Pasteluri Vasile Alecsandri

(comentariu literar, rezumat literar)

Pasteluri, de Vasile Alecsandri, este un ciclu de poezii, cele mai multe publicate
mai întâi în „Convorbiri literare” din anii 1868-1869 (ultimele au apărut în
aceeaşi revistă în 1874). Ciclul ca atare a fost alcătuit (schimbând ordinea
cronologică a tipăririi iniţiale şi urmărind o logică a conţinutului poeziilor) o
dată cu includerea lui în volumul de Opere complete, Poezii, Pasteluri şi
legende, în 1875.
Pastelurile reprezintă pentru Alecsandri intrarea într-o nouă etapă de creaţie;
după exploatarea filonului popular, a celui erotic şi a celui social-patriotic, legate
de câteva dintre momentele esenţiale ale devenirii politice a Principatelor - dar şi
de devenirea personală - care constituie sursele principale ale poeziei sale din
primele decenii de creaţie, el simte nevoia de a încerca altceva. Experienţa
anterioară nu este negată (legătura cu poezia populară, într-un mod mai subtil şi
mai profund decât în Doine, este vizibilă şi în pasteluri, ca şi în îmbinarea
eticului cu esteticul), dar poezia sa pare a se detaşa de iminenţă şi de actualitate
şi a da seama de o atitudine mai senină şi superior-contemplativă faţă de
existenţă şi de lumea înconjurătoare.
Dezamăgit de viaţa politică, la care luase parte cu dăruire până la sfârşitul
domniei lui Al. I. Cuza, Alecsandri „se retrage” (sintagma e folosită consecvent
de mai toţi criticii) la Mirceşti şi-şi caută un nou echilibru în observarea naturii
şi a oamenilor care trăiesc în mijlocul ei. Titlul pe care-l alege în 1875 pentru
întreg ciclul, împrumutat din domeniul artelor plastice, a devenit, pentru
literatura română, numele unei specii (poezia descriptivă, cum este ea numită în
alte literaturi) şi a impus ca trăsături definitorii ale acesteia cele pe care le
concretizează cele mai numeroase şi mai caracteristice dintre poeziile lui
Alecsandri (între ele, alegerea subiectului din natură, deşi Alecsandri introduce
în grup şi „portrete” sau descrieri imaginare ori care au la bază un obiect de artă,
aşa cum se întâmplă în cele două pasteluri chinezeşti).

Grupul principal al pastelurilor, „zona centrală, unitară şi masivă, alcătuită din

circa 30 poezii”, cum spunea Paul Cornea, descrie peisaje româneşti - cele mai
multe de la Mirceşti - tinzând să se transforme într-un caleidoscop rural,
organizat pe axa succesiunii anotimpurilor, incluzând, pe lângă imagini ale unei
naturi mai mult sau mai puţin virgine (Iarna, Miezul iernei, Lunca din
Mirceşti, Noaptea, Malul Siretului), şi câteva tablouri ale muncilor câmpului sau
ale sărbătorilor fundamentale de la sat
(Floriile, Poştele, Plugurile, Sămănătorii, Rodica, Secerişul, Cositul). Nu
lipsesc, poate adăugate ulterior, tocmai pentru a încadra ciclul şi a da seamă de
dispoziţia sufletească din care a izvorât, nici imaginile unei confortabile
intimităţi creatoare (Serile la Mirceşti, La gura sobei).

Oricum, toate textele demonstrează un poet echilibrat, bun observator al celor

ce-l înconjoară, fără profunzimi deosebite (tentaţia „filosofării”, ca şi cea a
„poetizării” sunt de altfel autoironizate, aşa cum se întâmplă în Malul
Siretului sau în Vânătorul), dar ştiind să exploateze „suprafeţele”. Textele ne
prezintă o lume frumoasă şi raţional construită, în care omul se integrează fără
efort, participând la atributul ei esenţial - rodnicia - în calitate de îndrăgostit şi
de muncitor al pământului.

Un peisaj „moderat”, ocolind extremele (marea şi muntele), în care anotimpurile

aduc fiecare un element estetic propriu: până şi teama pe care ar putea-o inspira
iarna se transformă mai curând într-un sentiment de veneraţie (Miezul iernei) sau
devine pretextul unei glume de îndrăgostit (Sania), iar toamna, cu melancolia ei
îndătinată, este un moment peste care poetul trece cu rapiditate; în schimb,
primăvara şi mai ales vara, cu bogăţia de viaţă şi mişcare, cu forfota păsărilor şi
varietatea florilor, cu razele fierbinţi ale soarelui potolite de umbra luncii şi cu
ocaziile de manifestare a erotismului universal, se bucură de întreaga favoare a
poetului.

Cele mai multe dintre pasteluri sunt construite după aceeaşi schemă: compoziţii
de patru catrene, bazate pe o alăturare de secvenţe vizuale, finalul introducând
un element de surpriză (mişcare în nemişcare, sunet în tăcere, elementul uman în
natura ce părea virgină, umorul în melancolie etc.). După cum cu îndreptăţire s-a
observat, timpul verbal predilect al pastelurilor e prezentul, iar în sintaxa
frazelor predomină raportul de coordonare, ceea ce contribuie la impresia de
tablou bidimensional, dar dă şi nota de obiectivitate şi perenitate a descrierii. În
pastelurile cu tematică autohtonă (marea majoritate), desenul e sobru, liniile
esenţializate, culorile puţine şi tonurile pure (alb şi argintiu iama, verde şi auriu
vara, puţine alte pete cromatice, mai curând sesizarea jocului de umbră şi
lumină), în schimb în cele exotice (Mandarinul, Pastel chinez) asistăm la o
adevărată orgie de culori, îngemănată şi cu numeroase amănunte descriptive.

Concertul în luncă s-ar părea că face excepţie de la această regulă, dar la o

examinare mai atentă observam că impresia de culoare şi detaliu e dată, de fapt,
de enumerarea numelor de plante şi păsări şi nu de descrierea lor efectivă. Se
poate, de altfel, remarca o dominantă nominală a vocabularului poetic utilizat de
Alecsandri în mai toate pastelurile, caracteristică congruentă cu ansamblul
tehnicii plasticizante pe care o adoptă. În ciuda acestor elemente de regularitate
şi chiar predictibilitate, mai evidente din momentul în care cititorul parcurge
ciclul în ansamblu dintr-o singură lectură, Alecsandri a ştiut să introducă şi
suficientă variaţie, aşa încât acesta să nu devină monoton.

Faptul că el a satisfăcut exigenţele şi a fost publicat pentru prima dată în revista

Junimii, care reprezenta, în momentul respectiv, noua generaţie, cu un gust
schimbat şi o cultură literară superioară celei a paşoptiştilor, şi că este socotit
până astăzi grupul cel mai rezistent la lectură din întreaga creaţie poetică a lui
Alecsandri e o dovadă a valorii lui obiective. Poetul de la Mirceşti a făcut prin el
„şcoală” (George Coşbuc, Ion Pillat, Dimitrie Anghel, Vasile Voiculescu, George
Topârceanu şi Adrian Maniu sunt numai câţiva dintre cei care, în ciuda
evidentelor diferenţe, o ilustrează) şi a impus un gen de poezie ce mai stârneşte
şi azi inspiraţia autorilor.