Sunteți pe pagina 1din 92

CURS

Antreprenor în
economia socială
DISCIPLINA PRACTICĂ

Sere de legume și flori

Autor: Conf. dr. Rodica Sima

Universitatea de Știine Agricole și Medicină Veterinară Cluj Napoca

Asociaţia Comunitară
„Totul Pentru Viaţă“
Autor: Conf. dr. Rodica Sima

Conţinutul modulului:
A. SERE FOLOSITE ÎN LEGUMICULTURĂ ŞI FLORICULTURĂ
Serele bloc de tip industrial (Venlo) cu lăţimea traveei de 3,2 m
Serele bloc de tip industrial (Prinz-Dokkum) cu lăţimea traveei de 6,4 m
Sere bloc de tip industrial moderne cu lăţimea traveei mai mare de 6,4 m
B. PRODUCEREA RĂSADURILOR DE LEGUME
Metode de producere a răsadurilor de legume
Folosirea răsadniţelor pentru producerea de răsaduri
Pregătirea spaţiilor, a patului germinativ şi semănatul pentru producerea răsadurilor
Repicatul răsadurilor în substrat, în cuburi şi ghivece
Lucrări de îngrijire a răsadurilor
Stabilirea şi calcularea elementelor pentru organizarea sectorului de producere a răsadurilor
C. FOLOSIREA RAŢIONALĂ ŞI PREGĂTIREA TERENULUI PENTRU
ÎNFIINŢAREA CULTURILOR DE LEGUME ÎN SERE
Pregătirea terenului şi a serelor pentru înfiinţarea culturilor
Culturi succesive şi asociate de legume în sere
Înfiinţarea culturilor de legume în sere
Lucrări de îngrijire a culturilor de legume în sere
D. TEHNOLOGII DE CULTURĂ A LEGUMELOR ÎN SERE
Cultura tomatelor în sere
Cultura castraveţilor în sere
Cultura pepenelui galben în sere
Cultura guliei în sere
Cultura salatei în sere
E. PRODUCEREA RĂSADURILOR DE FLORI
Substratul de cultură. Componente utilizate la pregătirea substratului
Înmulţirea speciilor floricole
F. ÎNFIINŢAREA CULTURILOR FLORICOLE ÎN SERE
Culturi floricole la sol
Culturi floricole în ghivece
G. LUCRĂRI DE ÎNGRIJIRE APLICATE CULTURILOR FLORICOLE ÎN SERE
Lucrări de îngrijire aplicate culturilor floricole la sol
Lucrări de îngrijire aplicate culturilor floricole în ghivece
H. SPECII FLORICOLE CULTIVATE LA SOL PENTRU FLORI TĂIATE
Cultura la sol a crizantemelor
Cultura la sol a garoafelor
Cultura la sol a gerberei
Cultura la sol a freziei
I. SPECII FLORICOLE CULTIVATE ÎN GHIVECE
Cultura muşcatelor
Cultura ciclamenului
Cultura begoniei
Cultura de saintpaulia

Scopul modulului:
9 ghid pentru cursanţi în domeniul tehnologiilor de cultură ale celor mai importante specii
de legume şi flori cultivate în sere.

Competenţe oferite de modul:


9 dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a recunoaşte caracteristici constructive şi funcţionale
ale diferitelor tipuri de sere folosite în practica horticolă în vederea luării celei mai bune decizii;
9 îmbunătăţirea capacităţii cursanţilor de a înţelege etapele de creştere şi de dezvoltare a
plantelor din faza de răsad până la faza de recoltare în relaţie cu factorii de vegetaţie;
9 dezvoltarea capacităţii de a dirija verigile tehnologice la speciile legumicole şi floricole
prezentate în vederea obţinerii unor recolte rentabile din punct de vedere economic.
A. SERE FOLOSITE ÎN LEGUMICULTURĂ ŞI FLORICULTURĂ

Serele sunt construcţii horticole care se folosesc atât pentru cultura forţată a legumelor
şi a florilor, cât şi la producerea de răsaduri. În aceste spaţii se asigură condiţii de mediu
favorabile, în special în ceea ce priveşte temperatura, în perioadele reci ale anului.
După tipul constructiv serele se clasifică în simple, bloc sau hangar.
Serele simple sunt formate din corpuri individuale de sere, mici sau mijlocii, separate
între ele prin pereţi de sticlă (Fig. 1). Serele simple, comparativ cu serele bloc, prezintă
avantajul că asigură condiţii mai bune de lumină, în special în timpul iernii când acest factor
este deficitar, fiind folosite adeseori ca sere înmulţitor. Având o suprafaţă mai mare de contact
cu exteriorul şi un volum mai redus de aer în interior, aceste sere au pierderi mult mai mari de
căldură iar consumul de metal pentru schelet este mai mare faţă de serele bloc.

Fig. 1. Sere simple cu două pante egale (a), cu două pante inegale (b) şi cu o singură pantă (c)

Serele bloc sunt formate din mai multe corpuri (travee) alăturate, fără pereţi
despărţitori între ele (Fig. 2). Ele se compun din infrastructură sau fundaţie exterioară şi
interioară şi elemente de suprastructură. Suprastructura serelor este constituită din scheletul
de rezistenţă (stâlpi de susţinere, ferme şi lonjeroane de susţinere, ferme de legătură, căpriori
şi lonjeroane de susţinere a acoperişului - confecţionate din oţel zincat, pentru a avea
rezistenţă mare şi profile reduse, pentru a fi protejat de rugină şi pentru a avea o culoare
deschisă) şi din elementele de închidere (pereţii şi acoperişul care se compun din şprosuri şi
sticlă). În afară de elementele principale de susţinere există elemente de consolidare a
construcţiei cum sunt elementele de contravântuire şi contrafişele.

SERELE BLOC DE TIP INDUSTRIAL (VENLO) CU LĂŢIMEA TRAVEEI DE 3,2 m


Serele de tip Venlo (Fig. 2) au o fundaţie exterioară de mici dimensiuni deoarece
construcţia se sprijină pe fundaţia interioară, formată din stâlpişori de beton, amplasaţi la
distanţe de 3,2/3 m. Centura de beton are înălţimea de 30 cm (a), iar stâlpii din beton au
dimensiunile de 90/10/12 cm (b). Pentru o mai mare rezistenţă stâlpul se introduce în sol la 60
cm adâncime, aşezându-se pe o talpă de beton de 10-15 cm grosime.
Scheletul de rezistenţă este format din stâlpi (c) ce se sprijină pe stâlpişorii din beton,
iar pereţii laterali, pe soclul serei. Stâlpii metalici sunt confecţionaţi din oţel profil I, de 8 cm,
au lungimea de 2,20 m şi prezintă, la capul superior, două console (d) de care se prind cu
şuruburi fermele de legătură (e) sau tiranţii care asigură rezistenţa scheletului, în plan
transversal. În plan longitudinal, scheletul de susţinere este alcătuit din grinda jgheabului (f),
fixată în capul stâlpilor de susţinere, şi grinda coamă (h) pe care se sprijină şprosurile, în
partea inferioară respectiv superioară a acoperişului. Coama se leagă de tiranţi printr-o piesă
denumită distanţier (i).

Fig. 2. Sere bloc de tip industrial cu lăţimea traveei de 3,2 m

Fermele de legătură sunt confecţionate din oţel cornier de 4 cm, iar jgheabul din tablă
de 22 cm lăţime şi 3 mm grosime, servind şi pentru evacuarea apei din ploi sau zăpadă.
Şprosurile (g) sunt confecţioante din oţel profil T de 3 cm. Distanţa între şprosuri este de 75
cm, astfel că plăcile de sticlă pentru acoperirea serei au dimensiuni mari, de 160/75 cm,
asigurând o bună luminozitate în interiorul serei. Ferestrele sunt alcătuite dintr-o ramă de
tablă care se prinde la coamă cu bolţuri şi se sprijină pe şprosuri şi jgheab. Sticla se fixează pe
şprosuri cu chit kaskit.
Pentru a consolida construcţia împotriva vântului, la intervalul de patru stâlpi, în plan
transversal, fermele sunt întărite cu contrafişe (j), iar în plan longitudinal, stâlpii doi sau trei
dinspre marginea serei sunt legaţi cu elemente de contravântuire. Pereţii laterali ai serei se
confecţionează din şprosuri, de lemn sau metal, pe care se fixează sticla cu chit.
Înălţimea de la sol la jgheab este de 2,4 m iar de la sol la coamă de 3,1 m.
Încălzirea se face cu apă caldă sau supraîncălzită, conductele de distribuţie şi
colectoare fiind dirijate pe lângă pereţii laterali. Conductele radiatoare sunt conduse pe lângă
stâlpii de susţinere, în jurul traveelor.
Aerisirea se face prin ferestre la acoperişul serei (25% din suprafaţă) dar şi prin
deschiderea unor panouri montate în pereţii laterali.
Serele industriale sunt prevăzute cu alei interioare, cu lăţimea de 2,5 m.

SERELE BLOC DE TIP INDUSTRIAL (PRINZ-DOKKUM) CU LĂŢIMEA TRAVEEI


DE 6,4 m
Construcţia acestor sere (Fig. 3) este asemănătoare cu aceea a serelor industriale cu
deschiderea de 3,2 m. Deoarece au deschiderea mai mare, atât fundaţia laterală şi interioară,
cât şi scheletul de rezistenţă au dimensiuni mai mari. Cu toate acestea se realizează o
economie de metal de 20-25% la structura de rezistenţă.

Fig. 3. Secţiune transversală prin serele de tip Industrial, cu deschiderea de 6,4 m

Stâlpii de beton (12) au lungimea de 1,2 m şi secţiunea de 14/14 cm şi sunt fixaţi în


pahare de beton (13) şi umplutură de pietriş (14). Stâlpii metalici (11) au înălţimea de 2,7 m şi
sprijină jgheabul.
Deoarece acoperişul are lăţime mare, şprosurile (1) se sprijină pe jgheab (2), pe coamă
(4) dar şi pe o grindă intermediară (3), la jumătatea distanţei dintre dolie şi coamă. Această
grindă intermediară, ca şi grinda de la coamă, se sprijină pe un element de schelet, denumit
talpa superioară sau arbaletrier (15), confecţionat din oţel profil T de 4 cm. Aceste elemente
de schelet se leagă între ele în plan transversal prin coarde (5) de acelaşi profil, iar în plan
vertical se leagă de coarde prin montanţi (6) de 3 cm, fixaţi chiar sub grinda intermediară. Şi
la aceste sere coama se prinde printr-un distanţier (8) şi se întăreşte cu ajutorul a două
diagonale cu profilul de 2/5 cm (7). Atât arbaletrierul cât şi coarda sunt întărite prin prindere
cu contrafişe (10) la stâlpul de susţinere.
Pereţii frontali, în jumătatea inferioară, sunt construiţi din panouri de sticlă cu rame şi
şprosuri metalice (16). Ferestrele din acoperiş sunt repartizate în jumătatea superioară a
pantelor, ocupând 1/3 din această suprafaţă, deci a şasea parte din suprafaţa totală a
acoperişului (16,6%).
Înălţimea de la sol la dolie este de 2,4 m, iar înălţimea la coamă este de 3,7 m, serele
cu deschiderea de 6,4 m fiind mai înalte şi asigurând un regim de temperatură mai uniform,
datorită inerţiei termice mari a unui volum mai mare de aer.
Încălzirea cu apă caldă sau supraîncălzită se face prin conducte radiatoare, dirijate atât
pe lângă stâlpii de susţinere cât şi amplasate câte 6-7 pe coarde, la nivelul doliei.

SERELE BLOC DE TIP INDUSTRIAL MODERNE CU LĂŢIMEA TRAVEEI MAI


MARE DE 6,4 m
Serele descrise (Venlo şi Prinz-Dokkum) sunt folosite aproape în exclusivitate în
prezent în ţara noastră. Aceste sere prezintă dezavantajul că au o înălţime redusă, ceea ce
limitează posibilitatea dezvoltării pe verticală a plantelor şi micşorează volumul de aer
înmagazinat. De asemenea, datorită modului de amplasare al conductelor, sub dolie sau sub
acoperiş, aerul cald se ridică şi, prin fenomenul de transmisivitate, au loc pierderi mari de
căldură spre exterior. Aceste pierderi sunt şi mai mari în perioadele cu vânt. Datorită acestui
fapt spaţiul de cultură şi solul serei se încălzesc mai greu şi cu consum energetic mai ridicat.
Pe de altă parte, pierderi mari se produc şi datorită etanşării necorespunzătoare a pereţilor şi
acoperişului. S-a calculat că are loc un schimb de 2-3 m3 aer/1 m3 spaţiu/oră.
În prezent, pe plan mondial se construiesc sere cu deschiderea traveei de 9,6 m, 12,8
m, până la 20 m cu fixarea acoperişului pe grinzi ce se sprijină pe stâlpii de susţinere (Fig. 4).
Înălţimea la dolie a acestor sere este mai mare (de la 3 la 4,5 m), sporind volumul de aer şi
scăzând suprafaţa de radiaţie faţă de volumul de aer al serei şi consumul de energie calorică.
Înălţimea mai mare a serelor permite efectuarea unor culturi (tomate, ardei, vinete) în
ciclu prelungit, plantele fiind conduse mai mult pe verticală şi realizând astfel producţii mai
mari la unitatea de suprafaţă.
Scheletul serelor este alcătuit, de obicei, din elemente prefabricate din duraluminiu, cu
rezistenţă mare şi profile relativ reduse, ceea ce scade consumul de metal la m2 de seră.
Deoarece serele sunt construite din elemente prefabricate standard este posibilă montarea
rapidă şi în variante diferite de suprafaţă.

6.40 m 9.60 m 12.80 m 16 m

Fig. 4. Sere cu diferite deschideri ale traveei

Structura metalică a acestor sere imprimă o rezistenţă sporită faţă de greutatea zăpezii
şi vânt în comparaţie cu tipurile mai vechi, evitând astfel pericolul prăbuşirii lor în cazul
avariilor sistemului de încălzire în cursul iernii sau a viscolelor puternice.
În multe ţări s-au extins sistemele de cultură „fără sol” pe substraturi artificiale sau
peliculă nutritivă astfel că nu mai sunt necesare lucrările de pregătire a terenului, o parte din
conductele de încălzire fiind amplasate direct pe suprafaţa acestuia. În acest fel are loc atât
încălzirea solului cât şi o încălzire mai corespunzătoare a spaţiului de cultură. Substratul de
cultură poate fi amplasat între conductele radiatoare de pe sol sau pe conducte cu diametru
mai redus (Fig. 5) care să asigure o temperatură favorabilă dezvoltării rădăcinilor.
Aceste sere, pot fi dotate în plus cu un sistem de încălzire mobil, format din conducte
de încălzire ce pot fi deplasate pe verticală. Aceste conducte, sunt menţinute tot timpul la
nivelul vârfului plantelor, deci în zona meristemelor terminale, zona cea mai activă a acestora.
Pentru diminuarea pierderilor de căldură din sere, la acoperirea acestora se folosesc
panouri formate din două straturi de sticlă (Hortipane), creându-se astfel o pernă izolatoare de
aer între ele, sau se utilizează o sticlă specială care în partea superioară are un strat de oxid de
staniu, transparent pentru radiaţia luminoasă, dar mai puţin transparent pentru radiaţia
calorică, care izolează termic mai bine spaţiul din sere. Această sticlă poartă denumirea de
Hortiplus, iar sticla dublă cu strat de oxid de staniu poartă denumirea de Hortipane plus.
Pierderile de căldură se reduc cu 30% în cadrul utilizării sticlei Hortiplus şi cu 60% în cazul
utilizării sticlei Hortipane plus.

Fig. 5. Repartizarea conductelor de încălzire în


serele moderne, R.L. – registre laterale; C.S. –
conducte pe sol, C.L.- conducte locale; C.M.-
conducte mobile

Aerisirea în aceste sere nu se mai face prin ferestre mobile, ci prin ventilaţia forţată a
aerului, adeseori cu aer condiţionat – temperatură, CO2 şi umiditate atmosferică optime.
Amplasarea conductelor pe suprafaţa solului permite folosirea lor ca linii pentru
funcţionarea unor cărucioare mobile cu ajutorul cărora muncitorii se deplasează între
rândurile de plante pentru efectuarea lucrărilor de întreţinere, recoltare şi scoaterea produsului
din travei, crescând astfel productivitatea muncii.
Serele folosite pentru culturile floricole pot fi prevăzute cu mese de cultură pe care se
realizează semănatul în vederea producerii de răsaduri sau culturi la ghivece. Aceste sere pot
fi prevăzute cu conducte de la sistemul de încălzire care sunt dirijate pe sub mese.
Instalaţii interioare în sere. Principalele instalaţii interioare ale serelor sunt:
instalaţiile de încălzire, aerisire, udare, umbrire şi iluminat.
Instalaţia de încălzire. Sistemele de încălzire a serelor sunt diferite şi ele au evoluat în
cursul timpului, ameliorându-se treptat. Clasificarea lor se face după agentul termogen
(vehiculant), după cum urmează:
• sistemul de încălzire cu aer cald;
• sistemul de încălzire cu apă caldă sau supraîncălzită.
Sistemul de încălzire cu aer cald poate funcţiona prin aeroterme.
Sistemul de încălzire cu aerotermă utilizează ca agent termic curentul electric (mai
puţin datorită costurilor ridicate) sau apa caldă.
Sistemul de încălzire cu aerotermă cu
apă caldă se compune din centrala termică,
conducta tur şi retur, bateria lamelară şi
ventilatorul (Fig. 6). Centrala termică pot
funcţiona cu combustibili diverşi (gaz, păcură,
Fig. 6. Aerotermă cu apă caldă: a. centrala lemn). Apa caldă, prin conductele tur este dusă
termică; b. conducta tur; c. bateria lamelară;
d. aripi mobile pentru dirijarea aerului cald; la bateria lamelară, iar prin conductele retur
e. ventilator.
înapoi la centrala termică. Cu ajutorul unui
ventilator aerul este circulat forţat prin bateria lamelară, încălzindu-se în acest fel şi este
dirijat cu ajutorul aripilor mobile spre interiorul serei.
Sistemul de încălzire cu apă caldă şi supraîncălzită. Încălzirea cu apă caldă se face în
serele de dimensiuni mici şi mijlocii, iar în complexele mari de sere se încălzeşte cu apă
fierbinte, rezultată din amestecul de apă caldă cu aburi.
Instalaţia de încălzire cu apă caldă sau fierbinte se compune din două părţi principale:
centrala termică sau centrul de distribuire a energiei (CDE) şi reţeaua de conducte.
În serele mici circulaţia apei calde se realizează pe principiul termosifonului, iar în
complexele mai mari prin pompare.
La circulaţia prin termosifoane apa caldă se ridică în conductele principale şi este
condusă în sere prin conducte „tur”, unde prin
radiaţie, cedează căldura, se răceşte, devine mai
grea, coboară prin conductele „retur” revenind la
cazan (Fig. 7). Se realizează astfel un circuit
continuu al apei în sistem. Deoarece prin încălzire
apa se dilată, surplusul se ridică prin conducta de
dilataţie şi va trece în vasul de expansiune, iar la
Fig. 7. Schema circulaţiei apei la răcirea apei sistemul se umple din nou prin
sistemul de încălzire cu apă caldă
prin termosifon conductele de umplere care fac legătura între
vasul de expansiune şi conductele retur. Vasul de expansiune are circa 10% din volumul
întregii instalaţii şi se montează la un nivel mai ridicat decât instalaţia, în centrală sau în afara
ei, ferit fiind de îngheţ.
În complexele mijlocii sau mari de sere apa caldă circulă forţat, cu ajutorul unor
pompe montate pe conductele de retur la cazanele din elemenţi, sau se montează pe colectorul
de tur şi o împinge în conductele din sere (Fig. 8).
Reţeaua de conducte se compune din conducte colectoare şi distribuitoare (principale)
şi conducte radiatoare (secundare). Conductele colectoare şi distribuitoare colectează apa
caldă de la cazane şi o distribuie în sere pe direcţia „tur” şi o preiau de la conductele
radiatoare din sere şi o readuc la cazan pe direcţia „retur”. Sunt conducte de oţel de
dimensiuni diferite (4-10 ţoli), în funcţie de volumul de apă ce se distribuie. În spaţiul exterior
serelor conductele sunt izolate cu vată de sticlă şi sunt învelite în carton asfaltat pentru a fi
ferite de umezeală şi îngheţ.

Fig. 8. Circulaţia apei calde cu ajutorul pompelor: 1- cazan, 2- arzător, 3- pompe, 4- vas de
expansiune, 5- sala cazanelor, 6- conducta tur, 7- conducta retur, 8- sera
Conductele distribuitoare în seră îşi reduc diametrul după fiecare a doua travee, iar
cele care colectează apa de pe retur îşi sporesc, în aceeaşi măsură, diametrul pentru a
corespunde cu volumul de apă care circulă prin ele. Conductele radiatoare sunt dirijate în
lungul traveelor, fiind suspendate cu ajutorul unor console pe stâlpii de susţinere, de obicei la
baza acestora. Diametrul conductelor radiatoare este de 2,5-3,5 ţoli în serele încălzite cu apă
caldă şi de 2 ţoli în serele încălzite cu apă supraîncălzită.
Numărul şi suprafaţa conductelor se dimensionează în funcţie de nivelul temperaturii
ce se menţine în seră, de temperatura apei de încălzire, ca şi de pierderile de căldură, şi pot fi
stabilite prin calcul. Toate conductele interioare se vopsesc cu minium de plumb şi apoi cu
vopsea albă pentru a reflecta lumina în seră. Atât pe conductele principale, cât şi pe cele
secundare, în părţile cele mai ridicate, se montează ventile de aerisire pentru a elimina aerul,
deoarece golurile de aer întrerup circulaţia apei calde.
Sistemul de încălzire cu apă supraîncălzită prezintă avantaje faţă de alte sisteme: o
uşoară reglare a temperaturii, încălzire uniformă din cauza inerţiei termice a apei, simplitatea
şi uşurinţa exploatării, durabilitatea mare a instalaţiei (30-40 ani). La încălzirea cu apă
supraîncălzită profilele conductelor şi cantitatea de apă care circulă în sistem se reduc.
Instalaţia de aerisire a serelor
Aerisirea se poate face prin ferestrele montate în acoperişul şi pereţii laterali ai serelor.
Deschiderea ferestrelor poate fi acţionată individual sau de la un sistem central care
acţionează un grup mai mare sau toate ferestrele de la o seră. Suprafaţa deschiderilor pentru
aerisire trebuie să reprezinte circa 12,5-25% din suprafaţa totală a unei sere.
La serele de tip industrial, deschiderea şi închiderea ferestrelor se face printr-un sistem
automat. Sistemul este pus în mişcare de un motor electric de 4,5 kW, care printr-un reductor,
transmite forţa la un ax central pe care se înfăşoară sau se desfăşoară cablurile care acţionează
ferestrele. Fiecare cablu antrenează ferestrele dintr-un tronson. Comanda de funcţionare poate
fi automată, printr-un termoreleu de comandă-programare care este în legătură cu termostatele
din seră şi declanşează pornirea la temperatura limită fixată pe cadranul de programare.
Comanda de funcţionare poate fi dată şi direct printr-un buton de reţinere-pornire. Toată
aparatura este plasată într-un dulap de microclimat. În cazul unei defecţiuni la sistemul
automat, instalaţia se poate acţiona manual cu ajutorul unui troliu.
Instalaţia de udare
În serele mai mici udarea se face manual, cu stropitoarea sau cu furtunul. Pentru o
uşoară încălzire înainte de folosire, apa se ţine în bazine de beton, prin care sunt dirijate 1-2
conducte de încălzire. Capacitatea bazinului trebuie socotită la 1 m3 pentru 500 m2 de seră.
În serele cele mai moderne udatul se face în brazde, prin aspersiune sau picurare.
Instalaţia de irigare şi fertilizare prin aspersiune este automată.
Instalaţia de irigare se compune: dintr-o sursă de apă (rezervor sau apeduct) cu un
debit minim de 100 m3/ha/24 ore; o pompă electrică (30 m3/h) prevăzută cu un dispozitiv de
pornire-oprire cu comandă electrică de la panou; conductele de alimentare cu apă care sunt
confecţionate din metal galvanizat şi se dirijează în sere în lungul aleilor, având racorduri de
ramificare cu electroventile, câte unul pentru trei tronsoane de seră, astfel că udarea se
realizează simultan pe cele trei tronsoane.
Presiunea cu care este introdusă apa în conductele de alimentare este de circa 4
atmosfere. Apa sau soluţia nutritivă este împinsă în sistemul de conducte cu electropompa.
Conductele de aspersiune din material plastic (PVC) au un diametru de 28 mm, sunt
amplasate în lungul fiecărui tronson, sub dolie sau pe axa mediană a tronsonului la acelaşi
nivel cu dolia pentru castraveţi şi la 40-50 cm deasupra solului pentru tomate, ardei sau culturi
de flori. Pe conducte, la distanţă de 1,2-1,5 m, sunt montate duzele tip curcubeu, având debite
diferite pentru pulverizarea apei.
În serele moderne udarea se realizează prin picurare. Instalaţia poate să funcţioneze continuu sau
cu intermitenţă la o presiune de cca o atmosferă, debitul la un picurător fiind variabil de la 0,4 la 10 l/h.
Pentru culturile în solul serei se recomandă conducte cu picurătoarele încastrate în ele,
realizându-se în acest fel o mai bună umectare a solului, iar pentru culturile pe substraturi se
recomandă picurătoare individuale pentru fiecare plantă.
Irigarea prin picurare se poate automatiza stabilindu-se durata de picurare în funcţie de
debitul la picurător, de substratul de cultură şi de perioada în care se efectuează cultura.
Instalaţia de udare prin picurare este folosită şi pentru fertirigare cu soluţii nutritive.
Instalaţia de lumină suplimentară
În serele înmulţitor se instalează surse de lumină artificială cu care să se suplimenteze
lumina în timpul producerii răsadului pentru culturile forţate din ciclul I de producţie.
Tuburile fluorescente sunt montate pe un cadru metalic care se poate deplasa, atât în
plan orizontal, cât şi în plan vertical, pentru a se putea apropia sau depărta de plante. Becurile
luminiscente cu descărcarea electrică în vapori de mercur, de sodiu sau gaze rare (Xenon) se
montează în serele înmulţitor în rânduri paralele, la distanţa de 3,2 m între rânduri şi 2 m pe
rând şi în funcţie de puterea lor, la 0,8-1,5 m înălţime deasupra plantelor.
Instalaţia de umbrire
Insolaţia puternică în zilele de vară poate fi dăunătoare pentru culturile din seră.
Umbrirea serelor, pe un astfel de timp, se poate face prin mai multe metode.
La serele mai mici şi mai vechi există umbrare din jaluzele de şipci sau material
plastic care se pot aduna prin rulare cu un sistem mecanic de acţionare. Se pot folosi prelate
din material plastic de diferite culori (roşu, galben, verde, albastru, negru) sau jaluzele din
aluminiu care se derulează în interiorul serei, sub acoperiş.
La noi în ţară, la serele acoperite cu sticlă, umbrirea se execută, în mod obişnuit, prin
aşa numita operaţie de cretizare, care constă în stropirea acoperişului serei cu o suspensie de
humă, argilă amestecată cu praf de cretă, 20%. Varul curat nu este indicat deoarece se spală
greu de pe sticlă, micşorând luminozitatea în perioadele deficitare.

Evaluarea cunoştinţelor:
1. Precizaţi şi comparaţi avantajele şi dezavantajele serelor simple şi ale celor de tip bloc.
2. Menţionaţi şi argumentaţi opţiunea D-voastra pentru unul din cele două tipuri constructive.
3. Indicaţi diferenţele şi asemănările privitoare la sistemul de încălzire la cele trei tipuri
constructive de sere prezentate.
4. Descrieţi alcătuirea sistemului de încălzire cu apa caldă folosită pentru serele de dimensiuni
mici şi explicaţi circulaţia apei calde prin termosifon.
5. Prezentaţi avantajele sistemului de încălzire cu apă supraîncălzită.
6. Care sunt metodele de umbrire utilizate în sere. Precizaţi şi argumentaţi opţiunea D-voastră
pentru una dintre metode.

B. PRODUCEREA RĂSADURILOR DE LEGUME

În sere, succesiunea culturilor reprezintă soluţia principală de rentabilizare a activităţii


şi impune necesitatea producerii şi utilizării răsadurilor. Astfel se scurtează timpul de ocupare
a terenului cu cultura neproductivă, cu 50-80 şi chiar 100 de zile, ceea ce permite cultivarea în
succesiune a două sau trei culturi în cursul anului de producţie. De asemenea, prin înfiinţarea
culturilor cu răsaduri în sere, se reduce consumul de energie, pentru că o anumită perioadă de
timp suprafaţa încălzită este mai mică decât dacă s-ar înfiinţa prin semănat direct.
Pentru culturile din sere, solarii şi pentru culturile timpurii din câmp, răsadurile se
produc în sere înmulţitor încălzite sau în răsadniţe, pentru culturile de vară şi de toamnă în
solarii încălzite parţial sau neîncălzite, în răsadniţe semicalde sau pe straturi, în câmp.
În legumicultură se folosesc două sisteme de producere a răsadurilor:
• sistemul clasic – de producere a răsadurilor în răsadniţe, folosit actualmente doar de către
micii producători particulari;
• sistemul industrial – de producere a răsadurilor în complexe sau centre formate din sere
înmulţitor şi solarii încălzite sau neîncălzite.
Pentru producerea răsadurilor de legume şi uneori pentru realizarea substraturilor de
cultură se foloseşte un amestec de pământuri. Principalele componente din care se realizează
amestecurile de pământ sunt pământul de ţelină, mraniţa, turba şi nisipul la care se pot
adăuga materiale sintetice (vermiculit, perlit, hygromul şi styromul), care pot fi amestecate
până la o proporţie de 30-50% cu turbă sau alte amestecuri de pământ. Descrierea acestor
componente este prezentată în cap. Producerea de răsaduri în floricultură.
Pentru producerea răsadurilor pot fi folosite şi substraturi standardizate (Klasmann TS
3), compuse din 20% turbă neagră, 80% turbă brună, fertilizanţi (1 kg/m3) şi alte ingrediente,
care au un pH de 6. Se livrează în baloţi cu o capacitate de 250 l.
În reţetele de amestecuri folosite pentru straturile nutritive destinate semănatului,
repicatului, confecţionării cuburilor sau pentru umplerea ghivecelor din materiale plastice,
componentele intră în diferite proporţii (Tab. 1).
În amestecurile de pământuri pentru semănat şi repicat la 1 m3 de amestec se adaugă
0,5 kg superfosfat şi 0,1-0,2 kg sulfat de potasiu, iar la cele pentru confecţionarea ghivecelor
nutritive pentru răsadurile de tomate, la fiecare 1 m3 de amestec se introduc: 1 kg azotat de
amoniu, 4 kg superfosfat sau 1,5 kg complex II (20:20) şi 2 kg sulfat de potasiu.
Faţă de culturile de câmp şi solarii, pentru sere componentele sunt diferite (Tab. 2).

Tabelul 1
Amestecurile de pământ utilizate la producerea
răsadurilor la principalele specii de legume în câmp şi solarii (după Dumitrescu, 1975)
Semănat Repicat Confecţionat ghivece
Răsad de: pH
M Ţ T N M Ţ T N M Ţ T N B
Tomate 50 25 - 25 50 40 - 10 30 20 40 10 - 6,5
Ardei 40 50 - 10 40 50 - 10 40 20 30 10 - 6,0
Vinete 40 40 - 20 40 50 - 10 - 20 60 5 15 6,0
Varză,
50 25 - 25 50 25 - 25 20 20 50 5 5 7,0
conopidă
Castraveţi,
40 40 - 20 40 40 10 10 55 20 20 - 5 7,0
pepeni
Salată 25 75 - - 25 75 - - - - - - - 6,5
M- mraniţă; Ţ – pământ de ţelină; T- turbă; N – nisip; B – balegă de bovine
Se recomandă ca aceste amestecuri să se pregătească, să se omogenizeze şi să se
dezinfecteze cu câteva luni înainte de folosire (încă din toamnă). Substanţele folosite la
dezinfecţie, dozele şi timpul minim de pauză înainte de folosire sunt prezentate în tabelul 3.
Tabelul 2
Amestecuri de pământ utilizate la producerea răsadurilor pentru
principalele culturi de legume în sere
Semănat Repicat
Răsad de pH
M Ţ T N M Ţ T N
Tomate 50 25 - 25 30 30 30 10 6,5-7
Ardei, vinete 40 - 50 10 35 - 55 10 6,0-6,5
Castraveţi 30 - 60 10 30 - 60 10 6,5-7,0
M – mraniţă; Ţ – pământ de ţelină; T – turbă; N- nisip
Tabelul 3
Unele produse fitosanitare pentru dezinfecţia amestecurilor de pământ
Forma de Doza de Timp de pauză după
Produsul Acţiunea
condiţionare folosire administrare
Basamid G. Complexă fungicidă şi
pulbere 200-250 g/m3 2-3 săptămâni la 15º
(dasomet 98%) nematocidă
Vydate 10 G
Insecticidă şi nematocidă granule 100-150 g/m3 7 zile
(oxamyl 10%)
Captadin 50 PU
fungicidă pulbere 0,5-1,0 kg/m3 4 zile
Captadin 80 WP
3
Sulfat de cupru 98-99% fungicidă pulbere 2%-30 l/m 3-4 zile

METODE DE PRODUCERE A RĂSADURILOR DE LEGUME


Răsadul nerepicat se obţine prin semănatul în sere, solarii sau răsadniţe şi creşterea
plantelor pe acelaşi loc şi la aceeaşi desime până la plantarea la locul definitiv de cultură.
Răsadul fiind mai des se produce mai ieftin, plantele sunt însă mai firave, cu rădăcini puţine,
din care cauză dau producţii mai scăzute şi mai târzii. De asemenea, datorită desimii relativ
mari, plantele adeseori sunt alungite şi etiolate. Dacă semănătura a răsărit prea des se poate
rări, iar plantele rezultate, dacă este nevoie, se repică.
Răsadul repicat se obţine prin transplantarea răsadurilor, la distanţe mai mari, pentru
a le asigura un spaţiu de nutriţie mai mare şi a obţine răsaduri mai bine dezvoltate. Repicatul
răsadului se justifică din punct de vedere economic prin aceea că în prima parte a perioadei de
producere (înainte de repicat) se face o economie de spaţiu, şi deci o reducere a cheltuielilor
de încălzire pe unitatea de produs, faţă de situaţia în care se obţine răsad nerepicat, semănat de
la început la distanţe mai mari. La repicat, plantele bolnave, slabe sau anormal dezvoltate pot
fi înlăturate, iar ruperea vârfului rădăcinii (pivotante) determină o ramificare mai puternică.
Repicatul răsadurilor prelungeşte perioada de producere a acestora, ceea ce impune
semănatul mai devreme, cu 7-10 zile, decât la producerea răsadului nerepicat. Această metodă
se foşoseşte mai ales la: tomate, vinete, ardei, varză şi conopidă timpurii.
Răsadul produs în ghivece sau cuburi se obţine prin semănatul direct sau repicatul
plantelor în ghivece sau în cuburi, în vederea plantării lor la locul definitiv cu pământ cu tot,
astfel ca rădăcinile să fie cât mai puţin afectate. Astfel, şocul cauzat de plantare este micşorat,
prinderea este mai rapidă şi plantele cresc în continuare fără să stagneze în vegetaţie,
obţinându-se o producţie mai timpurie şi mai mare. În pământul din ghivece se realizează
condiţii mai bune de nutriţie, rezerve de apă şi hrană, care asigură prinderea răsadului şi pe
timp secetos. Sunt necesare cheltuieli suplimentare cu ghivecele sau confecţionarea cuburilor,
pentru introducerea şi scoaterea din spaţiile de producere a răsadului, pentru transportul
acestora şi la unele tipuri de ghivece pentru recuperarea, dezinfectarea şi depozitarea lor,
pentru a putea fi refolosite. Iată de ce metoda se foloseşte mai cu seamă la producerea
răsadului pentru culturi în spaţii protejate sau la culturile extratimpurii din câmp.
În vederea simplificării şi ieftinirii producerii răsadului se preconizează semănatul
direct în ghivece sau cuburi a seminţelor granulate cu ajutorul unor maşini speciale.

FOLOSIREA RĂSADNIŢELOR PENTRU PRODUCEREA DE RĂSADURI


Pregătirea şi instalarea răsadniţelor. Instalarea răsadniţelor calde începe în luna
ianuarie, se continuă în februarie şi martie iar în aprilie se instalează numai răsadniţe reci.
Pregătirea materialelor termogene
Materialele organice care urmează să fie folosite ca biocombustibil sunt gunoiul de
grajd, gunoiul artificial, deşeurile de celuloză. Cel mai utilizat biocombustibil este gunoiul de
grajd de cabaline şi de bovine şi într-o măsură mai mică gunoiul de ovine şi cel de porcine.
Gunoiul de cabaline este cel mai potrivit pentru încălzirea răsadniţelor. Se încălzeşte
rapid, în 7-10 ore ajunge la 65-70°C, pentru ca apoi, în decurs de câteva zile, temperatura să
coboare brusc la 30-35°C, nivel la care se menţine timp de 40-50 de zile.
Gunoiul de bovine produce o temperatură mai scăzută decât cel de cabaline. Se
încălzeşte încet, în curs de 7-10 zile temperatura se ridică la 40-45°C, după care scade, în timp
de circa 10 zile, până la 18-20°C şi se menţine la acest nivel încă 30-40 de zile.
Gunoiul de ovine asigură o temperatură de 15-20°C timp de 40-45 de zile. Este un
gunoi prea uscat şi din această cauză nu se poate folosi singur ca biocombustibil, însă dă
rezultate bune în amestec cu bălegarul de bovine.
Gunoiul de porcine asigură o temperatură de 15-20°C timp de 25-30 zile, însă este
umed şi rece, din care cauză se foloseşte în amestec, în cantităţi mici, cu bălegarul de cal.
Gunoiul şi celelalte materiale trebuie să fie proaspete, nefermentate.
Cu 7-10 zile înainte de instalarea răsadniţelor gunoiul se aşează în platformele de
preîncălzire cu lăţimea de 2-3 m, înălţimea de 1,5-2 m şi lungimea după nevoie. La instalarea
platformelor de preîncălzire gunoiul se omogenizează amestecând-ul pe cel uscat cu cel umed,
cel mai păios cu cel mai puţin păios, cel proaspăt cu cel mai vechi şi cel cald cu cel rece.
După 7-10 zile de fermentare, în platforma de preîncălzire temperatura se ridică la 50-
70°C, gunoiul abureşte puternic şi se poate folosi la instalarea răsadniţelor.
Instalarea răsadniţelor de suprafaţă
La suprafaţa solului se instalează răsadniţe simple cu tocul din lemn.
Dacă pământul este îngheţat, pe locul unde se vor instala răsadniţele se aşează, mai
întâi, un strat izolator de pleavă sau paie, în grosime de 5-10 cm. Apoi, din platformele de
preîncălzire gunoiul se ia cu furca şi se aşează afânat în patul de răsadniţă. Lăţimea patului
este de 2,5 m iar lungimea este egală cu aceea a numărului de tocuri care se aşează, la care se
adaugă lăţimea prispei de la capete.
Grosimea stratului de biocombustibil depinde de zona climatică şi de perioada în care
se instalează răsadniţa. Astfel, în ianuarie are 70-80 cm, în februarie 45-60 cm, iar în martie
20-40 cm. În zonele de deal, grosimea este cu 10-20 cm mai mare decât în cele de câmpie.
Peste patul de răsadniţă se instalează tocurile simple, aşezate cap la cap, sau tocul
format dintr-un singur cadru, lung de 8-24 m, confecţionat din scânduri încheiate la capete.
Stratul de biocombustibil şi tocurile se orientează cu axul lung pe direcţia est-vest.
Marginea tocului dinspre nord este cu 15 cm mai ridicată decât cea dinspre sud, pentru o bună
expoziţie la soare. La aşezarea răsadniţelor în bloc, între rândurile paralele de răsadniţe, se
lasă poteci de 0,5 m şi prispe de aceeaşi lăţime de jur împrejurul blocului (Fig. 9).
După aşezarea tocurilor se umple cu biocombustibil tot spaţiul din interiorul şi
exteriorul tocurilor, iar apoi se acoperă tocurile cu ferestre.

Fig. 9. Secţiune printr-un bloc de răsadniţe simple de suprafaţă: a- gunoi de grajd, b- pleavă, c-pământ

Introducerea pământului în răsadniţă


Biocombustibilul a fost aşezat afânat, după 3-5 zile de la instalare, se încălzeşte la 35-
40°C. Înainte de a introduce pământul, biocombustibilul din interiorul tocurilor se calcă bine
şi uniform pe toată suprafaţa. Pe măsură ce substratul de încălzire se calcă, se completează cu
gunoi cald, în aşa fel ca suprafaţa patului să rămână cât mai netedă.
Pentru a preveni apariţia ciupercilor de bălegar (Agaricus fomentarius) care sunt
prezente mai ales atunci când se foloseşte bălegarul de bovine, suprafaţa spaţiului de răsadniţă
se prăfuieşte cu Merpan AC 50 PV, cenuşă, var sau praf de cărbune. Pământul, pregătit în
prealabil, se introduce în răsadniţă cu targa, roaba sau cu ajutorul benzilor transportoare.
Grosimea stratului de pământ depinde de destinaţia răsadniţei: 5 cm în răsadniţele
pentru ghivece nutritive, 12-15 cm pentru semănat des şi 15-18 cm în acelea în care se repică
sau în care plantele rămân de la semănat până la plantare.
După aşezarea pământului se acoperă răsadniţele cu ferestre şi rogojini şi se lasă astfel
timp de 4-5 zile până ce pământul se încălzeşte (peste 20°C) şi o mare parte din seminţele de
buruieni încolţesc.

PREGĂTIREA SPAŢIILOR, A PATULUI GERMINATIV ŞI SEMĂNATUL PENTRU


PRODUCEREA RĂSADURILOR
Ca măsură obligatorie de igienă culturală, spaţiile de producere a răsadurilor se curăţă
bine de toate resturile vegetale, de buruieni, acestea transportându-se din sere sau solarii.
Dezinfecţia scheletului serei sau solarului, fertilizarea de bază a solului (cu
îngrăşăminte organice şi chimice), dezinfecţia solului (chimică sau termică), mărunţirea
solului se fac în acelaşi mod ca şi la pregătirea terenului din sere pentru înfiinţarea culturilor.
Răsadniţele se pregătesc pentru semănat după ce pământul s-a încălzit la 20ºC.
Răsadniţele se descoperă pe rând de ferestre şi rogojini, lucrându-se numai la câte un
ochi de răsadniţă pentru a se evita răcirea acestora. În scopul aerisirii şi distrugerii buruienilor
încolţite pământul se mobilizează pe întreaga grosime. În răsadniţele încălzite cu
biocombustibil prin această lucrare se elimină dioxidul de carbon şi amoniacul care se degajă
în urma fermentaţiei active a materialului de încălzire. După mobilizare, pământul se
nivelează şi se tasează uşor cu ajutorul unui bătător de lemn sau cu un tăvălug.
În serele înmulţitor şi în solarii, pe solul frezat şi nivelat, se întinde o folie de
material plastic, pe care se pune amestecul de pământ în grosime de 8-10 cm. În serele cu
traveea de 3,2 m se formează două straturi cu lăţimea de câte 1,4 m fiecare iar în solariile cu
deschiderea de 5,4 m vor fi tot două straturi cu lăţimea de 2,5 m fiecare. Între straturi se lasă o
potecă de circulaţie de 0,4-0,5 m.
În solar şi, uneori în serele înmulţitor, se seamănă direct în sol cu semănători adaptate,
fără a se mai introduce amestec de pământ. Solul se mărunţeşte foarte bine cu freza şi se
nivelează perfect pentru o bună repartiţie a apei care să asigure o răsărire uniformă a plantelor.
Semănatul în răsadniţe, sere şi solarii se face în rânduri, cu mâna, cu unelte de
semănat sau cu maşina de semănat.
Pentru a uşura repartizarea seminţelor pe rânduri, se folosesc rame marcator cu
distanţa între rânduri de 5-7 cm. După ce se marchează rândurile rama se întoarce şi se
suprapune cu spaţiile dintre stinghii peste şănţuleţe. Prin împrăştierea uniformă a seminţelor
deasupra ramelor acestea alunecă în şănţuleţe, urmând să fie acoperite cu pământ.
În cazul repartizării manuale a seminţelor pe rânduri, pentru a nu se face greşeli prea
mari în ce priveşte cantitatea de sămânţă ce se administrează la unitatea de suprafaţă, se
recomandă ca în prealabil să se cântărească loturi de seminţe pentru suprafeţe mai mici.
Cantitatea de sămânţă administrată la unitatea de suprafaţă diferă în funcţie de metoda
de producere a răsadurilor. În cazul în care răsadul nu se repică, se seamănă mai rar, plantele
rămânând în acelaşi loc până la plantare. Dacă răsadul se repică, se foloseşte o cantitate mai
mare de sămânţă şi deci un număr mai mare de plante/m2, urmând ca după răsărire să fie
transplantate la distanţe mai mari.
Acoperirea semănăturii se face cu un amestec de pământ uşor, nisipos, format dintr-o
parte pământ de ţelină sau de grădină, o parte mraniţă şi două părţi nisip. Semănăturile de
tomate, ardei, vinete, varză, conopidă şi gulie se acoperă cu un strat de pământ de 1-1,5 cm
grosime iar cele de salată şi de ţelină cu un strat de 0,5-0,7 cm respectiv 0,5 cm.
După acoperire, pământul se tasează uşor pentru a pune în contact sămânţa cu solul şi
se udă cu apă încălzită la temperatura de 20-22°C. În cazul în care nu s-a folosit pământ
dezinfectat, după semănat, udatul se face cu una din următoarele soluţii de Captadin 50 PU
0,25%, Previcur 607 SL 0,2%, Folpan 80 WDG, 0,15%. cu 3-5 l/m2.
Pentru cantităţi mai mici de răsaduri semănatul se poate face şi în lădiţe înmulţitor
umplute cu amestec sau direct în ghivece din material plastic rigid sau în cuburi nutritive, de
diferite dimensiuni în funcţie de specie. Ghivecele se umplu cu amestec nutritiv în care
seminţele se introduc la 1-1,5 cm adâncime, procedându-se în continuare ca mai sus.

REPICATUL RĂSADURILOR ÎN SUBSTRAT, ÎN CUBURI ŞI GHIVECE


În vederea producerii răsadului pentru culturile timpurii şi pentru cele din sere şi
solarii se recomandă folosirea cuburilor nutritive sau a ghivecelor.
Cuburile nutritive se confecţionează din diferite amestecuri de pământuri, în funcţie
de materialele de care se dispune, precum şi în funcţie de specia pentru care se pregătesc. În
tabelul 4 sunt prezentate exemple de amestec pentru confecţionarea cuburilor nutritive la
principalele specii de legume.
Pământurile care intră în compoziţie se cern în prealabil, apoi se amestecă, în proporţii
de volum. Nu se pregăteşte odată prea mult material, deoarece omogenizarea se face mai greu.
Balega de bovine se adaugă după ce mai întâi s-a diluat cu apă.
Superfosfatul se adaugă sub formă de praf, împrăştiindu-se cât mai uniform peste
amestec. Azotatul de amoniu, sulfatul de potasiu şi varul se adaugă sub formă de soluţie.
Cantitatea de apă în care se dizolvă îngrăşămintele va fi cât mai mică, pentru a evita o
umezire excesivă a amestecului de pământ. Fertilizarea amestecului de pământ se poate face
şi cu îngrăşăminte complexe tip starter (Ferticare S 15:30:15) în concentraţie de 0,3-0,5%.
Toate materialele se amestecă cât mai bine prin lopătare, pe o platformă de lucru din
beton, pe podea de scândură sau pe pământ bătătorit. În timpul omogenizării dacă este necesar
se mai adaugă apă, până la o umiditate potrivită. Procentul de umiditate a amestecului de
pământ este greu de precizat, dată fiind capacitatea de absorbţie diferită a pământurilor care
intră în amestec. Practic, umiditatea optimă se controlează astfel: se ia în pumn o cantitate de
amestec bine omogenizat şi se strânge iar dacă se formează un bulgăre care nu musteşte apă
printre degete, dar umezeşte uşor palma, înseamnă că umiditatea amestecului este bună.
Tabelul 4
Compoziţia amestecului pentru cuburile nutritive
Compoziţia Îngrăşăminte g/m3
Bălegar
Azotat
Specia de Nisip Sare
Mraniţă Turbă Pământ Rumegus de Superfosfat Var
bovine potasică
amoniu
Tomate 30 40 20 - 5 5 300 2400 600 1500
timpurii 50 - 30 - 5 15 200 1400 200 -
40 30 20 - - 10 200 500 300 1000
Ardei
30 40 20 - - 10 200 500 300 1000
- 65 20 - 10 5 200 500 300 1500
Vinete
10 65 20 - - 5 200 500 300 1500
Varză 20 50 20 - 5 5 400 2400 400 2000
timpurie - 60 20 - - 20 400 2400 400 2000
Gulioare 30 - 60 - 10 - 200 800 200 2000
Conopidă 60 - 10 20 10 - 200 800 200 -
Castraveţi, 55 20 20 - 5 - 200 2400 200 2000
pepeni 30 40 20 - - 10 150 1200 150 500

În amestecurile cu procent mare (peste 60%) de pământ organic (turbă, mraniţă) se


recomandă frământarea uşoară, lucrare pe care o face, prin călcare, un lucrător echipat cu
cizme de cauciuc sau prin treceri repetate cu tractorul şi freza peste amestecul de pământ.
Dintr-un m3 de amestec se obţin 5500 cuburi nutritive cu latura de 5 cm şi 2200 cuburi
nutritive cu latura de 7 cm. Confecţionarea cuburilor nutritive din amestecul pregătit se face
cu presa manuală sau cu maşini speciale.
În producţie există mai multe tipuri de ghivece, care se apreciază prin măsura în care
asigură condiţiile pentru creşterea răsadului, costul, rezistenţa şi durabilitatea, necesitatea
recuperării şi depozitării.
Ghivecele din material plastic sunt confecţionate din materiale rigide sau elastice. Cele
din material plastic rigid au formă tronconică sau trunchi de piramidă, necesitând recuperare şi
spaţii de depozitare, însă sunt uşoare şi destul de rezistente. Rezistenţa lor permite mecanizarea
unor lucrări ca: umplerea, spălarea, dezinfectarea, încărcarea şi descărcarea lor.
Ghivecele de turbă şi celuloză (Jiffy) - au pereţii din turbă (70-75%), celuloză (20-
25%), uree (2-3%), lianţi şi microelemente. Rădăcinile străbat pereţii ghivecelor umeziţi,
astfel că nu trebuie recuperate cu ocazia plantării, pretându-se şi la plantarea mecanizată.
Există mai multe tipuri de ghivece Jiffy:
■ Jiffy pots, în formă de trunchi de con, necesitând umplerea cu amestec nutritiv;
■ Jiffy strips, în formă de trunchi de piramidă, necesitând umplerea cu amestec nutritiv;
■ Jiffy seven (ghivecele pastilă) - care se umezesc şi îşi sporesc înălţimea de 3-4 ori.
„Paper-pots” - alt tip de ghivece care sunt confecţionate din hârtie specială şi necesită
umplerea cu amestec de pământ putând fi plantate cu tot cu răsadul.
Plăcile alvelolare se prezintă sub forma unui fagure, alveolele având formă tronconică
sau trunchi de piramidă, cu diametrul la bază de 2 ; 3 sau 4 cm şi înălţimea de 3 ; 3,5 ; 4 cm.
Semănatul se poate efectua mecanizat cu instalaţii pneumatice, utilizând sămânţă drajată.
Plăcile alveolare sunt folosite pentru producerea răsadurilor la speciile a căror vârstă la
plantare este mai mică (salată, gulii) (Fig. 10).
Repicatul răsadului constă în transplantarea acestuia la distanţe mai mari, pentru a
asigura plantelor mai multă lumină, aer şi o suprafaţă mai mare de nutriţie. Repicatul se face
în răsadniţe semicalde sau reci, precum şi în răsadniţele eliberate de culturile forţate (salată,
ridichi de lună), în cele care au fost folosite pentru semănat, precum şi în sere şi solarii.
Momentul optim pentru repicat este atunci când plantele au format 1-2 frunze adevărate.
Pământul din răsadniţă sau din solarii (în
grosime de 15-18 cm) în care se execută repicatul,
se mobilizează, se nivelează şi se tasează cu
bătătorul, marcându-se cu marcatorul pentru
repicat. Pregătirea straturilor din solarii, în vederea
repicatului, constă în mărunţirea cu freza a solului,
Fig. 10. Plăci alveolare cu răsad de salată
pe adâncimea de 10-15 cm, perfectarea cu grebla a
straturilor, cu potecă de circulaţie pe mijloc şi în marcarea rândurilor.
Răsadul necesar pentru culturile forţate în sere şi solarii se repică în ghivece sau cuburi
aşezate pe solul din seră, iar răsadul destinat culturilor din câmp, în cuburile aşezate pe solul din
interiorul solarului încălzit, direct în stratul de pământ pregătit în acest scop sau în răsadniţe calde.
Distanţele de repicat precum şi dimensiunile cuburilor sau ghivecelor în care se repică
răsadul sunt diferite în funcţie de specie şi destinaţia culturilor. Astfel, pentru culturile forţate
se folosesc cuburi sau ghivece cu latura de 10–12 cm, pentru culturile din solarii 5–7 cm, iar
pentru culturile timpurii din câmp 5 cm. Distanţele de repicat pentru vărzoase timpurii, ardei,
salată sunt de 5/5 – 6/6 cm, iar pentru tomate şi vinete 7/7 – 10/10 cm.
Adâncimea de repicat este, pentru majoritatea speciilor, cu 0,5-1 cm mai mare decât
aceea la care plantele au stat în semănătură. Se repică la aceeaşi adâncime salata, ţelina şi gulia.
Pentru ca răsadul să poată fi scos cu uşurinţă din semănătură se udă în prealabil. După
scoaterea plantelor cu lingura de plantat, acestea se sortează, păstrându-se numai exemplarele
viguroase şi sănătoase. Cu ajutorul beţişorului de repicat se face în stratul de sol sau în cubul
nutritiv un orificiu în care se introduce rădăcina în poziţie perfect verticală, apoi cu beţişorul,
introdus oblic alături de plantă se strânge pământul spre rădăcina plantei, în aşa fel ca aceasta
să rămână bine fixată în sol. Tehnica repicatului în ghivece este asemănătoare.
Plantele repicate se udă cu stropitoarea cu sită, cu apă condiţionată.
Lucrarea este indicat a se face pe timp noros şi nu prea rece. Pe timp însorit răsadurile
se umbresc timp de 1-2 zile după repicare, pentru a asigura o prindere bună.
După 3-4 zile de la repicat se controlează prinderea şi se completează golurile.

Vârsta şi calitatea răsadurilor


Răsadul de calitate prezintă următoarele însuşiri:
• este normal dezvoltat, cu rădăcini bogate şi sănătoase, cu tulpini scurte, nealungit, neetiolat,
cu frunze de culoare verde închis;
• este călit (pentru culturile timpurii şi protejate) însă fără să fi stagnat în creştere din cauza
condiţiilor nefavorabile.
• este sănătos, fără urme de înnegrire a coletului, fără pete pe frunze şi tulpini şi fără
dăunători.
La stabilirea corectă a epocii de semănat pentru producerea răsadurilor trebuie să se
ţină seama şi de vârsta răsadurilor la plantare (Tab. 5).
Vârsta răsadurilor în momentul plantării poate influenţa mult nivelul şi timpurietatea
producţiei. Un răsad prea tânăr duce la prelungirea perioadei până la obţinerea primei recolte
iar un răsad bătrân se prinde greu şi porneşte târziu în creştere influentând negativ cantitatea şi
calitatea producţiei.
Tabelul 5
Caracteristici de calitate a răsadurilor de legume
Înălţimea Număr de Diametrul tulpinii Vârsta răsadului
Specia
cm frunze (mm) zile
Tomate timpurii 16-20 8-10 6-8 70-80
Tomate de vară 14-16 6-8 6-8 45-50
Ardei 12-14 8-10 4-6 60-85
Vinete 14-16 6-8 5-7 60-90
Castraveţi, pepeni 14-16 5-6 8-10 30-40
Salată 8-12 6-8 - 30-40
Varză, conopidă timpurie 12-15 5-6 7-8 40-55
Varză, conopidă, gulie de vară-toamnă 12-15 5-6 7-9 40-55
Ţelină 12-14 4-5 - 60-70
Ceapă 10-15 3-4 6-9 50-60

Stabilirea epocii de semănat pentru producerea răsadurilor se face în funcţie de:


poziţia geografică şi condiţiile climatice ale zonei, tipul de construcţie şi perioada în care se
produce răsadul, metoda de producere a răsadului, durata de încolţire a seminţelor.
Între vârsta răsadului, spaţiul necesar pentru producerea lui şi costuri există o corelaţie
directă. Astfel, cu cât creşte vârsta răsadului acesta necesită o suprafaţă de nutriţie mai mare,
fiind necesare cheltuieli suplimentare cu încălzirea spaţiului şi cu lucrările de întreţinere.

LUCRĂRI DE ÎNGRIJIRE A RĂSADURILOR


Lucrările de îngrijire se execută de la semănat şi până la scoaterea răsadurilor pentru
plantarea la locul definitiv.
Pentru menţinerea căldurii în interiorul răsadniţelor, imediat după semănat, acestea
se acoperă cu rogojini sau folii de polietilenă. La 3-4 zile de la semănat, se controlează
răsărirea şi îndată ce aceasta a început, rogojinile sau foliile se înlătură complet, timp de 5-6
ore în perioadele mai călduroase ale zilei, pentru ca spre seară să se acopere din nou.
Dacă se constată că în răsadniţă temperatura a scăzut sub limita normală, se
înlocuieşte gunoiul de pe poteci cu gunoi cald.
În serele înmulţitor şi în solarii temperatura din interior se va regla de la sistemul de
încălzire şi de aerisire, menţinându-se nivelele optime în funcţie de specie şi faza de vegetaţie,
cu consumuri minime de combustibil (Tab. 6).
Tabelul 6
Condiţiile de microclimat asigurate răsadurilor în seră, solarii, răsadniţe
Temperatura ºC în zile: Umiditatea Intensitatea
Specia Faza de vegetaţie
senine noroase noaptea atm.( %) aerisirii
De la semănat la răsărire 23-25 50-60 moderată
Săptămâna I după răsărire 14-16 12-14 10-12 50-60 puternică
Tomate
Până la repicat 16-20 14-17 14-16 50-60 puternică
De la repicat până la călire 20-22 16-18 14-16 50-60 puternică
De la semănat la răsărire 26-28 70-75 moderată
Ardei Săptămâna I după răsărire 15-17 14-16 14-16 70-75 moderată
Vinete Până la repicat 20-24 18-20 16-18 70-75 moderată
De la repicat până la călire 22-24 19-21 16-18 70-75 puternică
De la semănat la răsărire 26-28 80-90 slabă
Castraveţi Săptămâna I după răsărire 18-20 16-18 15-17 80-90 slabă
Pepeni Până la repicat 22-24 20-22 18-20 80-90 slabă
De la repicat până la călire 22-24 19-21 17-19 85-95 moderată
De la semănat la răsărire 18-20 70-75 puternică
Varză Săptămâna I după răsărire 10-12 9-11 8-10 70-75 puternică
Conopidă Până la repicat 12-16 10-12 10-12 70-75 puternică
De la repicat până la călire 14-18 12-14 10-12 70-75 foarte puternică

Lumina este factorul cel mai deficitar la producerea răsadului în perioada de iarnă-
primăvară. Se iau măsuri pentru a folosi cât mai mult lumina solară, prin menţinerea
transparenţei sticlei sau polietilenei, prin spălarea şi curăţirea de murdărie şi prin descoperirea
totală a răsadniţelor când temperatura permite. Pentru a asigura o adaptare treptată a tinerelor
plante la radiaţia ultravioletă este necesar ca răsadul menţinut o perioadă în sera înmulţitor
(sub sticlă) să fie trecut în solarii (sub folie) sau în liber.
Aerisirea este o lucrare care se face zilnic în cazul răsadniţelor pentru evacuarea
gazelor provenite în urma descompunerii bălegarului (dioxid de carbon, amoniac) care, în
cantităţi mari, sunt dăunătoare plantelor, precum şi pentru realizarea temperaturii şi umidităţii
relative optime, în interiorul spaţiilor.
Aerisirea răsadniţelor se face prin ridicarea ferestrelor de răsadniţă brusc la 50-70 cm
vreme de câteva secunde iarna când temperatura este foarte scăzută, prin descoperirea lor în
timpul zilei şi acoperirea peste noapte în perioadele când temperatura în exterior creşte la 12-
20°C şi prin descoperirea şi peste noapte când pericolul brumelor a trecut. Ferestrele se
deschid în partea opusă direcţiei din care bate vântul, iar pe timp liniştit ele se deschid
alternativ. Pentru a ţine ferestrele deschise se folosesc suporturile de aerisire.
La solarii se îndepărtează folia de la pereţii laterali şi frontali.
Udatul se face cu ajutorul stropitoarei cu sită sau cu furtunul, la care se ataşează o
sită. Apa care se foloseşte la udat trebuie să aibă o temperatură apropiată de cea a pământului
(18-20°C). În acest scop, fie că apa se păstrează în spaţii încălzite, în bazine sau butoaie, fie
că se încălzeşte şi apoi se amestecă cu apă rece.
În prima fază de creştere, răsadurile au nevoie de o cantitate mai mică de apă, udatul
efectuându-se de 1-2 ori pe săptămână, cu cantităţi mici de apă (2-5 l/m2), în orele mai
călduroase ale zilei. Mai târziu, când plantele înaintează în vegetaţie şi cerinţele lor faţă de
apă cresc, se udă cu cantităţi mai mari (8-10 l/ m2), zilnic sau la două zile, în orele de
dimineaţă sau seara, pentru a evita „opărirea” plantelor.
Combaterea buruienilor. Densitatea plantelor fiind mare, prezenţa buruienilor este
dăunătoare, întrucât ele răpesc plantelor lumina, căldura şi substanţele nutritive. Plivitul se
execută prin smulgerea buruienilor după o udare, pentru ca acestea să se poată smulge cu
uşurinţă, fără a deranja răsadul.
Combaterea buruienilor pe suprafeţe mai mari (în solarii) se poate realiza folosind
diferite erbicide (Tab. 7).
Tabelul 7
Folosirea erbicidelor la producerea răsadurilor
Erbicidul*
Doza la Cantitate de
Specia Denumirea Modul de aplicare
1000 m2 apă l/1000 m2
comercială
Dual 500 CE 0,4-0,5 l 30 la pregătirea patului germinativ
Tomate Devrinol 50 PU 0,5 kg 30 la pregătirea patului germinativ
Sencor 70 PU 30 g 30 după semănat
Gramoxone 20 după răsărirea buruienilor înainte
0,5 l 30
Ardei, vinete CS de răsărirea răsadurilor
Devrinol 50 PU 0,5 kg 30 la pregătirea patului germinativ
Dual 500 EC 0,3 l 45 la pregătirea patului germinativ
Varză, conopidă, gulii
Devrinol 50 PU 0,4 kg 30 la pregătirea patului germinativ
* Se foloseşte unul, cel mult două din erbicidele recomandate

Fertilizarea suplimentară. Datorită udărilor dese substanţele minerale din pământ


sunt spălate iar datorită densităţii mari a plantelor (1000-2000 fire/m2), consumul de
îngrăşăminte este foarte mare făcând necesară aplicarea îngrăşămintelor suplimentare.
Fertilizările suplimentare se fac cu soluţii de îngrăşăminte organice sau minerale, în
concentraţii mici. Ca îngrăşăminte organice se folosesc gunoiul de păsări diluat cu apă în
proporţie de 1:15, urina diluată în proporţie 1:5 sau balega de bovine diluată în proporţie de 1:10.
Îngrăşămintele organice se pregătesc cu câteva zile înainte de aplicare, prin amestecare cu o
cantitate mică de apă (2-3 părţi) şi lăsare la macerare urmând ca maceratul obţinut să fie strecurat
şi diluat apoi cu apă până la concentraţiile recomandate. Se aplică, de regulă, în primele faze de
creştere ale răsadurilor, 5-8 l la m2. Ca îngrăşăminte minerale se folosesc soluţiile de azotat de
amoniu, superfosfat, sulfat de potasiu sau îngrăşămintele complexe (Tab. 8).
Prima fertilizare se face la 10-12 zile după răsărire sau repicare, iar celelalte se repetă
la 8-10 zile. În total se aplică 2-3 fertilizări suplimentare. Soluţiile se aplică cu stropitoarea,
apoi plantele se spală prin stropire cu apă curată. La fertilizarea cu îngrăşăminte foliare,
soluţiile se pulverizează fin pe plante, fără să se mai aplice stropiri cu apă curată.
Tabelul 8
Fertilizarea suplimentară a răsadurilor
% îngrăşământ în soluţie
Îngrăşământ Ferticare
Specia Fert. Momentul aplicării Azotat Sulfat Conc. complex* Cantitatea
2 S
de Superfosfat de soluţiei l/m
% (15:30:15)
amoniu potasiu %
la 10 zile de la
I 0,05 0,4 0,4 0,85 0,8 8 -
Tomate repicat
II la 12 zile după I - 0,4 0,5 0,90 1,0 10 0,2
la 15 zile de la
I 0,1 0,2 0,1 0,40 0,4 6 -
Ardei repicat
II la 15 zile după I - 0,25 0,15 0,40 0,6 8 0,2
la 20 zile de la
I 0,2 0,2 0,3 0,70 0,7 8 -
Vinete repicat
II la 10 zile după I - 0,2 0,5 0,70 0,8 10 0,2
Varză, I înainte de repicat 0,5 - - 0,50 0,5 5 -
conopidă, cu 10 zile înainte de
gulii II 0,2 0,6 0,4 1,2 1,0 10 -
plantat
la 3 săptămâni de la
I 0,1 0,2 0,1 0,4 0,4 6 -
răsărire**
Castraveţi
cu 10 zile înainte de
II - 0,4 0,15 0,55 0,6 8 0,2
plantat
Salată I la 8 zile de la repicat 0,2 0,2 0,1 0,5 0,5 5 -
* Se foloseşte ca înlocuitor al îngrăşămintelor simple
** Cazul răsadului produs prin semănat direct în ghivece umplute cu amestec nutritiv

Rărirea răsadurilor în momentul în care acestea încep să se umbrească se face la


răsadurile produse în ghivece sau cuburi nutritive pentru a se evita alungirea plantelor.
Tomatele se răresc la distanţe de 14/14 cm (40 plante/m2), ardeiul la 16/16 cm (30 plante/m2),
iar castraveţii la 20/20 cm (25 plante/m2).
Pe măsură ce plantele cresc, în răsadniţe, pentru ca ele să nu ajungă în atingere cu
fereastra, se recurge la săltarea tocurilor. Sub tocul ridicat se introduce gunoi nefermentat
pentru a-i menţine stabilitatea şi pentru ca în interiorul răsadniţei să nu pătrundă frigul. Se
completează apoi cu gunoi cald şi potecile dintre tocuri.
Călirea răsadurilor este obligatorie pentru cele care vor fi plantate în câmp şi constă
în adaptarea plantelor la temperaturi mai scăzute (6-8°C), la lumină puternică şi la umiditate
mai scăzută. În acest scop, cu 10-15 zile înainte de plantare, răsadurile se aerisesc puternic în
timpul zilei, iar spre sfârşitul acestei perioade ele se lasă complet descoperite atât ziua cât şi
noaptea. Se acoperă numai în nopţile cu pericol de brumă. În această perioadă răsadul se udă
mai rar şi cu cantităţi mai reduse de apă. La solarii se ridică folia de la pereţii laterali.
Tratamentul cu retardanţi. Răsaduri viguroase, nealungite, corespunzătoare plantării
mecanizate, se pot realiza prin utilizarea substanţelor regulatoare de creştere (Cycocel). La
tomate şi ardei se aplică Cycocel 0,1% când plantele au 3-4 frunze adevărate, care reţine
creşterea în înălţime a răsadului dar grăbeşte înflorirea şi fructificarea; tratamentul se aplică
prin pulverizare fină pe frunze, pe timp înnorat cu o cantitate de 1 l de soluţie la 10 m2.
Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor. Pe lângă măsurile generale de
igienă culturală – dezinfecţia solului, a spaţiilor şi uneltelor de lucru – se mai execută
tratamente periodice, la intervale de 7-10 zile cu Captadin 50 PU, în concentraţie de 0,2-0,3%,
Previcur 607 SL 0,15% sau Merpan 50 PU 0,2%.
Cu 4-5 zile înainte de plantare se recomandă o fertilizare de „start” cu azotat de calciu
1,2 kg şi Complex III, 1,6 kg la 100 l apă, care asigură o rezervă de substanţe minerale în
plantă, după plantare; se aplică 3-4 l la m2. Cu 12-24 ore înainte de plantare răsadurile se udă
abundent pentru a putea fi scoase cu rădăcini mai multe şi a realiza şi o rezervă de apă în
plante şi în substratul (pământ, cuburi) cu care se scot din locul unde au fost produse.

STABILIREA ŞI CALCULAREA ELEMENTELOR PENTRU ORGANIZAREA


SECTORULUI DE PRODUCERE A RĂSADURILOR
Producerea răsadurilor impune stabilirea şi calcularea, în prealabil, a unor elemente
precum: necesarul de răsad, suprafaţa de semănat, suprafaţa de repicat, cantitatea de
gunoi de grajd pentru răsadniţe, cantitatea de pământ.
La baza acestor calcule stă planul de producţie al unităţii (fermei), în care sunt
prevăzute speciile cultivate şi suprafaţa ocupată de fiecare.
1. Necesarul de răsad
Cunoscându-se distanţele de plantare, se poate stabili necesarul de plante la unitatea de
suprafaţă pentru fiecare specie în parte. Astfel, înmulţind distanţa dintre rânduri, cu distanţa
dintre plante pe rând, rezultă suprafaţa utilă a unei plante. În continuare, împărţind suprafaţa
unui ha (10000 m2) la suprafaţa utilă, va rezulta numărul de plante la un ha.
Deoarece, în perioada de producere a răsadurilor şi apoi după plantare, se pot
înregistra pierderi de răsad, la numărul de plante la ha se va mai adăuga o rezervă de 10-15%.
Exemplu: Va fi luată în studiu o cultură de varză timpurie cultivată în câmp la care
răsadul poate să fie produs atât în sere înmulţitor cât şi în răsadniţe sau solarii. În cazul verzei
timpurii distanţele de plantare sunt de 70/22 cm.
- suprafaţa utilă a unei plante: 0,70 m x 0,22 m = 0,154 m2
- numărul de plante/ha: 10000: 0,154 = 64935 plante/ha = 65000 plante/ha
- rezerva de răsad 65000 x 10% = 6500 plante
- numărul total de plante: 65000 + 6500 = 71500 = 72000 plante/ha
2. Calculul suprafeţei de semănat
La calculul suprafeţei necesare pentru semănat se va avea în vedere locul unde se
produce răsadul (sere înmulţitor, solarii sau răsadniţe).
Se va avea în vedere, de asemenea, densitatea în semănătură a plantelor la m2.
Împărţind numărul de plante necesar la ha, obţinut din calculul anterior, la numărul de
plante/m2 ce rezultă după răsărire, obţinem suprafaţa necesară pentru semănat.
Exemplu: Pentru varza timpurie, densitatea este de 1500-2000 plante/m2, deci o
densitatea medie de 1700 plante/m2:
72000 : 1700 = 41,7 m2 = 42 m2
Dacă semănatul se execută în sere înmulţitor, se ţine cont de faptul că pe mijlocul
traveei se lasă o potecă de circulaţie de 40 cm, deci se va semăna pe o lăţime de 2,8 m (Fig.
11a).
42 m2 : 2,8 = 15 metri liniari (m l) travee
Deci, în sera înmulţitor, se va semăna pe două straturi, cu lăţimea de 1,4 m, cu o
potecă între ele de 40 cm, lungimea straturilor fiind de 15 m.
În solarul de tip „tunel” se pot forma două straturi, cu lăţimea de 2,5 m, cu o potecă
între ele de 40 cm (2,5 + 0,4 + 2,5 = 5,4 m), (Fig. 11b).
42 m2 : 5 m = 8,4 ml solar

Fig. 11. Formarea straturilor în sere (a) şi solarii (b)


Deci, în solarul tip tunel, semănatul se va face pe două straturi, lăsând între ele o
potecă de 40 cm, lungimea straturilor fiinde de 8,4 m.
La semănatul în răsadniţe se calculează numărul de tocuri de răsadniţă necesare:
42 m2 : 6 m2 (suprafaţa unui toc) = 7 tocuri de răsadniţă
3. Cantitatea de gunoi de grajd necesară instalării răsadniţelor se stabileşte ţinănd
cont de grosimea patului şi de modul de aşezare a tocurilor. Considerăm că cele 7 tocuri de
răsadniţă sunt aşezate pe un rând, având pe margini poteci de 0,5 m (Fig. 12).
- lungimea patului de răsadniţă: 0,5 m + 4 m x 7 tocuri + 0,5 m = 29 m
- lăţimea patului de răsadniţă: : 0,5 m + 1,5 m + 0,5 m = 2,5 m
- suprafaţa ocupată de răsadniţă pentru semănat: 29 x 2,5 = 72,5 m2
Cunoscând grosimea stratului de gunoi (0,70 m – în luna februarie) se poate calcula volumul:
42,5 x 0,70 = 50,75 m3
Deoarece gunoiul trebuie transportat până la sectorul de răsadniţe, este necesar ca volumul
cunoscut în m3 să fie transformat în tone, pentru a se putea planifica mijloacele de transport.
1 m3 gunoi proaspăt = 0,5 t
50,75 m3 x 0,5 t/m3 = 25 t

Fig. 12. Schema aşezării tocurilor de răsadniţă


4. Calculul necesarului de pământ
Se ştie că stratul de pământ pentru semănat are grosimea de 0,12 -0,15 m. Înmulţind
suprafaţa utilă de răsadniţă cu grosimea stratului de pământ rezultă cantitatea necesară, în m3:
42 m2 x 0,15 m = 6,3 m3
Amestecul de pământ este format din 50% pământ de ţelină, 40% mraniţă şi 10%
nisip. Cunoscând compoziţia amestecului de pământ care se foloseşte, se poate face şi calculul
necesarului de mraniţă, pământ de ţelină şi nisip.
- pământ de ţelină: 6,3 x 50% = 3,15 m3
- mraniţă: 6,3 x 40% = 2,52 m3
- nisip: 6,3 x 10% = 0,63 m3
Cunoscând masa specifică (densitatea) a componentelor: 1 t pentru pământul de ţelină,
0,7 t pentru mraniţă şi 1,4 t pentru nisip, se poate stabili necesarul în tone:
- pământ de ţelină: 3,15 m3 x 1 t/m3 = 3,15 t
- mraniţă: 2,52 m3 x 0,7 t/m3 = 1,75 t
- nisip: 0,63 m3 x 1,4 t/m3 = 0,88 t
5. Calculul suprafeţei de repicat
Ţinând cont de faptul că răsadul de varză timpurie se repică în cuburi de 5 x 5 x 5 cm,
având deci la un m2, 400 de cuburi, se poate calcula necesarul suprafeţei de repicat pentru
cele 72000 fire de răsad.
72000 : 400 = 180 m2
- în sere (vezi calculul suprafeţei de semănat)
180 : 2,8 (lăţime utilă a traveei) = 64,28 m l de travee
- în solar tip tunel:
180 : 5 = 36 m l solar
- în răsadniţe:
180 : 6 = 30 tocuri
Pentru ca repicatul să se efectueze în răsadniţe mai trebuie instalate încă 30 – 7 = 23
tocuri. Pentru acestea se va face, în continuare, calculul necesarului de gunoi şi pământ.
6. Calculul cantităţii de gunoi necesară pentru instalarea răsadniţelor în vederea
repicatului
Cele 23 de tocuri de răsadniţe care mai trebuie instalate se vor aşeza lângă cele 7
instalate iniţial, în vederea semănatului (Fig. 13).

Fig. 13 . Modul de aşezare al răsadniţelor


Suprafaţa ocupată de răsadniţele ce trebuie instalate în vederea repicatului va fi:
4 m x 41 m = 164 m2
2,5 m x 12,5 m = 31,25 m2
164 m2 + 31 m2 = 195 m2
Considerând grosimea stratului de gunoi de 0,5 m, se poate calcula volumul gunoiului:
195 m2 x 0,5 m = 97,5 m3 = 98 m3
Deci, se va transporta o cantitate de gunoi de:
98 m3 x 0,5 t/m3 = 49 t
7. Calculul necesarului de pământ pentru cuburile nutritive
Cuburile vor fi aşezate în cele 30 de răsadniţe instalate.
Cuburile nutritive se aşează în răsadniţe, pe un strat de pământ de 5 cm.
180 m2 – 42 m2 = 138 m2 (pe 7 tocuri, respectiv 42m2, există pământ de la semănat)
138 m2 x 0,05 m = 6,9 m3 = aproximativ 7 m3 pământ
Necesarul de amestec de pământ pentru cuburi va fi:
180 m2 x 0,05 m = 9 m3
Amestecul de pământ pentru cuburi nutritive este format din 40% turbă, 20% pământ
de ţelină, 30% mraniţă şi 10% nisip.
Cantitatea necesară din fiecare pământ, se poate calcula astfel:
- turbă 9 m3 x 40% = 3,6 m3 x 0,6 t/m3 = 2,16 t
- pământ de ţelină: 9 m3 x 20% = 1,8 m3 x 1 t/m3 = 1,8 t
- mraniţă: 9 m3 x 30% = 2,7 m3 x 0,7 t/m3 = 1,89 t
- nisip: 9 m3 x 10% = 0,9 m3 x 1,4 t/m3 = 1,26 t
În felul acesta, se procedează pentru fiecare specie cuprinsă în planul de producţie,
după care se totalizează pe elemente.

Evaluarea cunoştinţelor:
1. Comparaţi şi indicaţi avantajele şi dezavantajele metodelor de producere a răsadurilor
(răsad nerepicat, răsad repicat, răsad produs în ghivece sau cuburi).
2. Precizaţi caracteristicile gunoiului de grajd provenit de la diferitele specii de animale şi care
este folosit ca şi biocombustibil pentru răsadniţe.
3. Motivaţi necesitatea aerisirii spaţiului pentru producerea răsadului şi modul în care se
realizează.
4. Cum se realizează udatul răsadului?
5. Cursanţii vor fi împărţiţi în grupuri mici (3-4) şi vor calcula elementele necesare pentru
producerea răsadului la următoarele specii: salată cultivată în sere, tomate şi castraveţi de
seră, gulie cultivată în sere.

C. FOLOSIREA RAŢIONALĂ ŞI PREGĂTIREA TERENULUI PENTRU


ÎNFIINŢAREA CULTURILOR DE LEGUME ÎN SERE

PREGĂTIREA TERENULUI ŞI A SERELOR PENTRU ÎNFIINŢAREA


CULTURILOR
Cultivarea legumelor în sere reprezintă metoda de bază pentru obţinerea legumelor
proaspete în perioada rece a anului. Pregătirea terenului în sere presupune o serie de lucrări:
După desfiinţarea culturii anterioare, sera se curăţă foarte bine de toate resturile
vegetale şi de buruieni, care se încarcă în remorci căptuşite cu folie de polietilenă pentru a nu
se împrăştia în spaţiu şi se transportă la distanţă mare de sere sau se ard pentru a preveni
răspândirea bolilor şi dăunătorilor.
Înainte de evacuarea vrejilor se face un inventar al gradului de atac cu boli şi
dăunători, pe fiecare travee în parte. În serele infestate cu nematozi se verifică rădăcinile
fiecărei plante pentru a se stabili zonele atacate. La efectuarea dezinfecţiei scheletului serei şi
solului se va insista mai mult pe suprafeţele cu focare de infecţie, administrându-se cantităţi
mai mari de insecto-fungicide.
Dezinfecţia scheletului serei este obligatoriu să se efectueze după fiecare ciclu de
cultură prin stropiri cu insecticide (Carbetox 37 CE 0,6% sau Sinoratox 35 CE 0,6%) în
amestec cu fungicide (Dithane M-45 0,4%).
La un interval de 3-4 ani, pentru a mări permeabilitatea pentru apă şi aer a solului şi
pentru a-i asigura un drenaj mai bun, terenul se mobilizează adânc la 40-50 cm.
Fertilizarea de bază cu îngrăşăminte organice se efectuează anual cu doze mari de
80-100 t/ha, atât pentru a-i mări fertilitatea, cât şi pentru a-i îmbunătăţi structura.
Îngrăşămintele organice se administrează, de obicei, în timpul verii, înaintea efectuării
dezinfecţiei solului.
Aplicarea îngrăşămintelor chimice se face numai pe baza analizelor de laborator,
pentru evitarea dezechilibrului între elementele minerale şi a unei concentraţii prea mari de
săruri.
Mobilizarea solului se execută cu maşini de săpat solul în agregat cu tractoare de 45
CP, iar mărunţirea terenului se realizează cu freza în agregat cu aceleaşi tractoare.
Dezinfecţia solului este cea mai eficientă metodă de prevenire a bolilor şi
dăunătorilor, putându-se executa pe cale termică sau chimică.
Dezinfecţia termică constă în tratamentul cu aburi supraîncălziţi la temperatura de
135-140ºC pentru încălzirea solului la o temperatură de 80ºC pe o adâncime de 30 cm, care se
realizează în 5-6 ore. Se pot folosi şi aburi la temperatura de 110-115 °C dar, în acest caz,
sunt necesare 12 ore. Aburul este eliberat sub prelate aşezate pe travei care sunt fixate pe
margini prin îngroparea în pământ sau cu săculeţi de nisip. Din considerente economice,
dezinfecţia termică se efectuează vara între ciclul I şi ciclul II. După tratamentul termic, se
recomandă o pauză de 10-15 zile pentru refacerea florei microbiene.
Dezinfecţia chimică se poate face cu: Dazomet 500-600 kg/ha; Di-Trapex 500-700
l/ha; Nemagon granule 400-500 kg/ha; Nemagon lichid 40 l/ha; sulfat de cupru 500-1000
kg/ha. Produsele sub formă de pulbere sau granule se împrăştie la suprafaţa solului şi apoi se
încorporează prin frezare la 25-30 cm adâncime. După aplicarea produselor, pentru
răspândirea lor în sol, se irigă prin aspersiune cu 5-6 l apă/m2, în 2-3 reprize. Produsele lichide
se distribuie cu maşini speciale, după care urmează udarea solului prin aspersie, în reprize,
astfel ca apa să pătrundă treptat în sol. După parcurgerea timpului de acţiune, specific fiecărui
produs pentru dezinfecţie, pentru grăbirea eliminării gazelor din sol, terenul se frezează.
Pregătirea în continuare a terenului, respectiv modelarea acestuia se efectuează, în
continuare, diferenţiat în funcţie de cultura care urmează a fi plantată.

CULTURI SUCCESIVE ŞI ASOCIATE DE LEGUME ÎN SERE


Cultura legumelor în sere necesită investiţii mari şi consumuri energetice ridicate, ceea
ce impune o folosire intensivă a terenului şi a spaţiului de cultură, printr-o eşalonare raţională
a culturilor care să asigure producţii ridicate şi de calitate. Utilizarea la maximum a spaţiului
de cultură se realizează prin intermediul culturilor succesive şi asociate.
Dacă o anumită suprafaţă este ocupată succesiv de două sau trei specii de legume, în
acelaşi an, acestea se numesc culturi succesive, iar dacă suprafaţa este ocupată simultan de
două sau mai multe culturi, pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp, este vorba de
culturi asociate sau intercalate. Specia care ocupă terenul un timp mai îndelungat şi care este
mai importantă din punct de vedere economic, reprezintă cultura principală sau de bază, iar
celelalte se numesc culturi secundare. Culturile secundare pot fi anticipate sau următoare
culturii de bază.
La intercalarea culturilor de legume, se ţine seama de următoarele:
• culturile secundare ocupă terenul până în momentul în care cultura principală începe să
acopere solul cu aparatul foliar şi se pot instala deodată sau înaintea culturii de bază, lăsând
spaţiul necesar acesteia, situaţie în care se numesc culturi anticipat intercalate.
• legumele care se intercalează au posibilitatea de a exploata straturi de sol la diferite
adâncimi, culturile secundare având o înrădăcinare mai superficială (salată, spanac, ridichi de
lună sau de vară, ceapă verde, gulioare, etc) decât cele din cultura de bază (tomate, ardei,
varză, pepeni, castraveţi).
• asocierea culturilor se face de obicei prin amplasarea alternativă a rândurilor sau benzilor
plantei principale cu acelea ale culturii secundare.
La succesiunea culturilor în sere se ţine seama de cele două cicluri de bază: ciclul I
care durează din ianuarie-februarie până la sfârşitul lunii iunie, începutul lunii iulie şi ciclul II
din iulie până la sfârşitul lunii octombrie, jumătatea lui noiembrie. Atât în ciclul I, cât şi în
ciclul II se cultivă specii termofile, ponderea principală având-o tomatele şi castraveţii la care
se adaugă ardeii, vinetele, fasolea pentru păstăi, pepenii galbeni. În ciclul I, pe lângă cultura
de bază, terenul este ocupat şi de o cultură asociată (salată, gulioare, ceapă verde).În perioada
noiembrie-ianuarie, din considerente economice, se cultivă specii mai puţin pretenţioase faţă
de temperatură: salată, ceapă verde, spanac, ridichi de lună, pătrunjel pentru frunze.
Exemple de culturi asociate în sere:
¾ Cultura de bază: salată, gulii timpurii, conopidă, varză timpurie; Culturi intercalate: ridichi
de lună, ceapă şi usturoi verde;
¾ Cultura de bază: tomate, ardei, vinete, castraveţi; Culturi anticipat intercalate: salată, gulii
timpurii, ceapă şi usturoi verde sau ridichi de lună.
Exemple de culturi asociate şi succesive în sere:
¾ Ciclu I (febr.-iun.): castraveţi, tomate, intercalate cu salată, gulii timpurii, mărar;
¾ Ciclul II (aug.-dec.): tomate, ardei iuţi, conopidă, intercalate cu salată sau ridichi de lună;

ÎNFIINŢAREA CULTURILOR DE LEGUME ÎN SERE


Culturile de legume în sere se înfiinţează, aproape în exclusivitate, prin răsad produs
în cuburi sau ghivece nutritive. Dintre culturile mai importante numai mărarul şi ridichile de
lună se cultivă prin semănat direct.
Epoca de înfiinţare a culturilor este determinată de necesitatea realizării a două cicluri
de cultură în cursul unui an, în condiţiile reducerii consumului de energie. Astfel, la culturile de
bază (tomate, ardei, castraveţi), ciclul I se înfiinţează începând cu ultima decadă a lunii ianuarie
şi continuă în luna februarie iar ciclul al II-lea se înfiinţează în lunile iulie-august.
Pregătirea răsadurilor pentru plantare. Înainte de plantarea răsadurilor se face o
fertilizare de start cu îngrăşământ Complex III (1:3:3), în concentraţie de 1%. Cu 24 de ore
înainte de plantare, răsadul se udă cu apă până la saturaţie, pentru a asigura o prindere mai
bună a plantelor. Se elimină plantele bolnave şi cele slab dezvoltate. Înainte de plantare,
răsadul produs în cuburi nutritive sau în ghivece se poate trata, preventiv, prin îmbăiere într-o
soluţie de insecto-fungicide.
Transportul răsadurilor produse în sera înmulţitor la locul de plantare se face în lădiţe
(navete PVC), cu remorcile de seră, protejat fiind cu folie de material plastic sau rogojini.
Plantarea răsadului se face, la majoritatea speciilor, în solul serei, iar la castraveţi, pe
baloţi de paie.
Cultura asociată (salată, gulioare, varză) poate fi plantată înaintea culturii de bază (cu
2-3 săptămâni) sau în aceeaşi perioadă. Se plantează manual, în gropi deschise cu sapa sau cu
lingura de plantat, după marcarea prealabilă a rândurilor, sau semimecanizat, în rigole
deschise cu cultivatorul echipat cu rariţe (în serele cu traveea de 6,4 m).
Răsadurile se plantează cu coletul la suprafaţa solului. Răsadurile de salată, în cultură
pură sau asociată, se pot aşeza pe solul serei fără a fi îngropate, sau se îngroapă parţial (1/3
sau 1/2 din înălţimea cubului). Distanţele de plantare, între rânduri şi plante pe rând, sunt
diferite, în funcţie de specia cultivată (Tab. 9).
Se urmăreşte o bună fixare a plantelor în sol, realizarea unor rânduri drepte şi
respectarea distanţelor uniforme între plante pe rând.
După plantare se udă abundent, cu furtunul, la fiecare plantă.

Tabelul 9
Date tehnice privind plantarea legumelor în sere
Densitatea mii
Cultura Data plantatului Vârsta răsadului (zile)
plante/ha
Tomate ciclul I 20.I.-30.II. 80-90 30-35
Tomate ciclul II 20.VII.-30.VIII. 35-45 33-35
Ardei 20.I.-20.II. 90-100 21-30
Castraveţi ciclul I 20.I.-20.II. 50-60 18-20
Castraveţi ciclul II 5.VII.-30.VII. 30-35 15-18
Vinete 20.I.-20.II. 90-100 21-30
Varză 15.X.-20.II. 50-80 48-50
Gulioare 15.X.-20.II. 50-60 130-240
Salată 10.X.-20.II. 30-60 140-250
LUCRĂRI DE ÎNGRIJIRE A CULTURILOR DE LEGUME ÎN SERE
Dirijarea factorilor de mediu
Temperatura se menţine la valori diferite în funcţie de specie, de faza de vegetaţie şi
de intensitatea luminii (Tab. 10). Reglarea temperaturii se face de la centrala termică, iar în
perioadele călduroase prin deschiderea geamurilor mobile. Temperatura solului trebuie
menţinută la valori minime de 12°C pentru tomate şi de 16°C pentru castraveţi.
Lumina poate fi dirijată într-o măsură mai redusă decât ceilalţi factori doar prin
măsuri indirecte de asigurare a unui flux luminos cât mai puternic sau de reducere a acestuia.
În primul caz suprafeţele de acoperire trebuie menţinute curate. Reducerea intensităţii
luminoase se poate realiza prin „cretizare” sau cu ajutorul umbrarelor.
Tabelul 10
Dirijarea temperaturii (°C) la tomate şi castraveţi în sere
Tomate Castraveţi
Luna ziua ziua
noaptea noaptea
senin înnorat senin înnorat
Ianuarie 16-18 14-16 12-14 18-20 17-18 16-17
Februarie 16-18 14-16 12-14 20-22 18-19 17-18
Martie 18-21 16-18 14-16 22-24 19-20 18-19
Aprilie 21-24 20-22 18-20 24-26 20-22 19-20
Mai 25-28 22-23 18-20 26-28 22-24 19-20
Iunie 25-28 22-23 18-20 26-28 22-24 19-20
Iulie 25-28 22-23 18-20 26-28 22-24 19-20
August 25-28 22-23 18-20 26-28 22-24 19-20

Umiditatea atmosferică şi a solului diferă în funcţie de specie şi fenofază. Tomatele,


ardeii, vinetele necesită o umiditate atmosferică mai scăzută după plantare (55-65%) şi mai
ridicată în perioada de fructificare (65-70%), iar castraveţii cer o umiditate ridicată şi
constantă (80-85%) pe întreaga durată a perioadei de vegetaţie. Ridicarea umidităţii relative a
aerului se realizează prin udări de scurtă durată prin aspersiune (şpriţuiri), iar pentru scăderea
acesteia se fac aerisiri energice.
Umiditatea solului trebuie să fie de 60-65% din capacitatea de câmp pentru apă până
la începerea fructificării, după care cerinţele sunt mai mari: 70-80% la tomate, 60-70% la
ardei şi vinete, 70-80% la castraveţi.
Fertilizarea cu dioxid de carbon prezintă o importanţă deosebită, deoarece CO2
participă în procesul de fotosinteză. Sporirea concentraţiei de CO2 se corelează cu intensitatea
luminii şi nivelul temperaturii.
Lucrările aplicate solului
Afânarea solului, are ca scop asigurarea unui regim aerohidric optim pentru buna
funcţionare a sistemului radicular. Prima lucrare de afânare a solului se execută la 2-3
săptămâni de la plantare sau imediat după recoltarea culturii asociate şi se repetă de câte ori
este necesar, având însă grijă să nu se taie rădăcinile. Lucrarea se efectuează cu furci cu colţi
scurţi sau cu motocultoare de dimensiuni reduse.
Mulcirea solului în sere se practică pe suprafeţe mai mari decât în câmp. Dacă solul
este mulcit, afânarea terenului nu se mai efectuează.
Lucrările aplicate direct asupra plantelor
Completarea golurilor se efectuează la un interval de 3-5 zile şi maximum 3
săptămâni de la plantare, folosind răsad de rezervă.
Susţinerea plantelor este necesară la toate culturile din sere, cu excepţia celor de talie
mică. Planta se leagă cu un nod larg la bază pentru a nu răni tulpina după ce se îngroaşă, iar la
sârma spalierului se leagă cu un nod culisant, pentru a putea întinde sau slăbi sfoara după caz.
Dirijarea creşterii plantelor prin tăieri se execută în mod diferit, în funcţie de specie
(vezi tehnologiile de cultură la tomate, castraveţi etc.).
Defoliatul constă în eliminarea treptată a frunzelor, începând de la baza plantei, pe
măsură ce acestea sunt umbrite. Se îndepărtează, de asemenea, şi frunzele bolnave cu scopul
de a reduce sau elimina focarele de infecţie. Prin defoliere se asigură şi o mai bună aerisire a
plantelor în partea lor inferioară, iar la tomate se grăbeşte maturarea fructelor.
Cârnitul se efectuează mai ales la tomate şi constă în îndepărtarea vârfului de creştere,
deasupra ultimei inflorescenţe cu 1-2 frunze, cu cca. 50 de zile înainte de încheierea culturii.
Stimularea prin tratamente hormonale a legării fructelor se practică la tomate, ardei
şi vinete, atunci când condiţiile de mediu naturale nu sunt favorabile pentru o polenizare
naturală (luminozitate redusă, umiditate ridicată, oscilaţii mari de temperatură). Pe flori nu
trebuie să rămână prea multă soluţie deoarece apar goluri în fructe, scăzând în acest fel
producţia şi calitatea comercială a fructelor.
Polenizarea suplimentară se realizează prin acţiuni mecanice asupra plantelor de
tomate, ardei şi vinete, cu scopul de a asigura o legare mai bună a fructelor. Poate fi efectuată
prin lovirea sârmelor spalierului, prin atingerea inflorescenţelor cu o pană de gâscă, cu
ajutorul atomizoarelor sau folosind vibratoare electromagnetice. Polenizarea se execută zilnic
după ce plantele s-au zvântat, începând de la ora 10 dimineaţa. La tomate, pentru polenizarea
florilor se pot folosi bondari (Bombus terrestris).
Fertilizarea fazială. Datorită condiţiilor de mediu favorabile plantelor, în sere
consumul de elemente minerale este mai ridicat decât în câmp, astfel că şi fertilizările faziale
se efectuează mai des însă numai pe baza analizelor solului şi plantelor. Fertilizarea radiculară
se face la interval de 2 săptămâni la tomate şi săptămânal la castraveţii. Fertilizarea fazială se
efectuează, de obicei, cu îngrăşăminte complexe care conţin şi micorelemente. Odată cu
efectuarea tratamentelor fitosanitare, se fertilizează şi cu îngrăşăminte foliare, care pe lângă
aportul de elemente nutritive stimulează şi absorbţia radiculară.
Irigarea culturilor de legume în sere se efectuează prin aspersie, prin scurgerea apei
la suprafaţă şi, în ultimul timp, din ce în ce mai mult prin picurare.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor este o lucrare căreia trebuie să i se acorde o
atenţie deosebită, datorită condiţiilor extrem de favorabile care se creează în sere pentru
apariţia bolilor şi a dăunătorilor. O atenţie deosebită trebuie acordată atât măsurilor preventive
cât şi celor curative.
Pe plan mondial, mai ales în sere, combaterea dăunătorilor pe cale biologică a căpătat
o pondere însemnată. Astfel, musculiţa albă de seră poate fi combătută cu microviespea
Encarsia formosa care parazitează larvele. Pentru combaterea păianjenului roşu, care atacă
mai ales castraveţii şi ardeii, dar şi tomatele, se foloseşte acarianul răpitor care se hrăneşte
numai cu paianjen roşu. Tripşii, dăunători extrem de periculoşi, polifagi, pot fi combătuţi cu
acarieni răpitori, care se hrănesc cu larvele de trips. Musculiţa minieră sapă galerii în frunză
fiind greu de combătut pe cale chimică. Se poate combate cu microviespi care îşi depun ponta
în larvele musculiţei miniere sau pe exteriorul dăunătorului adult. Afidele se combat cu un
prădător din genul Chrysopa a cărui larvă poate consuma până la 50 de afide pe zi.

Evaluarea cunoştinţelor:
1. Enumeraţi succesiunea lucrărilor în vederea înfiinţării culturilor de legume în sere.
2. Precizaţi elementele pe care trebuie să le aveţi în vedere la intercalarea culturilor de legume
şi daţi un exemplu.
3. Precizaţi lucrările aplicate direct asupra plantelor şi scopul lor la culturile de seră.

D. TEHNOLOGII DE CULTURĂ A LEGUMELOR ÎN SERE

CULTURA TOMATELOR ÎN SERE


Tomatele se cultivă în sere, atât în ciclul I cât şi în ciclul II. Cultura în ciclul I începe
în ianuarie-februarie şi se încheie în iunie-iulie, cultura în ciclul II începe în a doua jumătate a
lunii iulie şi se încheie în decembrie.
Pregătirea serelor se face prin aplicarea în cursul verii a îngrăşământului organic (60-
80 t/ha), dezinfecţia termică sau chimică a solului.
Fertilizarea chimică se face la pregătirea patului germinativ, pe baza analizelor
efectuate solului. La fertilizarea de bază se aplică numai 1/5 din necesarul de N şi 1/3 din
doza de potasiu iar restul se aplică în cursul vegetaţiei. Fertilizarea cu azot se corelează cu
regimul de lumină, deoarece un exces de N în lunile deficitare (noiembrie - martie) sporeşte
conţinutul de nitraţi în frunze, cu consecinţe grave asupra echilibrului creştere – fructificare.
Producerea răsadurilor se face în sera înmulţitor. Semănatul se face în 20
octombrie-20 noiembrie, pentru ciclul I şi 1-10 iunie, pentru ciclul II şi durează 80-100
respectiv 40-45 zile. Răsadul se produce în ghivece de plastic (10-14 cm), sau în cuburi de 10
cm, în jur de 30 mii/ha. Se foloseşte ca substrat amestec de turbă (60-70%), pământ de ţelină
(20-30%) şi nisip (10-15%), sau cuburi din vată minerală, de 10 cm. Fertilizările
suplimentare, tratamentele cu Cycocel şi fitosanitare se fac cu regularitate. Suplimentarea
luminii, câte 4-6 ore/zi, cu cel puţin 250W/m2, asigură răsaduri de bună calitate. Pentru a nu
se umbri şi alungi, răsadurile se răresc, până la 30 buc./m2, ceea ce sporeşte suprafaţa
necesară de producere a răsadului pentru 1 ha de cultură la 1000 m2.
Plantarea tomatelor în ciclul I se face, în funcţie de posibilităţile de asigurare a
încălzirii, între10 ian.-20 feb, cu o densitate de 28-34 mii plante/ha. La distanţa de 80/35-
45cm sau 107/32-35 cm. Creşterea a densităţii, corelată cu limitarea creşterii plantelor, poate
asigura o producţie mai timpurie fără scăderea nivelului producţiei şi a calităţii fructelor.
În mod obişnuit, plantarea se face după o cultură anterioară (salată, gulii timpurii) sau
intercalat într-o cultură anticipată de salată.
Plantarea în ciclul II se face în a treia decadă a lunii iulie, cu aceleaşi densităţi şi
formule de plantare.
Lucrările de întreţinere a culturii se referă la conducerea microclimatului, lucrările
aplicate solului şi plantelor.
Temperatura optimă se corelează cu condiţiile de lumină (Tab. 11).
Tabelul 11
Temperatura optimă (°C) la cultura tomatelor în sere
Lumină intensă Lumină slabă
Luna
ziua noaptea ziua noaptea
Ian.-Febr. (Decembrie) 20-22 15-16 18-19 13-15
Martie (Noiembrie) 22-24 16-18 20-21 15-17
Aprilie (Octombrie) 24-26 18-19 20-22 17-18
Mai (Septembrie) 24-28 18-19 21-23 17-18
Iunie (August) 24-28 18-20 22-24 17-18

Solul poate să aibă, pentru scurt timp, o temperatură de 12°C, dar pe termen lung,
aceasta trebuie să depăşească 16°C, optima fiind de peste 20°C.
Începând din lunile aprilie-mai, pentru a prevenii supraîncălzirea serelor, acestea se
umbresc prin cretizare (30%) sau cu prelate – plasă din material plastic.
Umiditatea atmosferică optimă este de 65-75% şi nu trebuie depăşită, deoarece
polenul se umezeşte şi nu se scutură pe stigmatele florilor, care nefiind polenizate, cad.
Umiditatea solului se asigură prin udări repetate la nivelul minim de 65% din
capacitatea de câmp, până la începerea fructificării şi 75-80% după aceea. Normele de udare
sunt moderate (200-300 m3/ha), iar la maturizare chiar mai reduse, pentru a evita crăparea
fructelor. Norma de irigare se ridică la 6000-9000 m3 în ciclul I şi 3000-4000 m3 în ciclul II.
Irigarea se realizează prin aspersiune, scurgerea la suprafaţa în rigole şi prin picurare.
Ultimele două metode sunt mai bune pentru cultura tomatelor, deoarece nu ridică prea mult
umiditatea atmosferică, nu se udă frunzele şi astfel, nu se creează condiţii de răspândire a
bolilor. La udare se foloseşte apă încălzită (18-22°C).
Aerisirea serelor se face la început moderat, mai mult pentru primenirea aerului, şi
pentru a evita pierderile de căldură. În lunile mai călduroase se aeriseşte frecvent, pentru a
reduce temperatura provocată de radiaţia solară.
Îmbogăţirea atmosferei în CO2, în perioada de creştere şi asimilaţie maximă, până la
nivelul de 0,18%, are ca efect sporirea recoltei cu 20%.
Fertilizările suplimentare se fac pe baza analizelor chimice ale solului sau
substratului, şi se complectează numai substanţele deficitare. Aplicarea azotului începe numai
din luna martie, când se îmbunătăţesc condiţiile de lumină; în perioada de fructificare se
aplică sistematic azot, potasiu şi magneziu, care îmbunătăţesc calitatea şi volumul recoltei. Se
folosesc îngrăşăminte complexe cu macro şi microelemente prin aplicare la sol sau foliar.
Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor ocupă un loc special în lucrările de
întreţinere în sere. Încă de la plantare, pot apare goluri în cultură determinate de diferiţi agenţi
patogeni (Phytophtora parasitica, Dydimella lycopersici, Botrytis cinerea). Se recomandă
completarea golurilor, numai după o dezinfecţie locală a solului cu Mycodifol 0,2%, Sulfat de
Cu 1%. Se fac tratamente preventive, repetate, contra pătării cafenii (Fulvia fulvum),
putregaiului cenuşiu (Botrytis cinerea), alternariozei (Alternaria solani) iar în ciclul II şi
pentru mană (Phytophtora infestans) şi septorioză (Septoria lycopersici), infecţiile având ca
sursă culturile de tomate atacate, din liber.
O luptă susţinută trebuie dusă cu musculiţa albă de seră şi păianjenul roşu, folosind
produse specifice. Combaterea biologică, prin folosirea paraziţilor (Encarsia formosa pentru
musculiţă şi Phytoseiulus persimilis pentru afide) s-a generalizat în producţie, în ţările cu
tradiţie în cultura forţată.
În culturile efectuate în sol, mobilizarea periodică a acestuia este necesară şi se face cu
sapa, furca sau cu motocultorul (nu se va lucra prea adânc pentru a proteja rădăcinile). De
asemenea se practică mulcirea solului cu paie sau folie albă care conservă apa în sol, dar
îmbunătăţesc şi condiţiile de lumină prin reflecţia luminii dinspre sol spre plantă.
O categorie importantă de lucrări este aceea care se aplică plantelor.
Susţinerea pe spalier cu sfoară (80 kg/ha) se efectuează la puţin timp după plantare.
Copilitul se face prin înlăturarea tuturor lăstarilor, când au 5-6 cm lungime.
Defolierea plantelor, prin înlăturarea treptată a frunzelor de la bază se face fără a
depăşi nivelul etajelor în curs de fructificare. Operaţia se repetă de 3-5 ori înlăturând de
fiecare dată numai câte 2-3 frunze de la o plantă.
Cârnitul plantelor este obligatoriu şi se execută cu 50-60 de zile înainte de data stabilită pentru
încheierea culturii, timpul necesar pentru formarea şi maturarea fructelor din ultima inflorescenţă
rămasă pe plantă. Se lasă 1-2 frunze deasupra ultimei inflorescenţe, iar lăstarul de la subsuoara ultimei
frunze, care are funcţia de „trăgător de sevă”, se ciupeşte sau se înlătură mai târziu.
În condiţii nefavorabile pentru polenizarea şi fecundarea florilor se folosesc substanţe
hormonale ca Noseed sau Tomatostim, care se aplică prin îmbăierea inflorescenţelor, când
acestea au florile deschise. De asemenea, se realizează o polenizare suplimentară prin
scuturarea plantelor sau a inflorescenţelor, pentru ca polenul să cadă pe stigmatele florilor,
prin folosirea diferitelor metode: scuturarea spalierului, lovirea uşoară a inflorescenţelor cu o
pană de gâscă, vibrarea inflorescenţelor cu un jet de aer, folosind atomizorul (fără soluţie) sau
vibratoarele electromagnetice. În tehnologiile moderne, polenizarea florilor de tomate se
complectează prin folosirea bondarilor (Bombus terrestris), rezultaţi din crescătorii artificiale.
Recoltarea fructelor începe în luna aprilie şi durează până în iulie, în ciclul I şi
respectiv din septembrie până în decembrie, în ciclul II. Se recoltează 10-12 kg/m2 în ciclul I
şi 5-7 kg/m2 în ciclul II. Fructele se recoltează la diferite grade de maturizare: la apariţia
culorii galbene, în zona pistilară, în cazul stocării sau a transportului pe o durată de 3-4 zile şi
la maturitatea în pârgă, când fructele au culoarea roz, pentru valorificarea imediată.
Cultura forţată a tomatelor în sisteme „fără sol” s-a extins foarte mult şi tinde să se
generalizeze în ţările mari producătoare de legume (Olanda, Belgia, Franţa, Anglia). Din
multitudinea sistemelor folosite, trei prezintă interes mai mare: cultura pe substrat organic, pe
vată minerală şi NFT (Nutrient Film Tehnicque).
Cultura pe substrat de turbă, se poate realiza prin plantarea, în pungi PE de 40x30 cm,
cu o capacitate de 5-8 l substrat pentru o plantă, sau în saci de 90x30 cm, cu capacitate de 25 l
substrat pentru 2-3 plante. Substratul este alcătuit din turbă brună (oligotrofă) la care se
adaugă 20% pământ de ţelină sau amestec de pământ cu mraniţă. Amestecul se neutralizează
şi se fertilizează, astfel: 4-5 kg CaCO3, 3-5 kg var dolomitic sau 1,5 sulfat de magneziu, 2 kg
superfosfat, 1,5 sulfat de potasiu, 0,5 kg azotat de amoniu, chelaţi de fier (50g), borax 20 g,
sulfat de cupru 20 g, sulfat de mangan 20g, sulfat de zinc 20g, molibdat de amoniu 5 g la 1m3
de substrat. În cursul vegetaţiei, se aplică fertilizări suplimentare cu îngrăşăminte complexe în
concentraţie de 1-1,5%. Irigarea se face prin picurare sau cu furtunul. Toate celelalte lucrări
se efectuează ca şi la cultura în sol.
Cultura pe vată minerală (Grodan) se realizează prin plantarea răsadului, produs în
cuburi de vată minerală, pe plăcile aşezată în rânduri la distanţa de 100+60cm sau 120+40 cm.
Plăcile de vată minerală au 200 cm lungime, 15 cm lăţime şi 7,5 cm grosime pe o
placăplantându-se câte 4 plante la distanţa de 25+50+50+50+25. În felul acesta, distanţele
medii între plante sunt de 80/50cm, realizând o densitate de 25 mii plante/ha. Irigarea şi
fertilizarea se fac prin picurare.
La cultura pe peliculă nutritivă (NFT), plantele produse în cuburi de vată minerală, se
aşează în jgheaburi, în care soluţia nutritivă circulă continuu cu un debit de 3-5 l/h, într-o
peliculă de 0,5 cm grosime, alimentând rădăcinile. Soluţia este recirculată şi corectată ca şi
conţinut în elemente nutritve şi ca valori ale pH-ului.
Folosirea acestor sisteme şi aplicarea tuturor celorlalte măsuri de control a
microclimatului, de conducere a plantelor, în ciclul prelungit de cultură, cu hibrizi
performanţi, în sere moderne, a dus la realizarea de producţii care ajung la 50-55 de kg/m2.

CULTURA CASTRAVEŢILOR ÎN SERE


Castraveţii de seră cu fruct lung (ginoici şi partenocarpici) şi cei cu fructe semilungi se
cultivă în mod obişnuit în ciclul I (iarnă-vară), iar castraveţii cu fructe mici, de tip cornişon,
în ciclul II (vară-iarnă) sau în sere înmulţitor după eliberarea acestora de răsaduri.
Pregătirea serei pentru cultură constă în dezinfecţia scheletului serei şi a solului,
cartarea agrochimică a solului în vederea stabilirii dozelor de îngrăşăminte care trebuie
aplicate, mobilizarea adâncă la 25-30 cm cu maşina de săpat solul şi mărunţirea cu freza.
Pregătirea substratului de cultură. Datorită cerinţelor ridicate faţă de temperatură la
nivelul sistemului radicular (minim 16°C) castraveţii de seră se cultivă în sistemele clasice, pe
un substrat format din baloţi de paie sau din pale de paie şi gunoi de grajd.
În serele cu deschiderea de 3,2 m, pe lângă registrele de încălzire, se deschid două
şanţuri în care se aşează baloţii de paie, semiîngropaţi (1/3 din balot la suprafaţă) cap la cap.
Pentru un ha sunt necesari 6000 de baloţi de paie.
Pregătirea baloţilor începe cu cca 2 săptămâni înainte de înfiinţarea culturii şi constă
în udări repetate şi fertilizări, după cum urmează:
• umectarea timp de 2-3 zile a baloţilor cu apă la o temperatură de 30-40°C, administrând 35-
40 l apă/balot,;
• ziua a patra – fertilizare cu 200 kg/ha azotat de amoniu şi 200 kg/ha nitrocalcar;
• ziua a cincea şi a opta – fertilizare cu 250 kg/ha superfosfat concentrat, 150 kg/ha sulfat de
potasiu şi 100 kg/ha sulfat de magneziu;
• ziua a noua – fertilizare cu 300 kg/ha azotat de amoniu, 300 kg/ha nitrocalcar şi 50 kg/ha sulfat de fier.
După fiecare administrare a îngrăşămintelor, numai pe baloţi, se udă moderat cu apă
caldă, astfel încât să nu se spele îngrăşămintele. Pe baloţi, la distanţele de plantare, se fac
copci în care se introduce amestec de pământ. După ce temperatura în baloţi scade sub 30°C
se poate planta.
În cazul substratului de cultură format din pale de paie şi gunoi de grajd sunt necesari
300 de baloţi la un ha. Jumătate din numărul de baloţi de paie se desfac şi se împrăştie
uniform în şanţurile deschise pe lângă registrele de încălzire, se umectează şi se fertilizează cu
250 kg/ha azotat de amoniu, 400 kg/ha superfosfat simplu şi 400 kg/ha nitrocalcar.
Pe primul strat de paie se introduc 100 t/ha gunoi de grajd fermentat peste care se
împrăştie restul baloţilor de paie care se umectează şi se fertilizează cu 250 kg/ha azotat de
amoniu, 200 kg/ha superfosfat simplu şi 150 kg/ha sulfat de magneziu.
Cu pământul din seră se formează, peste fiecare rând de pale de paie, un bilon de
formă trapezoidală cu grosimea de cca 10 cm. Pe biloane se administrează 200 kg nitrocalcar,
200 kg superfosfat simplu, 100 kg sulfat de potasiu, 100 kg sulfat de magneziu şi 30 kg sulfat
de fier la ha.
În cazul în care se plantează mai târziu, la sfârşitul lunii februarie, începutul lunii
martie, cultura se poate înfiinţa direct în solul serei. În această situaţie solul se fertilizează cu
80-100 t/ha gunoi de grajd bine fermentat şi chimic cu 600-800 kg/ha superfosfat, 400-600
kg/ha sulfat de potasiu şi 200-300 kg/ha sulfat de magneziu. După încorporarea în sol a
îngrăşămintelor şi mărunţirea acestuia, terenul se modelează, formând două biloane pe lângă
registrele de încălzire.
Producerea răsadurilor are loc în sere înmulţitor. În funcţie de data plantării
semănatul se efectuează la începutul sau în a doua decadă a lunii decembrie sau la începutul
lunii ianuarie, direct în ghivece cu diametrul de 10-12 cm. Este necesară o cantitate de 0,7-0,8
kg de seminţe pentru a produce răsadul pentru un ha. Vârsta răsadului la plantare este de 45-
50 de zile.
Plantarea răsadurilor, în funcţie de posibilităţile de încălzire a serei are loc la
sfârşitul lunii ianuarie, începutul lunii februarie sau sfârşitul lunii februarie, începutul lunii
martie. Distanţele de plantare sunt de 40 + 240 + 40/30-40 cm, asigurându-se o desime de 16-
18 mii plante/ha.
Lucrările de întreţinere la castraveţii cultivaţi în sere sunt numeroase. La maximum
2 săptămâni de la plantare se completează golurile apărute cu răsad produs în acest scop.
Afânarea solului se execută o singură dată, la cca 10 zile de la plantare şi numai până
la distanţa de 10-15 cm de plantă pentru a nu tăia sau răni rădăcinile.
De mare importanţă în reuşita culturii este dirijarea factorilor de mediu. Temperatura
trebuie corelată în funcţie de lumină (Tab. 12).
Tabelul 12
Dirijarea temperaturii (°C) în funcţie de intensitatea luminii (lucşi) şi perioada de cultură
(după Voican, 1981, prelucrare după Geissler, 1976)
Cer acoperit (< 4000 lucşi) Cer senin (> 4000 lucşi)
Luna
Ziua Noaptea Ziua Noaptea
Ianuarie 18 17 21 18
Februarie 19 17 22 19
Martie 20 18 24 20
Aprilie 22 19 26 21
Mai, Iunie 24 19 28 22

În perioadele cu intensitate prea mare a luminii, care grăbeşte procesul de îmbătrânire


şi slăbeşte rodirea plantelor, pentru reducerea fluxului luminos şi respectiv a temperaturii,
serele se cretizează sau se umbresc cu diferite materiale textile.
Umiditatea optimă în substratul de cultură sau în sol se asigură prin irigare, la
începutul culturii udându-se cu furtunul apoi din a doua jumătate a lunii martie, începutul
lunii aprilie cu instalaţia de aspersie. Dacă serele sunt dotate cu instalaţie de picurare, udările
se fac cu ajutorul acesteia. Menţinerea unei umidităţi atmosferice ridicate de 80-90%, se
realizează prin instalaţia de aspersie.
Fertilizările faziale se fac în urma analizelor de laborator prin care se determină
conţinutul solului în principalele elemente nutritive. Se iau probe de sol din două în două
săptămâni iar fertilizările faziale se efectuează săptămânal, astfel încât să se asigure nivelurile
optime în substratul de cultură sau în sol (Tab. 13).
Există mai multe sisteme de conducere a plantelor, însă în sistem „pergolă” se obţin
producţiile cele mai ridicate, deoarece plantele au mai mult spaţiu de dezvoltare.
Tabelul 13
Niveluri optime ale conţinutului în substanţe minerale în solul din sere la cultura castraveţilor
(în mg/100 g sol uscat) (după Orser, Oradea)
Substanţa Luna
minerală Ianuarie Februarie Martie Aprilie Mai Iunie
NO3 25-28 30-35 14-16 14-16 12-14 12-14
P2O5 12-14 14-16 12 12 8 8
K2O 50-55 55-60 30-40 28-30 28-30 26-28
MgO 24-26 28-30 15-20 14-16 14-16 12-14

Sistemul „pergolă” constă în conducerea plantelor pe verticală până la sârma


spalierului şi apoi pe orizontală înspre celălalt rând (Fig. 14). Pentru echilibrarea creşterii şi
fructificării până la cca 50 de cm înălţime, se îndepărtează toate fructele şi lăstarii de pe
tulpină, după care se lasă un singur fruct la fiecare nod, atât pe verticală cât şi pe orizontală.

Fig. 14 Tăieri de fructificare la conducerea plantelor în sistem „pergolă”

Un alt sistem de conducere al plantelor este în „V”. Plantele de pe acelaşi rând se


conduc prin alternanţă câte una sau două, la două sârme apropiate (Fig. 15).

Fig. 15. Modul de conducere a plantelor în „V”

Fig. 16. Modul de conducere a plantelor în „V pleată”


Plantele pot fi conduse şi în „V-pleată” care reprezintă o variantă a sistemului de
conducere în „V”. Plantele se conduc alternativ până la sârma spalierului, apoi se dirijează pe
orizontală pe direcţia rândului până la planta următoare când se cârneşte vârful de creştere. De
pe porţiunea orizontală se lasă 3-4 lăstari care vor atârna şi care se cârnesc după 4-5 fructe,
putând fi lăsaţi uneori şi mai lungi (Fig. 16).
Pe măsură ce plantele cresc se defoliază treptat frunzele bazale până la înălţimea de
1,5 m. De asemenea, se înlătură şi fructele mici, deformate sau îmbolnăvite.
Recoltarea fructelor se face manual când ajung la 300-500 g, în funcţie de cerinţele
beneficiarului. Producţiile care se pot obţine sunt de 150-200 t/ha.
Cultura în ciclul II se practică mai rar, castraveţii de seră neavând căutare toamna iar
costurile cu energia termică sunt ridicate în condiţiile unor producţii destul de scăzute.
Cultura se face direct în solul serei, folosind răsad de 30-35 zile. Se plantează la sfârşit
de iulie, început de august, la 200 cm între rânduri şi 40 cm între plante pe rând. Plantele se
conduc în sistem „V” sau „V pleată” pentru a beneficia de condiţii mai bune de lumină.
Lucrările de întreţinere sunt asemănătoare cu cele aplicate în ciclul I. Pentru a reduce
riscul apariţiei bolilor, în special a manei şi pătării unghiulare, dar şi pentru a nu răci spaţiul
de cultură, din luna septembrie nu se mai udă prin aspersiune.
Recoltarea are loc până în luna noiembrie, producţiile fiind de 60-70 t/ha.
Cultura castraveţilor de seră se poate realiza şi pe substrat organic compus din turbă
80% şi pământ de ţelină + mraniţă 20% cu rezultate foarte bune de producţie (260 t/ha)
(Măniuţiu, 1998). Fertilizarea de bază se efectuează cu 3 kg dolomită, 2 kg calcită, 1 kg
superfosfat dublu, 0,6 kg azotat de potasiu, 0,4 kg azotat de amoniu, 20 g borax, 25 g sulfat de
cupru, 50 g sulfat de fier, 15 g sulfat de zinc, 20 g sulfat de mangan, 5 g molibdat de amoniu
la m3 de substrat. În cursul perioadei de vegetaţie se aplică fertilizări faziale cu azotat de
potasiu şi îngrăşământ Complex II, administrate sub formă de soluţie.
Se plantează câte patru rânduri (0,50+0,50+1,20+0,50+0,50 m) într-o travee de 3,2 m
lăţime, asigurându-se o desime de 24 mii plante/ha. Plantele sunt conduse în sistem „pergolă”.
Cultura în sere a castraveţilor cu fructe semilungi este asemănătoare cu cea a
castraveţilor de seră cu specificarea că se pot planta două rânduri pe travee la 80+160+80 cm
sau trei rânduri la 50+110+110 +50 cm, distanţa dintre plante pe rând fiind de 40-50 cm.
Fructificarea are loc pe tulpina principală, lăsând câte un fruct la nod, dar şi pe lăstari,
care se ciupesc după o frunză. Producţia care se poate obţine este de 80-140 t/ha.
Tehnologia de cultură în sere a castraveţilor cu fructe de tip cornişon. În sere se
cultivă hibrizi ginoici sau predominant ginoici.
Terenul se fertilizează cu 80-100 t/ha gunoi de grajd şi cu îngrăşăminte minerale
conform analizelor agrochimice, doze orientative de 400-500 kg/ha îngrăşăminte complexe.
Semănatul în vederea producerii răsadului, în funcţie de data înfiinţării culturii, se
face ţinând seama că vârsta răsadului la plantare este de 30-35 de zile. Semănatul se
efectuează direct în ghivece umplute cu amestec nutritiv cu diametrul de 7-8 cm.
Pe o travee de 3,2 m lăţime se plantează 4 rânduri la distanţe de 40+80+80+80+40 cm
sau rânduri la distanţe de 50+110+110+50 cm iar între plante pe rând 40-50 cm, iar în serele
cu lăţimea traveei de 6,4 m se cultivă 8 sau 6 rânduri, la o densitate de 24-26 mii plante/ha.
Lucrările de întreţinere generale sunt asemănătoare culturilor de castraveţi de seră.
Plantele se dirijează pe sfori pe verticală până la sârma spalierului, apoi pe orizontală
până la planta următoare când se cârnesc.
Pentru dirijarea fructificării până la 35-40 cm se îndepărtează lăstarii şi fructele. Pe
tulpina principală se lasă toate fructele care apar. De la înălţimea de 1 m până la 1,5 m se lasă
câte un lăstar la nod care se ciupeşte după o frunză, iar peste această înălţime lăstarii se
ciupesc după 2-3 frunze. Pe măsură ce planta se fortifică se creşte treptat încărcătura de rod.
Defoliatul se execută treptat până la înălţimea de 1-1,5 m.
Recoltarea se efectuează la două zile sau chiar zilnic ţinând cont de ritmul de creştere
al fructelor. În funcţie de dimensiunile fructelor la recoltare, de hibrid şi de condiţiile
asigurate producţia variază între 40 şi 60 t/ha.

CULTURA PEPENELUI GALBEN ÎN SERE


Este aproape identică cu cea a castraveţilor şi se face numai în ciclul I.
Semănatul pentru producerea răsadului se face în funcţie de data plantării, vârsta
răsadului fiind de 40-50 de zile. Se seamănă direct în ghivece umplute cu amestec nutritiv,
fiind necesare 1-1,2 kg de seminţe pentru un ha.
Pentru a evita atacul de Fusarium oxysporum f.sp. melonis unii cultivatori folosesc
răsad altoit pe Cucurbita ficifolia sau Cucurbita pepo.
Pregătirea serei este asemănătoare culturii de castraveţi. Terenul se fertilizează cu 80-
100 t/ha gunoi de grajd, iar îngrăşămintele chimice se aplică pe baza analizelor de laborator,
astfel încât să se asigure 6-8 mg N, 5-6 mg P2O5, 18-20 mg K2O şi 8-10 mg MgO la 100 g sol
(Pelaghia Chilom, 2002).
Cultura se înfiinţează pe un substrat format din pale de paie şi gunoi de grajd ca şi
la castraveţi sau pe sol încălzit.
Plantarea, în funcţie de posibilităţile de încălzire a serei, se face din ianuarie până la
începutul lunii martie. Pe traveea de 3,2 m se plantează două rânduri la 60 + 200 + 60/30-40
cm iar pe cea de 6,4 m, 4 rânduri dispuse la 80 + 200 + 80 + 200 + 80/30-40 cm.
Lucrări de întreţinere. Se menţine o temperatură mai ridicată decât la castraveţi cu
2-3ºC, iar udatul se face moderat pentru a evita excesul de apă. Umiditatea relativă se
menţine mult mai scăzută decât la castraveţi, optima fiind de 60-65%.
În perioadele reci polenizarea artificială este absolut necesară, deoarece la pepeni nu
există soiuri partenocarpice. Polenizarea se poate face şi cu albine, fiind necesari 2-3 stupi la
un ha sau cu bondari (Bombus terrestris).
După Focşăneanu (1978), citat de Pelaghia Chilom (2002), plantele se pot conduce în
trei sisteme:
■ conducerea tulpinii principale fără ciupirea vârfului (Ogen);
■ ciupirea răsadului la 3-4 frunze şi conducerea unui lăstar ca tulpină principală
(Cantor);
■ ciupirea răsadului la 3-4 frunze şi conducerea cu 2 lăstari în „V” (Galia).
Până la înălţimea de 60 cm se elimină lăstarii care apar. Încărcătura de rod se reglează
lăsând 3-4 fructe pe tulpina verticală şi încă 3-4 fructe pe lăstari; lăstarii sterili se elimină.
Fructele se susţin introducându-se în plase de sfoară pentru a evita căderea şi ruperea
plantelor. Producţiile sunt de 60-80 t/ha.

CULTURA GULIEI ÎN SERE


Cultura în sere a guliei se practică în perioada de iarnă-primăvară (ciclul I), în cultură
pură sau asociată cu speciile de bază (tomate, castraveţi).
Pregătirea serelor se face în mod obişnuit.
Producerea răsadurilor are loc în sere înmulţitor începând din noiembrie-decembrie,
în funcţie de momentul când vrem să plantăm. Se produce răsad repicat în cuburi de 5 x 5 cm,
folosind 1,2-1,5 kg sămânţă pentru un hectar de cultură pură.
Plantarea răsadurilor se face în perioada decembrie - februarie la distanţe de 25-30
cm între rânduri şi 20-25 cm între plante pe rând.
Lucrările de întreţinere constau în completarea golurilor, udări repetate cu norme de
100-200 m3/ha, pentru menţinerea umidităţii solului la 75% din capacitatea de câmp. Este
necesară o fertilizare fazială, la începutul perioadei de îngroşare a tulpinii cu 150 kg/ha azotat
de amoniu şi 100 kg/ha sulfat sau clorura de potasiu.
Temperatura se corelează cu intensitatea luminii. Astfel în zilele fără soare, se
menţine o temperatură de 10-12ºC ziua şi 6-8ºC noaptea. În perioadele cu lumină suficientă se
asigură 15-18ºC ziua şi 10-12ºC, noaptea.
La culturile asociate, temperatura se dirijează în funcţie de cerinţele speciei de bază.
Când este cazul se iau măsuri de combatere a bolilor şi dăunătorilor.
Recoltarea se face eşalonat, începând din momentul în care tulpina tuberizată a ajuns
la 4-5 cm în diametru. În perioada de iarnă se poate face şi o recoltare a frunzelor, detaşând de
pe fiecare plantă 2-3 bucăţi, care se valorifică în legături.
Pentru recoltare se taie planta sub porţiunea tuberizată şi se îndepărtează frunzele
bazale. Producţia este de 2,5-4 kg/m2.

CULTURA SALATEI ÎN SERE


Salata de căpăţână se pretează foarte bine la cultura forţată, deoarece are o perioadă
scurtă de vegetaţie şi se consumă crudă, fiind căutată în cursul iernii şi primăverii. Neavând
cerinţe ridicate faţă de căldură nu necesită cheltuieli prea mari de încălzire a serelor.
În sere, salata se cultivă atât în cultură pură, cât şi intercalată printre rândurile de
tomate, castraveţi, ardei. Semănatul pentru producerea de răsaduri se face în lădiţe sau pe
un strat nutritiv, cu 4-5 săptămâni înainte de data plantării. Este recomandabil să se folosească
la producerea răsadului un amestec de pământ format din mraniţă, turbă şi nisip în părţi egale
sau două părţi mraniţă, o parte pământ şi o parte nisip. Când plantele au 2-3 frunze se repică
în ghivece de 4-5 cm. Udatul se face moderat şi se menţine o temperatură de 10-16°C.
Solul din seră se fertilizează cu 50-60 t gunoi de grajd, 100-120 kg P2O5, 150 kg K2O
şi 100-130 kg N la hectar. Azotul se aplică în 2-3 etape. Distanţa de plantare este de 20-
30/20 cm, în funcţie de vigoarea soiurilor. După plantare se udă de câte ori este nevoie, se
aeriseşte frecvent şi se menţine temperatura de 10-18°C ziua şi 6-8°C noaptea.
După ce au început să se formeze căpăţânile, plantele nu se mai udă, deoarece
putrezesc uşor. Tratamentele fitosanitare se aplică numai în caz de necesitate (atac de
putregai cenuşiu, păduchi de frunze, melci fără cochilie) şi cu cel puţin două săptămâni
înainte de recoltare, cu fungicide (Sumilex 0,15%, Ronilan 0,2%) şi insecticide specifice
(Fastac 0,02%, Fernos 0,05% pentru păduchi şi granule de metaldehidă pentru melci).
Recoltarea se face pe măsură ce căpăţânile ajung la dezvoltare completă. În culturile pure se
pot recolta 3-5 kg salată la m2.

Evaluarea cunoştinţelor:
1. Ce efecte negative poate avea umiditatea atmosferică ridicată la tomate în perioada
înfloririi şi fructificării?
2. Precizaţi importanţa corelării în tehnologia de cultură a tomatelor a momentului aplicării
îngrăşămintelor cu azot cu intensitatea luminii.
3. Menţionaţi importanţa operaţiilor de copilit şi cârnit la tomate şi descrieţi tehnica acestor
operaţiuni.
4. Care este mediul din care tomatele cultivate în sistemul fără sol îşi iau substanţele
nutritive?
5. Menţionaţi care sunt principalele sisteme de conducere a castraveţilor în sere şi descrieti pe
scurt sistemele pe care le cunoaşteţi.
6. Care sunt lucrările de dirijare a fructificării la cultura în sere a castraveţilor cu fructe de tip
cornişon?
7. În ce perioade/cicluri de cultură pot fi cultivate salata şi gulia în sere?

BIBLIOGRAFIE
1. Apahidean, Al. S., M. Apahidean (2004). Cultura legumelor şi ciupercilor.
Ed.AcademicPres, Cluj-Napoca.
2. Berar, V. (2006). Legumicultura. Ed. Mirton, Timişoara.
3. Chilom, P. (2002). Legumicultură generală. Ed. Reprograf, Craiova.
4. Dumitrescu, M., C. Raicu, Gh. Drăguţ, L. Stoian, E. Mercescu, P. Diţu (1975). Tehnologia
producerii răsadurilor de legume. Ed. Ceres, Bucureşti.
5. Indrea, D., Al. S. Apahidean, M. Apahidean, D. Măniuţiu, R. Sima (2007). Cultura legumelor.
Ed. Ceres, Bucureşti.
6. Măniuţiu, D. (2008). Legumicultură generală. Ed. AcademicPres, Cluj-Napoca.
7. Sima, R., D. Măniuţiu (2006). Practicum de legumicultură. Ed. Accent, Cluj-Napoca.Sima,
R. (2009). Legumicultura. Sursă de hrană şi potenţial ornamental. Ed. AcademicPres, Cluj-Napoca.

E. PRODUCEREA RĂSADURILOR DE FLORI

SUBSTRATUL DE CULTURĂ. COMPONENTE UTILIZATE LA PREGĂTIREA


SUBSTRATULUI
Suportul material în care plantele floricole îşi fixează sistemul radicular şi în care
găsesc substanţele nutritive şi apa necesare creşterii şi dezvoltării este cunoscut sub
denumirea de substrat de cultură. Majoritatea speciile floricole cultivate în spaţii protejate
necesită ca substratul de cultură să fie realizat prin amestecarea mai multor componente
(pământuri) a căror proporţie este variabilă în funcţie de specie.
Pământuri horticole
Ţelina sau pământul de ţelină se obţine din decopertarea terenurilor înţelenite natural,
de preferat cu plante furajere perene (lucernă, trifoi). Brazdele înierbate se desprind cu
cazmaua sau plugul de la adâncimea de circa 10-15 cm, apoi se aşează în platforme de
fermentaţie cu partea înierbată în jos şi se udă cu apă sau must de bălegar pentru îmbogăţirea
în elemente nutritive şi pentru a le grăbi descompunerea. După 8-12 luni se va obţine
pământul de ţelină, de culoare brună-cafenie, cu pH 6,5-8, relativ bogat în substanţe nutritive.
Mraniţa rezultă din descompunerea, în platforme, a gunoiului de grajd care a fost
utilizat ca biocombustibil pentru încălzirea răsadniţelor. Platformele se întorc cu furca de 1-2
ori pe an iar după 2-3 ani se obţine un pământ permeabil, bogat în humus, cu pH uşor alcalin.
Compostul se obţine din descompunerea aerobă timp de 2-3 ani a resturilor menajere
şi de altă natură rezultate din gospodărie. Pentru grăbirea descompunerii se udă, se întoarce de
2-3 ori pe an şi se poate adăuga gunoi de grajd sau de păsări. Înainte de folosire compostul se
va dezinfecta. Este bogat în humus, are pH cuprins între 6,0-7,5 şi este închis la culoare.
Pământul de frunze se obţine prin descompunerea frunzelor adunate din grădini sau
parcuri, toamna sau primăvara devreme. Frunzele de fag, tei, arţar, anin, alun, pomi fructiferi
dau un pământ poros cu permeabilitate ridicată. Pământul provenit din descompunerea
frunzelor de stejar, nuc, plop, salcie, castan se folosesc în amestec cu alte pământuri pentru că
sunt acide şi conţin mult tanin, proprietăţi ce pot fi dăunătoare plantelor floricole. Cel mai bun
pământ se obţine din frunze de fag deoarece se descompune mai lent şi e mai bogat în
elemente nutritive decât alte pământuri de frunze. Se evită pâmânturile rezultate din frunzele
arborilor plantaţi pe şosele care pot fi contaminate cu substanţe toxice.
Frunzele se aşează în platforme de fermentare în straturi de 50-60 cm în alternanţă cu
straturi de 10-15 cm de bălegar de bovine, unde rămân la descompus minim 1 an şi maxim 3
ani. Plaformele se acoperă cu pământ pentru a evita împrăştierea frunzelor de către vânt, se
udă cu must de bălegar sau cu apă pentru a grăbi fermentarea şi se întorc regulat pentru a evita
descompunerea anaerobă.
Pentru unele specii (Cyclamen, Bromeliaceae, Rhododendron) se pot folosi pământuri
produse din frunze de pin şi brad roşu, bogate în siliciu şi sărace în elemente nutritive.
Pământul de frunze este un pământ uşor, afânat şi permeabil, are culoare brună-
negricioasă, pH acid (4,5-6,5) şi conţinut redus în elemente nutritive.
Substraturi organice naturale (pământuri naturale)
Pământul de grădină - se obţine prin decopertarea stratului de la suprafaţă (10-15 cm)
a terenurilor din grădini care au fost cultivate cu legume sau flori, fiind preferate terenurile
care au fost fertilizate cu gunoi de grajd, care sunt curate de buruieni şi nu au fost erbicidate.
Pământul de ericaceae - se obţine prin descompunerea în mod natural a resturilor
vegetale (rădăcini, lăstari, frunze) provenite de la speciile de Erica, Vaccinium,
Rhododendron, Calluna etc. Este un pământ uşor, afânat, sărac în elemente nutritive, de
culoare brună-negricioasă, cu pH acid (3-4,5) care trebuie păstrat în codiţii de umiditate
ridicată, deoarece după ce se usucă prea tare îşi recapătă greu umiditatea. Se foloseşte mai
ales pentru plante care preferă un substrat de cultură acid (azalee, camelia, orhidee, ferigi) dar
şi pentru alte specii (begonii, gardenii şi unele bulboase).
Rumeguşul şi talaşul - reprezintă materiale rezultate din industria de prelucrare a
lemnului care depind ca şi calitate de esenţa de lemn din care provin şi de nivelul de
descompunere. Sunt materiale cu porozitate bună, pH sub 6 şi care au capacitate bună de
reţinere a apei. Nu se recomandă folosirea rumeguşului sau talaşului rezultate din lemn de
castan, stejar şi carpen deoarece au conţinut ridicat de tanin.
Muşchiul vegetal (Sphagnum sp.). Este un substrat foarte aerat dar care îmbunătăţeşte
şi capacitatea de reţinere a apei a substratului în a cărei compoziţie intră. Se foloseşte în stare
proaspătă sau uscată în alcătuirea substraturilor pentru specii care necesită aerisire bogată la
nivelul rădăcinilor (orhidee, bromelii), pentru marcotajul aerian al speciilor lemnoase, la
îmbrăcarea suporturilor folosite pentru susţinerea lianelor (hedera, filodendron) etc.
Scoarţa de copaci se utilizează mai ales la culturile de seră. În vederea utilizării ca
substrat de cultură se compostează fie singură, fie în amestec cu turbă şi se adaugă
îngrăşăminte minerale (fosfat de amoniu, sulfat de potasiu etc.). Are capacitate slabă de
reţinere a apei şi pH acid (sub 5). În stare proaspătă scoarţa poate fi folosită pentru mulcirea
solului cu scopul de a reduce evaporarea apei, de a creşte temperatura în sol şi de a împiedica
dezvoltarea buriuienilor. Scoarţa necompostată de diametru mic (10-15 mm) poate fi folosită
pentru cultura orhideelor şi a bromeliilor.
Pământul de ferigi provine prin descompunerea resturilor vegetale a ferigilor (frunze,
rizomi, rădăcini) care cresc în condiţii naturale în locuri umede, umbroase (Aspidium sp.,
Polypodium sp. etc.). Are aspect fibros, culoare neagră şi pH acid şi se foloseşte la pregătirea
substraturilor de cultură pentru orhidee, bromelii şi ferigi.
Turba se formează prin descompunerea anaerobă a vegetaţiei acvatice şi a nămolului.
Cea care provine din substratul profund se află într-un stadiu mai avansat de descompunere şi
este cunoscută sub numele de turbă neagră (joasă). Această turbă are culoare închisă, pH de
la slab acid până la alcalin şi o capacitate de reţinere a apei de 2-4 ori greutatea ei. Deasupra
acesteia, prin descompunerea speciilor de Sphagnum, se formează turba brună (înaltă), de
culoare mai deschisă, cu pH-ul acid (3-5) şi o capacitate de absorbţie a apei de circa 8-10 ori
greutatea ei. Turba brună este mai des utilizată, singură sau în amestec cu alte pământuri, ca
substrat de cultură pentru majoritatea speciilor floricole iar alături de perlit ca substrat de
cultură pentru specii ce au nevoie un mediu aerat la nivel radicular (orhidee, ferigi, bromelii).
La noi în ţară sunt cunoscute turbăriile de la Huedin, Călăţele, Vatra Dornei, Făgăraş.
Turba de cocos se obţine din fibre de Cocos nucifera, poate să înlocuiască turba brună
şi se foloseşte singură sau în amestec cu alte pământuri ca substrat de cultură pentru flori şi
legume, sau ca substrat pentru culturi fără sol. Se comercializează sub formă de brichete,
discuri sau baloţi. Are un conţinut relativ redus în elemente nutritive dar conţine K şi are un
pH cuprins între 5,5 şi 6,5. Are conţinut ridicat în celuloză şi lignină, se descompune lent şi
poate fi utilizată o perioadă lungă de timp. Are capacitate foarte bună de reţinere a apei, 1 kg
de turbă de cocos putând reţine 15 l de apă iar în caz de uscare rehidratarea se face uşor.
Substraturi organice de sinteză
Hygromul (spuma de uree) se obţine în procesul de sinteză a ureei, prin polimerizare.
Are structură foarte poroasă, spongioasă, pH-ul 3 şi bună capacitate de reţinere a apei (100%).
Styrommull (polistiren expandat) se obţine din materiale plastice expandate. Se
prezintă sub forma unor granule sau fulgi (4-12 mm), este foarte uşoară, are porozitate mare,
pH-ul neutru şi o capacitate de reţinere a apei foarte redusă.
Biolastonul are la bază policlorura de vinil şi se prezintă sub forma unor ace, lungi de
4 cm, late de 0,7 mm şi groase de 0,2 mm. Are capacitate redusă de reţinere a apei. Se
foloseşte în culturile fără sol şi pentru cultura plantelor epifite şi a ferigilor.
Poliuretanul (spuma de poliuretan) este un substrat care are capacitate mare de
reţinere a apei, pH 7 şi porozitate ridicată. Se foloseşte la realizarea aranjamentelor florale şi
în compoziţia substratului folosit pentru culturi de orhidee şi plante epifite.
Substraturi minerale naturale
Nisipul se utilizează pentru a mări permeabilitatea substratului de cultură şi gradul de
afânare, pentru a evita formarea crustei în semănături şi a compactării substratului în ghivece.
Cel mai bun este nisipul de râu, fără calcar şi nămol. Singur, nisipul se foloseşte ca şi substrat
de înrădăcinare a butaşilor şi cactuşilor.
Pietrişul se foloseşte pentru asigurarea drenajului sau în hidroculturi. Provine din râuri
sau cariere, are o mărime a particulelor de 5 -15 mm diametru, stabilitate şi porozitate bune.
Substraturi minerale tratate
Perlitul - obţinut prin măcinarea rocilor vulcanice calcinate şi expandate la 1200-1800°C.
Are bună capacitate de reţinere a apei (3-4 ori greutatea), pH neutru, este uşor şi nu conţine
elemente nutritive. Se foloseşte ca substrat de înrădăcinare, singur sau în amestec cu turba.
Vermiculitul - se obţine din măcinarea rocilor pe bază de silicaţi de aluminiu şi
magneziu, arse la 1000°C. Are o capacitate bună de reţinere a apei, porozitate mare, iar pH-ul
este variabil de la 6 la 9,5 şi trebuie corectat în funcţie de cerinţele plantei.
Vata minerală se obţine din roci vulcanice (60%), calcaroase (20%) şi cocs (20%)
tratate termic la peste 1600°C. Are porozitate bună, pH-ul 7-9,5 şi capacitate de reţinere a apei
de 70-80%. În comerţ se găseşte sub denumiri precum: Grodan, Cutilene, Capogro şi se
valorifică sub formă de saltele protejate cu folie din plastic sau sub formă de cuburi.
Argila expandată se obţine prin tratarea termică a argilei la 1100°C. Prezintă
particule de 2-16 mm diametru, o porozitate bună şi o capacitate de reţinere a apei de 15-16%.
Deoarece capacitatea de reţinere a apei este mică, se poate utiliza pentru a îmbunătăţi drenajul
substratului. Denumiri comerciale: Argex, Isol, Argilexpan.
Pouzzolane se obţine prin mărunţirea rocilor vulcanice în particule de 2-15 mm
diametru, cu contur neregulat. Are pH neutru şi capacitate de reţinere a apei de 19%. Se
foloseşte la realizarea subtraturilor pentru semănături, butăşiri, culturi fără sol.

Pregătirea amestecurilor de pământuri şi substraturi „universale”


La realizarea amestecurilor de pământuri care se folosesc ca substraturi pentru
producerea de răsaduri sau pentru cultura în ghivece a speciilor floricole se vor avea în vedere
cerinţele plantelor faţă de textură, gradul de afânare, permeabilitate, conţinutul în elemente
nutritive şi pH, care diferă de la o specie la alta. În cazul în care plantele solicită un amestec
greu, acesta poate fi alcătuit din pământ de ţelină, mraniţă, pământ de frunze şi nisip în
proporţie de 3:2:2:1, în timp ce, un substrat uşor se realizează din: muşchi, pământ de frunze,
turbă şi nisip în proporţie de 2:2:1:1. Solurile şi substraturile grele sunt preferate de plante cu
sistem radicular pivotant (crizanteme, primula) în timp ce pământurile uşoare, poroase, cu pH
acid sunt preferate de plante cu rădăcini subţiri (ferigi, orhidee, azalee).
Pregătirea amestecului de pământuri. Înainte de introducerea în amestec toate
componentele (pământuri) se mărunţesc, apoi se cern prin sită de sârmă cu ochiuri de 2-3 cm
diametru şi se aşează în grămezi alăturate. Se alege o unitate de volum general valabilă pentru
toate componentele (găleată, roabă etc) pentru măsurarea lor la introducerea în amestec şi se
adaugă atâtea unităţi de volum câte prevede reţeta amestecului care se pregăteşte.
Presupunând că se pregăteşte un amestec din pământ de ţelină, mraniţă, pământ de
frunze, nisip în raport de 3:2:2:1 şi că se alege ca unitate de măsură roaba, la 3 roabe de
pământ de ţelină se adaugă 2 roabe de mraniţă, 2 roabe de pământ de frunze şi o roabă de
nisip, continuându-se introducerea de componente până când se ajunge la cantitatea de
substrat necesară. Pe măsură ce se introduc componentele, amestecul se lopătează adăugându-
se concomitent şi îngrăşămintele necesare.
Fertilizarea de bază a substratului de cultură se face la pregătirea lui, ţinînd cont de
cerinţele în elemente nutritive ale speciei pentru care se utilizează şi de gradul iniţial de
aprovizionare în elemente nutritive a substratului, determinat prin analize agrochimice.

Aplicaţie practică:
Presupunând că se produce 1 m3 substrat cu masa volumetrică (densitatea) de 0,7-
0,9 t/m3 (densitate medie de 0,8 t/m3) pentru o cultură de muşcate care are următoarele cerinţe
nutritive: N 30 mg/100 g sol; P2O5 65 mg/100 g sol; K2O 100 mg/100 g sol, să se calculeze
cantităţile de îngrăşăminte care trebuie aplicate la pregătirea substratului.
- se calculează masa amestecului care trebuie pregătit:
m=V x D, unde m=masa; V=volumul; D=densitatea
m=1 m3 x 0,8 t/m3= 0,8 t= 800 kg
ƒ se stabileşte prin analize agrochimice gradul de aprovizionare a substratului în elemente
nutritive. Presupunem că analizele stabilesc că 100 g de substrat conţin: N 10 mg, P2O5 50
mg, K2O 60 mg, conţinut în elemente nutritive sub cel optim pentru cultura muşcatelor;
ƒ se stabilesc cantităţile de N, P, K (substanţă activă=s.a.) care trebuie adăugate pentru a
respecta consumul optim al speciei:
30 mg -10 mg = 20 mg N la 100 g substrat
65 mg - 50 mg = 15 mg P2O5 la 100 g substrat
100 mg - 60 mg = 40 mg K2O la 100 g substrat
ƒ corectarea conţinutului în elemente nutritive se presupune că se face cu azotat de amoniu
(conţinut în N s.a. 34%), superfosfat simplu (conţinut în P2O5 17%) şi sulfat de potasiu
(conţinut în K2O 51%);
ƒ Calculul cantităţilor de îngrăşăminte ce se vor adăuga celor 800 kg de amestec se face astfel:
100 mg azotat de amoniu....................34 mg N s.a.
A mg azotat de amoniu........................20 mg N s.a.
A = 20 x 100/34=58,82 mg azotat de amoniu pentru 100 g substrat, deci 58,82 x 10 = 588,2
mg azotat de amoniu la 1000 g substrat sau la 1 kg substrat.
588,2 mg azotat de amoniu..................1 kg substrat
B mg azotat de amoniu .......................800 kg substrat
B = 588,2 x 800/1= 470.560 mg azotat de amoniu pentru 800 kg substrat = 470,56 g azotat de
amoniu pentru 800 kg de substrat.
100 mg superfosfat...........................17 mg P2O5
C mg superfosfat...............................15 mg P2O5
C = 15 x 100/17=88,24 mg superfosfat pentru 100 g substrat, deci 88,24 x 10 = 882,4 mg
superfosfat la 1000 g substrat sau la 1 kg substrat
882,4 mg superfosfat.........................1 kg substrat
D mg superfosfat...............................800 kg substrat
D = 882,4 x 800/1 = 705.920 mg superfosfat pentru 800 kg substrat = 705,92 g superfosfat
pentru 800 kg de substrat.
100 mg sulfat de potasiu......................51 mg K2O
E mg sulfat de potasiu..........................40 mg K2O
E = 40 x 100/51=78,43 mg sulafat de potasiu pentru 100 g substrat, deci 78,43 x 10 = 784,3
mg sulfat de potasiu la 1000 g substrat sau la 1 kg substrat
784,3 mg sulfat de potasiu....................1 kg substrat
F mg sulfat de potasiu...........................800 kg substrat
F = 784,3 x 800/1 = 627.440 mg sulfat de potasiu pentru 800 kg substrat = 627,44 g sulfat de
potasiu pentru 800 kg de substrat.

În ceea ce priveşte reacţia substratului (pH-ul), majoritatea plantelor floricole preferă


o reacţie uşor acidă. Există însă plante care se dezvoltă bine în substrat acid, aşa numitele
plante acidofile (orhidee, ferigi, azaleea, camelia) precum şi plante care necesită pH neutru
sau uşor alcalin (garoafe, trandafiri, cactuşi). Pe parcursul culturii pH-ul substratului se
verifică periodic, mai ales la culturile în ghivece unde, ca urmare a udărilor mai dese, se
produce acidifierea. Este important de ştiut că reacţia substratului influenţează toleranţa
plantelor faţă de concentraţia de săruri, plantele acidofile fiind mai sensibile la concentraţia
sărurilor solubile decât plantele care preferă solurile alcaline.
Pentru corectarea reacţiei substratului în sensul alcalinizării cu un grad se adaugă 2-3
kg carbonat de calciu sau 0,25-0,50 kg praf de var la 1 m3 de substrat. Scăderea reacţiei
substratului se face cu sulf muiabil 350 g/m3 pentru un grad pH.
Substratul pregătit se depozitează la loc umbrit vara şi ferit de îngheţ în timpul iernii,
de preferinţă în adăposturi prevăzute în acest scop. Înainte de utilizare, amestecul de
pământuri se dezinfectează (vezi producerea răsadurilor de legume).
Deoarece pentru majoritatea plantelor floricole substratul de cultură reprezintă un
amestec de mai multe componente naturale sau artificiale şi aceste componente sunt greu de
procurat iar depozitarea amestecului necesită spaţii mari, în ultimul timp s-a trecut la folosirea
substraturilor de cultură universale numite şi substraturi standard. Aceste substraturi sunt
formate în principal din argilă granulată (50-70%), turbă (20-25%) şi nisip (5-10%) însă pe
lângă aceste componente se poate folosi şi perlit, polisteren, vată minerală. Producerea
substraturilor standard este în totalitate automatizată iar aceste substraturi sunt specifice
diferitelor verigi tehnologice (semănat, repicat, înrădăcinat) sau pentru cultura diferitelor
specii (cactuşi, ciclamen). Pentru asigurarea plantelor cu substanţele necesare unei creşteri şi
dezvoltări normale, substraturile se fertilizează ritmic cu soluţii nutritive care conţin macro- şi
microelemente specifice.
În practică se foloseşte adesea turba singură ca substrat de cultură, fertilizată şi livrată
în saci sau baloţi. Pe parcursul perioadei de vegetaţie substratul de turbă mai necesită
fertilizări faziale cu cantităţi variabile de îngrăşăminte în funcţie de toleranţa speciilor
cultivate la concentraţia de săruri: 0,5-0,8 g îngrăşământ complex/l turbă pentru speciile care
nu suportă cantităţi mari de săruri; 1,0-1,5 g/l turbă, pentru speciile cu cerinţe moderate şi 2,5-
3,0 g/l turbă pentru cele cu cerinţe mari faţă de concentraţia în săruri a substratului. Turba nu
reprezintă, din păcate, un substrat inepuizabil iar înlocuirea ei în viitor se va face probabil cu
scoarţă de copaci sau materiale sintetice (ex. stockosorb-un amestec polimeric).

Temă pentru evaluare:


Cursanţii vor fi împărţiti în grupuri mici (3-4) şi vor calcula cantităţile de
îngrăşăminte folosite pentru fertilizarea a 1 m3 de substrat pregătit pentru fiecare din
următoarele specii pentru care se cunoaşte conţinutul optim de N, P, K în mg s.a./100 g sol şi
starea de aprovizionare a substratului în aceste elemente determinată prin analize
agrochimice:
Conţinut optim mg/100 g sol Conţinut iniţial mg/100 s sol
Specia Masa volumetrică
N P2O5 K2 O N P2O5 K2 O
Ciclamen 0,6 30 90 100 20 60 80
Garoafe 1,0 40 70 90 20 50 60
Frezia 1,0 20 50 80 10 30 50
Gerbera 0,8 20 40 80 10 20 60
Primula 0,9 20 50 60 10 40 40
Violete africane 0,6 30 70 90 20 50 80
Gloxinia 0,6 30 70 90 20 50 70

ÎNMULŢIREA SPECIILOR FLORICOLE


Plantele floricole se pot înmulţi atât pe cale sexuată (prin seminţe) cât şi asexuată
(vegetativă). Înmulţirea prin seminţe este limitată pentru speciile cultivate în spaţii protejate
deoarece multe dintre ele nu produc seminţe sau prezintă seminţe sterile iar înmulţirea pe cale
vegetativă oferă mai multe avantaje de ordin economic şi ornamental. Se înmulţesc totuşi prin
seminţe unele plante cultivate în solulul serei (Lathyrus pentru culturi forţate, Freesia,
Gerbera) şi unele plante cultivate în ghivece (Cyclamen, Cineraria, Siningia, Calceolaria,
Begonia x tuberhybrida).
Semănatul pentru producerea de răsaduri se poate face în sere, răsadniţe, solarii
sau pe straturi în grădină. Speciile floricole care nu suportă transplantatul se seamănă direct în
ghivece sau direct în câmp. Deoarece seminţele de flori sunt în general mici şi semănăturile
presupun îngrijire atentă, cel mai adesea se seamănă în lădiţe de lemn confecţionate din
scândură din lemn de brad. Înainte de folosire lădiţele se spală şi se dezinfectează cu abur sau
prin introducerea în soluţie de sulfat de cupru de concentraţie 2-3%. Pentru simplificarea
producerii răsadului semănatul se poate face direct în ghivece sau în palete alveolare cu
seminţe granulate şi maşini speciale. Substratul pentru semănat poate fi alcătuit din pământ de
gradină fertil, nisip şi pământ de frunze în părţi egale. Pregătirea pentru semănat presupune:
asigurarea drenajului prin acoperirea orificiilor de la baza lădiţelor cu cioburi din ghivece
sparte asezate cu partea bombată în sus; aşezarea pe fundul lădiţei a unui strat de nisip grosier
(1-1,5 cm) pentru a asigura scurgerea apei în exces; introducerea substratului până la 2/3 din
înălţimea lăzii; acoperirea semănăturii cu un strat de 2-3 cm de pământ cernut, identic cu cel
în care s-a semănat; nivelarea şi tasarea uşoară a pământului cu un tasator.
Lucrări de îngrijire aplicate semănăturilor. Pentru a favoriza grăbirea germinaţiei
se recomandă o tasare uşoară a semănăturii după care se udă bine, udatul repetându-se ori de
câte ori este nevoie. Se recomandă ca imediat după semănat udatul să se facă cu apă călduţă şi
cu o soluţie de Bavistin, Previcur, Folpan. Pentru semănăturile cu seminţe mici şi foarte mici
udarea se face prin scufundarea lădiţelor sau ghivecelor până la jumătate în bazine cu apă şi
menţinerea lor până la umezirea substratului la suprafaţă iar pentru semănăturile cu seminţe
mari udarea se face prin pulverizare, cu stropitori cu sită fină, având grijă ca pornirea şi
oprirea jetului de apă să nu se facă deasupra semănăturii. Udarea se menţine abundentă până
la germinarea seminţelor după care se trece la udare moderată pentru a preveni atacul de boli.
Pentru seminţele care nu suportă lumina pe parcursul germinaţiei, semănăturile se
acoperă cu geam apoi cu hârtie care se îndepărtează la răsărirea plantelor. Până la răsărire se
recomandă menţinerea unei temperaturi constante, la un nivel caracteristic fiecărei specii.
După răsărire se recomandă ca temperatura să scadă cu 2-3°C, lumina în primele zile să fie
difuză, apoi să crească în intensitate pentru a evita alungirea răsadurilor.
După răsărirea majorităţii plantelor se îndepărtează geamul sau hârtia de pe
semănături, care se expun în locuri luminoase, aerisite, ferite de curenţii de aer.
Alte lucrări de îngrijire: creşterea duratei şi a timpului de aerisire, plivitul buruienilor,
tratarea cu soluţii fungicide (Previcur 0,15%, Topsin 0,1%).
Repicatul plantelor - operaţia prin care plăntuţele sunt trecute de pe substratul de
germinare pe un substrat nou, unde vor vegeta până la o nouă repicare sau până la plantarea la
locul definitiv în cultură. Majoritatea speciilor se repică o singură dată însă la specii cu
perioadă lungă de vegetaţie sau cu creştere rapidă şi la specii cultivate la ghiveci (Begonia,
Cyclamen) se poate ajunge la 3-4 repicări până la plantarea la locul definitiv.
Momentul repicării este la 2-3 săptămâni de la semănat dacă germinaţie se produce în
condiţii optime (8-10 zile), oricum după apariţia celei de a doua frunze cotiledonale. La specii
cu creştere lentă (Cyclamen) repicatul se face la 40-70 zile de la răsărire.
Pregătirea substratului şi tehnica repicării (vezi repicatul speciilor legumicole).
Lucrări de îngrijire aplicate răsadurilor. După repicare răsadurile se udă prin
pulverizare cu o sită fină şi se vor ţine în seră protejate de razele solare vreme de 2-3 zile până
pornesc în creştere. Îngrijirea răsadurilor mai presupune: afânarea pământului (se face cu
plantatorul); 1-2 fertilizări cu soluţii cu concentraţie mică de îngrăşăminte minerale (0,05-
0,1%); ciupirea plăntuţelor la 2-3 săptămâni de la repicare - constă în îndepărtarea vârfului
plantei deasupra de 2-4 noduri cu scopul de a ramifica mai bine şi de a forma tufe compacte.
Înmulţirea asexuată (vegetativă)
Însuşirea unor părţi sau fragmente de plante care, puse în condiţii optime de
înrădăcinare, refac întreaga plantă şi reproduc caracterele ereditare ale plantei mamă.
Înmulţirea prin butaşi. Butaşii sunt părţi sau fragmente de plantă (lăstari, tulpini,
frunze, muguri, rădăcini) fasonate într-un fel anume, care puse la înrădăcinat refac organele
lipsă ale noii plante. Ei se recoltează de pe plante mamă alese ca tipice speciei (soiului) şi
perfect sănătoase. Plantele care sunt aproape de înflorire sau cele care au înflorit de curând nu
se recomandă pentru recoltarea butaşilor. Butaşii se recoltează în orele de după-amiază când
în plante se acumulează mai multe substanţe nutritive.
Butaşii de lăstari se confecţionează din vârfurile lăstarilor cuprinzând şi 1-4 noduri.
După recoltare butaşii se fasonează cu un briceag printr-o tăietură transversală, la 1-2 cm sub
nodul bazal şi se elimină frunzele bazale pe o porţiune de 2-3 cm.
Pentru a reduce apa pierdută prin transpiraţie până la înrădăcinare, la unele specii
(Chrysanthemum, Hydrangea) se reduce treimea superioară a frunzelor iar la cele cu frunze
pieloase (Ficus) acestea se rulează în cornete şi se leagă. La speciile care conţin latex
(Euphorbia, Ficus) butaşii se fasonează imediat după recoltare şi se ţin în apă călduţă, la
30°C, timp de 30 minute, pe când la speciile suculente (Sedum, Crassula, Echeveria etc.) se
vor ţine la aer câteva ore sau zile pentru a pierde din apa pe care o conţin.
Butaşii de tulpină reprezintă fragmente din tulpina principală care conţin 1-3 muguri
sau minim un nod, însoţit sau nu de frunze. Se folosesc pentru înmulţire la speciile: Ficus,
Monstera, Dracaena, Colocasia, Dieffenbachia, Yucca.
Tulpinile se taie cu un briceag bine ascuţit, în porţiuni de 5-10 cm sau minim un nod,
care se plantează în substratul de înrădăcinare fie în poziţie verticală, fie în poziţie orizontală.
Butaşii de frunze se folosesc la unele specii floricole la care frunzele sunt capabile să
înrădăcineze şi să emită muguri, formând noi plante. Se confecţionează din frunze întregi, cu
peţiolul parţial sau întreg (Saintpaulia, Peperomia), din fragmente de frunze care să cuprindă
o porţiune cu nervură bine dezvoltată (Begonia rex, Streptocarpus, Peperomia) sau prin
efectuarea unor incizii pe frunze sub punctele de ramificare a nervurii principale (Begonia
rex). Plantarea pentru înrădăcinare se face în poziţie verticală sau uşor oblică, astfel încât
frunza să nu atingă solul pentru că putrezeşte.
Butaşii de rădăcină. Se folosesc pentru înmulţirea plantelor cu rădăcini cărnoase, care
sunt predispuse la formarea mugurilor pe rădăcini (Phlox, Dicentra, Aralia, Verbascum etc.)
şi se obţin prin secţionarea rădăcinilor în butaşi de 8-10 cm lungime. Înmulţirea prin butaşi de
rădăcină se face toamna târziu sau primăvara devreme, atunci când plantele sunt în repaus.
Plantarea butaşilor în vederea înrădăcinării. Înrădăcinarea butaşilor se face în spaţii
protejate, în substrat alcătuit din perlit, turbă fibroasă, nisip, vermiculit, utilizate singure sau
în amestec în raport de 1:1 (nisip-turbă sau vermiculit-turbă). La unele specii înrădăcinarea se
poate face în substrat de cultură (Pelargonium) sau nisip (Cactaceae). Pentru a stimula
formarea rădăcinilor se folosesc stimulatori cum ar fi: Radistim, Calux.
Îngrijirea butaşilor pe perioada înrădăcinării. Condiţiile mediului de înrădăcinare
trebuie controlate cu mare atenţie. Astfel, temperatura substratului va fi menţinută la 20-
25°C, iar temperatura din atmosferă va fi cu 4-5°C mai scăzută decât cea a substratului.
Umiditatea trebuie menţinută ridicată (90%) prin acoperire cu hârtie sau cu un tunel de
plastic, sau prin pulverizarea de picături fine de apă la intervale regulate (30 minute) prin
sistemul de ceaţă artificială. Intensitatea şi calitatea luminii are, de asemenea, un rol important
în înrădăcinarea plantelor. Astfel, se recomandă folosirea luminii artificiale în lunile de iarnă.
Înmulţirea prin despărţirea tufei. Este modul de înmulţire a speciilor care cresc
sub formă de tufă, a căror parte aeriană este alcătuită din lăstari (Chrysanthemum) sau frunze
(Gerbera, Paeonia, Peperomia).
Perioada optimă de executare a despărţirii este perioada de repaus a plantelor mamă.
Plantele mamă se scot din pământ cu o cazma, după care se despart în mai multe părţi,
cu mâna sau cazmaua, astfel încât fiecare dintre ele să prezinte lăstari sau frunze cu rădăcini
proprii. Despărţirea tufelor se efectuează anual la plantele floricole cu creştere puternică
(Aster, Chrysanthemum) şi la 5-6 ani la cele cu creştere lentă sau sensibile la separare
(Paeonia). Metoda se aplică atât la plante cultivate la ghivece (Asparagus, Aspidistra,
Saxifraga) cât şi în sol în spaţii protejate (Gerbera, Strelitzia).
Înmulţirea prin stoloni. Stolonii sunt ramificaţii subţiri ce apar pe tulpini cu
internodii lungi, care din loc în loc sau numai în vârf formează plantule sub formă de rozetă.
Pentru înmulţire se separă rozetele când au 4-5 frunze şi se plantează în ghivece. În
cazul când rozetele nu au rădăcini, se plantează într-un substrat pentru înrădăcinare, plantarea
la loc definitiv făcându-se după înrădăcinare. Dintre plantele decorative prin frunze, cultivate
în spaţii protejate, se foloseşte la Clorophytum, Saxifraga sarmentosa, Nephrolepis.
Înmulţirea prin drajoni. Se foloseşte la specii care emit lăstari (drajoni) din mugurii
adventivi aflaţi pe rădăcini şi constă în separarea drajonilor de pe planta mamă şi replantarea
lor la loc definitiv. Momentul optim de detaşare este primăvara, după pornirea plantelor în
vegetaţie (crizanteme), atunci când lăstarii sunt dezvoltaţi şi au suficiente rădăcini.
Prin această metodă se pot înmulţi specii cultivate în seră precum Aralia, Cordyline.
Înmulţirea prin rizomi. Rizomii sunt tulpini subterane îngroşate şi alungite, care
prezintă muguri din care iau naştere noile plante. Pentru înmulţire, rizomii se scot din pământ
şi se fragmentează în segmente de 5-12 cm (2-3 muguri) după care se replantează în teren.
Secţionarea rizomilor se poate face în perioada de repaus dar la speciile fără repaus biologic
(Aspidistra, Sansevieria) se poate face în tot timpul anului. Prin rizomi se înmulţesc unele
plante floricole cultivate în sere precum Alstroemeria, Zantedeschia, Sansevieria, Aspidistra.
Înmulţirea prin marcotaj - se bazează pe proprietatea unor specii de a forma plante
noi din tulpinile şi ramificaţiile laterale, atunci când acestea vin în contact cu solul. Porţiunea
cu rădăcini, apărută ca urmare a marcotajului se numeşte marcotă. Dintre plantele cultivate în
spaţii protejate, marcotajul se foloseşte la Ficus, Philodendron, Dracaena, Cordyline.
Marcotajul este terestru sau aerian, cel terestru este simplu, şerpuit sau chinezesc.
Marcotajul simplu constă în îndoirea tulpinilor sau a lăstarilor şi acoperirea într-un
punct cu pământ, în zona acoperită aparând rădăcini. O altă metodă constă în muşuroirea
plantelor la bază pe o înălţime de 20-30 cm. După câteva săptămâni sau luni, lăstarii se
înrădăcinează, apoi se detaşează de planta mamă şi se plantează la locul definitiv. Acest tip de
înmulţire se aplică, dintre speciile cultivate în sere, la Anthurium andreanum.
. Marcotajul şerpuit – folosit la speciile cu tulpini sau lăstari lungi şi flexibili care se
pot curba de mai multe ori. Porţiunile care vin în contact cu solul se incizează şi se tratează cu
stimulatori rizogeni, apoi se acoperă cu pământ, se fixează cu cârlige de lemn sau metal iar
vârful se poate tutora. După înrădăcinare se separă fiecare porţiune şi se plantează în ghivece.
Marcotajul aerian se aplică la specii cu ramuri groase, care nu se pot curba ca să fie
aduse la nivelul solului (Dracaena, Ficus elastica), la exemplare degarnisite la bază,
îmbătrânite sau valoroase. Metoda constă în efectuarea în zona aleasă, sub ultimele frunze şi
pe lungime de câţiva cm, a unor incizii circulare sau în formă de fantă, peste care se aplică un
manşon de muşchi sau turbă umezite, care se fixează cu folie din material plastic de culoare
închisă şi se leagă strâns sus şi jos. Înrădăcinarea marcotelor aeriene poate fi stimulată de
reducerea udării plantelor mamă şi se realizează, de obicei, în 4-5 săptămâni.
Înmulţirea prin rădăcini tuberizate. Rădăcinile tuberizate sunt rădăcini mult
îngroşate deoarece conţin substanţe de rezervă, fără muguri pe suprafaţa lor. La unele specii,
mugurii se află în zona coletului şi de aceea pentru înmulţire se recoltează cu porţiune din
tulpină (Alstroemeria). Secţionarea rădăcinilor şi tulpinilor se execută la sfârşitul perioadei de
repaus biologic, odată cu înfiinţarea culturilor sau puţin mai devreme.
Înmulţirea prin bulbi. Bulbii sunt organe subterane tuberizate, cu frunze cărnoase,
rezistente la frig şi uscăciune. Plantele floricole cu bulbi care înfloresc primăvara sunt: Tulipa,
Hyacinthus, Narcissus. La aceste specii bulbii se găsesc în repaus relativ în cursul verii,
recoltarea bulbilor efectuându-se începând cu luna iunie, când 70-80% din frunze s-au uscat.
După recoltare bulbii se ţin 7-8 zile pentru zvântare, în straturi de 5-6 cm grosime, în
şoproane sau magazii bine ventilate, apoi se curăţă de pământ şi de resturile vegetale.
Bulbii de lalele se păstrează la 18-20°C până la sfârşitul lunii august, când temperatura
se scade la 5-9°C şi se menţine la această valoare până la plantare. Bulbii de zambile se
păstrează timp de 8 săptămâni la 25˚C iar apoi la 18˚C până la plantare.
La speciile cu bulbi anuali, bulbii se scot anual din sol iar la cele cu bulbi pereni,
bulbii se scot odată la 3-4 ani.
Înmulţirea prin tuberculi. Tuberculii sunt tulpini subterane tuberizate, la care lipsesc
tunicile sau solzii de protecţie. Pe tuberculi există muguri principali în zona apicală, din care
se formează organele aeriene ale plantelor (frunze, tulpini, flori) şi muguri axilari din care se
formează tuberculii de înlocuire, cel matern resorbindu-se. Se înmulţesc prin tuberculi
Gloriosa, Sinningia,Cyclamen, Begonia tuberhybrida. Tuberculii se secţionează pe lungime
în două sau mai multe porţiuni care trebuie să conţină mai mulţi muguri.
Înmulţirea prin tuberobulbi. Tuberobulbii sunt tulpini subterane formate dintr-un
ţesut bogat în substanţe nutritive, prevăzute la exterior cu noduri de care rămân prinse 2-3
frunze uscate, cu rol protector. La nivelul fiecărui nod există muguri axilari. Mugurii superiori
fiind mai dezvoltaţi, devin floriferi, iar cei bazali rămân dorminzi. Freziile prezintă
tuberobulbi piriformi, de 2,5-6,0 cm diametru la baza cărora apar nişte stoloni scurţi la al
căror capăt se formează 4-6 tuberobulbilii, de 0,3-1,2 cm diametru.
Înmulţirea prin tuberobulbi constă în scoaterea lor din pământ, uscarea şi depozitarea
în condiţii specifice de temperatură şi umiditate (25-30°C la frezia).
Înmulţirea prin muguri adventivi. Mugurii adventivi pot să apară pe nervura
mediană a frunzei (Asplenius viviparum), pe pedunculul inflorescenţei (Bryophyllum
proliferum) sau pe marginea limbului (Bryophyllum daigremontianum). Ajunşi la un anumit
grad de dezvoltare, aceşti muguri se desprind şi cad, iar dacă ajung pe un substrat de cultură,
se înrădăcinează foarte repede şi din ei se dezvoltă plante identice cu cele mamă.
Înmulţirea prin altoire. Altoirea sau grefarea este metoda prin care se pun în contact
intim, pe o suprafaţă formată din ţesuturi vii, un butaş sau un mugure, care constituie altoiul,
cu o plantă care are rădăcini şi care se numeşte portaltoi, ceea ce duce la concreşterea celor
doi parteneri. Se foloseşte altoirea la speciile semiarbustive, cum sunt: Azaleea, Camelia,
Paeonia şi destul de frecvent la cactuşi.
Ca metode de altoire, în floricultură, se practică următoarele tipuri în despicătură
(Azaleea, Clematis, Fuchsia, Pelargonium), în triangulaţie (Paeonia, Dahlia), prin alipire
(cactuşi), în ochi dormind (Rosa, Syringa), în ochi crescând (Citrus limon).
Epoca de altoire depinde de specie: la azaleea în iulie, la cactuşi în iulie-august, la
citrice primăvara după ce plantele pornesc în vegetaţie, la trandafiri în seră, în ianuarie.

Teme pentru evaluare:


1. Enumeraţi speciile cultivate în sere care se înmulţesc prin seminţe.
2. Care sunt metodele prin care se reduce pierderea apei din butaşii de lăstari până la
înrădăcinare?
3. Cum se confecţionează butaşii de frunze şi care sunt speciille care se înmulţesc prin
astfel de butaşi?
4. Precizaţi care este perioada optimă pentru înmulţirea prin despărţirea tufei şi care
sunt speciile la care se foloseşte această metodă.
5. Precizaţi care sunt metodele prin care se realizează înmulţirea la ciclamen.

F. ÎNFIINŢAREA CULTURILOR FLORICOLE ÎN SERE

CULTURI FLORICOLE LA SOL


Materialul săditor folosit la înfiinţarea culturilor în sere este reprezentat de răsad
(Freesia, Gerbera, Asparagus), butaşi (Dianthus, Chrysanthemum, Gerbera), fragmente de
plante rezultate din despărţire (Anthurium, Strelitzia, Gerbera), tuberobulbi (Freesia), rizomi
(cala), rădăcini tuberizate (asparagus), rizomi şi rădăcini tuberizate (Alstroemeria), plante
altoite (trandafiri). Semănatul direct se foloseşte rar (la frezii).
Pe parcursul sezonului rece, în solul serei se mai cultivă şi unele plante de câmp,
anuale (Calendula, Antirrhinum), bienale (Bellis, Viola), perene geofite (gladiole, tuberoze,
lalele, narcise, zambile) şi arbuşti ornamentali (forsiţia, liliac) pentru culturi forţate, cu scopul
de a obţine flori în extrasezon.
Pentru pregătirea terenului se defrişează cultura precedentă, resturile vegetale se
strâng în grămezi, se scot din seră şi se transportă la platforme de compostare sau se ard.
Fertilizarea de bază a solului se face la pregătirea acestuia prin administrare de gunoi
de grajd bine descompus, în cantitate de 90-120 t/ha şi de turbă în cantitate de 100-120t/ha
pentru a creşte capacitatea de reţinere a apei. Pentru a corecta deficitul de macroelemente,
stabilit prin analize de sol, se vor aplica îngrăşăminte chimice simple sau complexe care vor fi
încorporate în sol prin frezare pe o adâncime de 10-15 cm. Ca şi doze orientative se aplică
600-800 kg superfosfat, 150-250 kg sulfat de potasiu şi 150 kg sulfat de magneziu la 1 ha.
Mobilizarea solului se face pe adâncimea de 20-30 cm. Lucrarea se execută
mecanizat cu maşina de săpat solul sau cu pluguri speciale iar manual cu hârleţul.
Dezinfecţia solului este obligatorie în cultura plantelor floricole din spaţiile protejate
şi se execută în general după mobilizarea solului. Dezinfecţia se poate face pe cale chimică,
folosind Dazomet 500-600 kg/ha, Vydate 30-60 kg/ha sau sulfat de cupru 500-1000 kg/ha sau
pe cale termică termică, prin încălzirea solului cu vapori de apă (120°C) pe o adâncime de 20-
30 cm sub acoperirea unei prelate. După dezinfecţie este necesar ca solul să se lase o perioadă
de până la 15 zile în repaus pentru refacerea florei microbiene. Se recomandă şi dezinfecţia
scheletului serei cu insecticide şi fungicide de contact (Carbetox 0,6%, Dithane 0,4%).
Mărunţirea şi modelarea solului. Mărunţirea solului se face cu freza (FPV-1,4) sau
cu motofreza. Odată cu mărunţirea se introduc în sol pe adâncimea de 12-15 cm şi
îngrăşămintele chimice şi turba (100-120 t/ha), administrate după dezinfecţie.
Modelarea terenului pentru garoafe şi crizanteme se face în straturi cu lăţimea de 110-
120 cm, pe care se plantează 6-8 rânduri la 13-20 cm între plante pe rând. Marcarea terenului
în sere se face în funcţie de specificul culturii. Se foloseşte sârmă galvanizată de 1,5-2,0 mm
grosime, care se întinde în lungul rândurilor, fixându-se la capetele straturilor.
Epoci de înfiinţare a culturilor floricole la sol în sere
Înfiinţarea culturilor în solul serei se eşalonează pe aproape întreaga perioadă a anului,
ţinându-se cont însă de momentul când se doreşte înflorirea şi de cerinţele plantelor faţă de
factorii de mediu (mai ales lumina). Epocile optime de înfiinţare sunt următoarele:
-ianuarie-început februarie: trandafiri, culturi forţate de lalele, narcise, zambile;
-martie-aprilie: Dianthus, Gerbera (din butaşi şi răsad), trandafiri;
-mai-început iunie: Dianthus, Chrysanthemum (pentru înflorire de toamnă, soiuri semitârzii
şi târzii), Gerbera (din butaşi), Freesia (semănată direct), uneori trandafiri;
-iulie: Chrysanthemum (pentru înflorire de toamnă, soiuri timpurii), Gerbera (din butaşi),
Strelitzia, Anthurium;
-august: Gerbera (plante divizate), Zantedeschia, Strelitzia, Freesia (tuberobulbi şi răsad);
-septembrie: Zantedeschia, Freesia (tuberobulbi), Alstroemeria;
-octombrie: Freesia (tuberobulbi), Alstroemeria, culturi forţate de anuale şi bienale;
-noiembrie-decembrie: crizanteme (pentru înflorire de primăvară), culturi forţate de gladiole,
liliac şi trandafiri.
Plantarea. În sere înfiinţarea culturilor la sol se face numai prin plantare, folosind
răsad produs în acest scop sau material vegetativ precum butaşii, bulbii, tuberobulbii etc.
Plantarea se face manual, folosind lingura de plantat sau plantatorul. Adâncimea de plantare
este stabilită în funcţie de specificul culturii dar poate fi cu 0,5-1,0 cm mai mare decât
adâncimea la care au fost plantaţi butaşii pentru înrădăcinare sau decât adâncimea la care au
stat răsadurile la locul de producere. Plantarea se face în rânduri, respectând distanţele dintre
rânduri şi plante pe rând, caracteristice culturii. Solul se tasează bine în jurul materialului
plantat după care se udă, evitându-se aspersiunea pentru a nu culca plantele pe sol.

CULTURI FLORICOLE ÎN GHIVECE


În floricultură cultura plantelor la ghiveci poate avea caracter temporar (pentru
plantele anuale sau perene semirustice la care se urmăreşte devansarea perioadei de vegetaţie
pentru grăbirea înfloritului) sau permanent (la speciile folosite pentru decorarea interioarelor).
Se cultivă în ghivece specii decorative prin flori (Cyclamen, Cineraria, Primula, Sinningia)
precum şi specii decorative prin frunze (Peperomia, Aucuba, Dracaena).
Lucrările care vizează înfiinţarea culturilor floricole în ghivece se referă la: alegerea
ghivecelor, pregătirea amestecurilor de pământuri, pregătirea vaselor, plantarea etc.
Alegerea ghivecelor. Forma şi volumul vasului prezintă o importanţă deosebită
deoarece capacitatea de reţinere a apei depinde de raportul între înălţimea şi diametrul lui.
Astfel, ghivecele de formă tronconică au o capacitate mai redusă de reţinere a apei decât cele
cilindrice în timp ce ghivecele de formă rotundă reţin cel mai bine apa. În ceea ce priveşte
dimensiunea, ghiveciul trebuie să fie suficient de mare pentru a-i permite plantei să-şi
dezvolte un sistem radicular care să ducă la formarea unei coroane echilibrate. O coroană prea
mare poate dezechilibra ghiveciul iar un volum redus de substrat necesită udări mai frecvente.
În ceea ce priveşte materialul din care este confecţionat ghiveciul, mai ales la plantele
valorificate la ghiveci, cel mai adesea se foloseşte plasticul. Plasticul este un material ieftin şi
rezistent însă oferă mai puţină stabilitate plantelor viguroase. Lutul ca şi material folosit la
confecţionarea ghivecelor este mai greu şi fragil decât plasticul însă oferă stabilitate mai
mare. Deoarece este poros permite pierdea apei iar substratul de cultură trebuie udat mai des.
Jardinierele au de regulă formă rectangulară, sunt confecţionate din plastic, lemn sau
ceramică şi se folosesc pentru cultura plantelor care decorează pervazul, balconul (muşcate,
begonii etc). Coşurile şi ghivecele suspendate se folosesc pentru cultura plantelor curgătoare
(Petunia, Lobelia, Begonia „pendula”, ferigi). Sunt confecţionate din sârmă, plasă sau din
materiale biodegradabile şi necesită vas pentru scurgerea apei la baza lor.
Indiferent de tip sau formă, ghiveciul trebuie să prezinte orificii pentru scurgerea apei
la bază (unul central la ghivecele de lut şi mai multe pe margine la cele din plastic).
Pregătirea ghivecelor constă în spălarea şi dezinfectarea celor care au fost folosite
(cu soluţie de CuSO4 1% sau termic). Ghivecele noi din lut ars se introduc în apă cel puţin 12
ore înainte de folosire.
Fertilizarea de bază se face la pregătirea substratului de cultură care se compune de
regulă din mraniţă, pământ de grădină, turbă etc. în anumite părţi. Dacă la analiza de laborator
a substratului pregătit, elementele nutritive de bază (N, P, K) sunt sub valoarea optimă speciei
care urmează a fi cultivată, se calculează dozele necesare şi se adaugă îngrăşăminte chimice
simple sau complexe pentru a corecta deficienţa constatată (vezi pregătirea substratului).
Materialul biologic folosit pentru înfiinţarea culturilor la ghivece poate fi reprezentat
de seminţe (palmieri), răsaduri (Cinerari, Calceolaria, Primula, Asparagus, Cyclamen,
Begonia tuberhybrida), material vegetativ rezultat din butaşi (cactuşi, muşcate, azalee, ficuşi,
begonii, trandafir chinezesc), tuberculi (Begonia tuberhybrida, Gloxinia), rădăcini tuberizate
(asparagus), bulbi (Hippeastrum), fragmente rezultate din despărţire (ferigi, bromelii,
Cyperus, Sansevieria), plante altoite (cactuşi).
Culturile la ghivece pot fi înfiinţate în orice perioadă din an, dar epoca optimă pentru
plantarea şi transplantarea majorităţii plantelor la ghivece este primăvara. Speciile decorative
prin flori se recomandă însă să fie înfiinţate în anumite epoci pentru a valorifica la maxim
valorea lor decorativă. Astfel, tuberculii de Begonia tuberhybrida, Gloxinia şi răsadul de
Cyclamen se plantează în martie iar răsadul de Cineraria hybrida în august-septembrie.
Plantarea presupune mai întâi obturarea orificiilor de la baza ghiveciului cu un ciob
rezultat dintr-un ghiveci spart, aşezat cu partea convexă în sus urmată de aşezarea unui strat
de nisip sau pietriş grosier de 1-1,5 cm, care asigură eliminarea excesului de apă şi
pătrunderea aerului la nivelul rădăcinilor. Peste stratul de drenaj din ghiveci se completeză cu
amestec de pământ pregătit pentru cultură până la 1/2-1/3 din volumul ghiveciului.
Răsadurile pentru plantare, butaşii sau marcotele, se scot de la locul de producere sau
înrădăcinare cu tot cu amestecul de pământ din jurul rădăcinilor. Plăntuţa se aşează cu
rădăcinile răsfirate sau cu bolul de pământ peste substratul din ghiveci, se ţine cu ajutorul
mâinii stângi cu tulpina în poziţie verticală şi la mijlocul ghiveciului şi cu ajutorul mâinii
drepte se completează cu pământ volumul rămas liber în ghiveci. Fixarea plantei se face prin
apăsarea pământului din jurul ei cu ajutorul degetelor de la ambele mâini. Dacă rădăcinile
plantei sunt golaşe, acestea se fasonează şi se mocirlesc înainte de plantare. Adâncimea de
plantare se calculează astfel încât, după plantare şi tasarea pământului, ghiveciul să rămână
gol pe o adâncime de 0,5-1,0 cm iar plantele să fie cu coletul sau cu partea superioară a
bolului de pământ la nivelul solului. După plantare plantele se udă şi se umbresc 2-3 zile pe
vreme însorită pentru a reduce pierderea apei până la înrădăcinare.

Teme pentru evaluare:


1. Care sunt dozele orientative de îngrăşăminte organice şi chimice aplicate la
fertilizarea de bază a solului?
2. Care sunt epocile de înfiinţare a culturilor de crizanteme?
3. Descrieţi paşii care trebuie parcurşi în cazul plantării în ghivece a butaşilor
înrădăcinaţi de muşcate.

G. LUCRĂRI DE ÎNGRIJIRE APLICATE CULTURILOR


FLORICOLE ÎN SERE

LUCRĂRI DE ÎNGRIJIRE APLICATE CULTURILOR FLORICOLE LA SOL


Lucrările cu caracter general sunt cele care se aplică la toate speciile floricole.
Completarea golurilor, se face la 7-10 zile de la plantare, după stabilirea cauzelor care
le-au produs, mai ales dacă sunt de natură sanitară. Se foloseşte pentru completarea golurilor
răsad de aceeaşi vărstă cu cel folosit la plantare, produs în rezerva de 5% pentru culturile
înfiinţate în sere. După completare, răsadurile se udă regulat pentru a se prinde cât mai
repede.
Afânarea solului are ca scop mărunţirea solului, spargerea crustei, aerisirea,
distrugerea buruienilor şi împiedicarea evaporării apei. Se execută manual cu ajutorul
uneltelor Wolf. Se efectueză lucrări repetate de afânare la interval de 3-4 săptămâni la
culturile de seră (crizanteme, garoafe, fresia etc) şi 3-4 afânări pe an la culturile de lungă
durată (Strelitzia, Anthurium, Gerbera). În cazul ultimelor amintite la interval de 3-5 luni se
sapă cu cazmaua şi potecile.
Irigarea se face în funcţie de cerinţele plantei, fenofază, anotimp, temperatură, textură
cu cantităţi de apă ce variază între 10-30 l/m2. Irigarea se face prin aspersiune, picurare,
individual cu furtunul sau pe brazde.
Fertilizarea fazială a culturilor la sol din spaţii protejate se face cu cantităţi de
îngrăşăminte stabilite în funcţie de consumul specific, fenofaza în care se află plantele şi
nivelul de aprovizionare în elemente nutritive din sol.
Fertilizarea radiculară se face cu îngrăşăminte organice şi chimice uşor asimilabile. Ca
şi îngrăşăminte organice se poate folosi mustul de bălegar, diluat în proporţie de 1:10 cu apă,
sau gunoiul de păsări macerat, diluat în proporţie de 1:15 cu apă. Ingrăşămintele chimice
folosite pentru fertilizarea radiculară pot fi aplicate sub formă solidă, prin împrăştire pe sol
(10-15 g azotat de amoniu, 10-15 g superfosfat, 5-6 g sare potasică la 1 m2) sau lichidă, odată
cu apa de udat (soluţii de concentraţie 0,1-0,2%). Este important ca în momentul aplicării
fertilizărilor solul să fie umed şi nu uscat.
Fertilizarea extraradiculară (foliară) se face cu îngrăşăminte foliare care se
administrează sub formă de soluţii de concentraţii cuprinse între 0,05% şi 0,5%, în funcţie de
vârsta şi faza de vegetaţie a plantelor, prin pulverizări fine pe frunze.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Condiţiile de microclimat prielnice apariţiei
multor boli şi dăunători obligă la executarea permanentă a lucrărilor de combatere.
Mulcirea solului constă în acoperirea solului cu materiale organice (gunoi, paie,
frunze, turbă, pleavă) sau plastice (folie de polietilenă) care împiedică dezvoltarea buruienilor,
creşte temperatura în sol, reduce evaporarea apei, împiedică tasarea solului, îmbunătăţeşte
reţinerea apei şi aerului, aduce aport de îngrăşământ (cea cu materiale organice).
Dirijarea factorilor de mediu se referă la lumină, căldură şi aer, ceilalţi factori: sol,
apă, elemente nutritive fiind analizaţi anterior.
Lumina. Pentru îmbunătăţirea regimului de lumină în perioadele cu nebulozitate
accentuată (noiembrie-februarie) se vor menţine geamurile curate, iar plantele se vor plasa în
poziţii corespunzătoare faţă de geam. Pentru speciile decorative prin flori, cu pretenţii mai
mari faţă de lumină, decât cea asigurată natural, se va suplimenta lumina prin iluminare
artificială, folosind tuburi de neon sau becuri fluorescente.
Reducerea intensităţii luminoase se poate realiza prin:
- cretizare (stropirea) geamurilor cu o emulsie de humă, argilă etc. Stropirea se face pe
vreme senină, când sticla este încălzită.
- umbrire cu ajutorul unor plase din material textil sau plastic montate în interiorul
serei, acţionate manual sau mecanic. Pentru plantele care nu suportă direct razele solare vara
(Azaleea, Camelia, Orhidee) se confecţionează umbrare pe schelet de lemn sau metal
acoperite cu materiale textile, plastice sau rogojini.
Temperatura - trebuie dirijată în strânsă corelaţie cu ceilalţi factori (lumina, umiditatea
etc.), ea influenţând absorbţia apei şi a elementelor nutritive de către rădăcini, transpiraţia şi
respiraţie plantelor. Dirijarea temperaturii în perioadele reci se realizează prin suplimentarea
căldurii de la sursele termice (centrale termice, ape reziduale încălzite, ape termale etc.), iar
vara prin realizarea de curenţi de aer, umbrirea serelor sau folosirea de ventilatoare.
Aerisirea. În sere aerul prezintă importanţă atât prin compoziţia sa cât şi prin mişcare.
Volumul de aer fiind limitat, se impune o aerisire permanentă prin deschiderea geamurilor
montate în acoperiş şi a celor montate în pereţii laterali.
În perioadele reci aerisirea se face cu grijă şi mai ales în orele amiezii evitând
dechiderea geamurilor în apropierea plantelor sensibile la variaţiile de temperatură, în timp ce,
în perioadele calde geamurile se menţin deschise tot timpul.
Lucrările cu caracter special sunt acele lucrări care se aplică numai la unele specii.
Susţinerea plantelor. Datorită slabei rezistenţe a ţesuturilor mecanice, unele plante
floricole nu-şi menţin în poziţie verticală tulpinile având nevoie de sistem de susţinere.
Pentru culturile de seră - garoafe, crizanteme, freesia - se foloseşte spalierul realizat
din fire de sârmă zincată de 1-2 mm diametru, dispuse în lungul rândurilor şi ţesute pe
orizontală cu aţă rezistentă la umiditate şi temperatură astfel încât să se realizeze
dreptunghiuri cu dimensiunile de 10-15/15-20 cm. Spalierul poate să fie cu două etaje pentru
freesia sau cu 4-5 etaje pentru garoafe şi crizanteme. Distanţa dintre etaje este de 12-17 cm
pentru primele două nivele şi de 17-20 cm pentru următoarele.
Dirijarea creşterii şi înfloririi plantelor se realizează prin lucrări precum:
Ciupitul - îndepărtarea vârfului de creştere se aplică plantelor tinere pentru a
determina ramificarea şi uniformizarea culturii, înflorirea realizându-se în aceeaşi perioadă.
Copilitul - îndepărtarea lăstarilor (copililor) ce apar pe tulpină şi care încetinesc
dezvoltarea plantelor şi întârzie înfloritul. Îndepărtarea copililor trebuie făcută în fază tânără şi
cu grijă prinzând cu mâna stângă nodul din dreptul căruia se rupe cu mâna dreaptă copilul.
Bobocitul constă în îndepărtarea bobocilor (vezi cultura crizantemelor şi garoafelor).
Polenizarea artificială este specifică unor specii cultivate în spaţii protejate
(Cyclamen, Gerbera, Gloxinia, Freesia, Primula) la care obţinerea de sămânţă este îngreunată
sau are loc doar ca urmare a intervenţiei umane. Ca şi metode de polenizare artificială se
folosesc: colectarea polenului urmată de aplicarea lui cu o pensulă fină pe stigmatul florii de
polenizat; colectarea polenului cu unghia degetului mare de la mâna stângă urmată de
aplicarea lui pe stigmatul florii de polenizat (Cyclamen); apropierea şi punerea în contact a
două inflorescenţe pregătite pentru polenizare (Gerbera). Este important ca lucrarea să se
repete la 1-2 zile, să se efectueze cât florile nu sunt umede, pe o temperatură de 18-25˚C şi o
umiditate de 60-70%, preferabil între orele 9-13.

LUCRĂRI DE ÎNGRIJIRE APLICATE CULTURILOR FLORICOLE ÎN GHIVECE


Udatul se face cu furtunul, cu stropitoarea, prin aspersiune, prin picurare sau
scufundare în apă. Frecvenţa udărilor la aceste culturi este mai mare decât la culturile la sol.
Fertilizarea fazială este raportată la cultura în volum limitat de substrat, ceea ce
favorizează degradarea mai rapidă a echilibrului nutritiv decât în cazul culturilor la sol.
Cantităţile de îngrăşăminte se stabilesc prin calcul, în urma analizelor de laborator. Se
folosesc îngrăşăminte organice şi minerale uşor asimilabile de către plante iar administrarea
acestora se face odată cu apa de udat. Rezultate bune se obţin şi prin fertilizarea
extraradiculară folosind diferite îngrăşăminte foliare (Foliar Spray, Foliar Feed etc).
Afânarea substratului este lucrarea care se face mai rar în cultura plantelor la
ghiveci. Ea nu este necesară la plantele cu ciclu de vegetaţie scurt (7-12 luni), dar este
obligatorie pentru plantele ce vegetează mai mulţi ani în acelaşi vas. Lucrarea se face cu
ajutorul unui plantator, pe o adâncime de 7-10 cm şi urmăreşte afânarea şi mărunţirea solului
de la suprafaţa ghiveciului. După executarea lucrării, în cazul când o parte din pământul de la
suprafaţa ghiveciului s-a pierdut, se va completa cu amestec proaspăt, după care se udă.
Transvazarea - lucrarea prin care planta este trecută dintr-un ghiveci mai mic în altul
mai mare, cu păstrarea intactă a sistemului radicular şi a bolului de pământ din jurul acestuia.
Se efectuează atunci când rădăcinile cuprind tot pământul din ghiveci, ajung la marginea lui şi
capătă o culoare alb galbuie iar dacă se întârzie, rădăcinile se aglomerează la marginea bolului
de pământ, formând o ţesătură deasă, culoarea lor devine maronie şi multe dintre ele mor.
Ghiveciul în care se face transvazarea are diametrul cu 2-4 cm mai mare decât
precedentul şi se pregăteşte la fel ca la plantare. După aşezarea plantei în ghiveci, se
completează cu amestec de pământ golul rămas până la peretele vasului. Transvazarea se
execută o dată până la trei ori la plantele ce îşi desfăşoară ciclul biologic într-o perioadă de 6-
14 luni, cum sunt: Primula, Cineraria, Cyclamen, Calceolaria. Plantele cultivate în ghivece,
care au caracter de perenitate şi ritmuri de creştere mai lente (Dieffenbachia, Cordyline,
Ficus, Dracaena, etc.), se transvazează o dată în primul an şi de două ori în următorii trei ani.
Transplantarea este lucrarea prin care se îmbunătăţesc condiţiile de mediu ale plantei
fără a exista obligativitatea schimbării ghiveciului. Nu se exclude însă posibilitatea utilizării
altui ghiveci, acesta având aceeaşi mărime ca şi precedentul, mai mare sau chiar mai mică.
Lucrarea se aplică, în general, plantelor perene care rămân în aceleaşi vase mai mulţi
ani. Momentul executării lucrării este determinat de stagnarea din creştere o perioadă mai
lungă de timp şi de aspectul plantelor (frunzele rămân mici, se îngălbenesc şi cad). Plantele se
scot din ghivece şi se stabileşte cauza care a determinat modificarea aspectului lor
(inactivitatea rădăcinilor, compactarea solului, stagnarea apei, atacul unor boli sau dăunători).
Cu ajutorul unui plantator se îndepărtează, parţial sau total, pământul de pe rădăcinile plantei,
se toaletează sistemul radicular prin îndepărtarea părţilor îmbătrânite şi bolnave iar, dacă este
cazul, rădăcinile se spală în jet de apă şi se tratează cu soluţii dezinfectante pentru activarea
lor. Se pregăteşte vasul în care urmează să fie transplantată planta în funcţie de mărimea ei şi
a sistemului radicular rămas şi se efectuează plantarea urmată de udare.
Rărirea ghivecelor. Odată trecute la ghivece prin plantare, transvazare sau
transplantare, plantele cresc mărindu-şi volumul părţii aeriene. În felul acesta, în funcţie de
ritmul de creştere, plantele ajung să se deranjeze reciproc, deşi condiţiile de mediu la nivelul
rădăcinilor sunt corespunzătoare. În asemenea situaţii, se recomandă mărirea distanţelor dintre
plante, asigurându-se condiţii mai bune de lumină şi aerisire. La plantele cu creştere rapidă
(Cineraria, Cyclamen, Calceolaria, Primula) se vor executa 2-3 răriri pe perioada cât plantele
rămân în acelaşi ghiveci iar la cele cu creşteri lente 1-2 răriri.
Menţinerea frunzelor curate. Plantele decorative prin frunze (Cordyline, Dracaena,
Dieffenbachia, Ficus) trebuie să aibă tot timpul frunzişul curat şi sănătos. Pentru realizarea
acestui obiectiv, periodic, plantele se spală cu apă curată. În condiţii de cultură unde nu se
poate aplica spălarea, se recomandă ştergerea frunzelor cu cârpe umede. Odată cu această
lucrare, se îndepărtează şi frunzele îmbătrânite, bolnave sau rupte.
Palisarea plantelor cultivate în ghivece se execută în cazul speciilor care dezvoltă
tulpini volubile (Passiflora, Philodendron). Se folosesc spalieri în formă de cercuri sau scări,
confecţionaţi din elemente estetice (materiale plastice, cherestea). Fixarea tulpinilor de
spalieri se face prin legare sau învârtire.
Dirijarea factorilor de mediu (vezi cultura la sol în sere).

Teme pentru evaluare:


1. Cum se face fertilizarea fazială a culturilor la sol?
2. Ce înţelegeţi prin polenizare artificială şi în ce constă aceasta?
3. Care este diferenţa între ciupit şi copilit?
4. Ce înţelegeţi prin cretizare?
5. Care credeţi că este diferenţa între trasplantare şi transvazare?

H. SPECII FLORICOLE CULTIVATE LA SOL PENTRU FLORI


TĂIATE

CULTURA LA SOL A CRIZANTEMELOR


După tipul inflorescenţelor şi caracterele florilor, crizantemele se clasifică astfel:
• tip margaretă (simplă) - formate din flori tubuloase scurte dispuse central, înconjurate de 1-
5 rânduri de flori ligulate;
• tip anemonă (semiinvoltă) - cu flori tubuloase dezvoltate, dispuse central şi colorate în
galben sau în culoarea florilor ligulate (dispuse în două sau mai multe rânduri marginale);
• tip globulos sau tip Turner (involtă), are diametrul de peste 10 cm şi este formată numai din
flori ligulate (întinse);
• tip Spider (involtă) - se deosebesc de cele de tip globulos după forma ligulelor care sunt
tubulare, cele marginale fiind mai lungi şi dispuse adesea radiar. Vârfurile ligulelor pot fi
drepte sau întoarse (buclate);
• tip pompon - formate din ligule scurte, aproximativ egale, strânse între ele.
Cerinţe ecologice. Crizantema este plantă de zi scurtă care pentru a înflori are nevoie
de o perioadă mai mică de 11 ore de lumină şi mai mare de 13 ore de întuneric pe parcursul
celor 24 de ore ale unei zile. Preferă locurile luminoase, cu soluri fertile, bogate în humus,
permeabile, adânc lucrate, bine drenate, slab acide (pH-ul 6,0-6,5).
Temperatura optimă este de 18-20ºC ziua şi 16-18ºC noaptea, nu mai mult de 25ºC
ziua şi nu mai puţin de 13ºC noaptea. Faţă de apă are cerinţe mari însă nu suportă excesul de
umezeală care conduce la putrezirea plantei şi măreşte sensibilitatea faţă de boli.
Tehnologia de cultură. Crizantemele se înmulţesc vegetativ, prin butaşi. Recoltarea
butaşilor se face din plantaţii mamă înfiinţate cu butaşi înrădăcinaţi care se plantează la
distanţe de 15/15 sau 13/13 cm (40-60 plante/m2) în seră, direct în sol, pe mese sau în
recipiente, unde cultura poate fi bine controlată. Ea trebuie să fie capabilă să producă butaşi în
funcţie de programarea culturilor pentru flori. Plantele mamă se ciupesc uşor, doar prin
ruperea vărfului de creştere, la cca 10 zile după plantare pentru a emite lăstari laterali.
Recoltarea butaşului se face prin ruperea lui deasupra a două frunze care rămân pe planta
mamă şi care, din mugurii axilari, vor da naştere la noi lăstari pentru următoarele serii de
butaşi. Plantaţia mamă este păstrată de obicei 4-5 luni. La recoltare butaşul trebuie să aibă 8-
10 cm lungime şi 4-5 frunze, apoi se fasonează îndepărtând frunzele de la bază pe o porţiune
de 3-4 cm lungime. Înrădăcinarea butaşului se face în amestec de turbă şi perlit (1:1) la o
temperatură de 20-22ºC în substrat şi 18˚C în atmosfera serei şi o umiditate atmosferică
relativă de 80-90%. Distanţele de plantare la înrădăcinare sunt de 4/4 cm (600 butaşi/m2) iar
adâncimea de 1-2 cm.
Cultura crizantemelor se poate face în sistem clasic şi în sistem continuu. Sistemul
clasic ţine seama de condiţiile naturale privind durata luminii, fără a se interveni în mod
artificial în schimbarea acestei durate. Cultura se înfiinţează în mai-iunie, iar înflorirea are loc
începând cu mijlocul lunii octombrie. În sistemul continuu de cultură se fac 2-3 culturi pe
parcursul unui an, prin respectarea fotoperiodismului plantelor folosind iluminatul artificial şi
scurtarea zilei prin întuneric. În acest caz epoca de plantare este diferită în funcţie de ciclul de
cultură: pentru ciclul cu înflorire în perioada de toamnă – plantarea se face în intervalul 15-
30 iunie sau început de iulie la soiurile timpurii şi 1-10 iunie pentru soiurile semitimpurii şi
târzii; pentru ciclul cu înflorire primăvara – plantarea se face la 1-10 decembrie, avându-se în
vedere suplimentarea cu lumină artificială, pentru parcurgerea etapei de creştere a plantelor.
Butaşii înrădăcinaţi se plantează în straturi de 120 cm lăţime, la adâncimea la care au
stat în substratul de înrădăcinare şi la o distanţă de 15/10-12 cm sau 22/18 cm, în funcţie de soi.
Lucrările de îngrijire care se aplică sunt următoarele:
- palisarea se face pe spalier cu 3-4 plase, instalate pe măsura creşterii plantelor.
- fertilizarea – crizantema are cerinţe mari pentru azot şi potasiu. Asigurarea unui
aport ridicat în azot, în primele 7 săptămâni, favorizează creşterile.
- creşterea concentraţiei de CO2 atmosferic la 0,1-0,15% în cultura de iarnă-primăvară
determină înflorire mai timpurie, flori mari şi mai intens colorate.
- ciupitul este obligatoriu când se doreşte realizarea de mai multe tije florale pe aceeaşi
plantă. Se execută după 2-3 săptămâni de la plantare, formarea crizantemei sub formă de
buchet fiind influenţată de data executării ciupirii. Dacă se face prea devreme, lăstarii de
ordinul I cresc mult prea lungi, iar dacă se întârzie, ei rămân scurţi.
- bobocirea - reperzintă îndepărtarea bobocilor şi se face diferenţiat, în funcţie de
modul de dirijare a tijelor florale (cu una sau mai multe inflorescenţe). Pentru crizantema
unifloră se păstrează bobocul terminal şi toţi ceilalţi se elimină în momentul când sunt
suficient de mari pentru a putea fi prinşi cu mâna (3-4 mm în diametru). Lucrarea se face
săptămânal. La crizantema în buchet se îndepărtează bobocul terminal, toţi ceilalţi lăsându-se
să înflorească.
- copilitul se aplică când copilii au 5-6 cm lungime şi se repetă pe tot parcursul
creşterii plantei, pentru a se obţine tije florale drepte şi viguroase.
Bolile şi dăunătorii crizantemei: Rhizoctonia solani (boala coletului) – provoacă
brunificarea şi putrezirea bazei tulpinii – apare în sere calde şi prost aerisite sau la plantarea
adâncă (se aplică tratamente cu Bavistin 0.1 %, Captadin 0.2 % etc.); Oidium chrysanthemi
(făinarea) – apare sub forma unui praf albicios, mai întâi pe faţa superioară a frunzei, apoi pe
toată planta. Se aplică sulf muiabil 0.1 %; Puccinia chrysanthemi (rugina) – se caracterizează
prin prezenţa unor pete mici, albe care se acoperă repede cu o masă pulverulentă brună
specifică bolii; Fusarium sp (fuzarioză) – produce îngălbenirea, rularea şi uscarea frunzelor,
începând de la vârful plantei; Phytophtora cryptogea – se manifestă adesea prin ofilirea totală
a plantei, provocată de putrezirea rădăcinilor; bacteriozele – provoacă tumori brune la colet şi
pe rădăcini; virozele – produc mozaicarea şi căderea prematură a frunzelor, malformaţii grave
la flori, decolorarea florilor. Dintre dăunători, daune produc: păianjenul roşu şi galben, tripsul,
păduchii verzi, musculiţa albă de seră.
Recoltare şi utilizare. Se recoltează la deschiderea aproape completă a inflorescenţei,
dimineaţa sau seara, de preferinţă la sfârşitul zilei, prin tăiere la cca 10 cm deasupra liniei
solului sau prin smulgere. Este cultivată pentru flori tăiate în buchete, se foloseşte în
aranjamente, pentru coroane şi jerbe. Crizantemele pompon se valorifică la ghivece.
Cultura crizantemei în ghivece - se face atât pentru producerea de flori tăiate, cât şi
pentru obţinerea de plante decorative, tot mai mult solicitate în ultimii ani. Crizantemele
pompon se cultivă la ghivece. Caracteristici tehnologice:
• plantarea în ghivece – se face superficial pentru a se evita putrezirea bazei tulpinii;
• ciupirea plantelor – la ghivecele mici (în care se plantează o singură plantă), se face o
singură ciupire, pe când la cele mari se poate ajunge la 4-5 ciupiri, care să asigure formarea a
20-30 lăstari floriferi. Plantele ciupite uşor (deasupra celei de a zecea frunze) se ramifică mai
mult faţă de cele ciupite sever (deasupra celei de a şasea frunze);
• rărirea ghivecelor se face odată cu creşterea plantelor, altfel se umbresc şi nu se dezvoltă;
• tratamente cu regulatori de creştere – o crizantemă la ghiveci trebuie să fie de 2-2,5 ori mai
înaltă decât ghiveciul. Creşterea plantelor poate fi controlată prin folosirea retardanţilor de
creştere, care întârzie creşterea, intensifică culoarea frunzelor, măresc vigoarea tulpinilor şi
ramificaţiilor (Cycocel);
• udari – crizantema are nevoie de cantităţi mari de apă, dar nu suportă excesul, care
favorizează atacul bolilor şi dăunătorilor.

CULTURA LA SOL A GAROAFELOR


Garoafa de seră este plantă perenă, cu vegetaţie şi înflorire continuă. Tulpinile florale
provin din mugurii situaţi la nodurile din partea cea mai de jos a plantei. Soiurile din cultură
sunt plante remontante, viguroase (80-120 cm) cu lăstari rigizi. Frunzele sunt lungi (8-10 cm)
acoperite cu un strat de pruină albăstruie. Florile sunt mari (7-13 cm diametru) cu caliciul
lung, cilindric, divers colorate (alb, roz, roşu, galben, mov, ciclamen, striate etc.). Există şi
soiuri cu flori mici (miniatur). Principalele tipuri de garoafe cultivate sunt următoarele:
• de Nisa – cu flori mari, caliciul sensibil la crăpare, talie de 30-90 cm, frunze late şi răsucite
în exterior;
• americane (SIM) – plante viguroase, talie înaltă (80-100 cm), cu lăstari rigizi, frunze lungi
acoperite cu pruină, caliciu lung şi cilindric mai puţin sensibil la crăpare;
• elegans – talie mai redusă dar cu mai multe flori pe tija florală, mai rezistente la boli;
• garoafe mediteraneene – hibrizi între garoafele americane şi de Nisa. Au caliciul relativ
rezistent la crăpare, exigenţe mai reduse la căldură decât garoafele americane şi sunt mai
tolerante la fuzarioză.
Cerinţe ecologice. Garoafa are cerinţe moderate faţă de temperatură, la înrădăcinare
având nevoie de 15-20ºC, iar pentru creştere şi dezvoltare de 12-15ºC ziua şi 8-10ºC noaptea.
La temperaturi mai mici de 5ºC planta încetează să mai formeze boboci. În seră, temperatura
se dirijează astfel: în decembrie, ianuarie, februarie 10-12˚C ziua şi 8-10˚C noaptea; în martie,
aprilie, octombrie, noiembrie, temperaturi cuprinse între 12-16˚C ziua şi 10-12˚C noaptea. În
lunile de vară temperatura să fie sub 25˚C, lucru realizabil prin umbrire. Garoafa are nevoie
de intensitate luminoasă ridicată, insuficienţa luminii determinând alungirea tijelor florale,
întârzierea formării bobocilor, formarea de flori mici şi cu puţine petale. Umiditatea se
dirijează astfel încât solul să fie permanent reavăn. Aerisirea serelor se realizează zilnic,
dioxidul de carbon având un rol important în fotosinteză. Garoafele preferă soluri cu o textură
luto-nisipoasă, profunde, bine drenate, fertile, cu un pH între 6,5-7,5.
Tehnologia de cultură. Garoafa se înmulţeşte prin butaşi de lăstari, obţinuţi din
plantaţii mamă, care se recoltează în momentul când lăstarii au 10-15 cm lungime şi 3-5
perechi de frunze, prin ruperea deasupra unui nod. După recoltare butaşii se fasonează la 7-12
cm, eliminând frunzele bazale şi se tratează cu hormoni de înrădăcinare (Radistim, Calux) la
care se poate adauga şi un fungicid. Înrădăcinarea butaşilor se face în perlit sau într-un
amestec format din turbă + perlit (2:1) la o temperatură de 18-20˚C şi umiditate de 85-90%.
Culturile de garoafe se pot înfiinţa în orice perioadă a anului, dar producţiile mari şi de
calitate se obţin dacă plantarea se face în aprilie-mai.
Modelarea terenului se face în straturi de 1,20 m lăţime. Plantarea butaşilor
înrădăcinaţi se face superficial, atât cât rădăcinile să fie acoperite foarte puţin cu pământ,
plantarea adâncă sporind riscul putrezirii bazei butaşilor (atac de Rhizoctonia solani). Distanţa
de plantare este de 18-20 cm între rânduri şi 15-18 cm între plante pe rând.
Dintre lucrările de îngrijire sunt de amintit:
Susţinerea plantelor – înainte de plantare se instalează spalierii de la capetele
straturilor şi cel puţin unul intermediar, iar restul se instalează în curs de o lună, la distanţa de
3 m unul de altul. Prima plasă de susţinere se instalează la cca 15 cm de la sol, apoi pe măsură
ce plantele cresc, se pun 3 sau 4 plase la distanţe de 17-20 cm una de alta. Plasele se pot
realiza din sârme întinse de-a lungul rândurilor şi prinderea lor transversal cu fire din bumbac
sau plastic, rezultând o reţea de ochiuri prin care se dirijează tulpinile florale.
Ciupirea sau pensarea constă în ruperea vârfului plantei şi este o lucrare obligatorie în
cultura garoafei. Se execută la 3-4 săptămâni de la plantare, când lăstarii de la frunzele bazale
au cca 5 cm lungime. Ruperea vârfului se face deasupra a 4-5 perechi de frunze la garoafa
monofloră (Standard) şi 6-7 perechi de frunze la garoafa multifloră (Elegans). A doua ciupire
aplicată pe ramificaţiile (lăstarii) obţinuţi în urma primei ciupiri este posibilă după 30-35 zile.
Aceasta se execută deasupra a 3 noduri.
Copilirea – este lucrarea de rupere a lăstarilor laterali de pe tijele florale, cu excepţia
celor de la baza lor, care vor asigura următoarele tulpini florale.
Bobocirea. La garoafa Standard bobocirea permite dezvoltarea unei singure flori
situată terminal. Eliminarea bobocilor laterali, se face atunci când bobocul din vârf are cca 15
mm în diametru iar bobocul de sub el este suficient de dezvoltat pentru a fi uşor îndepărtat. La
garoafa Elegans se înlătură primul boboc, când are 3-4 mm în diametru pentru a permite
bobocilor laterali să se dezvolte relativ uniform şi să înflorească în acelaşi timp.
Bandajarea caliciului – pentru evitarea crăpării, se face cu o hârtie adezivă de culoare
verde. Banda se pune în zona diametrului maxim, atunci când bobocii sunt bine dezvoltaţi.
Dintre boli frecvent întâlnite la garoafe sunt virozele, veştejirea bacteriană, rugina
garoafelor, fuzarioza iar dintre dăunători - afidele, păianjenul roşu şi musculiţa albă de seră.
Recoltare şi utilizare. Garoafele se folosesc ca flori tăiate în buchete şi lucrări de
legătorie (aranjamente, jerbe). Recoltarea se face când florile sunt deschise în proporţie de 70-
80% sau în faza de boboc dacă urmează a fi stocate înainte de valorificare.
CULTURA LA SOL A GERBEREI
Gerbera este o plantă perenă, erbacee, care la nivelul solului prezintă un rizom scurt
din care pornesc rădăcinile. Tulpina florală este înaltă de 30-80 cm, rigidă, goală sau
compactă. Frunzele sunt peţiolate, dispuse în rozetă, au marginea divizată şi sunt pubescente.
Florile sunt gupate în inflorescenţe (calatidii) mari (8-20 cm diametru), simple sau duble.
Florile ligulate sunt colorate în nuanţe vii sau pastelate iar mijlocul inflorescenţei contrastează
prin culori mai mult sau mai puţin închise.
Cerinţe ecologice. Gerbera este o specie sensibilă la temperaturile scăzute, iarna
temperatura nu trebuie să scadă sub 12-15ºC, iar vara vegetează bine la temperaturi de 18-
20ºC. Manifestă cerinţe mari şi faţă de temperatura la nivel radicular (10-20ºC). Faţă de
lumină are cerinţe mijlocii spre mari, producţia depinzând de acest factor. Faţă de umiditate
are cerinţe moderate în sol (60%) şi în aer (75%). Excesul de umiditate în substratul de cultură
favorizează înbolnăvirea rădăcinilor. Gerbera necesită substraturi uşoare (nisipoase), bine
aerisite, afânate, bogate în materii organice, drenate, cu pH-ul între 5,5-6,5.
Tehnologia de cultură. Materialul săditor se poate obţine atât pe cale germinativă, cât
şi pe cale vegetativă (butăşire, divizarea tufei, culturi de ţesuturi in vitro).
- semănatul – seminţele se obţin prin polenizare artificială efectuată în mai-iunie. Se
seamănă în iulie-august, în lădiţe, la distanţe de 3/3 cm. Seminţele se aşează cu vârful în sus şi
se acoperă cu un strat de pământ de 0.5 cm. La temperatura de 20-22˚C, răsărirea se produce
în 10-15 zile. Repicatul se face în cutii sau pe parapet la distanţe de 4/4 cm, când răsadurile au
3-4 frunze. După 6-8 săptămâni, răsadurile se trec în ghivece iar în martie-aprilie se folosesc
pentru înfiinţarea culturii. Dezavantajele înmulţirii prin seminţe: durata mare (cel puţin 5 luni)
de obţinere a materialului săditor, neuniformitatea plantelor obţinute, volum mare de muncă.
- divizarea tufei se face spre sfârşitul verii. Pentru înmulţire se folosesc plante în vârstă
de 2 ani. Dintr-o plantă mamă se pot obţine în medie 5-6 fragmente care cuprind fiecare o
porţiune de rizom, cu 1-2 frunze şi câteva rădăcini. Plantele rezultate se plantează pe parapeţi,
în turbă şi nisip, la distanţe mari. La umiditate relativă de 80% şi la temperatură de 18˚C, se
formează frunze şi rădăcini noi, moment în care fragmentele înrădăcinate pot servi la
înfiinţarea culturilor noi. Dezavantaje: număr mic de plante, transmitere de boli.
- butăşirea înlătură unele dezavantaje ale metodelor precedente (păstrează fidel
caracterele plantei mamă, realizează economie de spaţiu, asigură durată scurtă de înmulţire).
Planta mamă este scoasă din pământ şi fasonată: se elimină frunzele prin smulgere, rădăcinile
se scurtează la 20 cm, mugurele principal al fiecărui vârf de creştere se înlătură. Plantele astfel
pregătite se plantează într-un amestec de turbă şi nisip sau perlit, astfel ca treimea superioară a
rădăcinilor să rămână afară, se udă abundent prin pulverizare şi se menţin la o temperatură de
24-25˚C. După 3-4 săptămâni se detaşează primii butaşi, care trebuie să aibă 2 frunze,
lungimea de 6 cm şi puţin ţesut din rizom. Înrădăcinarea butaşilor se face în pahare din plastic
sau alveole, într-un substrat format din perlit sau nisip şi turbă (10/1). Butaşii se tratează cu
stimulatori de înrădăcinare, iar înrădăcinarea are loc la 24-25˚C şi la umiditate de 90%.
- producerea plantelor in vitro - se realizează din vârful de creştere sau din fragmente
de inflorescenţe tinere din care în 3-4 luni se obţin noi plante.
Materialul de plantare obţinut se plantează într-un sol bine pregătit, desfundat la 50–60
cm, bine fertilizat, modelat în brazde sau biloane. Înainte de plantare, plantele se îmbăiază
numai până la colet într-o soluţie de fungicid, iar plantarea nu se face prea adânc, inima
plantei rămânând la nivelul solului sau cu 2-3 cm deasupra, pentru a micşora riscul apariţiei
bolilor şi putrezirii mugurilor vegetativi. După plantare temperatura se menţine la 20-25˚C.
Lucrările de îngrijire: iarna udarea se face moderat şi vara intens. Se udă prin
infiltraţie şi prin picurare. Vara, serele se umbresc. Afânarea se face periodic, ocazie cu care
se face şi igiena plantelor, îndepărtând frunzele uscate şi bolnave. Se recomandă îngrăşăminte
cu reacţie acidă, cum sunt: sulfatul de amoniu şi sulfatul de potasiu. Gerbera este o plantă
foarte sensibilă la boli şi anume la: Phytophtora crypotogea, Verticilium sp şi Fusarium
oxysporum, care adesea povoacă ofilirea plantei. Tratamentele cu sulfat de cupru în cantitate
de 3-4 g/m2 sporesc productivitatea şi măresc rezistenţa la ofilire.
Cultura în containere. Containerele folosite pentru cultura gerberei sunt ghivecele
din plastic, pungile (sacii) din polietilenă, coşurile din plastic etc. Substratul de cultură
recomandat, care să fie în acelaşi timp şi economic, e alcătuit dintr-un amestec de turbă şi
perlit 1:1 sau turbă + perlit 80% şi scoarţă de conifere 20% cu un adaos de îngrăşăminte
complexe 1-1,5 kg/m3 + microelemente. Containerele cu plante se aşează pe solul acoperit cu
o folie de polietilenă sau pe parapete.
Recoltare şi utilizare. Recoltarea se face când inflorescenţa este complet deschisă şi are 1-2
rânduri de stamine dezvoltate. O plantă produce în medie 20-40 flori anual. Gerbera este folosită ca
floare tăiată în buchete şi aranjamente, coroane, jerbe. Cele cu talie joasă pot fi cultivate şi la ghivece.

CULTURA LA SOL A FREZIEI


Frezia prezintă tuberobulbi care la bază prezintă rădăcini. Frunzele sunt înguste,
lineare, lanceolate, aspre la pipăit, lungi de 40-60 cm, cu marginea întreagă şi sesile. Tija
florală apare din mijlocul frunzelor şi este cilindrică, flexibilă, cu 2-4 ramificaţii. Florile,
grupate câte 5-12 în inflorescenţe, sunt tubulare la bază şi desfăcute în 6 lobi la partea
superioară, foarte plăcut parfumate şi divers colorate. Pot fi simple, semiduble sau duble de
culoare albe, galbene, roz, roşii, albastre şi mov. Superfreziile se caracterizează printr-o
vigoare mai mare şi parfum mai slab.
Cerinţe ecologice. Frezia este o plantă perenă, la care tuberobulbii se reînnoiesc anual
şi necesită o perioadă de repaus de aproximativ 3 luni.
Cerinţele faţă de temperatură variază în funcţie de faza de vegetaţie. Astfel, la
germinarea seminţelor şi creşterea tinerelor plante sunt necesare 20-22ºC, creşterea şi
dezvoltarea rapidă a plantelor se realizează la 15-18ºC, pentru înflorire sunt necesare 15-16ºC,
iar păstrarea tuberobulbilor în timpul repausului se face la 20-30ºC şi în spaţii aerisite. În
perioada de vegetaţie frezia nu suportă temperaturile negative. Inducţia florală este provocată
de temperaturile ridicate din timpul repausului tuberobulbilor, dar diferenţierea florilor se
petrece în primele 7 săptămâni după plantarea tuberobulbilor dacă se aigură 15˚C.
Temperatura în cursul nopţii trebuie să fie mai mică decât în timpul zilei, pentru a favoriza
timpurietatea înfloririi şi creşterea numărului de ramificaţii.
Faţă de lumină, manifestă cerinţe din momentul apariţiei frunzelor şi până la uscarea
lor. Dacă planta dispune de zile scurte şi intens luminate, formează repede inflorescenţe care
au la rândul lor un număr maxim de flori.
Faţă de umiditate frezia are pretenţii moderate. Solul trebuie să fie uşor, nisipos,
drenat, fertil, pH-ul optim între 6,5-7,0.
Tehnologia de cultură. Cultura de frezia se înfiinţează prin tuberobulbi, a căror
mărime depăşeşte 1,5 cm diametru. Înainte de plantare tuberobulbii se dezinfectează prin
îmbăiere timp de 1-2 ore în soluţii de Cryptonol 0,2 %, Benlate 0,05 %.
Plantarea are loc în perioada august – sfârşitul lunii septembrie. Modelarea se face în
straturi de 120 cm iar rândurile se marchează cu sârme amplasate la 10-15 cm între ele.
Adâncimea de plantare este de 8-10 cm, iar distanţa între plante pe rând de 6-10 cm.
Lucrări de îngrijire: dirijarea factorilor de mediu, afânarea solului, instalarea
spalierului când plantele au 15-20 cm. Prima plasă se instalează când plantele au 4-5 frunze şi
înălţimea de 15 cm. Următoarele 2 plase se amplasează la 17-20 cm distanţă. După 4-5
săptămâni de la recoltarea florilor (mai-iunie), udarea se diminuează treptat şi se întrerupe
complet cu câteva săptămâni înainte de scoaterea bulbilor. Tuberobulbii se scot după uscarea
completă a frunzelor şi se ţin 3-7 zile în seră pentru uscare, după care se sortează pe mărimi şi
se păstrează în spaţii cu temperaturi ridicate pentru a se obţine înflorirea la momentul dorit.
Bolile şi dăunătorii fresiei: fusarioza (pete brune pe tuberobulbi în timpul păstrării);
mucegaiul roz-albicios, mucegaiul cenuşiu şi virozele, iar ca dăunători: păduchii şi tripşii.
Utilizare. Datorită eleganţei florilor şi parfumului suav freziile sunt foarte apreciate ca
flori tăiate. Se folosesc în buchete şi diverse aranjamente florale.

Teme pentru evaluare:


1. Cum sunt produşi butaşii de crizanteme?
2. Care sunt cerinţele faţă de durata de lumină ale crizantemelor pentru a înflori?
3. Cum se face ciupirea crizantemelor în cultură la ghiveci?
4. Cum se realizează susţinerea plantelor în cultura garoafelor?
5. Prin ce metode se înmulţeşte gerbera?
6. La ce temperatură trebuie păstraţi tuberobulbii de frezie pentru a se produce
inducţia florală?

I. SPECII FLORICOLE CULTIVATE ÎN GHIVECE

CULTURA MUŞCATELOR
Din sortimentul aflat în cultură mai răspândite sunt speciile:
Pelargonium grandiflorum. Tulpina este foarte ramificată, înaltă de 60-80 cm şi
puternic lignificată la bază. Frunzele sunt rotund-cordiforme, peţiolate, uşor gofrate,
pubescente şi aspre la pipăit. Florile sunt puţine în inflorescenţă, mari de 5-7 cm diametru,
catifelate, colorate în alb, roz, roşu, violet, până la aproape negru, la baza petalelor.
Pelargonium peltatum. Prezintă lăstari lungi (50-100 cm) cu noduri pronunţate şi
poziţie curgătoare. Frunzele sunt peltate, cu marginea ondulată, de culoare verde închis cu un
cerc brun în mijloc. Inflorescenţele au pedunculi lungi, cu flori simple sau involte cu
diametrul corolei de 4-5 cm, unicolore sau bicolore.
Cerinţe ecologice. În condiţii optime plantele de muşcate cresc şi înfloresc permanent.
Iarna se recomandă să fie ţinute în repaus, în condiţii de spaţii răcoroase (2-5ºC) şi umiditate
relativă redusă. Temperatura optimă recomandată este de 18-20ºC ziua şi de 12-16ºC noaptea.
Necesită spaţii luminoase şi suportă bine soarele direct iar P. peltatum poate fi ţinută şi la
semiumbră. Preferă solurile luto-nisipoase, bine structurate, bogate în humus şi în P şi K, cu
pH 6-6,5. Nu suportă excesul de umiditate, iar lipsa apei favorizează lignificarea lăstarilor.
Tehnologia de cultură. Butăşirea este metoda cea mai folosită la înmulţirea
muşcatelor şi poate fi aplicată în tot cursul anului, dar cu rezultatele cele mai bune în
perioada: august-octombrie şi februarie-martie. Butaşii de 7-10 cm lungime se fac din vârfuri
de lăstari sau din porţiuni de lăstari cu 2-4 noduri. Înrădăcinarea butaşilor se face în diferite
substraturi (nisip, perlit, turbă etc.) şi are loc în 3 săptămâni, apoi se plantează în ghivece de
7-8 cm diametru, într-un substrat format din pământ de ţelină, turbă, mraniţă şi nisip (3:1:1:1).
Lucrările de îngrijire sunt cele aplicate plantelor la ghivece. Ciupirea plantelor este
necesară pentru ramificare şi se face deasupra a 4-5 frunze la plantele tinere, dar la rândul lor
se ciupesc şi lăstarii laterali. Se face udatul moderat şi se fertilizează fazial cu solutii nutritive
de concentraţie 0,3-0,5% la intervale de 14-15 zile. Dintre boli, muşcatele sunt mai frecvent
atacate de putregaiul bacterian, rugina iar dintre dăunători de musculiţa albă de seră.
Utilizare. Muşcatele sunt cultivate pentru decorarea interioarelor, a ferestrelor şi
balcoanelor, dar şi a spaţiilor verzi sau a grădinilor pe perioada de vară.

CULTURA CICLAMENULUI
Ciclamenul prezintă un tubercul turtit de 4-5 cm diametru, frunzele sunt lung peţiolate,
invers cordate, marmorate sau dungate. Florile sunt lung pedunculate, solitare, cu 5 petale cu
vârful rotunjit şi răsfrânt în jos, variat colorate (alb, roz, ciclamen, roşu violaceu, bordo).
Cerinţe ecologice. Specie pretenţioasă faţă de temperatură, creşte şi se dezvoltă bine
la 15-18ºC. Preferă lumina, dar nu suportă radiaţiile solare directe, vara necesitând umbrire.
Faţă de umiditatea din sol are cerinţe moderate, însă necesită umiditate constantă, în
timp ce, faţă de umiditatea atmosferică are pretenţii mari, necesitând pulverizarea cu apă pe
frunze în zilele călduroase. Preferă un substrat uşor (format din turbă fibroasă, pământ de
frunze de fag, pământ de ţelină, nisip), drenat, aerat, cu pH neutru spre bazic (6,5-7,0).
Tehnologia de cultură. Înmulţirea ciclamenului se face prin seminţe, care se seamănă
pe rânduri la distanţe de 3-5 cm, la o adâncime de 0,5-1,0 cm, în substrat amplasat pe parapete
sau în lădiţe. Perioada optimă de semănat este din august până în decembrie, în funcţie de
perioada când se doreşte înflorirea. Plantele se repică când au 1-2 frunze tot pe parapet sau în
lădiţe. Când formează o rozetă de frunze se aplică cel de-al doilea repicat tot pe parapet, sau,
dacă au 4-5 frunze, direct la ghivece cu diametru de 6-7 cm. La primul şi al doilea repicat se
are în vedere ca tuberculul, în formare, să fie acoperit în totalitate de amestecul de pământ.
Când tuberculul depăşeşte 1,5 cm diametru, transvazarea se face astfel încât aceasta să fie 2/3
în pământ, iar 1/3 superioară să rămână neacoperită.
Timpul necesar ciclamenului pentru a parcurge fenofazele de la sămânţă la înflorit,
este de 10-14 luni. Ciclamenul se poate cultiva şi ca plantă perenă, în acest caz după înflorire
plantele fiind dirijate în repaus, iar spre sfârşitul verii se repun în vegetaţie.
Lucrările de îngrijire se referă la dirijarea factorilor de mediu la nivel optim,
schimbarea ghivecelor (la valorificare fiind de 10-12 cm), combaterea bolilor şi dăunătorilor.
Utilizare - la decorarea interioarelor, fiind foarte apreciat datorită abundenţei florilor
(20-80/plantă), culorii variate şi a comportării bune în apartamente. Poate fi folosit şi ca floare
tăiată în buchete şi jerbe.

CULTURA BEGONIEI
Begonia este o plantă perenă, erbacee, cărnoasă care prezintă un tubercul rotund turtit
şi frunze asimetrice, cu limbul alungit, prinse pe tulpini înalte de 25-40 cm. Florile sunt
simple sau involte, unisexuate (plantă monoică), susţinute de pedunculii de culoare roz sau
roşii, cu poziţie erectă sau pendentă. Florile sunt mari de circa 8-12 cm diametru, divers
colorate (alb, galben, portocaliu, roz, roşu, striate, pătate etc.).
Cerinţe ecologice. Temperatura optimă de dezvoltare este de 15-18ºC, nu suportă
temperaturile scăzute, cu atât mai mult cele negative. Preferă locuri semiumbrite sau însorite,
dar nu expuse direct la soare. Pentru înflorire necesită anual 3-4 luni de repaus total, care
corespunde cu lunile octombrie-ianuarie. Pretinde soluri uşoare, bine drenate, permeabile,
fertile, cu pH-ul 5,5-6,6. Nu suportă excesul de umiditate şi suferă la uscăciune.
Tehnologia de cultură. Begonia se înmulţeşte prin seminţe, fragmente de tuberculi
sau butaşi (lăstari porniţi din tubercul şi înrădăcinaţi). Semănatul se face în noiembrie-
decembrie, în sere calde. Primul repicat se face în buchete, iar celelalte individual în ghivece.
În vederea înmulţirii prin porţiuni de tuberculi, aceştia se forţează în luna februarie la
18-20ºC, apoi se secţionează în bucăţi care să conţină cel puţin un mugure viabil, se
dezinfectează şi se trec în lădiţe sau ghivece. Şi pentru înmulţirea prin butaşi, tuberculii se
forţează, după care se detaşează lăstari cu o mică porţiune de tubercul, consideraţi butaşi.
Butaşii se înrădăcinează în perlit, apoi se trec la ghiveci. Până în a doua jumătate a lunii mai
plantele se cultivă în seră, apoi pot fi plantate în teren liber, în jardiniere sau ghivece.
Lucrările de îngrijire mai importante pentru cultura begoniilor sunt: udatul constant,
fertilizarea fazială cu soluţii nutritive în concentraţii de 0,1- 0,2%.
Toamna, plantele cultivate în interioare se dirijează în repaus. După uscarea părţii
aeriene, tuberculii se deplantează, se stratifică în nisip şi se păstrează în depozite aerisite la
temperaturi de 3-5ºC până în ianuarie-februarie, când se trec la forţat şi ciclul se repetă.
Utilizare. Begonia se foloseşte în decorul interioarelor, în balcoane, geamuri, dar şi în
decorul spaţiilor verzi în rondouri şi rabate.

CULTURA DE SAINTPAULIA
Saintpaulia (violeta africană) prezintă o tulpină scurtă, mică (10-15 cm), cu frunze
lung peţiolate dispuse într-o rozetă uniformă. Limbul este oval sau rotund, cu marginea
dinţată sau ondulată, cărnos, pubescent. Florile sunt simple sau involte, dispuse în
inflorescenţă de tip cimă laxă, divers colorate (alb, roz, albastru, violet, panaşate etc.) şi
susţinute de pedunculi cărnoşi şi fragili.
Cerinţe ecologice. Temperatura optimă de vegetaţie este de 20-22ºC. Nu suportă
temperaturi de lungă durată sub 15ºC, dar nici de peste 28ºC. Temperatura optimă a
substratului este de 17-25ºC. Este o plantă sensibilă faţă de lumină, însă nu suportă radiaţiile
solare directe. Soiurile reacţionează diferit la lumină, cele cu frunze de culoare verde închis
suportând o intensitate luminoasă mai mare, pe când cele cu frunze verde deschis, la lumină
intensă încep să se îngălbenească. Apa de udat se aplică la sol şi va avea o temperatură de 18-
20ºC. Substratul de cultură trebuie să fie afânat, permeabil, cu pH-ul uşor acid (6,0-6,5).
Tehnologia de cultură. Violetele se înmulţesc prin butaşi de frunză, divizarea
plantelor, prin seminţe şi micropropagare in vitro.
Butaşii se confecţionează din frunze relativ tinere, sănătoase, a căror peţiol se
scurtează la 2-3 cm şi se înrădăcinează în substrat de turbă cu perlit, perlit sau nisip. Pentru
înrădăcinare se vor asigura 20-25ºC, 5000 lucşi, se evită udatul pe frunze şi se menţine o
umiditate relativă de 90%. Noile plante (2-4 la un butaş) se formează în 5-6 săptămâni, apoi
se vor despărţi de butaş şi vor fi plantate în ghivece când au 4-8 frunze.
Divizarea plantelor se poate face în tot cursul anului, de preferat primăvara şi toamna.
Plantele se scot din ghivece, se separă fiecare rozetă de frunze (pe cât posibil protejând
rădăcinile aferente rozetelor), se fasonează îndepărtând frunzele rupte şi îmbătrânite, se
scurtează sistemul radicular. Este importantă asigurarea constantă a temperaturii mediului şi a
solului, udarea cu apă călduţă şi numai atunci când pământul de la suprafaţă se usucă puţin.
Udarea se face la suprafaţa solului sau în farfurie, evitându-se pulverizarea apei pe frunze.
Utilizare. Se folosesc pentru decorul interioarelor, ferestrelor, balcoanelor, vitrinelor.

Teme pentru evaluare:


1. Cum se confecţionează butaşii de muşcate?
2. Cum se realizează repicatul la ciclamen?
3. Cum se produc butaşii la begonia?
4. Care sunt cerinţele faţă de umiditatea atmosferică a saintpauliei?

BIBLIOGRAFIE
1. Buta, E., M. Cantor (2009). Floricultura. Indrumator de lucrari practice. Ed. Todesco.
Cluj-Napoca.
2. Cantor, M. (2009). Floricultură generală. Ed. Todesco. Cluj-Napoca.
3. Cantor, M., I. Pop (2005). Floricultură specială. Baza de date. Editura AcademicPres.
Cluj-Napoca.
4. Draghia, L. (2004). Floricultură, Editura Ion Ionescu de la Brad Iaşi.
5. Draghia, L., E. L. Chelariu (2010). Floricultură. Editura Ion Ionescu de la Brad. Iaşi.
6. Zaharia, D. (1994). Floricultură. Tipo Agronomia. Cluj-Napoca.

S-ar putea să vă placă și