MORFOANATOMIA LARINGELUI LA PORC

CUPRINS

Introducere...................................................................................................................................................2

Capitolul 1 Aparatul respirator la vertebrate................................................................................................3

1.1 Încrengătura vertebrată. Sistemul respirator.......................................................................................3

1.2 Aparatul respritator la peştii...............................................................................................................4

1.3 Aparatul respirator la reptile.............................................................................................................6

1.4 Aparatul respirator la păsări.............................................................................................................7

1.5 Aparatul respirator la mamiferele.....................................................................................................9

Capitolul 2 Laringele...............................................................................................................................21

2.1 Larigele la amfibieni.......................................................................................................................21

2.2 Laringele la reptile.........................................................................................................................21

2.3. Laringele la păsări.........................................................................................................................21

2.4 Laringele la mamifere.....................................................................................................................22

2.5 Laringele la om...............................................................................................................................24

Bibliografie................................................................................................................................................29

33
 Introducere

Sistemul respirator asigură schimbul gazos între organism şi mediu. Acest schimb are
drept efect procurarea oxigenului, indispensabil vieţii celulelor, iar pe de alta parte eliberarea
bioxidului de carbon rezultat din oxidari.
Fenomenul respiraţiei comportă două procese diferite. Pe de o parte un proces complex
chimic de oxido-reducere la nivelul celulei, care necesită oxigen şi eliberează dioxid de carbon,
schimbul de gaze se face între tesuturi şi sânge iar respiraţia este internă sau tisulară. Pe de altă
parte , respiraţia externă constă în schimbul gazos între sânge şi mediul ambient.
Laringele este un organ propriu aparatului respirator ce face legatura dintre faringe şi
trahee. Acesta este parte a aparatului respirator care separă partea aeriană de cea digestivă în
timpul deglutiţiei, este un conduct de trecerea a aerului. Laringele este parte integrantă a căilor
aeriene superioare, care îndeplineşte (în funcţie de categoria de vertebrate) mai multe funcţii şi
anume: funcţie respiratorie, functia de apărare a căilor aeriene inferioare, functie de tuse, funcţia
de fixare toracică a membrelor superioare, funcţie de circulaţie sanguine, funcţia fonatoare.
Lucrarea “Morfoanatomia laringelui la porc” este o sinteză în care am încercat să
prezint în primul capitol “Aparatul respirator la vertebrate” , respiraţia vertebratelor în variantă
generalizată unde găsim aspectele teoretice, apoi în capitolul al doilea “Laringele” prezentarea
laringelui la diferite categorii de vertebrate unde putem identifica diferenţele şi asemănările dintre
ele şi în ultima parte capitolul al treilea, partea practică ce vizează laringele porcului unde am
prezentat aspecte concrete ale laringelui.
În prezenta lucrare am încercat să analizez şi evidenţiez cât mai cuprinzător maniera în
care se desfăşoară respiraţia vieţuitoarelor şi rolul pe care îl are laringele în sistemul respirator al
vertebratelor şi punctual a porcului.

33
 Capitolul 1 Aparatul respirator la vertebrate
1.1 Încrengătura vertebrată. Sistemul respirator
Vertebratele sunt cordate înzestrate cu o miscare activă, care a avut ca uramare
dezvoltarea organelor de mişcare şi ale scheletului, a organelor de simţ şi a sistemului nervos1.
Vertebratele constituie încrengătura cea mai evoluată a cordatelor, cu structura cea mai
complexă şi cu un plan unitar de organizare. Au corpul alungit antero-posterior şi diferenţiat în 3
regiuni: cap, trunchi şi coadă. Gâtul se diferenţiază numai la formele terestre. Cu excepţia
agnatelor, au memebre perechi: înotătoare sau pterigii la peşti, podii sau chiridii la tetrapode.
Scheletul axial este compus din notocord şi coloana vertebrală metamerizată, compusă din
vertebre de unde şi denumirea de Vertebrata la care sunt articulate coastele. În jurul creierul se
găseşte craniul de unde şi denumirea de Craniata. Conformaţia şi structura acestora este adecvată
modului de locomoţie. Forma corpului este adecvată diferitelor condiţii de mediu în care traiesc.
Dimensiunile variaza foarte mult, de la câţiva milimetri la mai mulţi metri. Simetria bilaterală a
corpului este aproape constantă, puţine specii fac excepţie. Multe vertebrate au o logevitate
apreciabilă. Populează cele mai diverse biotipuri de pe suprafaţa globului.

Sistemul respirator al vertebratelor

Sistemul respirator asigură schimbul gazos între organism şi mediu. Acest schimb are
drept efect procurarea oxigenului, indispensabil vieţii celulelor, iar pe de alta parte eliberarea
bioxidului de carbon rezultat din oxidari2.
Cluade Bernard definea respiraţia ca fiind “fenomenul cel mai caracteristic al vitalităii”
demonstrând ca acest fenomen “este continuu, neputând suferi o ăntrerupere fără a aduce,
suspendarea vieţii în ea însăţi”.
Laguesse a definit un aparat respirator ca fiind: ”Un aparat respirator nu este de cele mai
multe ori decât o suparafaţă împrumutată tegumentelor externe (piele) sau interne (mucoasă),
suprafaţă la nivelul căreia sangele vine incontiunuu în raport cu mediul extern pentru a putea
prelua oxigenul şi a-i ceda bioxidul de carbon”.

1
Feider Z., Grossu V., Gyurko St., Pop V., Zoologia vertebratelor, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1976,
p. 39
2
Necrasov C., Dornescu T., Anatomia comparata a vertebratelor, volmul II, Editura Didactică şi pedagogică,
Bucureşti, 1971, p.82

33
 Fenomenul respiraţiei comportă două procese diferite. 3 Pe de o parte un proces complex
chimic de oxido-reducere la nivelul celulei, care necesită oxigen şi eliberează dioxid de carbon,
schimbul de gaze se face între tesuturi şi sange iar respiraţia este internă sau tisulară. Pe de altă
parte , respiraţia externă constă în schimbul gazos între sânge şi mediul ambient.
Aparatul respirator derivă din peretele faringelui. Miscările respiratorii sunt datorate
muschilor4.
Principalele organe respiratorii sunt branhiile şi plămânii. Branhiile sunt caracteristice
vertebratelor inferioare acvatice (ciclostomi, peşti, larvele amfibienilor şi urodelele permanent
acvatice). Branhiile sunt externe, când se găsesc în interiorul unor pungi de origine faringiană
sau externe când rezultă din alungirea branhiilor interne în afara pungilor sau din inmugurirea
tegumentului în dreptul arcurilor branhiale.
Branhiile externe sunt temporare şi se întalnesc în stadiul de dezvoltare embrionară sau
larvară la unele specii de peştii ca şi la amfibieni.
Plămânii de origine esofagiană sunt organe respiratorii care iau oxigenul din admosferă. Se
întalnesc la unele grupe de peşti (branhiopterigi, dipnoi - unde coexistă cu branhiile) şi la
tetrapode. Au existat şi la crosopterigii fosili. Structura plămânilor se complică progresiv, de la
plămânii saciformi ai amfibienilor la pălmânii parenchimatosi, compacţi ai păsărilor şi
mamiferelor. În paralel cu complicarea plămânilor şi creşterea suprafeţei respiratorii se
diferenţiază şi se dezvoltă căile aeriene extra şi intrapulmonare.

1.2 Aparatul respritator la peştii

La peştii, branhiile sunt reprezentate de branhiile interne şi de cele externe. Arcurile
branhiale la peştii sunt formate din ţesut cartilaginos sau osos. Pe arcul branhial se găsesc
lamelele branhiale în baza cărora sunt prezente o arteriole aferentă şi una eferentă. Lamelele sunt
formate din două straturi de epiteliu respirator separate prin celule în pilastru (celule de
susţinere) printre care se găsesc capilare sangvine. Spaţiile dintre celulele în pilastru formează un
sistem circulant separate de mediu lichid prin epiteliul respirator, se poate încarca cu oxigen şi
elimina bioxidul de carbon prin osmoză.
3
Haimovici S., Anatomia comaparată a vertebratelor-Splanhnologia, Editura Al. I. Cuza, Iaşi, 1981, p.85

4
Feider Z., Grossu V., Gyurko St., Pop V., Zoologia vertebratelor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p.
54

33
 Plămânii la peştii (Dipnoi, polipteridae, crossopterigieni) au un aspect saciform, se
aseamănă cu veziculele înotatoare, se află în legatură cu esofagul prin orificiul numit glotă,
prevăzut cu un sfincter şi sunt captuşiţii cu un epiteliu pliat. La Dipnoi în cavitatea pulmonară
apar septe primare şi secundare ce îl segmentează. Cele două artere pulmonare vascularizează
dorsal şi ventral plămânul. Venele pulmonare se deschid în atriul stang.

Aparatul respirator la amfibieni

La amfibieni distingem mai multe tipuri de respiraţie şi anume:
 Branhială;
 Cutanată;
 Pulmonară.
Branhiile au aspect de filamente bipenate care pot fi interne şi externe. Acestea apar în
stadiul larvar şi la toate grupele de amfibieni. S-a constatat că există specii de urodele la care
branhiile persistă în tot timpul vieţii; cum de altfel există specii la care sunt prezente şi branhiile
şi plămânii.
În arcul branhial von găsi elementele scheletului visceral şi muschiul arcului, de
asemenea o artera aferentă ce aduce sângele încarcat cu bioxid de carbon şi una eferentă care
duce sângele oxigenat cât şi nervul arcului respectiv5.
Laringele este mai dezvotat la masculi. Acesta comunică cu faringele prin glotă şi este
susţinut de cartilaje laringiene. Anurele au o pereche de corzi vocale.
La masculi, sacii vocali au rol de cameră de rezonanţă. Sunetele emise au rolul de a atrage femela
în vederea reproducerii, astfel fiecare specie se distinge printr-un vocabular sonor propriu.
Traheea este redusa la o cameră laringo-traheală iar bronhiile sunt scurte şi captuşite de un
epiteliu intern ciliat.
Plămânii se găsesc ventral tubului digestive. Fiecare plămân are aspect saciform, pereţii interni
sunt cutaţi, slab alveolizati şi conţin o bogată reţea de capilare sanguine şi fibre musculare netede.
Trecerea aerului prin căile respiratorii se realizează pe seama miscărilor pe vertical ale
planşeului bucal. Aerul este aspirat în cavitatea nazală prin coborarea planşeului bucal. În timp ce
se închid nările se deschide glota şi se ridică planşeul bucal astfel încat aerul este împins spre
plămâni prin trahee şi bronhii, prin înghiţire. Expiraţia se realizează prin contracţia musculaturii
corpului.

5
Haimovici S., Anatomia comaparată a vertebratelor-Splanhnologia, Editura Al. I. Cuza, Iaşi, 1981, p.94

33
 Tegumentul este puternic vascularizat, umed si asigură un nivel constant al schimburilor
gazoase indiferent de necesităţile organismului. În timpul hibernării respiraţia este tegumentară.
În mod obişnuit respiraţia cutanată asigură eliminarea dioxidului de carbon şi respiraţia
pulmonară asigură încărcarea sângelui cu oxigen.

1.3 Aparatul respirator la reptile

Căile respiratorii extrapulmonare ale reptilelor se alungesc şi sunt mai evoulate decât cele
ale amfibienilor. Astfel căile conductoare şi suprafeţele respiratorii încep să se separe mai bine.
La bodie plămânul stâng atinge doar jumatatea lungimii celui drept, dar la cei mai mulţi şerpi el
este doar vestigial, iar la alţi a disparut integral.
Laringele la reptile este întarit din două cartilaje aritenoide şi un cartilaj cricoid în formă
de inel necomplet6.
La Lacerta, cavităţile nazale se deschid la exterior prin narine care sunt circulare,
delimitate de maxilar, nazal şi intermaxilar. Cavităţile nazale sunt scurte, coanele deschizându-se
pe plafonul cavităţii bucale, în treimea aborală a acesteia. Laringele la Lacerta viridis este format
din doua cartilaje aritenoide, un cricoid cu inelul incomplet şi cartilajul tiroid.
Traheea este formată din numeroase inele traheale foarte bine dezvoltate, complete, ce apar sub
forma unei benzi uniforme. Plămânii sunt bine reprezentaţi şi au un aspect saciform. Pe partea
intrernă a sacului pulmonar pornesc înspre interior septe conjuctive scurte ce separă suprafaţa în
numeroase celule pulmonare cu aspect poligonal.
La Chelonieni, cavităţile nazale sunt scurte, coanele deschizându-se pe plafonul cavităţii
bucale. Traheea prezintă bucla traheală şi este formată din numeroase inele traheale ce apar sub
formă de benzi uniforme. Plămânii au aspect de sac şi sunt plasaţi dorsal organelor abdominale,
în curbura carapacei. Structura plămâului la broasca testoasă este complexă, sacul pulmonar este
separat prin septe primare care se prind de bronhia principală şi formează astfel bronhia
intrapulmonară. La locul de inserţie a septelor se găsesc insule de cartilaj. De pe septele
principale pornesc septe secundare apoi septe terţiare şi astfel se împarte plămânul într-o
multitudine de alveole pulmonare mari. Prin dezvoltarea segmentelor bronhiilor intrapulmonare
şi apariţia alveolelor pulmonare, plămânul la broasca testoasă are caracter parenchimatos.

6
Necrasov C., Dornescu T., Anatomia comparata a vertebratelor, volmul II, Editura Didactică şi pedagogică,
Bucureşti, 1971, p. 104

33
 1.4 Aparatul respirator la păsări
Aparatul respirator la păsîri are aceleaşi segmente respiratorii ca la reptile la care se mai
adaugă sacii aerieni. Orificiile nazale sunt sub forma unor fante alungite, plasate pe valva dorsală.
În cavităţile nazale sunt prezenţii trei corneţi nazali: unul dorsal, mai redus, unul median, mai
dezvoltat şi unul ventral redus. Aerul este umezit de glanda nazală, plasată lateral pe peretele
cavităţii nazale. La pasari nu vom gasi volute etmoidale. Cavităţile nazale se deschid la nivelul
faringelui printr-o fantă alungită, coanele fiind separate în plan profund de vomer.
Faringele este o cavitate comună aparatelor digestiv şi respirator, pe plafon fiind
prezentată o fanta redusă ce crează un spaţiu de deschidere faringienă a trompelor faringo-
timpanice.
Păsarile prezintă un laringe de tip reptilian cu două aritenoide si un inel cricoidian care
poate avea un segment suplimentar dorsal, procricoidul7.
Laringele apare pe planseul cavităţii faringiene, trecerea spre laringe se face prin orificiul
glotic. Laringele la păsarii este format din numeroase cartilaje dar are absentă epiglota. Mucoasa
laringeală nu formează pliuri vocale sau vestibulare, laringele neavând rol fonator.
Traheea este formată din inele complete. La nivelul bifurcaţiei traheale este plasat organul
fonator, sirinxul care este diferit ca şi conformaţie la galinacee şi pamipede. La găina, bifurcaţia
traheală, inelele trahele se strangulează la nivelul septului median dintre cele două bronhii, un
pinten cartilaginos continuat cu o membrană fibroasă vibratorie pătrunde înspre trahee şi
vibrează. Asupra traheei acţioneză muschi ce scurtează şi deviază lateral traheea sau coboară spre
laringe. La răţoi, în partea stângă a sirinxului se formează o dilaţatie numită tambur sau bula
timpaniformă. Peretele bulei se osifică iar în interior se formează două compartimente inegale.
Membranele timpaniforme lipsesc iar tamburul functionează ca organ de rezonanţă.
Bronhia principală este reprezentată prin porţiunile extrapulmoară şi pulmonară.
Porţiunea extrapulmonară prezintă inele cartilaginoase incomplete.
Plămânii sunt plasaţi de o parte şi de alta a coloanei vertebrale în incizurile costale. Au
aspect spongios, sunt egal dezvoltaţi si nu sunt lobaţi. La pasarii exista asa numitul septum oblic
(diafragma orinitica) care imparte cavitatea generala in doua parti una in partea anterioara unde
se gaseste inima si plamanul si una posterioara unde se gasesc cele late organe.
7
Haimovici S., Anatomia comaparată a vertebratelor-Splanhnologia, Editura Al. I. Cuza, Iaşi, 1981, p.114

33
 Bronhia pulmonară, dupa ce pătrunde în plămân formează o dilataţie numită vestibul
bronhic apoi se bifurcă în mezobronhie şi bronhia laterală. Mezobronhia strabate plămânul în
sens caudal, îl paraseşte, mucoasa formând sacul aerian abdominal. Bronhia laterală strabate
plamanul şi iese prin orificiul intermediar, generând astfel sacul aerian intercavicular.
Din fiecare bronhie intrapulmonaraă se formeazaă bronhii secundare: dorsale şi ventrale.
Dorsobronhiile şi mezobronhiile comunică prin structuri tubulare fine, numite parabronhii, nivel
la care se produce hematoza. Lumenul parabronhei este captuşit cu o mucoasă respiratorie a cărui
epiteliu formează nişte spaţii neregulate, de dimensiuni microscopice, numite diverticuli aeriferi
(capilare aerifere) care sunt înconjurati de o bogată reţea vasculară. Schimbul de gaze se face atât
în inspiraţie cât şi în expiraţie, prin trecerea aerului prin parabronhii.
Sacii aerienii au formă veziculară, se găsesc extrapulmonar şi comunică prin orificii cu
bronhiile principale şi secundare. Sacii aerieni au rol în ventilaţia pulmonară şi contribuie la
reglarea temperaturii corporale.
Sacii arerieni sunt în numar de 9: doi saci cervicali asimetrici, sacul intercavlicular, doi
saci toracali craniali, doi saci toracali caudali şi doi saci abdominali.
Sacii cervicali sunt simetrici, fiind plasaţi cranial plamanului şi pătrund sub vertebrele
cervicale. Fiecare dă diverticule pe sub pielea regională, pneumatizează vertebrele cervicale,
coastele şi comunică cu spaţiile subarahnoidiene prin găurile intervertebrale formând diverticule
în jurul măduvei spinării.
Sacul interclavicular se formează din confluarea perechii de saci claviculari, se găseste
medial, prin diverticule intratoracice înconjoară traheea, sirinxul, esofagul, cordul, vasele mari de
la baza cordului şi emite alte diverticule pentru oasele centurii scapulare şi sternului dar şi
diverticule extratoracice (diverticule axiale) ce pătrund printre muschii pectorali şi ajung la
humerus unde intră prin gaura pneumatică.
Sacii toracali craniali sunt simetric plasaţi în porţiunea cranială a cavităţii toracice.
Aceştia sunt plasaţi caudal celor craniali şi sunt separaţi prin septul oblic de sacii abdominali.
Sacii abdominali sunt voluminosi, ei vin în contact cu diafragnul şi organele interne
printre care formează diverticule. Fiecare dintre saci prezintă trei prelungiri: una dorsală şi două
femurale. Prelungirea dorsala ia contact cu rinichi şi suprarenalele. Diverticulii femurali herniază
lateral cavităţii abdominale printre muschi, cranial şi caudal articulaţiei coxo- femurală.

33
 1.5 Aparatul respirator la mamiferele
Mamiferele sunt cunoscute înca din antichitate, Aristotel a conturat destul de bine acest
grup, prin existent mamelelor care produc lapte. La momentul actual trăiesc aproximativ 3200 de
specii de mamifere sălbatice sau domestic, iar numărul celor care a disparut depăşete 6000 de
specii.
Respiraţia, căile respiratorii extra şi intrapulmonare la mamifere domestice sunt bine
dezvoltate, ultimile lor ramificaţii se termină într-un fund de sac, în acinii pulmonari.
Metabolismul şi de nevoia de oxigen este mult mai mare la păsari şi mamifere care sunt
endotermice şi prin urmare necesită un sistem respirator mai eficient. Plămânii mamiferelor, au
milionae de saci alveolari ce au ramificaţii, acest lucru oferă fiecărui plămân o suprafaţă mai
mare pentru schimbul de gaze. Aerul inhalat este dus pirn cavitatea bucală şi nas trecut prin
faringe la laringe (caseta de voce) apoi trece printr-o deschidere în corzile vocale, glotă, într-un
tub susţinut de inele în formă de C, cartilaj, apoi trahee. Traheea se bifurcă în două bronhii
primare în stânga şi dreapta care intră în fiecare plămân şi în continuare se subdivizează în
bronhiole care conduc aerul în nişte saci numiţi alveole8.
Clasa Mammalia
Clasa Mammalia9 cuprinde vertebrate homeoterme care au corpul acoperit de păr dar care
prezintă şi alte formaţiuni cornoase – gheare, unghii, copite, solzi, coarne – şi diverse formaţiuni
glandulare cum ar fi: glandele sebacee, sudoripare, odorante, mamare. Craniul are o singură
pereche de fose temporale, este alcatuit din mai multe complexe osoase şi are doi condili de
articulaţie. Mandibula, în genere este alcătuită din dentar, iar în centura scapulara, coracoidul
redus la rudiment este sudat de scapular. Membrele sun conformate pentru mers. Dentiţia este în
mod obisnuit heterodontă, difiodontă, tecodontă. Creierul are neocortexul bine dezvoltat, prezintă
un corp calos, iar creieraşul este format dintr-o parte mediană, vermis şi din două emisfere
cerebeloasece se unesc ventral prin puntea lui Varoli.
Melcul urechii interne are mai multe spire. Urechea mijlochie are un lanţ de trei oscioare,
iar urechea externă în general prezintă un pavilion. Rinichii sunt de tip metanefros, uretrele se
deschid în vezica urinară, iar aceasta comunică cu exteriorul prin uretră.

8
Tradus www.mhhe.com/raven6e si www.biocourse.com Animal Form and Function- Respiration in Mammals.
9
Valenciuc, N., Zoologia vertebratelor, Iaşi , 1975, p. 281.

33
 Plămânii sunt prevăzuţi cu alveole, au pleure şi cavităţi pleurale, iar muschiul diafragm
are un deosebit rol în realizarea respiraţiei. Inima este tetracamerală, are o singură cîrjî aortică
orientată spre stanga, globulele roşii sunt fără nucleu, circulaţia este dublă şi completă.
Sistemul respirator al vertebratelor din clasa mammlia este alcatuit din căile respiratorii
(cavităţii nazale, faringe, laringe, trahee si bronhii) şi plămânii. Laringele, organ vocal ai cărui
pereţi sunt întăriţi de un schelet cartilaginous, provenit din resturi ale arcului hioidian şi ale
arcurilor branhiale. La unele mamifere pereţii laterali ai laringelui se dilate, formând saci laterali
care servesc ca organe de rezonanţă, întărind vocea (cum ar fi cai , rumegatoare) 10. Plămânii sunt
prevăzuţii cu pleure şi cavităţi pleurale iar arborele bronhic se termina în acinii pulmonari, care
au pereţii alveolizaţi (plămân parenchimatos alveolar). Laringele este sediul organului fonator
(corzi vocale adevarate sau false).
Mecanica respiraţiei este asigurată de muschii toracici şi de muschiul diafragm.
Aparatul respirator
Aparatul respirator11 este format din :
 Căi de conducere ale aerului, reprezentate de o succesiune de spaţii prin care aerul
patrunde spre plămâni sau este eliminat de aceştia. Aceste căi de conducere sunt
reprezentate prin:
 Nasul: narinele, vestibulul nazal;
 Cavităţile nazale cu sinusurile paranazale;
 Faringe;
 Laringe;
 Trahee;
 Cele două bronhii principale: stânga şi drepata;
La nivelul cavităţii nazale, volutele etmoidale sunt acoperite cu o mucoasă olfactivă ce
percepe substantele volatile ce pătrund odată cu aerul prin cavităţile nazale, formând porţiunea
periferică a analizatorului olfactiv ( al mirosului) împreună cu organul vomero-nazal.
 Plămânii, organe parenchimatoase esenţiale, la nivelul acestora are loc hematoza.

Nasul. Narinele (nările)

Nasul este format din structuri epiteliale, musculare şi cartilaginoase care delimitează
deschiderile anterioare ale aparatului respirator, numite narine.
10
Feider Z., Grossu V., Gyurko St., Pop V., Zoologia vertebratelor, Editura Didactică şi pedagogică, Bucuresti, 1976,
p. 319.
11
Spataru, M., - Anatomia Comparată a Animalelor, Ed. Alfa, Iaşi , 2009, p. 232.

33
 Nasul împreună cu baza superioară, formează regiunea botului ce prezintă particularităţi
morfologice la fiecare specie, aspecte descrise la aparaul digestiv. Cele două narine sunt
reprezentate prin două fante oblice circulare ( porc) separate de septul internazal.
Nările sunt delimitate dorso-lateral de cartilajele alare care au număr şi formă varabile la
fiecare specie şi în speţă oferă loc de inserţie musculaturii dilatatoare a nărilor. Incizura nazo-
incisivă este completată de fascia laterală a nasului şi de cartilaje alare. Musculatura dilatatoare a
nărilor este formată din muschiul dilatator apical al narilor, muschiul dilatator lateral al nărilor,
muschiul ridicator nazolabial si muschiul canin.
Muschiul dilatator apical al nărilor este plasat transversal între cele două cartilaje alare.

Cavităţile nazale
Cavităţile nazale se deschid aboral în laringe prin intermediul coanelor (deschiderile nazo-
faringiene).
Cavitatile nazale sunt delimitate de structuri osoase şi cartilaginoase reprezentate de:
 Dorsal: oase nazale;
 Lateral: procesele nazale ale oaselor maxilare;
 Ventral: bolta palatina formată de procesele palatine ale oaselor incisive, procesele
palatine ale oaselor maxilare, oasele palatine şi valul palatin;
 Median: septul nazal dintre cele două cavităţi nazale;
 Aboral: volutele etmoidale.
Din punct de vedere al origini embrionare, cavitatea nazală este formată din: vestibulul
nazal şi cavitatea nazală propriu zisă.
Vestibulul nazal este situat pe faţa internă a narinei şi este acoperit de piele fină. La limita
dintre porţiunea cutanată şi mucoasa nazală se deschide conductul lacrimo-nazal. La ecvine,
partea laterală a vestibului nazal se găseşte diverticulul nazal, reprezentat printr-un buzunar
cutant situat între musculatura pieloasă a regiunii şi fascia laterală a nasului până la incizura
nazo-incisivă. Tegumentul diverticului este bogat în glande sudoripare modificate.
Cavitatea nazală propriu zisă este captuşită cu o mucoasă de tip respirator, are culoare
roşie-cenuşie si acoperă toate formaţiunile din cavitatea nazală si sinusurile paranazale. Volutele
etmoidale sunt acoperite de o mucoasă olfactivă uşor galbuie, care reprezintă porţiunea periferică
a analizatorului olfactiv.

33
 De pe creştele nazoturbinală si maxilturbinală prornesc în interiorul cavităţii nazale
corneţii nazoturbinal si maxiloturbinal care se răsucesc în jurul propriului ax 12. Mucoasa acoperă
fiecare faţă a corneţilor, trecerea mucoasei de pe peretele lateral al cavităţii nazale produce
prinderea rostrală (pliu alar) şi aborală a acestora prin intermediul pliurilor mucosae. Trecerea
mucoasei de pe o spirală pe alta a cornetului închide spaţii mai mari sau mai mici ducând la
formarea sinusului cornetului (sinus concal).
Între corneţii nazali şi pereţii cavităţii nazale se delimitează nişte spaţii numite meaturi:
 Meatul nazal dorsal este delimitat între plafonul cavităţii şi cornetul nazal dorsal;
 Meatul nazal mijlociu se formează între cei doi corneţi nazali. În acest spaţiu se
face comunicarea cu sinusul maxilar;
 Meatul nazal ventral este delimitat între planseul cavităţii nazale şi cornetul nazal
ventral. El comunică direct cu faringele;
 Meatul nazal comun este spaţiul delimitat între septul nazal şi cei doi corneţi.
Aspectul şi întinderea corneţilor este variată la speciile de animale domestice.
La ecvine cei doi corneţi au dezvoltare egală. Cornetul nazal ventral este rulat dorsal iar
cornetul nazal dorsal se rulază ventral. Cornetul nazal dorsal comunică larg cu sinusul frontal
formând împreună sinusul conco-frontal.
La rumegatoare şi suine (porci) cornetul nazal dorsal este redus la un pliu. Cornetul nazal
ventral este dezvoltat, se desprinde printr-o lamă principală care se bifurcă în două lamele
secundare rulate dorsal şi ventral.
La carnivore, cornetul dorsal este redus, cornetul ventral ocupă jumatatea anterioara a
cavităţii nazale, are un aspect arboriform cu origine într-o lamă principală de pe care se detasează
lame secundare si apoi lame terţiare răsucite. Între cornetul nazal dorsal şi ventral pătrund până
înspre jumatatea cavităţii nazale volutele etmoidale. Cea mai dezvoltată volută etmoidală se
găseşte dorsal, poartă numele de al treilea cornet nazal, celelalte volute etmoidale descresc în
dimensiuni în sens ventral.
La leporide cornetul nazal ventral este dezvoltat şi formează pliuri longitudinale.
Cornetul nazal dorsal este redus. Volutele etmoidale depăsesc rostral jumătatea cavităţii nazale.

Sinusurile paranazale

12
Spataru, M., - Anatomia Comparată a Animalelor, Ed. Alfa, Iaşi , 2009, p. 240

33
 Sinusurile paranazale sunt spaţii cavitare formate între compactele oselor craniului care
comunică direct sau indirect cu cavităţile nazale, fiind căptusite cu diverticule ale mucoasei
cavităţilor nazale. Sinusurile se formează în oasele situate la limita dintre neurocraniu şi
viscerocraniu se deschid direct sau indirect în cavităţile nazale, au continuitate unul cu celălalt
realizând împreună un spaţiu pneumatic comun.
Sinusurile paranazale sunt reprezentate de: sinusurile frontale, sinusurile maxilare,
sinusurile lacrimale, sinusurile palatine, sinusul etmoidal şi sinusul sfenoidal.
Sinusurile variază ca marime şi întindere în funcţie de specie şi în cadrul unei specii. La
animalele tinere sinusurile sunt reduse dar ele se extend o dată cu înaintarea în varstă, la bătrâneţe
au întinderea maximă.
Diferenţele între specii cu privire la dezvoltarea sinusurilor depind de rolul pe care îl
îndeplinesc:
 Au rolul de a proteja termic encefalul de variaţiile de temperatură prin
interpunerea unei camere pneumatice. La specile cu pilozitate abundentă în
regiunea capului (carnivore, leporide) sinusurile sunt reduse mai ales cel frontal.
 La speciile care folosesc capul ca mijloc de aparare şi atac (cervidee, taurine
ovine) sau în cautarea hranei (suinele), sinusurile mai ales cel frontal sunt foarte
întinse, ele acoperă în totalitate encefalul, întinzându-se până la protuberanţa
occipitală externă şi au ca rol în amortizarea şocurilor.
 Prezenţa sinusurilor la nivelul oaselor capului duce la reducerea greutăţii acestuia;
 Pneumatizarea oaselor duce la creşterea rezistenţei oaselor la şocurile mecanice.
Sinusul frontal este par, cele două spaţii sinusale fiind complet separate prin lama osoasă
interfrontală. Cavitatea sinusului este neregulată, compactele fiind unite de punţi de legatură cu
aspect neuniform ce împart sinusul frontal în două porţiuni ce comnunică între ele: o porţiune
frontal propriu-zisă şi o porţiune nazală în prelungirea acestuia în interiorul cornetului
nazoturbinal. Din aceasta cauză sinusul mai este denumit şi sinus conco-frontal. Comunică direct
cu sinusul maxilar şi indirect cu cavitatea nazală, prin intermediul sinusului concal. La carnivore
şi rumegatoare se deschid direct în cavitatea nazală.
Sinusul maxilar este situat în interiorul osului maxilar, între zigomatic, lacrimal şi etmoid.
Sinusul etmoidal este reprezentat de cavitatea creată de marea volută etmoidală şi
comunică direct cu sinusul maxilar printr-un orificiu redus.

33
 Sinusul sfenoidal se găseşte la nivelul presfenoidului este larg şi comunică direct cu
sinusul maxilar.
Sinusul palatin se dezvoltă între compactele porţiunii vertical si ale oselor palatine şi
comunică printr-un orificiu larg cu sinusul sfenoidal, formând astfel împreună sinusul sfeno-
palatin.

Sinusurile paranazale la ecvine

Sinusul frontal la ecvine se delimitează între marginea medială a orbitei, nazal, lacrimal şi
etmoid. Este împărtit de o lamă osoasă internă în porţiunea frontal, situate aboral şi porţiunea
nazală care este situată rostral. Lateral masei etmoidale se găseşte orifciul fronto-maxilar de
comunicare între cele două sinusuri.
Sinusul etmoidal este redus, comunică aboral cu sinusul maxilar printr-o fantă situată în
apropierea orificiului fronto-maxilar.
Sinusul maxilar este foarte dezvoltat la evcine şi este separat de o lamă osoasă transvesală
( Lama lui Goubaux) în două porţiuni:
 Porţiunea rostrală, topografiată între compactele osului maxilar la niveleul premolarilor,
comunica direct cu cavitatea nazală, peste canalul infraorbital, în meatul mijlociu;
 Portiunea aborală este mai intinsă, topografiată la nivelul procesului zigomatic al maxilei.
Conductul infraorbital separă sinusul într-un compartiment lateral la baza primilor molari
şi un compartiment medial, ce comunică cu celelalte sinusuri şi cu meatul mijlociu al cavităţii
nazale. Sinusul sfenopalatin este neregulat şi comunică cu sinusul maxilar.

Sinusurile paranazale la taurine

Dintre toate cele patru perechi de sinusuri paranzale la taurine cea mai mare întindere o
are sinusul frontal.
Sinusul frontal ocupă în întregime osul frontal, fiind împartit de lame osoase intrasinusale
în mai multe compartimente:
 Sinusul frontal cuprinde interiorul cepilor osoşi ai cornului ducând astfel la apariţia
sinusului cornual;
 Se prelungeşte între compactele oaselor occipital până aproape de gaura occipitală şi osul
parietal determinând apariţia sinusului occipital şi a sinusului parietal;

33
  Portiunea nazală se prelungeşte în cornetul nazo-turbinal, formând astfel sinusul conco-
frontal;
 Se prelungeşte în procesul orbital al frontalului ducând la apariţia sinusului orbital.
Compartimentele sinusului frontal comunică între ele prin orificii create de lamele
secundare. Sinusul frontal comunică direct cu cavitatea nazală şi sinusul sfenoidal prin câteva
orificii reduse însă nu şi cu sinusul maxilar.
Sinusul sfenopalatin comunică cu sinusul frontal, se întinde şi în lama orizontală a osului
palatin. Sinusul maxilar este larg şi neregulat este întins între baza orbitei şi spina maxilară. Lama
conductului infraorbital separă sinusul maxilar în cele două compartimente: lateral şi medial.
Compartimentul lateral se prelungeşte în bula lacrimală formând sinusul lacrimal.
Compartimentul medial se extinde în procesul palatin al maxilarului.
La ovine sinusurile sunt asemnatoare ca aspect şi întindere cu cele de la taurine.

Sinusurile paranazale la suine

La suine, aspectul şi întinderea sinusrilor depind în special de rasă.
Sinusul frontal este foarte dezvoltat, este extins între protuberanţa occipitală externă şi
osul nazal. Pentru marirea rezistentei, punţi osoase multiple unesc cele două compacte ale osului.
Sinusul frontal comunica direct cu cavitatea nazală. Sinusurile maxilar, parietal, temporal,
occipital, lacrimal şi zigomatic sunt bine individualizate.
La carnivore sunt prezente sinusurile frontal şi maxilar care sunt reduse.

Faringele
Faringele este un segment cavitar, impar, comun tubului digestiv şi aparatului respirator.
El are în general forma unei pâlnii cu o poziţie oblică este situat înapoia cavităţii bucale şi a celei
nazale şi înaintea laringelui şi esofagului13.
Din punct de vedere anatomo –fiziologic, cavitatea faringelui este împartita în:
 Nazofaringele situat rostro-dorsal valului palatin, reprezintă comunicarea aborală a
cavităţilor nazale cu faringele. Dorso-lateral, pe peretele nazofaringelui, se observă cele
două deschideri ale conductelor faringo-timpanice (tubele auditive sau trompele lui

13
Haimovici S., Anatomia comaparată a vertebratelor-Splanhnologia, Editura Al. I. Cuza, Iaşi, 1981, p. 51

33
 Eustache) ce fac legatura dintre faringe şi urechea medie. Nazofaringele şi conductele
faringo-timpanice sunt captuşite cu un epiteliu de tip respirator.
 Orofaringele, situat rostro-ventral valului palatin este porţiunea digestivă a faringelui.
Rostral comunică cu cavitatea bucală printu-un orificiul orofaringien. Între stalpii orali şi
aborali ai valului palatin se găsesc tonsilele palatine.
 Cavitatea faringienă sau faringofaringele este un spaţiu comun aparatelor digestiv şi
respirator. Ventro-caudal se continuă prin orificiu faringo-laringien cu vestibulul
supraglotic.
 Vestibulul esofagien reprezintă continuarea dorso-aborală a esofagului, deasupra
aparatului laringien.
Pereţii faringelui sunt formaţi din mai multe straturi: fascia faringienă externă, fascia
faringienă internă, stratul muscular şi mucoasa faringienă. Musculatura faringelui este structurată
în 7 perechi de muschi, dispusi între fascii şi au un rol de constrictor rostali (muschii
palatofaringieni, muschi stilofaringieni rostrali şi pterigofaringieni) muschi constrictor medii
(muschi biofaringieni) şi muschi constrictor caudali (muschi tirofaringieni, muschi
cricofaringieni) şi muschi dilatatori ai faringelui (muschi stilofaringieni).

Laringele
Laringele14 este un organ propriu aparatului respirator ce face legatura dintre faringe şi
trahee. Laringele la mamifere este format dintr-un complex de cartilaje laringiene, articulate
sinovial (mobil) sau fibros şi mobilizate de musculatură. Au rolul de a închide orificiul glotic în
momentul deglutiţiei, de a facilita prin coborarea planului laringelui, de a regla debitul aerului, ce
ajunge la plămân şi de a tensiona corzile vocale ce produc sunetele cu diferite tonalităţi.
Cartilajele laringiene sunt reprezentate de epiglotă, două carilaje tiroidiene, două cartilaje
aritenoide şi cricoidul.

Traheea
Traheea este organl fibrocartilaginos tubular care continua laringele, întinzându-se de la
extremitatea inferioară a acestiua până la mediastinul cardiac unde se bifurcă în cele două bronhii
pulmonare.

14
Spataru, M., - Anatomia Comparată a Animalelor, Ed. Alfa, Iaşi , 2009, p. 243

33
 Traheea este un organ elastic putându-se alungi sau scurta. Peretele traheei este format din
trei tunici: mucoasă, fibroelastica si adventicea. Tunica mucoasă este formată din epiteliu de tip
respirator, pseudostratificat, prismatic, ciliat. Tunica fibroelastică reprezintă scheletul de
susţinerea traheei şi este format din inele traheale incomplete constituite din cartilaj hialin.
Extremitatile acestor inele sunt unite printr-un muschi neted numit muschi traheal care are rolul
de a lărgi sau îngusta traheea. Adventicea este formată din ţesut conjuctiv lax în care se găsesc
vase, nervi şi formaţiuni limfoide.

Plămânii
Plămânul, la mamifere este constituit dintr-o asociere de lobuli pulmonari, delimitaţi
morfologic şi funcţional care reprezintă unitatea de organizare morfologică caracteristica
mamiferelor.
Lobulul pulmonar este deservit de bronhie şi pedicul vasculo-nervos propriu. El este
compus din acini pulmonari şi acestia la rândul lor de alveolele pulmonare.
Plămâni la mamifere ocupă cavitatea toracică împreună cu cordul, esofagul, timusul şi
marile vase. Dimensiunile şi greutatea plamânilor variaza în funcţie de specie, vârsta, sex şi
individual, în inspiraţie sau expiraţie. Suprafaţa respiratorie propriu-zisă este în corelaţie cu
intensitatea metabolismului şi greutatea corporală.
Consistenţa plămânului este moale, spongioasă şi foarte elastică. La naştere, plămânii au
culoarea roşie, iar după primele respiraţii au o culoare roză. La mamiferele adulte culoarea este
roz-cenuşiu şi pot prezenta depozite negricioase.
Daca vom examina aspectul macroscopic al plămânilor se evidenţiază diferenţa de volum
între cei doi plămâni şi profunzimea incizurilor (ce variază ca adancime şi număr în funcţie de
specie) care separă plămânul într-un anumit numar de lobi.
Plămânii mamiferelor prezintă: o faţă costală, una mediastinală, o margine dorsală, o
bază, un vârf şi o margine ventral prevăzută cu scizuri.
Plămânii sunt compusi dintr-o foarte mare ramificaţie de tuburi, bronhiile bronhiolele, la
capatul cărora se găsesc nişte saci cu pereţii încreţiţi, denumiţi acini pulmonari 15. Schimbul de
gaze se face la nivelul peretţlor alveolari.
Plămânii sunt constituiţi astfel:
15
Feider Z., Grossu V., Gyurko St., Pop V., Zoologia vertebratelor, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1976,
p.320

33
  Componenta bronsică care se arborizează prin ramificaţii din ce in ce mai mici care au
roul de a conducre a aerului până la nivelul parenchimului;
 Componenta perenchimoasă este reprezentată de totalitatea acinilor, cu rol în realizarea
schimburilor respiratorii pulmonare;
 Stroma care delimitează şi uneşte celelalte componente ale plămânului;
 Vase şi nervi pulmonari.
Traheea, ajunsă în cavitatea toracică, în dreptul hilului pulmonar se bifurcă în cele două
bronhii principale de ordin I stânga şi dreapta. Fiecare bronhie principală după ce pătrunde în
plămâni la o distanţă mică se termină în două bronhii fundamentale divergente, bronhii lombare
(de ordin II). Una din aceste bronhii se orientează cranial faţă de hil şi este bronhia prehilară şi
cealaltă cu orientare posterioară este bronhia posthiară.
Bronhiile lombare se divid în continuare în bronhii segmentare (de ordin III) care
deservesc segmentele pulmonare. Din bronhiile segmentare emerg bronhiile subsegmentare iar
din acestea bronhilolele. Ultimile diviziuni ale bronhioleleor sunt reprezentate de bronhii
respiratorii fără suport cartilaginos şi fără glande dar care au deja alveole pulmonare.
Alveolele pulmonare sunt compartimente mici de 100-300 μm, asezate în jurul sacilor
alveolari, canalelor alveolare şi bronhiilor respiratorii. Peretele alveolei este captuşit de epiteliu
alveolar. Alveolele sunt separate prin spete intralveolare, la nivelul cărora se găseşte reţeaua de
capilare, fibre de colagen, reticulină şi elastice.
Ţesutul conjuctivo-elastic al stromei formează la suprafaţa plămânilor o lamă continuă
care este acoperită de o pleură viscerală. La nivelul hilului pulmonar acest ţesut pătrunde în
plămân însoţind arborizaţia bronhică şi cea a arterelor pulmonare. Acest ţesut se opreşte la nivelul
bronhiilor segmentare şi nu realizează legături cu septele interalveolare. El delimitează
segmentele pulmonare vecine. Stroma intersegmentară se continuă cu stroma perilobulară foarte
subţire astfel, stroma se grupează într-o componentă intersegmentară şi una perilobulară.

Există mai multe criterii de identificare ale plămânilor la mamiferele domestic şi anume:
1. Aspectul traheei
Traheea are un aspect cilindric, ea este formată din inele traheale incomplete ce lasă
spaţiu între margini, spaţiu completat de ligamentul traheal, mschiul traheal, şi de ţesut
conjunctiv.

33
 La ecvine extremităţile ficărui inel se spurapun unul peste altul iar ligamentul şi muschiul
traheal sunt plasaţii în interiorul ineleului.
La taurine extremitatile libere ale fiecărui inel formează o creastă traheala evidenţiata;
muschiul traheal şi inelul traheal sunt dispuşi în interiorul inelului.
La ovine creasta traheală este inegală, marginea unui inel este mai înaltă decât cealaltă.
La suine marginile libere ale inelului traheal aproape se sting, muschiul traheal şi
ligamentul sunt poziţionaţi în interiorul traheei.
La carnivore şi rozătoare marginile libere ale inelelor traheale sunt îndepartate, iar
muschiul traheal şi ligamentul se află la exteriorul traheei.

2. Prezenţa desenului lobular

Desenul lobular este vizibil pe toată suprafaţa plămânului la taurine şi suine şi parţial pe
vârful lobilor apicali şi mijlociu la ovine şi caprine. Aceşti lobuli de diferite dimensiuni sunt
separaţi prin septe conjunctive interlobulare care dau aspectul marmorat al plămânului. Septele
prornesc în direcţia central către hil, separând parenchimul pulmonar în lobuli.
3. Prezenta bronhiei traheale
Brohnia traheală (eparterială) se desprinde direct din trahee si este destinată lobului
cranial stâng. Se întalneşte la rumegatoare mari şi mici dar şi la suine.

4. Numarul de lobi
Lobii pulmonari au ca bază anatomică bronhiile lombare. Ei sunt delimitaţi de incizuri ce
variază ca număr şi adancime în funcţie de specie şi plămâni (stâng sau drept).
La ecvine plămânul drept prezintă trei lobi: lobul cranial, lobul caudal (cu lobul acesoriu).
Plămânul stâng prezinită doi lobi: lobul cranial şi lobul caudal. Nu există fisuri interlombare, cu
excepţia celei dintre lobul accesoriu şi restul plămânului drept.
La rumegatoare, plămânul drept prezintă un lob cranial bipartit, un lob milociu, un lob
caudal şi un lob accesoriu şi unul caudal.
La suine, plămânul drept prezintă un lob cranial, unul mijlociu, unul caudal (cu lobul
accesoriu). Plămânul stâng are un lob cranial bipartit şi un lob caudal.

33
 La carnivore (caine şi pisică) şi leporide, plămânul drept prezintă un lob cranial, un lob
mijlociu, un lob caudal (cu lobul accesoriu). Plămânul stâng are un lob cranial bipartit şi unul
caudal. Incizurile interlombare sunt mai adânci.

5. Adâncimea incizurilor
Incizurile interlombare sunt superficiale la ecvine unde nu se diferenţiază foarte bine
lobul mijlociu şi adânci, până la nivelul hilului pulmonar, la carnivore şi leporide.

1.6 Aparatul respirator şi particularităţi ale laringelui la vertebrate

Tractului respirator sau sistemului respirator - Apparatus respiratorius - reprezintă un grup

specializat de organe a căror funcţie specifică este de a mijloci transferul oxigenul din aer în
sânge și eliminarea a dioxidului de carbon în aer și de a reglementa temperatura corpului. Aceste
funcții sunt îndeplinite de către organele tubulare și cavernoase care permit aerului atmosferic să
ajungă la plămâni și la nivelul parenchimului pulmonar gazele sunt schimate cu sângele prin
epiteliu respirator, endoteliul capilarelor sanguine și a membranelor bazale. Tractului respirator
superior începe cu receptori senzoriali care monitorizează aerul inspirat și mucoasa care oferă
filtrare și umidificarea aerului și totodată îl încălzește.
Tractul respirator reprezentat de tractul respirator superior al cavităților nazale la început,
și tractul respirator inferior, care cuprinde o ramificare de bronhiole subtiri la sfârșit constituie
prima parte a acestui sistem și este căptușit cu mucosa ce are toate atributele.
Pozitiile inductive ale tractului respirator sunt concentrate în agregate de ţesut limfoid
adiacent la suprafața mucoasei din cavitatea nazală, nazofaringe, laringe, trahee și bronhiilor.
Ultima parte a ţesutului limfoid conectat la tractul respirator este BALT. BALT se găsește de
obicei în șobolani și iepuri, dar şi la alte specii de animale și la om, intensitatea de stimulare
antigenică determină dacă aceasta se dezvoltă sau nu.
La porcine, BALT nu este prezentă înainte naștere și dezvoltarea sa este extrem de
dependentă de pe stimularea antigenică .
Morfologia tractului respirator al porcilor a fost bine descrisă. O atenție deosebită a fost
de asemenea, acordată mecanismelor imune comune mucoasei inclusiv sistemul imunitar al

33
tractului respirator. Cunoștințele detaliate necesare pentru obţine o imagine completă a sistemului
imunitar nu au fost obținute în tractul respirator al porcilor în ciuda faptului că sistemul imunitar
al tractul respirator al porcilor a fost supus unei cercetari intense.
În ceea ce priveşte morfologia tractului respirator, acesta este împărțit din punct de vedere
anatomic două părți distincte, partea de sus și de jos a tractului respirator, care sunt separate prin
faringe. Tractul respirator superior cuprinde cavitatea nazală și nazofaringe. tractul respirator
inferior începe cu laringele și apoi continua în torace cu traheea, bronhiile, bronhiolele și
plămâni. Cartilajul furniză o susținere a scheletului pentru peretele căilor respiratorii și previne
colapsul acestor cai respiratorii în timpul respirației. Aer intră în tractul respirator prin nari mici
rotunde și o pereche de cavități nazale (cavum nasi), situate în zona externă a nasului (nasus
externus), care desemează botul la porc. Cavități nazale sunt căptușite de un epiteliu
pseudostratificat columnar ciliat care conține un tesut limfoagregat reticular, limfocite libere și
glande tuboalveolare combinate. Aerul trece prin tubul nazofaringian în faringe unde căile
respiratorii stau la intersecția cu tractul digestiv. Partea respiratorie a faringelui
(Nazofaringe) este căptușită cu mucoasă acoperită cu un epiteliu pseudostratificat columnar ciliat
și celule caliciforme.
Tractul respirator inferior începe cu laringelui (laringe) și leaga nazofaringe cu tractul
respirator inferio. Laringe conține epiglota și corzile vocale (plicae vocales). Mucoasa laringelui
(Cu excepția epiglotei şi a corzilelor vocale), este mărginită de un epiteliu columnar
pseudostratificat și izolată cu celule cupă; în submucoasa exsită o acumulare de țesut limfatic,
sub forma de noduli limfatici. Traheea (trahee) la porci este formată din 32-36 inele în formă de
C din cartilaj hialin; golurile între inelele sunt punţi de membrane fibroelastice puternice.
Traheea trece ventral în lungul gâtului prin Apertura thoracis cranialis în cavitatea
toracică; se ramifică în mod repetat la nivel al inimii în căile respiratorii mai mici
(Bronhiile și bronhiole în plămâni). Traheea este mărginita de coloane pseudostratificate ciliate
epiteliale și celulele caliciforme izolate comparabile cu cele în bronhiilor
extrapulmonare. Mucoasa – lamina Propria mucosae - conține insule mici de țesut limforeticular
și glande tuboalveolare combinate.
Plămânul (Pulmo) este un organ respirator pereche situat pe partea opusă inimii, în cadrul
cavităţii toracice. La porci, plămânul drept este împărțit în patru lobi - cranialis lobus, medius,
caudalis și accessorius și plămânul stâng este împărțit în cranialis doi lobi-lobus (pars

33
cranialis) și lobus caudal. Lobii pulmonari sunt în continuare împărțit în zone mai mici, segmente
pulmonare, care sunt morfologic și funcțional independente de țesuturile pulmonare împărțite în
lobuli pulmonari.
Plămânii se află în cavitatea toracică ai cărui pereți sunt mărginiţi de pleura
parietală (pleura parietalis); care tranzitează ca o pleura pulmonară (pleura pulmonis) la suprafață
plamnaului.

Capitolul 2 Laringele
2.1 Larigele la amfibieni
Printre amfibieni, la formele cele mai primitive de urodele nu există un laringe tipic,
deschiderea în faringe (glota fiind marginită de cartilaje laterale, ce reprezintă vestigii ale arcului
branhial. La urodelele mai evaluate aceasta se diferenţiază bine prin desprinderea din cartilajele
laterale, înspre partea orală a cartilajeleor aritenoide. Anurele are o pereche de cartilaje aritenoide
bine dezvoltate de forma unor valve, iar în partea sa caudală a cartilajeleor laterale se vor forma
la ele cartilaje cricotraheale. La anure porţiunea sustinuta de către aritenoide devine organ
emiţător de sunete, prezentând pe faţa internă două cute ale mucoasei care sunt considerate ca
fiind corzi vocale, ele divid laringele într-o porţiune vestibulară anterioară şi una laringo-traheală
posterioară.

33
 2.2 Laringele la reptile
La reptile laringele se deplasează înspre înainte, se sprijină de corpul hioidului la care se
atasează trecând dorsal de acesta; astfel deschidrea traheei se găseşte în apropierea coanelor.
Cartilajele aritenoide sunt foarte bine individualizare, dar despărtiţea unui cartilaj cricoid de cele
traheale este încă destul de neclară. La unele reptile cartilajul cricoid ne arată încă formarea sa pe
baza mai multor inele cartilaginoase ce pot ajunge la şase la şerpi. La cameleon, chelonieni şi
crocodilieni, cartilajul cricoid devine însă o unitate bine desparţită de primul cartilaj traheal.
Numai puţine reptile pot emite sunete, la nivelul laringelui existând corzi vocale; ele sunt
amplasate la geckonide şi cameleon la nivelul cartilajului cricoid. La serpi capatul rostral al
traheei împreună cu laringele pot fi proiectate înainte, înafara faringelui, atunci când animalul
înghite o prada foarte mare, respiraţia fiind astfel posibilă.

2.3. Laringele la păsări

Păsările prezintă un laringe de tip reptilian cu două aritenoide şi un inel cricoidian care
poate avea un segment suplimentar dorsal, procricoidul. Coardele vocale lipsesc astfel la acest
nivel pot fi emise doar zgomote lipsite de sunet (cum ar fi sîsîitul gâstelor).
Păsările au organ fonator special denumit siringe situat în dreptul ultimelor inele traheale la
nivelul primelor inele bronhice sau cel mai adesea la graniţa dintre trahee şi bronhie. El are o
structura foarte variabilă dar în genere este alcatuit dintr-un schelet de susţinere şi de serie de
memebrane vibrante.

2.4 Laringele la mamifere

La mamifere, laringele este bine diferenţiat, el reprezentând aici organul fonaţiei. Pe lângă
cartilajele aritenoide şi cricoid mai apar şi alte elemete scheletice şi anume cartilajul tiroid şi
epiglota.
Epiglotă are aspectul general de frunză şi este situată rostral deschiderii laringiene pe care
o închide în timpul deglutiţiei. Prin intermediul celor două procese cuneiforme ce se găsesc la
baza acesteia, se articulează cu cartilajele tiroidene.

33
 Cartilajele tiroidene au formă de paralelogram, delimitează părţile laterale şi ventral ale
laringelui. Sudarea lor pe linia mediana formează un tubercul laringian ventral, mai mult sau mai
puţin evident în funcţie de specie si sex. Cele două cartilaje unite au aspect de jgheab.
Unghiul dorso cranial prezintă o incizură ce separă cornul rostral. Cornul dorso-cadal prezintă o
faţetă articulată sinovială pentru cricoid.
Cartilajele artitenoide au formă de piramidă neregulată şi sunt plasate în interiorul
jgheabului tiroidien. Feţele mediale se articulează fibros între ele. Faţa laterală este ornată cu o
creastă musculară evidentă. Dorso-cranial se ridică vârful aritenoidului, uşor recurbat caudal. În
sens ventral se detasează procesul ventral sau procesul vocal pe care se inserează ligamentul
arteno-tiroidien sau ligamentul vocal. Caudal buzei aritenoidului, se găseşte o suprafaţa articulară
sinovială pentru cricoid.
Cartilajul cricoid are aspect general de inel cu pecete şi este complet circumscris de un arc
pe care se găseşte lama cricoidului ornată cu un proces muscular. Se articulează mobil cu
aritenoidele şi coarnele caudale ale tiridelor. Caudal se articuleză fibros cu primul inel traheal.
Articulaţiile cartilajeleor laringiene sunt reprezentate de articulaţii intrinseci (între
cartilaje laringiene) şi articulaţii intrinseci (între cartiljele laringelui şi structuri extralaringiene:
Articulaţii sinoviale:
 Articulaţia hio-tiroidienă, între cornu rostral al cartilajului tiroid şi tirohial.
Permite coborârea sau urcarea/ ridicarea aparatului hioidien sau laringelui.
 Articulaţia crico-tiroidieană se realizează între cornul caudal al tiroidului şi
cricoid.
 Articulaţia crici-aritenoidienă se formează între marginea posterioară a cartilajelor
aritenoide şi marginea cranială a cricoidului. Produce bascularea dorso-ventrală a
aritenoidelor şi uşoara rotaţie cu tensionarea corzilor vocale.
Articulaţii fibroase:
 Ligamentul hipo-epiglotic este elastic, dispus între bazihial şi epiglotă;
 Ligamentul tiro-hioidien uneşte lateral bazihialul de cartilajele tiroidiene. Are o
structură mult mai fibroasă, delimitând lateral faringele;
 Ligamentul tiroepiglotic uneşte fetele mediale ale aritenoidelor.

33
  Ligamentul vocal pleacă de pe procesul vocal al fiecăriu aritenoid până pe faţa
dorsală a corpului tiroidien. Au structura elastică şi sunt tensionate de muschii tiro-
aritenoidieni (vocali) ce se găsesc între ligament şi cartilajul tiroidien.
Ligamentele vocale, muschii vocali şi mucoasa laringienă formează corzile vocale.
Ligamentul ventricular (vestibular) lipseşte le pisică iar la restul speciilor se găseşte cranial
ligamentului vocal dar are inserţie variabilă în funcţie de specie.
La ecvine între ligamentele vocal şi ventricular se formează un spaţiu pe unde pătrunde
mucoasa laringienă între cartilajele tiroidiene şi corzile vocale formând ventriculii laterali.
Ligamentul crico-traheal articuează cricoidul de pe primul inel traheal.
Musculatura laringelui
Musculatura laringelui16 este formată din muschi atriaţi, extrinseci şi intrinseci laringelui.
Muschii extrinsici:
 Muschiul tirohioidien pleacă de pe tirohial până pe cartilajul tiroid având roul de a le
apropia;
 Muschiul hipoepiglotic are inserţii pe bazihial şi epiglotă. Prin contracţie trage cranial
epiglota eliberând cavitatea laringienă
 Muschiul sternotiroidien se inserează pe stern şi pe părţile laterale ale tiroidului
producând coborarea şi uşoare miscări de lateralitate la nivelul laringelui.
Muschii intrinseci:
 Muschiul crico-tiroidien se inserează între faţa laterală a arcului cricoidien şi faţa laterală
a cartilajului tiroid. Prin mobilizarea cricoidului se produce astfel indirect tensionarea
corzii vocale.
 Muschiul crico-aritenoidien dorsal se inserează pe faţa dorsală a lamei cartilajului cricoid
şi procesul muscular al aritenoidului produce bascularea dorsală a procesului vocal cu
întinderea corzii vocale.
 Muschiul aritenoidien transvers se inserează între procesele musculare ale celor două
aritenoide. Contracţia muschiului duce la deplasarea laterală a proceselor vocale ale
acestora cu tensionarea corzi vocale.

16
Spataru, M., - Anatomia Comparată a Animalelor, Ed. Alfa, Iaşi , 2009, p. 247

33
  Muschiul crico-aritenoidien latetal se găseşte medial cartilajului tiroid. Se inserează între
arcul cricoidien şi procesul muscular al aritenoidului. Contracţia muschiului duce la
deplasarea ventral a procesului vocal cu relaxarea corzilor vocale.
 Muschiul tiro-aritenoidien se inserează pe faţa dorsală a cartilajului tiroid şi procesele
vocal şi muscular ale aritenoidului.
La rumegatoare, suine, feline şi leporide formează o placă musculară compactă.
La ecvine si canide muschiul este separat în muschi vocal, pe faţa laterală a ligamentului
vocal şi muschiul ventricular ce acoperă ligamentul ventricular. Contracţia muschiului determină
îngrosarea corzii vocale şi evidenţierea acesteia în cavitatea laringieană.
Cavitatea laringienă
Prezenţa corzilor vocale împarte spaţial laringian în :
 Spaţiul supraglotic sau vestibulul laringien, între varfurile epiglotei şi planul corzilor
vocale;
 Spaţiul glotic ce corespund planului corzilor vocale;
 Spaţiau infraglotic, între corzile vocale şi primul inel traheal;

2.5 Laringele la om
Laringele parte a aparatului respirator care separă partea aeriană de cea digestivă în timpul
deglutiţiei, este un conduct de trecerea a aerului, în acelaşi timp îndeplineste şi funcţia fonatorie.
Din punct de vedere filogenetic, primitiv, laringele reprezintă un organ sfincterian, care separă
calea digestivă de cea ariană. Pe masura înaintării în scara animală acesta se modifică devenind
un organ cu funcţie diferenţiată.
Forma laringelui este asemănătoare cu a unei piramide trunchiate, cu baza în sus,
deschisă în partea superioară a hipofaringelui, iar cu vârful trunchiat se continuă cu traheea. Faţa
posterioară se realizează în hipofaringe, feţele laterale corespund regiuni cervicale anterioare,
acoperite de muschii subhioidieni şi de lobuli glandei tiroide.
Raportat la coloana cervicală, laringele corespunde vertebrelor, V, VI, VII cervicale. Pe
marginile sale posterioare, laringele este în raport cu pachetul vasculonervos al gâtului şi cu
spatiul perifaringian. Laringele se mobilizează în sus în sens vertical, în timpul deglutiţiei,
datorită legăturilor sale cu osul hioid şi baza limbii, dar şi inserţiilor muschiului constrictor
faringian inferior pe scheletul laringelui.

33
 Configuraţia interioară a laringelui17
În secţiunea frontală, se evidentiază o serie de formaţiuni anatomice şi regiuni
topografice. Cavitatea laringiană este mai largă în porţiunea superioară şi inferioară dar mai
strâmtă în regiunea de mijloc (spaţiul dintre corzile vocale se numeşte glotă iar regiunile deasupra
şi dedesubt se numsc regiunea supraglotică şi subglotică).
Mucoasa laringelui este de tip respirator, cu un epiteliu cilindric ciliat pluristratificat.
Acolo unde solicitarea este mai mare mucoasa este de tip pavimentos. Mucoasa este prevazută cu
glande acinoase, dispuse pe toată suprafaţa înafară de marginea libera a corzilor vocale. În
corionul mucoasei există corpusculi linfaneoizi mai ales în ventriculi, formând astfel o adevarată
amigdală.
Vascularizaţia laringelui este dată de artera laringiană superioară, inferioară şi posterioară.
Artera laringiană superioară strabate membrana tirohioidienă şi se distribuie pe etajul supraglotic.
Cea inferioară strabate membrana cricotiroidiană si irigă spaţiul subglottic. Cea posterioară irigă
muschii pe faţa posterioară a laringelui.
Venele urmează traiectul arterelor si se varsă în jugulara internă.
Limfaticele în porţiunea superioară se anastomozează cu cele ale faringelui şi se varsă în
ganglionii jugocarotidieni superiori.
Inervaţia laringelui, senzo-motorie, provine din pneumo-spinal prin nervii laringeu
superior şi laringeu inferior sau recurent ai căror nuclei se găsesc în bulb şi la nivelul lobului
frontal. Centrii corticali ai laringelui au conexiuni cu centrii vorbirii.
Laringele este parte integrantă a căilor aeriene superioare, care îndeplineşte mai multe
funcţii şi anume: funcţie respiratorie, functia de apărare a căilor aeriene inferioare, functie de
tuse, funcţia de fixare toracică a membrelor superioare, funcţie de circulaţie sanguine, funcţia
fonatoare.
1. Funcţia respiratorie
În repaus, glota este deschisă parţial iar cavitatea de aer ce poate trece prin acel spaţiu,
chiar dacă este mică este suficientă. În inspiraţiile profunde, în efort, corzile vocale ajung
în abducţie maximă astfel glota este deschisă la maxim. Acest act se realizează reflex prin
factori de ordin fizic, biochimic (pH, rezerva alcalină, cantitatea de bioxid de carbon) care

17
Ştrutea, Şt., Oto-rino-laringologie, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti , 1980. p. 124

33
 excita centrul respirator. Eforturile fizice care nu necesită un aport mai mare de oxigen
cresc ritmul şi amplitudinea mişcărilor respiratorii.
2. Functia de protecţie
Situată la răspântia aerodigestiva, în timpul deglutiţiei, calea aeriană trebuie sa fie
închisă, act ce se realizează prin sfincterul vestibului laringian precum şi prin glotă.
Prin ridicarea laringelui, epiglota acoperă vestibulul. Prin excitaţiile care pleaca de la
mucoasa faringiană se produce o contracţie sinergică a musculaturii laringelui şi
faringelui realizându-se astfel acţiunea de protecţie, de închidere a laringelui în deglutiţie.
Când particule straine ating mucoasa vestibulului laringian, se produce închiderea reflexă
a glotei şi apar accese de tuse pentru a îndeparta particulele.
3. Functia de tuse
Mucoasa laringiană, subglotică, interaritenoidiana, bifurcaţia traheobronşică sunt zonele
reflexogene puternice, de unde pleacă refexul de tuse.
4. Funcţia de fixare toracică
Într-un efort fizic se încearcă o inspiraţie forţată iar glota închizându-se se realizează o
rigiditate a cutiei toracice, un sprijin accentuat pentru memebrele superioare. Prin
compresiunea organelor abdominale este necesar ca glota sa fie închisă, ceea ce asigură o
contrapresiune a cutiei toracice ce împiedică diafragmul să urce în sus.
5. Funcţia laringelui în circulaţia sângelui
Presiunea pozitivă în expiraţie şi negativă în inspiraţie acţionează ca o pompă aspiratoare-
respingătoare, asupra circulaţie sanguine.
6. Funcţia fonatorie
Aceasta functie nu este vitală dar este deosebit de importantă pentru om. Sistemul nervos
central reglează intensitatea respiraţiei şi fonaţiei prin impulsuri motorii pe care le trimite
la nivelul laringelui.

Laringele uman nu diferă foarte mult de cel a altor mamifere, însă în ceea ce priveşte
producerea vorbirii, tractul vocal este diferit.
Animalele, altele decât oameni, utilizează o gamă largă şi o serie de metode de
comunicare vocală cum ar fi: orăcăitul la broască, ciripitul la păsări, urletul la lup, sunetele
scoase de balene.
Cu toate acestea însă doar unele reptile şi mamiferele produc un sunet de la corzile lor
vocale. Majoritatea reptilelor şi amfibienilor nu vocalizează. Broaştele generează sunete prin
crestele traheale, păsările produc un sunet din sirinxul drept, deasura bifurcaţiei traheale, dar
muschi care controlează această mişcare sunt în principal în legatură cu nervul hipoglos.

33
 Laringle celor mai multe mamifere constau în cartilaje şi muschi laringieni intrinseci
care sint aproape identice cu ale oamenilor
Morfologic, laringele uman nu este decisiv diferit de laringe a altor mamifere și, în
special, alte primate.
Tumorile maligne şi pralizia nervului recurent poate aparea atât la oameni cât şi la
animale şi poate fi cercetat în laborator.
Nu există rapoarte de observaţii cu privire la corzile vocale ale animalelor şi astfel este
imposibil de stabilit dacă animalele pot dezvolta polipi sau noduli ai corzilor vocale.
Cu toate acestea, vocile animalelor nu vor răgusi ca urmare a ciripitului sau urletului
excesiv.
Nici nu se poate spune că animalele își pierd capacitatea de a cânta/ vocaliza atunci
când acestea au o respiraţie profunda sau accelerată. Timbrul vocilor se schimbă în diferite
circumstanțe, cum ar fi activitățile de reproducere, dar cu siguranță nu își pierd abilitatea de a
spune chiar și un singur cuvânt din cauza nervozitaţie - emoţiilor atunci când iubitul/partenerul
apare în fața ochilor lor.
Animale scot diverse sunete atunci când ies afară sau ridică regiunea cervicală împreună
cumaxilarul inferior sau ca parte a expresiei fizice energetice, cum ar fi miscări ale cozii sau
miscări de trunchi .
O "voce bună" este cu adevărat posibilă odată ce o persoană stă în poziție verticală, are
respirația stabilă și este capabilă de a muta maxilarul inferior liber, pe lângă capacitatea de a
modula expirație corespunzător fără se forţeze și în timp ce e constrâns într-o anumită măsură
de o tensiune emoțională18.

2.6 Aspecte privind utilizarea porcului ca animal de experienţă în cercetarea

biomedicală

Clasa Porcine, domestics Sus scrofa, este utilizată pe scară largă în cercetare și
testare. Cele mai multe dintre animalele sunt de rase mici agricole pe piața internă, dar porci în
miniatură, cum ar fi Yucatan, Hanford și Göttingen sunt utilizati pe scară largă pentru studii
cronice, în cazul în care creșterea semnificativă a raselor autohtone ar fi o problemă. Ei prezintă

18
Hideto SAIGUSA, Comparative Anatomy of the Larynx and Related Structures, 2011, pag. 241-242

33
caracteristici anatomice și fiziologice asemantoare oamenilor, lucru ce ii fac sa fie un model
unic și viabil pentru cercetare biomedicală. Anatomia cardiovasculare, fiziologia și răspunsul la
dietele aterogenice fac porcii să fie un model universal standard pentru studiul de ateroscleroză,
infarct miocardic și studii cardiovasculare generale. Anatomia gastrointestinală are unele
diferențe semnificative față de cele ale oamenilor, cu toate acestea, fiziologia, procesele digestive
reprezintă un model valoros pentru boli digestive. Sistemul urinar de porcine este similar la om în
mare masură, în special anatomia și funcția renală.
Porcii sunt, de asemenea, un model standard pentru piele și proceduri chirurgicale de
plastice și au fost dezvoltate ca modele de toxicitate transdermică. Anatomia și fiziologia
organelor, cum ar fi ficatul, pancreasul, rinichii şi inima au făcut, de asemenea, ca aceaste specii
să fie speciile principale de interes ca donatori de organe pentru procedurile xenografice.
Clasa suinelor (porcină) au fost utilizată pe scară largă în cercetarea biomedicală și
modelele cele mai relevante au fost revizuite într-o serie de proceduri tehnice și cărți în ultimele
două decenii (Stanton & Mersmann, 1986 ;Swindle, 1983 ; Swindle, 1992 ; Swindle,
1998 ; Swindle & Adams, 1988 ; Tumbleson, 1986 ; Tumbleson & Schook, 1996) .
Toate suinele utilizate în mod obișnuit în cercetare și testare sunt domestics Sus
scrofa, indiferent dacă acestea sunt ferme sau rase miniaturale. Principala diferență dintre rase
este dimensiunea la maturitate sexuală. Rasele autohtone de obicei ajunge la 100 kg la vârstă de
4 luni și rase miniaturale de obicei variază între 25-50 kg la aceeași vârstă.
Sistemele predominante studiate pe porcine în cercetarea biomedicală sunt
cardiovascular, digestiv, cutanat și urinar.
Plămânii porcului sunt compuşi din lobul apical, de mijloc și diafragmatic şi un lob
accesoriu suplimentar pentru plămânul drept. Fisurile interlobulare sunt incomplete. Laringele
este proeminent, cu un vestibul mare și ventricule lateral și de mijloc care creează o îngustare
caudală a structurii. Studiile funcționale ale căilor respiratorii, inclusiv anatomia neurochimică sş
a funcţiei musculare netede, sunt utile în modele sindromului afecţiunii respiratorii acute și
astm. Dezvoltarea neonatală a plămânilor și căilor respiratorii este utila pentru extrapolarea la
om. Glanda tiroidă este situată pe suprafața ventrală a traheei la intrarea în torace, mai degrabă
decât în apropierea laringelui.
De peste 10.000 de ani, omul si porcul traiesc în stransa relaţie. O analiza a genomului
porcului, publicată în revista Nature, cea mai completa realizata vreodată, dezvaluie noi analogii

33
ale porcului cu omul, confirmând recurgerea la acest animal ca model pentru cercetari
biomedicale, “Studiul este rezultatul unei colaborari internaţionale de peste zece ani”, spune
David Milan, seful departamentului de genetica animală de la Institutul stiinţific de cercetare
agronomică (INRA), unde a fost creat Consorţiul Internaţional pentru secvenţierea genomului
porcului. Oamenii de stiinţă au comparat genomul porcului domestic (Scrofa Domesticus), care
se găşeste în gospodarii şi ferme, cu cel de la zece rase de mistreţ din Europa şi Asia. Ei l-au mai
comparat şi cu genomul uman, ca şi cu cele ale soarecelui, cainelui, calului si vacii. Porcul şi ruda
sa, mistretul, au multe puncte comune cu oamenii: stiu să se adapteze, colonizeaza teritorii şi
adesea îşi strică propriul habitat.
Porcul este apropiat de om şi din punct de vedere anatomic şi fiziologic şi este deja
utilizat pentru ingrijirea medicală a oamenilor, în chirurgia cardiacă (valvele aortice), producerea
de heparină (anticoagulant), etc. Aceasta apropiere recomandă porcul ca pe un bun candidat
pentru grefa de organe.
Analiza genomică dezvălui noi similitudini cu omul care l-a domesticit acum 10.000 de
ani. Cercetatorii au identificat la animal un numar de mutaţii implicate în bolile umane, cum ar fi
obezitatea, diabetul, Parkinson sau Alzheimer. Prin urmare, porcul ar putea fi un ‘model util’
pentru studierea acestor boli umane, spune cercetatorul Alan Archibald de la Universitatea din
Edinburgh. în domeniul creşterii animalelor, analiza genomului porcului ar putea favoriza selecţia
unor animale care să dea carne de calitate mai bună, cu costuri mai mici şi cu impact mai redus
asupra mediului.

33
 Bibliografie

1. Barone, R., - Anatomie comapree, des mamiferes domestigue, Ed. Vigot, Paris, 1996;
2. Ceucă, T., Valeniciuc, N., Popescu, A., - Zoologia vertebratelor, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1987;
3. Constantinescu, Gh., Palicica, R., - Anatomie comaparativă şi noţiuni fiziologice, Ed
Orizonturi Universitare, Timişoara, 2006;
4. Coţofan V., Palicica, R.,Hriţcu, V., Enciu , V., - Anatomia animalelor domestice, vol. I,
Ed. Orizonturi Universitare, Timişoara, 2000;
5. Feider, Z., Grosu, V., Gyurk, St., Pop, V., - Zoologia vertebratelor, Ed. Didactică şi
pedagogică, Bucureşti, 1976;
6. Gherţie, V., - Anatomia animalelor domestice, Ed. Academiei R.S.R, Bucureşti, 1971;
7. Hideto SAIGUSA, Comparative Anatomy of the Larynx and Related Structures, 2011;
8. Haimovici S., Anatomia comaparată a vertebratelor-Splanhnologia, Editura Al. I. Cuza,
Iaşi, 1981
9. Miron, L, Miron , M., - Zoologie, Ed. Universităţii “AL. I. Cuza Iaşi”, 2002;
10. Mişcalencu, D., Mişcalencu-Mailat, F., - Anatomia comaparativă a vertebratelor, Ed.
Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1978;
11. Necraăov, o., Dorneanu G., T.,- Anatomia comparată a vertebratelor, Vol I, vol II, Ed.
Didactică si Pedagogica, 1971;
12. Nickel R, Schummer, A., Seiferle, E., Sack, W., - The viscera of the Domestic Animals,
Verlag Paul Parey, 1973;

33
13. Pastea , E., si colab.,- Anatomia comparativă a animalelor domestice, Vol. I, Ed. Didactică
şi pedagogică, Bucureşti, 1985;
14. Popescu, A., Suciu, M., - Biologie animală, Tipografia Univ. Bucureşti, 1979;
15. Rang, C ., - Zoologie Generală, Ed. Alma Mater, Bacău, 2003;
16. Spataru, M., - Anatomia Comparată a Animalelor, Ed. Alfa, Iaşi , 2009;
17. Ştrutea, Şt., Oto-rino-laringologie, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1980;
18. Valenciuc, N., - Zoologia vertebratelor, Iaşi, 1975.
19. www.mhhe.com/ravene şi www.biocourse.com Animal Form and Function- Respiration
in Mammals.

33