CURS 2.

NOŢIUNI DE HIDROLOGIE ŞI HIDROGRAFIE

Hidrologia este ştiinţa interdisciplinară care se ocupă cu studiul apelor naturale:
- studiul proprietăţilor generale ale apelor;
- legile generale care dirijează procesele din hidrosferă;
- interacţiunea dintre hidrosferă, atmosferă, litosferă şi biosferă;
- prognoza evoluţiei elementelor hidrologice.
Hidrografia este acea parte a hidrologiei care se ocupă cu descrierea cursurilor de apă
dintr-o anumită regiune organizate în bazine hidrografice. Hidrografia furnizează, împreună cu
hidrometria, materialul de bază necesar studiilor hidrologiei propriu-zise.
În cazul Hidrologiei uscatului, unde există o mai mare varietate a unităţilor acvatice s-au
separat următoarele ramuri:
 Potamologia, sau hidrologia râurilor (potamos = râu) care cercetează apele curgătoare de
pe continente;
 Limnologia, sau hidrologia lacurilor (limnos = lac), care se ocupă cu studiul diverselor
tipuri de lacuri naturale şi artificiale (acumulări);
 Telmatologia, sau hidrologia mlaştinilor;
 Hidrogeologia, care studiază dispunerea, dinamica şi regimul apelor subterane, freatice şi
de adâncime (arteziene, subarteziene, ascensionale), respectiv apele din scoarţa terestră;
 Glaciologia, care se ocupă cu studiul gheţarilor şi al zăpezilor;
 Hidrometria – o ramură care studiază instrumentele, aparatele, mijloacele şi metodele de
determinare cantitativă şi de prelucrare primară a elementelor hidrologice ale apelor.
Hidrometria serveşte pentru monitorizarea cantitativă a resurselor de apă.

2.1. CICLUL HIDROLOGIC

Ciclul hidrologic reprezintă un model conceptual care descrie miscarea continuă a apei între
biosferă, atmosferă, litosferă si hidrosferă. Apa de pe Pământ este stocată în diferite tipuri de
rezervoare: atmosferă, oceane, lacuri, râuri, sol, gheţari, apă subterană si suprafeţe acoperite cu
zăpadă. Circulaţia apei între aceste rezervoare are loc prin procese de evaporare, condensare,
precipitare, interceptive, siroire, topire, infiltraţie, percolatie,transpiraţie, inmagazinare, scurgere de
suprafaţă si scurgere subterană.
Circulaţia apei în natură este determinată de următorii factori:
 energia solară, care produce circulaţia aerului în atmosferă datorită încălzirii inegale a
suprafeţei terestre;
 forţa de atracţie gravitaţională care determină fenomenele de precipitare, scurgere,
infiltraţie;
 forţele de atracţie solară si lunară, care se află la originea mareelor si a curenţilor marini;
 presiunea atmosferică; diferenţele de presiune determină apariţia vântului prin deplasarea
maselor de aer pe orizontală;
 forţele intermoleculare din sol care determină fenomene capilare; acestea influenţează
scurgerea apei în sol;
 factorul uman, care intervine direct în procesele de mişcare si transformare ale apei.
Ciclul global al apei se subdivide în ciclurile oceanic şi continental. Oceanele asigură cea mai
mare parte din apa evaporată în atmosferă, din care aproximativ 91% se reîntoarce în oceane sub
formă de precipitaţii, restul fiind transportat către masele de aer deasupra uscatului, unde factorii
meteorologici declanşează formarea precipitaţiilor. Dezechilibrul dintre cantităţile de apă evaporate
deasupra oceanului si continentului este corectat de scurgerea de suprafaţă si subterană prin care apele
sunt dirijate înapoi către ocean.
Ciclul hidrologic poate fi împărţit în trei sisteme distincte:
• Sistemul meteorologic;
• Sistemul oceanologic;
• Sistemul hidrologic.
1
 2.2. SISTEMUL HIDROLOGIC

Sistemul hidrologic reprezintă faza terestră a ciclului hidrologic si este considerat un sistem
închis, în care diferenţa dintre volumele de apă intrate şi ieşite dintr-un spaţiu hidrografic reprezintă
volumul de apă acumulat în acesta.
In cadrul sistemului hidrologic se produc permanent procese fizice determinate de o serie
complexa de intrari si iesiri prezentate schematic in figurile 1. si 2.

PRECIPITATII

E T E E

VEGETATIE SUPRAFATA CORPURI DE

SOLULUI inundatii APA
Ascensiune
capilara
Scurgere de suprafata
infiltratii

SOL Scurgere hipodermica SCURGERI

NESATURAT IN ALBII

Ascensiune
capilara Scurgere
Reincarcare subterana
percolatie
acvifer
Q
APA
SUBTERANA

Fig. 1. Schema proceselor fizice in sistemul hidrologic

Z
În care:
P, Z - precipitaţiile căzute sub formă
P lichidă (ploi), respectiv solidă
Topirea zapezii
M (zăpadă).

Aport de apa in bazin M – totalitatea factorilor

meteorologici (temperatura aerului,
Formare scurgere pe PN Integrarea Q deficitul de umiditate, vântul etc.).
E
scurgerii si
ET versanti transport prin albii
E – evaporaţia,
ET – evapotranspiraţia,
F – infiltraţia,
F PN – precipitaţia netă (efectivă) ,
Factorul antropic Q – debitul de apă sau debitul solid
(aluviuni).
Fig. 2. Schema Intrările şi ieşirile din sistemul hidrologic
2
 2.3. BILANŢUL HIDRIC

Bilantul hidric reprezinta o metoda de calcul prin care se determina variatiile stocului
resurselor de apa acumulate intr-un anumit interval de timp la nivelul unui bazin hidrografic, corp de
apa, sectiune de calcul, etc.
Albia râului reprezintă punctul de întâlnire al scurgerilor de suprafaţă, hipodermică si
subterană si a precipitaţiei care cade direct pe suprafaţa de apă. Prin urmare, debitul rezultant al râului
reprezintă debitul de ieşire din bazin hidrografic.
Precipitaţiile pot cădea: pe vegetaţie, direct pe suprafaţa solului si pe corpurile de apă (ape
curgătoare, lacuri).
 parte se reîntoarce în atmosferă prin evaporaţie (E) si prin transpiraţia plantelor (T).
 parte din apa aflată pe coronamentul vegetal cade pe pământ - printre frunze sau se prelinge
pe tulpini, ramuri si trunchiurile copacilor - unde se uneşte cu precipitaţia căzută direct pe
sol;
 parte din apa care bălteşte pe sol se infiltrează, în funcţie de tipul de sol, tipul de acoperire
a solului, umiditatea anterioară si proprietăţile bazinului hidrografic.
- Apa infiltrată este acumulată temporar în primele straturi ale solului, în zona numită
nesaturată (aerată); de aici, o parte din apă se ridică la suprafaţa solului, prin ascensiune
capilară, proces numit exfiltraţie si o altă parte pătrunde vertical în pământ, prin
percolaţie, până la acviferul de apă subterană. Apa ajunsă aproape de suprafaţa solului se
mişcă orizontal dând naştere scurgerii subsuperficiale numită si scurgere hipodermică
(SH), ajungând în cele din urmă în albia unui râu. O parte din apa subterană se reîntoarce
în albia râului sub forma scurgerii subterane - o scurgere foarte lentă - numită si
scurgere de bază(SB). Apa care nici nu bălteşte pe sol si nici nu se infiltrează se scurge
către albia râului formând scurgerea de suprafaţă numită şi scurgere directă sau rapidă
(SR).

Structura bilantului hidric cuprinde intrari si iesiri de resurse de apa, toate din perioada
analizata si exprimate in [mm], respective (Fig. 3.):
 Precipitatii lichide si solide din perioada analizata (P);
 Evapotranspiratia (ET) [mm];
 Scurgerea de suprafata (SS) [mm];
 Infiltratia (scurgerea in subteran, percolatie) , (I) [mm];
 Interceptia (INT) [mm];
 Stocaj in depresiuni de suprafata (SDS) [mm];
Variatia acumularii resurselor hidrice este data de ecuatiile:
Σ INTRARI – Σ IESIRI = Variatia acumularii (ΔA)
P+SS – (ET+SDS+INT+I)=ΔA

Fig. 3. Schema structurii bilantului hidricc pentru o acumulare de apa

3
 2.4. BAZINUL HIDROGRAFIC

Bazinul hidrografic (BH) corespunde unităţii geografice pe care se bazează analiza ciclului
hidrologic. Este o suprafaţă închisă din punct de vedere hidrologic în sensul că frontiera
suprafeţei nu este penetrată de nici o scurgere de apă iar excedentul de precipitaţie se evaporă sau se
scurge printr-o singură secţine numită secţiune de închidere a bazinului (Musy, 1992).
Bazinul hidrografic numit şi bazin de recepţie sau bazin colector reprezintă o suprafaŃă în
care apa provenită din ploi sau din topirea zăpezilor se scurge la vale într-un corp de apă (râu, lac,
estuar, mare, ocean). Bazinul de recepţie include atât râurile care transportă apa, cât şi suprafaţa
de teren de pe care apa se scurge în albiile râurilor.
Mai poate fi definit în diferite feluri:
- Este o suprafaţă închisă din punct de vedere hidrologic în sensul că frontiera suprafeţei
(cumpăna apelor) nu este penetrată de nici o scurgere de apă iar excedentul de precipitaţie se evaporă
sau se scurge printr-o singură secţiune numită secţiune de închidere a bazinului (Musy, 1992).
-o suprafaţă în care apa se scurge într-un corp de apă (râu, lac, mare, ocean) (bazin de
recepţie sau bazin colector).

În BH are loc procesul de transformare a precipitaţiilor în fluxuri de apă colectate de

reţeaua hidrografică şi de rezervoarele subterane. Acest proces complex impune studierea
diferitelor aspecte fiziografice ale BH.

Caracteristicile fiziografice ale unui BH influenţează răspunsul hidrologic şi în special

regimul curgerii în perioada de viitură sau etiaj (cel mai scăzut nivel a unui râu, lac; nivel de
referinţă a unui curs de apă stabilit pe baza nivelurilor minime multianuale). Reacţia hidrologică a
unui BH este caracterizată printr-o curbă reprezentând variaţia debitului în funcţie de timp, numită
hidrograf de debit sau de viitură. Mărimea şi forma hidrografului de viitură rezultate în urma unei
ploi vor depinde de mărimea, forma, panta, orientarea bazinului, tipul solului, acoperirea cu vegetaŃie
(covorul vegetal) şi de reŃeaua hidrografică. Aceste caracteristici de ordin pur geometric sau fizic se
calculează cu ajutorul hărţilor topografice.

În spaţiul bazinului hidrografic au loc toate procesele fizice, care determină scurgerile
hidrologice, de aici decurgând şi importanţa sa în studiile hidrologice. Suprafaţa şi subteranul
bazinului hidrografic sunt elementele care influenţează distribuţia precipitaţiilor atmosferice în
parametrii caracteristici ciclului hidrologic.
Limita bazinului hidrografic se trasează pe planurile de situaţie în funcţie de relieful
reprezentat prin curbele de nivel şi este determinată de cumpăna apelor sau perimetrul bazinului
hidrografic; acesta se poate defini ca locul geometric al punctelor de pe care apa rezultată din
precipitaţiile atmosferice se scurge gravitaţional spre reţeaua hidrografică a bazinului.
Cumpăna apelor unui bazin hidrografic trecând prin punctele cele mai înalte (culmi de munţi,
coline, dealuri) aparţine şi bazinelor învecinate.
La un curs de apă se poate stabili bazinul hidrografic corespunzător profilului de închidere
(secţiunea de vărsare), cât şi cel corespunzător unui profil oarecare de pe cursul respectiv, în care
poate exista un post hidrometric, o confluenţă, o captare de apă, o derivaţie, un lac de acumulare etc.
[Giurma I., ş.a., 1980].
Un bazin are ordinul n a celui mai mare dintre cursurile sale de apă sau ordinul cursului de apă
principal care ajunge la secţiunea de ieşire a bazinului. Ordinul n oferă indicaţii privind gradul de
complexitate a RH si asupra formei BH.

În ţara noastră există 15 subbazine hidrografice (de ordinul 1) care toate fac parte din
BH al Fluviului Dunărea.

4
 2.5. REŢEAUA HIDROGRAFICĂ

Reţeaua hidrografică (RH) este reprezentată de totalitatea căilor de concentrare a curenţilor de apă de
suprafaţă într-un bazin dat. Este una din caracteristicile cele mai importante ale bazinului. Se defineşte ca fiind
ansamblul cursurilor de apă naturale sau artificiale, permanente sau temporare, care participă la curgere.
Reţeaua temporară (periodică) este alcătuită din totalitatea văilor, vâlcelelor, torenţilor, râpelor, şanţurilor prin
care se scurg apele după ploi sau după topirea zăpezilor.
Reţeaua hidrografică poate lua diferite forme: principalele:
a. dendritică – caracterizată prin orientarea cursurilor mici spre cel principal, cu unghiuri de
confluenţă < 90º, ca ramurile unui arbore. Este cel mai comun tip de structură de reţea hidro;
b. rectangulară – când confluenţele se fac în unghiuri apropiate de 90º. Este o structură care
apare în cazul anumitor condiţii geotectonice (fracturi): Ex. în lungul coastei Norvegiei;
c. radială – în cazul unor boltiri tectonice sau conuri vulcanice;
d. centripetă – în situaţia unor arii largi depresionare, în special în regiuni semiaride;
e. multibazinală – complexă, în regiuni deluroase şi carstice;
f. zăbrelită, sau în formă de gratii – cu unghiuri de confluenţă relativ drepte, în zone puternic
fracturate tectonic;
g. paralelă – specifice obcinelor bucovinene, motivată de dispoziţia liniilor principale de
relief;
i. inelară – pe înălţimi izolate: domuri, conuri;
j.deranjată – în cazul intervenţiilor antropice masive (Podişul Moldovei, Podişul
Transilvaniei);
k. contorsionată – în structuri geologice complicate (Vrancea).
Diferenţierea unei RH ia în considerare factorii geologici, climatici, antropici si panta
terenului.
In fig. 4. se prezintă 3 tipuri de reţele de râuri (dentritic, rectangular şi paralel).

Fig. 4. Forme ale reţelelor

hidrografice

1. Topologia reţelei hidrografice

Prin topologie se înţelege studiul structurii unei RH, care presupune numerotarea tronsoanelor
cursurilor de apă. Ordinul cursurilor de apă reprezintă o clasificare care reflectă ramificaţia acestora.
Codificarea cursurilor de apă este utilizată pentru codificarea staţiilor de măsură (staţii hidrometrice),
permiţând astfel o prelucrare automată a datelor (Pidwirny, 2006). Există mai multe tipuri de clasificare a
tronsoanelor cursurilor de apă si anume:

a) Clasificarea Gravelius (1935) propune determinarea ordinului reţelei pornind din aval către
amonte, astfel:
 cursul de apă principal – ordinul 1,
 afluentul principal – ordinul 2,
 afluentul afluentului principal – ordinul 3, etc.
În România, conform Atlasului cadastrelor apelor din 1992, reţeaua hidrografică este grupată si
codificată în 15 bazine de ordinul 1, cu considerarea afluenţilor până la ordinul 6 inclusiv. Sunt codificate 4864
de cursuri de apă, lungimea totală a acestora fiind de 78905 km (Mustăţea, 2005).

b) Clasificarea Strahler (1957)

Permite descrierea dezvoltării reţelei de drenaj a unui bazin. Defineşte ordinul cursurilor de
apă printr-o regulă simplă: orice curs de apă fără afluent este de ordinul 1.

5
 2.6. CARACTERISTICILE MORFOGRAFICE ŞI MORFOMETRICE ALE
BAZINULUI HIDROGRAFIC

2.6.1. Lungimea Retelei Hidrografice (RH)

Lungimea totală a unei reţele hidrografice este formată din lungimea cursului principal
Lp şi lungimea afluenţilor li.
n
Ltotala Lp li [km] (1.10)
i 1
Lungimea unui curs de apă (principal sau afluent) reprezintă distanţa exprimată în km,
măsurată în plan orizontal de la confluenţă spre izvor (fig. 5)..

14+900

km 5 km 9 km 14 km 18 km 21,7

km 0
izvor

3+200 5+600

Fig. 5. Schema hidrografică a unui curs de apă

Lungimea cursului de apă principal, L p, reprezintă distanţa de la ieşire până la cumpăna apelor,
urmând tronsonul cu ordinul cel mai mare. Atunci când apare o confluenţă, dacă cele două tronsoane la
confluenţă sunt de acelaşi ordin, se consideră acela care drenează cea mai mare suprafaţă.
Lungimea afluentilor se măsoară prin distanţa desfăşurată în plan orizontal, în km, numerotaţi de la
confluenţă; se determină pe hărţi la diferite scări, funcţie de gradul de precizie urmărit. Suma
lungimilor tuturor ramificaţiilor formează lungimea RH :
N1 N1 Nn 1

L ln 1 ..... ln i .... ln n 1 ........ ln n

1 1 1

Lungimea râurilor se poate determina pe hărţi (cu ajutorul curbimetrului, a unei ate umede suprapuse
pe cursurile de apa, sau a unui compas cu deschidere mică, ) sau direct în natură, pentru râuri mici sau
în cazuri speciale (prin măsurători topometrice). In lipsa curbimetrului, lungimile cursurilor de apa si a
cumpenei apelor (perimetrelor) se poate masura cu o ata umeda suprapusa pe liniile cursurilor de apa si
a perimetrelor sau cu o foaie de hartie pe care se marcheaza punctual toate curbele (meandrele), dupa
care se masoara cu rigla si se efectueaza multiplicarea cu scara hartii.
Lungimea măsurată pe hartă se înmulţeşte cu factorul de scară S L:

L Km L cm SL

2.6.2. Suprafaţa Bazinului Hidrografic

Suprafaţa bazinului hidrografic (F) se determină pe hartă prin planimetrarea ariei delimitată de
cumpăna apelor; suprafaţa astfel obţinută se înmulţeşte cu factorul de scară SF:

F [km2 ] = F [cm2 ] *S

Suprafaţa BH creste pe măsură ce pofilele de închidere se situează către avalul cursului de apă.

6
 Epura de variaţie a suprafeţei bazinului reprezintă variaţia cumulativă a suprafeţelor,
considerată de la izvor spre vărsare, în raport cu lungimea cursului de apă.

Fig. 6. Elemente fiziografice ale unui Bazin Hidrografic (BH)

Pentru trasarea epurei de variaţie se determină suprafeţele subbazinelor (corespunzătoare

afluenţilor), notate cu 1 – 6. (figura nr. 6).
Se consideră ca secţiuni de control secţiunile corespunzătoare punctelor de confluenţă ale râului
cu afluenţii săi (C1 – C6) si secţiunea de închidere a BH. La fiecare confluenţă se ţine cont de poziţia
afluentului (pe stânga sau pe dreapta), variaţia suprafeţei figurându-se în mod corespunzător. Între
două puncte de confluenţă de pe aceeaşi parte a râului se admite o variaţie liniară a suprafeţei BH.

2.6.3. Coeficientul de sinuozitate

Acest coeficient notat Ks reprezintă raportul dintre lungimea râului Lr măsurată după toate
sinuozitaţile lui şi lungimea dreptei l care-i uneşte extremităţile.
Lr
Ks 1,0
l
La măsurarea pe hartă a lungimilor apar erori datorită faptului că deschiderea compasului
influenţează exactitatea măsurătorii. În cazul în care măsurătorile se fac cu acelaşi compas, dar cu
două deschideri diferite se poate folosi următoarea relaţie pentru calculul lungimii râului :
d1
Lr l1 (l1 l2 ) N unde:
d 2 d1
Lr este lungimea râului;
l1, lungimea rezultată din prima măsurare;
l2, lungimea rezultată din a doua măsurare;
d1, valoarea deschiderii de compas la prima măsurare;
d2, valoarea deschiderii de compas din a doua măsurare;
N, scara hărţii folosite
2.6.4. Coeficientul de ramificare
Acest coeficient Kr reprezintă raportul dintre lungimea tuturor ramificaţiilor (l1, l2, …,ln) ale
unei reţele hidrografice inclusiv cursul principal (Lp) şi lungimea cursului principal şi este dat de
relaţia:
l1 l2 ... ln Lp
Kr
Lp
Valorile lui Ks şi Kr sunt necesare pentru studii privitoare la evoluţia albiei,
calculul volumului lucrărilor de dragare, a lucrărilor de regularizare a cursurilor în vederea măririi
capacităţiide transport a acestora, atenuarea undelor de viitură etc. [Giurma I., ş.a., 1987].

7
 2.6.5. Densitatea reţelei hidrografice

Densitatea de drenaj (colectare), Dd, exprimă capacitatea unei RH de a colecta un anumit

volum din apele de precipitaţie si subterane; depinde de caracteristicile geologice, topografice si
antropice ale bazinului. Se defineşte ca raportul dintre lungimea totală a RH (L) si suprafaţa BH (F)
care înscrie reţeaua respectivă:
LT
Dd F
O reţea hidrografică va colecta un volum de apă mai important cu cât va avea mai multe
ramificaţii şi cu cât acestea vor fi mai lungi.

Densitatea reţelei hidrografice (RH) se stabileşte prin măsurători efectuate pe hartă şi

reprezintă raportul dintre lungimea tuturor ramificaţiilor (l1, l2,…,ln) inclusiv lungimea cursului
principal (Lp) şi suprafaţa care înscrie reţeaua hidrografică respectivă (F).

l1 l2 ... l n Lp
Dd [km/km 2 ]
F
Densitatea hidrografică (Dh) reprezintă numărul cursurilor de apă, N, pe unitatea de
suprafaţă (F):
N
Dh F

2.6.6. Profile longitudinale şi longitudinale ale reţelei hidrografice

Profilul longitudinal este o reprezentare grafică a reţelei hidrografice în plan vertical,

întocmită după hărţi cu curbe de nivel sau pe baza unor măsurători hidro-topografice şi exprimă
succesiunea cotelor terenului de pe fundul văilor.
Profilul conţine pe abscisă lungimea în km, iar pe ordonată altitudinea în m, a diferitelor
puncte caracteristice (deasupra nivelului mării) .
Se remarcă faptul că valea de ordinul cel mai mare are cote mai mici decât văile adiacente,
ceea ce permite alimentarea gravitaţională prin afluxul de apă al acestora. Pantele cursurilor de apă
cresc de asemenea, odată cu creşterea altitudinilor.

Profile transversale

Profilul transversal reprezintă intersecţia unui râu cu un plan vertical perpendicular pe direcţia
de curgere a apelor.
Din punct de vedere hidrologic acest profil prezintă o importanţă deosebită, deoarece în
funcţie de caracteristicile lui se stabileşte capacitatea de curgere, repartiţia vitezelor, direcţia
curenţilor longitudinali şi transversali ai râurilor etc.
Profilul transversal poate fi asimilat cu un dreptunghi, trapez, parabolă sau combinaţii ale
acestor figuri geometrice. El este variabil şi diferă atât de la un râu la altul cât şi în lungul aceluiaşi
râu, fiind influenţat de forma şi structura văii.
Văile cu un profil transversal în formă de "V" sunt caracteristice formaţiunilor tinere,
neevoluate aflate la înălţimi mari ale cursurilor de apă precum şi la râurile care străbat văile adânci în
formă de chei de origine tectonică şi erozivă sau epigenetică dezvoltate în calcare. În acest caz râurile
au doar albie minoră îngustă şi sunt lipsite complet de albie majoră.
Văile mari, evoluate, cu profil transversal în formă de "U", văile trapezoidale, precum şi
zonele de şes, permit şi formarea unor albii majore.
Albia minoră caracterizată prin scurgeri permanente, este aceea prin care se scurg apele mici
şi mijlocii (limitată la nivelul debitelor medii multianuale).
Între albia minoră şi curentul de apă există o interacţiune puternică tot timpul şi drept urmare
apar afuieri şi depuneri.
8
 Albia majoră în care se scurg apele mari în timpul viiturilor este formată din albia minoră şi
părţile laterale (luncile). Zonele mai ridicate, aflate deasupra nivelului apelor mari, formează terasele.
Lăţimile albiilor minore şi majore variază foarte mult de la un curs la altul, precum şi de la un
sector la altul pe acelaşi râu [Vladimirescu I., 1984].

2.6.7. Coeficientul de asimetrie

Modul în care suprafaţa totală a bazinului hidrografic este distribuită pe stânga sau pe dreapta
cursului principal determină asimetria. Acest coeficient a este dat de relaţia:

Fs Fd
a as ad F F

Fs Fd 2( Fs Fd )
a
Fs Fd F
2

unde Fst, Fdr reprezintă suprafeţele BH corespunzătoare malului stâng, respectiv drept al cursului
principal, iar F – suprafaţa totală a BH.
Dacă a=0, bazinul este simetric.
Exemplu:
2( Fs Fd ) 2(88,37 69,59)
a 0,238
F 157,96
Pentru acest bazin hidrografic se constată o asimetrie de stânga, adică pe stânga este dispusă
cu 23,8% mai mult din suprafaţa de drenaj decât pe dreapta cursului principal.

2.6.8. Lungimea bazinului hidrografic

Lungimea bazinului hidrografic L se defineşte ca fiind distanţa măsurată de la vărsarea

cursului principal până la obârşia cursului de apă (izvoarele cursului principal pe cumpana apelor). În
cazul unor bazine asimetrice sau cu aspect curbat, lungimea bazinului hidrografic este dată de linia
mediană a bazinului (locul geometric al punctelor aflate la mijlocul distanţei dintre versanţii opuşi).

2.6.9. Lăţimea medie a bazinului hidrografic

Lăţimea medie a bazinului (B) este o valoare fictivă care răspunde raportului:
F
l (în km).
L
Lăţimea bazinului prezintă o semnificaţie importanţa pentru formarea şi evoluţia viiturilor.
Lăţimea medie a bazinului hidrografic B se determină prin calcul, ca fiind raportul dintre
suprafaţa şi lungimea bazinului.
F
B unde:
L
F este suprafaţa bazinului hidrografic (km2);
L,lungimea liniei mediane a bazinului hidrografic (km).
Pentru bazinul hidrografic din figura 1.1 obţinem: B = 57,96/22 = 7,18 km.

9
 2.6.10. Altitudinea medie a bazinului (Hm),

Este o caracteristică deosebit de importantă, care exprimă, în fapt, zonalitatea altitudinală ca

factor de control al majorităţii proceselor geografice.
Este o valoare fictivă, calculată cu formula:
f1 h1 f 2 h2 ... f n hn
Hm (în m)
F
în care : f1h1…….fnhn = produsul dintre suprafeţele parţiale cuprinse între doua curbe de nivel vecine
(f) şi cota medie dintre curbele de nivel respective (h).

2.6.11. Gradul de abatere de la forma circulara (β)

Reprezintă raportul dintre perimetrul cercului Lc care are aceeaşi suprafaţă cu cea a BH (fig. 7)
si perimetrul BH, Lp:

Lc 2 F
Pentru β=1, BH are formă
circulară. Lp Lp

Fig. 7. Schema de calcul pentru abaterea

de la forma circulară

Lp

Lc
2.6.12 Gradul de alungire al bazinului hidrografic (α)

Exprimă raportul dintre lăţimea medie a bazinului bmed. si lungimea cursului de apă principal, l:
bmed F
l l2

2.6.13. Graficul (epura) de creştere a suprafeţei bazinului odată cu creşterea lungimii

râului

Un astfel de grafic prezintă creşterea progresiva a bazinului hidrografic pe măsură ce ne

îndepărtăm de izvoare. Semnificaţia sa este aceea că ofera o imagine sintetică a formei şi simetriei
bazinului hidrografic, a modului de compunere a sistemului fluviatil, a variaţiei altitudinii medii în
lungul râului etc

2.6.14. Graficul de repartizare a suprafeţelor bazinului hidrografic pe trepte de

altitudini. Curba hipsografică.

Acest grafic se construieşte în coordonate rectangulare cu altitudinea în ordonată. Graficul are

o formă în trepte. Curba hipsografică reprezintă integrarea acestor trepte (curba de durată).

10