât si la crestinii din Legea Darului, până in vremea noastra. În Legea
Veche a cerut ajutorul diavolului, apelând la vrajitoare, regele Saul, pentru care
a fost aspru pedepsit de Dumnezeu. Vrăjitori au fost atât Valaam, cât si cei trei
magi care practicau astrologia.

După învătătura Sfantului Nicodim Aghioritul, vrăjitoria se împarte în mai multe

părti si anume: Vrăjitoria propriu-zisă prin care se întelege chemarea diavolilor
pentru a descoperi oamenilor comori ascunse, lucruri pierdute si altele de acest
fel. Ghicirea, al doilea fel de vrăjitorie, prin care unii oameni spun cele viitoare
prin semnele din palmă, numită chiromantie si prin alte obiecte (bobi, cărti de
joc, cafea etc).

Descântarea, spiritismul, adică chemarea ajutorului diavolilor în camere obscure

sau la morminte, pentru a pedepsi pe cei ce sunt in viată. Descântătorii pretind
că cheamă sufletele mortilor din iad, precum ghicitorii din timpul Proorocului
Samuil, pentru a afla cele viitoare sau pentru a se răzbuna pe cineva. În zilele
noastre se practică descântecul în rândul credinciosilor, precum stingerea
cărbunilor, rostirea anumitor cuvinte amestecate cu rugăciuni, pentru cei bolnavi,
care pretind că sunt "vrăjiti" etc.

Ghitia, adică ghicirea sau vrăjitoria prin lucruri sfinte, precum ghicirea prin
Psaltire, numită astăzi deschiderea pravilei; ghicirea cu obiectele bisericii, cum

19
ar fi resturi de vesminte clericale, cheia bisericii, cenusa din cădelnită, scrierea
unor nume pe toacă, pe clopote, pe ziduri de biserică, sau introducerea lor in
candele etc. Fermecătoria, adică vrăjirea unor tineri spre a se căsători unii cu
altii sau a se despărti, prin invocarea ajutorolui diavolesc, numită popular
"ursită".

Ghicirea prin măruntaiele animalelor, numită "iconoscopia" în acest fel de

vrăjitorie intră si visurile, zodiile, ceasurile bune si rele, ghicirea prin membrele
trupului, numită si prevestire (tiuitul urechilor, zbaterea ochiului, mâncărimea
palmelor). Baierele prin care se întelege purtarea la mână sau la piept a unor
semne satanice, ate, chei, obiecte (amulete) sau bucăti de stofă vopsite spre
păzirea de boli, de primejdii si de pagube, după ce mai întâi s-a invocat asupra lor
puterea diavolului. Chemătorii de demoni (clindonii) sunt cei ce ghicesc cele
viitoare prin chemarea diavolilor. Intre acestia se numără cei ce fac focuri
înaintea caselor si sar prin foc, ghicitorii din pântece precum si cei ce ghicesc în
măruntaiele animalelor sau iau mana vitelor, vrăjitorie ce se practică în zilele
noastre.

Astrologia este o vrajitorie practicată din cele mai vechi timpuri până astăzi. Prin
astrologie se întelege ghicirea celor viitoare prin miscările stelelor, planetelor,
vânturilor, norilor si ale celorlalte fenomene ale universului. Astrologii pretind că
fiecare om are o stea proprie.

Poate, într-adevăr, să ajute diavolul pe oameni prin vrăji, mai mult decât ne
ajută puterea si harul lui Dumnezeu?

Să se stie că diavolii nu au nici o putere de a vindeca pe cineva, de a descoperi

pagube sau pe răufăcători. Ei nu pot niciodată să facă minuni adevărate, ci numai
cu năluciri mincinoase însala pe cei necredinciosi si slabi în credintă. Acest
adevar ni-l arată dumnezeiescul părinte loan Gură de Aur, zicând: ,,Nu vezi cum
diavolii n-au putut să vindece nici chiar pe vrajitorii si fermecătorii care le
slujeau lor, de besicile si de bubele date de Moise în Egipt, si pe tine oare au să
te vindece?. Si dacă dracii nu se milostivesc de sufletul tău, cum se vor întrista
pentru durerea trupului tău?Dacă dracii se silesc să te izgonească pe tine din
împărătia lui Dumnezeu, cum te vor izbăvi pe tine de boli? Acestea sunt râsuri si
basme. Deci nu te amăgi, crestine, că niciodată lupul nu se poate face oaie, nici
diavolul nu se face cândva doctor. Că mai lesne poate face focul să înghete si
zăpada să încălzească, decât diavolul să te vindece pe tine cu adevărat" .

20
Care sunt urmările pacatului vrajitoriei?

Cei ce fac vrăji si aleargă la vrăjitori, fac un mare păcat împotriva Duliului Sfânt,
căci lasă pe Dumnezeu si cer ajutorul diavolilor. Se leapădă de slujitorii lui
Hristos, adică de sfintii preoti si se duc la slujitorii satanei. Adică, lasă apa cea
vie, preotul si harul mântuirii din Biserică si, pentru interesele lor pătimase si
omenesti cer ajutorul vrajmasilor lui Hristos, adică al vrăjitorilor si
vrăjitoarelor. Se leapădă de adevăr si primesc în loc minciuna, căci toate
cuvintele vrăjitorilor sunt minciună si amăgire diavolească. Un păcat asa de mare
împotriva Duhului Sfânt nu se iartă celor vinovati nici în veacul de acum, nici în
cel ce va sa vină, după cum spune Hristos, de nu se vor pocăi toată viata. Pentru
un astfel de păcat vin asupra celor vinovati, care aleargă la vrăji, tot felul de
răutăti si primejdii. Mai întâi, mustrarea constiintei că au lăsat pe Dumnezeu si
au cerut ajutor vrăjmasului lui Dumnezeu.

Apoi, este oprirea pe mai multi ani de la Sfanta împărtăsanie, de la 7 pâna la 15,
si chiar 20 de ani. Apoi, cei ce cred si aleargă la vrăji, alungă din inima lor darul
lui Dumnezeu si aduc în casa si în inima lor duhul diavolului. Cei ce fac vraji si
cred în ajutorul lor, se leapădă de Hristos si se unesc cu diavolul. Cei vinovati de
acest greu păcat sunt pedepsiti de Dumnezeu cu boli grele si fară leac, cu
suferintă în familia lor, cu pagube si neîntelegere, cu sărăcie si moarte cumplită.
Si dacă nu se spovedesc la preot si nu-si plâng păcatul acesta cu lacrimi toata
viata, nu se pot mântui.

Vrăjitorii si cei ce cred si aleargă la ajutorul diavolului, dacă nu se părăsesc de

aceasta si nu se pocăiesc, "se leapădâ cu totul din Biserică", adică se despart de
Hristos si se dau de bunăvoie în mâinile vrajmasului, iar dacă mor în acest păcat,
nici nu se îngroapă cu preot; ci, asemenea celor păgâni si lepădati de credintă,
spre vesnica lor osândă în muncile iadului.

Ce canon rânduiesc Sfintii Pârinti vrajitorilor si celor ce aleargă la vrăji?

Cel mai aspru pedepseste pe vrajitori Sfântul Vasile cel Mare. lată ce spune el în
canonul 72: "Cel ce se dă vrăjitorilor, sau unora ca acestora, se va canonisi cu
canonul ucigasilor". (Sfantul Vasile 72; Sfântul Grigore de Nyssa, 3; Laodiceea,
36). El pune pe vrăjitori în rândul ucigasilor de oameni si a celor lepădati de
Dumnezeu, adică îi opreste de cele sfinte de la 10 la 20 de ani. în canonul 65,
acelasi Sfânt Vasile cel Mare, zice: "femeia ce va fermeca pe străini si pe ai săi
(se opreste de cele sfînte) 9 ani si metanii 500 pe zi.

21
Păcatul ghicirii cu carti sfinte, sau "deschiderea pravilei", care se
obisnuieste astăzi la credinciosi.

Vrajirea cu lucruri si cu cărti sfinte este al patrulea fel de vrajitorie si se

cheamă "ghitia". Acesti vrăjitori amestecă vrăjile lor cu rugăciuni, cu psalmi si cu
alte cuvinte sfinte, adresate către Maica Domnului si către sfinti, ca să poată
însela mai usor pe cei slabi în credintă. Acest fel de vrăji îl obisnuiesc mai ales
femeile cele rele, bătrânele si tigăncile, pentru a amăgi pe cei slabi la minte.

lată ce zice despre acestea Sfântul loan Gură de Aur: "Tu zici că bătrâna aceea
este crestină si omul acela este ghicitor crestin si când descântă sau deschid
cartea, nu zic, nici nu scriu alt nume, decât numele lui Hristos, al Născătoarei de
Dumnezeu si al sfintilor; deci ce rău fac ei? La aceasta îti răspund că pentru
aceasta se cuvine mai cu seamă să urăsti pe femeia cea rea si pe acel rău
fermecător si ghicitor (din cărti) 5 fiindcă folosesc spre ocară si necinste
numele lui Dumnezeu. Crestini fiind, lucrează ca păgânii. Pentru că si diavolii, cu
toate că numesc numele lui Dumnezeu, însă tot diavoli sunt. Unii, voind a se
îndrepta, zic că este crestină femeia care a descântat si nimic alta nu zice, fară
numai numele lui Dumnezeu. Eu pentru aceea mai vârtos o urăsc si mă întorc de la
ea, că întrebuintează numele lui Dunmezeu spre ocară. Numindu-se pe dânsa
crestina, se arată pe sine că lucrează cele ale păgânilor" (Hristoitia, op. cit p.
305-320).

Cei ce ghicesc prin deschiderea Psaltirii si a altor cărti sfinte, se opresc de

împărtăsanie până la 7 ani, pentru că Psaltirea este o carte sfântă cu multe
proorocii în ea, insuflată de Duhul Sfânt si este pentru rugăciune, iar nu pentru
ghicit si câstigat bani spre osândă. Acelasi păcat fac si unii preoti care "descid
cartea cum se spune în popor, si cad sub grea osândă, atât ei, cât si cei care cer
să le deschidă Sfânta Evanghelie.

Pentru ce au căzut crestinii în vrăjitorie?

Pentu că a slăbit în ei credinta si frica de Dumnezeu; pentru că nu se roagă

îndeajuns crestinii de astăzi, ca să-si împlinească cererile lor prin rugăciune, iar
nu prin ghicire; pentru că nu citesc Sfânta Scriptură să vadă ce osândă ajung pe
cei vrajitori si pentru că nu merg regulat la biserică, nu se spovedesc în cele
patru posturi si nu cer la nevoie sfatul si rugaciunile preotului. Mai aleargă unii
crestini la ghicit pentru că au uitat fagăduintele pe care le-au dat lui Hristos la
Sfantul Botez, când au spus: Mă lepăd de satana, si de toate lucrurile lui, si de
toată slujirea lui... De asemenea, mai aleargă crestinii la ajutorul diavolului când

22
nu li se împlineste cererea lor la Bisericâ sau pentru că uită de moarte si de ziua
judecătii lui Hristos.

De aceea, Sfîntii Părinti ne îndeamnă să alergăm numai la Dumnezeu, numai la

Biserică si la preoti, iar la diavoli si la slugile lor nu. lar Sfantul loan Gură de Aur
ne sfatuieste, zicând: "Vă rog, fiti curati de această înselăciune... si când voiesti
a călca pragul casei tale, sâ zici mai întâi acest cuvânt: Mă lepăd de tine, satană,
si de cinstirea ta, si de slujirea ta si mă împreun cu tine, Hristoase! Fără
cugetarea aceasta niciodată să nu iesi din casă. Aceasta să-ti fie toiag, aceasta
armă, aceasta cetate de apărare, si împreună cu aceste cuvinte fa si semnul
crucii pe fruntea ta. Că asa, de te vei înarma pretutindeni, nu numai om, ci chiar
diavolul de te va întâlni, nu va putea să te vatăme pe tine" (Hristoitia, p. 316-
317).

Cum pot crestinii sâ se izbăvească de vrăjitorii si de tot felul de farmece

izvodite de diavolul?

Cel ce crede cu tărie în Dumnezeu, cel ce se roagă neîncetat lui Dumnezeu si

merge regulat la Sfanta Biserică, nu va cere niciodată ajutorul diavolului si al
vrăjitorilor, care sunt vrăjmasii lui Dumnezcu.

Deci, cei ce au credintă tare în Dumnezeu, să-I ceară neîncetat ajutorul. lar cei
slabi in credintă, care au cerut vreodată ajutorul vrăjitorilor, dacă vor să se
mântuiască, mai întâi să se spovedească de acest păcat si să ceară canon. Apoi, să
nu mai apeleze la ajutorul satanei în orice nevoie ar fi, ci numai la Dumnezeu să
alerge. Apoi să se roage cât mai mult cu rugăciuni si lacrimi din inimă si asa cu
răbdare si cu credintă se vor izbăvi de vrăji si vor primi darul Duhului Sfânt.

Ce sunt visurile si vedeniile, care este deosebirea între ele si de câte feluri
sunt?

Sfântul loan Scărarul, zice: "Visul este miscarea mintii în vremea nemiscării
trupului. lar nălucirea (vedenia falsă) este amăgirea ochilor, când doarme
cugetarea. Nălucirea este iesirea mintii când trupul veghează. Nălucirea este o
vedere a ceva fară ipostas (nereal) " ( Filocâlîa vol. IX, Cuvântul 3, p. 75). Ele
sunt de două feluri: vise si vedenii bune si rele. lar deosebirea dintre ele este
aceasta: Visele si vedeniile bune sunt de la Dumnezeu, prin care se descoperă
voia Lui cea mare, numai la cei ce sunt cu totul desăvârsiti si sfinti si care fac
poruncile Lui, precum a fost dreptul losif, căruia i s-a arătat Arhanghelul Gavriil
în vis, poruncindu-i să fugă cu Pruncul lisus si cu Fecioara Maria în Egipt. Visele

23
bune vin de la îngeri si ne amintesc de moarte si de osândă, iar după ce ne
desteptăm, ne îndeamnă la rugăciune si la pocăintă. Dimpotrivă, visele si nălucirile
rele sunt de la diavoli, prefacuti în îngeri de lumină sau în sfinti, care ne amăgesc
în somn că suntem buni si vrednici de rai; iar după ce ne desteptăm "ne
scufundăm în mândrie si în bucurie" (Filocalia vol. IX, Cuvântul 3, p. 76).

Este păcat să creadă crestinii în vise si vedenii?

Sfântul loan Scărarul spune că "cel ce crede în vise, este asemenea celui ce
aleargă după umbra sa si încearcă s-o prindă" Tot el spune, că "diavolii slavei
desarte sunt în visuri prooroci. Ei închipuiesc, ca niste vicleni, cele viitoare si ni
le vestesc mai dinainte. lar dacă se împlinesc vedeniile, ne minunăm si ne mândrim
cu gândul, ca si cum am avea darul înaintevederii (proorociei). Cei ce ascultă pe
diavolul, acestia s-au făcut adeseori prooroci mincinosi. Si mai departe zice:
"Diavolii nu stiu nimic de cele viitoare, dintr-o cunostintă de mai înainte, căci si
doctorii pot să ne spună moartea de mai înainte". Apoi încheie, zicând" Când
începem să credem în visele diavolilor, ei îsi bat joc de noi, chiar când suntem
treji. Cel ce crede visurilor si nălucirilor din somn este cu totul necercat. lar cel
ce nu crede nici unora este fîlosof' ( Filocalia, vol. IX, Cuvântul 3, p. 76).

Deci, este păcat să credem în visuri si în vedenii, că prin acestea ne amăgesc

foarte usor diavolii si ne aruncă în păcatul cel cumplit al mândriei si al slavei
desarte, când omul se încrede în sine mai mult decât în cuvântul lui Dumnezeu. Cu
acest mestesug ispititor, diavolul a amăgit pe multi crestini si călugări,
aruncându-i apoi în prăpastia pierzării. lar dacă cineva are totusi îndoială de visul
sau vedenia sa, să se spovedească la duhovnic si să-i ceară sfatul lui, că prin
duhovnic grăieste Dumnezeu.

Din câte motive se înseala oamenii de vedenii si de visuri desarte?

Din sapte motive se însală crestinii de vedenii si visuri, ca si cum ar fi de la

Dumnezeu, si anume: din mândrie, din slavă desartă, care este prima fiică a
mândriei; din cauza mintii slabe si neiscusite a crestinilor, din cauza râvnei
nesocotite a unor crestini, care se roagă si postesc mult ca să aibă vedenii, de
care spune Sfantul Isaac Sirul: "Cu mare boală boleste cel ce are râvna cea rea"
(Filocalia, vol. X, Cuvântul 58). Al cincelea motiv al amăgirii prin vedenii si visuri
este neascultarea de duhovnici si îndărătnicia unor credinciosi, mai ales a celor
mândri, din care cauză usor sunt vânati de diavolul; a sasea pricină vine din cauza
vietii de sine ascunse a unora si din nemărturisirea curată a gândurilor la
duhovnic. lar ultima pricină prin care se însală crestinii cu visuri si vedenii

24
mincinoase este necunostinta de sine si lipsa de citire a Sfintei Scripturi si a
Sfintilor Părinti.

Despre acestea spune si înteleptul Sirah, zicând: "Visurile cele rele sunt
desertăciune, ca vrajile si descântecele, si pe multi visurile i-au înselat si au
căzut toti cei ce au nădăjduit într-însele" (Isus Sirah 34, 1-7) Cel ce crede lesne
in visuri si în vedenii, fară multă cercetare si sfat, să se canonisească, la fel cu
cei ce merg la vrăji si descântece, adică până la 7 ani să se oprească de la Sfânta
împărtăsanie.

Nostradamus
Nostradamus (14 decembrie, 1503 – 2 iulie,
1566), pe numele său real Michel de
Nostredame, a fost un faimos medic, cabalist şi
farmacist francez. Celebritatea sa se datorează
lucrării Les Propheties, a cărei primă ediţie a
apărut în 1555. De la publicarea sa, a devenit
foarte populară în toată lumea, creându-se în
jurul său un cult. În literatura tuturor
timpurilor i s-a acordat titlul de prevestitor a
tuturor marilor evenimente care se desfăşurau
sau urmau să se întâmple în lume.

25
Lucrările lui Nostradamus sunt realizate din catrene, multe dintre ele au fost
de-a lungul timpului intrepretate sau traduse greşit.

Nostradamus este o figură proeminentă a Renaşterii Franceze şi profeţiile sale

sunt strâns legate de aplicarea Codului Bibliei cât şi a altor lucrări despre
profeţii. Cel mai renumit cercetător al operei şi vieţii sale este românul Vlaicu
Ionescu.

Biografie

Tinereţea

Data naşterii sale (14 decembrie 1503) este discutabilă. S-a născut în Saint-
Remy în Provence (sudul Franţei). Copilul Michel, a fost necircumcis şi a fost
creştinat, păstrând în acelaşi timp şi tradiţiile evreieşti din Schalscheleth
Hakabbalah, care l-au ajutat în misiunea sa profetică. Se pare că a fost cel mai
mare din cei 18 (după alţii cel puţin 9) copii ai familiei. Tatăl său se numea Jaume
de Nostredame, comerciant de cereale şi apoi notar regal. Mama sa era Reneé de
Saint-Rémy.

Numele de Nostradamus provine de la bunicul său, Crescas de Carcassone, evreu

convertit la catolicism.

Anii de studiu

Născut în St. Rémy, locul primei comunităţi cabalistice din Franţa, Michel de
Nostradam a fost un adept al acestei ştiinţe, aceasta ajutându-l în misiunea sa
profetică. În acelaşi timp, toată viaţa sa, a fost în aparenţă un creştin convins,
fapt pentru care a şi fost acceptat la Universitatea din Avignon. Mai târziu a
dorit să studieze medicina, fiind acceptat de venerabila Universitate din
Montpellier. Dar studiile sale au fost întrerupte brusc, când ciuma bubonică s-a
abătut asupra sudului Franţei, în 1525. În timp ce mulţi medici au părăsit speriaţi
regiunea, Michel călătorea curajos dintr-un loc în altul pentru a îngriji victimele
bolii extrem de contagioase. Nostradamus a reuşit să se impună pe un teritoriu
necunoscut după ce a preparat o pulbere purificatoare care i-a făcut numele
cunoscut. Totuşi, aproape că i s-a refuzat acordarea titlului, la absolvire, patru
ani mai târziu, poate din cauza acuzaţiilor aduse de colegii invidioşi. Dar a fost
pus în drepturi datorită recunoştinţei ţăranilor şi respectului celorlalţi studenţi.

26
Viaţa familială

Datorită experienţei acumulate în tratarea ciumei, în 1533 şi-a deschis un

cabinet în Agen, localitate pe fluviul Garonne şi s-a căsătorit cu o tânără
cunoscută ca fiind bogată, foarte frumoasă şi apreciată. Aveau deja o fiică şi un
fiu, când Inchiziţia, instituţie a Bisericii menită să suprime erezia, a intervenit în
viaţa lor. Nostradamus (cum îşi spunea la acea dată) a fost chemat în faţa unei
instanţe ecleziastice, pentru că ar fi făcut o afirmaţie ireverenţioasă despre o
statuie a Fecioarei Maria. Când s-a întors acasă, a aflat că atât soţia, cât şi cei
doi copii muriseră de ciumă. Suferinţa pierderii familiei a fost alimentată şi de
pe urma criticilor aduse în acest sens, la care s-a mai adăugat chemarea în
instanţă, formulată de rudele înnebunite de durere (n.p. - mai mult de lacomie
decat dureredin partea soţiei, pentru a returna zestrea. Traumatizat de
pierdere, în următorii zece ani medicul inimos şi-a reluat călătoriile prin mai
multe regiuni din Franţa, Italia şi Sicilia, reuşind să-şi câştige faima de făcător
de minuni. După ce i s-a acordat o pensie viageră, s-a stabilit la Salon-de-
Provence, o localitate între Marsilia şi Avignonşi a înfiinţat un laborator de
produse cosmetice. Pe 11 noiembrie 1547, Michel, în vârstă de patruzeci şi patru
de ani, s-a căsătorit a doua oară cu Anne Ponsarde Gemelle, o văduvă bogată, cu
care a avut şase copii.

Profeţia

Începerea revelaţiilor

Cum noua sa situaţie financiară îi permitea să nu mai practice permanent

medicina, Nostradamus s-a orientat spre ştiinţele oculte. Şi-a transformat podul
casei în observator astronomic, unde urcat pe trepied, urmărea bolta înstelată şi
susţinea că află secretele viitorului de la lumina interioară, vocea.

La început, şi-a făcut cunoscute prezicerile printr-o serie de cărţulii modeste pe

care a început să le publice din 1550. Dar treptat şi-a pierdut total interesul
pentru urmărirea condiţiilor meteorologice şi a fazelor lunii.

Curtea Franţei

Individul scund şi vioi, cu barba lungă şi deasă, este considerat o ciudăţenie la

somptuasa Curte renascentistă a regelui Henric al II-lea al Franţei. Cunoscut ca
fiul unor evrei convertiţi, pasionat de astrologie şi de alte ştiinţe oculte,
Nostradamus a fost invitat la Paris în 1556 mai mult pentru amuzament. Dar

27
profeţiile sale despre rege îi vor aduce faima internaţională. Una dintre acestea
părea adevărată, dar fără de îndoială ridicolă, sugerând că un bărbat chior va
deveni curând rege. O alta, în mod caracteristic criptică, interpretabilă: Leul
tânăr îl va înfrânge pe cel mai bătrân pe câmpul de luptă, într-o singură luptă. Îi
va străpunge ochii în cuşca aurită; două răni într-unul, apoi va pieri de o moarte
năprasnică.

La 1 iulie 1559, pe când regele participa la un turnir, accidental, lancea

prietenului său, care îi era adversar în competiţie, a străpuns coiful regal de aur
şi a pătruns în ochi. Făptaşul îngrozit, contele de Montgomery, era mai tânăr
decât suveranul; o aşchie din arma ruptă i-a provocat acestuia o a doua rană, iar
regele a îndurat dureri cumplite timp de zece zile, după care a murit. În tot acel
timp el avea să fie şi să rămână singurul suveran al Franţei cu un singur ochi.

Consilier regal

Pe fontul tulburărilor interne, în Franţa mulţi, asemenea reginei Caterina de

Medici, nu simţeau nevoia ca istoria să confirme spusele medicului. Prezicerea
acestuia despre moartea soţului ei a fost suficientă. Fără îndoială, ei i se
datorează numirea lui ca medic curant al fiului acesteia, Carol al IX-lea.

Potrivit unei povestiri cunoscute, Nostradamus a chemat odată un înger, numit

Anael, şi i-a cerut să îi dezvăluie într-o oglindă magică soarta copiilor reginei.
Oglinda i-a arătat pe cei trei fii domnind pe rând pentru scurtă vreme, în timp ce
ginerele ei aflat în disgraţie, Henric de Navarra, ar fi urmat să domnească 23 de
ani. Speriată, regina a cerut să fie oprit acel spectacol neplăcut. De fapt,
probabil că Nostradamus a vizitat-o la Curte doar pentru a face horoscopul atât
pentru ea, cât şi pentru copii ei. Este foarte probabil ca Nostradamus să fi fost
suficient de abil să îşi dezvăluie viziunile neplăcute în expresii ambigue, având în
vedere că monarhii absoluţi indiferent cât de amabili se arătau la început faţă de
clarvăzători erau renumiţi pentru pedepsirea mesagerilor din cauza mesajului lor.
Cuvintele lui Nostradamus au fost amintite cu admiraţie. Opunându-se impecabil
magicenilor şi vrăjitorilor, conducătorii Bisericii Romano-Catolice ar fi vrut să-l
ardă pe rug pe acest profet periculos de exact. Ţăranii, crezând că prezicerea a
fost de fapt un blestem, l-au ars în efigie. Numai datorită protecţiei reginei
văduve, Caterina de Medici, a scăpat de execuţie.

28
Catrenele

Aflată în pragul unui război civil, Franţa a oferit un teren propice profeţiilor
sumbre şi criptice ale lui Nostradamus, publicate în 1555 primele 100 din cele
aproape 2000 pe care le va publica până în 1557. Aceste Centurii s-au bucurat
imediat de succes şi l-au introdus pe autor la Curte.

Recunoscând că în mod conştient a ales o exprimare criptică, Nostradamus scria

într-un limbaj obscur, pornind de la franceza contemporană lui, dar presărată cu
expresii şi cuvinte din italiană, greacă, spaniolă, ebraică şi latină.

Fiecare prezicere constă din patru versuri, un catren, dar niciunul nu aduce a
poezie. Vizionarul susţinea că acest stil îl proteja de pedeapsa celor puternici,
care nu păreau să fie întotdeauna încântaţi de ceea ce le prezicea. Dar alţi
observatori mai sceptici sunt de părere că stilul vag este adoptat în mod
conştient pentru a lăsa scrierile deschise interpretărilor. În consecinţă, există
probabil aproape 400 de interpretări diferite ale Centuriilor, fiecare încercând
să dezvăluie secretele profeţilor, care continuă până în anul 3797. "Scrierile
mele vor fi mai bine înţelese de cei ce vor veni după moartea mea", scria
clarvăzătorul.

Timp de 3 ani, Nostradamus a scris peste 900 de catrene şi centurii despre

prezicerea viitorului. În aceste lucrări, Nostradamus prevesteşte despre viitorul
lumii, 70% din ele fiind împlinite până în prezent.Prevesteşte despre domnia lui
Napoleon, despre Al doilea război mondial, despre ascesiunea lui Hitler, despre
asasinarea Preşedintelui american John F. Kennedy, despre aselenizare. Într-un
catren Nostradamus ne vorbeşte despre “cerul în flăcări”, “noul oraş”, “trăznet
uriaş” şi “doi fraţi răpuşi”. Mulţi care au analizat acest catren au concluzionat că
ar fi vorba chiar despre atentatele din 11 septembrie 2001.

El mai relatează că va fi şi cel de-al Treilea Război Mondial, care va dura 27 de

ani, menţionând şi venirea antichristului din Orientul Mijlociu. Se crede că al 3-
lea Război Mondial va începe după moartea ultimului Papă (cel ce va urma după
moartea Papei Benedict al XVI-lea), care va fi asasinat de anticrist.

În catrenele sale foloseşte noţiuni, şi denumiri folosite des în prezent, dar care
nu existau la vremea respectivă. De exemplu, citind în Centurii numele de Italia,
pentru noi nu ar fi nimic ciudat, dar regatul Italiei ia fiinţă mult mai târziu. După
V. Ionescu, chiar şi despre România spune ceva, în termeni istoric inexistenţi
atunci.

29
 O celebritate controversată

Pierre de Ronsard scria despre contemporanul său: Asemenea unui oracol antic, el
a prezis timp de mulţi ani o mare parte a destinului nostru. Evident, profetul s-a
bucurat de respectul familiei regale şi de o faimă tot mai mare, până la moartea
sa, în 1566. Inevitabil, mulţi au rămas extrem de sceptici în privinţa lucrării sale
sau, chiar mai rău, l-au considerat un simplu şarlatan inteligent care profita de
cei creduli.

După unii cercetători, Nostradamus şi-a prezis chiar propia moarte: Lângă bancă
şi pat voi fi găsit mort. După ce într-o seară a anunţat că nu va supravieţui nopţii
următoare, s-a stins într-un acces de gută şi a fost găsit mort a doua dimineaţă
în dormitor, lângă masa de lucru.

III. PRIMELE OPERE CU TEME RELIGIOASE

Literatura religioasărincipatele.
Literatura română a timpului s-a îmbogăţit deci prin câteva catehisme
şi răspunsuri de combatere sau de apărare. E păcat că din Catehismul
calvinesc tipărit la Bălgrad (Alba-Iulia) în 1640 nu se află nici un exemplar.
Din Răspunsurile la acest catehism, tipărite de mitropolitul Varlaam în 1650
este unul la Academie, dar nu e încă studiat. Posedăm şi replica făcută de
calvini în cartea Scutul catehismului tipărită la Alba-Iulia în 1656 (pe care
Bariţ a retipărit-o în 1879 la Sibiu).
Literatura religioasă este mai variată în acest secol, căci, afară
de cărţile pe care le pomenirăm până aci, - se mai publică - însă tot numai
traduceri - o colecţie de propovedanii la morţi de către Popa Ion din Vinţ în
1683; explicarea celor 7 taine, tipărită la Iaşi în 1644; o poveste despre
cei 40 de mucenici, tipărită în Alba-Iulia în 1689 ş.a.

30
 Mitropolitul Varlaam
1. Viaţa

Daca citim in cartile de Istorie Bisericeasca vom vedea ca Mitropolitul

Varlaam s-a nascut la sfarsitul secolului al XVI-lea, pe la anul 1850. Locul
nasterii nu se stie cu exactitate. Intre afirmatiile istoricilor sunt diferente:
unii spun ca s-a nascut in Balotestii Putnei, unii in tinutul Vrancei, iar altii
spun ca s-a nascut intr-un sat de langa Targu Neamt. Ideea ca Varlaam s-a
nascut in Targul Neamt, afirmata de Arhim. Dionisie Udisteanu, este
impartasita astazi si de marele istoric al Biserii Ortodoxe,Pr. Mircea
Pacurariu.
Se ştie că Varlaam şi-a început viaţa călugărească la Mănăstirea
Secu. Aici era o şcoală mănăstirească, unde Vasile, aşa cum se numea
înainte de călugărie a învăţat în special slavona şi greaca. În anul 1610
ajunge egumen al mănăstirii Secu.
Pe când Anastasie Crimca era mitropolit, l-a pus pe Varlaam egumen la
ctitoria sa, mănăstirea Dragomirna, însă Varlaam nu a stat mult ca egumen
aici.
În 1622 Varlaam este trimis de mitropolitul Anastasie la Kiev, la
arhimandritul Pecerscăi, căruia i-a povestit o faptă minunată de la
mănăstirea Dragomirna. Când s-a întors în ţară, Varlaam s-a dus la
mănăstirea Secu. Aici a rămas până în 1626, când domnul Moldovei Miron
Barnovschi- Movilă l-a luat la Suceava ca preot la catedrala vechei
mitropolii moldovene. El a ajuns să fie şi duhovnicul domnului şi sfătuitorul
de bază.
La sfârşitul anului 1628, 13 decembrie, Miron Barnovschi trimite
pe Varlaam împreună cu o delegaţie până în Rusia să-i ducă ţarului Mihail
Feodorovici moaştele Sfântului Mucenic Iacob din Persia şi să-i procure
icoane pentru ctitoriile sale. Chiar dacă le-a plătit, Varlaam nu a putut să ia
icoanele, fie din cauza unor neînţelegeri dintre el şi pictor, fie din cauza
unor neînţelegeri dintre patriarh şi pictor, astfel pe 29 decembrie 1629
Varlaam pleacă spre casă. Ajuns acasă, Varlaam găseşte totul schimbat:

31
Miron Barnovschi, silit a plecat în Polonia, iar Anastasie Crimca era retras la
Dragomirna. Mitropolit era Atanasie, fost episcop la Roman. Atunci Varlaam
s-a retras şi el la Mănăstirea Secu, unde şi-a continuat viaţa
cărturărească.
Aici la Secu, Varlaam a tradus din slavoneşte în română Acatistul Maicii
Domnului, Psaltirea lui David, Căutările lui Moise şi Paraclisul Maicii
Domnului.
La 13 iulie 1632 mitropolitul Moldovei Atanasie moare. Astfel a fost
nevoie de alegerea unui nou mitropolit al Moldovei. Nu se mai ţine cont de
aşa zisa tradiţie ca să se aleagă mitropolit din cele trei scaune episcopale:
de la Roman, de la Huşi sau de la Rădăuţi şi se hotărăşte ca să fie ales
Arhimandritul Varlaam de la Secu ca Mitropolit al Moldovei, fiind hirotonit
pe 23 septembrie 1632.

La îndemnul mitropolitului, Vasile Lupu în 1640 întemeiază un

colegiu la Iaşi. Tot la îndemnul lui Varlaam, domnitorul înfiinţează tot la
Trei Ierarhi o tipografie. Vasile Lupu pentru înfiinţarea tipografiei a cerut
ajutorul lui Petru Movilă. Acesta a trimis totul necesar unei tipografii prin
Sofronie Pociaţchi, căruia i-a încredinţat şi conducerea colegiului.
În anul 1642 Varlaam al Moldovei participă la lucrările sinodului de la
Iaşi din 15 septembrie- 27 octombrie, unde s-a discutat problema
mărturisirii de credinţă pusă pe seama lui Kiril Lucaris şi mărturisirea de
credinţă a lui Petru Movilă.
În februarie 1645, Mitropolitul participă la căsătoria dintre domniţa Maria,
fiica lui Vasile Lupu şi prinţul lituan Ianusz Radziwill. Tot în acelaşi an, la 23
martie Mitropolitul Moldovei alături de Grigorie al Larissei, delegatul
patriarhiei ecumenice, Lavrentie al Casandrei şi Atanasie al Romanului
hirotonesc în treapta de arhiereu pe egumenul mănăstirii Galata, Paisie, ales
patriarh al Ierusalimului.
La 7 aprilie 1653, Varlaam se retrage la Mănăstirea Secu din cauza bolii.
Data exactă a decesului mitropolitului nu se stie exact. El a murit
între 18 august, când a rânduit averea sa, care a lăsat-o mănăstirii sale şi
19 decembrie 1957, când Gheorghe Ştefan a întărit pe călugării de la Secu
ca să stăpânească şi să oprească cele două mori din Gârla Putnei, rămase de
la Varlaam.

2. Fapte şi cuvinte de învăţătură ale

Mitropolitului Varlaam

32
 Una din îndeletnicirile marelui stareţ era şi traducerea operelor
Sfinţilor Părinţi din limbile greacă şi slavonă în grai românesc, ca să fie pe
înţelesul tuturor. Astfel, arhimandritul Varlaam traduce din slavonă,
împreună cu câţiva ucenici, „Scara“ Sfântului Ioan Scărarul, precum şi alte
scrieri, ce se citeau zilnic la biserică, la trapeză şi la chilii. Prin aceasta,
egumenul Varlaam făcea în Moldova primii paşi de înlocuire a limbilor străine,
greaca şi slavona, cu limba vorbită a poporului. Leastviţa (Scara) Sfântului
Ioan Scărarul este printre primele opere patristice filocalice traduse în
limba română şi dovedeşte preocuparea duhovnicească a monahilor noştri
pentru cunoaşterea şi imitarea Sfinţilor Părinţi.
Acest smerit egumen ducea o viaţă duhovnicească atât de aleasă,
încât în puţini ani se făcuse cunoscut peste tot, prin mănăstiri, prin sate şi
târguri, la dregători, la episcopi şi chiar la însuşi domnul ţării, Miron
Barnovschi (1626-1629), care îl avea de duhovnic. Zilnic alergau la el
ţărani, sihaştri, egumeni şi boieri pentru sfat şi spovedanie, căci era
povăţuitor iscusit şi căutat de toţi. De asemenea, veneau la chilia lui săraci
şi văduve de prin sate pentru milostenie, iar el îi ospăta la trapeză cu multă
dragoste, îi mângâia părinteşte şi îi libera cu pace.
Explicarea Evangheliilor la Duminici, la praznice împărăteşti şi la
sfinţii mari de pe tot anul, tipărită în anul 1643 cu numele de „Carte
românească de învăţătură". În popor a fost numită cel mai obişnuit „Cazania
lui Varlaam", cu 75 de predici în 500 de file.

Cazania mitropolitului

Cazania este o lucrare in care limba romana dobandeste un stil

propriu, departandu-se astfel de modelele slavone. Mitropolitul Varlaam pune
in valoare, prin fraze expressive, intreaga bogatie a limbii romane. Primele
accente ale prozei artistice pot fi intalnite in pasaje remarcabile prin
energia tonului si prin ritmul constructiei. Figuri de stil precum repetitia si
enumeratia ies imediat in evidenta:
“Pentr-acea, sa socoteasca cine cum este intru inima sa si cine cu ce
gand asculta cuvantul lui Dumnezeu, ca pentru acea scrie evanghelistul lui
Dumnezeu ca, graind Domnul Hristos aceste cuvinte, striga: Cine are urechi
de auzit, sa auda. Striga Hristos cu cuvantul, cu lucrul, cu vieata, cu
moartea, ca sa ne intoarcem catr-insul. Striga celor surzi sa auda, stiga

33
celor ce dorm ca sa se trezeasca, striga celor lenesi ca sa se simta, striga
celor neintelegatori sa inteleaga, striga celor rataciti sa se intoarca, striga
celor pacatosi sa se pocaeasca. Striga cu scripturile in toate zilele, cu
slugile sale, cu arhiereii, cu preotii, cu toti invatatorii bisericei; striga
tuturor de toata varsta: batranilor, tinerilor, sanatosilor, bogatilor,
saracilor; striga sa-si aduca aminte de moarte, de ziua cea infricosata a
giudetului si de prapastia iadului, unde se vor munci pacatosii carii nu se
pocaesc; striga sa-si aduca aminte dup-aceea de imparatia ceriului si de
plata aceea ce va sa o dea Dumnezeu intr-acea zi: bunatatea, framsetea,
dulceata, odihna, veselia intru imparatia cea de sus a ceriului.”
Cazania lui Varlaam contine cele dintai pagini cu valente literare din
cultura noastra, un exemplu elocvent constituindu-l acest pasaj in care
fumul devine un simbol al vietii pacatoase:
“Cand petreace omul in fum, atunci-i lacramadza ochii si de iutimea
fumului doru-l ochii si orbasc: iar deaca iase la vazduh curat si la vreame cu
senin de se prambla pre langa izvoara de ape curatatoare, atunce samtu mai
vesel ochii si mai curati, si sanatate dobandesc di in vazduh curat. Asea si
noi, fratilor, deaca intram in fumul pacatelor lumiei acestia, intru mancari
fara vreame si in betii, in lacomia avutiei aurului si argintului satelor si a
vecinilor, si intr-alte pohte de pacate, atunce si noua foarte lacramadza
ochii sufletului nostru, si de iutimea acelui fum inselatoriu durere si orbie
foarte cumplita rabda ochii nostri. Ca a nimica alta nu se asamana ispravile
noastre intr-aceasta lume, numai fumului. Si nu numai ispravile noastre, ce
si dzilele si anii si viata noastra, toate ca un fum trec. Si cine va petreace
intr-aceaste fumuroase si inselatoare lucruri, aceluia-i iaste mentea
intunecata cu intunearecul pacatelor si pohtelor trupului..”
În toamna anului 1657, marele ierarh şi părinte al Moldovei,
mitropolitul Varlaam, simţindu-şi aproape obştescul sfârşit, a împărţit toată
averea sa, a chemat la sine pe duhovnicul Dosoftei, egumenul Mănăstirii
Neamţ, şi a primit Preacuratele Taine. Apoi, dând tuturor sărutarea cea mai
de pe urmă, şi-a dat sufletul în braţele Marelui Arhiereu Iisus Hristos,
împăcat cu sine, cu Biserica şi cu neamul său. Aşa a trăit şi aşa s-a nevoit
pentru mântuirea turmei sale mitropolitul Varlaam!

Mitropolitul Dosoftei

34
 1. Viaţa

Continuator al lui Varlaam este mitopolitul Dosoftei, inscaunat la numai

cativa ani dupa retragerea din functie a predecesorului sau. Cunoscator al
mai multor limbi, Dosoftei a tiparit numeroase traduceri, imbogatind
literatura religioasa nu numai cu cele mai populare carti de lectura in acest
domeni (Psaltirea in versuri, Vietilesfintilor), dar si cu texte de ritual, de
slujba bisericeasca (Liturghia, Molitvenicul, Octoihul), pe care le-a publicat,
pentru prima oara, in limba romana.
A fost unul dintre cei mai mari cărturari din trecutul nostru, fiind
primul poet naţional, primul versificator al Psaltirii în tot Răsăritul ortodox,
primul traducător din literatura dramatică universală şi din cea istorică în
româneşte, primul traducator al cărţilor de sltijbă în româeşte în Moldova,
primul cărturar român care a copiat documente şi inscripţii, unul dintre
primii cunoscători şi traducători din literatura patristică şi post patristică la
noi şi care a contribuit la formarea limbii literare româneşti.
Ca monah la Probota, a tradus, pentru prima oară în româneşte,
Istoriile lui Herodot, Cronograful lui Matei Cigalas, un Pateric grecesc,
cartea Mântuirea păcătoşiior a lui Agapie Landos şi fragmente din Viaţa şi
minunule Sf. Vasile cel Nou. Ca episop de Roman a revizuit traducerea
Vechiului Testament făcută de Nicolae Milescu, care s-a tipărit la
Bucureşti, în 1688. în timp ce se afla în exil în Polonia, a tradus
introducerea (prologue) dramei Erofili, scrisă de poetul cretan Gheorghe
Hortatzis (începutul sec. XVII), inspirată, la rândul ei, din piesa Orbecche a
italianului Giraldi, păstrtă fragmentar (154 de versuri); începe acum şi
traducerea Dogmaticii Sf. loan Damaschinul (se păstrează 4 capitole din
cartea I).
La rugămintea patriarhului loachim al Moscovei şi a mitropolitului
Varlaam lasinski al Kievului, a tradus din –greceşte în slavo-rusă mai multe
lucrări teologice: Scrisorile Sfântului Ignatie Teoforul, Constituţiile Sfinţilor
Apostoli, Istoria bisericească şi privire mistică a patriarhului Gherman I al
Constantinopolului (o explicare a Sf. Liturghii), Dialog împotriva ereziilor, şi
despre credinţe noastre a lui Simeon al Tesalonicului, 40 de cuvântări
(Mărgăritare) ale unor Sfinţi Părinţi (34 ale Sf. loan Gură de Aur). Tot

35
acum a alcătuit, în slavo-rusă, o culegere de texte patristice şi liturgice
despre prefacerea Sfântelor Daruri.
Talmacind Psalmii lui David, Dosoftei realizeaza nu doar o simpla
traducere, ci si o prelucrare a lor, desi s-a izbit de insuficientele mijloace
de expresie literara pe care le putea oferi atunci limba romana. Cu toate ca
versul sau este inca stangaci, cand ia ca model versul popular, limba
stihurilor lui devine imediat curgatoare, muzicala si ritmica. Unii din psalmii
tradusi in versuri de Dosoftei au devenit, prin larga lor circulatie, colinde
religioase sau cantece de stea, ca Psalmul 46:
“Limbile să salte/Cu cântece nalte/ Să strige-n tărie/ Glas de
bucurie./ Lăudând pre Domnul,/ Să cânte tot omul./Domnul este tare,/
Este-mpărat mare/Preste tot pământul /Şi-ş ţâne cuvântul./Supusu-ne-au
gloate/ Şi limbile toate,/ De ni-s supt picioare/ Limbi de pre supt
soare./Alesu-ş-au şie/ Parte de moşie/ Ţara cea dorită./ Carea-i giuruită/
Lui Iacov iubitul, /Ce-i ţâne cuvântul./Mila să-ş arate/ Cea de bunătate/
Spre noi, ticăloşii,/ Precum ne spun moşii./ Pre vârvuri de munte/ S-aud
glasuri multe/ De bucine mare,/ Cu naltă strigare,/ Că s-au suit Domnul./
Să-l vază tot omul./ Cântaţ în lăute,/ În zâcături multe,/ Cântaţ pre-
mpăratul,/ Că nu-i ca dâns altul./ Să domnească-n lume,/ Cu svântul său
nume./”
Dosoftei apeleaza la modelul poeziei populare, astfel incat psalmii sa
fie accesibili ascultatorilor, usor de inteles, de cantat in biserica si de
memorat. Psaltirea cuprinde toata gama trairilor umane indreptate spre
planul transcendent si, totodata, recupereaza realitatea romaneasca
asemanatoare celei biblice. Biserica devine o institutie eficienta de
raspandire a limbii romane, de la slujitorii cultului pana la cel din urma
credincios.
Tipariturile religioase au contribuit, in primul rand, la introducerea
limbii romane in biserica, inlocuind limba slavona in care se oficia serviciul
divin. Marile reforme in acest domeniu le-au infaptuit Dosoftei, in Moldova
si Antim Ivireanul in Muntenia.
In al doilea rand, cartile religioase au influentat fomarea limbii
romane literare. De la diaconul Coresi, cel care a ridicat dialectul muntean
la rangul de limba literara, pana la mitropolitii Varlaam, Simion Stefan,
Dosoftei si Antim Ivireanul, toti s-au staduit sa caute forma cea mai
limpede si mai armonioasa a limbii, care sa fie inteleasa in toate tinuturile
romanesti.

36
 2.Scrieri
 Psaltirea în versuri, Uniev 1673, cu peste 500 p., şi 8634 de
versuri (la un loc cu Acatistul Născătoarei de Dumnezeu
 Dumnezeiasca Liturghie, Iaşi, 1679 (ed. a Ii-a, Iaşi, 1683);
 Psaltirea de-nţeles, Iaşi, 1680 (text paralel: slavon şi român);
 Poem cronologic despre domnii Moldovei, cu 136 versuri
 Parimiile preste an, Iaşi, 1683
 Poemul cronologic, cu mici adaosuri şi modificări
 Viaţa şi petriaceria sfinţilor, 4 vol Iaşi, 1682-1686, lucrare de
compilaţie, după izvoare bizantine (Simeon Metafrast, Maxim
Margunios)

Antim Ivireanul
1.Viaţa

Cel mai învăţat şi talentat mitropolit care a stat vreodată pe scaunul

mitropoliei Ţării Româneşti1, bărbat de cinste, evlavios şi împodobit cu
virtuţile ce se potrivesc cu vrednicia arhierească, Antim Ivireanul a rămas o
icoană înconjurată cu evlavie şi cu recunoştinţă pentru tot ce a înfăptuit în
ţara şi Biserica Ortodoxă Română, şi împodobită cu nimbul muceniciei. În
sufletul lui au prisosit virtuţi alese, un buchet făcut din toate talentele, o
simfonie de inspiraţie şi melodii. N-a îngropat nici un talant, ci i-a înmulţit
pe toţi, fiind „singurul vlădică de multe ori artist”.
Din izvoare sigure se ştie că era de origine georgiană (din Iviria,
denumire veche a Georgiei sau Gruziei de azi, din sudul Rusiei). Părinţii săi
se numeau Ioan şi Maria, iar el a primit la botez numele de Andrei. Din
fragedă tinereţe a căzut rob la turci, pe aceea vreme ţara fiind sub
stăpânire otomană. Era înzestrat cu „talente rare” şi „a ridicat la
perfecţiune arta tipografică”. Cu privire la data şi locul exact al naşterii
sale, nu există date certe, dar se presupune că în robie a învăţat, pe lângă
limba sa maternă, greaca veche şi cea nouă, turca, slava veche, poate şi
araba, şi mai ales româna, pe care o numea „limba dulce românească”.

37
 Datorită unei recomandări a Patriarhului Dositei către domnitorul-
martir Constantin Brâncoveanu, care plănuia înviorarea culturii româneşti,
planuri care coincideau şi cu intenţia Patriarhului de difuzare a culturii
greceşti în toată lumea ortodoxă. Astfel, Antim ajunge pe meleagurile
româneşti având rolul de „supraveghetor al credinţei, de organizator al
silinţelor pentru cultură, de sfetnic ascultat în cele religioase”.
Se pare că înainte de a ajunge în Ţara Românească, Antim a făcut un
popas la Iaşi, unde fusese înfiinţată tipografia grecească la mânăstirea
Cetăţuia în 1680. Astfel a ajuns să lucreze în această tipografie, unde ar fi
deprins meşteşugul tipăririi şi ar fi putut studia limbile română şi slavonă.
Ajuns la Bucureşti prin 1690, Antim şi-a început activitatea la tipografia
mitropoliei, sub conducerea episcopului moldovean Mitrofan al Huşilor,
refugiat la curtea lui Brâncoveanu.
În anul 1691, acesta este numit episcop al Buzăului, astfel că lui
Antim îi revine sarcina conducerii tipografiei, care ajunge „Tipografie
domnească”. De acum, modestul şi străinul ieromonah Antim avea să se
identifice cu aspiraţiile şi năzuinţele ţării sale adoptive, depunând toate
eforturile, priceperea şi talentele sale multiple în slujba ridicării Ţării
Româneşti pe scara culturii. Sub acest aspect, epoca lui Brâncoveanu arată o
interesantă împletire a două influenţe diferite : Una venită din Occidentul
catolic, alta venită din Orientul ortodox, anume cea grecească. În acest fel,
în artă, epoca aceasta a creat un stil propriu, şi anume stilul brâncovenesc.
Începând cu 1691, Antim, printr-o muncă dificilă şi îndelungată, va reuşi să
strălucească în privinţa activităţii tipografice, tipărind sau supraveghind
tipărirea a 64 de cărţi de diferite mărimi. Rodul muncii proprii îl constituie
38 de volume, restul fiind rodul strădaniilor ucenicilor săi : ipodiaconul Mihail
Iştvanovici, Gheorghe Radovici şi ieromonahul Dionisie Floru.
După limbă, Antim a tipărit 30 de cărţi în greceşte, 24 în româneşte,
una în slavonă, 5 slavo-române, 2 greco-arabe, una greco-română. Antim
are 4 lucrări ale lui, la 10 le-a scris predosloviile, pentru 5 a întocmit
versurile, la 6 a scris cuvântul de iertăciune de la sfârşit, iar 6 cărţi sunt
traduse de el în limba greacă. 6 volume au fost tipărite cu cheltuiala sa,
cinci cu blagoslovenia sa, iar 10 au fost date de pomană cititorilor.
După cuprins, tipăriturile lui Antim se grupează în cărţi pentru
combaterea calvinismului, catolicismului şi întărirea Ortodoxiei, cărţi de
slujbă bisericească, cărţi de îndrumare religioasă şi filosofică, şi cărţi
populare.
După criteriul nevoilor, aceste cărţi au căutat să răspundă cerinţelor
lăuntrice ale neamului omenesc şi problemelor externe ale ţării. Strădaniile

38
domnitorului şi ale neobositului mitropolit urmăreau să aducă în cuprinsul
graiului şi cugetării româneşti marile valori ale gândirii timpului, îndeosebi pe
cele religioase. Prin ele se deschid larg căile traducerilor, înnoirii culturii şi
şlefuirii limbii. Prin cărţile româneşti date la lumină, înzestratul ierarh a
pus temeliile vechii noastre limbi bisericeşti.
Între anii 1694-1701, pentru meritele sale dovedite ca tipograf şi
ieromonah, Antim a fost mutat la Snagov, ca egumen, unde a pus bazele unei
mari tipografii, cu posibilităţi de imprimare în mai multe limbi. cea mai mare
parte a utilajului era construit de el. Aici va iniţia şi o şcoală de imprimerie
„care a împământenit pentru totdeauna acest meşteşug la no”i , şi care va
rodi 14 cărţi, 7 în limba greacă, 4 româneşti, una slavonă, una greco-
română şi una greco-arabă.
Din 1701 Antim se strămută la Bucureşti, unde îşi va relua activitatea
de tipograf, deşi va continua să fie şi egumen al Snagovului, atestat până la
21 mai 1704. Cauzele care au dus la plecarea lui la Bucureşti, fără să
renunţe la egumenat nu ne sunt cunoscute, dar cert este că odată cu
plecarea lui Antim de aici va înceta şi funcţionarea tipografiei. În perioada
1701-1705 Antim va duce la tipografia mitropoliei o rodnică activitate
tipografică şi artistică, perioadă în care cunoştinţele sale teologice şi
culturale s-au desăvârşite. Acum el va scoate de sub tipar 15 cărti : 11 în
greacă, apărute sub influenţa curentului grecesc de la curte, 2 româneşti,
una slavo-română şi una greco arabă. Activitatea sa strălucită, calităţile
sale deosebite de teolog şi învăţat, cât şi demiterea episcopului Ilarion de la
Râmnic, toate acestea au dus la alegerea lui Antim ca episcop de Râmnic,
fără ca el să fi gândit sau să fi urmărit acest lucru. Astfel, în ziua de 17
martie 1705, Antim a fost hirotonit episcop al Râmnicului, după care s-a
mutat la Râmnic, luând cu el şi utilajul tipografic de la Snagov.
Ca episcop nu-i va fi uşor, deoarece în eparhia sa propaganda catolică
câştigase teren. A trebuit, ca atare, să întărească disciplina în rândurile
clerului şi ale mânăstirilor, să ridice nivelul de pregătire al slujitorilor, să
desfăşoare o activitate pastorală intensă, atât la centru cât şi în cuprinsul
eparhiei., pretutindeni fiind „ostenitoriu Kir Antim, episcopul Râmnicului”,
aşa cum arată pisania din pridvorul mânăstirii Cozia, care a fost repictată şi
căruia i s-a adăugat un pridvor. Documentele episcopiei vorbesc despre grija
întâistătătorului ei pentru mărirea averilor episcopiei, prin cumpărături de
pământuri, vii, mori şi păduri, din veniturile cărora se reparau şi se
înfrumuseţau cu picturi biserici, iar altele se zideau din temelii. Totodată
trebuie să recunoaştem că el a fost cel care a pus, la noi, bazele

39
învăţământului şcolar gratuit în Ţara Românească, prin înfiinţarea a 3 şcoli,
numite „şcoli de pomană” în care învăţământul era gratuit.
Cea mai bogată activitate desfăşurată de Antim la Râmnic a fost tot
aceea de tipograf, marele merit al lui fiind acela că va tipări în româneşte
cărţile de importanţă capitală pentru slujbele bisericeşti. Motivul îl
constituia faptul că Antim a înţeles că tipăriturile în limba greacă erau pe
cale de a deveni un pericol pentru limba română, pericol asociat şi cu
pericolul prozelitismului catolic.
Activitatea sa la Râmnic va fi întreruptă însă, deoarece meritele sale
personale, cât şi înaltul prestigiu de care se bucura atât în ţară cât şi în
Orientul ortodox, îl vor propulsa pe cea mai înaltă treaptă a ierarhiei
bisericeşti, şi anume aceea de mitropolit al Ungrovlahiei.
La 21 februarie 1708, după confirmarea alegerii sale în această înaltă
demnitate bisericească, a fost strămutat de la Râmnic la Bucureşti, iar a
doua zi, în Duminica Ortodoxiei, a fost instalat în scaunul de Mitropolit al
Ungrovlahiei. Activitatea şi opera lui ca mitropolit este bogată şi variată şi
despre ea s-au scris multe articole şi studii, dar fără să se poată spune că
a fost epuizat tot ce putea fi spus în această privinţă. Vom reţine însă
esenţa, şi anume înflăcăratul său patriotism şi recunoştinţa păstrată în
inimă, atât pentru Ţara Românească, patria sa adoptivă, cât şi pentru ţara
sa natală, Iviria, pe care n-a uitat-o până la moarte. Un alt aspect este
acela că Antim a continuat să iubească meşteşugul tipografiei, cu toate
grijile şi problemele ridicate de conducerea Mitropoliei. Cea mai înaltă
expresie a cuvântului rostit, până la acea dată, o constituie opera sa de
căpătâi Predicile sau Didahiile, pe care Antim le-a ţinut la unele duminici şi
sărbători, în timpul păstoririi sale. Aceasta îl aşează printre cei mai mari
oratori bisericeşti ai tuturor timpurilor, cu nimic inferior clasicilor din Apus,
şi mai cu seamă îl transformă pe Antim în întemeietorul oratoriei religioase
la noi, la români. Predica sa este o predică gândită şi trăită, compusă şi
aşezată cu răbdare pe hârtie după regulile omileticii, şi expusă cu
convingere, cu alte cuvinte o predică elaborată cu înaltă competenţă.
Dovezi de patriotism au fost şi cele două încercări ale lui Antim de a
scutura jugul turcesc, prin colaborarea cu Petru cel Mare în lupta de la
Stănileşti, din 1711, şi prin apropierea de austrieci, în 1716. Acest lucru i-
au adus arestarea, caterisirea şi condamnarea la deportare pe viaţă la
mănăstirea Sfânta Ecaterina de pe Muntele Sinai, toate din pricina
fanariotului Nicolae Mavrocordat, pe atunci domn al Ţării Româneşti. In
plus, sultanul dăduse porunca de osândire la moarte, astfel că, pe 22
decembrie 1716, soldaţii care îl transportau spre muntele Sinai, l-au

40
omorât, trupul fiindu-i aruncat într-un afluent al râului Mariţa, anume
Tunigia, care trece prin Adrianopol. Apele i-au purtat lacrimile şi sângele
mucenicesc spre ţărmurile împărăţiei nemuritoare a lui Dumnezeu, afundând
în întunericul oprobiului public crime şi făptaşii ei nelegiuţi.
Ştirea asasinării Mitropolitului Antim, spune Del Chiaro, a produs în
întreaga Valahie o generală îngrozire, deoarece toţi îl credeau surghiunit la
Muntele Sinai.
Lumina vieţii lui însă nu s-a stins niciodată în conştiinţa
neamului pe care el l-a slujit până la sacrificiu.
Astăzi putem afirma cu tărie că opera tipărită, ca şi cea rămasă în
manuscrise, îl arată ca patriot până la sacrificiul vieţii sale, luptător angajat
pentru triumful deplin al limbii române în Biserică şi pentru respectarea
autonomiei ei, educator al clerului şi cred

2.Tipărituri „La capul cel dintâi al Facerii

- Evangheliar greco-român (1693)
- Mărturisirea ortodoxă în greceşte (1699)
- Floarea darurilor (1700)
- Psaltirea în greceşte (1700)
- Liturghier greco-arab (1701)
- Proschinatarul Muntelui Athos (1701) - ghid
- Ceaslov greco-arab (1702)
- Noul Testament în limba română (1703)
- Acatistier (1703)
- Ceaslov slavo-român (1703)
spune Moisi cum că Dumnezeu au
făcut doi luminători mari: unul
mai mare şi altul mai mic; şi pre
cel mai mare, adec pre soare, întru
stăpânirea zilii, iar pre cel mai mic,
adecă pre lună, întru stăpânirea
nopţii. Și pre aceştea, i-au făcut
pentru întărirea trebuincioasei
chivernisiri a toată lumea. Şi iarăși
acestaş Dumnezeu, făcându-Se
Om, au pus alţi doi luminători,
pentru întărirea şi întemeierea
besericii: pre cel mai mare, adecă
pre Petru, pentru ca să fie întru
stăpânirea zilii a dumnezeeşti
cunoştinţe întru jidovime; iar pre
cel mai mic, adecă pre Pavel, întru
stăpânirea întunecatei nopţi a
închinării la idoli, la limbi, pentru
ca să răsipească cu strălucirea
minunilor şi cu lumina învăţăturii
norii cei întunecaţi ai înşălăciunii."
(din „Didahii", fragment din
Cazanie la Sfinţii Apostoli Petru şi
Pavel)

41
- Slujba Adormirii Maicii Domnului (1706)

- Octoih (1706)

- Molitvelnic (1706)

3.Creaţii personale
Didahiile (a circulat în manuscris, restrâns; au fost tipărite prima
dată de Ioan Bianu în 1886, cu mai multe retipăriri ulterioare, fragmentare,
urmate de o ediţie critică şi de publicarea întregii opere a Sfântului Antim,
ediţie completă, la Editura Minerva, în 1972 (în timpul comunismului!!!), apoi
în 1997.

- Chipurile Vechiului şi Noului Testament (1709) - cu sute de miniaturi

pictate de Sfântul Antim.

- Aşezământul Mânăstirii Antim (1713)

- Învăţătură pe scurt pentru taina pocăinţii (1705)

- Învăţătură bisericeasca

Miron Costin
1.Viaţa
Cronicar de factura umanista, istoriograf, om politic, militar,
diplomat, istoric, primul poet cult român (daca facem abstractie de cele
câteva versuri ale lui Varlaam la stema tarii, de pe frontispiciul Cazaniei din
1643), Miron Costin (1633, Moldova - decembrie 1691, Roman) a fost fiul
lui Ion sau Iancu Costin, hatman, si al Saftei (n. Scoartes), nepoata
domnitorului Miron Barnovschi, înrudita cu familiile boieresti Balica si Movila.
În copilarie, ca urmare a retragerii în Polonia a tatalui sau (în 1634), care
fugea de turci, ducând o politica filo-polona, i se acorda titlul de nobil polon
si, totodata, în 1638, indigenatul. Studiaza la Colegiul Iezuit din Bar -

42
Podolia, Polonia (1647-1652) - si, temporar, la Camenita (1648-1650), unde
se muta scoala dupa ce localitatea a fost ocupata de cazaci.
În Polonia, primeste o cultura de ordin umanist si clasicist, cunostinte
de literatura si istorie antica, de logica, teologie si limbi straine, pe lânga
limba polona studiind latina, rusa, iar, mai târziu, maghiara si turca.
Revine în tara (c. 1652-1653), ocupând functii de dregator si
diplomat. Face cariera politica si diplomatica: dregator de sulger ,
paharnic , pârcalab de Hotin , mare comis , mare vornic de Tara de Sus ,
mare vornic de Tara de Jos , mare logofat
În 1675, la Iasi, încheie scrierea Letopisetul Tarii Moldovei de la
Aaron-voda încoace, de unde este parasitu de Ureache vornicul de Tara de
Giosu , care cuprinde istoria Moldovei între anii 1595 si 1661. Tot în
Moldova, redacteaza, în limba polona, Chronika ziem Moldawskich y
Multanskich (Cronica tarilor Moldovei si Munteniei), cunoscuta si sub titlul de
Cronica polona , la cererea comisului coroanei poloneze, Marcu Matczynski,
înmânata voievodului de Kulm, Ioan Gninski, în 1677. Este prima carte
despre geografia si organizarea politica a tarilor românesti, ocazie cu care
Miron Costin pune pentru întâia data problema originii românilor , încercând
sa probeze latinitatea acestora facând apel la limba. În pofida politicii sale
de alianta cu Polonia si a legaturilor de corespondenta cu regele Sobieski,
asediul Vienei îl gaseste, împreuna cu Duca Voda si cu oastea moldoveana, în
tabara turcilor, care au silit tarile române vasale sa participe alaturi de ei
în razboi.
Este luat prizonier si dus în Polonia (1683), alaturi de Duca Voda si de
boierii moldoveni care fusesera alaturi de turci. Ramâne la Daszow, gazduit
fiind în castelul de vânatoare al lui Jan Sobieski, unde se bucura de un
tratament privilegiat. Aici redacteaza scrierea cunoscuta sub titlul de Poema
polona , 1684, pe care o dedica gazdei sale. ( Poema polona cunoaste doua
versiuni: Historya polskimi rytmami o Woloskiey ziemi i Moltanskiey - Istorie
în versuri polone despre Moldova si Tara Româneasca - si Opisanie ziemi
Moldawskiey i Multanskiey przez Mirona Costyna - Descrierea Tarii Moldovei
si a Tarii Românesti de Miron Costin.) Ramâne în Polonia pâna în 1685, când
Constantin Cantemir, noul domn, îl readuce în tara.
În ultimii sapte ani ai vietii, scrie De neamul moldovenilor, din ce tara
au esit stramosii lor (1686-1691), lucrare ramasa neterminata, al carei
original nu s-a pastrat, unde invoca date etnografice în sprijinul ascendentei
romane a românilor . Moare decapitat din ordinul aceluiasi domn al Moldovei,
care încheiase un tratat secret de alianta cu Austria, intrând, astfel, în
conflict cu politica filo-polona a lui Miron Costin.

43
 2. Poemul filozofic “Viaţa Lumii”

Mentalitatea religioasa a avut influenta si asupra umanistului Miron

Costin, continuatorul lui Gigore Ureche. Miron Costin a inceput prin a scrie
versuri intr-o perioada cand poezia nu era deloc o indeletnicire obisnuita.
Poemul filosofic „Viata Lumii” a fost scris cand Miron Costin avea 40 de ani.
Poezia are un moto extras din „Ecleziast” : vanitas vanitatum et omnia
vanitas”(desertaciunea desertaciunilor si toate sunt desarte) care
concentreaza tema poemului larg raspandita in literatura universala, aceea a
sortii alunecoase (Fortuna labilis) care nu poate fi stapanita. Viata omului
este comparata cu o ata subtire care se poate rupe oricanna filosofica:
„existenta fiind scurta, omul trebuie sa se ilustreze prin fapte bune pentru
ca binele este telul suprem al omului”. Creatie de inspiratie religioasa,
“Viata lumii” exprima un pesimism fara leac, prevazand surparea inevitabila a
intregii omeniri.

44
 Viata Lumii

A lumii cântu cu jale cumplită

viiaţa,
Cu griji şi primejdii cum iaste şi
aţa:
Prea supţire şi-n scurtă vreme
trăitoare.
O, lume hicleană, lume
înşelătoare!
Trec zilele ca umbra, ca umbra
de vară,
Cele ce trec nu mai vin, nici să-
ntorcu iară.
Trece veacul desfrânatu, trec
ani cu roată.
Fug vremile ca umbra şi nici o
poartă
A le opri nu poate. Trec toate
prăvălite
Lucrurile lumii, şi mai mult
cumplite.
Şi ca apa în cursul său cum nu
să opreşte.
Aşa cursul al lumii nu să
conteneşte.
Fum şi umbră sântu toate,
visuri şi părere.
Ce nu petrece lumea şi în ce nu-
i cădere?
Spuma mării şi nor suptu cer
trecătoriu,
Ce e în lume să nu aibă nume
muritoriu?
Zice David prorocul: "Viaţa iaste
floara,
Nu trăiaşte, ce îndată iaste
trecătoarea".
"Viiarme sântu eu şi nu om", tot
acela strigă
O, hicleană, în toate vremi cum
să nu să plângă
....................................................
.................
Aşa ne poartă lumea, aşa
amăgeşte.
Aşa înşală, surpă şi
batjocoreşte.
Fericită viiaţa făr de valuri
multe,
Cu griji şi neticneală avuţiia
pute.
Vieţuiţi în ferice, carii mai 45
puţine
Griji purtaţi de-a lumii; voi
 Vacul nostru cu-mprumut dat în
datorie.
Ceriul de gândurile noastre
bate jocurie.

IV. SENTIMENTUL RELIGIOS ÎN OPERE

LITERARE
Codul lui da Vinci
.

Adevăr şi minciună în Codul lui Da Vinci.

Mai intai sa vedem care sunt conceptiile despre crestinism in acest
roman.El spune ca Biblia e un produs al omului si ca Iisus Hristos a fost un
personaj istoric de o forta extraordinara, poate cel mai harismatic si cel mai
enigmatic lider pe care l-a cunoscut omenirea, a fondat o noua filozofie de viata.
Biserica prin episcopii ei a incercat sa ascunda faptul ca Hristos a fost un simplu
om si L-a proclamat Dumnezeu ca sa-i poata conduce pe oameni, sa aiba
autoritate si sa nu-si piarda puterea. Imparatul Constantin care era pagan a
prevazut generalizarea Crestinismului in Imperiu si l-a folosit - ca sa nu scindeze
Imperiul in doua - ca factor de unificare. Dar pentru aceasta ca sa ai autoritate,
Iisus trebuia mai inai declarat Dumnezeu iar toti crestinii sa apeleze la oamenii
Bisericii care sa-i tina in frau (sa-i aiba sub control). De aceea Constantin a
convocat Sinodul de la Niceea din 325 unde episcopii au votat intr-un vot foarte
strans divinitatea lui Iisus - cu alte cuvinte toata lumea il considera pe Iisus om,
dar incepand cu 325,Niceea, episcopii au hotarat au hotarat ca Iisus e
Dumnezeu.Constantin a comandat scrierea unei noi Biblii din care sa se scoata tot
ce e uman despre Iisus si sa se accentueze ce e divin.Astfel primele evanghelii au
fost adunate si arse si inlocuite cu unele noi, Matei, Marcu, Luca si Ioan.Deci
Iisus dintr-un simplu profet muritor devine Dumnezeu pentru ca paganii sa nu-i
mai atace pe crestini si sa se supuna Bisericii respectiv statului. Exista mii de
surse istorice care vorbesc de Iisus ca de un simplu muritor. Recent in 1950 la
Marea Moarta si in 1945 la Nag-Hammadi s-au descoperit manuscrise care sunt
vechi si care relateaza adevarul despre Iisus care era un muritor, insurat chiar
cu Maria Magdalena, care era din semintia lui Veniamin cu care a avut un copil
(Iisus nu putea fi celibatar pentru ca era interzis) si care a trait apoi pe
teritoriul actual al Frantei, lasand urmasi pana azi.Acest secret a fost tinut cu
scumpatate de o organizatie secreta "Prioria Staretia Sionului" care a vrut sa
dea adevarul la lumina si cu care Vaticanul, identificat cu Biserica, s-a luptat
pentru a-l ascunde. In tabloul lui Da Vinci, la pieptul Mantuitorului nu e apostolul
Ioan ci chiar Maria Magdalena; acesta ar fi codul transmis mai departe de

46
aceasta organizatie secreta, pe care a condus-o si Da Vinci candva.De fapt
renumitul, legendarul si mult ravnitul Graal nu este potirul din care a baut
Mantuitorul la Cina cea de Taina ci e vorba de o persoana, acesta fiind chiar
Maria Magdalena.

Sa verificam acum daca aceste afirmatii sunt adevarate.Imparatul

Constantin cel Mare (sec.IV) a fost pagan si s-a botezat abia pe patul de moarte
(pentru ca se iertau toate pacatele prin botez si atunci oamenii il amanau cat mai
mult ca la moarte ei sa plece curati de aici), el da in 313 crestinilor libertate de
manifestare-publica, nu declara crestinismul religie de stat cum se spune in
roman. Crestinii traiau in timpul lui si pana la el organizati in comunitati fiind
putin numerosi si persecutati pentru ca se considera ca atrageau mania zeilor
neinchinandu-se lor ci doar lui Iisus, pe care-l cinsteau ca Dumnezeu. Au existat
adevarate maceluri organizate impotriva crestinilor de imparati ca Nero,
Domitian,(81-96), Traian(98-117), care au dat chiar edicte de distrugere a
crestinismului cu toate ale sale, oameni, carti, cult, etc.

Istoricul Eusebiu de Cezareea relateaza ca Imparatul Constantin

pregatindu-se de lupta impotriva lui Maxentiu, a vazut un semn aparut pe cer in
miezul zilei, prin care i se zicea ca va invinge. Acel semn era crucea si a si
castigat lupta. De acum, chiar daca el va ramane nebotezat va fi un protector al
Crestinismului prin donatii de sume uriase pentru construirea de biserici si
organizarea a tot ce era de folos Bisericii si aceasta timp de doua decenii. Nu e
adevarat ca Hristos era considerat un om muritor de crestini pana la Constantin,
ba din contra ei stiau ca e Dumnezeu (altfel ei n-ar mai fi murit ca martiri pentru
un om care le aducea doar o filozofie) si aceasta o demonstreaza documentele de
pana la Constantin (sec.IV), precum actele martirice. Existau anumite probleme
care se cereau explicate de pilda, Iisus era mai mult om sau mai mult Dumnezeu?
Cum putea sa fie un om in acelasi timp si Dumnezeu? Era El egal cu Tatal si cu
Duhul?

Dar sa vedem ce spun documentele despre Iisus. Epistola Sfantului Pavel cu

aproape doua secole si jumatate inainte de Constantin vorbeste despre Iisus ca
fiind Dumnezeu, Intrupat, facut om din femeie "la plinirea vremii" (Gal.4,4)
pentru izbavirea neamului omenesc.Ce l-a schimbat brusc pe Pavel din prigonitor
in propovaduitor al Crestinismului? El marturiseste ca I S-a aratat in viziune
chiar Iisus Hristos. Sfantul Pavel a murit martir la Roma in anul 67 d.Hr.Cea mai
veche Evanghelie cunoscuta e cea a lui Matei (anul 43-44, in limba aramaica
tradusa in greaca mai tarziu), aici vedem ca Iisus e nascut de la Sfantul Duh si
din Fecioara Maria, face minuni, vindecari, potoleste furtunile, invie din morti,

47
dupa ce e chinuit, batut pana la sange, da puterea Apostolilor de a lega si dezlega
si aceasta in timp ce flamanzeste, inseteaza, osteneste de arsita si calatorie,
doarme, deci nu i se ascund trasaturile umane, insa El e in primul rand Dumnezeu.

Evanghelia dupa Ioan, ulterior scrisa in jurul anului 100, arata clar originea
Mantuitorului si scopul venirii Sale: "Ca asa de mult a iubit Dumnezeu lumea incat
pe Unul Nascut Fiul Sau L-a dat ca oricine crede in El sa nu piara si sa aiba viata
vesnica.Caci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Sau in lume ca sa judece lumea ci ca sa
se mantuiasca prin El lumea " (In 3,16-17); "Iar acestea s-au scris ca sa credeti
ca Iisus este Hristosul Fiul lui Dumnezeu si crezand sa aveti viata in numele Lui"
(In.20-31)

Invatatura Mantuitorului circula prin viu grai, apoi s-a pus in scris,
comunitatile de crestini erau in acord in ceea ce priveste continutul cartilor pe
care le tratau ca inspirate de Dumnezeu si sfinte. Avem liste foarte vechi in care
se arata care sunt cartile adevarate ale Noului Testament? Da,de pilda, Canonul
Muratori, sec. II si o lista lasata de Sfantul Irineu al Lyonului (+202), si era
nevoie de aceste liste pentru a deosebi adevarul de minciuna. Alte scrieri cu
pretentii de evanghelii sau de carti inspirate, amestecate cu pareri noi, ale unor
eretici s-au numit apocrife-false si acestea erau se pare in numar destul de mare
- nu 80- cum ne spune romanul, ci in jur de 20, dar si acestea ni-L arata pe Iisus
mai mult Dumnezeu decat om iar despre casatoria Sa nici nu poate fi vorba,
nicaieri nu scrie asa ceva. O alta eroare de natura istorica e spusa ca exista mii
de marturii despre Iisus, scrise in timpul lui Iisus de multi dintre adeptii Sai in
afara de apostoli: in primul rand ca majoritatea oamenilor erau analfabeti,
inclusiv o parte dintre apostoli, apoi nu numai ca nu exista mii de documente
despre Iisus dar nu avem nici macar unul, ci toate informatiile despre El ni s-au
transmis prin apropiatii Sai-apostolii, care le-au scris la catva timp dupa moartea
si Inaltarea Sa. Deci nu Constantin a scris Biblia - Noul Testament de azi, nici
Iisus nu a fost votat ca fiind Dumnezeu de la Niceea incoace, nici nu a existat
vreodata un ordin imperial de distrugere a cartilor false, iar lista de carti a
Noului Testament e rezultatul unui proces de secole inceput inainte de
Constantin si finalizat dupa moartea lui.

Constantin care era chiar devotat Crestinismului, a comandat intradevar 50

de copii ale Bibliei crestine "scrise pe pergament de cea mai buna calitate, de
mana unor mesteri caligrafi care-si cunosteau bine meseria, cu caractere usor de
citit si intr-o forma usor de manuit" pentru ca: "In orasul ce ne poarta numele,
spune el, o mare multime a oamenilor s-au daruit pe sine Presfintei Biserici.
Acest avant care acolo se face simtit pretutindeni- face totdeauna sa ni se para

48
foarte potrivit injghebarea in acele locuri a mai multor biserici" , acest fapt e
consemnat de istoricul Eusebiu de Cezareea in lucrarea "Viata lui Constantin IV,
36, 1, p.173 PSB 11).Aceasta porunca nu indica vreo hotarare de a exclude sau
include unele evanghelii din Noul Testament si nici nu s-a dispus vreo ardere de
carti, cum se sugereaza in roman.Alte erori grave care ataca esenta
Crestinismului se fac atunci cand autorul discuta despre descoperirea
manuscriselor de la Marea Moarta si Nag-Hammadi.In primul rand la Marea
Moarta s-au facut descoperiri in 1947 ,nu in 1950 de manuscrise vechi de mii de
ani dar care nici macar nu pomeneau numele lui Iisus ori de crestini. Ele sunt
texte evreiesti fie ale Vechiului Testament, fie continand reguli de organizare a
sectei de barbati celibatari ce traia acolo.Iisus nu a avut legaturi cu aceasta
secta care se ferea de pacatosi pentru a nu impura ori El era pretutindeni
inconjurat si atins de oameni pacatosi.

La Nag-Hammadi s-au descoperit mai multe manuscrise ce contin texte ce

vorbesc despre Iisus in cele mai bizare ipostaze dar ele (si cele de la Marea
Moarta) sunt departe de a fi cele mai vechi documente crestine (cum zice
romanul). Manuscrisele de la Nag-Hammadi au fost scrise aproximativ pe la
jumatatea sec.II si apartin unui curent numit gnosticism rezultat in urma
intalnirii dintre lumea greco-romana si Orient. Lumea, conform acestui curent
era opera unui Demiurg ce o alcatuise dupa un plan imperfect cu un material
perisabil, etc.Iisus apare in aceste "evanghelii gnostice", ca o fiinta divina venita
pe pamant fara trup real, intrata in trupul lui Iisus la Botez, etc. Iisus e aici divin
nu un simplu om cum spune Dan Brown : istoricul romancier pretinde ca Biserica a
ales din toata multimea de evanghelii doar patru "care-L descriu ca divin pe
Iisus" iar pe celelalte le-a distrus si a pastrat secretul umanitatii lui ca sa nu-si
piarda puterea. Dar Iisus e divin si in evangheliile apocrife, iar Biserica, am
aratat pe ce criterii "a ales".

A fost Iisus casatorit cu Maria Magdalena?A avut copii cu ea?

Cea mai spinoasa afirmatie a romanului (care de fapt nu e noua, ea a fost

promovata si de alti autori ca N. Cazantzakis, dupa care s-a facut filmul "Ultima
ispita a lui Iisus", se refera la o casatorie a Mantuitorului cu Maria Magdalena, cu
care ar fi avut o fata. Nici evangheliile canonice (cele mai vechi), nici cele
apocrife, nici celelalte surse iudaice ori romane - putine cate exista - nu fac nici
macar vreo aluzie la asa ceva. Daca aceasta facea parte doar din fictiunea
romanului, atunci era o fictiune, dar se sustine ca afirmatia lui are fundament
istoric, ceea ce inseamna inselaciune.Presupusul document Q in care s-ar spune
asa ceva, nu exista si nici nu a fost vazut de cineva vreodata.Evanghelia lui Filip

49
ori a Mariei Magdalena (ultima nu face parte din cele descoperite in Nag-
Hammadi) si ele desi detaliaza oarecum prezenta Mariei Magdalena alaturi de
Iisus si nu contin deloc afirmatia plina de blasfemie si de cu totul neconcordanta
cu scopul Intruparii Mantuitorului Iisus Hristos. Autorul afirma ca in Evanghelia
lui Filip se spune ca Maria Magdalena a fost "tovarasa" lui Iisus, termen care in
aramaica inseamna sotia Lui.Iar pentru a continua subiectul se citeaza o alta
evanghelie apocrifa "Evanghelia Mariei Magdalena", unde apostolii Petru si Levi
se cearta pentru a sti daca Iisus i-a descoperit sau nu Mariei Magdalena adevarul
pentru ca ea sa fie conducatoarea Bisericii. Apoi se face o genealogie a Mariei
Magdalena ca provenind din neamul lui Veniamin, -adica e de sange regesc- si
aceste lucruri au determinat Biserica sa ascunda relatia Mantuitorului cu Maria
Magdalena, iar "Staretia Sionului" a pastrat acest secret pe care Biserica nu a
putut sa-l ascunda la nesfarsit. Maria Magdalena fiind insarcinata cand Iisus era
pe cruce a fugit sa traiasca in sanul unei comunitati evreiesti din Galia (Franta de
azi) unde a nascut o fata, Sara.

Sunt adevarate aceste fapte?

In primul rand ca Evanghelia lui Filip nu este scrisa in aramaica ci in copta iar
daca cuvantul "tovaras" a fost luat din alta limba, aceea e limba greaca astfel
incat koinonos, nu inseamna sotie, iubita ci tovaras, asociat la, insotitor,
participant (cu referire la prieteni, apropiati, asociati).Am spus ca nici o sursa
veche nu arata ca Iisus era casatorit si a avut copii. Femeia in societatea
patriarhala a sec.I, nu avea activitati publice si totusi il vedem pe Mantuitorul
vorbind de mai multe ori cu femei (cu samarineanca , cananeanca, surorile lui
Lazar, etc.) de altfel numai ele au ramas langa El cand era rastignit si tot ele au
fost primele martore si propovaduitoare ale Invierii.Deci Biserica si Crestinismul
nu sunt misogini asa cum se afirma in roman.

50
V. RELIGIA ASTĂZI (istoria creştinismului)

Ce este Religia?
Religia este un complex de credinţe şi acte de cult care exprimă raportul omului
cu sacrul şi cu divinitatea; credinţa unui grup de oameni de adoraţie (Dumnezeu,
zei) bazată pe un sistem de norme şi de principii morale.

Creştinismul
În Dacia, creştinismul a pătruns, chiar de la începutul colonizării romane, adus de
legionari dovedite prin numeroase vestigii arheologice, precum şi limba în care
toate cuvintele care se poate numi “creştinismul de bază” sunt latineşti:
Dumnezeu (de la Dominus Deus), duminică, cruce, creştin, biserică, lege sacră,
cuminecare, rugaciune, altar, Scripturi, sfânt mai ales în cuvinte compuse ca
Sânta Maria, Sân Petru, Sân Nicolae.

Fiecare sat, îşi avea mica lui Biserică. Bisericile acestea de ţară erau destul de
sărăcăcioase, fiind uneori construite din lemn. În schimb cele mai multe biserici
din oraşe, precum şi cele din mănăstiri , erau făcute din cărămidă, sau din piatră,
iar interiorul era cel mai adesea bogat împodobit .Credinţa românilor era de un
soi aparte la ei, manifestările nu erau zgomotoase, nu se întâlneau mistici,
exaltaţi, fanatici. Viaţa de toate zilele era plină de smerenie,naiva , simplă, dar
care pătrundea totul şi omul îşi făcea rugaciunea când se trezea şi când se culca,
se închina înainte de a rupe pâinea sau înainte de a se apuca de o treabă, oricare
ar fi fost ea. Şi nu numai oamenii din popor făceau aşa. Românii sunt, într-adevăr,
poporul cel mai tolerant din lumea creştină, dar tot ei sunt „visceral” legaţi de
religia lor, de legea lor. Aşa se explică rezistenţa multiseculară, nu numai în faţa
islamismului, dar şi în faţa influenţei catolice sau protestante. În lumina aceasta,
tragedia lui Constantin Brâncoveanu, din 1714, capătă valoare de simbol.
În acele vremuri tulburi, de război şi mizerie, biserica rămâne singurul refugiu al
culturii.
Limba literară s-a născut încetul cu încetul din graiurile populare şi-şi păstrează
necurmat legătura cu această matcă. Acestea trăiesc necontenit ca nişte
organisme, fiind şi astăzi alimentate din izvoare populare.Între limba literară şi
graiul popular se va păstra totdeauna un fel de osmoză organică, aceasta fiindcă
limbile literare ar fi mai puţin „gata” în apus, ci fiindcă acesta este duhul stilistic
al locului. Omul medieval are altă mentalitate decât omul modern, trăind în alt
orizont cultural. Acesta este prin excelenţă un homo religiosus, care comunică cu

51
Dumnezeu, şi cu sfinţii, crede în semne şi minuni, are cultul moaştelor, face
pelerinaje la locuri sfinte.

Primele cărţi religioase

Primele cărţi religioase au început să circule la noi în secolele XII-XIII şi sunt
cărţi bisericeşti în limba slavonă (manuscrise).
În prima jumătate a secolului XVI aceste cărţi au început să fie traduse şi
multiplicate.Ulterior vor fi şi tipărite pe arii mai extinse. Un important rol l-au
avut reprezentanţii bisericii care au avut o activitate îndelungată de traducere a
cărţilor bisericeşti din limba slavonă în limba română.

Cărţile în slavonă s-au tipărit mai demult, dar după un timp s-au tradus
acestecărţi în limba română în zona de dezvoltare iniţială a tiparului: Târgovişte,
Braşov, Curtea de Argeş. În 1508 călugărul Macarie tipăreşte la Târgovişte
„Liturghier”(carte bisericească, folosită în cadrul slujbelor). Odată cu apariţia
tiparului cărţile s-au extins şi au înlesnit trecerea la limba română în biserici.
Un rol important l-a avut şi diaconul Coresi.

Şirul tipăriturilor lui Coresi începe deci, în 1559, cu „Catehismul”.El este alcatuit
din:

1. O scurtă prefaţă;

2.Decalogul;
3.Simbolul credinţei ortodoxe niceoconstantinopolitean(credinţa creştinească);
5.Milcuitura („când chemi pe Dumnezeu în ajutor”, adica rugăciunea) şi datul de
har „când îţi aduci aminte de binefacerile lui Dumnezeu”;
6.Botezul;
7.Cuminecătura.

52
Sfânta Treime, icoană de Andrei Rubliov

53
VI. TRADIŢII
BOTEZUL este un ritual care este răspandit în perioada Noului Testament şi în
aprope toate confesiunile creştine reprezintă
modalitatea de intrare vizibilă în comunitatea
creştină. În Biserica Catolică, Ortodoxă şi în
Bisericile Vechi Orientale botezul reprezintă
una din cele şapte.

Cuvântul grec folosit în Noul Testament

pentru botez este baptízein (βαπτίζειν) iar
acesta înseamnă atât a cufunda cât şi a
scufunda. Pentru folosirea termenului cu acest sens în literatura greacă există
nenumărate dovezi începând cu Platon (secolul 4 î. Hr.). În Septuaginta,
traducerea greacă a Vechiului Testament, termenul baptízein (βαπτίζειν) apare
doar de 4 ori. O singură dată 4 Regi se referă la scufundarea unui om în apă
pentru o curăţire rituală.Iosif Flaviu întrebuinţează termenul baptismós
(βαπτισμός) - Botez - în cadrul relatării sale despre Ioan Botezătorul.

Cuvântul Botez a fost puternic impregnat de tradiţia creştină şi de aceea este

aproape asemănator cu expresia botez creştin. Deoarece există şi în alte religii
ritualuri purificatoare cu apă trebuie ca termenul botez, să poată fi folosit doar
cu prudenţă deosebită pentru curăţirile sau spălările rituale cu apă din exteriorul
creştinismului.

FORME CREŞTINE:

Vechiul Testament

Neeman, căpetenia oştirii regelui Siriei care era bonlav de lepră, s-a cufundat de
şapte ori în apele Iordanului împlinind porunca proorocului Elisei pentru a-şi
vindeca boala şi a recâştiga curăţia trupească.Şi proorocul David, autorul
psalmilor aminteşte atât de o curăţire interioară de păcate prin stropirea cu isop
cât şi de o spălare a trupului care au ca efect direct, după cum lasă să se
înţeleagă versetul 8 al psalmului 50, iertarea efectivă a păcatelor.

54
Iudaismul

Comunitatea din Qumran nu a fost singura comunitate iudaică care a prezentat

similitudini practice faţă de botezul creştin în privinţa pocăinţei, a curaţenieii
exterioare, a purificării interioare şi a îndemnului spre înnoirea vieţii. Şi eseneni
au cunoscut rituri asemănăoare. Esenienii sunt membrii unei secte religioase a
frǎţietǎţii, care a existat între secolele II-I î.Hr. Spălările rituale au fost
făcute în numele lui Dumnezeu şi aveau loc în mod regulat, din câte se poate
presupune astăzi erau chiar zilnice. Riturile botezului din comunităţile iudaice au
putut fi efectuat de oricine şi nu necesita o mărturisire publică. Totuşi prima
dintre aceste spălări ritualice reprezenta includerea oficială a unui novice în
comunitatea respectivă.

În Talmud este prescrisă obligativitatea unei spălări rituale mikweh pentru

refacerea curăţiei rituale.

Mikweh este o scufundare într-o baie rituală din cadrul unei comunităţi iudaism.

Iar începând cu a doua jumătate a primului secol creştin există dovezi despre un
aşanumit botez al prozeliţilor.

Prozeliţi sunt neevrei care aderau la religia iudaică şi care trebuia să

îndeplinească toate ritualurile cerute de legea şi tradiţia iudaică după care erau
„spălaţi” în mikveh. Astfel erau consideraţi evrei de drept.

Deosebirile botezului creştin faţă de practica iudaică constau în primul rând în

unicitatea efectuării botezului cât şi în mărturisirea de credinţă publică faţă de
Iisus Hristos. În afară de aceasta în spălarea rituală iudaică lipseşte persoana
consacrată care efectuează spălarea. Deoarece Josephus Flavius foloseşte
termenul botez, doar pentru botezul lui Ioan şi nu pentru spălarile rituale
efectuate de sectele amintite încă din acea perioadă s-a văzut o deosebire
esenţială între aceste ritualuri.

Botezul în Noul Testament:

Botezul lui Ioan

Primul botez, care este menţionat în Noul Testament, este botezul lui Ioan,
acesta a prmit din acest motiv şi titlul de Botezătorul. Botezul efectuat de Ioan
avea loc în apa Iordanului şi presupunea o mărturisire a păcatelor şi o pocăinţă
interioară având ca scop iertarea păcatelor.

55
Iisus s-a botezat de către Ioan după cum mărturisesc evangheliile. Chiar şi unii
dintre ucenicii lui de mai târziu au fost botezaţi de către Ioan care i-a făcut
atenţi asupra mielului lui Dumnezeu, cel ce ridică păcatul lumii. În perioada
următoare au botezat, după cum relatează Evanghelia sfântului Ioan, atât Ioan
cât şi o parte din ucenicii lui Iisus.

In Faptele Apostolilor ni se relatează că Pavel din Tars întâlneşte în Efes pe

ucenicii lui Ioan Botezătorul. După ce aceştia i-au relatat despre botezul săvârşit
de ei în numele lui Ioan, Pavel le explică că Ioan a botezat cu un botez al
pocăinţei şi că a arătat tuturora să creadă în Cel ce avea să vină după el, adică în
Iisus Hristos. Iar acei ucenici ai lui Ioan s-au botezat în numele Domnului Iisus.

Botezul în comunitatea primară din Ierusalim

Evanghelia Sfântului Matei se termina cu porunca de a propovădui şi răspândi

credinţa creştină în toată lumea. Încununarea acestei activităţi fiind botezul în
numele Sfintei Treimi:

,,Şi apropiindu-Se Iisus, le-a vorbit lor, zicând: Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer
şi pe pământ. Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în
numele Tatălui al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte
v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului.
Amin”. Evanghelia Sfântului Matei.

Formula după care trebuie efectuat botezul apare doar în acest citat al Noului
Testament. În pofida numeroaselor convertiri relatate de Faptele Apostolilor
sau de scrisorile pauline această formulare nu mai este menţionată. Acolo unde
actul botezului este descris mai amănunţit apare doar menţionarea că el este
săvârşit ,,în numele lui Iisus Hristos".

Sfântul Petru cheamă oamenii la botez chiar în prima lui predică ţinută în ziua
cincizecimii: el le făgăfuieşte darul Sfântului Duh acelora care se vor pocăi şi se
vor boteza spre iertarea păcatelor:

Iar Petru a zis către ei: ,, Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele
lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului
Sfânt. Căci vouă este dată făgăduinţa şi copiilor voştri şi tuturor celor de
departe, pe oricâţi îi va chema Domnul Dumnezeul nostru.".

56
Filip l-a propovăduit pe Iisus Hristos şi cei care au crezut s-au lăsat botezaţi.
Faptele Apostolilor ne relatază că marele dregător al Candachiei, regina Etiopiei
a fost întrebată despre înţelegerea corectă a scripturilor, iar după ce îi este
propovăduită Evanghelia despre Iisus Hristos este botezată de către Filip.

În Epistola către Romani Sfântul Pavel ne prezintă botezul ca fiind îngropare şi

înnoire a vieţii. Botezul este în învăţătura lui o retrăire a îngropării şi învierii lui
Hristos. În această relatare se găseşte şi o dovadă clară a ritualului iniţial al
botezului săvârşit prin scufundare.

Botezul este strâns legat de harul Sfântului Duh. Ioan Botezătorul l-a indicat pe
Iisus Hristos ca fiind cel care botează cu Duhul Sfânt şi cu foc: Evanghelia
Sfântului Matei. Sfântul apostol Petru a propovăduit primirea Sfântului Duh ca
urmare a botezului. Iar pogorârea Sfântului Duh peste Cornelius şi a altor
neiudei i-a convins pe creştinii proveniţi dintre iudei că şi neiudeii pot fi
botezaţi, căci Sfântul Duh se va revărsa şi asupra lor.

Sensul botezului

Conform învăţăturii Sf. Pavel cel care vine spre botez este făcut părtaş - prin
taină a botezului - morţii şi îngropării lui Hristos. Ritualul botezului arata prin
aceasta schimbarea vizibilă care poate fi trăită de fiecare dintre existenţa
"omului vechi" al păcatului şi cea a "omului nou" care îl urmează pe Hristos. Apa
botezului omoară şi învie simultan. În botez cel botezat se face părtaş învierii lui
Hristos. Simultan el devine prin lucrarea Sfântului Duh din Botez o parte a
trupului universal al lui Hristos. Botezul este simbolul împăcării dintre Dumnezeu
şi oameni realizată prin moartea pe cruce şi prin învierea lui Iisus Hristos. Cum
moartea şi învierea lui Hristos s-au petrecut doar o singură dată pentru
mântuirea lumii, aşa şi botezul are loc doar o singură dată spre mântuirea celui ce
vine la botez şi nu necesită repetare. Faptele Apostolilor ne exemplifică
necesitatea rebotezării dacă botezul nu a fost făcut în Numele lui Iisus Hristos.
Credinţa este de asemenea necesară pentru dobândirea mântuirii. Aceasta, ca
dar al Sfântului Duh, îl arată pe cel botezat ca părtaş al bisericii şi îl conduce pe
drumul vieţii celei noi care îl eliberează pe cel botezat din robia păcatului şi îl
conduce spre libertatea fiilor lui Dumnezeu.

57
Botezul astăzi

Botezul în zilele noastre se bazează la toate confesiunile creştine pe acelleaşi

referinţe scripturistice, înţelegerea teologică a botezului este însă foarte
diferită. Aceasta a condus printre altele la forme diferite de pregătire pentru
botez, la forme diferite de executare a ritualului şi la consecinţe diferite ale
urmărilor pe care un botez le-ar putea avea.

Botezul copiilor – Botezul credincioşilor

Cea mai mare parte a crestinismului practică de regulă botezul copiilor. Pentru
aceasta naşii de botez şi părinţii trupeşti mărturisesc în locul copilului sau în
nume propriu credinţa în Iisus Hristos şi făgăduiesc o creştere creştinească a
copilului. La protestanţi şi catolici acest act primeşte asentimentul conştient al
celui botezat prin confirmare (mirungere), care are loc după ce mărturisesc ei
înşişi credinţa în Iisus Hristos.

Botezul adulţilor

Botezarea credincioşilor adulţi este practicată în toate bisericile. În aceasta

catehumenul doreşte el însuşi primirea botezului. Cu acest prilej el mărturiseşte
public credinţa în Iisus Hristos. În unele confesiuni, aşamumitele confesiuni
baptismale, aceasta este singura formă de botez permisă. O parte din aceste
confesiuni recunosc ca valid botezul altora la convertirea unor credincioşi, când
botezul a fost realizat cu mărturisirea credinţei în Hristos, şi astfel - în bună
parte postfactum - o recunoaştere a validităţii botezului copiilor sau
sugarilor.Aceste comunitaţi nu săvârşesc însă un botez al copiilor.Alte confesiuni
baptiste văd în botezul copiilor o faptă nefundamentată biblic, deci o lucrare
fără urmări în planul mântuirii. Ele aşteaptă ca cel botezat în copilărie să se
reboteze din nou în momentul convertirii acesta fiind din punctul lor de vedere
primul şi singurul botez adevărat.
Pentru biserica romano-catolică credinţa este o condiţie premergătoare
botezului. Copii mici (botezaţi înnainte de a împlini 7 ani) sunt botezaţi în numele
credinţei bisericii, atunci când se poate considera că educaţia lor va fi făcută în
conformitate cu normele credinţei creştine. Pentru aceasta o interogare a
credinţei proprii sau o mărturisire a credinţei de către naşi în numele celor
botezaţi nu mai are loc în ritualul actual al botezului . În schimb mama şi tatăl
sunt întrebaţi despre credinţa lor personală şi eventual familiarizaţi cu aspectele
acestei credinţe. Copii mai mari de 7 ani pot primi botezul doar atunci când au
mărturisit public credinţa personală.

58
Ritualul Botezului

Elementul exterior şi vizibil al botezului care are o importanţă covârşitoare este

apa. Forma efectuării botezului în antichitatea creştină, care actualizează
sacramental respectiv reprezintă simbolic "împreună-îngroparea şi împreună-
învierea cu Iisus Hristos", este încă folosită de bisericile ortodoxe răsăritene,
bisericile necalcedoniene, de baptişti, de martorii lui Iehova şi alte culte
neoprotestante. Conferinţa Episcopilor Catolici Germani a declarat următoarele
referindu-se la întrita scufundare: „Se poate boteza prin scufundare sau prin
udare Botezul prin scufundare este mai potrivit pentru a exprima participarea la
moartea şi învierea lui Hristos.“ Bisericile răsăritului rămân ancorate în tradiţia
botezării prin scufundare chiar şi în cazul copiilor mici. Anabaptiştii din perioada
reformei au botezat aproape fără excepţie prin udare. Menoniţii care au fost
urmaşii acestora practică totuşi la cererea credincioşilor, sau după normele
constitutive ale parohiei, botezul prin scufundare (Immersion), udare (Affusion)
sau stropire(Aspersion). Botezul prin scufundare poate fi efectuat şi în afara
clădirii bisericii în Lacuri sau râuri. Botezul prin scufundare redevine actual în
mediul protestant prin mişcarea pietistă şi mai târziu prin baptişti şi alte grupări
neoprotestante. Astăzi este practicată în majoritatea comunităţilor bisericeşti
baptismale.

Căsătoria

Căsătoria (numită şi cununie) este una din cele şapte sfinte taine sau sacramente
ale Bisericii Ortodoxe. Are scopul de a uni un bărbat şi o femeie printr-o uniune
veşnică în faţa lui Dumnezeu, pentru a-L urma pe
Hristos şi Evanghelia Sa şi realizarea unei familii
sfinte şi pline de credinţă. Vechiul şi Noul Testament
se referă pe larg la aceasta. Hristos afirmă în
Evanghelie, într-un mod esenţial, legătura de
nedesfăcut a căsătoriei.

Viaţa în cuplu, nu mai puţin ca viaţa monahală, este o

vocaţie aparte, necesitând un dar particular sau
harismă de la Duhul Sfânt, un dar acordat prin taina
Sfintei Căsătorii. Ca şi Bisericii, acelaşi mister al
Treimii, al unităţii în diversitate, se aplică şi
învăţăturii despre căsătorie. Familia creată prin
această taină este o mică biserică. Biserica Ortodoxă
învaţă că omul este făcut după chipul şi întru asemănarea cu Dumnezeu, adică,

59
între altele, să trăiască în comuniune cu semenii săi: "nu e bine să fie omul singur;
să-i facem ajutor potrivit pentru el" (Facere 2, 18). Această comuniune în
diversitate şi complementaritate, a luat în istoria omului diferite forme
concrete, cum ar fi monahismul sau viaţa de familie. Şi, aşa cum Dumnezeu a
binecuvântat prima familie, cerând lui Adam şi Evei să crescă şi să se înmulţească
("Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi" - Facere 1, 28), tot
aşa Biserica îşi dă acum binecuvântarea pentru unirea bărbatului cu femeia. Taina
căsătoriei creştine, în Biserică, dă unui bărbat şi unei femei posibilitatea să
devină un suflet şi un trup într-un mod în care nici o dragoste omenească nu o
poate face prin ea însăşi. Sfântul Duh este dăruit astfel încât ceea ce este
început pe pământ este împlinit şi desăvârşit în Împărăţia lui Dumnezeu.

Naşterea

Naşterea reprezintă actul fiziologic prin care un

organism care a petrecut o perioadă de timp dezvoltându-
se astfel încât să poată supravieţui pe cont propriu, se
separă de organismul sau de oul în care s-a dezvoltat.
Naşterea este considerată începutul vieţii.

Moartea

Moartea este un fenomen care a ridicat multe semne de întrebare tuturor

civilizaţiilor. Încă din cele mai vechi timpuri oamenii au încercat să afle ce se
petrece după moarte.

Moartea văzută din diferite mitologii si religii:

Egiptul Antic

În mitologia egipteană e recunoscută

existenţa vieţii după moarte, aceasta
doar cu condiţia reunirii după deces a
celor trei elemente esenţiale ale fiinţei
umane: corpul, ba-ul (sufletul) şi ka-ul

60
(vitalitatea). Conform legendei, zeul cu cap de berbec Khnum modelează fiecare
om înainte de naştere, pe roata lui de olar. El acordă fiecăruia trup, energie
vitală (ka) şi suflet (ba). Ba-ul şi ka-ul sunt invizibile în timpul vieţii, dar
formează cu trupul un tot unitar. După moarte însă, sufletul (ba-ul) îşi ia zborul,
având înfăţişarea unei păsări cu cap de om. Vitalitatea (ka-ul) se materializează
pe statuia mortului în două braţe ce se ridică deasupra capului, ca o scufie.

În condiţii obişnuite, cadavrul unui mort se descompune. Dacă nu se întreprinde

nimic împotrivă, omul nu va mai beneficia de o nouă viaţă după moarte, deoarece
nu mai deţine cele trei elemente esenţiale ale fiinţei. De aceea, pentru a păstra
trupul, egiptenii au dezvoltat tehnica îmbălsămării morţilor (tehnica mumificării),
pe care, conform legendei, Anubis a folosit-o pentru prima oară pentru Osiris.
Astfel, după moarte, regii, reginele, oamenii bogaţi, demnitarii aveau parte de
îmbălsămare, singura metodă de a înfrunta moartea. Ei erau apoi înfăşuraţi cu
fâşii de pânză sub care se puneau amulete pe care erau scrise rugăciuni, formule
magice, etc. Erau aşezaţi în sarcofage de lemn sau din metale preţioase, cu
sculpturi şi picturi, iar împreună cu ei era îngropată şi o parte din averea lor, pe
care o vor duce pe tărâmul celălalt. Sarcofagele erau aşezate în morminte
specific egiptene, cum ar fi piramidele, simboluri ale perfecţiunii şi ale înălţării
înspre cer. De aceste piramide benficiau doar marii regi sau descendenţi regali,
cele mai mari construcţii de acest tip fiind cele ale faraonilor Keops, Kefren şi
Mikerinos. Conform mitologiei egiptene, mortul nu rămâne în mormântul său. Lui i
se înfăţişează zeiţa Isis sau zeul Anubis, care îl conduc înspre lumea morţilor.
Mortul se urcă în barca lui Atum (Ra) şi este dus la Osiris pentru a fi judecat.
Zeiţa Maat este cea care păzeşte balanţa sufletelor, în care este cântărită inima
mortului. Pe un talger al balanţei se punea inima mortului, iar pe celălalt era pusă
pana fermecată a zeiţei Maat, pană care nu minţea niciodată. Pentru vechii
egipteni, inima era lăcaşul inteligenţei. Dacă inima era grea, însemna că ea era
plină de păcate, şi era înghiţită de un monstru cu cap de crocodil, coamă de leu şi
corp de hipopotam. Astfel, pentru mort, nu mai putea exista viaţă eternă. Dacă
însă balanţa rămânea în echilibru, însemna că inima nu a păcătuit foarte mult, de
aceea Osiris accepta să ofere viaţă veşnică mortului. Zeul Thot notează toate
hotărârile acestui zeu pe tăbliţele lui, după care mortul poate să trăiască veşnic
alături de Osiris.

Orientul Mijlociu

În Orientul Mijlociu exista credinţa că morţii sunt încă vii, moartea însemnând
doar o separare a sufletului de trup. Concepţia aceasta nu este prezentă însă şi
în epopeea lui Ghilgameş, unde eroul principal plânge după moartea lui Enkidu,

61
prietenul său. În mitologia persană, după moarte omul se divide în trup şi suflet.
Trupul este considerat după moarte impur, este văzut ca o parte materială a
fiinţei umane, de care nu mai este nevoie după moarte. Vechii perşi nu îşi
îngropau morţii şi nici nu îi incinerau, deoarece pentru ei focul şi pământul erau
elemente sacre şi nu trebuiau pângărite de trupul defunctului. De aceea, morţii
erau duşi în aşa-zisele "turnuri ale tăcerii". Soarta sufletului uman era hotărâtă
de faptele făcute în timpul vieţii. Oamenii răi sunt sfâşiaţi în întregime de
demoni, conform profeţiilor lui Zarathustra. Se spune că demonul Vizareşa se
arată în zorii celei de-a treia nopţi şi duce sufletul legat al omului rău la demoni.
Sufletele celor drepţi sunt duse de Vohu Manah într-o lume lipsită de pericole, în
Paradis, loc unde se ajunge numai prin trecera podului Chinvat, păzit de Raşnaw.
Sufletul omului va ajunge astfel să trăiască alături de Ahura Mazda şi de zeii
Amesha Spentas, în Casa Cântecului.

Religia islamică

În Coran se spune că "fiecare suflet va gusta moartea" şi că fuga de moarte este

inutilă. Musulmanii cred că moartea vine ca o amorţeală ("sakra"), pe care nu o
poţi învinge. Odată ce un om este mort şi îngropat, perioada până la înviere i se
va părea scurtă. Înaintea morţii, este necesar ca o rudă sau un prieten să stea de
veghe la creştetul muribundului şi să îi repete: "Nu există alt zeu în afară de
Allah", până când muribundul va începe să repete aceste cuvinte. Motivul acestui
ritual este că, atunci când mortul este îngropat, va fi vizitat de doi mesageri ai
lui Allah, cu chipuri înspăimântătoare, Nakir şi Munkar, care îl vor întreba cine
este zeul lui. Mortul va trebui să răspundă "Nu există alt zeu în afară de Allah"
pentru a fi lăsat în pace până la înviere. Ca şi la persani, moartea înseamnă o
despărţire a sufletului de trup. Se spune că atunci când un om este pe moarte el
îl vede pe Azrial, îngerul morţii, care îi trage sufletul afară din trup, prin gură,
fără greutate şi fără durere, dat fiind că sufletul bun este pregătit pentru acest
fenomen. Azrial va da sufletul omului altor doi îngeri albi, care îl vor duce în
primul cer, cea mai joasă regiune a cerurilor. Sufletul va parcurge succesiv cele
şapte ceruri, ajungând apoi alături de Allah.

Religia budistă

Religia budistă susţine faptul că omul este captiv unui ciclu infinit moarte-
renaştere în funcţie de karma acumulată în timpul vieţii. Aşadar, pentru budişti
există mai multe vieţi, iar moartea nu este decât o etapă de trecere între ele.

62
Faptele bune sau rele săvârşite de ei într-o viaţă anterioară, constituie karma ce
se oglindeşte în starea materială şi virtuţile vieţii actuale. Budiştii cred în
reîncarnare, cred că trupul nu constituie decât vasul în care se dezvoltă sămânţa
sufletului. În filosofia indiană ciclul nesfârşit viaţă-moarte poartă numele
"samsara".

Dacii

Conform lui Herodot, părintele istoriei, geto-dacii se credeau nemuritori. Pentru

ei moartea nu era decât o cale de a merge la zeul lor suprem Zamolxes, zeul
subpământean al vegetaţiei şi al fertilităţii. De aceea, moartea unui dac însemna
pentru ei un prilej de bucurie, o sărbătoare. Dacii practicau incineraţia pentru
morţii lor. Peste mormintele nobililor tarabostes şi ale căpeteniilor se ridicau
uneori tumuli. Moartea era pentru daci şi un mod de comunicare cu zeul lor. Ei
sacrificau la fiecare cinci ani un tânăr geto-dac, după cum spune Herodot. Acesta
avea rolul de a fi solul oamenilor către Zamolxes, lui încredinţându-i-se înaintea
ritualului de sacrificiu cererile, rugăminţile, problemele celorlalţi.

Galii şi celţii

Nici locuitorii Galiei nu se temeau de moarte. Diodor din Sicilia spunea în lucrarea
sa "Biblioteca Istorică": "Ei nu se feresc de moarte. S-a înrădăcinat la ei
credinţa pe care o avea Pitagora despre nemurirea sufletului omenesc care, după
un număr anumit de ani, ar intra într-un alt trup şi ar începe o nouă viaţă." Ca şi
dacii, galii sacrificau bărbaţi când voiau să afle răspunsuri la întrebări privitoare
la evenimente din viitor. Îi înfigeau sabia în piept, deasupra diafragmei, celui
destinat sacrificiului şi prefigurau ce se va întâmpla în viitor după modul în care
cădea victima. Druizii aveau, de asemenea, o doctrină complexă în ceea ce
priveşte nemurirea, având o morală şi o viziune generală aparte despre lume.
Având o mitologie bogată, practicau rituri şi ritualuri funerare adecvate. Ei
considerau că moartea nu este decât o strămutare temporară şi că viaţa continuă
prin intermediul reîncarnărilor. Celţii credeau, la fel ca galii, în reîncarnare. Ei
considerau că din fiecare viaţă trăită de un om se învaţă câte ceva, iar în urma
unei succesiuni de vieţi, sufletul atinge cunoaşterea supremă şi se întoarce la
divinitate. În timpul morţii, sufletele işi petrec timpul aprofundând lecţiile
învăţate în propriile lor vieţi şi aşteaptă o următoare viaţă în care să înveţe
lucruri noi. Celţii aveau chiar o zi de sărbătoare în care comemorau morţii. Ea
avea loc la data de 1 noiembrie, prima zi a anului celtic şi îi era dedicată lui
Samhain, zeul morţilor. Se credea că, în acea zi, sufletele celor morţi se întorc
printre cei vii, odată cu venirea serii. Ritualurile celtice de atunci includeau

63
costumarea participanţilor şi sacrificarea animalelor prin ardere. Din această
sărbătoare a evoluat mai târziu Halloween-ul.

Popoarele germanice şi scandinave

În mitologia nordică, moartea era văzută ca un eveniment tragic, prin care omul
se desparte pentru totdeauna de Midgard, lumea celor vii. Zeii nordici, spre
deosebire de zeii altor mitologii nu erau nemuritori, ci îşi câştigau această
atribuţie mâncând merele fermecate ale Idunnei. Aceste mere le ofereau
tinereţe veşnică, dar nu îi făceau invincibili. Lumea morţilor nu era unitară pentru
nordici aşa cum era la daci sau la celţi. Exista un tărâm în ceruri, un loc edenic
pentru cei care mureau vitejeşte în lupte, de aceea nordicii urmăreau să aibă o
moarte eroică. Acest loc se numea Valhalla, iar morţii erau escortaţi până aici de
walkirii. Un alt tărâm era condus de zeiţa Hel, se numea Helheim şi era destinat
celor răpuşi de boală sau de bătrâneţe. Mai exista un tărâm pentru cei înecaţi,
era guvernat de zeiţa Ran şi se afla pe fundul oceanului.

Grecii antici

Dacă în multe culturi şi mitologii găsim o divizare a lumii în două, Paradis şi Iad, în
mitologia greacă, tărâmul morţilor este unul singur, condus de zeul Hades. Era un
tărâm subpământean străbătut de cinci râuri: Acheron, râul tristeţii, Cocytus,
râul lamentării, Lethe, râul uitării, Phlegethon, râul focului şi Styx, râul urii.
Grecii aveau aşadar o percepţie pesimistă asupra morţii. În unele legende tărâmul
morţilor se divide şi apar structuri separate ca Tartar-ul, tărâmul damnaţilor şi
Câmpiile Elizee, tărâmul eroilor. Lumea morţilor era bine delimitată de lumea
celor vii, pătrunderea unui om viu pe tărâmul lui Hades fiind aproape imposibilă.
Acest lucru s-a realizat însă, de câteva ori prin intermediul lui Heracles, dar şi al
lui Orfeu. Lumea morţilor era despărţită de cealaltă lume prin râul Styx, legătura
fiind făcută printr-o barcă condusă de Charon. Grecii îngropau câteva monede
împreună cu defunctul pentru a avea cu ce să îl plătească pe Charon, altfel mortul
rămânea un an întreg pe mal, între viaţă şi moarte. Câinele cu trei capete,
Cerber, eriniile, spirite feminine ale răzbunării, kerele, entităţi ale morţii şi ale
distrugerii apărau ţinutul morţilor de intruşi. Zeul grec al morţii era Thanatos,
fratele lui Hipnos, zeul somnului şi apărea deseori înaripat. El aparţinea
generaţiei preolimpiene şi nu ţinea seama de puterile celorlalţi zei, ci îndeplinea
totul după bunul său plac. Literatura grecilor antici nu oferă o imagine unitară a
lumii de apoi. Deşi ideea existenţei sufletului sau a unei individualităţi de după
moarte era străină credinţelor grecilor, mişcări influenţate de traci, egipteni sau
orientali cum au fost orfismul, pitagorismul şi cultul zeităţilor Demetra şi Dionis

64
s-au bazat pe aceste concepţii, necunoscute de pildă lui Homer. Astfel, în cel de-
al XI-lea cânt al Odiseei, sufletele morţilor invocate de Odiseu nu au o conştiinţă
proprie, ci îşi dobândesc o anumită individualitate doar prin sângele animalelor
sacrificate şi prin interpretările lui Teiresias. Pe de altă parte, Eschil în
Choeforele sau Sofocle în Electra presupun că sufletele celor morţi pot fi
îmbunate prin sacrificii, respectiv pedepsite de batjocura exercitată de cei vii.
Şi sufletul lui Darius în Perşii lui Eschil pare a duce o nouă existenţă după
moarte, căci află de înfrângerea oştirilor lui Xerxes. Presocraticul Empedocle a
susţinut chiar o teorie a metempsihozei (fragmentele 115, 117, 146-7 în: Hermann
Diels/Walther Kranz (îngrijitori de ediţie): Die Fragmente der Vorsokratiker,
vol. I, Berlin 1951).

Teoria lui Platon despre moarte

Filosoful grec Platon susţinea, probabil influenţat de orfism, că sufletul deţine

imortalitate. Drept pedeapsă pentru nelegiuirea primordială, sufletul este închis
în corp ca într-un mormânt. Astfel, existenţa întrupată, ceea ce noi numim viaţă,
însemna pentru Platon, moarte. Moartea era începutul vieţii adevărate, dar
aceasta nu avea loc decât după judecarea greşelilor săvârşite înaintea părăsirii
corpului. După o perioadă de timp sufletul se reîncarnează. La fel ca în scrierea
indiană "Upanişade", se susţine astfel că sufletul este indestructibil, dar este
condamnat să treacă mai multe etape până la o eliberare finală.

Etruscii

În mitologia etruscă, viaţa omenească se desfăşoară în douăsprezece

homeomade; după cea de-a douăsprezecea, oamenii îşi părăsesc propriul spirit,
iar zeii nu le mai trimit nici un semn. Credinţele etrusce despre moarte nu au
fost încă pe deplin clarificate. Din secolul al IV-lea, picturile tombale înfăţişează
un Infern inspirat din mitologia greacă, dar destul de diferit faţă de acesta.
Mortul călătoreşte pe lumea cealaltă pe un cal sau într-un car şi este primit de un
grup de bărbaţi, probabil strămoşi ai lui. Aita, zeu identificat cu Hades şi
Phersipnai, zeiţă asemănătoare Persephonei, prezidează un ospăţ în cinstea
mortului. Alte picturi etrusce înfăţişează o întreagă demonologie, diferită de cea
greacă. Etruscii au un personaj numit Charon, la fel ca grecii, dar care are o
înfăţişare originală. El are urechile asemeni unui cal, nas încovoiat de pasăre
prădătoare, dinţi şi buze înfiorătoare, gata să sfâşie victimele. El ucide oamenii
şi îi conduce în Infern. Cu toate acestea, lumea morţilor la etrusci este bogată în
plăceri.

65
Slavii

Slavii antici, păgâni, credeau că lumea lor era un copac uriaş, crengile
reprezentând Paradisul, lumea zeilor, iar rădăcinile erau lumea morţilor. În timp
ce zeul Perun, guverna sub forma unui şoim lumea divină, zeul Veles, înfăţişat ca
un şarpe, se încolăcea în jurul rădăcinilor, păzind lumea celor morţi. Pentru slavi,
acest tărâm nu era unul respingător, ci dimpotrivă era pitoresc şi armonios, după
cum reiese din basmele slavone. Era un tărâm format din coline verzi unde trăiau
multe creaturi fabuloase şi unde sufletele celor morţi păzeau turmele de vite ale
lui Veles. În unele legende lumea cealaltă era imaginată undeva peste ocean, iar
acolo se credea că migrau păsările iarna. În acest caz, această lume se numea
Virey sau Iriy. În fiecare an, zeul vegetaţiei, Jarilo îşi petrecea iarna acolo,
întorcându-se primăvara. Uneori Veles trimitea pe pământ spirite ale morţilor ca
mesageri. Festivalele în onoarea lui erau ţinute iarna, la sfârşitul anului şi se
numeau "Velja noc", adică "Marea Noapte". Tineri numiţi "koledari" sau "vucari"
se costumau în acele zile cu haine lungi din lână de oaie şi purtau măşti groteşti,
apoi colindau prin sate în grupuri scoţând sunete ciudate.

66
Aztecii

Mască aztecă de jad, cu care era acoperită faţa mortului, pentru a nu

permite sufletului să iasă prin gură

În mitologia aztecă, moartea, violenţa şi

sacrificiul uman sunt acceptate, recunoscute şi
necesare cererii divinităţilor. Moartea face parte din
spiritualitatea poporului aztec, ea este inclusă în zodiac,
alături de celelalte semne zodiacale. La azteci,
ceremoniile de înmormântare sunt legate de credinţe
ancestrale, fiind deosebit de complexe şi fastuoase.
Ordonarea „vieţii de dincolo” se făcea respectându-se,
în primul rând, categoria socială şi condiţia materială a
defunctului. Războinicii, bărbaţii morţi în lupte sau
războaie sau cei sacrificaţi în cadrul ceremoniilor
religioase erau consideraţi privilegiaţi. Şi bătrânii care
făcuseră parte din organizaţia care rezolva treburile obşteşti aveau parte de
înmormântări fastuoase. Riturile funerare cuprindeau şi practica de a pune în
mormânt obiecte de uz personal, pentru a-i folosi celui plecat într-o altă lume.
Cei care mureau înecaţi şi femeile care mureau în urma naşterii erau înhumaţi.
Incinerarea era mai răspândită şi efectuată cu mult fast. În funcţie de condiţia
socială, defunctul era îmbrăcat cu veşminte bogat împodobite. Persoana decedată
era aşezată în poziţie ghemuită, iar pe faţă i se punea o mască antropomorfă din
jad sau piatră, pentru ca sufletul să nu iasă prin gura mortului. Cei bătrâni care
făceau parte din comunitate supravegheau arderea, iar cenuşa era adunată într-o
urnă şi îngropată în casa defunctului. Urnele cu rămăşiţele pământeşti ale
persoanelor importante erau depuse în temple. Aztecii cunoşteau şi o metodă de
îmbălsămare şi de mumificare.

Mitologia românească

Creştinarea timpurie în epoca de formare a poporului român a împiedicat

formarea unei mitologii unitare, aceste credinţe străvechi transformandu-se în
superstiţii de obicei asociate răului, sau personajele lor devin sfinţi, în unele
cazuri. În mitologia românească, viaţa omului parcurge trei etape importante:
naşterea, nunta şi înmormântarea (moartea). După moarte, sufletul se desparte
de trup, se integrează cosmosului şi se uneşte cu natura, formând cu aceasta un
întreg. Această idee porneşte de la nişte concepţii păgâne străvechi, care
probabil îşi au originea în mitologia traco-dacă. Astfel viaţa de după moarte nu

67
este decât o continuare a celei terestre, sufletul omului fiind aproape de spaţiul
în care a vieţuit, idee dezvoltată şi în balada "Mioriţa". Cu toate că moartea nu
reprezintă un sfârşit al sufletului, al fiinţei, ci o continuare sub alte forme a
existenţei acestuia, moartea este văzută ca un eveniment tragic. Omul se
desparte de ceea ce îi era familiar, devine altceva, nu mai este alături de cei
dragi. Moartea este acceptată în concepţia românească ca o condiţie umană de
care nimeni nu poate scăpa. Tragismul morţii este amplificat dacă viaţa mortului
nu a parcurs a doua etapă a vieţii, nunta, ca în cazul morţii tinerilor "nelumiţi",
adică necăsătoriţi. Aceştia nu şi-au încheiat ciclul vieţii, deci nu îşi vor regăsi
liniştea veşnică după moarte, ci se vor chinui sub forma unor strigoi. La fel se
întâmplă şi cu pruncii care mor de mici sau imediat după naştere şi devin moroi
pentru a-şi bântui mamele. În cazul tinerilor nelumiţi există un ceremonial în
timpul înmormântării, în care se celebrează nunta cu natura şi cu moartea, în
încercarea de a conferi linişte veşnică mortului. Iată ce spune Dimitrie Cantemir
în a sa Descriptio Moldaviæ cu privire la credinţa românilor despre moarte:
„aproape tot norodul de rând crede că fiecărui om Dumnezeu îi hotărăşte ziua
morţii; iar înaintea acesteia nimeni nu poate să moară sau să piară în război...” De
aceea, de cele mai multe ori, oştenii se vârau în primejdii nebuneşte, convinşi
fiind că nu vor muri. Aceeaşi credinţă se întâlneşte şi la popoarele scandinave:
divinitatea supremă a fixat de la început linia vieţii fiecărui om. Chiar de s-ar
ascunde în gaură de şarpe, acela nu ar câştiga nici o clipă în plus. Soarta fiind
fixă, frica nu aduce nici un fel de câştig personal.

Religia creştină

În tradiţia biblică, primul om, Adam, era la început nemuritor, dar a primit
moartea drept pedeapsă de la Dumnezeu pentru că a căzut în ispită, gustând din
fructul oprit. Adam a trebuit să se întoarcă în pământ, adică în materia din care
a fost creat ("Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce" -- Facerea 3:19). Moartea
nu era considerată în Vechiul Testament un sfârşit, ci exista posibilitatea
invierii, şi era asociată cu "somnul" (Iov -- 3:13), ceea ce implica o trezire la
Judecata de Apoi. În Noul Testament nu apare o nouă filosofie despre moarte.
Aici se menţionează clar că sufletul(omul)poate fi nemuritor, mesajul Noului
Testament fiind că Iisus Hristos a învins moartea. Prin stăpânirea morţii, diavolul
avea pe toţi oamenii în puterea sa, însă Iisus, jertfindu-se pentru muritori, i-a
eliberat. În Biblie se spune că "cei care cred în Fiul lui Dumnezeu nu vor muri, ci
vor avea viaţă veşnică" (Ioan 3:16). În religia creştină există doar două destinaţii
finale pentru oameni după moarte: prima Raiul, (Paradisul sau Edenul), unde merg
la inviere doar cei drepţi, răscumpăraţi fiind prin sângele lui Iisus Hristos şi a

68
doua, moartea definitivă, fără speranţa învierii. Unele culte cred în existenţa
Iadului (Infernului), unde merg păcătoşii pentru chinuri veşnice. Soarta omului
este stabilită după judecata făcută de Fiul, după faptele de fidelitate creştină
pe care le-a făcut omul când era în viaţă. La catolici există şi Purgatoriul, un loc
diferit de Rai şi Iad, unde oamenii se pot purifica şi îşi pot ispăşi micile păcate
după moarte. Nu există o unanimitate universală în ceea ce presupune credinţa
creştină, datorită influenţelor credinţelor locale cu rădăcini precreştine.

Superstiţiile

Superstiţie se numeşte o prejudecată care decurge din credinţa primitivă,

bazată pe rămăşiţe ale animismului şi magiei, în spirite bune sau rele, miracole,
farmece şi vrăji, în semne prevestitoare sau numere fatidice.

Deochiul este o superstiţie care spune că anumite persoane, în special copiii şi

lăuzele, pot fi "vătămate" printr-o privire admirativă sau invidioasă. Pot fi
deocheate şi plante sau animale domestice. Deochiul se manifestă prin dureri de
cap, căscat continuu, febră la om, veştejire la plante, tânjeală la animale.
Deochiul poate fi involuntar sau intenţionat, însă efectele sunt identice şi
proporţionale cu puterea invidiei sau admiraţiei.La români există obiceiul de a
lega o fundiţă roşie, mai ales la copiii mici, care sunt mai vulnerabili. Şi adulţii
poartă talismane antideochi, unul dintre cele mai cunoscute fiind mâna cu ochi,
bijuterie populară în Balcani şi în ţările musulmane. Panglica roşie (sau un şnur
roşu, ori o bucată de pânză de aceeaşi culoare, ori un obiect de îmbrăcăminte)
pot atrage „uitătura” şi aceasta îşi „varsă” acolo puterea, copilul scăpând astfel
de a fi deochiat. Persoanele deocheate scapă de acesta prin descântece, diferite
de la regiune la regiune.

“Poarta ghinion sa treci pe sub o scara” – aceasta convingere vine din credinta
crestina ca o scara sprijinita formeaza un triunghi cu peretele si pamantul, care
simbolizeaza “Sfanta Treime”. Patrunderea prin acest triunghi este considerata
o violare a Trinitatii, atragand dupa sine, ghinioane.

“Fereste-te de vineri, 13” – intr-o zi de vineri Adam si

Eva au fost alungati din Rai, a inceput Potopul lui Noe,
Iisus Hristos a fost crucificat, iar Dumnezeu a amestecat
limbile in Turnul lui Babel. Unii istorici propun ca origine a
acestei superstitii momentul istoric “Vinerea Neagra”,
cand, vineri 13 octombrie 1307, sute de Cavaleri Templieri
au fost arestati, torturati si omorati ca eretici.

69
 “Nu varsa sarea!” – se crede ca Iuda ar fi varsat sarea la
Cina cea de Taina. Sarea era o marfa pretioasa in Evul
Mediu, care se folosea si in scopuri medicale. Daca era
varsata, trebuia imediat aruncata peste umar, pentru
orbirea spiritelor rele.

“Pisicile negre sunt satanice” – in Egiptul Antic, zeita Bast era

reprezentata de o pisica neagra, iar pentru ca preotii crestini
doreau sa stearga orice urma a altor religii, si-au convins adeptii
sa urasca pisicile negre, care, ziceau ei, ar fi reprezentat
demoni. Din acelasi motiv, femeile care ingrijeau pisici negre, erau considerate
vrajitoare.

“Daca spargi o oglinda, vei avea 7 ani de ghinion” – atunci cand

a inceput producerea oglinzilor, ele erau atat de scumpe, incat
cel care spargea una, trebuia sa slujeasca timp de 7 ani, ca
servitor, proprietarului oglinzii; cei care isi permiteu sa achite
pretul erau foarte putini.

“Daca bati în lemn, alungi răul” – grecii credeau, încă din Antichitate, că arborii
sunt insufletiti, astfel ca, daca ciocanea in tulpina unuia, spiritele bune care
locuiau inauntru, veneau in ajutorul celui aflat la ananghie. Exista insa si ideea ca,
batand in lemn, raul este preluat de acesta, copacul fiind mai trainic decat omul.

“Potcoavele sunt semne ale norocului” – tot grecii au fost cei care au realizat ca
potcovirea cailor cu potcoave de fier, imbunatatea performantele armasarilor,
astfel ca, se crede, inca de pe atunci, potcoava a devenit un simbol al norocului.

70
“Aduce noroc sa te intalnesti cu un cosar” – chiar daca acum nu il mai amintim
decat sub forma martisoarelor, figura acestui om era asociata binelui, deoarece,
daca, inainte, cosurile nu erau bine curatate, se iscau incendii sau asfixieri.

“Trifoiul cu patru foi este norocos” – aceasta credinta s-a

nascut tocmai din pricina faptului ca, asa cum o spune si
numele sau, trifoiul ar trebui sa aiba trei foi, iar intalnirea
unuia cu patru, datorita raritatii lui, ar atrage dupa sine si
norocul.
“Daca o musca iti cade in supa, scoate-o si mai da-i o data drumul inauntru” –
superstitia este de origine musulmana; potrivit profetului Mohamed, musca
poarta pe una din aripioare leacul bolii care se afla pe cealalta.

“Tine-ti respiratia cand treci pe langa un cimitir” – aceasta superstitie are la

baza convingerea pagana ca, in preajma cimitirelor, sufletele oamenilor pot fi
furate de spiritele rele, prin caile respiratorii.

VI. ANEXE
Introducere- Gregorian chant
RELIGIA GETO-DACILOR- Dacii + Balada lui Zamolxe
Creştinism- Patimile lui Hrisos + FILMUL + power point
Voodoo- Sebastian`s Voodoo
Farmece, vrajitorie, stafii- Real exorcism; Ghost caught
Codul lui da Vinci-Viata secreta a Maicii Domnului
Nostradamus- December 21 2012 + FILMUL

VII. BIBLIOGRAFIE
Vechiul testament, capitolul psalmii
Cartea de Limba şi Literatura Română cls.aXI-a
Internet
N.Cartojan, ISTORIA LITERATURII ROMANE VECHI.

71
Psalmi moderni-Al Macedonski.
Codul lui Da Vinci-Dan Brown

CUPRINS:
I. INTRODUCERE

II. MARILE RELIGII ALE ANTICHITĂŢII

Iudaismul
Budismul
Religia în antichitate: în Grecia şi Roma
Izvoare
Divinităţile
Zeus
Hera
Poseidon
Hestia
Ceres
Atena
Ares
Apollo
Hefaistos
Artemis
Hermes
Afrodita
Religia geto-dacilor
Religia romanilor
Mentalitatea medievală: HOMO-RELIGIOSUS

III. PRIMELE OPERE CU TEME RELIGIOASE

Literatura religioasă
Mitropolitul Varlaam

72
 Viaţa
Fapte şi cuvinte de învăţătură ale Mitropolitului Varlaam
Cazania mitropolitului
Mitropolitul Dosoftei
Viaţa
Scrieri
Antim Ivireanul
Viaţa
Tipărituri
Creaţii personale
Miron Costin
Viaţa
Poemul filozofic “Viaţa Lumii”

IV. SENTIMENTUL RELIGIOS ÎN OPERE

LITERARE
Codul lui da Vinci
Adevăr şi minciună în Codul lui Da Vinci.

V. RELIGIA ASTĂZI (istoria creştinismului)

Ce este Religia?
Creştinismul
Primele cărţi religioase

VI. TRADIŢII
BOTEZUL
FORME CREŞTINE:
Vechiul Testament
Iudaismul
Botezul în Noul Testament:
Botezul lui Ioan
Botezul în comunitatea primară din Ierusalim
Sensul botezului
Botezul astăzi
Botezul copiilor – Botezul credincioşilor
Botezul adulţilor
Ritualul Botezului
Căsătoria
Naşterea
Moartea
Moartea văzută din diferite mitologii si religii:

73
 Egiptul Antic
Orientul Mijlociu
Religia islamică
Religia budistă
Dacii
Galii şi celţii
Popoarele germanice şi scandinave
Grecii antici
Teoria lui Platon despre moarte
Etruscii
Slavii
Aztecii
Mitologia românească
Religia creştină
Superstiţiile

VI. ANEXE
VII. BIBLIOGRAFIE

74