Rusu Inga

psihologie
ESENŢA FERICIRII

Oricît am fi de nihilişti sau sceptici în anumite momente ale vieţii, oricît ne-am îndoi că
fericirea poate fi atinsă ori că merită să o căutăm, noi nu încetăm să tindem – conştient sau nu –
către dobîndirea ei. Dar chiar fiind de acord cu afirmaţia că fericirea este dezirabilă, oamenii se
diferenţiază de îndată ce îşi pun problema în ce constă fericirea.
Mulţi filosofi au argumentat că între fericire şi stările de plăcere există o strînsă legătură.
Sunt de acord că un om aflat în durere este un om neferocit. Reciproc, susţin ei, fericirea nu este
ceva în plus faţă de plăcere. Aşa cum scria Epicur “scopul tuturor acţiunilor noastre este să fim
eliberaţi de suferinţă şi frică şi după ce am atins acest ţel furtuna sufletului e potolită, iar fiinţa
respectivă n-are nevoie să umble după ceea ce-i lipseşte, nici să caute altceva prin care să fie
suplinită fericirea sufletului şi a corpului”. Atunci cînd spunem că plăcerea este scopul vieţii, nu
înţelegem plăcerile vicioşilor sau plăcerile ce constau în desfătări senzuale […], dar înţelegem
absenţa suferinţei din corp şi a tulburării din suflet. Nu succesiunea neîntreruptă de chefuri şi
orgii, nu dragostea senzuală, nu desfătarea cu delicatese ale unei mese îmbelşugate fac o viaţă
plăcută, ci judecata sobră, căutarea motivelor fiecărei alegeri şi respingeri, ca şi alungarea
acelor păreri prin care cele mai mari tulburări pun stăpînire asupra sufletului. Dintre toate
acestea primul şi cel mai mare bun este înţelepciunea, din ea izvorăsc toate celelalte virtuţi, căci
ea ne învaţă că nu putem duce o viaţă plăcută, dacă nu-i şi o viaţă înţeleaptă, cumsecade şi
dreapt .(Epicur, “Scrisoare către Menoiceus”).
Însă deseori, suferinţa îl asediază pe om şi sub presiunea posibilităţilor de suferinţă omul
se străduieşte să-şi reducă pretenţiile la fericire…şi dacă el se consideră fericit numai scăpînd de
nenorocire şi evitînd suferinţa; într-un mod foarte general, sarcina de evitare a suferinţei o
izgoneşte pe ultimul plan pe cea de obţinere a plăcerii.
Viaţa fericită este, se pare, cea conformă cu virtutea. Or, conformă cu virtutea este o viaţă
ce presupune eforturi serioase şi nu una petrecută în joc. Şi trebuie de menţionat faptul că
lucrurile serioase sunt superioare celor vesele şi amuzante, iar activitatea cea mai serioasă
aparţine totdeauna părţii celei mai elevate din om şi omului celui mai elevat.
Despre esenţa fericirii se poate diputa la nesfîrşit, dar unde putem căuta fericirea?
Aşadar, din cele relatate mai sus ajungem la concluzia că fericirea nu este o himeră ce ni
se refuză întotdeauna, deci întrebarea poate primi mai multe răspunsuri. “Fericirea este
realizabilă, în viaţa aceasta: a fi fericit înseamnă a te bucura de ceea ce ai”, spunea Ecleziastul;
sau, în cuvintele lui Epictet “ omul fericit este acela ce trăieşte în armonie cu lucrurile sau îşi

1
acceptă în întregime destinul” nici în creştinism fericirea nu este refuzată oamenilor, dar ea nu
este în această lume. Fericirea lumească nu este scopul omului, căci numai sufletul poate să se
ridice la adevărata fericire – contemplarea lui Dumnezeu:
Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor.
Fericiţi cei ce plîng, că aceia se vor mîngîia.
Fericiţi cei blînzi, că aceia vor moşteni pămîntul.
Fericiţi cei ce flămînzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.
Fericiţi cei milostivi, că acea se vor milui.
Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.
Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema-
Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că alor este împărăţia cerurilor.
Fericiţi veţi fi voi cînd vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvîntul rău împotriva
voastră minţind pentru mine.
Bucuraţi-vă şi vă veseliţi căci plata multă voastră este în ceruri. (Matei, 5, 1-12).

Şi pentru a lăsa o urmă de infinit aduc următoarea maximă, care poate fi descifrată şi în
contextul a ceea ce numim fericire: Poţi să ai totul şi să nu ai nimic, poţi să nu ai nimic şi să ai
totul.