Teoria Trăsăturilor de

Personalitate
-G. W. ALLPORT-

Profesor Coordonator: Autori:

Zanfirescu Șerban
Brebeanu Ioana-Andreea
Fălcuța Mihaela
Fulger Ioana Beatrice
Ion Alexandra
Toma Andreea Ingrid
Scurt Istoric

Gordon W. Allport s-a născut în 1897, în familia unui om afaceri din Montezuma, Indiana, care a
decis relativ târziu în carieră să devină medic.

Era al patrulea și ultimul dintre frații săi și se simțea izolat de ei din cauza decalajului prea mare de
vârstă. Era foarte bun la carte, dar n-avea talent la sport și avea doar câțiva prieteni.

Ca student la Universitatea Harvard, a avut la început note mici la examene. Din cauza că se simțea
izolat, s-a orientat spre serviciile sociale, unde a lucrat ca voluntar într-o asociație care se ocupă
de problemele imigranților și tinerilor din mediul muncitoresc și, ulterior, ca ofițer de probațiune
voluntar. Voluntariatul i s-a părut o activitate plăcută, deoarece îi producea un sentiment de
competență, care părea să-I compenseze complexul de inferioritate legat de nesociabilitatea sa.

Inițial nu a intenționat să se specializeze în psihologie, deși a urmat mai multe cursuri în domeniu.
A lucrat în Instanbul, ca profesor de engleză la un colegiu. Activitatea de predare i-a plăcut, a
hotărât să devină profesor și, ca urmare, a hotărât să se specializeze în psihologie.

Pe parcursul vizitei sale în Europa l-a vizitat pe Freud, dar nu s-au înțeles. În debutul vizitei sale la
Freud, acesta l-a solicitat să povestească ceva și Allport i-a povestit un incident văzut de el în
tramvai. Remarcând impresia puternică pe care i-a produs-o reacția unui băiețel, care se temea
că se va murdări și a schimbat locul cu mamă sa, pentru a nu ședea lângă un pasager murdar,
Freud l-a întrebat dacă acel băiețel este chiar el, pentru a sublinia faptul că toate reacțiile noastre
la mediul înconjurător poartă amprenta pulsiunilor Sinelui. Întrebarea l-a șocat pe vizitator,
căruia i se părea exagerată interpretarea tuturor comportamentelor cuiva prin prismă această
deterministă, dar biografii lui sunt, în mare măsură, de acord că Freud nimerise direct la țintă:
Allport prezenta toate semnele unei personalități compulsive – era curat, ordonat, punctual,
meticulos.

Psihanaliza i se părea lui Allport o abordare mult prea în profunzime, fără a obține un plus de
cunoaștere din această. El consideră că periferia / suprafața personalității este mult mai
interesantă decât nucleul și explorarea ei poate contribui mai substanțial la dezvoltarea
cunoașterii. În 1922 și-a susținut doctoratul cu o disertație intitulată “Un studiu experimental al
trăsăturilor de personalitate”, prima temă de acest gen în SUA. El a dorit să arate că psihologia
personalității poate fi abordată și altfel decât a făcut-o Freud.

După finalizarea doctoratului a avut o bursă de 2 ani în Europa, apoi s-a întors la Harvard, unde a
ținut un curs despre aspectele psihologice și sociale ale personalității, primul de acest fel în
SUA, unde concepția behavioristă, la modă, ignoră personalitatea, considerând-o un construct
abstract și artificial, irelevant pentru cercetare.

Contribuțiile sale la dezvoltarea psihologiei personalității au fost numeroase: el realizând, printre

altele, împreună cu Vernon și Lindsay, “Studiul valorilor” – un test de personalitate, și un
“Studiul reacției la ascendență / sumisiune”. Ca profesor la Harvard, a exercitat o puternică
influența asupra studenților săi, devenind creator de școală

Principală lucrare a lui Allport, tradusă și în limbă română, se intitulează “Structura și dezvoltarea
personalitatii”.
 Și-a recunoscut complexul de inferioritate dar a negat că evoluția lui a fost influențată de acest
complex. Îl invidia pe fratele cel mai mare, Floyd Allport (eminent psiholog și el), pe care l-a
imitat în alegerea carierei.

Teoria sa este centrată pe unicitatea pesoanei, orientare ce a fost atribuită tendinței sale de a-și
afirma individualitatea (ca mezin al familiei, se pare că s-a simțit complexat de frații săi, mai
ales de cel mai mare. A furnizat foarte puține date biografice, poate din cauza credinței sale că
personalitatea matură nu are nici o legătură cu conflictele copilăriei.

Natura Personalității

Allport era de parere ca personalitatea are un caracter discontinuu (discret): intre

personalitatea adultului si cea a copilului nu exista legatura, pentru ca ele opereaza in mod diferit.
Copilul este manat de instincte (inconstient), comportamentul lui este predeterminat – el
reactioneaza in mod reflex la factorii de mediu. Adultul opereaza la alt nivel, comportamentul lui,
dominat de constienta, avand mai multe grade de libertate (ratiune, liber arbitru), ceea ce presupune
o alta structurare a personalitatii. La virsta adulta, trecutul este mort: functionarea personalitatii nu
mai este conditionata de trecut. In aceasta privinta, Allport are o viziune opusa psihanalizei
freudiene: el pune accentul pe aspectele constiente ale personalitatii, pe prezent, pe individualitate,
pe normalitate, in timp ce psihanaliza clasica se centreaza pe inconstient, pe trecut, pe aspectele
biologice general-umane, pe anormalitate.
Criticand pozitia lui Freud si a unei mari parti a psihologilor in interpretarea normalitatii ca
o chestiune de grad al intensitatii tendintelor nevrotice si de orientare preponderenta a Eului,
Allport admite faptul ca orice persoana are, poate avea, unele manifestari nevrotice, dar ceea ce
conteaza in definirea normalitatii este orientarea de ansamblu. Dar aceasta nu inseamna ca fiecare
avem un grad mai mare sau mai mic de anormalitate, ca toti suntem “putin nebuni”. El considera
nevrozele ca reflectari ale unei centrari necontrolate asupra Eului: “nevroticul face orice ca sa fie
iubit, cu exceptia faptului de a se face pe sine atragator”
E puțin probabil să se spună despre un nou-născut că are personalitate (deoarece îi lipsește o
organizare caracteristică a sistemelor psihofizice). Dar în mod sigur putem spune că personalitatea
începe la naștere; și, de asemena, putem spune că sugarul are o personalitate potențială: anumite
capacități și caracteristici sunt gata să se dezvolte. Dar pe ansamblu pare mai înțelept să considerăm
copilul nou-născut mai curând ca pe un ”obiect psihologic” decât ca pe o persoană. Ființa umană,
asemenea altor organisme, are o natură biologică. Sistemul corporal este compus din umori, oase,
piele, din țesut muscular, conjunctiv și nervos. Funcționarea acestor materiale separat sau împreună,
reprezintă fiziologia organismului. Majoritatea psihologilor ar spune acum că nu există proces
psihologic (și nici personalitate) fără un proces fiziologic corespunzător.
Nu numai somaticul și temperamentul, ci și inteligența alcătuiesc materiile prime ale
personalității pe care educația și experiența ulterioară le vor modela pentru a ajunge la
personalitatea complet dezvoltată. Din nefericire, psihologii tind să treacă cu vederea structurarea
personalistă a aptitudinilor care în cazul fiecărui individ rezultă din combinarea unică a dotării
native și a intereselor și trăsăturilor dobândite.
Deși există în mod sigur un substrat biologic al personalității, se pare că în stadiul actual al
progresului științific este mult mai util pe ansamblu să studiem fenomenele personalității din punct
de vedere psihologic. Putem totuși să adoptăm ca aplicabilă în mare parte teoria biologică a
evoluției, și să considerăm personalitatea ca formula pe care un individ a elaborat-o pentru a-și
asigura supraviețuirea și autoritatea în cadrul existenței sale. Personalitatea, definită ca organizare
distinctă a structurilor de adaptare , nu este formată la naștere, dar se poate spune că începe la
naștere. În primul an de viață, forme specifice de educație și învățare par mai puțin decisive decât
stilul unei relații pline de încredere pe care copilul o stabilește cu mama sa.
Cercetarea arată că în prima copilărie se pot face unele predicții generale privind stilul
personalității care se va dezvolta. Succesul acestor predicții nu este destul de mare pentru a justifica
credința că personalitatea este ferm fixată în primii ani de viață. Procesul devenirii continuă de-a
lungul vieții.

Formarea Personalității

O prima problemă a formării personalității o constituie, în concepția lui Allport,raportul dintre

ereditate și învățare. Personalitatea, ca organizare a structurilor adaptative nu este data la naștere, ci
ea începe odată cu nașterea. Somaticul, temperamentul și inteligența constituie materiile prime ale
personalității care sunt modelate prin educație. Influența educației este evidentă, de exemplu, în
cazul aptitudinilor, care se structurează “personalizat”, în funcție de interesele și trăsăturile
dobândite. În funcție de influența factorilor sociali în prima copilărie se pot face unele predicții
referitoare la configurația personalității mature, dar nu se poate spune că structura de personalitate
este definitiv fixată de experiențele copilăriei, procesul devenirii întinzându-se de-a lungul întregii
vieți.

Dintre factori de natură socială, cei mai importanți în modelarea personalității sunt cultură,
situațiile trăite și rolurile jucate.

Cultura- constituie cadru de raportare și totodată factor de modelare a personalității. Ea oferă

individului repere valorice, modele comportamentale, rețete de adaptare cu eficientă verificată.
Defnirea însăși a personalității este un proces de enculturație, de asimilare a modelelor culturale,
prin care individul își însușeste moduri de a fi, de a simți, de a se comporta, prestabilite la nivel de
societate și relativ comune pentru toți membrii unei culturi. În acest sens, Allport este întru totul de
acord cu Kardiner, care spunea ca tradițiile culturale determină o educație uniformă, ceea ce, la
nivel de societate se soldează cu o “personalitate de baza” specifică culturii respective care, la
rândul ei, va influența tradițiile culturale.

Situatia- reacția la situație diferă în funcție de vârstă: copilul este mai dependent de situație decât
adultul, care este creator deliberat de situații. Reacția la situație depinde de structura de
personalitate constituită în acel moment, de mecanismele de apărare ale eului, de modul în care
persoana percepe situația și așteptările sale față de situație. Persoana este ea însăși factor în situație.
Situația modifică comportamentul numai în limitele potențialului oferit de structura de
personalitate.

În această perspectivă, trăsăturile ar putea fi privite ca serii de comportamente posibile, care sunt
activate în grade variate, în funcție de cerințele situației. Personalitatea poate fi definită, așadar, și
că un sistem complex de serii potențiale de comportamente care pot fi provocate (în limitele
posibilităților persoanei), de situațiile cu care ea se confruntă.

Rolul-ca mod structurat de participare la viața socială, rolul constituie un sistem de așteptări sociale
față de un individ aflat într-o situație dată. Rolul este un set de comportamente învățate care, în
timp, exercită influențe formative asupra personalității. Viața individului este o succesiune de roluri
prin care individul se raportează la o serie complicată de relații sociale. Ținînd cont de influența
lor , se poate personalității este tuturor rolurilor pe care le- deținut .
Motivație și Personalitate

Motivația este o problema centrală in studiul psihologic al personalității.Unii autori insistă asupra
faptului că cele două subiecte sunt indentice.Deși nu trebuie sa acceptam această concepție extremă,
este totuși adevărat că orice teorie a personalitatii picotează în jurul analizei naturii motivației. Prin
motiv înțelegem orice condiție a persoanei, care induce acțiune sau gândire.

Perrsonalitatea,ca orice lucru viu, se modifica pe masură ce crește.Și întrucât motivele sunt motorul
personalității trebuie să ne așteptam ca motivele sș se dezvolte și să se modifice și ele.A lua în
considerare transformarea vastă care se produce în primul an de viață și în perooada adultă nu este o
sarcină ușoară.Procesul este treptat și subtil.Impulsurile rămân în noi.Și chiar în motivele adulte
complexe trecutul este încă viu,într-o oarecare măsură, în prezent.Dar sarcina noastră este să
descoperim cât din trecut este flacără si cât cenușă.

Motivația reprezintă „motorul” personalității și de aceea constitue problema noastră cea mai
centrală. Psihologii nu concordă în opiniile lor asupra condițiilor interne care induc acțiunea și
gândirea.Unii spun că întreaga conduită este stimulată de instincte sau impulsuri nemodificabile.
Asemenea teorii subliniază latura reactivă a comportamentului uman.Trebuie puse restricții severe
asupraunor astfel de teorii (fie de natură psihanalitica, fie de natura S-R). Ele nu reușesc să țină
seama de transformarea extensivă a motivelor din copilarie până la maturitate sau de extrema
diversitate de motive pe care o constatăm ca adult.Unele teroii curente tind să țină seama de un
principiu suplimentar: ele consideră că autorealizarea, competența și autonomia ego-ului sunt în
egala masură trasături de bază ale motivației umane. O teorie finală a motivației va trebui să admită
adevarul care se află în toate aceste concepții.

De asemenea,nu putem înțelege rolul pe care îl joacă motivele adulte numai schițând traseul lor
până la originile din copilărie. Diferențele între motivele infantile si adulte sunt mari.Fenomenul
transformarii îl numim autonomie funcțională, un termen care se referă la orice sistem dobândit de
motivație în care tensiunile implicate nu sunt de același tip ca tensiunile antecedente din care
sistemul dobândit s-a dezvoltat.Unele sisteme funcțional automate sunt perseverative, adică sunt
sisteme locale independente;totuși, altele sunt centrale pentru tendințele majore ale vieții și trebuie
concepute în termenii unei dezvoltări esențiale, ca o caracteristică a însăși naturii omului. Astfel, în
autonomia funcțională sunt implicate atât funcțiile cvasimecaniciste, cât și cele
estențiale.Majoritatea transformarilor se produc treptat, deși unele sunt traumatice și bruște.

Critici și limite
Teoria personalității lui Gordon Allport l-a pus în contradicție cu marea majoritate a psihologilor
americani, care au fost indoctrinati de empirismul behaviorist. Cu toate acestea, ei i-au respectat
punctul de vedere. El s-a ocupat de complexitatea fascinantă a personalității prin poziționarea
"trăsăturilor de personalitate" ca unități de bază. O trăsătură este un tip de comportament generalizat
care caracterizează un individ și îi distinge pe acesta de celălalt. Este o structură neuropsihică reală
și cauzală, nu doar "biologică" - adică rezultată din impresiile oamenilor care observă individul.
Acest concept a fost atacat de scriitori mai târziu, care au subliniat inconsecvența frecventă, mai
degrabă decât generalitatea comportamentului oamenilor în situații diferite. Din păcate, Gordon
Allport nu a trăit suficient de mult pentru a răspunde acestor critici.
Perspectivele trasaturilor sunt deseori criticate pentru valoarea lor predictivă: criticii susțin că
trăsăturile nu pot prezice comportamentul în orice situație. Unii psihologi susțin că variabilele
situaționale (adică, factorii de mediu) au o mai mare influența în determinarea comportamentului
decât trăsăturile; Alți psihologi susțin că o combinație de trăsături și variabile situaționale
influențează comportamentul.

Astfel de critici susțin că tiparele de variabilitate în funcție de situații diferite sunt esențiale pentru
determinarea personalității și că o medie a acestor situații pentru a găsi o "trăsătură" de ansamblu
ascunde, de fapt, diferențe critice între indivizi. De exemplu, Brian este tachinat foarte mult, dar
rareori raspunde agresiv, in timp ce John este tachinat foarte rar, dar raspunde agresiv de fiecare
data. Acești doi copii ar putea acționa agresiv în același număr de ori, așa că teoreticienii trasaturilor
ar sugera că modelele lor de comportament - sau chiar personalitățile lor - sunt echivalente. Cu toate
acestea, psihologii care critică abordarea trasaturilor ar susține că Brian și John sunt copii foarte
diferiți.

O alta limitare a teoriilor trasaturilor este aceea ca acestea necesita observatii personale sau rapoarte
de sine subiective. Măsurile de auto-raportare necesită ca un individ să fie suficient de introspectiv
pentru a-și înțelege propriul comportament. Măsurile de observare personală necesită ca un individ
să petreacă suficient timp observând o alta persoana într-o serie de situații, pentru a putea oferi o
evaluare corectă a comportamentelor lor. Ambele măsuri sunt subiective și pot deveni pradă
prejudecăților observatorilor și altor forme de inexactitate.

O altă critică este că teoriile trasaturilor nu explică de ce un individ se comportă într-un anumit
mod. Teoriile oferă informații despre oameni și despre trasaturile care cauzează comportamentele;
Cu toate acestea, nu există niciun indiciu de ce aceste trăsături interacționează în felul în care
acestea o fac. De exemplu, un individ extrovertit este energizat de interacțiunile sociale și caută
situații sociale, însă teoria trasaturilor nu oferă nici o explicație motivului pentru care acest lucru ar
putea să apară sau de ce un introvertit ar evita astfel de situații.

De asemenea, s-a conștientizat slabă posibilitate de utilizare practică, derivată din neclaritățile cu
tivire la numărul trăsăturilor ce ar putea fi utilizabile în descrierea profilurilor de personalitate și la
modelul grafic al reprezentării. Golu arata că lista depășește cu mult 10 000. Aceasta crează mari
dificultăți în tentativele de a realiza un tablou descriptiv exhaustiv al personalității și d a oferi un
instrument unitar substituent de diagnosticare-evaluare. Popescu-Neveanu vorbea de „varietatea
ierarhizării miilor de trăsături în caracterul individual”. În istoria analizelor dedicate numărului
trăsăturilor ce ar trebui redate în profilele individuale, diverși autori au propus 10-16, pe când
Allport afirma că sunt suficiente 5-10 însușiri pentru a preciza un portret.
Alte limite de întrevăd referitor la incapacitatea teoriilor trăsăturilor de a descrie sau explica aspecte
contextuale. Upton arată că trăsăturile de personalitate ar trebui sa ne de-a posibilitatea să îi
apreciem pe ceilalți , să ne informeze asupra tendințelor lor comportamentale, se explice și să
prezică cu acuratețe comportamentul. Dar trăsăturile așa cum au fost ele înțelese în mod tradițional,
nu pot să servească acestor scopuri în mod adecvat. Este necesar a depăși concepția că trăsăturile
sunt insensibile la context. În realitate ele sunt sensibile la context, fiind mai receptivi e la
complexitatea psihologiei și comportamentului uman și, prin urmare, ele satisfac foarte bine
funcțiile lor teoretice și practice.
Bibliografie

Kardiner, A. (1945).The psychological frontiers of society. New York: Columbia University Press,
citat de Allport.

Allport,G.W. (1981). Structura Personalității

Avram,E. Psihologia Personalității

https://en.wikipedia.org/wiki/Gordon_Allport

https://www.boundless.com/psychology/textbooks/boundless-psychology-textbook/personality-
16/trait-perspectives-on-personality-79/general-strengths-and-limitations-of-trait-perspectives-312-
12847/

http://www.rasfoiesc.com/educatie/psihologie/Teoriile-trasaturilor-I-GW-All19.php