MINISTERUL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI

GRUP ŞCOLAR SILVIC GURGHIU

PROIECT DE
CERTIFICARE

PROF. ÎNDRUMĂTOR EXECUTANT

Ing. GHERGHEL MIHAI MORAR NICOLAE
 DOMENIUL: ÎMPĂDURIRI

Locul execuţiei lucrării: Direcţia Silvică Braşov

Ocolul Silvic Voila
Districtul nr. 2 Victoria
Unitatea de producţie IX Victoria
Anul execuţiei 2003

Ministerul Învăţământului
Grup Şcolar Silvic Gurghiu
Jud. Mureş
LUCRARE PRACTICĂ

Domeniul: ÎMPĂDURIRI
Locul execuţiei lucrării: Direcţia Silvică Braşov
Ocolul Silvic Voila
Districtul nr. 2 Victoria
Unitatea de producţie IX Victoria
 CAPITOLUL I Descrierea generală a unităţii de
producţie

1.1 Situaţia geografică şi administrativă

Unitatea de producţie IX Victoria face parte din cadrul Ocolul Silvic Voila şi
este situată în raza comunelor Viiştea şi Uceea din jud. Braşov.
Această unitate de producţie are următoarele vecinătăţi şi limite:

Puncte cardinale Vecinătăţi Limite

Est Ocolul Silvic Arpaşi Muchea Tîrţa
Vest UP VIII Sâmbăta Muchea Drăguşului
Sud Păşunea Uceea de Sus Limite u.a.
S.C. Viromet S.A. Gardul societăţii
Păşunea Viiştea de Sus Limite u.a.
Nord Ocolul Silvic Vidraru Culmea Munţilor Făgăraş
Ocolul Silvic Domneşti Culmea Munţilor Făgăraş

Administraţia fondului forestier

Suprafaţa totală a fondului forestier este de ….. ha din care:

a. Terenuri cu folosinţă forestieră….. ha
b. Terenuri cu folosinţă agricolă destinată asigurării hranei vânatului… ha
1.2 Consideraţii geologice şi geomorfologice
Unitatea de producţie-protecţie IX Victoria este situată în munţii Făgăraşului
(Carpaţii Meridionali) la obârşia văilor: Viţişoara, Viiştea Mare, Ucişoara şi
Ucea Mare.
Altitudinal UP IX Victoria este situată între 800 m şi 2526 m (vf. Viştea
Mare) altitudinea medie fiind de circa 1600 m.
Expoziţia generală a unităţii determinate de relief este cea parţial însorită.
Arboretele sunt situate 9 % pe pante uşoare (până la 16 °), 69 % pe pante
repezi (31 – 35°) şi 22 % pe pante abrupte (mai mare de 35°).
Din punct de vedere geologic zona aparţine Pliocenului superior cu carapace
formată din produsele fazei Levanţiene ternic dezvoltată.
Sub influenţa factorilor externi a început procesul de mineralizare a rocilor,
bogate în baze formându-se astfel soluri profunde şi foarte bogate în humus cu o
circulaţie bună a apei şi a subsţantelor nutritive.

1.3 Consideraţii climatice

 Factorii climatici sunt asemănaţi cu cei ai zonei temperate resimţindu-se
influenţa climatului baltic.
Acest climat se caracterizează prin ierni lungi şi friguroase, primăveri scurte,
veri bogate în precipitaţii şi răcoroase cu toamne mai lungi şi precipitaţii mai
scăzute.
Temperatura medie anuală este de 3 - 4 ° C. Perioada de vegetaţie cu
temperaturi mai mari de 10° este de 150 de zile.
Regimul precipitaţilor atmosferice se caracterizează printr-o medie anuală de
aproximativ 900 – 1200 ml în funcţie de înălţime.
În sezonul de vegetaţie cantitatea de precipitaţii reprezintă 58 % din totalul
anual.
Direcţia dominantă a circulaţiei generale a maselor de aer este Est – Est
Nord din direcţia Ocolului Silvic Arpaşi.

1.4 Consideraţii edafice

Tipurile şi subtipurile de sol din această zonă sunt următoarele:

I. Argiluvisoluri 1. Brun luvic 1. Tipic(EV)
2. Litic(EZ)
II. Combisoluri 1. Brun cumezobazic 1. Tipic(GT)
2. Litic(GZ)
2. Brun acid 1. Tipic(HT)
2. Litic(HX)
3. Gleizat(HY)
III. Spodosoluri 1. Brun feriluviale 1. Tipic(IE)
2. Litic(IF)

Majoritatea solurilor din această unitate de producţie sunt reprezentate de

solurile brunecumezobazice şi solurile brunefemiluviale. Repartiţia tipurilor de
staţiuni din cadrul unităţii de producţie IX Victoria conform altitudinii, înclinării
şi expoziţiei se încadrează în patru etape fitoclimatice:
 EM3 – etajul montan de molidişuri
 EM2 – etajul montan de amesticuri
 EM1 – ED4 – etajul montan – premontan de făgete

Repartizarea tipurilor de staţiune în cadrul etajelor fitoclimatice este

următoarea:
Etajul Indicativul de clasificare şi diagnoza tipului de staţiune
fitoclimatic
FM3 2.3.1.1. Montan de molidişuri, Pm, podzolic cu humus brut, edafic
submijlociu şi mic cu Vaccinium
2.3.1.2. Montan cu molidişuri, Pin, brun-podzolit – podzol brun,
edafic submijlociu-mijlociu, Vaccinium – Hilocomium
2.3.3.1. Montan de molidişuri, Pm, brun acid edafic cu Oxalis –
Deutaria – acidofile
2.3.3.2. Montan de molidişuri, Pm, brun acid edafic submijlociu cu
Oxalis – Deutaria
2.3.3.3. Montan de molidişuri, Ps, brun acid edafic mare şi
mijlociu cu Oxalis - Deutaria
FM2 3.3.1.1. Montan de amestecuri, Pi, podzolic, edafic mic, cu
Vaccinium şi alte acidofile
3.3.3.1. Montan de amestecuri, Pi, brun edafic cu Asperula
Deutaria +/- acidofile
3.3.3.2. Montan de amestec, Pm, brun edafic mijlociu cu Asperula
Deutaria
3.3.3.3. Montan de amestec, Ps, brun edafic mare cu Asperula
Deuteria
M1 + FD4 4.4.2.0. Montan-premontan de făgete, Pm, brun edafic mijlociu cu
Asperula Deutaria
4.4.3.0. Montan-premontan de făgete, Ps, brun edafic mare, cu
Asperula Deuteria

1.5. Descrierea vegetaţiei forestiere

Vegetaţia forestieră din cadrul acestei unităţi de producţie se întinde în

patru etaje fitoclimatice pe o distanţă de nivel de 1200 m, în următorul mod:
etajul montan de molidişuri, etajul montan de amestecuri, etajul montan-
premontan de făgete.

Repartizarea tipurilor de pădure pe etaje fitoclimatice şi tipuri de staţiuni

se prezintă în felul următor:
Nr. Tip Denumirea tipului de pădure
pădure
1.1.5.3. Etajul montan de molidişuri (FM3)
Molidiş cu Vaccinium, myrtilus
1.1.5.1. Molidiş cu Vaccinium myrtilus şi Oxalis acetosella
1.1.5.2. Molidiş cu limita cu Vaccinium myrtilus şi Oxalis acetosella
1.1.7.2. Rarişte de molid cu Sphaguum şi Vaccinium myrtilus
1.1.1.4. Molidiş cu Oxalis acetosella pe soluri schelete
1.1.2.1. Molidiş cu muşchi verzi
111.1. Molidiş normal cu Oxalis acetosella
142.2. Etajul montan de amestecuri (FM2)
Molideto făget cu Vaccinium myrtilus
134.2. Amestec de brad, molid şi fag pe stâncării cristaline
112.1. Molidiş cu muşchi verzi
134.1. Amestec de răşinoase şi fag pe soluri schelete
141.3. Molideto-făget cu floră de mull de productivitate mijlocie
111.1. Molidiş normal cu Oxalis acetosella
121.1. Molideto-brădet normal cu floră de mull
131.1. Amestec normal de răşinoase şi fag cu floră de mull
141.1. Molideto făget normal cu Oxalis acetosella
411.1. Făget normal cu floră de mull
411.4. Etajul montan-premontan de făgete (FM1+FD4)
Făget montan de soluri schelete cu floră de mull
413.1. Făget montan cu Rubus hirtus
411.1. Făget montan cu floră de mull

CAPITOLUL II. STABILIREA ŞI DESCRIEREA

SUPRAFEŢELOR DE ÎMPĂDURIT

2.1. Categorii de suprafeţe de împădurit

 În cadrul unităţii de producţie IX Victoria în primăvara anului 2003 se va
împăduri o suprafaţă de 14,4 ha din care pe o suprafaţă de 11,4 ha împăduriri pe
suprafeţe goale rezultate în urma doborâturilor de vânt din anii 1996 şi 1997 şi
pe o suprafaţă de 3 ha lucrări de ajutorare a regenerării naturale. Suprafeţele ce
se vor parcurge cu lucrări de împădurire în urma doborâturilor de vânt sunt
următoarele:
U.a. 15 pe o suprafaţă de 4,4 ha;
U.a. 16A pe o suprafaţă de 7,0 ha;
u.a. 19A cu o suprafaţă de 3 ha de parcurs cu lucrări de ajutorare a
regenerării naturale.

2.2. Consideraţii asupra diferitelor categorii de lucrări de împădurire

Suprafeţele în care s-au produs doborâturile de vânt în anii 1996-1997

urmează a fi împădurite în primăvara acestui an. Lucrările de împăduriri pe
aceste suprafeţe urmăresc restabilirea echilibrului ecologic distrus de furtuna
puternică din anul 1996 reinstalarea, vegetaţiei forestiere şi realizarea de
arborete de productivitate ridicată. În suprafeţele în care se execută lucrări de
ajutorare a regenerării naturale se urmăreşte împădurirea golurilor existente în
semintişul instalat în urma tăierilor de regenerare, goluri produse din diferite
motive cum ar fi nerăspândirea uniformă a seminţelor de la arbori, pierderi de
semintiş în urma lucrărilor de exploatare, sau alte diferite cauze naturale. La
lucrările de împăduriri şi ajutorări în regenerări naturale vor fi folosiţi puieţi
produşi în pepiniera proprie, cu respectarea schemelor de împădurire stabilite,
conform tipului de pădure şi a tipului de staţiune aferent zonelor în care se
execută lucrări.

CAPITOLUL III. ALEGEREA SPECIILOR ŞI

ALCĂTUIREA COMPONENŢILOR DE REGENERARE

3.1. Consideraţii generale privind alegerea speciilor, cu descrierea

sumară a speciilor alese
 Nevoile de lemn ca şi inflenţele favorabile pe care le exercită pădurile
asupra mediului înconjurător, impun să se acorde din ce în ce mai multă atenţie
dezvoltării fondului forestier. Pentru folosirea cât mai raţională a potenţialului
productiv al fondului forestier este necesar ca pe fiecare suprafaţă destinată
pădurii să se instaleze vegetaţia forestieră cea mai corespunzătoare în raport cu
factorii staţionali locali şi cerinţele social-economice. Dacă se ţin seama de
biocenoza pădurii, arborii alcătuiesc elemente componente principale şi de
particularităţile lor biologice şi silvoproductive depinde constituirea, structura şi
funcţionalitatea pădurii, este uşor de înţeles ca alegerea speciilor are o
importanţă fundamentală în acţiunea de instalare a culturilor forestiere. Alegerea
cu discernământ a speciilor, în vederea ameliorării poziţiei arboretelor şi
utilizării maxime al potenţialului productiv a staţiunilor forestiere, asigură
sporirea sensibilă a producţiei de lemn. La alegerea speciilor se va acorda o
atenţie factorilor limitativi corespunzători al acestei unităţi de producţie. Se va
urmări ca prin alegerea şi asocierea speciilor să se obţină arborete stabile care să
îndeplinească funcţii multiple. Pădurea din cadrul U.P. IX Victoria are funcţie de
producţie, motiv pentru care se urmăreşte pe cât de posibil realizarea de
compoziţii de regenerare corespunzătoare tipului natural fundamental de pădure,
în special pe cale naturală.
În acest scop se promovează speciile autohtone valoroase ce prezintă
importanţă deosebită din punct de vedere al producţiei de masă lemnoasă cu
calităţi tehnologice superioare ale lemnului.
În cadrul lucrărilor de complectări în regenerări naturale se va urmări
complectarea speciilor care lipsesc din compoziţia de regenerare stabilită.

CULTURA MOLIDULUI

Molidul este specia de răşinoasă cea mai răspândită în flora forestieră.

Molidul este indiferent faţă de compoziţia chimică a solului.
Datorită plasticităţii pe care o are el este capabil să pună în valoare soluri
cu trocifitate variată. Sistemul său radicular este dezvoltat, dar aproape în
întregime superficial, (trasant), fapt care-i permite să vegeteze pe soluri puţin
profunde. Această particularitate îl face sensibil la seceta şi doborâturi de vânt.
Dată fiind diversitatea mare a condiţiilor climato-edafice în care vegetează
molidul, creşterea, productivitatea şi calitatea arboretelor constituite din această
specie variază în limite foarte largi. În lucrările obişnuite de împădurire puieţii
de molid se plantează în permanenţă primăvara la distanţe de 1,5/1,5 m folosind
4000-5000 puieţi la ha.

CULTURA BRADULUI

Bradul este o specie montană răspândită de-a lungul catenei carpatice în

toată subzona amestecurilor de fag şi răşinoase. Bradul în plantaţii se asociază
cu molidul şi fagul. Bradul este sensibil faţă de genurile excesive, îngheţuri
târzii, insolaţii, uscăciune în sol şi atmosferă, motiv pentru care nu poate fi
regenerat pe cale naturală, sau instalat pe cale artificială decât sub masiv. Este
capabil să suporte multă vreme adăpostul şi apoi să vegeteze viguros îndată ce i
se dă lumină.

CULTURA LARICELUI

Laricele în pădurile noastre ocupă o suprafaţă mult mai mică decât

celelalte răşinoase. Aparţine culturilor instalate artificial. Spontan creşte la
munte, spre limita superioară a vegetaţiei forestiere în amestecuri cu molidul şi
alte specii de răşinoase sau chiar în arborete pure. La lucrările de instalare pe
cale artificială se folosesc în compoziţia de regenerare 2500 bucăţi puieţi la ha.

CULTURA FAGULUI

Fagul este cea mai răspândită specie forestieră de la noi. Datorită

capacităţilor ameliorative se impune introducerea fagului în lucrările de
împădurire, atât pe cale naturală, cât şi pe cale artificială. Ca specie de umbră se
comportă excelent în combinaţie cu alte specii valoroase, cum ar fi molidul,
bradul, laricele etc. Introdus în amestec fagul afâneaza solul şi-l păstrează
sănătos, împiedicând degradarea lui prin acidificare şi formare de humus brut.
Sporeşte rezistenţa arboretelor de molid la acţiunea dăunătoare a vântului.
La instalarea fagului pe cale naturală se folosesc 5000 bucăţi puieţi/ha.

3.2 Compoziţii de regenerare; justificarea acestora

În raport cu scopul urmărit, caracteristicile mediului staţional şi însuşirile

biologice ale speciilor, folosite, o cultură forestieră poate fi alcătuită în una sau
mai multe specii lemnoase care definesc compoziţia specifică culturilor
forestiere pot fi pure, constituite dintr-o singură specie şi amestecate sau de
amestec, constituite din două sau mai multe specii arborescente. Culturile pure,
alcătuite dintr-o singură specie sunt mai usor de instalat şi de condus.
Monoculturile prezintă însă şi unele dezavantaje cum ar fi consumul relativ de
substanţe nutritive de la acelaşi nivel al profilului de sol, valorificată incomplet
volumul edafic util şi dau producţii mai mici decât culturile de amestec.
În cele mai multe terenuri de împădurit instalarea culturilor amestecate se
impun ca o necesitate, atât din punct de vedere economic, cât mai ales
silvicultural. Culturile de amestec sunt în general cele mai productive,
furnizează material lemnos într-o sortimentaţie bogată, menţine şi chiar
ameliorează fertilitatea solului, exercită mai eficient multiple funcţii de
protecţie, sunt mai rezistente la adversitate, iar din punct de vedere estetic o mai
mare varietate în peisaj. În culturile forestiere amestecate, alegerea şi asocierea
judicioasă a speciilor arborescente oferă posibilitatea valorificării optime a
potenţialului productiv al staţiunilor şi speciilor, asigurând premisele obţineri
unor arboreţi de mare valoare economică. Compoziţiile de regenerare urmăresc,
pe cât posibil, menţinerea ecosistemelor naturale sau cvasi-naturale, precum şi
crearea de ecosisteme artificiale cu funcţii complexe, cât mai stabile. La
alegerea compoziţiilor de regenerare se au în vedere următorii factorii:
-tipul de staţiune
-tipul fundamental de pădure.
Caracterul tipului de pădure şi al tipului fundamental de staţiune se găsesc în
amenajament.
Conform acestor date existente în amenajament se poate aplica compoziţia
de regenare cea mai adecvată, rezultatul fiind obţinerea de noi arborete care să
îndeplinească toate cerinţele propuse.

3.3. Scheme de împădurire

Modul real de asociere al speciilor din formula de împădurire, ca şi

distanţa lor spaţială pe o anumită suprafaţă de cultură sunt redate prin schema de
împădurire. Prin simboluri într-o prezentare grafică, schema de împădurire
indică amplasarea speciilor de plantare şi desimea culturilor. Schema de
împădurire trebuie să fie în aşa fel concepută, încât prin modul de amplasare să
asigure o bună dezvoltare a tuturor speciilor ce intră în compunerea amestecului.
Factorii care influenţează alegerea schemei de împădurire pot fi de natură
silvobiologică, ecologică, tehnico-economică. Numărul de puieţi hectar variază
în funcţie de caracteristicile speciei principale, etajul sau zona de vegetaţie,
locuitatea staţiunii, tipul de cultură şi categoria de teren.

CAPITOLUL IV.PREGĂTIREA TERENULUI ŞI A

SOLULUI PENTRU LUCRĂRI DE ÎMPĂDURIRE.

4.1.Necesitatea pregătiri terenului şi a solului

Culturile forestiere pot fi instalate pe cale artificială în cele mai variate

condiţii staţionale. Particularităţile terenului de înpădurit sunt determinate de
modul de folosinţă, zona fitoclimatică, forma de relief, însuşirile solului, gradul
de înierbare etc. Suprafaţa destinată culturii poate fi stabilită în cuprinsul sau în
afara zonei forestiere, într-un climat mai umed sau mai uscat, teren aşezat,
frământat, accidentat.
Terenul poate fi descoperit, lipsit de obstacole sau presărat de stânci,
vegetaţie lemnoasă, resturi de exploatare, cioate. Solul din cuprinsul terenului de
împădurire poate şi el să reprezinte caracteristici extrem de variate.
Poate fi adăpostul pădurii încheiate sau pe suprafeţe abia descoperite prin
tăieri rase, doborături de vânt, incendii etc. În terenurile degradate sau în
pădurile foarte rărite poate fi înierbat şi puternic compactizat.
Pregătirea terenului urmăreşte în toate cazurile să asigure de la început
culturilor forestiere condiţii de vegetaţie cât mai bune. Prin lucrarea solului se
produc modificări favorabile de aşezare, consistentă – aeraţie şi se ameliorează
factorii ecologici pe o adâncime de sol. Se pregăteşte astfel un strat de sol
afânat, lipsit de vegetaţie ierbacee, permeabil pentru aer şi apă, cu un regim
favorabil, în care puieţii plouaţi pot creşte viguros, realizând în scurtă vreme
starea de masiv.

4.2. Lucrări de pregătire a terenului.

La lucrările de pregătire a terenului sunt incluse următoarele:

- în urma tăierilor rase, doborături de vânt, incendii, se vor
executa lucrări de curaţire a terenului de resturi de exploatare
prin aducerea acestora în martoane;
- pe terenurile cu exces de umiditate se pot executa drenaje
pentru evacuarea excesului de apă din sol;
- pe terenurile degradate cu alunecări de sol se pot executa
gărduleţe de împletituri de nuiele care să oprească scurgerea la
vale a părţii fertile de la suprafaţa solului; tot prin folosirea de
gărduleţe din împletituri de nuiele se pot opri şi nisipurile
mobile.

4.3. Pregătirea Solului.

Pregătirea solului se poate face pe toată suprafaţa sau numai parţial.
Lucrarea solului pe toată suprafaţa se recomandă oriunde terenul este înţelenit şi
permite desfundarea mecanică prin arătură. Lucrarea solului pe toată suprafaţa
prin arătură mareşte capacitatea de infiltrare şi înmagazinare a apei, asigură
aeraţia în adâncime şi intensifică activitatea microorganismelor. Îngroparea
adânc, prin desfundare, a stratului de la suprafaţă aduce la curaţirea solului de
buruieni. În prealabil înainte de desfundarea solului, pentru distrugerea
rădăcinilor buruienilor, se poate executa şi disenirea solului. În cazul terenurilor
puternic întelenite, în special cu pin, se adoptă sistemul de lucrare a solului cu
ogor negru cultivat.
În regiunile de deal şi munte, factorul principal faţă de care se stabileşte
modul de pregătire a solului şi pe versanţi cu înclinări redusă, până la 10 grade,
solul de pe suprafeţe lipsite de obstacole poate fi supus unei pregătiri prin
desfundare integrală cu plugul, mai ales în cazurile când este înţelenit, tasat şi
compact. În zonele cu relief accidentat, pentru a preveni declanşarea
fenomenelor de eroziune, pe versanţi cu înclinări de peste 10 grade, solul
înţelenit se pregăteşte parţial, prin lucrarea lui în fâşi sau tăbli, cât mai uniform
repartizate pe suprafaţa de înpădurire. Dacă panta depaşeşte 45 grade, plantaţiile
se fac în vetre terasate fără altă pregătire prealabilă a solului.

4.4.Aplicarea îngrăşământului.
Pe linia dezvoltării unei silviculturi intensive, ridicarea productivităţii
pădurilor poate fi obţinută prin ameliorarea artificială a potenţialelor
silvioproductive, actionând atât a sistemului ereditar al specilor, cât şi asupra
principalilor factori de mediu. Dintre factorii mediului înconjurător, solul
condiţionează în cea mai mare măsură nutriţia şi creşterea plantelor. Prin
fertilizarea solului poate fi mult înbunătăţită şi producţia de masă lemnoasă. Prin
recoltarea lemnului, se răpeşte solului însemnate cantităţi de substanţe nutritive,
fără posibilitatea de recuperare. Ca urmare solurile sărăcesc treptat şi
productivitatea scade. Această sărăcire este foarte lentă şi se pune în evidenţă
prin scaderea producţiei într-o perioadă lungă de timp. Aplicarea îngrăşămintelor
ca şi a amendamentelor cu calciu(la nevoie), oferă puieţilor de plantare, un plus
de vigoare, care-i ajută să treacă cu succes greutăţile perioadei de instalare şi să
se adapteze mai usor şi repede.
Îngrăşămintele aplicate la instalarea culturilor, nu asigură numai prinderea
puieţilor plantaţi, ci ele reuşesc să întreţină în mod durabil creşterea activă,
sporind acumularea de biomasă. Administrarea lor repetata constituie un mijloc
eficient de sporire a producţiei de lemn. În afară de rolul ca sursă de elemente
nutritive, îngrăşămintele amelioreaza însuşirile fizice ale solului forestier,
activează procesele microbiologice şi contribuie la resursele interne de substanţe
minerale.

CAPITOLUL V. METODE DE ÎMPĂDURIRE,

TEHNICA DE INSTALARE DE ÎNGRIJIRE A
CULTURILOR FORESTIERE

5.1. Metode de împădurire

 Vegetaţia forestieră poate fi instalată artificial prin două metode principale
şi anume: metoda semănăturilor directe şi metoda plantaţiilor. Mai rar şi în
condiţii total speciale, se recurge la metoda butaşirilor directe.
1. Semănăturile directe reprezintă metoda prin care seminţele
speciilor de arbori şi arbuşti se încorporează direct în solul
terenului destinat culturii forestiere. Metoda semănăturilor
directe este asemuită semănăturilor naturale, rezultate din
seminţe ajunse în contact direct cu solul mineral, această
asemanare este doar aparentă, între cele două modalităţi de
instalare a vegetaţiei forestiere există deosebiri fundamentale.
2. Instalarea vegetaţiei forestiere pe cale artificială prin plantare
presupune folosirea puieţilor ale căror rădăcini se încorporează în
solul terenului destinat culturii forestiere.

5.2. Tehnica de instalare a culturilor forestiere

Instalarea culturilor forestiere prin semănături este metoda prin care

seminţele speciilor forestiere se încorporează direct în sol. Încorporarea
seminţelor forestiere în sol poate fi executată prin mai multe procedee şi anume:
- semănături directe prin împrăştiere;
- semănături directe în rânduri;
- semănături directe în cuiburi.
-
Semănatul prin împrăştire: presupune distribuirea cât mai uniformă a
seminţelor pe suprafaţa de cultură, uneori fără a fi înconjurate de sol. De aceea,
procedeul poate fi aplicat în regiuni cu climat mai umed, pe soluri receptive
reavane şi afânate, numai pentru specii cu seminţe marunte. La semănatul prin
împrăştire, o parte din seminţe nu ajung în condiţii de germinare. Pentru
obţinerea de rezultate satisfăcătoare se va semăna cât mai abundent, folosind
cantităţi mai mari de seminţe. Pentru sporirea gradului de reuşită a semănăturilor
este necesară ameliorarea solului prin mobilizare şi afânare.

Procedeul de semănare în rânduri: înlatură multe din neajunsurile de

semănare prin împrăştiere. La semănatul pe rânduri se folosesc cantităţi mai
reduse de seminţe, seminţele sunt uniform distribuite şi încorporate la aceiaşi
adâncime în sol. Cel mai important avantaj este că la semanarea pe rânduri pot fi
folosite seminţele tuturor speciilor forestiere. Procedeul presupune lucrarea
obligatorie a solului pe toată suprafaţa, sau cel puţin în benzi. La semănatul în
rânduri se recomandă folosirea pe scară largă a maşinilor de semănat, acţionate
manual, hipo, sau de tractor, acolo unde terenul permite acest lucru.

Semănăturile directe în cuiburi: presupun încorporarea seminţelor în

sol pe mici suprafeţe, de preferinţă circulare de forma unor cuiburi, cu diametrul
de până la 40 cm. Pe pantele terenurilor înclinate, cuiburile se aşează ca şi
puieţii plantaţi în mijlocul unor vetre cu dimensiuni de 40/60 cm sau 60/80 cm.
În locurile expuse spălării, cuiburile se amplasează, pe cât posibil, în partea din
aval, la adăpostul cioatelor sau a altor obstacole naturale întâlnite pe teren.
În comparaţie cu celelalte procedee de semănare, semănăturile directe în
cuiburi sunt mai avantajoase, deoarece necesită cantitatea cea mai redusă de
seminţe şi permite aplicarea oricărei scheme de împădurire în raport cu
asocierea speciilor.
Instalarea vegetaţiei forestiere prin plantare se poate efectua prin mai
multe procedee şi anume:
- plantarea în despicătură;
- plantarea în gropi executate în vetre sau terase;
- plantarea în muşuroi;
- plantarea în cavităţi;
- plantarea pe brazde de plug.

Plantarea în despicătură: presupune introducerea rădăcinilor într-o fantă

deschisă în sol cu diferite unelte manuale. În cazul folosirii acestei metode de
instalare a vegetaţiei forestiere se pot utiliza numai puieţi de talie mică, cu
rădăcini pivotante, sau fasciculante, la nevoie rădăcinile vor fi tualetate.
Procedeul de plantare în despicatură poate fi utilizat numai pe soluri neinierbate,
bine afânate şi reavane, sau pregătite anterior. La împăduririle în despicatură
trebuie avută mare grijă să nu fie răsucite, înghesuite, presate într-un singur plan,
aceste lucruri pot duce la dezvoltarea înceată a culturilor, chiar rezultarea unor
culturi nesănătoase.

Plantarea în gropi: faţă de plantarea în despicatură are un câmp nelimitat

de aplicabilitate, precum şi alte avantaje de ordin tehnic. În primul rând săparea
gropilor permite aşezarea rădăcinilor în poziţii cât mai apropiate de cea reală.
Plantarea în gropi este procedeul aplicabil pe cele mai variate terenuri. În gropi
puieţii pot fi plantaţi pe orice fel de teren. Cu pământ de împrumut plantarea în
gropi poate fi executată chiar şi pe terenurile lipsite de sol.
Dimensiunile gropilor de plantat se aleg în funcţie de mărimea şi forma
rădăcinilor şi de natura terenului şi a solului. De regulă gropile de plantat se
execută în vetre cu dimensiuni ce variază între 60/60 cm sau 60/80 cm, gropile
fiind executate în mijlocul vetrelor.
Plantarea pe muşuroi: este procedeul indicat pe terenurile unde apa
freatică se află aproape de suprafaţa solului, sau chiar la suprafaţa solului.
Muşuroiul trebuie să fie suficient de mare să permită îngroparea întregului
sistem de rădăcini, fără să ajungă în stratul de apă freatică.

Plantarea în cavităţi: se recomandă în staţiuni cu climate aride şi soluri

profunde, ale căror straturi de suprafaţă sunt expuse uscării excesive şi de lungă
durată. Acest tip de lucrare permite ca rădăcinile să ajungă în straturi mai
profunde şi mai reavane ale solului şi puietul să fie protejat în primii ani de
viaţă.

Plantarea pe brazde de plug: este un procedeu simplu şi expeditiv,

aplicabil numai pe terenuri pregătite prealabil, bine afânat şi lipsit de buruieni.
La plantarea pe brazdă de plug se pot folosi numai puieţi de talie mică.

5.3. Îngrijirea culturilor forestiere până la realizarea stării de masiv

Procesul tehnologic, specific instalării artificiale a culturilor forestiere,

poate fi considerat încheiat numai în momentul în care puieţii plantaţi, sau
rezultaţi prin semănături au format starea de masiv. În urma formării, stării de
masiv, puieţii trec de la existenţa izolată - când fiecare exemplar este nevoit să
învingă separat acţiunile vătămătoare a factorilor staţionari - la existenţa în
comun, când, în dezvoltarea sa, fiecare exemplar începe să fie protejat şi
condiţionat de exemplarele din jur.
Starea de masiv reprezintă şi trebuie să fie înţeleasă ca rezultat al
închiderii efective şi generalizate a masivului, prin apropierea, întrepătrunderea
coroanelor întregii populaţii. După constituirea stării de masiv, într-o cultură
forestieră se creează mediul specific pădurii.
În continuare, cultura forestieră se manifestă ca o comunitate de viaţă
stabilă, capabilă să îndeplinească în bune condiţii funcţia de producţie sau de
protecţie atribuite. De la instalare şi până la realizarea stării de masiv, o cultură
forestieră trece succesiv prin două faze principale de viaţă şi anume:
- faza de adaptare;
- faza de creştere individuală a puieţilor.

Faza de adaptare: pentru semănături directe reprezintă perioada de timp

în care se produce germinaţia seminţelor, răsărirea şi creşterea plantelor până la
lignificare. Pentru plantaţii, faza de adaptare reprezintă perioada în care
rădăcinile puieţilor s-au regenerat şi consolidat suficient în sol, devenind
capabile să asigure normal procesul de nutriţie şi să declanşeze creşterea.

Faza de creştere individuală: a puieţilor începe după adaptare şi

continuă mai mulţi ani, până la constituirea stării de masiv. Această fază este
caracterizată de creşterea şi lupta individuală a fiecărui puiet cu condiţiile
nefavorabile a mediului înconjurător. De la instalarea lor şi până la constituirea
stării de masiv, culturile forestiere sunt ţinute sub observaţie, urmărindu-se atent
evoluţia lor cu scopul de a stabili şi a aplica oportun măsurile necesare de
îngrijire.
 Urmărirea culturilor forestiere tinere se face sistematic prin controlul
anual, executat după anumite reguli tehnice.
Prin întreţinerea regenerărilor naturale sau artificale se întelege ansamblul
de lucrări care se execută din primul an de la instalarea vegetaţiei forestiere până
la realizarea reuşitei definitive.
De la instalare şi până la realizarea stării de masiv în culturile forestiere se
execută următoarele lucrări de întreţinere: mobilizarea solului, descoperirea
puieţilor, revizuirea regenerărilor, retezarea părţii aeriene a puieţilor de foioase,
completarea pierderilor din regenerări, depresajul şi elagajul artificial.

Mobilizarea solului: constă din afânarea superioară a solului (8-15 cm) în

jurul puieţilor pentru întreruperea capilarităţii ce favorizează evaporarea apei
provenite din precipitaţii. Mobilizarea solului se face cu sapa pe suprafaţa terasei
sau vetrei iar la câmpie se poate face mecanizat.

Descoperirea puieţilor: de specii necorespunzătoare, este lucrarea prin

care se îndepartează flora ierbacee precum şi speciile copleşitoare din jurul
puieţilor pentru a evita umbrirea, sufocarea concurenţa la apa şi la hrana din sol.
Lucrarea se execută cu secera pentru tăierea ierburilor, şi cu toporul, foarfeca
vitidă, cosorul sau coasei, pentru tăierea rugilor şi a unor specii copleşitoare.

Revizuirea regenerării: este lucrarea care se efectuează primăvara după

topirea zăpezii sau după anumite interperii (ploi torenţiale, alunecări de teren,
etc) în vederea remedierii vătămărilor produse puieţilor. Lucrările de revizuire
constă în înlaturarea ierburilor, despotmolirea, îndepartarea pietrilor, resturilor
de exploatare, depozitate pe vetre şi pe puieţi, îndepartarea tulpinelor aplecate
sau îndoite, receparea sau retezarea celor rupte sau zdrelite, replantarea şi
acoperirea cu pământ a puieţilor scoşi de ape sau descălţaţi.

Retezarea părţii aeriene a puieţilor de foioase: cu muguri alterni, se

face primăvara imediat după plantare, mai ales în zonele afectate de secetă. Prin
această lucrare se previne uscarea tulpinei şi pierderea puietului datorită
dezechilibrului fiziologic ce se produce cu ocazia plantării. Taierea tulpinei se
face deasupra coletului cu 1-2 cm, ciotul rămas se muşuroieşte în vederea
individualizării a lăstarului.
Receparea puieţilor şi a plantaţiilor: de foioase se face numai după un
an de la plantare, atunci când rădăcina este în funcţiune, dar starea de vegetaţie
este lancedă, sau când partea aeriană a fost vătămată prin exploatare, fie din alte
cauze.

Completarea pierderilor din regenerări: se execută după primul an de

la plantare până la realizarea reuşitei definitive. Înlocuirea puieţilor uscaţi se
face numai acolo unde golurile depăşesc 9 metri (3x3 m) cu specia indicată prin
compoziţia de regenerare. Complectările se execută atât în semănături cât şi în
plantaţii numai cu puieţi bine dezvoltaţi.

Depresajul: se execută în regenerări naturale, semănături directe de

molid, brad, foioase, urmărindu-se o rărire a culturilor la desimea schemei de
regenerare.

Elagajul artificial: se recomandă la plopi e.a. şi plopul alb, la începutul

celui de-al treilea an de vegetaţie al puieţilor, pe 1/3 din înălţime şi la vârsta de
5-6 ani pe 2/3 din înălţime.

5.3.1. Recepţia tehnico-financiară

Imediat după ce o cultură forestieră este instalată pe o anumită suprafaţă,

se procedează la recepţia tehnico-financiară a lucrărilor executate, în vederea
achitării cheltuielilor de manoperă. Cu acest prilej se stabileşte suprafaţa
împădurită, numărul de puieţi plantaţi şi se verifică măsura în care au fost
respectate prevederile documentaţiei tehnice (proiect sau studiu de împădurire).
La incheierea acestei verificări se întocmeşte un proces verbal, pe baza căreia
cultura recepţionată se înscrie în “Registrul de împăduriri”.
Oricât de atent ar fi făcută recepţia tehnico-financiară, ea nu oferă
posibilitatea aprecierii gradului de reuşită a culturilor. Abia după parcurgerea şi
expirarea fazei de adaptare se stabilesc precis rezultatele obţinute. Primul
control de calitate se face toamna, în lunile septembrie-octombrie şi se vizează
numai culturile instalate în primăvara anului respectiv sau în toamna anului
precedent, după ce puieţii au parcurs un prim sezon de vegetaţie şi au depăşit în
întregime faza de adaptare. Tot toamna se execută şi următoarele controale
anuale pentru plantaţiile de doi sau mai mulţi ani, până la constituirea stării de
masiv. Controlul de calitate, indiferent când se face, presupune delimitarea unor
suprafeţe de probă, în cuprinsul cărora se inventariază şi examinează calitatea
fiecărui puiet.

5.3.2. Descopleşirea culturilor forestiere

Această intervenţie urmăreşte protejarea seminţişului, imediat după

instalarea lui, împotriva buruienilor care-i pun în pericol existenţa sau care pot
să-i împiedice dezvoltarea. Lucrarea se execută numai pe porţiunile în care
există pericolul copleşirii puieţilor, stabilirea suprafeţei efective făcându-se prin
pieţe de probă.
 Descopleşirea se efectuează la începutul sezonului de vegetaţie astfel încât
în perioada de vegetaţie abundentă puieţii să se găsească complet eliberaţi.
Descopleşirea are în vedere şi îndepărtarea speciilor invadatoare, nedorite
în compoziţia de regenerare a arboretului, care se îndepărtează în primii 2-5 ani
de la instalarea seminţişului.

5.3.3. Revizuirea culturilor forestiere

În primii ani de vegetaţie culturile forestiere la ieşirea din iarnă necesită şi

lucrări de revizuiri. Această lucrare constă în acoperirea cu pământ a rădăcinilor
puieţilor prin tragerea solului vegetal în jurul puieţilor cu sapa de munte, tasarea
pământului, îndreptarea puieţilor culcaţi de iarbă sau lăstărişuri, despotmolirea
puieţilor, îndepărtarea din jurul puieţilor a pietrelor, malului şi resturilor de
materiale lemnoase aduse de apă.

5.3.4. Mobilizarea solului

Se execută în scopul îmbunătăţirii condiţiilor de instalare a seminţişului

din speciile dorite şi numai în anul în care acestea au fructificaţie abundentă sau
mijlocie. Se execută în arboretele parcurse cu tăieri de însămânţare şi în care nu
s-a instalat seminţiş, sau sunt prevăzute a fi parcurse cu astfel de lucrări.
Adâncimea de mobilizare a solului va fi 5-12 cm şi se vor putea face în fâşii,
benzi întrerupte, tăblii sau ochiuri, dispunerea lor în teren urmând să ţină seama
de situaţia dictată de desimea arborilor, amplasarea arborilor cu sămânţă,
formelor de teren, dar mai ales de tehnica tratamentului.
Mobilizarea specială de 5-8 cm se face când solul este tasat sau acoperit
cu o pătura groasă de humus brut sau muşchi care ar putea împiedica sămânţa să
ia contact cu solul mineral în vederea germinării. Mobilizarea la adâncime de 8-
12 cm se execută în arborete cu solul înbureienit şi unde există pericolul
degerării seminţelor datorită temperaturilor scăzute.
Mobilizarea solului în vederea creării condiţiilor de germinare a
seminţelor este indicat a se executa în iulie-octombrie, încât să preceadă căderea
seminţelor.

5.3.5. Reciparea puieţilor

Operaţiunea de transplantare a puieţilor cu rădăcini neprotejate provoacă

deranjamente mai mult sau mai puţin accentuate în desfăşurarea proceselor
fiziologice. În faza de adaptare, până la consolidarea şi dezvoltarea sistemului
absorbant, puietul tânjeşte, pornirea vegetaţiei şi creşterea lujerilor întârzie, iar
uneori tulpina se usucă parţial sau total, din cauza dezechilibrului dintre
absorbţie şi transpiraţie. În cazul puieţilor de foioase, uscarea parţială sau totală
a tulpinii nu duce la pierderea puieţilor, aceştia nu îşi pierd capacitatea de a-şi
reface tulpina. Tulpina se reface din mugurii preventivi din jurul coletului. Acest
fenomen se numeşte autorecepare.
Pentru a evita acest neajuns şi mai ales pentru a atenua efectul
dezechilibrului fiziologic al puieţilor provocat de transplantare, se recomandă
suprimarea tulpinii, după plantare, prin retezarea ei cu 1-2 cm deasupra
coletului. Operaţiunea poartă denumirea de recepare.
Înlăturând temporar activitatea tulpinei, rădăcinile se refac repede,
ajungând să întreţină, fără dificultate, creşterea unui lăstar pornit din jurul
coletului, care înlocuieşte tulpina.
Atunci când este necesară, receparea la foioase se execută imediat după
plantarea puieţilor. Totuşi pentru a preveni degerarea tăieturii peste iarnă, la
puieţii plantaţi toamna, receparea se execută în primăvara următoare, înainte de
pornirea vegetaţiei.

CAPITOLUL VI. PROGRAMARE, ORGANIZARE

ŞI EVALUAREA LUCRĂRILOR

6.1. Programarea lucrarilor de împădurire

 Programarea lucrărilor de împădurire se face conform datelor înscrise în
amenajamentul fiecărui ocol, în amenajament sunt cuprinse toate suprafeţele
care vor fi parcurse cu tăieri rase sau tăieri definitive.
În urma executărilor lucrărilor menţionate mai sus, suprafeţele rămase
goale se propun pentru împăduriri, respectându-se compoziţia arboretelor
existente anterior. În afara suprafeţelor rămase goale în urma tăierilor rase sau
definitive, se vor inventaria şi celelalte terenuri goale de pe raza ocolului
rezultate în urma unor catastrofe naturale ca doborâturi de vânt, incendii etc
precum şi alte terenuri goale care necesită împădurirea lor.

6.2. Organizarea lucrărilor de împădurire

Se procedează întâi la determinarea pe fiecare unitate de producţia a

suprafeţei totală de regenerat natural pentru arboretele cuprins în suprafaţa de
regenerare. După aceea se verifică pe teren fiecare unitate amenajistică situaţia
regenerării înscriindu-se cele ce necesită lucrări de ajutorare a regenerării
naturale precum şi natura lucrării.
Pe baza datelor de pe teren se face planificarea lucrărilor în funcţie de
gradul de urgenţă. În cazul când condiţiile locale impun se va putea executa
volumul total al lucrărilor, mai ales ca instalarea seminţişurilor este legată de
anul de fructificaţii.
În primul rând se vor include în plan lucrările de mobilizare a solului şi
îndepartarea a subarboretelui când există fructificaţie la speciile urmărite prin
compoziţia de regenerare şi se execută în suprafeţele ce s-au parcurs sau se
parcurg cu tăieri de însămânţare în acel an, descopleşirea şi receparea
seminţişului prejudiciat în arboretele în care s-a executat sau se execută în
timpul iernii tăierea definitivă.
O atenţie deosebită se acordă terenului ce urmează a fi împădurit şi
anume, se urmăreşte ca aceste terenuri să fie curăţate de resturi de exploatare,
acestea să fie strânse în martoane, dar fără a ocupa suprafeţe mari, încă din
timpul iernii se vor amenaja gheţarii pentru depozitarea puieţilor. Fiecare şantier
obligatoriu trebuie dotat şi cu truse de prim ajutor din punct de vedere al
protecţiei muncii.
Înainte de începerea lucrărilor de împăduriri uneltele care se folosesc vor
fi reparate, ascuţite, pentru uşurarea lucrului muncitorilor. În cadrul şantierului
vor fi amenajate şi locuri pentru fumat, marcate cu tăbliţe indicatoare. Pentru
stabilirea desimii culturilor, la începutul lucrărilor se va face o piaţă de control
model însemnată cu ţăruşi de control, pe care se vor înscrie toate datele
referitoare la suprafaţa împădurită.

6.3. Evaluarea lucrărilor de împădurire

 Evaluarea lucrărilor de împădurire se face pe baza unui proiect de
execuţie a lucrărilor. În acest proiect de execuţie sunt cuprinse cheltuielile
necesare executării lucrărilor de împădurire de la plantat şi până la reuşita
definitivă a lucrării, perioada care variază între 6-7 ani diferit de zona şi
categorie de împăduriri, în această situaţie sunt cuprinse cheltuielile necesare cu
împăduririle, completarea lipsurilor la lucrările de împăduriri şi întreţinerile
împăduririlor necesare separat pe an.
Anual se întocmeşte un deviz de lucrări care cuprinde cheltuielile anuale
necesare.
La stabilirea reuşitei definitive a lucrărilor de împăduriri se face bilanţul
cheltuielilor efectuate şi se stabileşte suma ce revine la un hectar de împăduriri.
Aceste date se operează în amenajamentul unităţii amenajistice în care a fost
efectuată lucrarea.

6.4. Norme de protecţia muncii la lucrările de împădurire

Înainte de începerea lucrărilor, suprafeţele de împădurit vor fi curăţate de

resturi de exploatare (crăci, arbori expuşi doborâturilor de vânt), de bolovanii
sau de stâncile care ameninţă prin prăbuşire, astfel încât să se înlature pericolul
accidentelor.
Pentru evitarea accidentelor în timp deplasării muncitorilor în cadrul
şantierului de împăduriri în regiuni de munte, se vor amenaja poteci. Locurile
deosebit de periculoase vor fi marcate cu tabliţe avertizoare.
Pe şantierele de lucru cu înclinare mai mare de 15°, toate lucrările de
împădurire se vor începe de la deal spre vale, iar muncitorii vor lucra pe cât
posibil, înşiraţi pe curba de nivel, plantatorii vor fi întotdeauna în faţa celor care
execută vetrele, pentru evitarea accidentării acestora.
Pe terenul cu pante foarte mari, pe stâncării sau grohotişuri, muncitorii vor
fi asiguraţi cu frânghii şi dotaţi cu căşti de protecţie.
În cazul când transportul puieţilor se face la munte cu raniţa, spatele
acesteia va fi captuşit cu hârtie împregnată, pentru a nu uda îmbrăcămintea
muncitorilor.
Lamele uneltelor manuale, trebuie să fie bine ascutiţe şi bine fixate în
cozi. Lungimea uneltelor trebuie să fie potrivită cu talia muncitorilor.
Manipularea puieţilor cu ghimpi se face numai cu ajutorul mănuşilor.
La manipularea şi administrarea îngrăşămintelor chimice şi fitocidelor
este necesară instruirea atentă a personalului pentru cunoaşterea caracteristicilor
fiecărei substanţe cu care se lucrează.
La plantator, lucrul se face mai uşor la statul în genunchi şi se vor folosi
genunchiere.
Folosirea echipamentului adecvat de protecţie este obligatorie.
Fiecare şantier va fi dotat cu truse sanitare şi cu medicamentele necesare
prevăzute în normativele în vigoare.