.

Organizaţiile internaţionale de securitate şi rolul lor în combaterea terorismului

Transformările profunde operate la acest început de secol, caracterizate de modificările politice

şi diversificarea intereselor geostrategice, influenţează semnificativ evoluţia sistemului de
securitate internaţională. Evenimentele de ultimă oră din Ucraina şi Siria denotă că acesta
cunoaşte o modificare semnificativă, accentuându-se, inclusiv, tendinţele de reconfigurare
strategică a parteneriatelor dintre diferite organizaţii internaţionale de securitate, în funcţie de
interesele şi obiectivele de securitate ale principalilor actori, dar şi de ameninţarea majoră la
adresa securităţii – terorismul. În cadrul sistemului de securitate internaţională organizaţiile 76
internaţionale de securitate sunt cele mai complexe forme de cooperare guvernamentală
internaţională. Organizaţiile internaţionale au devenit un element important al sistemului
securităţii internaţionale, în special după cel de al doilea război mondial, când numărul acestora a
început să crească considerabil. La nivel global, numărul organizaţiilor internaţionale este
deosebit de mare, astfel încât este dificil a stabili rolul concret pe care acestea îl joacă (între anii
1945 şi 1949 existau aproximativ 100 de astfel de organizaţii, iar în ultimii ani numărul lor se
estimează a fi de patru ori mai mare) [102, p.223]. Cercetătorii în domeniu consideră că
investirea în mecanisme colective non-statale de restabilire şi asigurare a securităţii va crea
parteneri puternici pentru state şi alianţe în această perioadă de solicitări pentru securitatea post-
hegemonică [179, p.178]. Semnificaţia şi importanţa acestor organizaţii ţine de funcţiile pe care
le îndeplinesc, de caracterul permanent sau provizoriu al acestora, de cooperarea voluntară creată
pe baza acordurilor dintre state. Sarcinile acestora sunt orientate spre lupta împotriva
terorismului, prevenirea conflictelor, soluţionarea paşnică a disputelor, asigurarea coexistenţei
paşnice, susţinerea reconstrucţiei politice, economice şi sociale a părţilor implicate în conflict etc
[104, p.36]. Aplicând aceste criterii de selecţie, constatăm că ONU, NATO, UE şi OSCE
reprezintă cele mai importante organizaţii internaţionale de securitate. Termenul „organizaţii
internaţionale” a intrat relativ recent atât în limbajul comun, cât şi în cel ştiinţific. În a doua
jumătate a secolului XIX, în literatura de specialitate erau utilizate adesea concepte precum
„sindicat public internaţional”, „birou internaţional” sau „comisie internaţională”. Sintagma
„organizaţii internaţionale” a fost introdusă în jurul anului 1867, în discursul ştiinţific al
juristului scoţian James Lorimer, iar 13 ani mai târziu publicistul german Constantin Frantz
afirma că federalismul reprezintă principiul în baza căruia îşi fac apariţia organizaţiile
internaţionale. Consacrarea definitivă a termenului se datorează lucrării lui Walter Schücking

1
„Organizaţiile lumii”, publicată în anul 1908 şi ghidului „Uniunile internaţionale publice”
elaborat în 1911 de Paul S. Reinsch [121, p.5]. Organizaţiile internaţionale de securitate se
disting de celelalte organizaţii prin faptul că îşi au originile în consensul statelor de a coopera în
probleme privind reducerea violenţei şi asigurarea păcii şi securităţii în lume, prin aplicarea unei
largi game de acorduri şi mecanisme. În sistemul internaţional, organizaţiile de securitate pot fi
considerate comunităţi de securitate. Acest concept a fost dezvoltat în anul 1957 de savantul Karl
Deutsch, care l-a definit drept un grup ce a devenit integrat, dobândind un simţ al comunităţii
însoţit de practici instituţionale 77 formale sau informale suficient de consolidate pentru a
asigura activitatea paşnică a membrilor grupului pe o perioadă îndelungată de timp [213, p.34].
Problema terorismului este discutată actualmente la nivel înalt în cele mai cunoscute organizaţii
internaţionale, care propun noi abordări, concepţii, căi şi soluţii de combatere a acestui flagel. În
acest context se înscriu dezabaterile legate de combaterea terorismului internaţional, de
fenomenul migraţiei în Europa şi de criza refugiaţilor, realizate în cadrul sesiunii de iarnă a
Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (APCE) desfăşurate la Strasbourg, între 26 şi 30
ianuarie 2015, eveniment la care a luat parte și delegaţia Parlamentului Republicii Moldova.
Actualele realităţi şi tendinţe strategice în securitatea globală şi regională impun o interconectare
a principalelor instituţii de securitate, precum şi o nouă filosofie în abordarea şi soluţionarea
ameninţărilor asimetrice. La acestea se adaugă dezvoltarea formelor de cooperare subregională şi
tendinţele de dezvoltare a unor sisteme de management al crizelor, prin coordonarea
organizaţiilor cu responsabilităţi în domeniu (ONU, NATO, UE, OSCE). Spre deosebire de alte
organizaţii de securitate, care consideră fundamentale acţiunile militar-politice cu caracter
preventiv, pentru ONU prioritare sunt acţiunile antiteroriste în limita sistemului instituţional
internaţional, a organizaţiilor şi dreptului internaţional, preferate fiind măsurile social-
economice, politice, cultural-psihologice şi informaţionale. La baza tuturor acţiunilor de acest tip
ale ONU se află Carta Naţiunilor Unite, ce are ca obiectiv principal menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale [40, p.37]. Statutul ONU prevede un sistem universal de securitate colectivă, care
este principalul instrument de menţinere a păcii şi de prevenire a războaielor. Rolul principal în
organizaţie îi revine Consiliului de Securitate, a cărui responsabilitate fundamentală o constituie
asigurarea păcii şi securităţii internaţionale prin soluţionarea paşnică a disputelor şi prin
întreprinderea de acţiuni împotriva ameninţărilor la adresa păcii, împotriva actelor de agresiune
[222, p.17]. Însă, mecanismul de aprobare a rezoluţiilor de către cele 15 state membre ale

2
Consiliului de Securitate este unul dificil, în condiţiile în care interesele geostrategice şi politica
externă ale acestora diferă, ceea ce duce la diminuarea eficienţei organizaţiei în planul asigurării
securităţii internaţionale. Un exemplu în acest sens este Rezoluţia Palestiniană asupra unui Acord
de pace cu Israelul propusă în decembrie 2014, şi respinsă de Consiliul de Securitate al ONU,
fiind înregistrate opt voturi în favoarea acestui proiect, două voturi împotrivă şi cinci abţineri, în
contextul în care textul trebuia să obţină nouă voturi pentru a fi adoptat. Franţa, China şi Rusia,
trei membri permanenţi ai Consiliului, precum şi Argentina, Republica Ciad, Republica Chili,
Iordania, Luxemburg au susţinut Rezoluţia. Australia şi Statele 78 Unite, aliaţi apropiaţi ai
Israelului, au votat împotriva Rezoluţiei. Cinci state - Marea Britanie, Lituania, Nigeria, Coreea
şi Ruanda - s-au abţinut. Proiectul de Rezoluţie prevedea un Acord de pace în termen de 12 luni
şi retragerea israeliană din teritoriile ocupate până la sfârşitul anului 2017 [261]. În timpul
votulului, Statele Unite nu ar fi trebuit să recurgă la dreptul de veto conferit de statutul lor de
membru permanent al Consiliului. Un veto american riscă să provoace furia aliaților arabi ai
Statelor Unite în coaliția ce luptă contra jihadiștilor organizației Statul Islamic în Siria și Irak
[260]. În ultimul timp se duc tot mai multe polemici privind eficacitatea ONU ca organizaţie de
securitate, deoarece tot mai frecvent în prim-plan apar anumite divergenţe între membrii
organizaţiei, în special în ceea ce priveşte principiile fundamentale ale păcii şi securităţii
internaţionale: prevenirea proliferării armelor de distrugere în masă, combaterea terorismului
internaţional, criteriile pentru aplicarea forţei şi rolul Consiliului de Securitate, conceptul de
„război preventiv”, rolul şi statutul ONU într-o lume multipolară. Un şir de state, precum
Germania, Japonia, India, Brazilia, intuiesc o reformare a sistemului ONU, deoarece organizaţia
ar reflecta realităţile războiului rece, iar configuraţia mondială actuală, cu noi centre de putere,
este radical diferită [121, p.108]. Aspiraţiile ONU de a reforma atât principiile de bază, cât şi
propria structură organizaţională, derivă din modificarea radicală a sistemului de relaţii
internaţionale, ceea ce zdruncină securitatea colectivă şi subminează încrederea în răspunsurile
colective la problemele şi provocările comune. ONU ca organizaţie de asigurare a securităţii
reprezintă un centru de coordonare a acţiunilor statelor în vederea stabilirii păcii şi securităţii,
fapt prevăzut în Statutul ONU şi rezultat într-o serie de Rezoluţii obligatorii pentru statele
membre. Rezoluţia 1377, adoptată de Consiliul de Securitate al ONU la 12 noiembrie 2001,
conţine concluziile întrunirii Consiliului la nivel ministerial, prilej cu care a fost adoptată
Declaraţia asupra efortului global de combatere a terorismului, afirmând în Preambul că „actele

3
de terorism internaţional constituie una dintre cele mai grave ameninţări la adresa păcii şi
securităţii internaţionale în secolul XXI, constituind o provocare pentru toate statele şi
umanitate” [302]. Un important instrument al ONU de anihilare a acţiunilor teroriste este
constituirea în anul 2001 a Comitetului de Combatere a Terorismului (CTC) compus din cele 15
state membre ale Consiliului de Securitate. Obiectivele CTC ţin de implementarea stipulărilor
Rezoluţiei 1373, precum: condamnarea finanţării terorismului, îngheţarea imediată a conturilor
persoanelor implicate în acte teroriste, suprimarea tuturor formelor de susţinere financiară a
grupurilor teroriste, schimbul de informaţii între guvernele statelor membre privind planificarea
actelor teroriste sau organizaţiilor teroriste, cooperarea interguvernamentală în cazul anchetei,
extrădării, 79 urmăririi penale a persoanelor implicate în acte teroriste, condamnarea asistenţei
tuturor acţiunilor teroriste. În septembrie 2005, la propunerea Comitetului de Combatere a
Terorismului, Consiliul de Securitate a adoptat Rezoluția 1624 (2005) privind incitarea la
comiterea actelor teroriste şi solicită statelor membre ale ONU să interzică prin lege o astfel de
incitare, pentru a preveni un astfel de comportament. Totodată, Rezoluția solicită statelor să-și
continue eforturile internaționale de a consolida dialogul și înțelegerea între civilizații. Un alt
instrument al Consiliul de Securitate al ONU de contracarare a terorismului este Directoratul
Comitetului Executiv al luptei împotriva terorismului (CTED) înfiinţat în baza Rezoluției 1535
din 2004 în scopul susţinerii activităţii Comitetului de Combatere a Terorismului și coordonării
procesului de monitorizare a punerii în aplicare a Rezoluției 1373 (2001). CTED a devenit
complet operațional în decembrie 2005. Prin Rezoluția S/RES/2129 din 2013 a Consiliului de
Securitate mandatul CTED a fost prelungit până la finele anului 2017. CTED este divizat în două
secțiuni: Biroul de evaluare şi asistență tehnică, care, la rândul său, este divizat în trei grupuri
geografice pentru a permite experților să se specializeze în anumite regiuni ale lumii și un Birou
administrativ de informare. Rezoluţiile adoptate de Consiliul de Securitate al ONU cu privire la
terorism sunt elemente ale mecanismului de combatere a terorismului instrumentat de această
organizaţie. Una dintre cele mai recente rezoluţii – nr.2133 din 27 ianuarie 2014 – îşi reafirmă
decizia prevăzută în Rezoluţia 1373 (2001), potrivit căreia toate statele îşi vor acorda asistenţă
reciprocă, în cea mai mare măsură posibilă, în legătură cu investigaţiile penale sau cu procedurile
penale care implică finanţarea sau sprijinirea actelor de terorism; îşi reafirmă decizia cuprinsă în
Rezoluţia 1373 (2001) şi, în special, deciziile sale conform cărora toate statele vor preveni şi
suprima finanţarea actelor de terorism şi se vor abţine de la acordarea oricărei forme de sprijin,

4
activ sau pasiv, entităţilor sau persoanelor implicate în acte de terorism, inclusiv prin suprimarea
recrutării membrilor grupărilor teroriste şi prin excluderea livrărilor de armament teroriştilor; îşi
reafirmă în continuare decizia din Rezoluţia 1373 (2001), potrivit căreia toate statele vor
interzice propriilor cetăţeni sau oricăror persoane fizice ori juridice aflate pe teritoriul acestora de
a pune la dispoziţie, în mod direct sau indirect, orice fonduri, active financiare sau resurse
economice ori financiare sau alte servicii aferenteîn beneficiul persoanelor care comit sau
încearcă să comită, să faciliteze sau să participe la comiterea actelor de terorism sau în beneficiul
entităţilor deţinute sau controlate, în mod direct sau indirect, de astfel de persoane ori al
persoanelor fizice şi juridice care acţionează în numele său în baza instrucţiunilor date; solicită
tuturor statelor membre să 80 împiedice teroriştii să beneficieze, în mod direct sau indirect, de
plata răscumpărărilor sau de concesii politice şi să asigure eliberarea în condiţii de siguranţă a
ostaticilor. Pentru a spori şi consolida activitățile antiteroriste stipulate în rezoluţiile ONU, la 8
septembrie 2006 statele membre s-au angajat într-o nouă etapă în eforturile lor de combatere a
terorismului prin adoptarea Strategiei globale de combatere a terorismului. Adoptarea Strategiei
îndeplinește angajamentul luat de liderii mondiali la Summit-ul ONU din septembrie 2005.
Strategia, în forma unei rezoluții și a unui plan de acțiune anexat (A/RES/60/288), este un
instrument unic la nivel mondial, care sporeşte eforturile naționale, regionale și internaționale de
combatere a terorismului. Este pentru prima dată când toate statele membre au fost de acord cu o
abordare strategică comună de combatere a terorismului, nu doar prin a transmite un mesaj clar
că terorismul este inacceptabil sub toate formele și manifestările sale, dar şi prin a întreprinde
acţiuni distincte în mod individual și colectiv pentru prevenirea și combaterea acestuia, pentru a
consolida rolul Organizației Națiunilor Unite în domeniul combaterii terorismului și a asigura
respectarea drepturilor omului în lupta împotriva terorismului. Astfel, Strategia include o gamă
largă de măsuri practice, gen consolidarea capacității de stat pentru a contracara amenințările
teroriste şi a coordona mai bine activitățile de combatere a terorismului în cadrul sistemului
ONU. Prin dezvoltarea sistemului de securitate colectivă comunitatea internaţională este de
acord să renunţe la aplicarea violenţei şi să asiste orice membru al ei în cazul în care un alt
membru recurge la forţă. Este un sistem care oferă o reacţie puternică a comunităţii
internaţionale la orice încălcare a păcii internaţionale, reacţie îndreptată împotriva unui atac din
interiorul comunităţii, ONU fiind un exemplu tipic pentru un astfel de sistem. Conform
articolelor 41, 42 ale Cartei ONU, comunitatea internaţională trebuie să exercite presiuni asupra

5
celui care încalcă pacea, de la presiuni nemilitare până la aplicarea forţei armate [57, p.17]. Cu
toate acestea, în contextul actual observăm că ONU nu se grăbeşte să recurgă la forţa armată
pentru apărarea integrităţii teritoriale a Ucrainei, ci caută alternative pentru a proteja interesele
tuturor elementelor sistemului de relaţii internationale. O organizaţie de securitate impunătoare
este NATO, care deţine un rol esenţial în consolidarea securităţii euro-atlantice după încheierea
războiului rece. Rolul politic al acesteia este în creştere, în mod special după adoptarea la
Summit-ul de la Washington din 1999 a unui nou Concept strategic al Alianţei. În noiembrie
1991 Declaraţia de la Roma a pus bazele stabilirii acestor relaţii dinamice pe un fundament
instituţionalizat, marcat de înfiinţarea Consiliului de Cooperare Nord–Atlantică (decembrie
1991), care în mai 1997 se transformă în Consiliul pentru Parteneriat Euroatlantic (EAPC),
marcând lansarea unei noi etape de cooperare. Adoptarea 81 documentului fundamental al EAPC
a semnalat hotărârea celor 44 ţări participante în acel moment de a trece spre colaborarea
comună, politică şi militară la un nou nivel calitativ. Documentul a reafirmat angajamentul
comun al ţărilor membre de a consolida şi extinde pacea şi stabilitatea în zona euroatlantică.
Valorile comune şi principiile aflate la baza acestui angajament sunt stipulate în documentul
cadru al Parteneriatului pentru Pace (PfP) [284, p.20]. Contribuţia NATO la combaterea
terorismului este întemeiată pe ideea că responsabilitatea fundamentală pentru desfăşurarea
acesteia aparţine statelor membre. Abordarea de bază, subliniată în Concepţia militară a NATO
de apărare împotriva terorismului, aprobată în noiembrie 2002, include patru componente: -
antiterorismul, măsuri defensive pentru diminuarea vulnerabilităţii forţelor, cetăţenilor şi a
proprietăţilor; - managementul consecinţelor, care presupune confruntarea şi diminuarea
efectelor unui atac terorist imediat ce acesta a fost săvârşit; - contraterorismul, principalele
acţiuni ofensive în care NATO va avea rol conducător sau de sprijin, inclusiv în cazul unor
operaţiuni psihologice şi de informare; - cooperarea militară cu statele membre, partenere şi cu
alte ţări, precum şi coordonarea cu alte organizaţii internaţionale, ca Uniunea Europeană,
Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa şi Organizaţia Naţiunilor Unite [269].
Discuţia iniţială asupra rolului şi misiunilor corespunzătoare ale NATO a scos în evidenţă două
abordări diferite ale terorismului: abordarea terorismului ca „război” şi abordarea terorismului ca
„management al riscurilor”. Abordarea de tip război, susţinută în special de Statele Unite,
implică o mobilizare masivă de resurse într-un efort unitar, fiind acceptate unele limitări ale
libertăţilor individuale şi sacrificii. Unii experţi europeni apreciază însă că nu este corect să se

6
vorbească despre un război: terorismul poate fi învins numai dacă se acţionează asupra temeliilor
acestuia, ceea ce nu poate fi realizat prin aplicarea mijloacelor militare. Din acest punct de
vedere, terorismul nu este un război care trebuie câştigat, el prezintă un risc periculos, de
neevitat, care necesită a fi gestionat [199, p.447]. Readaptarea Alianţei rămâne un proces actual,
conceptul de transformare devenind forţa coordonatoare a eforturilor de a face ca NATO să
devină o organizaţie mai relevantă, utilă şi eficientă. Comandamentul Aliat pentru Transformare
(CAT) este motorul pentru transformarea militară a Alianţei. Obiectivul CAT este de a determina
NATO şi statele membre să-şi direcţioneze forţele, acţiunile şi organizaţiile spre realizarea
cerinţelor Alianţei în sec. XXI. 82 În prezent, NATO cunoaşte o perioadă de tranziţie,
determinată de necesitatea de a-şi revizui rolul său în cadrul sistemului de securitate
internaţională. Aceasta ca urmare a pretenţiilor sale de a fi considerate cea mai importantă
organizaţie de securitate din lume, caracterizată prin modificări de substanţă la nivelul conducerii
strategice. Ea urmează să-şi adapteze misiunile şi capacităţile sale la noile realităţi, având în
vedere că noile riscuri şi provocări necesită alianţe strategice şi soluţii pe termen lung [198,
p.287]. În agenda Summit-ului de la Istanbul din anul 2004 problematica terorismului a ocupat
un spaţiu amplu, subliniat fiind faptul că Alianţa oferă o dimensiune transatlantică esenţială
ripostei la ameninţarea acestuia şi aprobînd un ansamblu consolidat de măsuri ce vizează
contribuţia individuală şi colectivă a statelor la combaterea acestui flagel, care cuprinde:
ameliorarea cooperării comunitare în domeniul informaţiilor, susţinerea fermă a pregătirii
Batalionului NATO multinaţional de apărare chimică, biologică, radiologică şi nucleară
(CBRN), acordarea suportului pentru protecţie în cazul evenimentelor majore, fiind puse la
dispoziţie avioane ale forţelor aeriene ale NATO de detecţie îndepărtată şi de control,
continuarea unor eforturi clar definite în cadrul operaţiunilor din Balcani şi Afganistan pentru a
împiedica reapariţia terorismului, dezvoltarea noilor tehnologii de apărare împotriva acestuia,
sporirea cooperării cu partenerii şi punerea în aplicare a Planului de acţiune referitor la acţiunile
civile de urgenţă şi a Planului de acţiune al Parteneriatului contraterorismului, continuarea activă
a consultărilor şi schimburilor de informaţii cu UE, cooperarea continuă cu alte organizaţii
internaţionale şi regionale [111, p. 188]. Pe parcursul evoluţiei sale NATO şi-a recunoscut drept
imperativ necesitatea extinderii sale, elaborând în acest sens diferite tehnici şi strategii. Atît prin
Tratatul de la Washington, cât şi prin Declaraţia Summitului de la Chicago din anul 2012, NATO
îşi reafirmă angajamentul ferm de a păstra deschisă uşa Alianţei pentru toate democraţiile

7
europene, care îndeplinesc standardele de aderare, deoarece extinderea contribuie la obiectivul
acesteia de a asigura libertatea şi pacea în toată Europa [264]. Iniţiativa NATO pentru Europa de
Sud-Est (SEEI) şi Planul de acţiune NATO pentru aderare, Membership Action Plan (MAP),
lansate în aprilie 1999 la Summit-ul NATO de la Washington, se refereau la criterii precise pe
care statele candidate la integrarea în Alianţă urmau să le îndeplinească în perioada de
preaderare, în domeniile politic, economic, militar, legate de resurse, securitate şi în cel juridic
[1, p. 49]. Obiectivele iniţiativei privind intensificarea relaţiilor cu partenerii NATO şi extinderea
spectrului de subiecte pentru dialog şi asistenţă au fost incluse în Mecanismul IPAP (Planul
individual de acţiuni de parteneriat) lansat în anul 2002 la Summit-ul de la Praga şi reprezintă o
parte a unui şir de adaptări şi inovaţii ale 83 procesului de evaluare a Consiliului Parteneriatului
Euro-Atlantic (EAPC) şi al Parteneriatului pentru Pace. Conceptul Strategic al NATO, adoptat la
Lisabona, în cadrul Summit-ului din 19-20 noiembrie 2010, constituie un factor care declanşează
transformări importante în abordarea securităţii şi apărării la nivelul Alianţei, luată ca
macrostructură a ţărilor membre, în mod independent ori pe regiuni geografice. În acelaşi timp,
reconsiderări importante sunt de aşteptat şi din partea tuturor statelor din afara Alianţei,
indiferent de rolul acestora sau de dispunerea în raport cu spaţiul euroatlantic. Sunt influenţate şi
organismele internaţionale de securitate, globale ori regionale, precum ONU, UE, OSCE [209,
p.14]. În vederea sistematizării şi organizării tuturor formelor de interacţiune dintre parteneri şi
NATO, ca răspuns la ameninţarea terorismului, a fost elaborat Planul de Acţiune al
Parteneriatului pentru Combaterea Terorismului (PAP-T). Planul include măsuri vizând:
intensificarea consultărilor şi a schimbului de informaţii, consolidarea capacităţii de a combate
terorismul (planificarea forţelor, cooperarea în domeniul armamentelor etc.), asistenţă pentru
eforturile partenerilor vizând combaterea terorismului, combaterea eficientă a terorismului,
consolidarea cooperării. Pentru prevenirea atacurilor teroriste multiregionale trebuie iniţiate
mecanisme de cooperare, care să acopere zona din Asia Centrală până la Mediterană. NATO
dispune de marele avantaj că beneficiază de aşa mecanisme ca: EAPC, PfP şi Dialogul
Mediteranean. Pentru a eficientiza aceste mecanisme, este necesar a le face mai atractive pentru
parteneri, aceasta constituind o preocupare a NATO, reflectată inclusiv în deciziile de la Praga,
care vizează adaptarea parteneriatului şi dezvoltarea unor relaţii de cooperare [219, p.143].
Intervenţia umanitară constituie un alt subiect pe care NATO îl are de soluţionat atunci când
comunitatea internaţională sesizează încălcări grave ale drepturilor omului într-un anumit stat,

8
mai ales atunci când evenimentele se produc în apropierea spaţiului aliat de securitate.
Implicarea NATO din punct de vedere militar pe baza unui mandat al ONU în soluţionarea unor
conflicte, crize umanitare se situează în afara ariei de responsabilitate a aliaţilor atunci când
interesele de securitate ale Alianţei sunt afectate. Acesta este un imperativ cuprins în noul
Concept Strategic al NATO [300]. Operaţiile militare aeriene din Libia, împotriva forţelor loiale
lui Muammar Gadafi, începute la 31 martie 2011, reprezintă un exemplu al modului în care
Alianţa a fost angajată în soluţionarea unor probleme de securitate în conformitate cu rezoluţiile
ONU, atunci când acestea au apărat în apropierea spaţiului de securitate aliat. Transformarea
NATO într-un instrument eficace de luptă împotriva terorismului nu înseamnă că în viitor
instituţia va deveni o organizaţie mondială antiteroristă. Aceasta deoarece, pe de o parte, scopul
este mult prea complex pentru o singură organizaţie, iar, pe de altă parte, 84 Alianţa are şi alte
obiective direcţionate spre asigurarea securităţii, guvernării, reconstrucţiei şi dezvoltării statelor
care prezintă pentru ea interes, precum Afganistanul [278]. Actorii internaţionali principali
implicaţi în Afganistan: Statele Unite, NATO şi Naţiunile Unite au atins un punct negativ,
problemele existente nefiind soluţionate, continuând astfel să submineze eforturile depuse de ei
în această ţară [175, p. 165]. În lipsa unei strategii productive a Forţei de Coaliţie, insurgenţa
talibană este privită ca o problemă locală care trebuie rezolvată la nivel local, nefiind luată în
considerare dimensiunea naţională, iar combatanţii talibani sunt caracterizaţi ca fiind înapoiaţi şi
organizaţi în grupuri dispersate [267, p.173]. Deşi NATO duce o activitate amplă şi unificată
privind asigurarea securităţii globale şi cooperarea contrateroristă, aceasta nu scuteşte organizaţia
de posibilitatea apariţiei unor neînţelegeri între statele membre. Spre exemplu, relaţia
transatlantică a fost afectată de poziţia diferită a SUA şi a principalelor state europene membre
ale NATO în problema irakiană. O situaţie de dezacord a apărut şi în cazul preluării operaţiilor
militare aeriene în Libia: chiar dacă statele aliate au aprobat în unanimitate faptul că două state
membre ale NATO importante – Germania şi Turcia – nu au participat la acţiunile militare
desfăşurate în Libia, aceasta demonstrează că în cazul unor operaţii umanitare desfăşurate în
afara zonei de responsabilitate pot fi situaţii în care Alianţa nu poate conta pe toate forţele şi
mijloacele de care dispune. Alte dispute la nivel internaţional au survenit în cazul plasării
scutelor antirachetă pe continentul european şi cel asiatic. În acest sens, experţii militari
americani au apreciat că principalele ameninţări la adresa securităţii euroatlantice ar putea
surveni din partea Iranului şi Coreii de Nord, iar SUA va amplasa componente ale scutului

9
antirachetă şi pe continentul asiatic în Coreea de Sud şi în Taiwan [291, p.66]. Decizia de a
amplasa rachete pe continentul european a provocat reacţii negative din partea Federaţiei Ruse,
dar şi dezacorduri între unele state membre ale NATO. Astfel, prim-ministrul Cehiei Mirek
Topolanek şi omologul său slovac Robert Fico au demonstrat poziţii diametral opuse în raport cu
planurile SUA de a amplasa în Europa Centrală componente ale sistemului lor naţional de
apărare antirachetă. Robert Fico a subliniat că acest proiect trebuie examinat în formatul NATO-
UE-Rusia şi trebuie să se ţină cont de poziţia Rusiei [285]. Dacă în anii ’90 ai sec. XX
cooperarea şi dialogul instituţionalizat s-au manifestat în mod aparte la nivelul NATO şi ONU,
mai ales prin intermediul Consiliului de Securitate, care a deţinut un rol important în dialogul
internaţional pe problematica securităţii şi stabilităţii mondiale, precum şi al OSCE, care s-a
manifestat vădit în mod special în domeniile diplomaţiei, 85 prevenirii conflictelor,
managementului crizelor şi reabilitării post-conflict [110, p.5], atunci la începutul secolului XXI
un rol semnificativ pe lângă cele menţionate îl are şi UE. În prezent, Europa prin vocea
instituţiilor comunitare responsabile cu securitate şi apărare, dar şi prin atitudinea oficială a
Alianţei Nord-Atlantice, care include 28 de state de pe continent, este tot mai preocupată de
consolidarea securităţii sale în raport cu un eventual atac prin surprindere din partea unui stat
condus de fundamentalişti islamici sau din partea unor reţele teroriste, aparţinând extremismului
religios, care ar putea intra în posesia unor arme de distrugere în masă [284, p.3]. Uniunea
Europeană este cea care a generat nu doar un nivel ridicat de dezvoltare economică pe continent,
ci şi o nouă abordare a securităţii, întemeiată pe soluţionarea paşnică a disputelor şi pe
cooperarea internaţională multilaterală prin intermediul unor instituţii comune [299]. În ultimul
timp securitatea exercită un impact mai semnificativ asupra conceptului de securitate internă în
cadrul Uniunii Europene [47, p.296]. Despre conceptul de securitate internă a Uniunii Europene
se afirmă că reprezintă un concept de o mare complexitate, încă nedefinit şi dificil de
implementat. În cadrul Uniunii Europene relaţiile dintre securitatea internă şi externă a statelor
reprezintă un concept care este adesea denumit securitate intermestică [265]. Componentelor de
securitate externă comună (PESC şi PESA) le corespunde şi o componentă de securitate internă,
configurată într-o manieră marcată de coerenţă în Tratatul de la Lisabona [237, p.254-263]. În
decembrie 2003 Uniunea Europeană a adoptat propria Strategie de Securitate ce completează
obiectivele Tratatului de la Maastricht, fiind luată în calcul premisa că UE este un actor global.
În consecinţă, aceasta ar trebui sa fie gata să-şi asume responsabilităţi în domeniul securităţii

10
globale [281, p.7]. Potrivit uneia dintre premisele de la care porneşte Strategia Solana, aşa cum
mai este numită Strategia de Securitate Europeană, riposta la riscurile, pericolele şi ameninţările
la adresa securităţii europene trebuie adaptată fiecărui tip al acestora, aplicându-se o strategie
multifaţetată şi o abordare comprehensivă, unul dintre principalele obiective ale căreia este lupta
împotriva terorismului. Uniunea Europeana condamnă toate actele de terorism ca fiind
nejustificate şi de natură criminală, indiferent de motivaţie, forme şi manifestări [171, p.177]. În
opinia unor cercetători, în prezent în lupta contraterorismului UE este chiar mai viabilă decât
NATO, dat fiind capacitatea acestei organizaţii de a transfera deciziile adoptate direct sub
jurisdicţia statelor sale membre şi capacitatea de a oferi o gamă largă de instrumente
antiteroriste, în plan financiar, economic, diplomatic, militar şi uman [149, p.24]. Mai mult ca
atât UE încearcă să substituie unele din atribuţiile de apărare ale NATO. Astfel, UE prin
intermediul Politicii Europene de Securitate şi Apărare PESA a realizat un şir de operaţiuni 86
internaţionale de succes. Spre exemplu, în martie 2003 o forţă a UE a substituit forţa NATO din
Macedonia, acţiune ce fusese planificată pentru anul 2002, dar care a fost respinsă pe o perioadă
nedeterminată din cauza obiecţiilor Greciei. La mijlocul anului 2003 UE a întreprins o
intervenţie reuşită în Republica Congo pentru a restabili acolo ordinea. Terorismul în UE trebuie
abordat din perspectiva globală a mediului internaţional de securitate. Acest lucru se impune cu
atât mai mult cu cât organizaţiile teroriste care fac propaganda în ţări terţe folosesc UE drept
bază de recrutare a noilor membri, Al-Qaeda fiind mai mult decât un exemplu. În opinia noastră,
Europa constituie pentru terorism un veritabil teatru de acţiune, regiunea central - europeană
fiind expusă în mod particular acestui atac, atât din considerente de ordin geografic, cât şi din
motivaţii de ordin politic. Politica de Securitate şi Apărare Comună este un element distinct al
Politicii Externe şi de Securitate Comună a Uniunii Europene, care sesizează aspectele de
apărare şi militare. Această politică reflectă aspiraţiile Uniunii Europene de a asigura securitatea
comună prin cooperare multilaterală în cadrul organizaţiei şi cu participarea partenerilor din
exterior. Strategia Europeană de Securitate, document cadru al PSAC aprobat în anul 2003,
recunoaşte multitudinea pericolelor la adresa securităţii europene şi porneşte de la ideea că
niciun stat nu este capabil să riposteze de unul singur problemelor complexe actuale. În acest
context, Politica de Securitate şi Apărare Comună oferă un cadru şi posibilităţi de participare
statelor care nu sunt membre ale UE sau NATO [117, p.7]. PSAC constituie de facto o
continuare a Politicii Europene de Securitate şi Apărare (PESA) lansate în decembrie 1998.

11
Organismele europene cu competenţe şi responsabilităţi în domeniul prevenirii şi combaterii
terorismului sunt: Directoratul de Securitate al Comisiei Europene care funcţionează în cadrul
Directoratului General pentru Administraţie şi Personal al Comisiei Europene, fiind înfiinţat prin
Decizia acestui organ din 1 decembrie 2001. În cadrul acestui Departament funcţionează
Unitatea de Prevenire şi Inspecţie, care are ca atribuţii în domeniul antiterorismului realizarea
evaluărilor asupra ameninţării lor generate de organizaţiile teroriste la adresa sediilor şi
funcţionarilor instituţiilor europene şi asigurarea contactelor cu serviciile partenere. Unitatea
reprezintă Comisia în cadrul Grupului de lucru antiterorism - Terorsim Working Group (TWG)
şi al Grupului de coordonare antiteroristă (GOTER). După atentatele de la Madrid din anul 2004
i-a fost atribuită funcţia de coordonator al problemelor privind terorismul, care se află sub
autoritatea Înaltului Reprezentant al UE pentru Politică Externă şi de Securitate Comună.
Posibilele reacţii la nivel politic pe care Uniunea Europeană le are în raport de eventualele
ameninţări teroriste şi posibilele sancţiuni aplicabile în cazul unor acte teroriste sunt 87 elaborate
de Grupul de lucru antiterorism şi de Grupul de coordonare antiteroristă din cadrul pilonului
Justiţie şi Afaceri Interne (III – JAI). Experţii acestor grupuri realizează evaluări ale sistemelor
naţionale de prevenire şi combatere a terorismului. Grupul de lucru antiterorism este constituit
din reprezentanţi ai ministerelor de interne din statele membre. Această structură are în atenţie o
serie de aspecte interne din fiecare stat membru privind terorismul care prin corelare conduc la
identificarea unor măsuri bilaterale, regionale sau chiar la nivelul tuturor statelor membre.
Evaluările TWG sunt transmise „Comitetului pentru Articolul 36 al Tratatului” (CATS), care, la
rândul său, informează Consiliul JAI. În ce priveşte Grupul COTER, acesta având reprezentare,
atât din partea statelor membre, cât şi a Comisiei Europene, elaborează evaluări regionale şi
politici de combatere a terorismului pe care le transmite Comitetului Politic şi de Securitate al
UE (COPS). La rândul său, COPS informează Consiliul de Afaceri Generale şi Relaţii Externe,
propunând inclusiv direcţii de acţiune. Anterior înfiinţării postului de coordonator al UE pentru
combaterea terorismului, cooperarea dintre COTER şi TWG era firavă, fiind prevăzut doar un
schimb minim de opinii în cadrul întrunirilor bianuale. Actualmente, coordonatorul este delegat
cu gestionarea activităţii celor două structuri, racordând permanent politicile de combatere a
terorismului propuse de COTER la evaluările şi măsurile prevăzute de TWG. Şi la nivelul
Comisiei Europene funcţionează structuri similare celor funcţionale în cadrul Consiliului,
respectiv: Direcţia Generală pentru Relaţii Externe (DG RELEX) – pilonul II; Direcţia Generală

12
de Justiţie şi Afaceri Interne (DG JAI) – pilonul III. După atentatele de la Madrid din anul 2004,
statele membre UE au decis extinderea atribuţiilor SITCEN (Centrului Întrunit pentru Situaţii de
Criză), prin completarea acestora cu componenta analiza informaţiilor din sfera antiteroristă, iar
EUROPOL deţine şi Forţele Speciale de Combatere a Terorismului (Counter Terrorism Force –
CTTF), care au în competenţă acordarea de asistenţă departamentelor de specialitate în ce
priveşte realizarea unei analize strategice şi operaţionale, prevenirea şi combaterea finanţării
structurilor teroriste, recrutării şi modului de operare. Deşi la 4 septembrie 2001 (doar cu câteva
zile înainte de atacurile teroriste de la New York şi Washington) Uniunea Europeană adoptase o
Rezoluţie asupra terorismului, aceasta avea în vedere mai degrabă „vechiul” terorism, intern, şi
mai puţin „noul” terorism, transnaţional, bazat pe celule active, grupări afiliate şi reţele de sprijin
larg diseminate, al cărui prim exponent îl reprezintă gruparea teroristă Al-Qaeda şi reţeaua care
gravitează în jurul acesteia [110, p.28]. Astăzi, când nu mai puţin de 12,2-15 milioane de
musulmani locuiesc permanent în spaţiul Uniunii Europene, aspectele relaţionate islamului nu
mai sunt doar o problemă de politică externă, ci au devenit probleme de soluţionat pe agenda
politică internă atât a Uniunii Europene, 88 cât şi a majorităţii statelor europene. Creşterea
numerică fără precedent înregistrată de comunităţile islamice din spaţiul european a transformat
islamul în cea de a doua religie ca număr de adepţi din Europa după creştinism [68, p.2]. În
cadrul structurilor europene au loc o serie de reuniuni la nivel de miniştri de externe, de interne şi
organe de justiţie, în cadrul cărora se ajunge la concluzia că este necesar un angjament pentru
sporirea cooperării la nivelul serviciilor de securitate şi al organelor de poliţie pentru a face
schimb de informaţii cu privire la organizaţiile extremiste care operează în Europa. La nivelul
Uniunii Europene Declaraţia de luptă împotriva terorismului transmite un mesaj ferm de
cooperare împotriva terorismului [304]. Cooperarea evoluează depăşind sistemul hegemonic; ea
poate fi constituită şi în absenţa parteneriatului cu SUA, în diverse domenii, cum ar fi, spre
exemplu, Protocolul de la Kyoto privind schimbările climatice [91]. Comisia Europeană a
prezentat la 28 aprilie 2015 Agenda europeană privind securitatea pentru perioada anilor 2015-
2020, care prevede combaterea ameninţărilor la adresa securităţii, lupta împotriva terorismului, a
criminalităţii organizate şi informatice. În şedinţa din iunie 2014 Consiliul European a invitat
Comisia să revizuiască Strategia de Securitate Internă a Uniunii Europene din anul 2010 și s-o
actualizeze până la mijlocul anului 2015, dorindu-se, la solicitarea ulterioară a Parlamentului
European, o strategie inovativă, flexibilă la schimbări, unitară, ce ar viza principalele ameninţări

13
la adresa securităţii, precum: traficul de persoane, crima organizată, criminalitatea informatică,
spălarea de bani şi corupţia [254]. În scopul creării condiţiilor favorabile pentru ca serviciile de
informaţii militare ale statelor membre ale Uniunii Europene să poată contribui inevitabil cu
produse de intelligence a fost înfiinţat Centrul Întrunit pentru Situaţii de criză (SITCEN).
Completat atât cu personal civil, cât şi militar, Centrul furnizează informaţii curente şi avertizări
timpurii asupra evenimentelor şi situaţiilor, care ar putea avea repercusiuni semnificative asupra
Politicii Externe şi de Securitate Comune, prin rapoarte înaintate Înaltului Reprezentant, precum
şi altor organisme specializate în managementul crizelor. SITCEN este de asemenea singurul
punct de contact operaţional permanent între Înaltul Reprezentant, colaboratorii apropiaţi ai
acestuia, centrele de evaluare sau celulele de criză similare aflate în interiorul sau în afara UE
[116, p.186]. La momentul actual, viitorul Uniunii Europene ca organizaţie de securitate şi
apărare este pus sub semn de întrebare şi în acest sens trei opţiuni par sa fie valabile. Prima
constă în păstrarea UE în calitate de soft power de talie medie într-o lume în permanentă
schimbare în care opţiunile hard power sunt în ascensiune în Orient şi în Asia de Sud. Riscul
pentru UE legat de această opţiune este de a deveni o organizaţie regională şi tot mai mult
marginalizată în 89 asigurarea securităţii globale. A doua opţiune este o descreştere a ambiţiilor
internaţionale ale UE, susţinută de un mediu economic şi financiar dur, cu riscul pentru ea de a
deveni o putere dominată în domeniul securităţii. A treia opţiune ar fi crearea unui aparat de
securitate şi apărare europeană bine consolidat, capabil a se angaja mai insistent pe scena
mondială. Această opţiune la moment este desconsiderată de statele membre, care se confruntă
cu constrângeri financiare şi politice pe plan intern [116, p.19]. În raport cu atribuţiile diferitelor
structuri informative ale UE, pot fi identificate cel puţin patru domenii prioritare la nivelul UE în
combaterea terorismului: - dezvoltarea capacităţii de colectare a informaţiilor – slaba capacitate
tehnică a unor state membre de a colecta informaţii restricţionează considerabil abilitatea
acestora de a furniza sprijinul informativ solicitat în diversele domenii de acţiune ale UE; -
asigurarea protecţiei civile şi acţiunile umanitare – principala dificienţă este legată de lipsa unui
sprijin informativ real în acest domeniu din partea agenţiilor naţionale de securitate, fapt ce
diminuează capacitatea de acţiune a Comisiei Europene, care gestionează această problematică; -
elaborarea unei politici europene de informaţii prin crearea unei Agenţii Europene de Informaţii,
a Serviciului European de Informaţii şi Securitate – la etapa incipientă de organizare, structurile
astăzi existente nu reuşesc să răspundă necesităţilor UE privind obţinerea unui sprijin informativ

14
extern în procesul de luare a deciziilor; - sporirea capacităţii de acţiune a Uniunii Europene – UE
nu poate acţiona eficient întru combaterea unor fenomene din cauza incompatibilităţii unor
reglementări comunitare cu cele ale ţărilor nemembre [109 p.428]. Cea mai consistentă instituţie
regională de securitate din Europa, care acoperă aria geografică de la Vancouver până la
Vladivostok (incluzând Canada şi SUA) şi care joacă un rol important în procesul de promovare
a păcii şi stabilităţii, de a consolidare a securităţii mondiale, este Organizaţia de Securitate şi
Coopereare din Europa (OSCE). OSCE este o organizaţie regională la nivel european şi a fost
înfiinţată în anul 1994, scopul acesteia rezidă în asigurarea contactelor şi cooperarea dintre ţările
europene în deplină egalitate [266]. În prezent organizaţia întruneşte 57 de state din Europa, Asia
Centrală și America de Nord. Mongolia a devenit stat participant în decembrie 2012, iar Libia a
solicitat recent statutul de Partener al OSCE. Organizaţia a fost înfiinţată din necesitatea de a
forma o punte de legătură dintre Est şi Vest [99, p.34]. Activitatea OSCE se axează pe
valorificarea 90 principiilor fundamentale ale relaţiilor interstatale şi constă în restaurarea
stabilităţii şi păcii în zonele de tensiune, consolidarea valorilor comune, asistarea statelor
membre în edificarea unei societăţi democratice civile bazate pe statul de drept şi prevenirea
conflictelor locale. Faptul că orice acţiune a OSCE este întemeiată pe interacţiunea dintre
dimensiunea politico-militară, economică şi de mediu este un indicator al abordării cuprinzătoare
a securităţii. La etapa actuală OSCE se află în faza de definire a identităţii de securitate
europeană, în care intervin patru elemente: geopolitic, funcţional, normativ şi operaţional.
Avantajele OSCE rezidă în participarea pe bază de egalitate a tuturor ţărilor partenere,
conducându-se de principii, norme, valori şi standarde comune; aceleaşi instrumente, mecanisme
şi experienţă unică în domeniul diplomaţiei preventive [282]. Modificările operate în domeniul
ce ţine de securitatea internaţională au dus şi la o schimbare de atitudine la nivelul OSCE. Astfel,
reuniunea informală a miniştrilor de externe ai statelor membre ale OSCE (iunie 2009, Corfu,
Grecia) a fost marcată de stabilirea cadrului organizaţional de analiză a posibilităţilor de
revizuire a arhitecturii de securitate europeană, reconfirmând deschiderea statelor participante
spre dialog, chiar dacă nu s-a soldat cu rezultate notabile, în principiu din cauza poziţiei lipsite de
flexibilitate a Federaţiei Ruse, care şi-a reiterat indignarea în raport cu extinderea NATO şi, în
particular, din cauza ineficienţei actualei arhitecturi de securitate şi a OSCE. În final s-a ajuns la
consens în vederea continuării dialogului asupra propunerilor Federaţiei Ruse referitoare la o
nouă arhitectură de securitate care să ia în calcul dimensiunile OSCE: politico-militară,

15
economică, mediul şi dimensiunea umană. Adiţional, au fost avansate un set de iniţiative,
precum abordarea „propunerii Medvedev” pe baza reafirmării conceptului de securitate
comprehensivă şi indivizibilă şi a cooperării de la Vancouver la Vladivostok după principiul
„celor 3 R” – „a reconfirma”, „a revizui”, „a restaura”. Totodată, intensificarea interacţiunii
organizaţiilor din zona de interes a OSCE cu responsabilităţi în domeniul securităţii urma să aibă
la bază „Planificarea pentru cooperarea în domeniul securităţii” (1999) şi „Strategia de la
Maastricht” (2003). Misiunile în teren ale OSCE reprezintă un element-cheie în gestionarea
crizei, a conflictelor şi în asigurarea securităţii. Mandatul unei misiuni este decis de Consiliul
Permanent al OSCE, în consens cu toate statele membre și cu țara gazdă. Misiunile OSCE sunt
răspândite în Europa de SudEst (Albania, Bosnia-Herțegovina, Kosovo, Serbia, Skopje), Caucaz
și în Asia Centrală. O relevanţă importantă pentru noi au misiunile OSCE din Europa de Est –
Republica Moldova şi Ucraina. Spre exemplu, la 21 martie 2014 în contextul conflictului din
Ucraina, Consiliul Permanent al OSCE a adoptat Decizia de a desfășura o misiune specială de 91
monitorizare în țară, formată din observatori internaționali care să colecteze informații și să
raporteze situația din domeniul securităţii. Potrivit unui document publicat la 14 mai 2014,
formele de angajare a OSCE în Ucraina sunt misiunea specială de monitorizare (în desfășurare,
pe tot teritoriul Ucrainei), misiunea de monitorizare a alegerilor prezidențiale, programate la 25
mai (în desfășurare, în toată țara), misiunea de evaluare a respectării drepturilor omului (18
martie - 12 mai 2014, în mai multe orașe, inclusiv Simferopol - Crimeea), proiectul de dialog
național (10 martie - 30 aprilie 2014, în cinci zone: Odesa, Harkov, Lugansk, Dnepropetrovsk,
Donețk și Lvov). Evaluând rolul NATO, ONU, UE şi al OSCE în asigurarea stabilităţii
sistemului securităţii internaţionale, nu putem să nu abordăm şi impactul unor organizaţii
regionale asupra întregului sistem internaţional, precum Comunitatea Statelor Independente,
Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC) şi Organizaţia de Cooperare de la
Shanghai (OCS). Pentru contracararea influenţei în creştere a SUA în spaţiul postsovietic, cu
precădere în zona Caucazului şi a Asiei Centrale, dar şi în zone geografice mai îndepărtate, cum
ar fi cele din Golful Persic, Federaţia Rusă a reacţionat prin intermediul a două organizaţii
regionale - Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC) şi Organizaţia de Cooperare
de la Shanghai (OCS). În acest sens, în anul 2007, la Summit-ul de la Duşanbe a fost semnat
Protocolul privind cooperarea dintre aceste două organizaţii, care pune bazele unui nou bloc
politico-militar. Potrivit Concepţiei iniţiatorilor apropierii dintre OTSC şi OCS, scopul

16
Protocolului urmează să fie crearea unui „NATO euroasiatic” de la Belarus până în China. Este
semnificativ faptul că componenţa acestor două structuri aproape coincide (în afară de Rusia, din
OTCS fac parte Armenia, Belarus, Kazahstan, Kârgâstan, Tadjikistan şi Uzbekistan, în timp ce în
OCS se include China, iar Armenia şi Belarus se exclud). Astfel, cele două structuri politico-
militare, pe care Moscova le consideră ca instrumente de consolidare a influenţei sale în spaţiul
postsovietic, au stabilit pentru prima dată relaţii oficiale între ele. Grupul celor cinci, cunoscut şi
sub denumirea de ,,Shanghai 5”, a fost înfiinţat la Shanghai la 26 aprilie 1996 şi a reunit iniţial
Kazahstanul, Kârgâzstanul, China, Rusia şi Tadjikistanul în scopul de a contribui la soluţionarea
pe cale paşnică a disputelor de frontieră din zonă, la combaterea terorismului internaţional, a
traficului ilegal de arme si droguri. Uzbekistanul a devenit membru cu drepturi depline al
grupului în iunie 2001. Mongolia, Iranul, Pakistanul şi India au statut de observator. La 14 iunie
2001, grupul s-a transformat în ,,Organizaţia de Cooperare de la Shanghai” şi a pus accent pe
cooperarea economică şi pe combaterea terorismului de sorginte islamică. Organizaţia pentru
Cooperare de la Shanghai a fost creată în formatul său actual în anul 2002 [104, p.99-100]. 92
Organizaţia pentru Cooperare de la Shanghai are şi rolul de a contracara influenţa NATO în
regiune, obiectivul declarat fiind asigurarea securităţii statelor membre şi a spaţiului
centralasiatic, adeseori asociat cu terorismul, separatismul şi extremismul. În prezent, se constată
o tendinţă de militarizare a organizaţiei, concretizată în sporirea investiţiilor în forţele armate şi
în creşterea numărului de exerciţii militare întrunite, având drept principală motivaţie lupta
împotriva terorismului islamist. De altfel, începând cu iunie 2001 OSC a depus eforturi susţinute
în lupta împotriva acestui flagel. În acest sens, OSC a adoptat documente, care au pus bazele
politice, legale şi instituţionale pentru activităţile de combatere a terorismului. Unul dintre aceste
documente este Convenţia de la Shanghai împotriva Terorismului, Separatismului şi
Extremismului, care a fost semnată la primul Summit al OCS în iunie 2001. Importanţa
crescândă a OCS - OTSC în spaţiul eurasiatic constituie o manifestare a reconfigurării alianţelor
strategice la nivel global, a repoziţionării Federaţiei Rusei în raport cu Statele Unite şi Alianţa
Nord-Atlantică, precum şi a noului statut economic, politic şi militar al Chinei pe scena relaţiilor
internaţionale. De problematica terorismului se preocupă şi Comunitatea Statelor Independente
(CSI). Astfel, la 4 iunie 1999 statele membre ale CSI au semnat Acordul privind colaborarea
statelor membre CSI în contracararea terorismului. Acordul prevede posibilitatea desfăşurîrii
activităţii realizate de structurile antiteroriste specializate ale unui stat pe teritoriul altui stat.

17
Acordul a fost încheiat în scopul de a contracara acţiunile teroriştilor care se deplasează liber în
spaţiul CSI. În acelaşi context, la 24 ianuarie 2005 la Moscova a fost adoptat un Plan de acţiune
şi de luptă împotriva terorismului pentru acel an, care de facto este o continuitate a unei
cooperări de câţiva ani în acest domeniu între statele membre ale CSI. În virtutea experienţei
anterioare planul are ca prioritate cooperarea dintre statele CSI care să urmărească ca scop
distrugerea surselor de finanţare a teroriştilor [106, p.259-260]. Organul permanent al CSI, menit
să coordoneze acţiunile instituţiilor statelor membre în domeniul luptei cu terorismul
internaţional şi cu elementele extremismului este Centrul Antiterorist al CSI. Atribuţiile acestuia
sunt: prelucrarea informaţiilor preluate de la instituţiile abilitate ale statelor membre ale CSI,
coordonarea activităţilor în domeniile informaţional analitic, ştiinţificometodic, planificarea şi
realizarea exrciţiilor antiteroriste tactice şi de comandă, menite să consolideze capacităţile
operaţionale ale serviciilor specializate în combaterea terorismului. Perspectivele intensificării
luptei antiteroriste în cadrul CSI ţin de coordonarea instrumentelor juridice pe termen lung şi de
eficientizarea măsurilor de luptă antiteroristă. Astăzi legislaţia multor state din cadrul CSI în
domeniul luptei antiteroriste nu este unificată. 93 Concluzionăm că provocările terorismului
invocă necesitatea ca organizaţiile internaţionale de securitate să adopte noi strategii de apărare
împotriva noii ameninţări globale - a războiului hibrid. Atenţia acestor organizaţii de securitate
trebuie să se concentreze asupra managementului şi securităţii frontierelor, sporirii securităţii
cibernetice, reformei sectorului de securitate în contextul ameninţărilor transnaţionale,
criminalităţii transnaţionale organizate şi fenomenului migraţiei ilegale. Deşi organizaţiile
internaţionale de securitate expuse aici unei analize detaliate trec printr-o perioadă caracterizată
de necesitatea restructurării, importanţa existenţei şi activităţii acestora pentru stabilitatea şi
securitatea lumii nu a scăzut, iar reformările strategice interne care se produc conduc la
consolidarea statutului şi rolului lor în cadrul sistemului de securitate internaţională. Astfel sunt
necesare acţiuni bine definite în vederea relansării credibilităţii şi autorităţii marilor organizaţii
internaţionale de securitate, a căror capacitate de soluţionare a disputelor apărute între state este
nerezultativă, ceea ce a condus la extinderea terorismului.

18
În ianuarie, președintele ales al SUA, Donald Trump, a reînviat dezbaterea privind
contribuția NATO la combaterea terorismului, apelând la depășirea unei alianțe pentru
că "nu se ocupa de teroare ". NATO sa străduit să-și identifice rolul în combaterea
terorismului internațional de când aliații au invocat Articolul 5 ca reacție la atacurile din
11 septembrie. Deși în cele din urmă Trump a revenit asupra deciziei pe această
declarație , el a continuat să folosească mult - discutat despre NATO mini-summitul mai
pentru a reitera mesajul original aliaților europeni: NATO trebuie să își intensifice lupta
împotriva terorismului.Deși, probabil, nu a avut în vedere ceea ce Trump avea în minte,
apelul său oferă ocazia ca NATO să joace un rol mai mare și mai eficient în combaterea
terorismului prin revigorarea politicii sale de parteneriat îndelungate. Aceasta ar trebui
să reprezinte o prioritate pentru summitul NATO din 2018 și, ca prim pas, alianța ar
trebui să stabilească poziția de asistent secretar general pentru parteneriate.

Eforturile NATO de la jumătatea inimii

Atacul terorist de la Manchester, Anglia, din 22 mai, a avut loc cu doar câteva zile
înaintea mini-summit-ului și a accentuat argumentele lui Trump potrivit cărora NATO ar
trebui să facă mai mult în ceea ce privește terorismul și că membrii ar trebui să
contribuie mai mult. Chiar dacă mulți aliați europeni consideră UE drept principalul
forum pentru a aborda amenințarea terorismului, la mini-summit sa decis că NATO și-ar
spori și rolul. Aliații au convenit asupra unui "plan de acțiune"care includea
desfășurarea mai multor ore de zbor ale sistemului NATO de alertă aeriană și de
control, angajând să utilizeze mai mult sediul central al operațiunilor speciale NATO,
stabilind o celulă de informații privind terorismul și numind un înalt oficial NATO în
calitate de coordonator al eforturilor de contracarare a Alianței. Pe măsură ce cireada
de pe tort, NATO va deveni membru cu drepturi depline al Coaliției globale de
înfrângere a ISIS, coaliția condusă de SUA va efectua avioane împotriva organizației
teroriste din Irak și Siria, la care fac parte deja toți aliații NATO .

Secretarul general Jens Stoltenberg și aliații au prezentat progresele pe care NATO le-a
făcut deja în planul său de acțiune la reuniunea recentă a miniștrilor apărării, muncind
din greu pentru a arăta unitatea și inventivitatea în ceea ce privește problema
terorismului. Dar adevărul este că măsurile nu sunt suficient de substanțiale pentru ca
NATO să facă o diferență decisivă în lupta internațională împotriva terorismului,
deoarece acestea sunt în mare parte cosmetice . Este adevărat că acestea reprezintă
un pas în direcția cea bună. Îmbunătățirea procesului de colectare și partajare a
informațiilor, împreună cu o mai bună coordonare între aliați, este esențială pentru
combaterea terorismului și sprijină unul dintre cei trei piloni ( conștientizarea )
în orientările politice ale NATOpentru combaterea terorismului. Dar măsurile nu ajung la
cei doi piloni rămași: dezvoltarea capacităților și angajarea cu partenerii. Stoltenberg a
subliniat că NATO nu se va angaja în luptă în ciuda faptului că face parte din coaliția
anti-ISIS, însă se pare că NATO nu se va angaja într-adevăr în nimic: rapoartele au

19
ieșit înainte de întâlnire, să se alăture coaliției dacă ar fi un pas pur și simplu "simbolic".
Liderii și diplomații francezi și germani au indicat că angajamentul este " doar un gest
simbolic pentru Statele Unite"Fostul secretar general adjunct al NATO, Alexander
Vershbow, și-a exprimat îndoiala cu privire la profunzimea inițiativelor, declarând
că aderarea la coaliție a fost mai simbolică decât orice și a însemnat mai mult ca să-i
dea lui Trump" o victorie. "În calitate de diplomat al NATO a concluzionat destul de clar:
se întoarce acasă cu un mesaj că NATO se alătură coaliției, iar NATO nu trebuie să
facă nimic în plus, cel puțin pentru moment. "

Astfel, planul de acțiune al NATO servește, în primul rând, ca simbol al unității și al

mulțimii care se îndreaptă spre noul președinte al SUA, înfruntându-se în continuare
criticile americane cu privire la uzura alianței și contribuțiile inadecvate ale Europei. În
realitate, măsurile nu fac nimic pentru a face NATO sau coaliția mai eficiente în
combaterea terorismului.

Nevoia de parteneri

Între timp, terorismul transnațional și instabilitatea regională care rezultă din Sudul
Global rămân o amenințare directă la adresa securității alianței. Principalul mod în care
NATO poate aduce o valoare adăugată în lupta împotriva terorismului este utilizarea
mai eficientă a multor active existente în cadrul Alianței pentru a consolida și a permite
partenerilor săi din regiune.

Pe măsură ce Occidentul a ajuns să realizeze în două decenii de război în Orientul

Mijlociu Extins, să se bucure de un succes durabil, un angajament militar trebuie să
aibă parteneri locali puternici. Este deja un cliseu care afirmă că o soluție pe termen
lung la problema extremistă nu poate fi găsită decât în puterea societăților din regiune și
în capacitatea lor de a construi și menține pacea. Numai forțele locale pot asigura și
guverna teritoriul prin construirea încrederii pe termen lung în cadrul populațiilor pe care
le eliberează, așa cum scria fostul secretar al Apărării al SUA, Ashton Carter,
în apărarea strategiei Coaliției globale împotriva ISIS. Puțini aliați NATO au apetitul
pentru a-și desfășura forțele de luptă pe termen scurt sau pentru a fi principalul furnizor
de securitate pe termen lungîn Orientul Mijlociu sau în Africa de Nord. De aceea este
esențial ca guvernele și forțele militare locale să fie capabile să creeze și să susțină
securitatea în regiune. De asemenea, clarifică rolul pe care trebuie să îl joace NATO:
intensificarea luptei împotriva terorismului prin consolidarea națiunilor partenere NATO.

Politica de parteneriat a NATO

Ideea consolidării partenerilor pentru îmbunătățirea securității în regiuni instabile de-a

lungul granițelor NATO nu este nouă. De fapt, este principiul central al conceptului
NATO de "proiectare a stabilității" : menținerea alianței în siguranță prin stabilizarea
țărilor vecine. De la sfârșitul războiului rece, NATO a construit o rețea de 41 de
parteneri pe tot globul. În ultimii ani, NATO a lansat mai multe inițiative de parteneriat
care vizează consolidarea partenerilor regionali
prin construirea capacitățilorinstituționale și militare și prin reforma sectorului de

20
securitate. Acesta este obiectivul actual al misiunii de sprijin hotărât în Afganistan,
precum și, de exemplu, "pachetul de asistență" pentru Iordania. Consolidarea
partenerilor este astfel văzută deja în sediul NATO ca un instrument important de
stabilizare a frontierelor NATO cu o amprentă operațională redusă . Investigând acum
în parteneri, NATO dorește să-i facă capabili să-și protejeze propria securitate și să-și
asigure propriul teritoriu în viitor.

NATO este bine echipată pentru a face acest lucru, deoarece are deja o experiență
practică extinsă în acest domeniu și o infrastructură instituțională și militară solidă
pentru a sprijini și a realiza cooperarea cu partenerii. NATO adaugă în mod special
valoare parteneriatelor legate de securitate și apărare și are o experiență distinctăîn
domenii generale, cum ar fi reforma sectorului de securitate, consolidarea instituțiilor de
apărare, standardizarea și interoperabilitatea, precum și în domenii mai specifice, cum
ar fi combaterea IED, instruirea ofițerilor, întărirea echipamentelor militare, gestionarea
explozivilor și formarea pentru a anticipa și / . Mai mult decât atât, este adesea
necesară prezența NATO în mod deosebit pentru ca aliații mici să contribuie la
activitățile de formare și la consolidarea capacităților, deoarece nu au capacitatea de a
desfășura astfel de activități la scară largă în mod individual.

Cu toate acestea, în ciuda rolului central al partenerilor în strategia de alianță, politica

de parteneriat a NATO este în mare parte defunctă în practică. Există un decalaj între,
pe de o parte, recunoașterea retorică a importanței partenerilor și a angajamentului
oficial față de politica de parteneriat și, pe de altă parte, atenția și resursele politice și
birocratice pe care le oferă NATO. Acest lucru este valabil pentru zona de parteneriat în
ansamblul său și se prelungește până și în zonele specifice de colaborare, făcând
eforturile NATO să fie mai extinse și mai substanțiale decât în realitate. Alianța trebuie
să facă mai mult cu parteneriatele sale și să o facă mai eficient. În restul acestui articol,
am aruncat o lumină asupra principalelor provocări pentru o politică eficientă de
parteneriat NATO.

Este vorba despre bani

Banii nu pot rezolva toate problemele, dar face diferența. Acest lucru este valabil pentru
politica de parteneriat a NATO, unde lipsa de resurse este o provocare constantă. În
numeroase națiuni partenere, există o cerere în creștere pentru ceea ce oferă NATO, în
special pentru activitățile de contracarare, capabilități contra IED și exerciții
militare. Acesta a fost cazul când NATO și-a extins recent activitățile de formare în
Irak, la cererea primului ministru al țării. De asemenea, Libia a făcut recent o cerere
extensivăla NATO să-și pregătească și să-și dezvolte întreaga armată și să
construiască un minister al apărării de la zero. Cererea globală pentru activitățile
partenere - atît la scară mică, cît și la scară largă - este atât de ridicată încât NATO nu-l
poate găzdui. Politica de parteneriat ocupă doar aproximativ 1% din bugetul militar
foarte limitat al NATO și există adesea o lipsă de forță de muncă pentru desfășurarea
activităților partenere. NATO trebuie fie să furnizeze eforturile sale de parteneriat cu mai
mulți bani și oameni pentru a răspunde cerințelor crescânde, fie pentru a-și revizui
ambițiile. Aliații ar trebui să încerce să aloce mai multe resurse din bugetul finanțat din

21
fonduri comune pentru parteneriate, dar dacă acest lucru este imposibil, NATO ar putea
crea fonduri financiare prin intermediul mecanismelor naționale ale fondurilor
fiduciare. Multe activități partenere sunt deja finanțate direct de către aliați individuali în
acest mod, de exemplu prinApărării și Fondului de încredere în consolidarea
capacităților de securitate .

Lipsa resurselor înseamnă nu numai că NATO nu poate oferi cât mai multe servicii ca
națiunile partenere, dar și că NATO se află într-un ciclu constant de depășire a
promisiunilor și subdezvoltării, ceea ce duce la pierderea credibilității cu partenerii
săi. În special în Orientul Mijlociu și Africa de Nord, NATO trebuie să devină mai
atractivă și nu își poate permite o reputație mai pătată. Menținerea parteneriatelor
productive este o muncă dificilă și cu resurse intensive . NATO trebuie să accepte acest
lucru și să acorde prioritate finanțării necesare.

Structurile vechi împiedică un nou progres

Multe parteneriate NATO sunt împărțite în cadre regionale create în primul rând în anii
1990, dar aceste structuri și-au petrecut timpul. Aceștia au fost criticați pentru că
sunt depășite și au performanțe insuficiente . În loc să faciliteze și să promoveze
colaborarea dintre NATO și parteneri, așa cum a fost inițial logica din spatele cadrelor,
acestea au devenit mai mult un obstacol instituțional în calea unei cooperări
eficiente. Cooperarea cu partenerii aduce mai multe rezultate atunci când se face în
afara acestor cadre tradiționale. De aceea este necesară o revizuire completă a
modului în care sunt organizate instituțiile instituționale pentru a face ca colaborarea în
parteneriat să devină mai productivă. Problema este că, din motive istorice și
geografice, reformarea cadrelor este o problemă sensibilă din punct de vedere politic,
dacă nu explozivă. Cu toate acestea, este necesar. Liderii puternici trebuie să găsească
voința politică de a iniția o revizuire a acestor cadre problematice.

Lipsa conducerii

Acest lucru ne duce la provocarea fundamentală finală pentru o politică de parteneriat

de succes: lipsa conducerii. În anii 1990 și începutul anilor 2000, Statele Unite au fost
principala forță motrice a politicii de parteneriat a NATO. El a promovat o agendă de
parteneriat clară, uneori controversată, de exemplu atunci când NATO sa extins prin
acceptarea fostelor națiuni partenere ca membri oficiali sau când alianța a instituit o
cooperare cu partenerii ca fiind departe de comunitatea atlantică, precum Australia și
Japonia. Cu toate acestea, observatorii au identificato tendință spre diminuarea SUA
față de NATO în timpul administrației Obama. Câțiva înalți oficiali NATO ne-au subliniat
în interviuri că conducerea SUA în problema parteneriatului a dispărut. Și nici alte țări
nu sunt dispuse sau capabile să preia conducerea. Aceasta înseamnă că politica de
parteneriat nu este condusă de o agendă clar definită, ci mai degrabă de un sprijin difuz
și superficial din partea aliaților. Politica este adesea redusă la orientări generale și
sloganuri constatate în declarațiile summitului și în discursurile oficiale. De exemplu,
termenul de "proiectare a stabilității" pare frumos, dar poate fi dificil de transpus în
planurile de acțiune deoarece nu este clar ce politici specifice acoperă termenul altfel

22
decât obiectivul generic de stabilizare a vecinătății NATO. Întrucât Statele Unite nu mai
adună aliați în jurul unei strategii de parteneriat clare, există dezacorduri interne,
precum și confuzii cu privire la direcția politicii NATO. Dezvoltarea și punerea în aplicare
a politicilor care au urmat suferă, în consecință, deoarece sunt lăsate în mare parte la
personalul internațional al NATO, care are un moment dificil de a dezvolta o agendă
semnificativă și obiective clare de politică fără o orientare puternică din partea unor
națiuni sau a unor indivizi.

Lipsa conducerii face de asemenea dificilă reformele cuprinzătoare. Parteneriatele

NATO sunt sensibile din punct de vedere politic, deoarece implică numeroase interese
conflictuale între aliați și, prin urmare, poate fi dificil să se ajungă la un consens cu
privire la orice reformă semnificativă. O conducere puternică este necesară pentru a
conduce mecanismele politice intra-aliate. Fără aceasta, NATO nu poate elabora sau
realiza o politică strategică și productivă de parteneriat.

Numiți un asistent secretar general al NATO pentru parteneriate

Ca prim pas pentru a face față acestor provocări, propunem ca NATO să creeze poziția
de secretar general adjunct pentru parteneriate (ASG-P). Un ASG-P va aduce o atenție
exclusivă și atenție zonei de parteneriat. De asemenea, poziția ar reflecta rolul central al
"securității cooperative" în strategia oficială a NATO și presupusa semnificație a politicii
de parteneriat a Alianței. Mai precis, ASG-P va funcționa ca o ancoră organizațională și
va asigura că națiunile conducătoare aduc atenție politică, economică, organizațională
și militară asupra zonei de parteneriat. ASG-P ar avea patru domenii de
responsabilitate: asigurarea atenției politice și a unității în jurul problemei parteneriatului
(și lupta pentru fonduri); asigurarea unei dezvoltări strategice și structurale continue și
eficiente a politicii de parteneriat a Alianței; gestionarea coordonării interne a NATO; și
supraveghează operațiunile zilnice de parteneriat.

Politica de parteneriat a NATO este extrem de mare și complicată deoarece implică

echilibrarea nevoilor și intereselor 41 de țări partenere și 29 de aliați, menținând în
același timp activitățile partenere, dintre care există mai mult de 1.400, relevante din
punct de vedere strategic. Deoarece importanța parteneriatelor în strategia și
operațiunile NATO a crescut, zona a devenit prea mare și complexă pentru a fi plasată
în subordinea politică generală a Alianței. Prin aducerea tuturor acestor sarcini
împreună sub un oficial de rang înalt, care se ocupă doar de acest domeniu, NATO va
crea o coerență în politica sa de parteneriat și va accelera dezvoltarea pentru a deveni
mai productivă și mai strategică. Conducerea sub forma unui sistem ASG-P nu numai
că va aduce o atenție deosebită atât zonei, cât și managementului eficient. Mai mult, o
ASG-P va desfășura activități de informare a partenerilor și a potențialilor parteneri:
Există multe, dar adesea trecute cu vedereapotențialul și disponibilitatea țărilor arabe
de a coopera cu NATO, iar NATO ar putea fi mai activă în dezvoltarea de noi relații de
parteneriat și nu să aștepte să vină la NATO.

Deși numirea unei ASG-P poate părea o simplă remaniere birocratică și contravine
reducerii organizaționale pe care NATO a suferit-o de ani de zile, aceasta ar fi totuși un

23
pas posibil: majoritatea provocărilor din politica de parteneriat a NATO se bazează pe
lipsa conducere. Numirea unui ASG-P nu este, deci, ultimul, ci primul pas către o
reformă vizată, care va spori productivitatea politicilor de parteneriat ale NATO. Și
aceasta, la rândul său, reprezintă cel puțin o modalitate de a îmbunătăți efortul NATO
de combatere a terorismului fără a pune cizme NATO pe teren. Deoarece NATO
recunoaște oficial că partenerii joacă un rol important în eforturile de contracarare ale
Alianței, este logic doar ca NATO să își concentreze o mare parte din eforturile sale
aici. Crearea unui ASG-P ar putea fi o propunere simplă și eficientă de către un aliat
sau un grup care dorește să dea dovadă de leadership în acest domeniu. Desigur,
numirea nu ar rezolva problemele din politica de parteneriat a NATO sau în sine, ci ar fi
un mijloc de a transfera balanța birocratică a puterii în cadrul sediului NATO și ar
provoca atenția necesară zonei.

NATO trebuie să-și intensifice lupta împotriva terorii internaționale, așa cum a cerut
Trump. Orice efort de combatere a terorismului internațional fără sprijinul și implicarea
activă a unor parteneri regionali puternici în Sudul Global va fi inutil. Pentru a face acest
lucru, Alianța trebuie să își îmbunătățească politica de parteneriat pentru a depăși
simbolismul. În același timp, potrivit fostului său secretar general, nu există alți actori
decât NATO care să aibă capacitatea, expertiza și experiența pentru a îndeplini această
sarcină. Îmbunătățirea luptei NATO împotriva terorismului trebuie să vizeze
intensificarea politicii de parteneriat a NATO

Campania pentru o mai bună lume lucrează pentru a consolida dintre Statele Unite și Organizația
Națiunilor Unite prin comunicare, comunicare și advocacy. Noi să încurajeze conducerea SUA să
sporească capacitatea ONU de a transporta munca internațională neprețuită în numele păcii, progresul,
libertatea și justiția. În aceste eforturi, ne angajăm în politică factorii de decizie, mass-media și publicul
american să crească conștientizarea și sprijinirea Organizației Națiunilor Unite. A invata
mai mult, vizitați.
Centrul pentru cooperarea globală în domeniul combaterii terorismului este nonpartisan de cercetare și
organizarea de politică care lucrează la să îmbunătățească răspunsurile coordonate la nivel internațional
amenințarea continuă a terorismului prin furnizarea guvernele și organizațiile internaționale cu
oportune, politicile relevante de cercetare și analiză. Bazându-se pe anii lui cercetarea privind
contraterorismul regional și internațional inițiative, Centrul continuă să identifice modalități de
consolidare eforturile non-militare de combatere a terorismului.

Construirea de alianțe globale în lupta împotriva terorismului

Confruntându-se cu o amenințare teroristă în continuă schimbare, capacitatea comunității
internaționale de a se ocupa în mod eficient de aceasta
aceasta va fi la fel de puternică ca cea mai slabă legătură dintre comunitatea internațională și Statele
Unite

24
mai mult beneficii atunci când lucrează cu parteneri din întreaga lume, mai degrabă decât singuri în
lupta internațională
împotriva terorismului.
Imediat după 9/11, S.U.A. a făcut un început promițător, colaborând cu echipa internațională
comunitate. De atunci, însă, atenția acordată acestui element crucial al politicii de combatere a
terorismului
a scăzut semnificativ.
Pentru a proteja America de un alt atac terorist major și pentru a-și repara reputația deteriorată pe
la nivel internațional, noua administrație va trebui să consolideze cooperarea internațională
o prioritate de vârf, inclusiv prin reafirmarea conducerii americane în instituțiile multilaterale.
Următoarea Administrație va trebui să revitalizeze politicile și practicile din S.U.A. pentru a elimina
lacunele globale
capacități și îmbunătățirea relațiilor cu partenerii și instituțiile globale pentru o mai bună protecție a
Americii. O sa
trebuie să coopereze mai eficient cu alte națiuni, care pot suporta sarcina furnizării
lupta împotriva terorismului și asistența pentru formare, în special în regiunile în care SUA ar putea
lipsa accesului și a efectului de levier. De asemenea, va fi necesar un efort mai mare pentru a face
schimb de informații cu privire la teroriști
atât aliați, cât și aliați netradiționali și să ridice standardele de securitate și de securitate globale din SUA
și de la nivel mondial
traversări prin cooperare internațională extinsă.
Următoarea Administrație poate realiza progrese importante în ambele domenii prin colaborarea mai
strânsă
organismele multilaterale, care joacă un rol esențial în eforturile globale de combatere a terorismului,
prin:
• Stabilirea normelor internaționale. Organizațiile internaționale, în special ONU, au o critică
rol de jucat în stabilirea și monitorizarea punerii în aplicare a legislației internaționale
cadrelor, care oferă baza esențială pentru cooperarea dintre state în combaterea acestora
terorismului și aducerea teroriștilor în fața justiției.
• Facilitarea cooperării tehnice între țări. Mijlocul diferitelor funcționalități internaționale
organisme, precum cele dedicate combaterii finanțării terorismului, aviației și securității maritime,
să faciliteze stabilirea standardelor și cooperarea tehnică zilnică esențială pentru combaterea acestora
terorism.
• Sprijinirea statelor în construirea capacității de combatere a terorismului. ONU joacă un rol unic și
rol important ca facilitator și furnizor important al acestor eforturi în rândul funcționarilor,
regionale și subregionale. Statele Unite nu pot să identifice și să-i finanțeze pur și simplu
prioritățile proprii. Securitatea americanilor împotriva terorismului este interconectată cu cea a altor
țări.
SUA trebuie să colaboreze cu aceste țări pentru a identifica și a finanța prioritățile de combatere a
terorismului în România
Construirea de alianțe globale în lupta împotriva terorismului
3
fiecare colț al lumii. Un ONU eficient poate ajuta la limitarea resurselor limitate disponibile
și să contribuie la creșterea capacității tuturor statelor de a combate terorismul.
• Angajarea cu aliații netraționali. ONU oferă un forum pentru implicarea în tradițional
și aliații netradiționali în legătură cu o serie de probleme de combatere a terorismului, inclusiv cele
legate de acestea
contracarând radicalizarea în creștere și extremismul care combină terorismul islamist și pentru

25
care în prezent nu există un forum larg și eficient.
recomandări
Această lucrare oferă următoarele recomandări pentru implementarea următoarei Administrație în
prima sa
o sută de zile:
• Numirea unui "țar" al Casei Albe pentru cooperarea internațională în domeniul combaterii
terorismului;
• Numiți un diplomat ca Coordonator al Departamentului de Stat pentru Combaterea Terorismului;
• Asigurarea unei poziții de lider la nivel ambasadorial privind combaterea terorismului la ONU; și
• Solicitați crearea unei organizații globale anti-teroriste

Responsabilitatea primară a următoarei Administrații va fi de a proteja poporul american. Mai mult

decât
șase ani de la atacurile din 11 septembrie, rețelele teroriste transnaționale și teroriștii islamici de origine
homosexuală continuă
să reprezinte provocări serioase pentru pacea și securitatea internațională. Atacă aliații noștri cei mai
apropiați din Spania și
Marea Britanie, planificate de persoane cu legături cu Europa, Africa de Nord și Asia de Sud, subliniază
realitatea unei probleme globale complexe care necesită un răspuns global coordonat și global.
Teroriștii s-au dovedit a fi adeptul exploatării lacunelor pentru a-și finanța, organiza, echipa și instrui
recruții, să le îndeplinească
atacuri și evitarea arestării. Având în vedere natura rapidă a amenințării teroriste globale, cea
internațională
capacitatea comunității de a se ocupa în mod eficient de aceasta nu va fi decât la fel de puternică ca cea
mai slabă legătură. Construirea
capacitatea tuturor țărilor de a contracara amenințarea teroristă trebuie, prin urmare, să fie o prioritate
majoră a noului
Administrare.

Rețelele de teroare de astăzi nu au de obicei nici o afiliere

suverane și care operează peste frontierele naționale și
în zone care se află adesea în afara sferei Statelor Unite ale Americii
influență. Pentru a răspunde acestei amenințări, eforturile de combatere a terorismului
trebuie să traverseze culturale, etnice, regionale și religioase
divizează că teroriștii caută să exploateze. Deși este lumea din lume
cea mai puternică putere militară și economică, America nu poate fi
de oriunde și de umăr, de la sine, sarcina imensă
de a aborda o amenințare globală care probabil va dura dincolo de aceasta
generaţie. America are nevoie de sprijinul aliaților mari și mici, nord și sud, pentru a construi și a susține
capacități necesare pentru a aborda eficient amenințarea. O inteligență robustă, militară și eficientă
capacitățile de colectare trebuie să rămână la marginea eforturilor noastre de capturare și înfrângere a
teroriștilor.
Cu toate acestea, focalizarea pe aceste măsuri nu este suficientă pentru a aborda un glob multilateral și
adaptabil
amenințare. Cooperarea internațională pe o gamă mai largă de abordări care utilizează o gamă largă de
instrumente merită
o mai mare atenție și resurse pentru a îmbunătăți eforturile colective pentru a aborda amenințările
emergente, cum ar fi

26
radicalizarea și recrutarea și menținerea pe plan internațional a combaterii terorismului. Mai Mult
coordonarea fără precedent și consolidarea capacităților eficiente sunt de asemenea vitale pentru
asigurarea transfrontalieră
cooperarea necesară pentru urmărirea finanțării, perturbarea planificării și prevenirea atacurilor
viitoare, precum și pentru investigarea,
capturarea și urmărirea penală a teroriștilor. Cooperarea internațională care a ajutat la contracararea
planificată în luna august
Atacul major asupra terorismului inspirat de al-Qaeda din 2007 asupra țintelor americane din Germania
evidențiază acest lucru esențial
element de abordare eficientă a amenințării.

America trebuie să prezinte o viziune care să privească dincolo de teama și incertitudinea creată de cei
care au
ne-a atacat. Este timpul să ne uităm dincolo de 9/11 și să ne unim țara în jurul unui sentiment de scop
colectiv
mai degrabă decât să locuiască pe inamic. De asemenea, trebuie să preia conducerea în abordarea
condițiilor care contribuie
la răspândirea continuă a islamismului radical, cum ar fi conflictele regionale îngrozitoare, lipsa statului
de drept,
și marginalizarea. În timp ce niciun președinte american nu ar trebui să creeze vreodată alianțe și
cooperare internațională
înainte de securitatea poporului american, eșecul de a oferi conducerea necesară astăzi pentru întărire
alianțele de combatere a terorismului din întreaga lume și adaptarea acestora pentru a aborda
amenințările în evoluție subminează
securitatea Statelor Unite.

Imediat după atacurile din septembrie 2001, SUA a făcut un început promițător prin colaborarea cu
comunitatea internațională, inclusiv prin plasarea cu succes a subiectului în topul agendei ONU
și alte organisme multilaterale. De atunci, însă, atenția la acest element crucial al contraterorismului
politica a scăzut semnificativ. În ultimii șase ani, mai multă atenție și partea de leu a cetățenilor noștri
resursele de securitate sunt dedicate războiului din Irak și parteneriatelor bilaterale de combatere a
terorismului,
inclusiv cu țările cu libertate politică limitată și cu dosare suspecte privind drepturile omului. Astăzi, ca a
rezultă că avem nevoie de un efort revigorat pentru a elimina lacunele în capacitățile globale și pentru a
îmbunătăți relațiile cu cele globale
parteneri și instituții pentru a proteja America mai bine. SUA trebuie să construiască și să susțină un
efort global
cooperare care nu numai că va ajuta la pregătirea și prevenirea următorului atac, ci va ajuta să prevaleze
împotriva acestuia
terorismului pe termen lung.

În efortul internațional de combatere a terorismului, a devenit extrem de clar, în ciuda pretențiilor

câtorva dintre aceștia
administrația Bush și susținătorii ei mai tari, că Statele Unite provin mult mai mult
beneficiați de angajamentul față de organizațiile multilaterale și alți parteneri decât de a merge singuri.
Combaterea terorismului înseamnă că alte națiuni pot contribui la suprasolicitarea sarcinii de a furniza
capacități

27
construirea și asistența pentru formare, în special în regiunile în care Washingtonul nu are acces și are
efect de levier. Mai Mult
munca trebuie făcută în noua administrație pentru a stimula schimbul de informații cu privire la teroriști
atât cu aliați de încredere, cât și ne-tradiționali și să ridice standardele de securitate din S.U.A. și de
securitate globală pentru călătorii și
trecerile frontierelor prin cooperare internațională extinsă. Angajamentul multilateral oferă de
asemenea
oportunități nu numai de a încuraja (sau reaprinde) relațiile bilaterale cu tradiționale și non-tradiționale
țările partenere în vederea combaterii terorismului, ci pentru a sensibiliza comun cu privire la
amenințare și pentru a construi încrederea
necesare pentru schimbul de informații pentru prevenirea și detectarea actelor teroriste

În măsura în care securitatea Americii împotriva terorismului este interconectată cu cea a altor țări,
noua administrație trebuie să colaboreze cu ei pentru a identifica și a finanța prioritățile de combatere a
terorismului în fiecare
colț al lumii. În timp ce unele țări și regiuni au capacitatea de a-și identifica și implementa propriile
prioritățile antiteroriste, multe altele încă nu. Această concluzie a fost reluată de către Consiliu pe
probleme externe
Grupul independent de relații cu privire la finanțarea terorismului, care a menționat că, deși progresul
substanțial
a fost făcută în multe țări, o lipsă de capacitate tehnică încă inhibă abilitatea multor țări
să respecte pe deplin obligațiile privind combaterea terorismului
De fapt, lipsa capacității este o problemă în a
numărul de țări și regiuni identificate de Comisia 9/11 ca fiind posibilele baze de funcționare pentru
unele dintre cele mai periculoase rețele teroriste internaționale.2

În mod tradițional, Washington a fost cel mai important furnizor mondial de asistență tehnică și resurse
pentru îmbunătățire
capacitățile de combatere a terorismului din țările în curs de dezvoltare. După 11 septembrie,
Departamentele de Stat și Apărare
și Agenția Centrală de Informații au majorat în mod semnificativ programele de asistență pentru
combaterea terorismului.
Mai recent, cu toate acestea, finanțarea ajustată la inflație pentru multe dintre aceste programe a
scăzut
Aceste
resursele legate de asistență reprezintă o sumă minusculă din banii alocați efortului împotriva
terorismului, dar în multe țări în curs de dezvoltare acestea au o importanță critică și trebuie menținute
și menținute
îmbunătățit.

Aeroportul și securitatea maritimă și capacitățile străine de aplicare a legii se numără printre programele
prioritare
care au nevoie de o finanțare mai robustă. Programele ca acestea ajută la instruirea serviciilor de
informații, a poliției și a personalului din justiție
în țările în curs de dezvoltare în care teroriștii s-au înrădăcinat. Prin oferirea unei finanțări mai mari
pentru astfel de programe,

28
Washingtonul nu numai că ar spori capacitatea țărilor gazdă de a contribui la efortul mondial
împotriva terorismului, dar le permite acestor guverne să protejeze mai bine interesele comerciale și de
securitate ale SUA,
precum și americanii care călătoresc sau trăiesc în străinătate. Astfel de programe permit, de asemenea,
funcționarilor de aplicare a legii aici
și în străinătate să coopereze la punerea în aplicare a legilor stricte anti-terorism, să se adapteze la
condițiile în schimbare
deoarece teroriștii își modifică tacticile și urmăresc activitatea rețelelor teroriste pentru a contracara
atacurile din
înainte de a putea fi executate. Cooperarea dintre legislația SUA, britanică și pakistaneză
ofițeri de executare care au împiedicat o conspirație teroristă să arunce în aer zece zboruri
transatlantice
destinat orașelor americane în august 2006 este un caz în acest sens.

Noua administrație trebuie să se asigure că aceste priorități de finanțare sunt recunoscute și aprobate
de către
Congress.4
O mai bună protecție a infrastructurii națiunii trebuie, de asemenea, să fie un obiectiv al noii
Administrații.
Obiectivele tari precum rețelele electrice și rezervoarele sunt vitale pentru securitatea națională,
ordinea publică și națională
economie. În Statele Unite astăzi, aproximativ 85% din această infrastructură se află în mâini private.
Urmatorul
Administrația va trebui să facă o treabă mai bună pentru a ajunge la sectorul privat în vederea obținerii
cooperării
pentru a proteja această infrastructură împotriva atacurilor.
În plus, având în vedere numărul de companii multinaționale și natura globală a economiei, este
nu este suficient pentru ca Departamentul pentru Securitate Internă și omologii săi din Europa de Vest
să se energizeze
și să coordoneze eforturile lor naționale de a proteja infrastructura critică. Un atac asupra lor
infrastructura aproape oriunde pe glob ar putea avea valuri devastatoare în Statele Unite.

Următoarea Administrație ar trebui să solicite înființarea unei organizații

mondiale de combatere a terorismului
auspiciile ONU. Noua Casa Albă "țarul" pentru cooperarea internațională în
domeniul combaterii terorismului ar trebui
să conducă un proces inter-agenție în cadrul guvernului S.U.A. pentru a
garanta că această organizație primește asistență
din toate departamentele relevante, inclusiv Securitatea Internă, Stat, Justiție,
Trezorerie și Apărare. Aceasta
ar trebui să fie foarte clar, probabil într-o adresă prezidențială la Adunarea
Generală din septembrie
2009, că noul organism global de combatere a terorismului va servi

29
intereselor nu numai Statelor Unite, ci și
țări din toate părțile lumii și că următoarea
Administrația intenționează să colaboreze cu parteneri din cadrul și
în afara ONU, în sprijinirea creării și a activității
o astfel de entitate. În plus față de depășirea gazonului inter-agenție
lupte între stat, apărare, trezorerie, justiție și patrie
Securitate care a caracterizat angajamentul multilateral al SUA
pe probleme de combatere a terorismului în cadrul administrației Bush,
Conducerea Casei Albe va fi necesară pentru a depăși situația
inevitabil scepticism din cariera guvernului S.U.A.
oficialitățile antiteroriste cu privire la contribuțiile care
organismele multilaterale pot face acest efort global.

otuși, pentru a concluziona că NATO nu mai are un rol important pentru că nu a fost
folosit pentru o misiune pentru care nu a fost concepută ar fi perversă și
greșită. Alianța rămâne principalul mijloc de menținere a SUA în domeniul securității
europene. Prin procesul de extindere, NATO joacă un rol esențial în unificarea unui
continent care a fost împărțit de aproape 50 de ani. A adus pace în Balcani, unde
continuă să desfășoare zeci de mii de soldați, fără de care regiunea ar putea reveni
cu ușurință la conflictele oribile din anii 1990. Prin Parteneriatul pentru Pace, Alianța
sa extins și a promovat cooperarea militară cu partenerii din Asia Centrală, dintre
care unele au contribuit esențial la campania din Afganistan. NATO continuă, de
asemenea, să promoveze interoperabilitatea militară a aliaților, astfel încât să poată
coopera militar unul cu celălalt, chiar și atunci când NATO nu este implicată - așa cum
au făcut-o în timpul războiului din Golful din 1990 și în anumite părți ale operațiunii
în și în jurul Afganistanului. Întrucât comunitatea internațională consideră modalități
de stabilizare a Afganistanului în urma războiului, capacitățile NATO de planificare și
de comandă și control ar putea dovedi cea mai bună opțiune pentru menținerea unei
forțe de securitate pe termen lung, condusă de Vest. Pe scurt, în timp ce războiul
împotriva terorismului sugerează într-adevăr că NATO nu mai este instituția
geopolitică centrală pe care o avea în timpul Războiului Rece, ar fi prea prematură și
extrem de scurtă să conchidem că misiunea sa sa terminat și că nu are un rol viitor
pentru a juca. astfel încât aceștia să coopereze militar unul cu celălalt, chiar și atunci
când NATO nu este implicată - așa cum au făcut-o în timpul războiului din Golful din
1990-1991 și în anumite părți ale operațiunii în și în jurul Afganistanului. Întrucât
comunitatea internațională consideră modalități de stabilizare a Afganistanului în
urma războiului, capacitățile NATO de planificare și de comandă și control ar putea
dovedi cea mai bună opțiune pentru menținerea unei forțe de securitate pe termen

30
lung, condusă de Vest. Pe scurt, în timp ce războiul împotriva terorismului sugerează
într-adevăr că NATO nu mai este instituția geopolitică centrală pe care o avea în
timpul Războiului Rece, ar fi prea prematură și extrem de scurtă să conchidem că
misiunea sa sa terminat și că nu are un rol viitor pentru a juca. astfel încât aceștia să
coopereze militar unul cu celălalt, chiar și atunci când NATO nu este implicată - așa
cum au făcut-o în timpul războiului din Golful din 1990-1991 și în anumite părți ale
operațiunii în și în jurul Afganistanului. Întrucât comunitatea internațională consideră
modalități de stabilizare a Afganistanului în urma războiului, capacitățile NATO de
planificare și de comandă și control ar putea dovedi cea mai bună opțiune pentru
menținerea unei forțe de securitate pe termen lung, condusă de Vest. Pe scurt, în
timp ce războiul împotriva terorismului sugerează într-adevăr că NATO nu mai este
instituția geopolitică centrală pe care o avea în timpul Războiului Rece, ar fi prea
prematură și extrem de scurtă să conchidem că misiunea sa sa terminat și că nu are
un rol viitor pentru a juca. Întrucât comunitatea internațională consideră modalități
de stabilizare a Afganistanului în urma războiului, capacitățile NATO de planificare și
de comandă și control ar putea dovedi cea mai bună opțiune pentru menținerea unei
forțe de securitate pe termen lung, condusă de Vest. Pe scurt, în timp ce războiul
împotriva terorismului sugerează într-adevăr că NATO nu mai este instituția
geopolitică centrală pe care o avea în timpul Războiului Rece, ar fi prea prematură și
extrem de scurtă să conchidem că misiunea sa sa terminat și că nu are un rol viitor
pentru a juca. Întrucât comunitatea internațională consideră modalități de stabilizare
a Afganistanului în urma războiului, capacitățile NATO de planificare și de comandă și
control ar putea dovedi cea mai bună opțiune pentru menținerea unei forțe de
securitate pe termen lung, condusă de Vest. Pe scurt, în timp ce războiul împotriva
terorismului sugerează într-adevăr că NATO nu mai este instituția geopolitică
centrală pe care o avea în timpul Războiului Rece, ar fi prea prematură și extrem de
scurtă să conchidem că misiunea sa sa terminat și că nu are un rol viitor pentru a
juca.

um ar trebui NATO să se adapteze la Praga? În primul rând, liderii alianței trebuie să

clarifice faptul că noi amenințări, cum ar fi terorismul internațional, reprezintă o
preocupare centrală pentru statele membre ale NATO și pentru poporul lor. Liderii
NATO au recunoscut deja în Concepția Strategică din 1991 că "securitatea Alianței
trebuie să țină seama și de contextul global" și citează "alte riscuri de natură mai
largă, inclusiv proliferarea armelor de distrugere în masă, întreruperea fluxului de
resurse vitale și acțiuni de terorism și sabotaj ". În Concepția Strategică din 1999,
Alianța a mutat" actele de terorism "în topul listei de" alte riscuri ". Aceasta nu
înseamnă că orice act de terorism sau amenințare la adresa aprovizionării cu energie
poate sau ar trebui tratată ca o situație de urgență în temeiul articolului 5, care

31
obligă toți aliații să contribuie cu trupe. Aceasta înseamnă, totuși, că toți recunosc
faptul că evoluțiile globale pot periclita interesele și valorile lor comune, ceea ce a
devenit dramatic clar prin atacurile asupra Washingtonului și New York-ului. Chiar
dacă invocările din articolul 5 nu vor mai însemna în mod necesar o operațiune
formală a NATO sub comanda NATO, trebuie menținut și întărit conceptul că "un
atac armat" din străinătate trebuie să declanșeze solidaritatea între statele membre.

În al doilea rând, membrii NATO, în special aliații europeni, trebuie să își pregătească
capacitățile militare pentru noi misiuni. La summitul din aprilie 1999, aliații au
adoptat o inițiativă privind capabilitățile de apărare pentru a îmbunătăți capacitatea,
mobilitatea, durabilitatea, supraviețuirea și eficacitatea forțelor aliate. Au identificat
circa 58 de domenii în care să poată fi acoperite anumite lacune în capacitățile
aliate. Însă inițiativa nu a avut niciodată vizibilitate politică și puține obiective au fost
îndeplinite. La Praga, aliații europeni ar trebui să pară această listă pentru câteva
categorii critice - probabil muniții ghidate cu precizie, aeriană, comunicații sigure și
realimentare în aer - și să se angajeze să își îndeplinească obiectivele. Nu numai aliații
europeni trebuie să-și îmbunătățească capacitățile de a se alătura eficient cu Statele
Unite în campania antiteroristă, dar și procesul UE de dezvoltare a armelor trebuie să
fie coordonat cu NATO. În caz contrar, durerile de cap de interoperabilitate actuale se
vor înrăutăți. Europenii au avut plângeri legitime cu privire la faptul că nu au fost pe
deplin implicați în primele etape ale operațiilor militare din Afganistan, dar problema
va crește mult mai dificilă dacă capacitățile militare americane și europene continuă să
se abată.

În al treilea rând, NATO ar trebui să-și extindă aderarea, atât pentru a dezvolta aliați
puternici capabili să contribuie la obiectivele comune, cât și pentru a consolida
integrarea Europei Centrale și de Est. Câți membri noi ar trebui să fie acceptați în
Praga va depinde parțial de modul în care candidații își susțin cu succes reformele
politice, economice și militare până la summit, dar la un nivel minim NATO ar trebui
să accepte toți candidații care au demonstrat că sunt democrații stabile angajate
valorile altor membri ai NATO. Noua relație dintre Rusia și Occident, care rezultă în
parte din lupta comună împotriva terorismului, ar trebui să contribuie la garantarea
faptului că extinderea NATO, chiar și în țările baltice, nu subminează relațiile cu
Rusia.

În al patrulea rând, NATO ar trebui să se bazeze pe progresele recente în cooperarea

NATO-Rusia, care este evidentă în atitudinea aparent nouă a președintelui rus
Vladimir Putin de acceptare a extinderii NATO și în acordul din primăvara anului
2002 de a institui un nou forum NATO-Rusia care să permită consultări ample și
32
luarea deciziilor comune. Moscova a fost, de asemenea, de acord să obțină ajutorul
NATO în restructurarea forțelor sale armate, o mișcare care a rezistat mult timp de
instaurarea de apărare conservatoare a Rusiei, dar o zonă în care NATO are multe de
oferit, așa cum o are și cu alte state din fostul bloc sovietic. Rusia și NATO ar putea
coopera în mod util în domeniul apărării civile, instruirii forțelor speciale,
programelor de armament colaborativ, apărării antirachetă, menținerii păcii și
exercițiilor militare comune NATO-Rusia. În urma zilei de 11 septembrie,

În cele din urmă, NATO trebuie să-și dezvolte capacitatea de a face față terorismului,
în ciuda rezistenței aliaților europeni care se tem de acordarea unei alianțe prea mari
unui rol "global" sau "politic". Partea pe care NATO o poate și ar trebui să o joace în
acest domeniu este strict limitată - chestiunile legate de aplicarea legii, imigrația,
controlul financiar și informația internă sunt cu mult peste competențele NATO și
trebuie tratate între Statele Unite și Uniunea Europeană. Cu toate acestea, aliații
NATO pot și ar trebui să împărtășească informații despre armele nucleare, biologice,
chimice și programele de rachete balistice; să dezvolte planificarea de apărare civilă și
gestionarea consecințelor; să dezvolte apărarea antirachetă; și să coordoneze mai bine
diferitele forțe speciale ale statelor membre, ale căror rol în campania antiterorism va
fi critic. Alianța ar trebui să ia în considerare și o nouă comandă de forță de proiecție,
care ar fi responsabilă pentru planificarea operațiunilor în afara zonei. În timpul
războiului rece, puțini ar fi putut imagina nevoia ca forțele speciale americane și
europene să călătorească la jumătatea lumii și să execute atacuri coordonate, dar astăzi
această nevoie este foarte reală. Deși NATO nu a fost folosită pentru răspunsul militar
la atacul din septembrie asupra Statelor Unite, nu este greu să ne imaginăm un atac
terorist cataclismist asupra unui oraș european pentru care ar fi potrivit un răspuns
NATO.

Chiar și cu toate reformele corecte, NATO probabil că nu va deveni din nou

organizația centrală de apărare în timpul războiului rece sau chiar în timpul
războaielor balcanice din anii 1990. Dar rămâne un instrument esențial prin care
Statele Unite și aliații lor cheie pot să-și coordoneze militarii, să promoveze unificarea
Europei, să mențină pacea în Balcani și, eventual, să lupte împotriva marilor
operațiuni militare oriunde în lume. Summit-ul de la Praga ar trebui să fie folosit
pentru a revitaliza și adapta o organizație încă esențială, nu pentru a anunța demisia
sa.

R�spunsul ini�ial al NATO

Pentru prima dat� �n istoria sa, NATO a invocat Articolul 5 �n primele 24 de ore
dup� atacurile teroriste �mpotriva Statelor Unite din 11 septembrie 2001.

33
R�spunz�nd cererii Statelor Unite, p�n� la 4 octombrie 2001, alia�ii au convenit
s� �ntreprind� o serie de m�suri pentru a spori modalit��ile de lupt� �mpotriva
terorismului. Aceste m�suri ini�iale au inclus un schimb mai mare de informa�ii
militare, asigurarea dreptului de survol �i a accesului la porturi �i aeroporturi �n
toate situa�iile, asigurarea de asisten�� �n cazul statelor amenin�ate ca urmare a
sprijinului acordat eforturilor coali�iei, precum �i dislocarea for�elor navale ale
NATO �n Mediterana de est �i a aeronavelor Alian�ei echipate cu Sisteme de
Avertizare �i Control Aeropurtate (AWACS) �n Statele Unite pentru a suplini
aeronavele AWACS americane trimise �n sprijinul opera�iilor din Afganistan.

Cu toate acestea, �n viziunea unor alia�i, Statele Unite au comis o gre�eal� major�
prin e�ecul de a utiliza mai bine NATO atunci c�nd au lansat opera�iile �mpotriva al-Qaida �i a
regimului taliban din Afganistan. Aceasta a subminat �ncrederea �n Alian�� �i a f�cut mai dificil� furnizarea
unei asisten�e sporite Statelor Unite de c�tre liderii na�ionali.

Totu�i, Statele Unite au recunoscut valoarea complementar� a NATO at�t pentru

r�spunsul na�ional la terorism, c�t �i pentru eforturile ONU de a orchestra efortul
la nivel global. �n acest context, NATO acoper� un sector important datorit�
capacit��ii sale unice de a furniza securitate. Astfel, NATO reprezenta cadrul logic
pentru organizarea For�ei Interna�ionale de Asisten�� de Securitate (ISAF) �n
Afganistan, care a devenit prima opera�ie a NATO din afara spa�iului euroatlantic.
Iar abordarea complex� �i sistematic� a acestei probleme este �n parte cea care a
f�cut ca terorismul s� devin� o prioritate de prim ordin pe agendele na�ionale de
securitate a 53 de ��ri direct afiliate la NATO: 20 de state membre ale Parten eriatului
pentru Pace, 7 ��ri ale Dialogului Mediteranean �i cei 26 de alia�i.

Rolul NATO

Pentru a �n�elege mai bine poten�ialul NATO �i a stabili unele a�tept�ri realiste �n privin�a acestei
organiza�ii, trebuie s� analiz�m locul �n care se �ncadreaz� NATO �n ansamblul luptei �mpotriva
terorismului, at�t din punct de vedere structural, c�t �i func�ional.

Structural

�n mod logic, NATO se �ncadreaz� �ntre eforturile orchestrate de Na�iunile Unite �n vederea realiz�rii celor
mai generale scopuri �i abord�rile na�ionale privind lupta �mpotriva terorismului, care au un pronun�at caracter
specific. Dar pentru a trata at�t simptomele, c�t �i afec�iunea propriu-zis� este nevoie de o combina�ie �ntre
eforturile de la cele trei niveluri � na�ional, regional �i global. �mpreun�, acestea pot furniza cel mai eficient
r�spuns posibil la amenin�area terorismului.

Responsabilitatea fundamental� pentru lupta �mpotriva terorismului apar�ine fiec�rui stat, at�t pentru faptul c�,
�n ultim� instan��, terorismul este un fenomen local, c�t �i pentru c�, din diverse motive, o mare parte a
cooper�rii dintre guverne va trebui s� se desf�oare �n cadru bilateral, �n special �ntre institu�iile de
informa�ii �i cele cu atribu�ii �n aplicarea legilor. Cu toate acestea, NATO, G8, un grup format din primele 7 state
cele mai industrializate �i Rusia, Uniunea European�, ONU �i alte organiza�ii joac� un important rol de
coordonare �i integrare �n sprijinirea eforturilor fundamentale �ntreprinse de c�tre celelalte state. Cheia o
reprezint� coordonarea acestor eforturi �i evitarea duplic�rilor inutile.

Func�ional

34
NATO a f�cut din lupta �mpotriva terorismului o prioritate de prim ordin �i a realizat consensul �n privin�a naturii
acestei probleme �i a r�spunsurilor adecvate, �n general. Ca urmare a acestui fapt �i a eforturilor similare ale
altor institu�ii, �n prezent este de neacceptat ca ��rile s� asigure un mediu permisiv unor terori�ti pe care �i
consider� �lupt�tori pentru libertate�, doar pentru c� ace�tia nu cauzeaz� probleme pe teritoriul lor na�ional.

Abordarea luptei �mpotriva terorismului de c�tre NATO are la baz� ideea c� responsabilitatea fundamental�
pentru ducerea acesteia apar�ine statelor membre. Scopul urm�rit de Alian�� este acela de a ajuta statele s�
descurajeze �i dezorganizeze amenin��rile teroriste venite din afara grani�elor, precum �i s� se apere �i
protejeze �mpotriva acestora �dac� �i unde este necesar�. Abordarea de baz�, subliniat� �n concep�ia
militar� a NATO de ap�rare �mpotriva terorismului aprobat� �n noiembrie 2002, include patru componente : (a)
m�suri anti-teroriste defensive pentru reducerea vulnerabilit��i for�elor, cet��enilor �i a propriet��ilor, (b)
managementul consecin�elor, inclusiv prin m�suri de reac�ie pentru limitarea efectelor; (c) m�suri contra-
teroriste ofensive �n care NATO va avea rol conduc�tor sau de sprijin, inclusiv �n opera�ii psihologice �i de
informare; �i (d) cooperarea militar� cu statele membre, partenere �i alte ��ri, precum �i coordonarea cu alte
organiza�ii interna�ionale ca Uniunea European�, Organiza�ia pentru Securitate �i Cooperare �n Europa �i
Organiza�ia Na�iunilor Unite.

De�i liniile politice directoare ale NATO specific� faptul c� este de preferat descurajarea �i prevenirea actelor
teroriste dec�t ajungerea �n situa�ia de a avea de a face cu urm�rile acestora, nu exist� nici o prevedere cu
caracter permanent referitoare la opera�iile militare preventive desf�urate de Alian��. Astfel, orice ac�iune
direct� a Alian�ei �mpotriva terori�tilor sau a celor care �i g�zduiesc necesit� ob�inerea unei aprob�ri
anterioare din partea tuturor alia�ilor. Drept urmare, NATO este cel mai bine preg�tit pentru roluri care implic�
ac�iuni coordonate desf�urate pe o perioad� de timp mai �ndelungat�, cum ar fi m�surile preventive,
managementul consecin�elor, opera�iile de stabilizare, supravegherea spa�iului aerian �i a liniilor maritime,
precum �i �nt�rirea capabilit��ilor na�ionale, �n special �n cazul ��rilor mai pu�in puternice.

NATO de�ine o re�ea bine stabilit� pentru facilitarea cooper�rii. De exemplu, la Celula NATO de Coordonare a
Parteneriatului de la Comandamentul Suprem al Puterilor Aliate din Europa exist� reprezentan�i din 43 de ��ri,
ceea ce �i ofer� acesteia cea mai larg� arie de cuprindere geografic�, neegalat� de alt� organiza�ie militar�
interna�ional� din lume. Consiliul NATO-Rusia �i Comisia NATO-Ucraina sunt de asemenea importante forumuri
de cooperare pentru aspectele legate de combaterea terorismului.

Alian�a joac� rolul de lider �n elaborarea strategiilor, doctrinelor �i a normelor de instruire privind lupta
�mpotriva terorismului pentru situa�iile �n care ar putea fi necesar� �ntrebuin�area for�elor militare. Trebuie
remarcat aici programul de exerci�ii al NATO, care ofer� oportunitatea desf�ur�rii �i exers�rii opera�iilor civil-
militar integrate pentru a putea face fa�� unei game largi de atacuri teroriste poten�iale. La Summit-ul de la
Istanbul, liderii alia�i au f�cut publice detaliile unui program cu opt puncte pentru cercetarea �i dezvoltarea
tehnologiilor de combatere a terorismului, inclusiv �n ce prive�te protec�ia �mpotriva amenin��rii bombelor
artizanale �i reducerea vulnerabilit��ii la atacurile executate asupra avioanelor �i elicopterelor.

NATO joac� de asemenea un important rol �n avertizarea timpurie. De exemplu, Opera�ia Active
Endeavour monitorizeaz� transporturile din Marea Mediteran� iar NATO de�ine capabilit��i unice de avertizare
timpurie �n ceea ce prive�te aeronavele inamice �i atacurile cu rachete.

Alian�a este recunoscut� pentru succesul �nregistrat �n �nt�rirea interoperabilit��ii for�elor interna�ionale
�i poate oferi aceast� expertiz� necesar� pentru a face fa�� acelor dimensiuni ale provoc�rilor teroriste care
presupun ca organiza�iile civile �i militare s� lucreze �n str�ns� cooperare. �n prezent, mai mult de 50 de
��ri �i dezvolt� capacitatea de a ac�iona �mpreun�, prin folosirea englezei ca limb� comun� �i
�ntrebuin�area procedurilor de operare standard comprehensive ale NATO.

Pentru a ajuta la desf�urarea ac�iunilor �ntreprinse dup� producerea unui atac terorist, Centrul Euroatlantic de
Coordonare a R�spunsului �n Caz de Dezastre ofer� capabilit��i unice. Centrul men�ine un registru larg al
capabilit��ilor NATO care ar putea fi solicitate pentru �nl�turarea urm�rilor dezastrelor. Acesta desf�oar� un
proces de generare a for�elor, care include comunica�ii, transport �i logistic�, precum �i monitorizare �i
unit��i de �nl�turare a urm�rilor dezastrelor. Aceste capabilit��i sunt testate �n mod regulat, oferind o
experien�� substan�ial� �n domeniul �nl�tur�rii urm�rilor dezastrelor. Centrul lucreaz� �n leg�tur�
direct� cu organiza�ia destinat� �n acest scop de fiecare dintre cele 46 de ��ri participante �i nu trebuie s�
a�tepte aprobarea Consiliului Nord Atlantic pentru a ac�iona.

35
Sprijinul acordat Greciei de c�tre NATO pe timpul Jocurilor Olimpice este un exemplu al rolului preventiv pe care
Alian�a este preg�tit� s� �l joace. �n acest caz, NATO a asigurat aeronave AWACS, patrule maritime �i
�nt�rirea capabilit��ilor Greciei de ap�rare �mpotriva atacurilor cu substan�e chimice, bacteriologice,
radiologice �i nucleare.

Afganistanul reprezint� un test cheie pentru capacitatea NATO de a face fa�� provoc�rilor terorismului �i ale
noului mediu interna�ional de securitate. ISAF �i asum� o responsabilitate sporit� pentru opera�iile din
Afganistan. Primul pas al acestui �proces gradual� este de a extinde obiectivul ISAF dincolo de limitele mandatului
s�u ini�ial �n vederea asigur�rii securit��ii �n jurul Kabul-ului. Acesta include m�rirea num�rului de Echipe
Provinciale de Reconstruc�ie �n Afganistan �i sprijinul pentru demobilizarea for�elor �i a mili�iilor locale ale
c�peteniilor r�zboinice.

La Summit-ul de la Istanbul, liderii alia�i au convenit de asemenea s� �mbun�t��easc� schimbul de

informa�ii secrete prin intermediul Unit��ii de Informa�ii �mpotriva Amenin��rilor Teroriste de la sediul NATO
din Bruxelles. Aceast� unitate, care a fost �nfiin�at� dup� atacurile teroriste �mpotriva Statelor Unite din 11
septembrie 2001, a devenit o structur� permanent� �i va analiza at�t amenin��rile teroriste �n general, c�t
�i cele �ndreptate �n mod direct �mpotriva NATO.

Realizarea poten�ialului NATO

Realizarea �n practic� a poten�ialului NATO �n cadrul luptei �mpotriva terorismului necesit� �n continuare
multe eforturi, �n special din partea conducerii politice. Chiar dac� liderii de pe ambele maluri ale Atlanticului sunt
de acord c� un efort global �ncununat de succes �n combaterea terorismului solicit� o abordare complex�, care
s� permit� valorificarea punctelor forte �i a mijloacelor unice ale multor organiza�ii interna�ionale, NATO este
�n continuare utilizat sub capacitatea pe care o de�ine. Printre ini�iativele care ar permite �ntrebuin�area mai
bun� a capabilit��ilor NATO, urm�toarele merit� acordarea unei aten�ii prioritare:

NATO ar trebui s� numeasc� un secretar general adjunct responsabil pentru coordonarea eforturilor Alian�ei de
combatere a terorismului. Acest post ar trebui s� fie permanent, nu o sarcin� adi�ional�, care s� presupun�
responsabilit��i �n gestionarea �ntregului spectru al activit��ilor NATO �n acest domeniu, inclusiv
coordonarea cu Uniunea European�, Na�iunile Unite �i alte organiza�ii interna�ionale. Duplicarea inutil� a
eforturilor, �n special a celor ale Uniunii Europene, reprezint� o preocupare major� �i pare adecvat ca NATO s�
aib� un �nalt oficial omolog al coordonatorului Uniunii Europene pentru lupta �mpotriva terorismului Gijs de Vries.

For�a de R�spuns a NATO (NRF) ar trebui s� primeasc� misiuni �i roluri substan�iale �n domeniul contra-
terorismului. Acest fapt va contribui la dezvoltarea unei baze largi de capabilit��i na�ionale, care exist� de altfel
�n cadrul Alian�ei. �n anumite situa�ii, astfel de misiuni vor solicita NRF s�-�i reduc� timpul de reac�ie la mai
pu�in de 5 zile, �n special �n cazul �ntrebuin��rii for�elor speciale �i a loviturilor aeriene. Toate acestea vor
avea implica�ii �n ceea ce prive�te stimularea realiz�rii unui proces decizional al Consiliului Nord Atlantic care
s� permit� luarea deciziilor �n timp oportun.

�nfiin�area unei For�e NATO de Stabilizare destinat� s� complementeze NRF ar trebui privit� prin prisma
provoc�rilor presupuse de tranzi�ia de la opera�ii combatante la opera�ii de stabilizare. Misiunile de stabilizare
au devenit o preocupare central� a NATO �i acest lucru trebuie s� se reflecte �n structura for�elor Alian�ei.
For�ele NATO din Afganistan �i Balcani vor continua s� se confrunte cu numeroase amenin��ri teroriste. Este
necesar ca �nv���mintele desprinse din aceste dou� misiuni s� fie �ncorporate �n procesul de planificare al
Alian�ei �i aplicate �n urm�toarele opera�ii conduse de NATO.

�n implementarea concep�iei NATO privind ap�rarea �mpotriva terorismului, Alian�a trebuie s� acorde o
mare prioritate ��rilor Parteneriatului pentru Pace, �ntruc�t acestea sunt printre cele mai pu�in preg�tite iar
�nt�rirea capacit��ii lor de a preveni terorismul va fi de asemenea �n beneficul securit��ii membrilor Alian�ei.
Conform concep�iei privind ap�rarea �mpotriva terorismului, rolurile tradi�ionale se inverseaz�, iar NATO are
rolul de a-i sprijini pe alia�i �i parteneri, care poart� responsabilitatea fundamental� de a lupta �mpotriva
terorismului. Acest fapt sugereaz� c� o mare parte a eforturilor NATO trebuie s� se concentreze �n jurul Planului
Parteneriatului de Ac�iuni pentru Combaterea Terorismului.

36
 NATO ar trebui s� �nfiin�eze un institut de cercetare �n domeniul contra-terorismului pentru a stimula
cercetarea �i analiza. Acest institut ar putea str�nge la un loc cele mai luminate min�i, construind astfel pe baza
diferitelor experien�e �i expertize de�inute la nivelul �ntregii Alian�e. Totodat�, acesta ar putea juca un rol
important �n modelarea �i diseminarea unei mai bune �n�elegeri a naturii caracterizate de o mare adaptabilitate
a amenin��rii teroriste �i ar putea facilita operarea frecventelor ajust�ri necesare ale modului de g�ndire �i
ac�iune pentru a face fa�� �n mod mai eficient terorismului. Lupta �mpotriva terorismului interna�ional va fi
lung�. Acest fapt face necesar� existen�a unui nucleu de anali�ti capabili s� �n�eleag� punctele forte,
vulnerabilit��ile, modul de g�ndire ale organiza�iilor teroriste �i atrac�ia pe care acestea o exercit� asupra
celor recruta�i pentru a putea astfel elabora evalu�ri de substan��, f�r� a solicita realizarea unor schimburi de
informa�ii secrete sensibile sau de natur� opera�ional�.

NATO ar putea juca un rol util prin �ncurajarea dezvolt�rii unor noi tehnologii. De exemplu, Comandamentul Aliat
pentru Transformare joac� un rol important �n promovarea cooper�rii �ntre industriile de ap�rare �i ar putea
ajuta la asigurarea interoperabilit��ii tuturor noilor tipuri de echipament �ntrebuin�at �n ac�iunile anti-teroriste
prin specificarea anumitor standarde.

In concluzie, natura caracterizat� de o �nalt� adaptabilitate a amenin��rii terorismului interna�ional necesit�

operarea unor schimb�ri frecvente ale modului de g�ndire �i ac�iune la nivelul ��rilor �i al institu�iilor. �n
perioada r�zboiului rece, NATO a demonstrat o astfel de capacitate prin elaborarea continu� a unor strategii, de�i
nu a putut evita unele dezacorduri majore. �n acest nou mediu geopolitic, Alian�a se confrunt� cu o provocare
similar� �n realizarea consensului necesar pentru a o face cel mai eficient contributor posibil la lupta �mpotriva
terorismului interna�ional.

37