Turism litoral şi balnear

A. Introducere
Formele de turism sunt de o mare diversitate.
Ele pot fi clasificate după numeroase criterii: localizare, motivaţie, durată, distanţă, după
criteriul agregativ etc.

Criteriile localizării şi motivaţiei sunt două criterii care se condiţionează reciproc şi permit
stabilirea uneia din cele mai des citate tipologii din literatura de specialitate. După aceste
criterii, principalele tipuri de turism sunt: turismul litoral şi balnear, turismul montan (alpin),
turismul lacustru, turismul fluvial, turismul maritim, turismul urban, turismul rural şi
agroturismul, turismul etnografic, turismul cultural, turismul frontalier.

Turismul litoral şi balnear a devenit în ultimii 70 de ani un turism de masă, care antrenează
anual zeci de milioane de oameni.

Căutarea ţărmurilor însorite este, deci, una din formele de turism cele mai răspândite, cu
tendinţe de generalizare acolo unde condiţiile sunt propice (climă caldă şi cer degajat), dar şi
în zone mai puţin favorabile (M. Nordului sau M. Baltică etc.).

Aşa de exemplu, în mai toate ţările cu litoral, o mare parte din capacităţile de cazare se
concentrează pe litoral: 70% în ; 85% în Tunisia, 95% în Mauritius, pentru ca în ţările mari,
cu turism complex, ponderea să fie mai redusă, chiar dacă se menţine la nivele ridicate: 50%
în Franţa, 25% în SUA, 43% (cu ¼ din înnoptări) în România, deşi ţara noastră are o
deschidere litorală redusă.

Zonele litorale au fost frecventate încă din Antichitate pentru beneficiile climatului marin şi
ale apelor marine. Astfel, romanii frecventau staţiunea Ostia (port la gurile Tibrului, azi
colmatat) sau ţărmul G. Neapole. În Evul mediu, curtea regală a Spaniei pleca vara la San
Sebastian sau la Santander (la G. Biscaya), pentru a scăpa de arşiţa Mesetei.

Moda băilor la mare a apărut mult mai târziu, mai întâi din raţiuni medicle (sec. al XVIII-
lea), ulterior pentru agrement (sec. al XIX-lea), combinat cu utilizarea razelor solare
(heliotropism). Deja în 1935, pe Coasta de Azur, sezonul estival devine dominant, pentru ca
după 1950 să se generalizeze la nivel mondial.1

În ultima vreme, s-au răspândit noi forme de turism litoral, care utilizează energia valurilor şi
a vântului (surfing, schi acvatic, anumite sporturi californiene cu denumiri după locul
inovaţiei). Atracţiile s-au multiplicat prin moda sporturilor pe plajă (volei, fotbal, petanque
ş.a.), a parcurilor acvatice şi de distracţii sau a răspândirii mijloacelor de deplasare rapidă,
fie pe uscat, în lungul litoralului (telegondole) fie pe apa mării (bărci cu motor, yahturi, jet-
boat – un fel de scooter mai puternic –, ski-jet etc.), costisitoare, dar tot mai frecvente.

O formă particulară de turism litoral, în plin avânt, este talasoterapia. Lansată în anii 60 ai
sec. XX, această formă de turism se bazează pe o clientelă bogată, bine motivată. Potenţialul
thalasoterapiei este enorm, dar pentru dezvoltarea sa este nevoie de cunoaştere, motivare şi

1
Moda turismului litoral este numită uneori „a celor 3S”, în limba engleză: sea, sand, sun (mare, nisip, soare).
posibilităţi financiare. Deocamdată, potenţialul mondial pentru acest tip de turism este de cca
2 mil. de persoane.

Asociată cu alte activităţi turistice şi sportive, talsoterapia cunoaşte un succes imens, ilustrat,
de exemplu, de cazul staţiunii Marbella de pe Costa del Sol (Spania), care răspunde cerinţelor
turiştilor orientaţi spre refacerea organismului (cadre superioare din administraţia de stat,
oameni de afaceri, persoane de vârsta a treia). Aparent elitist, acest tip de turism poate deveni
deschis tuturor, concurând atât terapia din staţiunile termale clasice, cât şi banalele băi de
soare.

Indiferent de forma pe care o îmbracă turismul litoral şi balnear, condiţionările naturale sunt
deosebit de importante şi ţin mai ales de două componente: relieful litoral şi clima zonei
litorale.

Vom trece, deci, în revistă principalele tipuri de medii litorale, subliniind caracteristicile
geomorfologice ale acestora, posibilităţile lor de amenajare şi de atracţie turistică.

B. Tipuri de medii litorale

I. Ţărmurile stâncoase
- caracterizează cca 80% din litoralurile maritime şi oceanice ale globului;
- sunt cel mai puţin studiate şi clasificate, datorită complexităţii lor şi accesului mai
dificil;
- ca regulă generală, astfel de ţărmuri prezintă promontorii, capuri şi insule, date de
structurile şi petrografia mai dure, respectiv formează mici golfuri şi rade în dreptul
elementelor constitutive mai friabile.

În categoria ţărmurilor stâncoase, există cel puţin două mari tipuri, şi anume:
- ţărmurile cu faleze;
- platformele litorale stâncoase.
La acestea, se adaugă ţărmurile cu aspect şi geneză particulare.

1. Ţărmurile cu faleze

O faleză (numită în engleză cliff) este un abrupt cu pantă foarte accentuată, uneori verticală,
care marchează contactul dintre mare şi uscat sau se află în imediata apropiere a acestui
contact. Abruptul respectiv este datorat acţiunii sau prezenţei mării.

Uneori, abruptul falezei coboară direct în apa mării. Astfel de faleze poartă numele de faleze
scufundate (plunging cliff). Aspectul falezelor scufundate se datorează mai multor cauze
(factori):
- rocii foarte rezistente, care nu a permis formarea unei platforme de abraziune marină;
- mişcării de scufundare a falezei, mai rapide decât ritmul de retragere a ţărmului;
- mişcărilor tectonice, prin care linia ţărmului (faleza) corespunde unui plan de falie.

De cele mai multe ori, însă, o faleză este însoţită la baza sa de un prag de racord, mai puţin
înclinat şi pietros, numit platformă de abraziune marină. În cadrul golfurilor, acest prag este
adesea acoperit de nisip, formând mici plaje.
În cazul ţărmurilor formate pe roci sedimentare dure, forma falezei depinde de tipul rocii, de
stratificare, de înclinarea stratelor şi de orientarea stratelor în raport cu linia ţărmului:
- în regiunile calcaroase, falezele sunt de regulă abrupte, dar prezintă numeroase golfuri
şi capuri neregulate, în care se cască peşteri, hornuri, hrube, de unde apar izbucuri,
izvoare, debuşee de apă dulce etc. Acestea sunt unele dintre ţărmurile cele mai
pitoreşti;

- falezele sculptate în cretă sunt, de regulă, verticale şi prezintă la zi o stratificaţie foarte

clară.

În cazul ţărmurilor formate pe roci cristaline, fie de origine magmatică, fie metamorfice,
formele litorale sunt de regulă masive, dar cu elemente de detaliu ce pot lua aspecte foarte
spectaculoase local:
- falezele în granit au adesea forme de cupolă (căpăţâni de zahăr) sau de stânci
crenelate;
- în bazalte apar frecvent faleze cu „orgi bazaltice”.

În regiunile vulcanice tinere, care păstrează formele tipice ale reliefului vulcanic, se întâlnesc
coaste modelate în urma repetatelor scurgeri de lavă, relativ rezistente la eroziune, dar şi
coaste din aglomerate vulcanice (prafuri, cenuşi, lapilii, scorii, bombe şi blocuri vulcanice)
uşor de erodat. Formele tipice acestor ţărmuri sunt cele în arce de cerc, fie convexe (când
mărginesc conurile) fie concave (formate în urma inundării craterelor, caldeirelor şi
depresiunilor vulcano-tectonice.

Din punct de vedere evolutiv, faleza poate fi:

- faleză vie, când este lovită la bază, în permanenţă, de valuri, cel puţin în timpul
fluxului;
- faleză moartă (abandoned), când ţărmul s-a deplasat spre larg ca urmare a aluvionării
sale, a retragerii mării sau a retragerii falezei. Se spune că o faleză este protejată,
atunci când este însoţită la bază de o platformă de eroziune cu detritus sau cu plajă.

Retragerea falezei se poate face în mai multe moduri:

a. prin prăbuşirea şi rostogolirea la bază a unor fragmente de stâncă;
b. prin prăbuşirea unor pachete de strate, cărora valurile le-au subminat baza;
c. prin alunecarea unor capete de start în lungul unui plan înclinat;
d. prin alunecare în lungul unei suprafeţe concave (alunecări rotaţionale);
e. prin scurgerea unor mase de rocă friabilă.

Pentru fiecare din aceste moduri de retragere a falezei există lucrări specifice de combatere,
atunci când procesul de retargere pune în pericol anumite amenajări şi obiective litorale.

Viteza de eroziune şi de retragere a falezelor depinde de litologia falezei şi de forţa de lovire

a valurilor. În rocile dure, viteza de retargere este neglijabilă, în timp ce în rocile moi (argile,
materiale proglaciare etc.) viteza este mai mare, punând în pericol amenajările litorale. Astfel:
- în granite, viteza de retragere este de până la 1 mm/an;
- în calcare, până la 0,5 cm/an;
- în fliş, până la 1 cm/ an;
- în sedimente terţiare slab cimentate sau necimentate, 10 cm, până la 1m/an.
Retragerea falezelor poate fi încetinită prin lucrări inginereşti specifice:
- drenuri subterane, pentru a coborî nivelul pânzei freatice şi a reduce riscul de
alunecări în masă;
- reprofilarea versantului, pentru a-i reduce panta, şi împădurirea sa;
- îngrămădirea de stânci, stabilopozi etc. la baza falezei;
- construcţia de ziduri de protecţie la baza falezei etc.

2. Platformele stâncoase litorale.

Formaţiunile stâncoase ale platformelor litorale s-au format ca urmare a erodării de către
valuri a stratelor de rocă alterată ce compuneau anterior faleza. Nivelul de alterare
corespunde, în adâncime, cu nivelul până la care pătrunde apa mării îmbibând rocile.

În fapt, se poate estima că pe măsură ce o faleză se retrage, la baza ei se extinde o platformă

de eroziune uşor înclinată spre mare, cuprinsă între baza falezei şi câteva zeci de centimetri
sau câţiva metri sub nivelul apei. Această schemă simplificată este valabilă doar în cazul
falezelor formate din roci nu prea dure, când se stabileşte un echilibru între rezistenţa rocii şi
forţa valurilor.

De regulă, însă, cum duritatea rocilor diferă de la un loc la altul, suprafaţa platformei de
eroziune stâncoase este neregulată: mai înaltă şi mai îngustă pe roci dure, mai joasă şi mai lată
pe roci moi.

Uneori, platformele de eroziune sunt relativ suspendate faţă de nivelul mării. În acest caz, un
rol important în modelarea acesteia revine apei de mare proiectată de valuri, în timpul
furtunilor, apă care stagnează pe suprafaţa platformei şi alterează roca.

La latitudini mari, acelaşi efect îl au gheaţa şi îngheţul; uneori, acestea dau naştere la întinse
suprafeţe cvasiplane, numite „strand-flats”.

3. Forme de eroziune particulare în cadrul ţărmurilor stâncoase

Literatura de specialitate menţionează şi alte tipuri de ţărmuri înalte, generate de forme

specifice de eroziune. Astfel:
- ţărmurile cu rias au fost definite (A, Guilcher) ca fiind nişte sisteme fluviale parţial
invadate de apa mării. Ele sunt foarte răspândite (vestul Franţei, nord-vestul Pen.
Iberice, sud-estul Chinei etc.). Înecarea lor s-a datorat, de regulă, ultimei transgresiuni
marine postglaciare, dar pot fi şi rezultatul unor vechi mişcări de subsidenţă (coborâre
a zonei litorale).
- ţărmurile cu fiorduri. Fiordurile sunt vechi văi glaciare invadate de apa mării. Profilul
lor transversal este de forma literei U, tipic văilor glaciare. Versanţii sunt abrupţi,
adesea foarte înalţi, apele sunt adânci, dar în cuprinsul lor se întâlnesc şi praguri care
gâtuie ori pot chiar să fragmenteze fiordul.
- ţărmul cu canaluri (dalmatic) este specific coastei de nord-est a Mării Adriatice,
cunoscută şi sub numele de Coasta Dalmaţiei. Canalurile corespund depresiunilor
tectonice sau de eroziune invadate de apă, formte între anticlinalele de vârstă jurasică
sau cretacică. Roca dominantă este calcarul.
Ca urmare a diferenţelor de rezistenţă a rocilor, chiar în masa aceleiaşi structuri, falezele pot
creea o mare varietate de microforme de relief, unele deosebit de pitoreşti, formate prin
eroziune diferenţială. Aşa sunt:

- podurile suspendate şi arcele stâncoase sculptate în: calcare, gresii stratificate, şisturi
argiloase, chiar roci vulcanice;
- stânci-ciupercă, formate prin dizolvarea calcarelor şi erodrea părţii inferioare a
stâncilor izolate;
- grote şi peşteri formate în structuri cu diverse litologii (calcare, roci vulcanice, şisturi
etc.). Cele mai mari au caracter fosil, iar cele actuale se formează la înălţimi apropiate
de nivelul mării;
- stâlpi sau coloane izolate (sea stack), care adesea reprezintă resturi din vechi peşteri
prăbuşite;
- marmite de abraziune marină întâlnite de-a lungul coastelor calcaroase;
- marmite ale uriaşilor (pot holes), cavităţi de formă circulară, sculptate în rocă de
mişcarea turbionară a apei sub efectul valurilor;
- găuri suflătoare (blow-holes), numie şi „mori ale dracului”, formate atunci când apa
pătrunde prin crăpăturile rocilor, după care este expulzată cu putere la suprafaţă, sub
presiunea valurilor;
- forme alveolare sau tafoni (cavităţi rotunjite formate prin dezagregarea rocii) pot să
apară în rocile cu granulometrie grosieră sau medie (unele granite, lave, conglomerate,
gnaise, şisturi sau calcare).

Toate aceste forme se pot întâlni de-a lungul ţărmurilor stâncoase, uneori izolate, alteori
grupate pe sectoare, într-o mare varietate morfologică. Atunci când aceste sectoare sunt şi
accesibile, ele devin areale de mare interes turistic, antrenând un număr mare de vizitatori.

II ŢĂRMURILE CU PLAJE ŞI DUNE LITORALE

Ţărmurile cu plaje acoperă circa 20% din lungimea litoralurilor oceanice şi maritime ale
globului. Uneori ele sunt însoţite spre mare de recifi coraligeni, iar spre uscat de mlaştini
maritime.

Plajele sunt forme de acumulare care se formează pe un ţărm atunci când cantitatea de
materiale disponibile depăşeşte capacitatea valurilor şi curenţilor litorali de a le antrena spre
larg.

Plajele au adesea o dinamică remarcabilă, putând dispărea complet în timpul unor furtuni
puternice (când rămâne la suprafaţă platforma subiacentă de rocă în loc), după care se refac în
perioadele lungi de calm atmosferic şi de vânturi moderate. Materialele din care este formată
o plajă sunt astfel într-o perpetuă înnoire.

2.1. Tipuri de plaje

Plajele diferă ca formă şi extensiune în funcţie de forma ţărmului şi de raporturile acestuia cu

circulaţia atmosferică locală şi cu curenţii marini. Există astfel:
a. Plaje care se sprijină pe toată lungimea lor pe aflorimentele de roci ce compun ţărmul. Aşa
sunt:
- plajele de fund de golf, frecvent întâlnite, au un traseu curbiliniu, concav spre mare, cu
mijlocul mai lat şi tot mai înguste spre extremităţi;
- plajele de front de mare, lungi şi rectilinii, sunt flancte uneori, spre uscat, de dune de
nisip.

b. Plaje care se desprind de ţărm şi înaintează spre larg sau paralel cu ţărmul, dând astfel mai
multe tipuri de plaje, şi anume:
- cordoane litorale în formă de săgeată, care pornesc de la ţărm şi se alungesc paralel cu
acesta în sensul derivei litorale (ex. ţărmul sudic al Mării Baltice, cu cordonul care flanchează
la nord G. Pucka (Gdynia);
- ţărmurile cu lido (sau cu insule barate) sunt de fapt săgeţi litorale (cordoane) lungi,
situate în faţa unei coaste joase, care izolează o lagună de largul mării. Ele se dezvoltă de
regulă între două portiţe lagunare pe care le delimitează (este cazul cordoanelor litorale care
închid complexul lagunar Razim – Sinoie sau al renumitului Lido veneţian, dar şi al
cordoanelor litorale din sud-estul M. Baltice, care închid lagunele Wislany şi Kurskului. Alte
exemple tipice sunt ţărmurile cu lido din estul şi vestul Floridei sau ţărmul de vest al G.
Mexic, cu Insula Padre (lido) care închide laguna Madre;
- ţărmurile cu tombolo. Un tombolo este un cordon litoral care uneşte ţărmul cu o insulă din
apropiere. Acesta poate fi simplu, dublu sau chiar triplu (cum este tobbolo de la Orbetello care
delimitează două lagune între muntele Argentario şi Toscana). Există şi tombolo care unesc
două insule între ele.

Subliniem că limbile de nisip evoluează spaţial sub influenţa mării: se alungesc, se retrag, se
lăţesc spre larg când acumularea este mai puterică decât eroziunea, sau spre lagună, când
valurile reuşesc să arunce materiale peste cordonul de nisip.

Materialele care compun plaja sunt predominant de origine terrigenă, mai ales în regiunile
temperate şi reci. Ele sunt formate din nisip şi galeţi proveniţi din zona de coastă, prin
erodarea falezelor sau din aportul solid al râurilor. Se adaugă în cantităţi variabile resturi
zdrobite şi erodate din cochiliile unor animale marine (melci, scoici etc.).

În mările calde, dimpotrivă, aportul biodetritic (resturi de cochilii, alge calcaroase, fragmente
de corali ş.a.) poate forma majoritatea materialului plajei.

Lăţimea şi înclinarea plajei depind de cantitatea materialelor disponibile şi de energia

valurilor şi a curenţilor care le antrenează.

Mişcarea de du-te vino a valurilor triază materialul plajelor şi dă acestora un aspect

caracteristic: materialele mai grosiere se acumulează spre partea dinspre uscat a plajei, mai
înaltă, iar cele fine formează mai ales partea dinspre mare. Această dispunere se datorează
faptului că valurile au o forţă mai mare în momentul deferlării, antrenând galeţii, decât la
retragere, când o parte din apă se infiltrează în nisip şi nu mai poate antrena spre larg decât
particulele mai fine.

Un caz aparte îl constituie aşa numitele beach-rocks (lespezile de golf), care sunt părţi din
vechi paje, în care nisipul a fost compactat şi întărit cu un ciment calcaros. Eroziunea a adus
apoi la zi aceste formaţiuni. Ele nu se întâlnesc decât în zonele intertropicale şi în cele
temperate calde. Au aspectul unor ample dale, adesea suprapuse, înclinate uşor spre mare, la
fel ca şi plajele care le continuă până la contactul cu apa mării. Cimentul calcaros pare să
provină de la o specie de alge microscopice. Fiind mai dure, aceste beach-rocks protejează
atât eventuala faleză cât şi plajele actuale adiacente.

2.2. Dunele litorale

Formarea unei dune litorale este condiţionată de abundenţa nisipului litoral, de existenţa unui
vânt puternic care să sufle relativ constant dinspre larg, precum şi de colonizarea rapidă a
acumulărilor de nisip de către plantele psamofile. Monticulele de nisip, parţial fixate astfel,
pot creşte şi se pot uni între ele, formând dune ample, paralele cu ţărmul pe distanţe de mai
mulţi kilometri.

Dunele costiere nu sunt fixe. Dacă plaja se retrage, se retrag parţial şin ele, punând în pericol
amenajările turistice litorale. Pe de altă parte, o dună costieră reprezintă o rezervă de nisip
foarte utilă în echilibrul dinamic al plajei. Atacată de valuri la furtuni puternice (care pot săpa
adevărate faleze de nisip), duna cedează mării nisip, care se va acumula în spaţiul submers din
apropierea plajei, îndepărtând astfel frontul de deferlare a valurilor şi protejând plaja. După
trecerea furtunii, duna se va reconstitui treptat.

De asemenea, dunele costiere protejează de inundaţii pământurile joase situate eventual în

spatele lor. Astfel, în Olanda, dunele litorale fac parte integrantă din sistemul de apărare al
polderelor faţă de inundaţiile cu apă marină.

2. 3. Activitatea umană şi evoluţia plajelor

Ţărmurile cu plaje au fost mult timp repulsive faţă de aşezările umane. În ultimul secol însă,
şi mai ales după 1950, acestea sunt tot mai căutate pentru turismul balnear.

Un studiu de sinteză la scară mondială (E.C.F Bird, 1985) a arătat că, în anii 80, tendinţa era
de erodare şi retragere a plajelor, în proporţie de 70%, în timp ce doar 10% avansau, iar
restul de 20% erau relativ stabile. Fiind vorba de forme acumulative, înseamnă că eroziunea
din ultimele decenii a marcat o inversare a tendinţei lor de evoluţie, faţă de perioadele mai
vechi.

Se pare că o bună parte a materialelor care alcătuiesc plajele de astăzi datează din perioada
transgresiunii postglaciare, când surplusul de aluviuni generat de topirea gheţarilor a
alimentat numeroase zone costiere, pe care s-au format plaje. Stabilizate încă de acum 4000 –
6000 de ani, când s-a instaurat un echilibru fragil între domeniul marin şi cel terrigen, acest
echilibru a fost rupt de activităţile antropice, de două ori, cu efecte contrare însă.

Într-o primă fază, extinderea defrişărilor – în perioade care diferă de la o regiune la alta a
globului – a dus la creşterea puternică a debitelor solide ale râurilor şi fluviilor, care au
aluvionat abundent plajele aflate în expansiune.

Într-o a doua fază, mai recentă, construcţia de baraje şi creşterea cantităţilor de aluviuni
valorificate ca materiale de construcţie au redus simţitor cantitatea de nisip ce poate fi
redistribuită de ape mării de-a lungul litoralurilor. Ca urmare, plajele sunt în retragere
aproape peste tot în lume. Omul a reacţionat la această situaţie nouă, devenită defavorabilă
tocmai în perioada când plajele începuseră să fie interesante social-economic, prin lucrări de
combatere a efectelor, iar nu a cauzelor. În lungul ţărmurilor cu plaje au fost amenajate astfel:
ziduri de protecţie, diguri de larg, diguri perpendiculare pe ţărm, prevăzute cu fronturi de
sparge-val etc. Care este consecinţa ? Problemele sunt doar deplasate spaţial, fără a putea fi
rezolvate cu adevărat.

De exemplu, construirea unor diguri de protecţie a porturilor duce la acumularea de

sedimente pe partea din faţa derivei litorale, respectiv la accentuarea eroziunii pe partea opusă
a digului. Problema se poate rezolva doar prin construcţia de by-passuri, prin care materialul
este aspirat din partea în care se acumulează şi este dirijat prin conducte dincolo de instalaţiile
portuare, unde poate circula din nou liber. Acest procedeu a devenit obligatoriu în SUA
pentru orice lucrare litorală care perturbă circulaţia sedimentelor litorale.