8.

MONOPOLUL

Monopolul este o structură a pieţei cu următoarele caracteristici: pe piaţă există o

singură firmă, care vinde un produs unic şi care este protejată de intrarea rivalilor pe piaţă.
Aceasta este o structură ideală. În lumea reală, condiţiile monopolului pot fi doar aproximate
deoarece: (1) rareori se poate găsi o piaţă pe care operează o singură firmă, (2) rareori se
poate identifica un produs pentru care nu există substituenţi şi (3) nici o firmă nu este perfect
protejată de intrarea altor firme concurente pe piaţă. De exemplu, proprietatea asupra unui
zăcământ de minerale rare reprezintă o protecţie destul de bună, dar există posibilitatea
descoperirii şi altor zăcăminte. Chiar şi atunci când monopolul este protejat prin lege –
autorităţile nu permit firmelor rivale să intre pe piaţă – există posibilitatea ca legea să se
modifice.
Deşi nu există o piaţă care să întrunească în totalitate trăsăturile pieţei cu structură de
monopol, utilizarea unui model formal al monopolului permite înţelegerea comportamentului
firmelor care operează pe astfel de pieţe.

8.1. Maximizarea profitului pe o piaţă de tip monopol

Principala diferenţă dintre monopol şi concurenţa perfectă este aceea că monopolul nu

preia preţul pieţei. În acelaşi timp, monopolul are de satisfăcut cererea pieţei; în consecinţă,
curba cererii firmei nu mai este orizontală ca pe piaţa cu concurenţă perfectă, ci
descrescătoare. Monopolul ştie că trebuie să reducă preţul dacă vrea să vândă mai mult.
Punctul de pornire în dezvoltarea unei teorii a monopolului îl reprezintă faptul că alegerea
monopolului cu privire la nivelul producţiei afectează în mod direct preţul produsului.

8.1.1. Producţia, preţul şi venitul marginal pentru monopol

Figura 8.1 (a, b şi c) prezintă legătura dintre cerere, venit total şi venit marginal pentru
un monopol. Venitul total se obţine înmulţind preţul cu cantitatea, la fiecare punct de pe curba
cererii. Venitul marginal este creşterea de venit total rezultată din sporirea cu o unitate a
producţiei. Când cererea este elastică – vezi grafic (b) – venitul marginal este pozitiv şi venitul
total creşte. Când cererea este inelastică, venitul marginal este negativ şi venitul total scade.
Venitul marginal este mai mic decât preţul la toate nivelurile de producţie.
 Figura 8.1. Cerere, venit total şi venit marginal pentru un monopol

(a)

Venit
Cantitate
marginal
(1) Preţ
(4)
(2) Venit total
(3)
1 80 mil lei 80
77,6 155,2 75,2
2
75,2 225,6 70,4
3
. . .
. . .
. . .
16 44,0 704 3,2
17 41,6 707,2 -1,6
18 39,2 705,6
. . .
. . .
. . .
33 3,2 105,6 -78,4
34 0,8 27,2 -27,2
35 0 0

Pe măsură ce monopolul creşte sau reduce volumul producţiei, atât modificările

preţului, cât şi modificările cantităţii afectează venitul total al firmei (grafic c). Pornind de la
zero, pe măsură ce producţia creşte, venitul total creşte, atinge un punct de maxim atunci când
se produc 17 unităţi, după care se reduce.
Când cererea este elastică, o reducere a preţului determină creşterea venitului total.
Dacă cererea este inelastică, reducerea preţului determină o reducere a venitului. Pe graficul
(b) se observă că la cantităţi mai mici cererea este elastică (jumătatea de sus), la cantităţi mai
mari cererea este inelastică (jumătatea de jos). Din graficul (c) reiese că venitul total creşte în
zona cererii elastice şi scade în zona cererii inelastice. Venitul total atinge o valoare maximă
în zona cu elasticitate unitară.
Relaţia dintre producţie şi venitul total pentru un monopol se poate analiza şi în
termeni marginali. Venitul marginal reprezintă creşterea de venit total rezultată din sporirea cu
o unitate a producţiei. În coloana 4 (a) este determinat venitul marginal pentru firma din acest
exemplu, iar pe graficul (b) este reprezentată curba venitului marginal. Curba venitului
marginal este situată deasupra axei orizontale atunci când venitul total creşte (cerere elastică) 1,
şi sub axa orizontală atunci când venitul total se reduce (cerere inelastică). Curba venitului

1
Vezi capitolul 3.
marginal intersectează axa orizontală la nivelul producţiei pentru care venitul total este
maxim. Altfel spus, venitul total este maxim atunci când venitul marginal este zero.
De aici se desprinde o regulă simplă care poate fi aplicată pentru reprezentarea curbei
venitului marginal care corespunde unei curbe a cererii reprezentată printr-o linie dreaptă:
curba venitului marginal intersectează întotdeauna axa orizontală la jumătatea distanţei dintre
punctul de intersecţie al curbei cererii cu axa orizontală şi originea sistemului de axe. Această
regulă nu se poate aplica pentru curbe ale cererii care nu sunt reprezentate printr-o linie
dreaptă.
 (b)

)
lei
l. Zonă de cerere
mi 80 elastică
r(
ita
un Cerere unitară
nit
ve
şi 40
eţ Zonă de cerere
Pr inelastică

Cerere
0
10 20 30 40
-13
Venit marginal
Cantitate

(c)
80

) Venit total
lei
il.
(m 40
al Venit total
tot maxim
nit
Ve

0
10 20 30 40

Cantitate
 Întotdeauna, curba venitului marginal este situată sub curba cererii. Acest lucru arată
că pentru un monopol venitul marginal este mai mic decât preţul (creşterea venitului total
generată de vânzarea unei unităţi suplimentare de produs este mai mică decât preţul acelei
unităţi). De ce? Pentru a creşte volumul total al vânzărilor, monopolul trebuie să reducă preţul
tuturor unităţilor vândute şi nu doar al ultimei unităţi.

8.1.2. Maximizarea profitului

Pentru determinarea nivelului producţiei care maximizează profitul, pentru un

monopol se poate compara costul total cu venitul total sau se poate compara venitul marginal
cu costul marginal – monopolul maximizează profit ca şi firma care operează pe o piaţă cu
concurenţă perfectă, menţinând producţia la nivelul la care venitul marginal este egal cu
costul marginal. Costul total al firmei pentru diferite niveluri de producţie este prezentat în
coloana 6 din figura 8.2(c). Profitul total se determină ca diferenţă între venitul total şi costul
total. În coloana 7 a figurii 8.2(c) se observă că profitul este maxim atunci când firma produce
13 unităţi de produs. Abordarea cost total – venit total este reprezentată pe graficul (c).
Profitul total este egal cu distanţa verticală dintre curbele costului total şi venitului total.
Acesta atinge un punct de maxim atunci când firma produce 13 unităţi de produs.
Maximizarea profitului nu este acelaşi lucru cu maximizarea venitului total. De
exemplu, între 13 şi 17 unităţi de produs, venitul total continuă să crească, dar costul total
creşte mai repede decît creşte venitul şi astfel profitul total se reduce.
Abordarea marginală este redată de coloanele 3 şi 4 ale figurii 8.2(c). Atâta timp cât
venitul marginal este mai mare decât costul marginal, creşterea producţiei cu o unitate
determină creşterea profitului. Pentru firma din acest exemplu, dacă producţia creşte dincolo
de 13 de unităţi, venitul marginal devine mai mic decât costul marginal şi astfel profitul se
reduce.
Pe graficul (b) este reprezentată abordarea cost marginal–venit marginal. Un monopol
maximizează profitul producând o cantitate de bunuri la care venitul marginal este egal cu
costul marginal. Cantitatea la care firma maximizează profitul este dată de punctul de
intersecţie dintre curba costului marginal şi curba venitului marginal. Profitul unitar (mediu)
este egal cu distanţa verticală dintre curba cererii (care arată preţul de vânzare al produsului)
şi curba costului total. Profitul total se determină înmulţind profitul unitar cu cantitatea
produsă (aria haşurată).
 Intersecţia dintre curbele costului marginal şi venitului marginal determină nivelul de
producţie pentru care un monopol maximizează profitul, dar preţul pe care îl percepe
monopolul este determinat de înălţimea curbei cererii corespunzătoare cantităţii de producţie
care mazimizează profitul. Pentru un monopol care maximizează profitul, acest preţ este
întotdeauna mai mare decât costul marginal.
Pentru firma din acest exemplu, costul marginal corespunzător unei producţii de 13
unităţi este de 20 mii lei, dar potrivit curbei cererii consumatorii sunt dispuşi să cumpere
această producţie la un preţ de 51,2 mii lei. Prin urmare, pentru a-şi maximiza profitul,
monopolul percepe un preţ de 51,2 mii lei pentru cele 13 unităţi produse.
 Figura 8.2. Maximizarea profitului în cazul unui monopol

(a)

80
Cost total
)
lei
l. 60
Venit total
Profit maxim
mi
eci
(z
40
nit
ve
şi
al
20
tot
st
Co

0
5 10 15 20 25 30 35
Producţie

(b)
) 80
lei Cost marginal
il.
(m
r 60
ita Cost mediu
un
nit Profit
ve 40
şi
st
co Curba cererii
20
eţ,
Pr

0 5 10 15 20 25 30 35

Producţie
 (c)

Venit
marginal Cost
Preţ
(4) marginal Cost total Profit total
Producţie (2) Venit total
(5) (6) (7)
(unităţi) (3)
(1)
1 80 mil. lei 80 27,2 190,4 -110,4
75,2 -62,4
2 77,6 155,2 24,4 217,6
70,4 .
3 75,2 225,6 . .
. . . . . . .
. . . . . . .
. . . . . .
.
12 53,6 643,2 22,4 18,4 404 239,2
13 51,2 665,6 17,6 20 424 241,6
14 48,8 683,2 12,8 22 446 237,2
15 46,4 696 8 24,4 470,4 225,6
16 44 704 3,2 27,2 497,6 206,4
17 41,6 707,2 30,4 528 179,2

Un monopol maximizează profitul producând o cantitate de bunuri la care venitul

marginal este egal cu costul marginal. Preţul pe care îl percepe este determinat de
înălţimea curbei cererii corespunzătoare cantităţii de producţie care maximizează
profitul. Atenţie: maximizarea profitului nu este acelaşi lucru cu maximizarea venitului
total! Peste 13 unităţi de producţie – cantitate la care în acest exemplu profitul este
maxim – venitul total continuă să crească un timp, dar profitul scade întrucât costurile
totale cresc mai repede.

8.1.3. Minimizarea pierderii

Când condiţiile pieţei sunt nefavorabile, un monopol – la fel ca şi o firmă

concurenţială – poate să nu obţină profit pe termen scurt. În acestă situaţie, monopolul va
încerca să minimizeze pierderile. Existenţa profitului depinde de poziţiile curbelor cererii şi a
costului total mediu.
Această situaţie este reprezentată în figura 8.3. În acest grafic, curba cererii se află
permanent sub curba costului mediu. Acest lucru se poate întâmpla, de exemplu, în cazul unei
recesiuni, atunci când veniturile se reduc. Pe termen scurt, cel mai bun lucru pe care poate să
îl facă o firmă aflată într-o asemenea situaţie este să îşi diminueze pierderile prin menţinerea
nivelului de producţie la punctul în care venitul marginal este egal cu costul marginal. Preţul
practicat de monopol în această situaţie este dat de înălţimea curbei cererii corespunzătoare
cantităţii de producţie care minimizează pierderea. Pierderea totală este redată de aria
haşurată.
 Deşi monopolul suportă o pierdere la acest nivel de producţie, nici un alt nivel de
producţie nu ar conduce la o pierdere mai mică. După cum reiese din figura 8.3, preţul
practicat de monopol la acest nivel de producţie, este mai mare decât costul variabil mediu.
 Figura 8.3. Pierderea pe termen scurt în cazul unui monopol

80

Cost marginal
) 60
lei Pierdere
Uneori, cererea poate să nu fie suficient de mare astfel încât să permită monopolului să
obţină profit. De exemplu, în acest grafic curba cererii se află permanent sub curba
il.
costului total mediu. Pe termen scurt, cel mai bun lucru pe care poate să îl Cost
(m facă mediu
o firmă
40
aflată într-o asemenea situaţie este să îşi diminueze pierderile prin menţinerea nivelului
eţ
de producţie la punctul în care venitul marginal este egal cu costul marginal.Cost
Pr În cazul în mediu
variabil
care condiţiile pieţei se modifică şi curba cererii se deplasează şi mai mult spre
originea sistemului de coordonate – împiedicând astfel obţinerea unui preţ care ar
20 – strategia pe termen scurt a monopolului ar fi închiderea
acoperi costul total mediu
firmei. Cerere

Pe termen lung, menţinerea unor condiţii nefavorabile ale pieţei generează probleme
0
5 de monopol.
unei asemenea firme, în ciuda poziţiei sale 10 15 firma 20
Dacă depinde în25întregime30de 35

sursele private de capital, ea fi nevoită să iasă de pe piaţă deoarece nu poate Producţie

să ofere
potenţialilor investitori un venit suficient pentru a le acoperi costurile de oportunitate. Prin
urmare, investitorii îşi plasează capitalurile în altă parte. Dacă monopolul furnizează un
serviciu public esenţial2, el poate fi menţinut pe piaţă prin subvenţii acordate de autorităţi.

8.1.4. Maximizarea profitului pe termen lung

Spre deosebire de piaţa cu structură de concurenţă perfectă unde, pe termen lung,

profitul economic este zero (preţul este egal cu costul mediu) şi, astfel, noi firme nu sunt
încurajate să intre pe piaţă, în condiţii de monopol, profitul economic există atâta timp cât
condiţiile cererii sunt favorabile. În cazul monopolului, deşi preţul este mai mare decât costul
marginal, nu apar pe piaţă noi firme deoarece monopolul este protejat de intrarea rivalilor pe
2
Servicii de interes economic general este denumirea utilizată în Uniunea Europeană.
piaţă. Altfel spus, chiar dacă, pe termen scurt, condiţiile cererii permit obţinerea unei rate a
profitului mai mare decât costul de oportunitate al capitalului, nici o altă firmă nu poate să
intre pe piaţă. Dacă nu are loc nici un eveniment care să perturbe poziţia favorabilă a curbelor
costului şi cererii, un monopol poate să obţină, chiar şi pe termen lung, profit economic. Este
una dintre principalele diferenţe faţă de piaţa cu concurenţă perfectă.

8.1.5. Concurenţă, căutarea rentei şi limitarea preţurilor

În lumea reală nici o firmă nu este perfect protejată pe termen lung de rivali, deoarece
profitul economic obţinut de un monopol atrage alţi antreprenori, care îşi folosesc întreaga
ingeniozitate pentru a găsi modalităţi de intrare pe piaţa respectivă.
Ce poate să facă o firmă pentru a se proteja de rivali? O posibilitate ar fi să convingă
autorităţile să interzică intrarea pe piaţa respectivă. Acesta este un exemplu de comportament
căutător de rente (rent-seeking). Căutarea, obţinerea şi păstrarea rentelor este însă o activitate
costisitoare pentru firme. Astfel, în cazul unui monopol, căutarea rentei determină creşterea
costului total mediu şi, prin urmare, diminuează profitul pe termen lung.
Un alt mod de a împiedica intrarea rivalilor pe piaţă constă în diminuarea voluntară a
preţului. Astfel, un monopol poate să-şi vândă produsul la un preţ mai mic decât cel care ar
permite maximizarea profitului pe termen scurt.

8.2. Discriminarea prin preţ

Unele firme nu practică acelaşi preţ pentru toţi cumpărătorii produselor sau serviciilor
lor. De exemplu, este greu să găseşti într-un avion pasageri care au plătit acelaşi preţ pe bilet
pentru aceeaşi călătorie. Preţurile aceloraşi produse sunt diferite în funcţie de locul procurării
lor (hipermarket sau chioşcul de la colţul străzii), de cantităţi etc. Această practică este
cunoscută sub denumirea de discriminare prin preţ.
Discriminarea prin preţ constă în perceperea unor preţuri diferite pentru unităţi diferite
din acelaşi produs, atunci când diferenţele de preţ nu sunt justificate de diferenţe de costuri.
Pentru ca discriminarea prin preţuri să fie posibilă este necesară existenţa sinultană a trei
condiţii: (i) firma care o practică trebuie să aibă o anumită putere pe piaţă (adică, să poată să
stabilească, în mod profitabil, un preţ mai mare decât costul marginal); (ii) cele două sau mai
multe pieţe pe care se vinde un produs să poată fi separate; cu alte cuvinte, să nu poată exista
posibilitatea transferului sau revânzării produsului respectiv de pe o piaţă pe cealaltă, în caz
contrar – prin arbitraj – preţurile egalându-se în mod natural 3; şi (iii) curbele cererii de pe
pieţele segmentate să aibă elasticităţi diferite la niveluri date ale preţurilor. În plus, vânzătorii
trebuie să poată clasifica cumpărătorii în funcţie de tipul de elasticitate a cererii pentru
produsul respectiv – astfel, pentru cei cu o cerere inelastică se pot practica preţuri mari, iar
pentru cei cu cerere elastică se pot practica preţuri mai mici.
Motivul care determină firmele să practice discriminarea prin preţ este posibilitatea ca
prin aceasta profiturile să fie majorate. Atunci când vinde încă o unitate suplimentară dintr-un
anumit produs, firma realizează venit marginal; acesta este rezultatul a două efecte de sens
contrar: primul se referă la creşterea de venit datorată vânzării unei bucăţi suplimentare, adică
preţul p al acesteia, iar al doilea reprezintă scăderea de venit asociată întregii producţii (Qp),
unde p este scăderea de preţ necesară pentru a determina vânzarea încă unei unităţi
suplimentare. Toate metodele de discriminare prin preţ pot fi privite ca metode care încearcă
să minimizeze acest ultim efect determinat asupra venitului marginal de către creşterea
vânzărilor. Deci, cu alte cuvinte, ca metode care încearcă să realizeze o extindere a vânzărilor
prin oferirea unui preţ mai scăzut doar ultimului consumator (sau anumitor consumatori), fără
a oferi simultan şi celorlalţi acelaşi preţ mai scăzut.
Există trei tipuri de discriminare prin preţ:

Discriminare prin preţ de gradul 1 (discriminare perfectă prin preţ)

Aceasta este situaţia în care un monopolist vinde cantităţi diferite din acelaşi produs la
preţuri diferite şi aceste preţuri pot să difere de la persoană la persoană.
Discriminarea prin preţuri de gradul 1 presupune ca fiecare unitate de produs să fie
vândută acelui individ care o preţuieşte cel mai mult, la preţul maxim pe care individul este
dispus să îl plătească. Astfel, pe această piaţă nu există surplus al consumatorului, acesta fiind
absorbit în întregime de către producător. Ca rezultat, această discriminare prin preţuri
conduce la un nivel eficient de producţie.

3
Sunt câteva modalităţi de limitare a posibilităţii de revânzare: în cazul serviciilor (de regulă, acestea nu pot fi
revândute): prin stabilirea unor condiţii de garanţie astfel încât să nu se aplice produselor revândute, existenţa
unor costuri mari de tranzacţionare (de exemplu, costuri de transport între diferite pieţe), prin impunerea
anumitor clauze contractuale sau prin integrare pe verticală (vezi cazul Petrom, în legătură cu care alte firme
proprietare de staţii de benzină s-au plâns că practică preţuri mai mici pentru benzina vândută propriilor sale
staţii; sau cazul Alcoa, la începutul secolului, care ca producător de aluminiu a cumpărat numeroase firme din
aval, dar numai în ramuri unde cererea era elastică – cabluri electrice, unde exista posibilitatea de substituire cu
cabluri din cupru, subansamble pentru automobile etc., dar nu şi din ramuri cu cerere inelastică, cum ar fi
siderurgia sau construcţia de avioane).
 Discriminarea perfectă prin preţ este rareori întâlnită în viaţa reală (de exemplu, în
mici comunităţi în care fiecare locuitor ştie totul despre disponibilitatea de plată a celorlalţi
locuitori, astfel încât medicul poate să ceară tarife diferite de la pacient la pacient pentru
consultaţiile acordate). În acelaşi timp, acest tip de discriminare prin preţuri este util pentru că
oferă un exemplu de alocare eficientă a resurselor, altul decât cel realizat de o piaţă
concurenţială.

Discriminare prin preţ de gradul 2

Aceasta este situaţia în care un monopolist vinde cantităţi diferite dintr-un produs la
preţuri diferite, dar toţi indivizii care cumpără aceeaşi cantitate plătesc acelaşi preţ. Astfel,
preţurile diferă în funcţie de cantitate, dar nu şi în funcţie de indivizi (de exemplu, discount-
urile la achiziţiile en-gros). De exemplu, oricine cumpără şase sticle cu Coca-Cola la Metro
sau Selgros plăteşte acelaşi preţ – mai mic decât preţul de vânzare a aceluiaşi produs la un
magazin din cartier. Folosirea unor preţuri diferite în funcţie de cantitatea de produs
cumpărată este întâlnită şi în cazul utilităţilor publice (de exemplu, preţul unitar al unui kw/h
de electricitate depinde de cantitatea consumată).

Discriminarea prin preţ de gradul 3

Aceasta este o situaţie în care un monopolist vinde produsul său unor persoane diferite
la preţuri diferite, dar fiecare unitate de produs vândută are acelaşi preţ. Acesta este cea mai
folosită formă de discriminare prin preţuri (de exemplu discounturile pentru pensionari,
studenţi, etc.).

Cum poate un monopol să determine preţul optim pe care poate să îl perceapă pe

fiecare piaţă?

Să presupunem că un monopol identifică două grupuri de indivizi şi vinde produsul

său ficărui grup la preţuri diferite. Consumatorii nu pot să revîndă produsul
respectiv. Fie P1(Q1) şi P2(Q2) curbele inverse ale cererii pentru grupul 1 şi respectiv
grupul 2 (vezi notă de subsol în tema „Cererea, oferta şi echilibrul pieţei”) şi C(Q 1
+ Q2) costul de producţie. Condiţia de maximizare a profitului pentru monopol este:

max P1 (Q1) Q1  p 2 (Q 2) Q 2  C Q1  Q 
Q1Q 2
 Soluţia optimă presupune:

Vmg1(Q1) = Cmg(Q1 + Q2)

Vmg2(Q2) = Cmg(Q1 + Q2)

Astfel, costul marginal al producerii unei unităţi suplimentare de produs trebuie să

fie egal cu venitul marginal obţinut pe fiecare piaţă. Dacă venitul marginal pe piaţa
1 este mai mare decât costul costul marginal, acesta va trebui să plătească pentru a
creşte producţia pe piaţa 1, şi asemănător pentru piaţa 2. Cum costul marginal este
acelaşi pe fiecare piaţă, venitul marginal pe fiecare piaţă trebuie să fie acelaşi.
Astfel, un bun trebuie să conducă la aceeaşi creştere a venitului indiferent dacă este
vândut pe piaţa 1 sau pe piaţa 2.
Folosind formula elasticităţii pentru venitul marginal, condiţia de maximizare a
profitului se poate scrie astfel:

 
1
P1 1 1 
(Q )   Cmg (Q  Q )

  1 (Q1)  1 2

 
1  1   Cmg (
P 2 Q2 
( )
 Q1  Q2)

  2 2 
(Q )

Unde 1 (Q1) şi  2 (Q 2) reprezintă elasticităţile cererii pe cele două pieţe,

calculate la nivelul de producţie care maximizează profitul.

1 1
Dacă P1 > P2, atunci : 1   1
1 (Q1)  2 (Q 2)

1 1
Rezultă că: 
1 (Q1)  2 (Q 2)

Adică :  2 (Q 2)  1 (Q1)

Astfel, piaţa cu un preţ mai mare trebuie să aibă un coeficient de elasticitate al

cererii mai mic. Altfel spus, o cerere elastică este o cerere mai sensibilă la
modificarea preţului. O firmă care practică discriminarea prin preţ stabileşte un preţ
mai mic pentru un grup de indivizi mai sensibili la modificarea preţului şi un preţ
mai mare pentru grupul de indivizi care sunt relativ mai puţin sensibili la
modificarea preţului. În acest fel, firma îşi maximizează profitul total.

Exemplul 1: Curba cererii reprezentată printr-o linie dreaptă

 Se consideră o situaţie în care firma deserveşte două pieţe ale căror curbe ale cererii
sunt reprezentate printr-o linie dreaptă, Q1 = a - bP1 şi Q2 = c – dP2. Pentru simplificare, se
presupune un cost marginal egal cu zero. Dacă firma poate să practice discriminarea prin preţ,
ea produce pe fiecare piaţă la un nivel al producţiei pentru care venitul marginal este zero,

unde cantităţile sunt Q1  a / 2 şi Q2  c / 2 , iar preţurile P1  a / 2b şi P2*  c / 2d .

Dacă firma nu poate să practice discriminarea prin preţ, ea are o curbă a cererii dată de
relaţia Q  (a  c)  (b  d ) / P şi produce într-un punct situat la jumătatea curbei cererii, ale

cărui coordonate sunt Q*   a  c  / 2 şi P*  (a  c) / 2(b  d) .

Producţia totală este aceeaşi indiferent dacă firma poate sau nu să practice
discriminarea prin preţ (aceasta este o trăsătură particulară a curbei cererii reprezentată printr-
o linie dreaptă şi care nu este valabilă în general.)
Există o excepţie importantă a acestei afirmaţii. S-a presupus că, atunci cînd un
monopol alege un singur preţ optim, acesta va vinde o cantitate pozitivă pe fiecare piaţă.
Există situaţii în care, la nivelul preţului pentru care profitul este maxim, un monopol să îşi
vândă producţia numai pe o piaţă. Acestă situaţie este reprezentată în figura 8.4.
În acestă situaţie, există două curbe ale cererii reprezentate printr-o linie dreaptă. Atâta
timp cât se presupune un cost marginal egal cu zero, un monopol vrea să opereze la un punct

în care coeficientul de elasticitate al cererii în funcţie de preţ este –1. Astfel, P1* este preţul
care permite maximizarea profitului – orice reducere a preţului determinând reducerea
venitului pe piaţa 1. Dacă cererea pe piaţa 2 este foarte mică, monopolul nu va dori să reducă
preţul pentru a vinde pe acestă piaţă: el va vinde numai pe o piaţă pe care cererea este mare.
În acestă situaţie, dacă discriminarea prin preţuri este posibilă, producţia totală creşte atâta
timp cât monopolul consideră că este în interesul lui să vândă pe ambele pieţe.

Figura 8.4. Discriminarea prin preţuri în cazul unor curbe ale cererii reprezentate printr-o linie dreaptă.
 Preţ (P)

P1*

P2* Cerere 1 (C1)

Cerere 2 (C2)

Q*2 Q1* Cantitate (Q)

Dacă monopolul poate să practice discriminarea prin preţuri, producţia totală oferită este Q 1
+ Q2. În cazul în care discriminarea prin preţuri nu este posibilă, monopolul se va adersa
doar grupului de consumatori cu disponibilitate de plată mai mare (C1), iar producţia oferită
pe piaţă este doar Q1 (la preţul P1).

Exemplul 2: Determinarea nivelului optim de discriminare prin preţuri

Să presupunem că un monopol se confruntă cu două pieţe ale căror curbe ale cererii
sunt date de relaţiile:

Q1(p1) = 100 – P1
Q2(p2) = 100 – 2P2

De asemenea, să mai presupunem că monopolul are un cost marginal constant de 20

u.m/bucată. Dacă discriminarea prin preţ este posibilă, ce preţ trebuie să practice monopolul
pe fiecare piaţă în vederea maximizării profitului? Ce se întâmplă dacă discriminarea prin preţ
nu este posibilă? În acestă situaţie, care este preţul practicat de către monopol?
Pentru a rezolva problema în situaţia în care discriminarea prin preţuri este posibilă, se
determină mai întâi funcţiile inverse ale cererii:

P1(Q1) = 100 – Q1
P2(Q2) = 50 – Q2/2

Dacă venitul marginal este egal cu costul marginal pe fiecare piaţă, se obţine:
 100 – 2Q1 = 20
50 – Q2 = 20

Astfel, Q1* = 40 şi Q2* = 30. Înlocuind în funcţiile inverse ale cererii se obţine P1* = 60
şi P2*= 35.
În situaţia în care monopolul trebuie să practice acelaşi preţ pe ambele pieţe, se
determină mai întâi cererea totală:
Q(P) = Q1(P1) + Q2(P2) = 200 –3P.
Curba invesă a cererii este:
200 Q
P (Q )  
3 3
Din condiţia cost marginal = venit marginal, se obţine:
200 2
 Q  20
3 3
Rezultă:
1
Q* = 70 şi P* = 43 3 .

8.3. Monopolul şi eşecul pieţei

În mod normal, cumpărătorii şi vânzătorii de bunuri şi servicii ţin cont de preţuri

atunci când decid cum să utilizeze resursele de care dispun, iar pe baza preţurilor piaţa asigură
o alocare eficientă a resurselor. Există însă şi situaţii în care preţurile nu reflectă costurile de
oportunitate (ala-numitele cazuri de eşec al pieţei). Un caz de eşec al pieţei este monopolul.

8.3.1. Preţuri şi costuri de oportunitate

În condiţii de concurenţă perfectă, preţurile pieţei reflectă costurile de oportunitate,

atât pe termen lung cât şi pe termen scurt. Pe termen scurt, preţul pe o piaţă concurenţială este
egal cu costul marginal. Atunci când sunt luate în calcul atât costurile implicite cât şi costurile
explicite, costul marginal măsoară costul de oportunitate al producerii unei unităţi
suplimentare dintr-un bun sau serviciu. Pe termen lung, preţul reflectă costul de oportunitate
într-un alt sens. Atunci când o industrie concurenţială este în echilibru pe termen lung, preţul
pieţei este egal nu numai cu costul marginal, ci şi cu costul mediu. Astfel, pe termen lung, pe
o piaţă concurenţială, preţul este egal cu întregul cost de oportunitate al unui bun sau serviciu,
incuzând atât elementele fixe cât şi pe cele variabile pe termen scurt.
În condiţii de monopol, situaţia este diferită. Preţul unui monopol care maximizează
profitul este întotdeauna mai mare decât costul marginal. De asemenea, sub incidenţa unor
condiţii favorabile ale cererii şi dată fiind protecţia împotriva concurenţilor, monopolul poate
menţine preţul la un nivel mai mare decît costul mediu la infinit.
Deoarece monopolul practică un preţ mai mare decât costul de oportunitate al
producerii acelui bun sau serviciu, cumpărătorii primesc un semnal fals cu privire la raritatea
bunului respectiv.

8.3.2. Surplusul consumatorului şi surplusul producătorului în condiţii de monopol

Monopolul ca eşec al pieţei poate fi explicat şi în termenii surplusului consumatorului

şi surplusului producătorului. În figura 8.5(a) este prezentat surplusul consumatorului şi
surplusul producătorului pentru o piaţă concurenţială. Curba cererii măsoară preţul maxim pe
care consumatorii sunt dispuşi să îl plătească pentru o cantitate dată dintr-un bun. Curba
ofertei, determinată pe baza curbelor costului marginal ale firmelor individuale, măsoară
costul de oportunitate al producerii unei unităţi suplimentare din bunul respectiv. În acest
exemplu, preţul de echilibru este de 160 mii u.m., iar cantitatea de echilibru este de 200 de
unităţi.
Consumatorii care ar fi fost dispuşi să plătească mai mult de 160 mii lei pentru toate
cele 200 de unităţi vor obţine un surplus al consumatorului egal cu aria haşurată cuprinsă între
curba cererii şi preţul pieţei. Producătorii, care produc (exceptând a 200-a unitate) cu un cost
de oportunitate mai mic de 160 mii lei, obţin un surplus al producătorului egal cu aria
haşurată cuprinsă între curba ofertei şi preţul pieţei. Aceste surplusuri reprezintă câştigurile
din schimb ale consumatorului şi respectiv ale producătorului.
Figura 8.5(b) prezintă surplusul producătorului şi surplusul consumatorului în condiţii
de monopol. Maximizând profitul, monopolul limitează producţia la 120 de unităţi şi practică
un preţ de 240 mii lei. Chiar şi la acest preţ, consumatorii sunt mai bine situaţi decât dacă
bunul respectiv nu ar fi fost disponibil. Aceştia realizează un surplus egal cu aria haşurată
cuprinsă între curba cererii dar mai jos de un nivel al preţului de 240 mii lei. Pe de altă parte,
monopolul realizează un surplus al producătorului considerabil. Surplusul total al
producătorului este egal cu aria haşurată cuprinsă între curba costului marginal şi preţ, fiind
mărginită la stânga de axa verticală şi la dreapta de cantitatea care maximizează profitul.
 Comparând situaţia concurenţei perfecte cu situaţia de monopol se desprind trei concluzii:

1. surplusul consumatorului este mai mic în condiţii de monopol;

2. surplusul producătorului este mai mare în condiţii de monopol;
3. totalul surplusului consumatorului şi surplusului producătorului este mai mic în
condiţii de monopol.

Figura 8.5. Surplusul consumatorului şi surplusul producătorului în condiţii de concurenţă şi de monopol

(a) Piaţă concurenţială (b) Monopol
320 320
Preţul este egal Surplusul Preţul depăşeşte
cu costul marginal
ului costul marginal
consumatorului
) ) cător
240 240
Pierdere
lei lei produ
ii Surplusul ii
socială Cost
(m Oferta (m
marginal
eţ 160 consumatorului
Surplusul (cost marginal) eţ 160
Pr Pr usul
producătorului Cerere
Surpl
80 80
Cerere Venit
marginal
0 100 200 300 400 0 100 200 300 400
Producţie Producţie

În condiţii de concurenţă perfectă (grafic a) producţia evoluează până la punctul la care

concumatorul este dispus să plătească pentru ultima unitate produsă – la un preţ egal cu
costul marginal al producerii acelei unităţi. Toate câştigurile posibile în urma
schimbului sunt realizate sub forma surplusului consumatorului şi a surplusului
producătorului. În condiţii de monopol (grafic b) producţia se opreşte sub acest punct.
Surplusul consumatorului este mai mic decât în condiţii de concurenţă, iar surplusul
producătorului este mai mare. Totalul lor însă, este mai mic decât în condiţii de
concurenţă. Unele câştiguri potenţiale din schimb nu se realizează. Această pierdere
socială constituie justificarea pentru considerarea monopolului drept formă de eşec al
pieţei.

Prin cea de-a treia diferenţă se explică de ce monopolul este o situaţie de eşec al pieţei.
Aceasta arată că unele câştiguri potenţiale din schimb nu se realizează. Dacă celelalte condiţii
nu se modifică, creşterea producţiei de la 121 la 200 de unităţi ar putea să aducă beneficii
consumatorilor care sunt mai mari decât costul acestora. Astfel, atât consumatorii cât şi
producătorii ar fi mai bine situaţi. Câştigul potenţial din schimb care este irosit este
reprezentat în figura 8.5(b) prin aria haşurată cuprinsă între curbele cererii şi ofertei şi
mărginită la stânga de cantitatea care maximizează profitul pentru monopol. Această pierdere
socială de bunăstare constituie justificarea pentru considerarea monopolului dept formă de
eşec al pieţei.
Pierdere socială O pierdere de surplus al consumatorului sau al producătorului care nu
este compensată de un câştig al altcuiva.

8.4. Reglementarea monopolului natural

Considerând că monopolul este o situaţie de eşec al pieţei, decidenţii în politica

economică au încercat să elaboreze politici care să împiedice o firmă sau un grup restrâns de
firme să controleze piaţa. Cu toate acestea, există situaţii în care nu există nici o modalitate de
a evita monopolul. Acesta este cazul monopolului natural.
Monopolul natural poate fi definit ca fiind o industrie în care costurile totale medii
sunt descrescătoare până la niveluri mari de producţie; în această situaţie costurile sunt
menţinute la un nivel minim dacă pe piaţă există un singur producător. De exemplu, serviciile
de telefonie clasică, televiziune prin cablu sau furnizorii de utilităţi publice – partea de
transport (electricitate, gaz natural, apă, canalizare, căldură) sunt cazuri de monopol natural.
Deşi termenul de monopol natural este bine definit în economie, acesta trebuie
interpretat cu atenţie: termenul „natural” nu semnifică neapărat vreo legătură cu „natura”, de
fapt raporturile reglementate dintre indivizi şi tehnologia disponibilă fiind condiţiile
determinante pentru „monopolul natural”. De exemplu, serviciile de telefonie la distanţe lungi
au fost considerate ca fiind monopol natural la fel ca şi serviciile de telefonie pentru distanţe
scurte. În prezent, datorită sistemelor cu fibre optice sau comunicaţiilor prin satelit este posibil
ca multe servicii de telefonie pentru distanţe mari să concureze unele cu altele.
Problemele de politică economică ridicate de monopolul natural se referă la modul în
care o firmă poate fi împiedicată să profite de avantajul poziţiei sale, în sensul de a creşte
preţul şi de a restricţiona cantitatea. Aici statul intervine (şi are şi justificarea economică să o
facă) prin politici de reglementare (de regulă, sectoriale). Firma din figura 8.6 are un cost
marginal constant şi o curbă a costului mediu pe termen lung în formă de L. Curba cererii
intersecteză curba costului mediu pe termen lung la un nivel al producţiei Q1, care se apropie
de scara minimă de eficienţă. Dacă acestă cantitate ar fi produsă de două firme, producţia
fiecărei firme fiind Q1/2, costul unitar al producerii acestui bun ar fi mult mai mare.
Dacă pe piaţă operează o firmă nereglementată, este posibil ca acesta să acţioneze ca
un monopol pur. În loc să producă o cantitate Q1, aceasta ar produce o cantitate Q2 – la
intersecţia dintre curba venitului marginal şi curba costului marginal (urmărind obiectivul
maximizării profitului). Preţul corespunzător producţiei Q 2 este P2 – mult mai mare decât
costul marginal. Astfel, firma produce un nivel prea mic de producţie şi practică un preţ prea
mare pentru a permite o producţie eficientă.

Figura 8.6. Reglementarea monopolului natural

P2

eţ
Cost total mediu pe termen lung
Pr

P1
Venit marginal Cost marginal

Cerere

Q2 Q1
Cantitate

Acest grafic arată curbele costului şi cererii pentru un monopol natural (de exemplu, o
firmă producătoare de energie termică). În lipsa regularizării, monopolul ar putea să
obţină profit maxim percepând preţul P 2 şi vânzând cantitatea Q2. Dacă autoritatea de
reglementare impune un preţ maxim P 1, firma va considera că merită să producă o
cantitate Q1.

Soluţia reglementării

În cazul monopolului natural, concurenţa dintre două sau mai multe firme este
ineficientă. Soluţia tradiţională este de a permite unei singure firme să opereze pe piaţă, în
condiţiile reglementării, de regulă, a preţului de vânzare al produsului. De exemplu, preţul pe
care firma poate să îl perceapă poate fi limitat la nivelul P 1 (preţul la care curba cererii
intersecteză curba costului total mediu pe termen lung). În condiţiile unui preţ reglementat,
firma obţine profitul maxim producând un nivel al producţiei Q1. Rezultatul constă în
formarea unui preţ mai mic şi a unei cantităţi mai mari comparativ cu situaţia monopolului
pur nereglementat sau a împărţirii producţiei între două sau mai multe firme.
În vederea unei pieţe perfect eficiente, preţul s-ar putea reduce la nivelul costului
marginal, care este puţin mai mic decît P1. Pentru orice preţ mai mic de P1, firma înregistrează
o pierdere. Ea ar putea să reziste pe termen lung numai dacă primeşte subvenţii. Dacă firmei i
se permite să practice un preţ la nivelul P1, care este suficient de mare pentru a acoperi toate
costurile, se poate evita necesitatea acordării unei subvenţii.

8.5. Strategii de gestiune a monopolului

Există patru modalităţi de gestiune a monopolului: (1) maximizarea profitului, (2)

maximizarea cifrei de afaceri, (3) gestiunea de echilibru şi (4) fixarea preţului la nivelul
costului marginal. Maximizarea profitului a fost deja analizată în primul paragraf al acestei
teme, aşa că, în continuare, ne vom ocupa doar de celelalte trei.

Maximizarea cifrei de afaceri

Există situaţii în care monopolul poate să aibă ca obiectiv maximizarea venitului total
(cifra de afaceri). O firmă poate opta pentru o astfel de gestiune (sau i se poate impune prin
politica de reglementare) atunci când încearcă să evite intrarea pe piaţă a unor rivali. În
această situaţie, firma preferă profituri imediate mai mici, şi uneori chiar pierderi, pentru a-şi
proteja poziţia pe piaţă.
Venitul total este maxim, atunci cînd venitul marginal este zero. În figura 8.7,
producţia corespunzătoare acestei situaţii este Q1 şi preţul de vânzare este P1. În raport cu
obiectivul de maximizare a profitului care presupune producţia Q * şi preţul P*, acum are loc o
creştere a cantităţii vândute şi o scădere a preţului de vânzare şi a profitului.
Deşi în acest exemplu profitul total rămâne pozitiv (doar scade), nu este exclus ca,
pentru alte configuraţii, maximizarea venitului total să conducă la pierderi (situaţia în care
costul total mediu ar fi mai mare decât venitul mediu).

Gestiunea de echilibru (profit economic zero)

În această situaţie, monopolul are ca obiectiv creşterea volumului total de producţie

pentru a se proteja împotriva apariţiei unor eventuali rivali, dar urmăreşte şi să evite apariţia
unor pierderi. De asemenea, această gestiune poate fi o opţiune pentru o firmă aflată în poziţie
de monopol, dar administrată de autorităţile publice.
În figura 8.7, nivelul producţiei care permite asigurarea echilibrului este Q2, proiecţia
pe axa cantităţilor a punctului de intersecţie dintre curbele costului mediu şi venitului mediu.
Acestă cantitate Q2 este vândută la preţul P2 – care acoperă costul de producţie şi generează un
profit economic zero.
Gestiunea în condiţii de echilibru este însă generatoare de risipă, determinând o
utilizare ineficientă a resurselor. Atunci când se produce cantitatea Q 2, preţul (P2) acoperă
costul mediu, dar este inferior costului marginal. Astfel, preţurile nu mai semnalează raritatea.

Stabilirea preţului la nivelul costului marginal

O gestiune care tinde spre utilizarea raţională a resurselor trebuie să pună în evidenţă
costul real de obţinere a tuturor bunurilor. În cazul monopolului, este vorba de determinarea
simultană a cantităţii şi a preţului, astfel încât preţul de vânzare să fie egal cu costul marginal.
În figura 8.7, cantitatea (Q3) şi preţul (P3) sunt determinate de intersecţia dintre curba costului
marginal şi curba venitului mediu.

Figura 8.7. Strategii de gesitiune a monopolului

 Cost
Preţ marginal

P*

P3
P1
Cost mediu

P2
Venit mediu

Q* Q3 Q1 Q2

Venit
marginal

(i) Strategia de maximizare a profitului implică stabilirea producţiei (Q*) la nivelul la care
venitul marginal este egal cu costul marginal. În acest caz, preţul este P*. (ii) Strategia de
maximizare a cifrei de afaceri implică stabilirea producţiei (Q 1) la nivelul la care venitul
marginal este zero. În acest caz, preţul este P 1. (iii) Strategia gestiunii de echilibru implică
stabilirea producţiei (Q2) la nivelul la care preţul este egal cu costul mediu. În acest caz,
preţul este (P2). (iv) Strategia de stabilire a preţului la nivelul costului marginal implică
stabilirea producţiei (Q3) la nivelul la care costul marginal este egal cu preţul. În acest caz,
preţul este (P3).
 ANEXĂ

Monopol natural. Metode de reglementare

Poziţia de monopol natural impune reglementarea din partea statului. O posibilă metodă
de reglementare ar fi prin intermediul politicilor de protecţie a concurenţei, politici care au în
vedere interzicerea abuzului de poziţie dominantă.4
O altă metodă o constituie controlul direct asupra preţurilor sau tarifelor practicate de
firmele aflate într-o astfel de poziţie. În această privinţă, două sunt abordările posibile: (i)
fixarea unei limite maxime de creştere a preţurilor sau (ii) limitarea ratei profitului.
Cea de a doua metodă este utilizată în special în Canada, japonia sau statele Unite, ţări
în care agenţii specializate de reglementare stabilesc limita maximă admisibilă a ratei
profitului. Preţului astfel reglementat i se permite să crească numai atunci când firma
respectivă obţine rate mai mici ale profitului; în schimb, atunci când realizează rate mai mari,
preţul trebuie să fie diminuat.
În ultimul deceniu însă, pe plan internaţional, prima metodă – de stabilire a unei creşteri
maxim admisibile a preţului – a cunoscut o răspândire mai mare, pe considerentul că oferă
firmelor stimulente mai puternice de a fi eficiente.
În această abordare, preţul reglementat este ajustat anual cu rata inflaţiei plus sau minus
o sumă predeterminată, fără luarea în considerare a dimensiunii profitului firmei în cauză. În
Marea Britanie de exemplu, în ramuri precum gazele naturale şi energia electrică. Regula este
IPC – X, unde IPC este indicele pretului de consum, iar X reprezintă sporul de eficienţă anual
anticipat al firmei respective. În cazul apei, regula este IPC + K, unde K reprezintă atât sporul
anticipat de productivitate, cât şi o creştere anuală în termeni reali admisă a preţului apei, în
scopul de a permite îmbunătăţiri calitative.
În practică, cele două metode nu sunt atât de diferite pe cât par la prima vedere. Astfel,
în primul rând, o metodă de genul IPC – X nu oferă decât mecanismul conform căruia preţurile
se modifică de la un an la altul, nu şi modul cum sunt stabilite iniţial. Pentru aceasta, o
alternativă de luat în considerare este ca, la momentul iniţial, să fie acceptată o rată
convenabilă a profitului.

4
Vezi capitolul 13.
 În al doilea rând, regula de control al creşterii preţurilor necesită revizuiri periodice,
deoarece agenţia de reglementare nu poate anticipa cu acurateţe modificările de productivitate
ce pot interveni într-un interval de – să zicem – zece ani. De regulă, discuţiile cu privire la
dimensiunea lui X au loc cam la un interval de cinci ani; în momentul efectuării acestor acestor
revizuiri, este normal ca rata profitului să fie unul dintre elementele luate în analiză. Astfel,
dacă nivelul său este ridicat, atunci probabil creşterea admisibilă a preţurilor va fi diminuată şi
invers.
Pe de altă parte, cele două metode au efecte diferite asupra firmelor. Limitarea creşterii
preţurilor determină o sporire a riscurilor suportate de firme. Astfel, în cazul în care are loc o
creştere a costurilor firmei, profitul său se va reduce deoarece firma nu poate majora preţurile
într-o măsură care să acopere complet creşterea costurilor (cel puţin până la următoarea
revizuire). În schimb, în cazul controlului ratei profitului, firmele vor încerca şi, de regulă, vor
reuşi să obţină o creştere compensatorie a preţului, astfel încât profitul său să nu se modifice
prea mult.
Invers, în situaţia unei scăderi a costurilor, prima metodă este mai avantajoasă pentru
firma în cauză, deoarece profitul ei creşte. Spus altfel, în această situaţie, în cazul metodei
bazate pe controlul ratei profitului, consumatorii sunt cei care suportă o parte importantă a
riscurilor pe care, în cazul limitării creşterii preţului, le suportă firmele.
Rezultatul este acela că firmele supuse unei metode de limitare a creşterii preţurilor
sunt stimulate să îşi diminueze costurile; riscurile mai mari pe care le au de suportat determină
însă o creştere a costului capitalului, prin creşterea ratei dobânzii la împrumuturile contractate
pentru investiţii.
Aceasta înseamnă că în cazul alegerii celei de-a doua metode, agenţia de reglementare
poate stabili o rată ţintă a profitului mai mică decât media şi totuşi, investitorii să rămână
interesaţi, datorită riscurilor mai mici la care sunt supuse profiturile respective. În schimb, în
situaţia utilizării primei metode, agenţia de reglementare trebuie să-i permită firmei în cauză
posibilitatea obţinerii unor profituri mai mari, pe considerentul că profiturile respective sunt
mai riscante. În caz contrar, firmele nu vor putea atrage noi investiţii, iar calitatea serviciilor lor
poate avea de suferit.
Şi în România, în unele ramuri, au fost înfiinţate agenţii de reglementare (energie
electrică, gaze naturale, comunicaţii electronice) care aplică metode de control al tarifelor
similare celor prezentate. De exemplu, în momentul privatizării (sfârşitul anului 1998),
tarifelor practicate de Romtelecom pentru furnizarea de servicii de telecomunicaţii de bază le-a
fost aplicată o metodă de genul IPC + X, unde X era stabilit la 5% anual. Semnul (+) din
formulă avea în vedere, în mod evident, ideea de a admite creşteri ale tarifelor în termeni reali,
creşteri impuse de necesitatea efectuării unor investiţii substanţiale, care să-i permită
companiei să facă faţă concurenţei în momentul deschiderii pieţei (1 ianuarie 2003).
 STUDIU DE CAZ
Piaţa electricităţii în Uniunea Europeană

Urmând exemplul Statelor Unite, Uniunea Europeană se găseşte într-un proces de

liberalizare a pieţelor de utilităţi publice foste monopoluri, proces care se realizează de altfel
şi în România. Acest domeniu este, de altfel, unul dintre puţinele unde România a eliminat o
mare parte din decalajele care o separă de economia europeană, depăşind chiar unele dintre
statele membre.
Directivele electricităţii (DE) (96/92/EC şi cea care a înlocuit-o 2003/55 EC) conţin
regulile care guvernează piaţa electricităţii, stabilind cerinţele minime pentru liberalizarea
graduală a acesteia. Ele permit statelor membre să aleagă între unele modele alternative, în
scopul separării activităţilor non-concurenţiale de cele concurenţiale şi al liberalizării pieţei
en-gros. În acelaşi timp, DE cuprind aspecte referitoare la problematica serviciilor publice,
prin aceea că permit statelor membre să ia măsurile necesare pentru a garanta siguranţa
aprovizionării şi protecţia consumatorilor vulnerabili în ceea ce priveşte debranşarea
(întreruperea serviciului). Aceste reguli reflectă, de altfel, compromisul efectuat între acele
ţări care s-au situat pe poziţii favorabile păstrării integrării pe verticală şi perspectivei de
serviciu public şi, respectiv, cele care ar fi preferat modelul concurenţial până la piaţa en
detail.
Cerinţele structurale şi obligaţiile comportamentale instituite de DE şi referitoare la
liberalizarea pieţei pot fi rezumate după cum urmează:

 Obligaţiile de serviciu public. Statele membre impun anumite obligaţii de serviciu public
pentru a asigura “siguranţa, inclusiv cea a furnizării, regularitatea, calitatea şi preţul
furnizării şi a protecţiei mediului înconjurător”, cu condiţia ca aceste obligaţii să fie clar
definite, non-discriminatorii, verificabile şi aduse la cunoştinţa publicului.

 Capacităţi noi de generare. Pentru construirea de noi capacităţi de generare, statele

membre pot alege între două proceduri sau orice altă combinaţie a acestora:

- Procedura de licitaţie, în cadrul căreia monopolul existent organizează o licitaţie

pentru o nouă capacitate de producţie necesară.
 - Procedura de autorizare, în cadrul căreia decizia referitoare la noua investiţie este
lăsată la latitudinea investitorilor individuali, cu condiţia ca aceştia să
îndeplinească anumite condiţii specificate în avans de respectivul stat membru (de
exemplu, referitoare la mediul înconjurător, utilizarea terenurilor, siguranţa publică
etc.) pentru a putea obţine autorizaţia de construcţie.

Oricare dintre aceste proceduri este aleasă, ea trebuie să se bazeze pe criterii obiective,
transparente şi nediscriminatorii (măsuri de tip comportamental).

 Separarea. Ca o măsură structurală impusă statelor membre, DE cer ca:

- Să fie stabilit un operator al sistemului de transport (OST), în fiecare zonă dată,

acesta trebuind să fie independent cel puţin în ceea ce priveşte managementul de
celelte activităţi nelegate de sistemul de transport. Un operator de sistem trebuie de
asemenea desemnat şi în scopul operării sistemului de distribuţie dintr-o anumită
zonă.
- Operatorii integraţi pe verticală să ţină contabilitate separată, în ceea ce priveşte
operaţiunile lor de producţie, transport, distribuţie şi, respectiv, activităţile non-
electrice.

 Accesul terţilor la reţea. Statele mebre pot alege între trei modele diferite:

- Accesul reglementat, caz în care tarifele sunt reglementate şi făcute publice de către
stat şi sunt aplicabile tuturor părţilor interesate.
- Accesul negociat, caz în care consumatorii eligibili sau furnizorii pot negocia tarifele
de acces la reţea cu operatorul/proprietar aflat pe piaţă (de regulă, fostele monopoluri).
Preţurile şi condiţiile de acces sunt stabilite prin negocierea dintre cele două părţi şi
sunt confidenţiale. Deci, operatorii de sistem trebuie să fie implicaţi în negocieri şi
trebuie să publice marje de preţ indicative de transmisie şi distribuţie, pe baze anuale.
- Cumpărătorul unic, caz în care un singur cumpărător desemnat (probabil, operatorul
existent) este cel care vinde energie electrică tuturor consumatorilor eligibili. Aceştia
sunt liberi să încheie contracte de furnizare – cu producători/furnizori - atât în cadrul,
cât şi în afara teritoriului deţinut de operatorul existent. Cantitatea de electricitate
contractată de consumatorul eligibil este cumpărată de către cumpărătorul unic la un
 preţ egal cu cel oferit de acesta consumatorilor eligibili minus tariful pentru serviciile
de reţea.

 Deschiderea pieţei. Directiva propune deschiderea către concurenţă a unor cote din ce în
ce mai mari din piaţa electricităţii, în aşa fel încât din iulie 2007 aceasta să fie complet
liberalizată.

 Reglementarea şi procesul de introducere a concurenţei. Abuzul de poziţie dominantă

din partea operatorului existent pe piaţă poate fi prevenit fie prin reglementări de natură
sectorială, fie prin mecanismele politicii antitrust, în speţă articolul 82 al Tratatului U.E.5

Statele membre au trebuit să încorporeze prevederile directivei în legislaţia naţională

până la data de 19 februarie 19996. Acest termen a fost îndeplinit de toate statele, cu excepţia
Franţei, unde legea care prelua directiva europeană a fost adoptată abia un an mai târziu decât
termenul limită. De asemenea, întârzieri în ceea ce priveşte desemnarea OST au fost
înregistrate în Belgia şi Irlanda.
Implementarea Directivei Electricităţii de către statele membre – aşa cum este
analizată în primul raport privind piaţa internă de gaz şi electricitate 7 - prezintă unele aspecte
contradictorii: deşi majoritatea statelor membre au mers dincolo de cerinţele impuse de
directivă, totuşi diferenţe notabile continuă să persiste între ele în ceea ce priveşte gradul de
deschidere a pieţei şi reformele structurale întreprinse. Situaţia privind îndeplinirea
principalelor cerinţe ale DE este prezentată în tabelul de mai jos.
Reforma sectorului de electricitate în Europa

Ţara Forma de proprietate Separarea Acces la % de deschidere a Accesul

în sectorul de transportului noi surse pieţei terţilor la
2001 100%
generare de reţea
în/din
generare
Austria Mixtă Legală Autorizare 100 2001 Reglementat
Belgia Privatizată Legală Autorizare 35 2007 Reglementat
+ Negociat
5
Vezi şi capitolul 13. Art. 82 interzice orice abuz din partea unuia sau mai multor agenţi economici aflaţi în
poziţie dominantă (cum ar fi, de exemplu, impunerea preţurilor sau a altor condiţii comerciale inechitabile,
limitarea producţiei sau a dezvoltării tehnologice, discriminarea între partenerii comerciali etc.). Aceleaşi
prevederi sunt incluse, în România, în art. 6 al Legii concurenţei nr. 21/1996.
6
Cu excepţia Irlandei şi Belgiei cărora li s-a mai permis o întârziere de un an şi a Greciei care a obţinut doi ani
suplimentari.
7
Commission Staff Working Paper, “First report on the implementation of the electricity and gas market”, SEC
(2001) 1957, Brussels, 3.12.2001.
Danemarca Municipală/cooperatistă Legală Autorizare 90 2003 Reglementat
Finlanda Mixtă Proprietatea Autorizare 100 1997 Reglementat
Franţa Stat Managementul Autorizare 30 Reglementat
Germania Privată/landuri + Managementul Autorizare 100 1999 Negociat
municipală
Grecia Stat Managementul Autorizare 30 Negociat
Irlanda Stat Legală Autorizare 30 2008 Reglementat
Italia Mixtă Operaţională Autorizare 45 Reglementat
+
Cumpărător
unic
Olanda Municipală/privatizată Legală Autorizare 33 2004 Reglementat
Portugalia Mixtă Legală Licitaţie 30 Reglementat
+
Cumpărător
unic
Spania Privatizată Proprietatea Autorizare 54 2003 Reglementat
Suedia Mixtă Proprietatea Autorizare 100 1998 Reglementat
Marea Privatizată Proprietatea Autorizare 100 1998 Reglementat
Britanie

 În ceea ce priveşte deschiderea pieţei, unele ţări membre au realizat deja acest lucru mai
rapid decât cereau DE. Totuşi, până la summit-ul de la Barcelona, Franţa, Belgia şi
Portugalia nu aveau intenţia de a deschide piaţa mai mult decât cerinţele minime ale DE.
În Marea Britanie în schimb, în contextul New Electricity Trading Arrangements (NETA),
a doua etapă a reformei, nu mai există o distribuţie centralizată a energiei, iar vânzarea-
cumpărarea se realizează pe baze voluntare, în conformitate cu o nouă structură de
licitaţie. În plus, plăţile pentru capacităţi au fost abolite.
 Referitor la măsurile structurale, majoritatea statelor membre (Austria, Belgia,
Danemarca, Irlanda, Olanda şi Portugalia) au mers dincolo de nivelul minim, adică cel al
separării transmisiei, fie (i) impunând ca OST să fie o companie diferită din punct de
vedere juridic, deşi aflată în continuare sub controlul şi în proprietatea operatorului
existent, fie (ii) prin introducerea unei separări din punct de vedere al proprietăţii. Alte
state, cum ar fi Franţa, Germania şi Grecia au realizat doar condiţiile minime impuse şi
anume separarea din punct de vedere al managementului.
 Numai o singură ţară a ales sistemul de acces negociat al terţilor la reţea, în vreme ce toate
celelalte ţări au în prezent o agenţie de reglementare care supervizează regimul de acces.

În evaluarea modului de implementare a DE, Comisia Europeană a identificat următoarele

distorsiuni care pot crea bariere în calea concurenţei:
 Diferenţele existente între tarifele de acces la reţea practicate în diferite ţări sugerează că
unele tarife (cele mai înalte) nu reflectă costurile reale şi au darul de a împiedica accesul
terţilor la reţea şi de a crea venituri care să fie folosite de proprietarii reţelelor la
subvenţionarea încrucişată a altor operaţiuni aflate în obiectul lor de activitate. Astfel de
tarife – nejustificat de înalte – sunt întregistrate în Germania, Austria, Portugalia şi, într-o
mai mică măsură, Spania.
 Eşecuri ale sistemului de reglementare şi de rezolvare a diferendelor atunci când:
- autorităţile de reglementare nu au suficiente resurse, puteri sau independenţă,
pentru a asigura accesul nediscriminatoriu la reţea, precum şi tarife care să reflecte
costurile. Acesta este, spre exemplu, cazul Luxemburgului, Franţei, Spaniei şi
Greciei;
- autorităţile de reglementare acţionează pe baza informaţiilor sau tarifelor furnizate
de operatorii de reţele, fapt care face imposibilă reglementarea eficientă (în cazul
sistemelor de reglementare ex-post) sau aprobarea ex-ante a tarifelor şi condiţiilor
de acces la reţea;
 În câteva ţări, unele firme producătoare de energie deţin o poziţie dominantă pe piaţa de
gros. Drept rezultat, costurile pe care trebuie să le suporte noii veniţi pentru a intra pe
piaţă sunt prea mari. De exemplu, Franţa, Belgia, Portugalia, Irlanda şi Grecia au
companii puternice existente pe piaţă şi nu au nici un plan de divizare a acestora.
 Existenţa unor oportunităţi relativ limitate de comerţ între state – datorită lipsei unor
sisteme de tarifare bazate pe costuri şi a lipsei de coordonare în ceea ce priveşte alocarea
de capacităţi – precum şi a asimetriilor dintre statele membre pot afecta realizarea
scopului final de obţinere a unei pieţe unice a energiei electrice.

Luând în considerare rezultatele evaluării, agenda în domeniul energiei avută în vedere la

Consiliul European de la Barcelona (martie 2002) a inclus următoarele propuneri:

 realizarea libertăţii de alegere a furnizorului de către toţi consumatorii non-rezidenţiali,

începând cu 1 ianuarie 2003 (aproximativ 60% din piaţa internă);
 deschiderea pieţei pentru toţi consumatorii, începând cu 1 ianuarie 2005;
 separarea legală (juridică) a transmisiei şi distribuţiei de producţie şi generare;
 accesul nediscriminatoriu al consumatorilor şi producătorilor la reţele, bazat pe tarife
transparente şi publicate;
 stabilirea în fiecare stat membru a unei entităţi cu funcţii de reglementare, independentă
de administraţia publică şi cu competenţe adecvate;
 alte aspecte, legate de măsurile necesare pentru îndeplinirea obligaţiilor de serviciu public,
siguranţă a aprovizionării şi protecţia celor din zone îndepărtate şi a grupurilor vulnerabile
de populaţie, precum şi necesitatea ajungerii la o înţelegere referitoare la stabilirea unui
sistem de tarife privind transacţiile transfrontaliere.

Datorită opoziţiei Franţei, Consiliul European de la Barcelona a decis liberalizarea

completă a pieţelor de gaz şi electricitate pentru clienţii din sectorul de afaceri începând abia
cu 1 ianuarie 20048, în vreme ce pentru sectorul casnic iniţial nu a fost stabilită o dată precisă,
apoi s-a optat pentru 1 iulie 2007. Franţa a obţinut de asemenea asigurări cum că zonele rurale
şi cetăţenii dezavantajaţi nu vor avea de suferit ca urmare a acestei liberalizări.

8
Presidency Conclusions, Barcelona European Council, 15 and 16 March 2002, SN 100/02