47. Caracterizare general a naturii Australiei.

Australia este situata in sud-estul Asiei, la contactul dintre Oceanul Indian si Oceanul Pacific,
intre latitudinea de 10o 41, nord si 39o 08, ; sud, pe o lungime de 3.900 km, iar pe longitudine se
desfasoara intre 113* 09min; vest de la Capul Kuvier pana la 153*39min in est la Capul Bylon pe o
lungime de 4.000 km. Aceasta pozitie geografica indica faptul ca Australia este asezata in zonele de
clima tropicala si temperata, caracter reflectat si in celelalte elemente fizico-geografice. Configuratia
Australiei cuprinde: blocul continental care constituie partea cea mai importanta a Australiei, ocupand
90% din suprafata totala a acestuia; sistemul de peninsule ce ocupa 672.000 km2, dintre care cele mai
importante peninsule sunt: York, Aren din nordul Australiei si Eyre din sudul Australiei; sistemul de
insule care reprezinta 1,5% din totalul suprafetei Australiei (Tazmania – 67.869 km2; si selful care are o
extindere mare dar cu o repartitie inegala.

Australia se caracterizeaza sub aspect morfologic printr-un relief masiv, tabular, specific
continentelor sudice, lipsit de campii in lungul tarmurilor, dar in schimb cu intinse podisuri dominate de
munti insulari, sau de catene muntoase lipsite de varfuri semete. Cel mai coborat punct este zona lacului
Eyre, Australia care se gaseste la -11,9 metri sub nivelul oceanului, iar cel mai ridicat este de 4.694 metri
in muntii Wilhelm din insula Noua Guinee.

Clima in Australia variaza de la zona la zona, cu un climat tropical in nord , arid sau semiarid in
centru si temperat in partea de sud. In ciuda acestei varietati, influenta moderata a oceanului, precum si
absenta muntilor inalti, previn situatiile extreme ale climei. Uneori unele zone au parte ocazional de
astfel de situatii extreme din partea clemei: cicloane tropicale, tornade si seceta.
Ianuarie si februarie sunt cele mai calde luni cu temperaturi medii de 18o si 21o C. /Lunile iunie si iulie
sunt cele mai friguroase cu o medie de 10o C, exceptie facand Alpii Australieni unde media este de 2o C.
Vegetatie
Vegetatia este dominata de plante perene cu frunze tari, cu frunze bine adaptate pentru supravietuirea
in regiuni aride. Exista 600 de specii de eucalipt si 800 de specii de salcam. Zonele de vegetatie ale
Australiei corespund in mare parte cu zonele de clima. Padurile tropicale de pe coasta nordica si nord-
vestica contin palmieri, pini, ferigi de copac si mangrove in mlastinile de coasta. Aproximativ 9% din
suprafata Australiei este acoperita cu paduri subtropicale si temperate, mai dese pe coasta de est,
constand din palmieri, ferigi de copac si eucalipt.
Versantii vestici ai Muntilor Marii Cumpene de Ape contin paduri subtropicale sau temperate de eucalipt
si arbusti, acoperind 9% din uscat. Campia, spre sud de Tropicul Capricornului si padurea de savana, spre
nord, constituie 26% din continent. In regiunile cele mai aride sunt raspandite plante mici precum sfecla
si arbustii cu fructe. Regiunile cele mai secetoase ale Australiei contin planta mulga, un salcam cu o mare
importanta furajera.
In sud-vest cresc arbori valorosi cu lemn de esenta tare, precum jarra si kauri.

Fauna

Australia are multe specii unice de animale si plante : canguri mari si mici,ursi koala si ursi
marsupiali.Ornitorincul cu cioc de rata si furnicarul tepos sunt mamifere ce depun oua ( monotrene )
,specifice Australiei.Cainele dingo este un membru al familiei cainilor si se crede ca a fost introdus in
Australia cu circa 30.000 de ani in urma. Pasarile sunt,de asemenea,foarte variate : cocosul de eucalipt,
cacaduul, pasarea lira ,papagalul,kookaburra si marea pasare nezburatoare struțul emu.
Resurse naturale
Bauxita, aur, cupru, argint, uraniu, nichel, nisipuri minerale, zinc, diamante, gaze naturale si petrol.
48 Baza tectonică, etapele formarii continentului, relieful si
zăcămintele.
49. Vegetația, solurile și lumea animal a Australiei.
Vegetatia este dominata de plante perene cu frunze tari , cu frunze bine adaptate pentru
supravietuirea in regiuni aride . Exista 600 de specii de eucalipt si 800 de specii de salcam . Zonele de
vegetatie ale Australiei corespund in mare parte cu zonele de clima . Padurile tropicale de pe coasta
nordica si nord-vestica contin palmieri , pini , ferigi de copac si mangrove in mlastinile de coasta .
Aproximativ 9% din suprafata Australiei este acoperita cu paduri subtropicale si temperate,mai dese pe
coasta de est, constand din palmieri , ferigi de copac si eucalipt.
Versantii vestici ai Muntilor Marii Cumpene de Ape contin paduri subtropicale sau temperate de eucalipt
si arbusti, acoperind 9% din uscat.
Campia , spre sud de Tropicul Capricornului si padurea de savana, spre nord , constituie 26% din
continent . In regiunile cele mai aride sunt raspandite plante mici precum sfecla si arbustii cu fructe .
Regiunile cele mai secetoase ale Australiei contin planta mulga , un salcam cu o mare importanta
furajera . In sud-vest cresc arbori valorosi cu lemn de esenta tare , precum jarra si kauri .

Solurile predominante sunt solurile rosii de savană,soluri cafenii si semicenusii ale stepelor
subtropicale, solurile roșii-galbene ale padurilor subtropicale umede, solurile semicenuși ale
semideserturilor și nisipuri.

Datorita izolarii de celelalte continente vietuitoarele Australiei au avut o evolutie difetita.

Australia are multe specii de animale si plante ce se gasesc doar pe acest continent cum ar fi: canguri
mari si mici, ursi koala si ursi marsupiali. Ornitorincul cu cioc de rata si furnicarul tepos sunt mamifere ce
depun oua, specifice Australiei. Cainele dingo care este un membru al familiei cainilor si care se crede ca
a fost introdus in Australia cu aproximativ 30.000 de ani in urma. Pasarile sunt, de asemenea, foarte
variate: cocosul de eucalipt, cacaduul, pasarea lira, papagalul, kookaburra si marea pasare nezburatoare
emu.
50. Regionarea fizico-geografică a Australiei. Principiile de
regionare.
Australia este regionată în trei țări fizico-geografice:

1.Podișul Australiei de Vest (corespunde cu Scutul Australian).

Scutul este un podis care se suprapune in mare parte cu statul Australiei de Vest , format in principal de
aflorimente de roci precambriene vechi de 5.703.000 milioane de ani . Cele mai remarcabile dintre
aceste aflorimente sunt Peninsula Arnhem si Podisul Kimberly din nord-vest

2. Cîmpiile centrale (corespunde cu Marele bazin Australian).

Intre Scutul Vestic si Platoul Estic sunt trei bazine interioare -Bazinul Murray , Bazinul Carpentaria ,
Bazinul Eyre . Acestea se numesc impreuna Marele Bazin Artezian , care are in cea mai mare parte mai
putin de 300 m peste nivelul marii . In nord , partea mai mare a Bazinului Carpentaria este inundat de
Golful Carpentaria . Bazinul Eyre contine Lacul Eyre care la 15 m sub nivelul marii este cel mai jos din
Australia . Intersectarea Desertului Simpson cu aceste bazine interioare estompeaza distinctiile fizice
dintre aceste regiuni .

3. Munții de cumpăna a Apelor și insula Tasmania.

Platoul Estic este o regiune muntoasa cu o latime de aproximativ 500 km , care formeaza Muntii Marii
cumpene de Ape . Varfurile cele mai inalte au o inaltime de numai 1.500 m . Muntii New England si
Muntii Albastrii din sud au inaltimi intre 900-1.500 m.

------Principiul regionari fiind după unitățile mari structurale ex: Podișul Australiei de Vest (corespunde
cu Scutul Australian) etc.
51. Particularitățile naturii ț.f.g. podișul Australiei de Vest.
Podisul Australiei de Vest ocupa o mare suprafata din continent și coincide cu scutul Australian
fiind format in principal de aflorimente de roci precambriene vechi de 5.703.000 milioane de ani . si
reprezinta o regiune tabulara cu altitudine medie de 300-500 metri, marginile podisului au fost inaltate
de miscarile tectonice recente care se ridica sub forma unor masive cu aspect insular si varfuri tesite,
mai inalte sunt in est unde ajung la 1.500 metri in masivul McDonnel, marginile din nord-vest se ridica
sub forma unui horst cunoscut sub denumirea de Kimberley ce are inaltimi cuprinse ce masoara 500-600
metri, iar in nord-est apar cateva inaltimi mai mici, deluroase, cu aspect de horsturi, intens
peneplenizate, din care fac parte Colinele Silwen. Regiunea din interiorul podisului este mai joasa in
comparatie cu marginile intens peneplenizate, si acoperita cu nuante de grohotisuri si de nisip eoliene.
Din mijlocul acestuia zone desertice se ridica pe o axa centrala orientata pe directia vest-est o serie de
masive insulare reziduale, care separa desertul Australiei de Vest in trei mari parti: Marele Desert
Nisipos, Depresiunea Centrala si Cordiliera Australiana.

Clima Podisuli Australiei de Vest este tropicala fiind foarte secetoasă. Vara australiana, care ține din
decembrie pana-n februarie, există valuri de căldură frecvente, temperaturile ating in general la 35
grade Celsius.

Soluri cenușii ale semideșerturilor subtropicale.

Fauna este compusă din: șopîrlă gulerată, șerpi veninoși, cîinele dingo, strut emu, furnicarul țepos,
canguri.

Resursele naturale: minereuri de fier, minereuri de nichel, minereuri de aur.

52. Particularități generale a naturii Oceaniei. Regionarea
Oceaniei.
Oceania este constituita dintr-o aglomeratie de insule inprastiate in largul oceanului Pacific. Ele se
extind de la N la pe o distanta de 10000 km si de la est spre vest pe circa 16000 km. Suprafata totala a
insulelor este de 1,3 mln km2 . Insulele mari sunt de geneza continentala, dupa geneza sunt si insule
vulcanice si de geneza organica. Insulele vulcanice sunt caracteristice sudului oceaniei: Insula Pastelui ,
Insula Marchizei. Aparitia lor se datoreaza proceselor de orogen ce au loc pe fundul oceanului de-a
lungul liniilor de fractura a scoartei terestre.

Majoritatea insulelor sunt amplasate in zonele tropicale unde predomina clima blinda, calda de tip
oceanic. Asupra acestor insule nu influenteaza clima continentelor. Pozitia insulelor determina circulatia
alizeica. Partea de sud a Oceaniei se gaseste in latitudinile sud tropicale si temperate. Pozitia fizico-
geografica determina si temperaturile, iarna pe insulele mai indepartate de ecuator +16 iar in
Nouazeelanda +5. In munti se manifesta zonalitatea altitudinilor. Precipitatile sunt repartizate
neuniform cele mai multe precipitatii cad la ecuator. Insula Noua Guyneie dispune de o sistema fluviala
nu prea mare cu riul Fly ce vine din munti avind o lungime de 800m. Pe insulele de coral lipseste apa
potabila.

Flora si fauna Oceaniei se dezvolta in conditii deosebite, in conditii de suprafete mici, in conditii de
oceanice imense, in conditii de indepartare mare dintre insule si in conditii de idepartare mare de la
continente. Flora si fauna este saraca dupa varietatea de specii, insulele sunt populate de plante ce se
deplaseaza pe calea apei si calea aeriana. Cea mai saraca fauna este pe insulele de coral. Fauna este mai
bogata pe insulele continentale si vulcanice. In general fauna Oceaniei este reprezentata din ferigi,
diferite specii de palmieri. In latitudinile ecuatoriale se dezvolta padurile vesnici verzi in care predomina:
ficusii, palmierii, desisurile de bambus, eucaliptii, de-a lungul tarmurilor cresc desisuri de magrove. In
latitudinile mai sudice cresc paduri de foioase a latitudinilor temperate. Omul a introdus pe insule o
multime de plante de cultura ca palmierul de cocos, arborele de piine, papaia, trestia de zahar,ananasul,
etc.

Fauna Oceaniei se caracterizeza prin multe pasari si cu un numar mai redus de mamifere, reptilele
aproape lipsesc. Pe insula Noua Papa Guineie intilnim cangurul, cuscusul, gainile megapodite, papagali,
porumbei. Fauna Noua Zeelandei este saraca aici intilnim pasarea chivi, sopirla apoda. Spre est faun
devine saraca acolo predominind rindunelele, porumbeii si papagali.

* Împărțirea tradițională a Oceaniei în Micronezia, Melanezia și Polinezia (după francezul Dumont

d'Urville, în 1831) nu mai este considerată ca fiind corespunzătoare cu realitatea geografică-
lingvistică de majoritatea geografilor și oamenilor de știință, dar este încă cea mai folosită din motive
practice.
Melanezia: Noua Guinee, Arhipelagul Bismarck, Arhipelagul Solomon, Fiji, Vanuatu, Noua
Caledonie. Aceste insule sunt amplasate in zona geosinclinalului Peru. In rocile sedimentare sunt
concentrate rezerve insemnate de: nichel, fier, aur, chromite, cositor. Procesele de orogeneza
continua si in prezent prin vulcanism activ,relief montan de virsta cuaternara cind sa desprins de la
Australia.
Micronezia (1500 insule mici) intinsa intr-o linie din care fac parte insulele: Marshall, Kiribati, Guam,
Nauru, Palau, Croline, Arhipelagul Insulelor Mariane, etc.

Polinezia cu insulele: Samoa Americană, Insulele Cook, Insula Paștelui, Polinezia Franceză, Hawaii, Wallis
și Futuna, Tonga, Insulele Pitcairn, Samoa, etc.
53. Caracterizare general a naturii Anctartidei.
Cu o suprafață de 14.425.000 km², Antarctida este al cincilea continent ca mărime, după
Eurasia, Africa, America de Nord și America de Sud. Totuși este ultimul ca număr de locuitori, neavând
rezidenți permanenți, din cauza frigului aproape veșnic. Antarctida este continentul cu cea mai mare
altitudine medie, cea mai scăzută umiditate și cea mai scăzută temperatură medie. Aproape 98 % din
teritoriul Antarctidei (circa 14 milioane km²) este veșnic acoperit de un strat de gheață, care uneori
atinge grosimi de peste 4.000 m. Restul de două procente fără gheață îl reprezintă coastele scăldate de
Oceanul Antarctic, vârfurile golașe ale dike-urilor, care dau munților un aspect de cocoș ce se eliberează
din prizonieratul ghețurilor, la acestea adăugându-se într-o proporție foarte restrânsă și o regiune cu
aspect de deșert, evident înghețat. Antarctica, in medie, este cel mai rece, uscat si vanturos continent
fiind considerata un desert, cu precipitatii anuale de numai 200 mm de-a lungul coastei si mult mai
putine spre interioru continentuui. Totodata Antarctica are cea mai mare altitudine medie dintre toate
continentele cu inatimi ce depasesc 2.000 de metri. Cel mai inalt varf de pe continent atinge 5.140 metri
si se gaseste in masivul Vinson din partea vestica.

Cu toate ca Antarctica are o intindere mare solul ei este compus in proportie de 98% din gheata, in
partea estica se gaseste sub stratul de gheata o masa de pamant cu dimensiuni egale Australiei, in timp
ce in zona vestica se afla mai multe insule acoperite si unite intre ele si de continent printr-un strat gros
de gheata. Astfel doar 2% din aria Antarcticii este roca vizibila, restul aflandu-se sub gheata. Zonele
expuse sunt formate din varfurile a catorva lanturi muntoase unde se remarca lantul montan
Transantarctic si ale altor resturi imprastiate. Se mai gasesc si cateva vai glaciare, neacoperite de gheata
si pastrate uscate de vanturile ce bat din interiorul continentului.

Vegetatia este saracacioasa datorita suprafetelor reduse de teren disponibil pentru formarea solurilor
sau aparitia vegetatiei. Solul existent s-a format in perioada mai recenta a existentei continentului si are
un continut organic scazut in care se poate dezvolta doar vegetatia din Regnul Protista (organisme
simple, de obicei unicelulare) cum ar fi: alge, licheni si muschi. In Antarctica exista numai doua specii
cunoscute de plante ce infloresc si se gasesc in Peninsula Antarctica si insulele din jurul sau. Se gasesc
petice de vegetatie ce cresc pe toate stancile neacoperite de gheata, pana la 290 km distanta de Polul
Sud. Alge de zapada cresc pe zapada si pe suprafata ghetii aproape de coasta, in special de-a lungul
Peninsulei Antarctice, unde pasarile de mare si briza oceanului aduc posibilitati de nutritie.

Climatul aspru si saracia vegetatiei regiunilor de uscat ale Antarcticii au dus la dezvoltarea animalelor
microscopice, insecte primitive si alte specii de acest fel ce pot supravietui in solurile umede. Se mai
gasesc si alte nevertebrate, saritoare si mici. In contrast cu uscatul oceanul contine o mare varietate de
animale, toate depinzand, intr-un fel sau altul, de algele ce cresc la suprafata apei. Organismele
zooplancton, cum ar fi viermii-sageata, pestii-jeleu, pestii-larva, alte larve, stelele de mare se hranesc cu
organisme fitoplancton – alge plutitoare. La randul lor, organismele zooplancton sunt o sursa de hrana
pentru pesti si calmari, ambele tipuri abundand in apele antarctice. Acest lant trofic continua, pestii si
calmarii fiind o sursa de hrana pentru foci, balene si pasari de mare cei mai mari si mai buni pradatori ai
zonei. In acest "Ocean Sudic" se hranesc sapte specii de balene si opt de delfini; cateva dintre aceste
specii intra adanc in banchiza in timpul sezonului cald. Sapte specii de foci respira in regiunea antarctica,
unele pe tarmurile sudice ale insulelor, altele exclusiv in regiunea banchizei. Aproximativ patruzeci de
specii de pasari de apa incluzand sapte de pinguini, patru de albatrosi, cormorani, pescarusi e.t.c. care
sunt raspandite in Antarctica, mai ales pe insule si coaste. Mamiferele marine existente in Antarctica
cuprind in cea mai mare parte foci si balene, balena cu dinti si balena cu fanoane fiind cele doua specii
principale intalnite. Balena sperma, cunoscuta cu denumirea de casalot care este o specie de de balena
cu dinti, in timp ce balenele cu fanoane sunt balena albastra, balena cu cocoasa si ocazional balena
Minke. Mai traieste in aceste zone si balena ucigasa sau orca care este cea mai mare specie de delfin, ea
nefiind o balena.
54. Particularitățile climatice ale Oceanului Mondial.
Caracteristicile fizice ale apei: temperatura, salinitatea.
Oceanele acopera aproximativ trei sferturi din suprafata Pamantului. Apa se raceste si se
incalzeste mai incet decat aerul, moderand in acest fel climatul din zonele de coasta. Curentii oceanici
ajuta la distribuirea caldurii pe glob, punand in miscare apele tropicale catre poli si apele mai reci catre
ecuator; astfel, oceanele influenteaza puternic climatele regionale. Oceanele sunt si un depozit
important de carbon si joaca un rol deosebit in absorbtia unei parti a dioxidului de carbon antropogenic.
Prin influentele directe pe care la manifesta, oceanul este unul dintre principalii factori climatici si, tot el,
sursa esentiala a vaporilor de apa, care determina cantitatea de precipitatii.

Apa posedă o căldură specifică mare. Capacitatea ei de a reţine căldura o depăşeşte de 3000
de ori pe cea a aerului. Aproape ⅜ din căldura primită de la Soare este consumată de apa oceanului
planetar. Însă nu toată căldura ajunsăla suprafaţa apei este absorbită. O mică parte din ea este emanată
în atmosferă, iar o parte mai mare este pierdută în timpul nopţii prin radiaţie. Între cantitatea de căldură
primită şi cea pierdută există un anumit raport, care formează bilanţul caloric al apei. Apa se mai
încălzeşte pe seama căldurii eliminate în timpul condensării vaporilor, proceselor biochimice, de
asemenea ca rezultat al absorbţiei undelor lungi iradiate de atmosferă. O altă sursă de căldură sunt
precipitaţiile, apele râurilor, aerul ce vine în contact cu apa oceanului şi curenţii oceanici calzi. Asupra
temperaturii apei din straturile inferioare influenţează căldura internă a Pământului. Oceanul consumă
căldură în timpul evaporaţiei, încălzirii aerului, apelor reci ale râurilor şi curenţilor oceanici reci,la topirea
gheţii ş. a. Temperatura apei de la suprafaţă este condiţionată de intensitatea energiei solare, frecvenţa
vânturilor, de circulaţiacurenţilor, de extinderea oceanelor pe Glob. Variaţia anuală a temperaturii de la
suprafaţa apei depinde de mersul anual al bilanţului de radiaţie,de curenţi şi de vânturile permanente.
La latitudinile joase oscilaţiile de temperatură sunt relativ mici – de 1 °C, iar cele mari – de2 °C.
Diferenţa între temperaturile maxime şi cele minime anuale formează amplitudinile anuale, ce diferă de
la o latitudine la alta.

Salinitatea mediului marin s-a format în decurs de 2,5 – 3 miliarde ani, adică odată cu
formarea oceanului planetar.Acumularea sărurilor se datorează degazării topiturilor magmatice din
scoarţa terestră în decursul timpului geologic. Un rol important în formarea salinităţii apelor marine
revine apelor fluviale, care transportă de pe continente cantităţi mari de săruri.

Salinitatea medie a oceanului planetar este 35 ‰, variind de la 32 ‰ la 37 ‰. În mări, variaţia salinităţii

estefoarte mare. În golfurile Mării Baltice salinitatea este 3 – 5 ‰, iar în Marea Roşie – 42 ‰. Această
diferenţiere sedatorează climei (cantitatea de precipitaţii şi evaporare), curenţilor, aportului de ape
continentale. La Ecuator ea atinge valorile 34,5 – 35,5 ‰, la tropice – 36– 37 ‰ (din cauza evaporării
intense). În regiuniletemperate şi nordice salinitatea scade până la 32 ‰.

Variaţia zonală a salinităţii în unele cazuri este influenţată de curenţii maritimi şi apele scurse de pe
continente. În partea de nord a Oceanului Atlantic salinitatea creşte (35,5 ‰) datorită curentului cald
Gulf -Stream.

La ţărmurile de nord-est ale Americii de Nord salinitatea este redusă (31 – 33 ‰) din cauza curentului
rece al Labradorului.

În mările Oceanului Arctic salinitatea este foarte joasă (8 – 10 ‰) din cauza debitului bogat de apă dulce
adus de fluviile mari siberiene (Obi, Enisei, Lena). Salinitatea scăzută a apelor marine, influenţată de
apele fluviale, se resimte până la 500 km în largul oceanelor.
55. Dinamica apei Oceanului Mondial
Apa mărilor şi oceanelor se găseşte într-o permanentă mişcare, atât la suprafaţa eicât şi în
profunzime. Cauzele care determină această mişcare sunt: vântul, erupţiile vulcanice, cutremurele de
pământ, atracţia aştrilor apropiaţi, densitatea şi salinitatea apei.După forma pe care o îmbracă aceste
mişcări şi după cauzele care le determină sedisting:

•mişcări ondulatorii ale apei (valurile);

•mişcări ritmice ale apei (mareele);

•mişcări de translaţie marina a apei (curenţii oceanici).

Mişcările ondulatorii – Valurile

Valurile sunt mişcări ondulatorii regulate, produse la suprafaţa mărilor şi oceanelor,cauzate în general
de acţiunea vântului, fiind de obicei de scurtă durată. Pentru formareavalurilor trebuie să existe o sursă
de energie şi mediul prin care este transmisă aceasta.

Valurile eoliene sunt provocate de vânturi şi se clasifică în valuri de larg şi valuri litorale

Valurile seismice

sunt provocate de erupţiile vulcanice şi cutremurele de pământ.Ele se mişcă de la hipocentru spre

suprafaţă, apoi se răspândesc sub formă de undesolitare în masa de apă a oceanului atingând înălţimi de
25 – 40 m. Acestea suntondulaţiuni mari, izolate, care se deplasează singure fără a fi urmate de o altă
ondulaţiede acelaşi fel. Ele se mai numesc şi valuri de translaţie, pentru că transportă într-oanumită
măsură apa şi nu o saltă pe loc.Valurile seismice sunt foarte rare,dar ele pot parcurge distanţe enorme
şicu viteze diferite. Când ajung pe coastă, provoacă distrugeri teribile deoareceizbesc cu putere,
ridicându-se la înălţimimai mari decât valurile obişnuite, pătrunzând chiar pe continent. În Japonia se
numesc tsunami şi sunt foarte frecvente. Ele se observă mai mult înregiunea „cercului de foc” a
Pacificului.

Mişcări ritmice ale apei (mareele)

Mareele sunt mişcări de înaintare şi retragere periodică a apelor spreuscat şi au o perioadă de existenţă
mai lungă decât valurile, respectiv de o jumătate de zisau chiar de o zi. Sunt condiţionate de forţa de
atracţie dintre Pământ, Lună, Soare şirotaţia Pământului.

Mişcările de translaţie - Curenţii oceanici

Curenţii oceanici sunt mişcări îndelungate de deplasare a unor mari mase de apăîntr-un singur sens,
pe diferite distanţe şi la adâncimi diferite.Circulaţia aceasta se desfăşoară atât la suprafaţă cât şi în
adâncime:

•curenţii de adâncime au repercusiuni asupra regimului de temperatură şi desalinitate şi asupra

condiţiilor biologice ale apelor oceanice.

•curenţii de suprafaţă influenţează direct şi alte medii decât cel acvatic, acţionândasupra regiunilor de
uscat – coaste învecinate – şi asupra maselor de aer ce trecdeasupra lor.
56. Particularitățile generale ale Oceanului Pacific: suprafața,
relieful fundului oceanic, curenții oceanici.
Oceanul Pacific este cel mai mare si cel mai adanc dintre cele patru oceane ale lumii, ocupand
mai mult de o treime din suprafata Terrei si aproape jumatate (49,5%) din rezerva mondiala de apa cu
un volum al apelor de 723.710.000 km3;. Suprafata totala a apelor este de: 179.710.000 km2; din care
161,700.000 2; este ocupata de oceanul propriu-zis, adancimea medie a Oceanului Pacific este de 4028
metri, iar adancimea maxima este atinsa in Groapa Marianelor care este si cel mai adanc punct de pe
suprafata Pamantului, cu o adancime de 11.022 metri. Groapa Marianelor se afla situata la circa 2.000
de kilometri est de Insulele Filipine si la sud de insula Guam. Spre nord groapa se continua in groapa
Bonin, care se continua, la randul ei, mai departe in nord in groapa Japoniei. Lungimea sa maxima este
de 15.500 de kilometri intre stramtoarea Bering si Antarctica, iar latimea maxima, intre Panama si
peninsula Malay de 17.700 kilometri.

Pacificul scalda in apele sale peste 25.000 de insule, mai mult totalul tuturor insulelor din
celelalte oceane, majoritatea fiind situate la sud de ecuator. Spre vest multimea insulelor si fundurile
inalte ale oceanului se grupeaza intr-o prelungire ce formeaza o adevarata punte intre Asia si Australia,
alcatuind asa numita Oceanie. Arhipelagurile componente Oceaniei insumeaza o suprafata redusa, de
1.250.000 km2, dispersate pe aproximativ 80.000.000 km2. Marea majoritate a insulelor sunt mici,
insulele mari sunt putine: Noua Guinee, Noua Zeelanda, Noua Caledonie Hawaii etc. Majoritatea
insulelor sunt grupate in arhipelagurile: Kurile, Aleutine, Nipon, Indonezian, Filipinez, Solomon, Fiji,
Cook, Galapagos, Zeelandez, Kiribati etc. In partea de est a oceanului, de la sudul peninsulei California
incepe o dorsala ce taie Ecuatorul, cuprinde insula Pastelui, de unde se indreapta apoi spre sud-vest
catre Antarctica. Din aceasta dorsala principala se desprinde una care cuprinde insulele Galapagos si se
intinde catre Panama Dorsala Cocos. De la insula Pastelui se desprinde o alta catena, spre est si apoi se
inconvoaie spre sud, spre America de Sud, Dorsala Chile. La nord de ecuator se intalnesc, in general, mai
multe depresiuni separate prin dorsale sau chiar prin grupuri de insule. Principalele dorsale de aici sunt
dorsala Hawaii si dorsala Fanning, iar principalele depresiuni sunt: Depresiunea Nord-Pacifica, cuprinsa
intre dorsala Hawaii si Arhipelagul Aleutinelor, depresiunea Pacificului de Est intre Dorsala Fanning si
Dorsala Hawaii, Depresiunea Filipinelor intre Arhipelagul Filipinelor si Arhipelagul Marianelor,
Depresiunea Marianelor, cuprinsa intre Arhipelagurile Mariane, Caroline si Marshall, Depresiunea
Central Pacifica. In partea de sud a Oceanului Pacific, se intalneste Dorsala Pacificului de Est. In dreptul
Insulei Pastelui din aceasta dorsala se desparte in doua creste, una spre nord-vest care inchide
Depresiunea Pacificului de Sud si alta spre sud-est care inchide Depresiunea Peruano-Chiliana. Intre
Antarctica, America de Sud si Creasta Pacificului de Sud se afla Depresiunea Bellingshausen.

Datorita faptului ca Oceanul Pacific este simetric fata de Ecuator rezulta o serie de consecinte
cum ar fi deplasarea simetrica a curentilor oceanici si zonalitatea climatica. Astfel, in general, apa
Pacificului se misca in sensul acelor de ceasornic in emisfera nordica a Pamantului si in sens opus in
emisfera sudica. Curentul ecuatorial de Nord se misca spre vest de-a lungul paralelei de 15o N, apoi se
intoarce spre nord langa Filipine pentru a deveni curentul cald Japonez sau Curentul Kuroshio, dupa care
cotind spre est la 45 o N, curentul Kuroshio se bifurca si o parte din apa se misca spre nord formand
Curentul Aleutian, in timp ce restul se misca spre sud pentru a se reuni cu Curentul Ecuatorial de Nord.
Curentul Aleutian se ramifica in apropierea Americii de Nord si formeaza baza circulatiei de forma
triunghiulara din Marea Bering. Ramura sudica a lui devine linistitul si incetul curent Californian.
Curentul Ecuatorial de Sud, ce se deplaseaza spre vest de-a lungul ecuatorului, coteste spre sud la estul
Noii Guinee, apoi spre est in dreptul paralelei de 50 o S si se uneste cu principalul curent vestic al
Pacificului de Sud, ce include curentul circumpolar antarctic ce inconjoara pamantul. In timp ce se
apropie de coasta chiliana, Curentul Ecuatorial de Sud se divide; o ramura curge imprejurul Capului
Horn, iar cealalta o ia spre nord pentru a forma curentul Perului sau Curentul Humboldt.
57. Particularitățile generale ale Oceanului Atlantic:
suprafața, relieful fundului oceanic, curenții oceanici.
Oceanul Atlantic are o forma alungita-sinuoasa, larg deschisa spre sud si gatuita spre nord cu o
suprafata de 106.400.000 km2; daca sunt incluse si marile adiacente, sau cu o suprafata de 82.400.0000
km2; daca sunt excluse aceste mari ocupand ceva mai mult de un sfert, adica 25,8%; din suprafata totala
a Oceanului Planetar, situandu-se si din acest punct de vedere tot pe locul doi, dupa Oceanul Pacific,
printre marile intinderi de apa ale Terrei. Adancimea medie este de 3627 metri cu o adancime maxima
ce masoara 9219 metri in fosa Puerto Rico, iar volumul total al apelor oceanului impreuna cu marile
adiacente este de 330.100.000 km3;. Latimea oceanului variaza de la 2.848 kilometri intre Brazilia si
Liberia, pana la 4.830 kilometri intre Statele Unite ale Americii si nordul Africii.

Fundul Oceanului Atlantic este strabatut de o vale de rift, crestele inaltandu-se uneori deasupra
apei, formand insule cum ar fi Islanda, Azore. Aceasta dorsala atlantica separa oceanul in doua bazine
largi cu adancimi cuprinse intre 3700 si 5500 de metri. Lantul muntos submarin de pe fundul Oceanului
Atlantic este in forma de S, si se intinde de la Nord din Islanda pana la 43o; latitudine Sudica pe directia
insulelor Azore, Saint Paul, Ascension etc. Lantul submarin este intretaiat in regiunea ecuatorului in
groapa abisala de langa insulele Antile si langa insulele Sandwich de sud. Teoria derivei continentale
poate fi usor observata in sectorul Americii de Sud si al Africii. Dorsala medio-atlantica este principala
forma de relief, ce prezinta un rift activ intrerupt de numeroase falii transformante. Oceanul Atlantic
este impartit in doua sectoare unul oriental si unul occidental. Magma ascendenta din riftul central
impinge blocurile eurafrican si american spre stanga si dreapta. Bazinul european, ce se gaseste intre
dorsala medio-atlantica si Europa, se divide intr-un scut nordic si altul sudic despartite de dorsala
Gascogne.

Curentii oceanici controleaza clima transportand apele calde si reci in alte regiuni si formeaza
doua circuite: un circuit nordic si unul sudic. Ambele incep cu cate un curent ecuatorial dar cel nordic
preia si juamatate din apa celui sudic. Curentul Ecuatorial de Nord se continua cu cel al Caraibilor, apoi al
Golfului, acesta indreptandu-se spre Europa si Oceanul Arctic, incalzind aceste locuri. Circuitul se inchide
prin vestul Spaniei si nord-estul Africii, prin Curentul Rece al Canarelor. Circuitul sudic se completeaza
prin Curentul Braziliei (cald) si se inchide cu cel al Benguelei. Cicloanele apar in partea sudica a
Oceanului de Nord.
58. Particularitățile generale ale Oceanului Înghețat de Nord:
suprafața, relieful fundului oceanic, curenții oceanici.
Oceanul Arctic denumit si Oceanul Inghetat sau Oceanul Boreal este cel mai mic si cu
adancimea cea mai redusa dintre oceanele Terrei, ocupand doar 4,1% din suprafata Oceanul Planetar.
Acesta se afla situat in zona polara si subpolara a emisferei boreale, scaldand tarmurile nordice ale
Europei, Asiei si Americii de Nord, precum si a numeroaselor insule din jurul acestora. Forma Oceanului
Arctic este circulara si se intinde pe 14.090.000 km2. Tarmurile ce marginesc acest ocean sunt adanc
crestate, prezentand numeroase fiorduri, golfuri si peninsule, ceea ce da un aspect dantelat zonelor de
coasta. Aceasta fragmentare accentuata a tarmurilor se datoreaza eroziunii puternice exercitate de
ghetarii continentali ce au acoperit in timpul glaciatiunii cuaternare nordul Europei si Americii de Nord,
si intr-o mica masura nordul Asiei. Adancimea medie a Oceanului Arctic este de 1500 metri, iar
adancimea maxima este atinsa in Groapa Spitsbergen care are o adancime de 5449 metri. Alte adancimi
semnificative se intalnesc in Groapa Wielkius ce masoara 4550 metri si Groapa Sedov cu 5220 metri.

Relieful Oceanului Arctic este compus din doua bazine principale care sunt impartite in bazine
mai mici de catre trei lanturi muntoase suboceanice. Principalul lant montan submarin este dorsala
Lomonosov, care a fost descoperita de cercetatorii rusi in jurul anului 1948. Aceasta se intinde de la
Insulele Noua Siberie pana in apropierea Groenlandei, fiind un masiv cu o lungime de aproximativ 1800
de kilometri si o inaltime de 2000-3000 de metri. Dorsala Lomonosov imparte Oceanul Arctic in doua
bazine oceanice: bazinul Eurasian aflat pe partea europeana si bazinul Amerasian aflat pe partea nord-
americana. Bazinul Eurasian este divizat de lantul montan Gakkel-Nansen in doua bazine mai mici.
Bazinul Fram care se intinde intre lanturile montane Nansen si Lomonosov si unde este localizat Polul
Nordic geografic, iar cea de-a doua subdiviziune a bazinului Eurasian este bazinul Nansen care se intinde
de la lantul Gakkel pana la marginea continentala eurasiatica. Bazinul Amerasian este impartit in doua
bazine mai mici de catre lantul montan submarin Alpha. Intre acest lant si sistemul montan Lomonosov
se localizeaza bazinul Markarov. Cel mai mare subbazin al Oceanului Arctic este Bazinul Canadian sau
Bazinul Laurentian care detine o vasta campie abisala, cu adancimi de aproximativ 3800 de metri.
Planseul este acoperit cu o enorma patura sedimentara de 3000 de metri grosime. O caracteristica
importanta a Oceanului Arctic este aceea ca aproape o treime din suprafata sa totala este fundamentata
pe o zona de self continental, care este distribuita asimetric pe intreaga sa circumferinta. Zona selfului
continental este mult mai lata pe latura eurasiatica decat pe cea amerasiatica. Pe el sunt asezate multe
insule si arhipelaguri precum insula Groenlanda sau Arhipelagul Svalbard.

Primul curent al Oceanului Arctic isi are originea in Marea Laptev si Marea Siberiei de Est,
urmand un drum lung, pornind din dreptul paralelelor de 86o si 87o latitudine nordica si terminandu-se
in Marea Groenlandei. Din acest prim curent principal se despart doua bucle: una dintre aceste bucle
urmeaza un sens ciclonic, contrar sensului acelor de ceasornic, in Marea Laptev, iar cea de-a doua bucla
se roteste in sens anticiclonic in jurul Arhipelagului Franz Josef. Al doilea curent se afla in fata Stramtorii
Bering si are o circulatie inelara, in sensul acelor de ceasornic, deschizand o curba inchisa pe suprafata
Marii Beaufort. Formarea unei suprafete inchise, in care gheturile se misca foarte incet si sunt pastrate
un timp mai indelungat in aceasta zona, se datoreaza acestui curent. Al treilea curent isi are originea tot
in Marea Siberiei de Est si a Marii Ciukotka si se deplaseaza direct, traversand intreg oceanul, pe
deasupra Polului Nord; dupa aceea se uneste cu primul curent format ajungand in Marea Groenlandei.
Pe langa acesti curenti cu origine in apele Oceanului Boreal, este simtita si prezenta ramurii extreme a
Curentului Golfului.
59. Particularitățile generale ale Oceanului Indian: suprafața,
relieful fundului oceanic, curenții oceanici.
Cu cei 74917000 km2 Oceanul Indian este al treilea ocean ca marime si acopera 20% din din
suprafata totala a Oceanului Planetar. Adancimea medie este de 3097 metri, iar adancimea maxima este
atinsa in Groapa Diamantelor cu o adancime maxima de 8047 metri. Volumul total al apelor este estimat
a fi de 291945000 km³. Longitudinal, Oceanul Indian se intinde pe o distanta de 12.000 de kilometri intre
Capul Acelor si Capul Wilson, iar pe latitudine, distanta ce separa coastele nordice ale Antarcticii de cele
ale Marii Arabiei masoara 11.000 de kilometri.

Dorsala Oceanului Indian prezinta un relief accidentat si activ din punct de vedere seismic fiind
situata in partea centrala a oceanului. Dorsala mediana apare in centrul Oceanului Indian sub forma unei
litere Y inversate. Prima ramura a dorsalei Podisul Australo-Antarctic trece prin Sudul Australiei in
Oceanul Pacific unde se uneste cu dorsala Est Pacifica. A doua ramura a dorsalei denumita dorsala
indiana de Vest se continua de la Sudul Africii, pana ce se uneste cu dorsala medio-atlantica. A treia
ramura a dorsalei denumita dorsala arabo-indiana se curbeaza si se continua in Golful Aden si in Marea
Rosie. Creasta muntoasa ce brazdeaza fundul Oceanului Indian, pleaca din regiunea Golfului Aden spre
Sud, si cuprinde grupurile de insule Saya da Malha, Amsterdam, Saint Paul, Kerguelen, McDonald si se
continua spre Antarctica. Aceasta creasta imparte bazinul Oceanului Indian in alte doua bazine, bazinul
rasaritean si bazinul apusean. De la Saya da Malha se desprinde o creasta spre Nord-Est, trecand de
insulele Chagos spre sudul Indiei, iar alta spre Nord-Vest, spre insulele Seychelles. Intre Australia si
dorsala central-indiana se afla intinsa Depresiunea vest-australiana, cu adancimi de pana la 6327 metri.
La Sud de Australia se afla Depresiunea sud-australiana cu adancimi de pana la 5632 metri.

Prin extinderea uscatului în sectorul nordic al oceanului, circulaţia sa este mult simplificată faţă
de cea din Atlantic sau Pacific. Există o singură celulă majoră situată în Oc. Indian de Sud. Curentul
Ecuatorial de Sud are o direcţie E --> V şi se divide către N în Curentul Somaliei iar spre S în Curentul
Madagascar. Între insula Madagascar şi Africa se formează C. Mozambicului. Din confleunţa celor două
va rezulta C. Acelor care se scurge în final în Deriva Vânturilor de Vest. Marea celulă va fi închisă de C.
Australiei de Vest.
60. Caracterizarea lumii organice a Oceanului Mondial.
Apele oceanului planetar conţin cantităţi imense de masă biotică. Conform datelor savantului
rus L. A. Zenkevici, masa organismelor vegetale şi animale din apele oceanice constituie cca 16 miliarde
tone. Ele se reproduc permanent. Cele mai bogate în substanţe organice sunt apele zonei neritice şi
pelagice.

Mediul marin ofera conditii de viata foarte bune cu amplitudini termice moderate (-3 la 40oC), un
pH cuprins între 7,5 si 8,4, o transparenta care permite fotosinteza pâna la adâncimea de 200m si oxigen
dizolvat mai mult în apele reci si mai putin în cele calde. In plus evolutia vietii în ocean are circa 3,5
miliarde de ani în timp ce pe uscat numai 540 milioane de unde si o diversitate mai mare de specii multe
dintre ele adaptate la presiuni foarte mari. In raport cu temperatura organismele din mediul oceanic se
împart în homeoterme care au un sistem de autoreglare a temperaturii si îsi mentin temperatura
aproape constanta (balenele, pinguinii) si poichiloterme cu sânge rece, a caror temperatura variaza dupa
mediu. Acestea la rândul lor se împart în stenoterme care suporta variatii limitate având nevoie de
temperaturi constante (coralii +20oC si hamsia +7 oC) si euriterme adaptate la variatii termice. In raport
cu patrunderea luminii pe verticala se pot deosebi o zona fotica care tine de la suprafata pâna la
adâncimea de 80-100m bine luminatasi bogata în fitoplancton, zona disfotica de la 100m la 500m slab
luminatasi saraca în organisme vegetale si zona afotica la adâncimi de peste 500m fara organisme
vegetale. Orientarea organismelor animale si vegetale spre lumina se numeste fototropism pozitiv, iar
fuga de lumina fototropism negativ. In raport cu salinitatea organismele se pot clasifica în eurihaline
care suporta variatii de salinitate , se dezvolta în zonele litorale si pot migra pe fluvii în perioada de
reproducere (anghilele, somonii, sturionii, scrumbiile de Dunare).si stenohaline care nu suporta oscilatii
ale salinitatii cum sunt planctonul, gasteropodele, scrumbiile albastre, stavrizii etc. Diviziunile mediului
marin sub aspect biotic are în vedere domeniul bentic format din fitobentos si zoobentos cuprinde
organismele care traiesc pe fundul marilor fixate sau care se târasc si mediul pelagic care cuprinde
vietuitoarele care traiesc în apa de deasupra fundului. În domeniul bentic deosebim sistemul litoral care
cuprinde fundul marin pâna la adâncimea de 200m care ofera un substrat diversificat, hrana abundenta,
oxigen si luminasi sistemul de mare adânca unde lumina nu ajunge si rezervele de hrana sunt reduse.
Sistemul litoral la rândul lui se împarte în etajul sublitoral aferent spatiului dintre flux si nivelul normal,
etajul eulitoral care cuprinde zona de fund pâna la 50- 60m adâncime si etajul sublitoral între 60 si
200m. Sistemul de mare adânca se subîmparte în etajul batial cu adâncimi între 200 si 2000m în zona
taluzului continental si a pantei fundului, etajul abisal între 2000 si 6000 m aferent câmpiilor abisale cu
pante foarte mici si etajul hadal la peste 6000m aferent gropilor abisale. In domeniul pelagic se
deosebesc doua mari provincii: provincia neritica care cuprinde apa de lânga tarm pâna la marginea
platformei cu plancton si fauna abundentasi provincia oceanica independenta de influentele
continentale. Comunitatile biologice ale Oceanului Planetar formeaza asociatii de organisme vegetale si
animale (biocenoze), care populeaza un spatii cu conditii de viata uniforme (biotop). Între organismele
organisme exista raporturi de interdependenta bazate pe necesitatile de hrana includ nivelurile:
fitoplanctonul (producatorii), animale erbivore (consuma fitoplanctonul), carnivorele (se hranesc cu
erbivore) si detritivore sau limicole (se hranesc cu bacterii si substante organice din sedimente). Dupa
mijloacele de locomotie organismele se împart în bentos (adâncime) care traiesc pe sau în sedimente cu
adaptari euriterme si eurihaline, fgormat din corali, alge, gasteropode crustacee etc, necton (animale
care înoata liber, pesti, delfini, balene) si plancton (organisme cu capacitate redusa de deplasare). La
rândul lui planctonul se împarte în fitoplancton (organisme vegetale) care sta la baza lantului trofic si
zooplancton (organisme animale). La baza lantului trofic se afla fitoplanctonul (producatori) care
constituie hrana pentru erbivore, respectiv zooplanctonul pentru animale mai evoluate, consumate de
carnivore. Se estimeaza ca din consumul a 1000 kg plancton rezulta 100 kg de erbivore, din acestea 10
kg carnivore sau 1 kg pradatori.
60. Caracterizarea lumii organice a Oceanului Mondial.
Apele oceanului planetar conţin cantităţi imense de masă biotică. Conform datelor savantului
rus L. A. Zenkevici, masa organismelor vegetale şi animale din apele oceanice constituie cca 16 miliarde
tone. Ele se reproduc permanent. Cele mai bogate în substanţe organice sunt apele zonei neritice şi
pelagice.

Mediul marin ofera conditii de viata foarte bune cu amplitudini termice moderate (-3 la 40oC), un
pH cuprins între 7,5 si 8,4, o transparenta care permite fotosinteza pâna la adâncimea de 200m si oxigen
dizolvat mai mult în apele reci si mai putin în cele calde. In plus evolutia vietii în ocean are circa 3,5
miliarde de ani în timp ce pe uscat numai 540 milioane de unde si o diversitate mai mare de specii multe
dintre ele adaptate la presiuni foarte mari. In raport cu temperatura organismele din mediul oceanic se
împart în homeoterme care au un sistem de autoreglare a temperaturii si îsi mentin temperatura
aproape constanta (balenele, pinguinii) si poichiloterme cu sânge rece, a caror temperatura variaza dupa
mediu. Acestea la rândul lor se împart în stenoterme care suporta variatii limitate având nevoie de
temperaturi constante (coralii +20oC si hamsia +7 oC) si euriterme adaptate la variatii termice. In raport
cu patrunderea luminii pe verticala se pot deosebi o zona fotica care tine de la suprafata pâna la
adâncimea de 80-100m bine luminatasi bogata în fitoplancton, zona disfotica de la 100m la 500m slab
luminatasi saraca în organisme vegetale si zona afotica la adâncimi de peste 500m fara organisme
vegetale. Orientarea organismelor animale si vegetale spre lumina se numeste fototropism pozitiv, iar
fuga de lumina fototropism negativ. In raport cu salinitatea organismele se pot clasifica în eurihaline
care suporta variatii de salinitate , se dezvolta în zonele litorale si pot migra pe fluvii în perioada de
reproducere (anghilele, somonii, sturionii, scrumbiile de Dunare).si stenohaline care nu suporta oscilatii
ale salinitatii cum sunt planctonul, gasteropodele, scrumbiile albastre, stavrizii etc. Diviziunile mediului
marin sub aspect biotic are în vedere domeniul bentic format din fitobentos si zoobentos cuprinde
organismele care traiesc pe fundul marilor fixate sau care se târasc si mediul pelagic care cuprinde
vietuitoarele care traiesc în apa de deasupra fundului. În domeniul bentic deosebim sistemul litoral care
cuprinde fundul marin pâna la adâncimea de 200m care ofera un substrat diversificat, hrana abundenta,
oxigen si luminasi sistemul de mare adânca unde lumina nu ajunge si rezervele de hrana sunt reduse.
Sistemul litoral la rândul lui se împarte în etajul sublitoral aferent spatiului dintre flux si nivelul normal,
etajul eulitoral care cuprinde zona de fund pâna la 50- 60m adâncime si etajul sublitoral între 60 si
200m. Sistemul de mare adânca se subîmparte în etajul batial cu adâncimi între 200 si 2000m în zona
taluzului continental si a pantei fundului, etajul abisal între 2000 si 6000 m aferent câmpiilor abisale cu
pante foarte mici si etajul hadal la peste 6000m aferent gropilor abisale. In domeniul pelagic se
deosebesc doua mari provincii: provincia neritica care cuprinde apa de lânga tarm pâna la marginea
platformei cu plancton si fauna abundentasi provincia oceanica independenta de influentele
continentale. Comunitatile biologice ale Oceanului Planetar formeaza asociatii de organisme vegetale si
animale (biocenoze), care populeaza un spatii cu conditii de viata uniforme (biotop). Între organismele
organisme exista raporturi de interdependenta bazate pe necesitatile de hrana includ nivelurile:
fitoplanctonul (producatorii), animale erbivore (consuma fitoplanctonul), carnivorele (se hranesc cu
erbivore) si detritivore sau limicole (se hranesc cu bacterii si substante organice din sedimente). Dupa
mijloacele de locomotie organismele se împart în bentos (adâncime) care traiesc pe sau în sedimente cu
adaptari euriterme si eurihaline, fgormat din corali, alge, gasteropode crustacee etc, necton (animale
care înoata liber, pesti, delfini, balene) si plancton (organisme cu capacitate redusa de deplasare). La
rândul lui planctonul se împarte în fitoplancton (organisme vegetale) care sta la baza lantului trofic si
zooplancton (organisme animale). La baza lantului trofic se afla fitoplanctonul (producatori) care
constituie hrana pentru erbivore, respectiv zooplanctonul pentru animale mai evoluate, consumate de
carnivore. Se estimeaza ca din consumul a 1000 kg plancton rezulta 100 kg de erbivore, din acestea 10
kg carnivore sau 1 kg pradatori.