Proprietatea in regimul comunist

Comunismul este un termen care se poate referi la mai multe noțiuni legate între ele,
dar diferite și, istoric, foarte contrastate, sau chiar, după comentatori precum istoricul
Stephane Courtois, contradictorii:
-o ideologie care, oficial, promovează un sistem social în care nu există stat, clase sociale
și proprietate privată asupra mijloacelor de producție, și care are scopul de a realiza o
societate egalitară;
-o mișcare politică, un partid care afirmă că dorește să implementeze acest sistem;
-un regim politic care se revendică „comunist”, „socialist”, „republică populară” sau
„democrație populară”, în care statul există, fiind chiar atotputernic și totalitar sub
conducerea excluzivă a unui singur partid, zis „comunist”, „socialist” sau „muncitoresc”,
iar clasele sociale fiind diferențiate nu prin accesul la proprietate ci prin accesul inegal la
uzufructul proprietății colective.
Teoretic, în comunism toate bunurile aparțin societății ca întreg, și toți membrii acesteia
se bucură de același statut social și economic. Probabil cel mai cunoscut principiu al
unei societăți comuniste ideale este: „De la fiecare după capacități, fiecăruia după
nevoi”, sintagmă preluată (aproape literal) din Noul Testament
Există cu necesitate instincte culturale, instincte ce şi-au pierdut rădăcinile biologice –
supravieţuirea – sursa transcendenţei şi au pus stăpânire pe om, până când au ajuns să
se identifice cu el. Existenţei şi cunoaşterii le corespund instinctul existenţei şi,
respectiv, instinctul cunoaşterii. Instinctul proprietăţii este cel mai puternic, pentru că
poate ţine loc şi de existenţă şi de cunoaştere. Proprietatea este şi sens şi răspuns; în
trecut era prea puţin; în modernitatea capitalistă este prea mult, dacă nu chiar totul.
În absenţa înţelegerii conceptului de proprietate este imposibilă emiterea vreunei păreri
în privinţa validităţii şi eticii sale şi, respectiv, în privinţa superiorităţii liberalismului
sau comunismului. Este imposibil de sesizat înclinarea balanţei fără a te desprinde de
mecanismele ei. De istorie, de ideologie, de etică. Într-o parte – spre vest – pentru a da o
reinterpretare la o altă scară – geopolitică – metaforei, se află proprietatea privată, de
cealaltă parte – spre est – se află proprietatea colectivă.
Principiul normativ de atribuire iniţială a proprietăţii, pentru a fi natural şi universabil,
trebuie să nu depindă de obiectul căruia i se aplică sau de subiecţii care îl aplică, să nu
presupună intervenţia unei instanţe exterioare şi să facă apel la o realitate obiectivă şi
incontestabilă.
Totuşi, comunismul contestă „dreptul natural al anteriorităţii” în numele ideologiei şi în
cazul proprietăţii externe corpului. Din perspectiva comunistă, persoana care a utilizat
cea dintâi o resursă naturală sau a acumulat cea dintâi avere comite o agresiune
împotriva noilor-veniţi, iar noii-veniţi au dreptul să revendice proprietatea asupra averii
sau a resurselor aflate în proprietatea sa. Iată sursa ideii de lupta de clasa din teoria
politică a comunismului! Dreptul posterităţii – susţinut de comunism – nu este însă un
drept natural; instituirea lui nu s-a putut face decât prin agresiune, iar menţinerea lui a
necesitat intervenţia neîncetată a statului.
Respectarea/garantarea proprietăţii. Respectarea/garantarea proprietăţii se poate
realiza corect prin nenumărate formule constituţionale sau instituţionale atâta vreme
cât acestea pun în practică un principiu evident: dreptul la continuitate. „Ce fost al meu
rămâne al meu!”. Stabilitatea – trasabilitatea şi predictibilitatea – unui sistem
economic, politic şi social, precum şi moralitatea sa depind în mod direct de o anume
lege a inerţiei proprietăţii: atâta vreme cât nimic nu se schimbă, fără un contract,
proprietatea nu se schimbă.
Regimul comunist a încercat să ocolească dreptul la continuitate deghizând agresiunea
asupra proprietăţii private sub o formă de contract ideologic semnat de o singură parte.