Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Relieful Glaciar2 PDF
Relieful Glaciar2 PDF
În toate cele trei ramuri ale Carpaţilor noştri apar urme ale glaciaţiunii
cuaternare (fig. 32), însă condiţiile geografice regionale şi-au pus amprenta asupra
modelării glaciare, lucru ce a avut drept consecinţă apariţia diferenţierilor de morfologie
glaciară între regiunile afectate. Carpaţii Orientali, cu o masivitate mai redusă din cauza
fragmentării prin numeroase văi şi culoare depresionare interioare, prezintă doar două
masive montane ce depăşesc 2000 m altitudine, Rodna şi Călimani. Dispoziţia grupei
nordice din acest lanţ muntos la latitudini mai mari a influenţat însă limita zăpezilor
permanente, care, se pare că atingea cotele cele mai joase din ţara noastră şi evident a
permis instalarea gheţarilor de circ şi de vale. Cele mai clare urme ale acestora apar astăzi
în Munţii Rodnei şi Maramureşului, în timp ce Munţii Călimani prezintă mai mult urme
ale gheţarilor de circ. Carpaţii Meridionali, ramura montană cea mai înaltă şi mai
masivă din România, au oferit cele mai bune condiţii pentru instalarea gheţarilor de circ,
de platou şi de vale. Deloc întâmplător, aici au fost semnalate în 1881 de către
P. Lehmann primele urme de morfologie glaciară. Masive precum Bucegi, Iezer,
Făgăraş, Lotru, Cindrel, Şureanu, Parâng, Retezat, Godeanu şi Ţarcu, toate cu altitudini
ce depăşesc 2000 m, sunt evident afectate de modelarea glaciară din pleistocen. Munţii
Apuseni, cu doar câteva nuclee altitudinale de peste 1800 m (Bihor, Vlădeasa şi Muntele
Mare), aflaţi în calea maselor de aer umede oceanice, păstrează puţine urme de modelare
glaciară, care s-a produs probabil pe fondul unei alimentări mai bogate cu zăpezi, aduse
din regiunile vestice ale continentului, fapt ce a determinat o coborâre a nivelului
zăpezilor permanente pleistocene de aici. Trecând peste această introducere, considerăm
că este potrivită efectuarea unei analize regionale a fenomenului glaciar din România pe
cele trei ramuri montane în parte: Carpaţii Orientali, Carpaţii Meridionali şi Munţii
Apuseni. Trebuie menţionat că, în unele masive, fenomenul glaciar este încă o problemă
nerezolvată (fig. 32).
Fig. 32. Masivele montane din Carpaţii Româneşti care prezintă urme ale glaciaţiei cuaternare.
47
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
Fig. 33. Relieful glaciar din masivele Pop Ivan şi Farcău-Mihailecu (hartă realizată după date din
Sârcu, 1963 şi Mac, Covaci, Moldovan, 1990).
Până în prezent, sunt acceptate ca fiind sigure urmele glaciare din masivele Pop
Ivan (fig. 13, 33), Farcău (fig. 10, 12, 33) şi Pietrosu Bardăului (fig. 9). Cele din Muntele
Toroiaga, descrise mai întâi de Sawicki (1911) şi apoi preluate de către Kräutner în
sinteza sa (1930), sunt contestate de Sârcu în 1963. Gheţarii de circ din aceşti munţi s-au
format preponderent în zona obârşiilor de vale, cu expoziţie nordică sau nord-estică,
demonstrând o puternică dependenţă de condiţiile de adăpost faţă de vânturile vestice
aducătoare de zăpezi (Bleahu, 1957). În majoritatea situaţiilor, gheaţa din circuri se
scurgea prin limbi scurte în văi, probabil până la altitudini de cca 950-1000 m, unde au
fost depuse morene, care însă astăzi se disting cu greu1.
Pe versantul nord-estic al crestei muntelui Pop-Ivan se află cel mai
reprezentativ relief glaciar din Munţii Maramureşului, aici întâlnindu-se cinci circuri
glaciare, tributare râului Kvasny din bazinul Tisei. Ele se dezvoltă între 1500 şi 1900 m,
fiind încastrate pe contactul dintre restul unei platforme înalte (1800-1900 m) şi platforma
sculpturală de 1400 m, care este larg dezvoltată în Munţii Maramureşului (Mac, Covaci,
Moldovan, 1990). Circul dinspre capătul sud-estic al culmii a fost modelat de un gheţar
care, prin intermediul înşeuării de transfluenţă glaciară de la cca 1500 m, trecea în bazinul
râului Repedea. Aici se pot distinge şi patru valuri morenaice frontale (fig. 33) ce
marchează stadiile de evoluţie a gheţarului (Mac, Covaci, Moldovan, 1990). Urmează
1
Nesiguranţa manifestată de Sârcu în 1963 în legătură cu depozitele morenaice din văi menţine încă deschisă
această problemă.
48
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
spre nord-vest două circuri bine sculptate, primul dintre ele prezentând şi o depresiune de
subsăpare glaciară în care s-au acumulat apele unui mic lac. Cel mai expresiv este circul
de sub Vf. Pop Ivan, de formă alungită, prezentând o podea ce coboară până la 1643 m
altitudine, unde se află pragul ce-l separă de valea glaciară.
În masivul Farcău-Mihailecu (fig. 33) au fost identificate patru circuri glaciare
suspendate pe versantul nord-estic al culmii Mihailecu, încă unul la capătul dinspre sud-est
al acesteia şi altul la sud de vârful Mihailecu (1918m) (Sârcu, 1963). Dintre acestea,
„Groapa Julii” (fig. 34) şi circul Vârtop (fig. 12) sunt de dimensiuni mai mari. Toate au
podele ce se termină prin praguri abrupte spre văile limitrofe. Presupusele depozite
morenaice din cuprinsul văilor stau încă sub semnul îndoielii (Sârcu, 1963), astfel încât
rămân ca dovezi certe ale glaciaţiunii doar morfologia circurilor glaciare şi depozitele din
cuprinsul lor. Deasupra circului „Groapa Julii”, în înşeuarea dintre vârfurile Farcău şi
Mihailecu, stă suspendat lacul Vinderel, ale cărui ape sunt drenate temporar spre acesta.
Geneza lacului a fost multă vreme o problemă controversată, el fiind considerat de natură
tectonică, adică s-ar fi acumulat pe aliniamentul unei „falii de gravitaţie” (Sârcu, 1963), sau
periglaciară, dacă acceptăm ideea conform căreia apa s-a acumulat în cuprinsul unei
depresiuni nivale (Mac, Covaci, Moldovan, 1990). Studiul morfohidrologic amănunţit
efectuat de M. Mîndrescu (2001) aduce importante dovezi în favoarea genezei glaciare. În
viziunea autorului, cuveta lacului reprezintă o depresiune de subsăpare glaciară, operă a
gheţarului de platou cantonat în Şaua Vinderel (fig. 34). El a comunicat cu cel din circul
„Groapa Julii”, mişcarea rotaţională a gheţii fiind răspunzătoare de forma alungită a cuvetei,
perpendiculară pe aliniamentul crestei Farcău-Mihailecu, şi de modelarea pragului glaciar,
străpuns astăzi de emisar (fig. 35). În această accepţiune, lacul Vinderel, cu o suprafaţă de
peste 0,9 ha şi situat la o altitudine de 1684 m, reprezintă cel mai mare lac glaciar din
Carpaţii Orientali şi un unicat în privinţa genezei.
49
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
50
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
Fig. 36. Relieful glaciar din Munţii Rodnei (hartă realizată după date din Sârcu, 1978).
51
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
Fig. 38. Iezerele Buhăiescului. Trei lacuri glaciare acumulate pe suprafaţa celor trei trepte ale circului
glaciar.
râurilor Gagii, Cobăşel, Anieş şi Rebra, unde se păstrează mici circuri, însă nu a fost
depistată încă nici o morenă glaciară.
Pe versantul nordic al crestei înalte, între vârfurile Gropilor (2063 m), în vest, şi
Roşu (2113 m), în est, există 26 de circuri glaciare bine individualizate (fig. 36). Cele mai
mari se întâlnesc la izvoarele Bistricioarei (fig. 37), Bila şi Lala (Mîndrescu, 2001b).
Multe dintre ele sunt dezvoltate în trepte, relevant în acest sens fiind exemplul circului
Lala, cu cele două trepte pe care sunt cantonate două lacuri, şi al circului de la izvoarele
Buhăiescului Mare, unde există trei trepte cu tot atâtea lacuri glaciare (fig. 38). În
complexul glaciar Lala, Mîndrescu (2001b) distinge trei generaţii de excavaţiuni, create
52
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
53
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
Pawlowski pomeneşte în studiul său de sinteză din 1936 de o morenă frontală pe valea
Pietroasa la altitudinea de 762 m.
Gheţarii de platou, greu de intuit din cauza urmelor mai discrete lăsate în relief,
au găsit condiţii prielnice de acumulare pe platformele înalte. După Sârcu (1978), Munţii
Rodnei au purtat astfel de gheţari pe platourile din Bătrâna, Rebra, Negoiasa, Muntele
Cailor, Gărgălău şi Coasta Netedă (fig. 36).
Numărul de perioade sau faze glaciare din Rodna este încă o problemă
insuficient argumentată. În 1911 Sawicki, urmărind dispunerea morenelor glaciare de pe
versantul nordic, indică trei faze glaciare. Pornind de la această idee şi folosind
morfologia glaciară din văile Lala şi Bistricioara, Sârcu (1978) indică trei posibilităţi de
evoluţie: trei perioade glaciare (Mindel, Riss, Würm), sau două perioade glaciare (Riss
şi Würm, ultima dezvoltată în două faze), sau o singură perioadă glaciară cu trei faze.
Calculele efectuate de autor indică faptul că limita zăpezilor permanente s-ar fi aflat la
1550 m în prima perioadă glaciară, 1800 m în cea de-a doua şi 2000 m în ultima.
54
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
le-am introdus în categoria celor glacio-nivale (fig. 40), două dintre ele găsindu-se pe
versantul nordic al culmii Reţiţiş – Bradu Ciont (Someşan, 1932) şi unul pe cel nordic al
vârfului Pietricelul (Naum, 1970).
În nord-estul culmii Pietrosu – Negoiu Unguresc, la izvoarele Pârâului Fetii,
există trei circuri glaciare suspendate (fig. 42, 43). Menţionate pentru prima dată de către
Athanasiu şi Sawicki, ele au fost puse sub semnul întrebării de către Sârcu (1964), care-l
Fig. 40. Relieful glaciar de pe versantul nordic al Muntelui Reţiţiş (hartă realizată pe baza observaţiilor
personale şi a datelor lui Someşan, 1932 şi Naum, 1970).
Fig. 41. Formaţiuni periglaciare şi morene în circul vestic din Mundele Reţiţiş (foto Nagy et al, 2004).
55
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
consideră glaciar doar pe cel de sub Vf. Pietrosu (2100 m). Analizând atent harta
topografică la scara 1:25 000, precum şi situaţia din teren, constatăm că cele trei
excavaţiuni prezintă un perete de racord cu interfluviul din spate bine individualizat,
terminat spre aval printr-o suprafaţă cu pantă mai redusă, o posibilă podea glaciară. Dacă le
Fig. 42. Relieful glaciar de pe versantul nord-estic al culmii Pietrosu-Negoiu Unguresc (hartă realizată pe
baza observaţiilor personale şi a datelor lui Someşan, 1932 şi Naum, 1970).
56
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
comparăm cu unele circuri glaciare din masivele Pop Ivan şi Farcău-Mihailecu (Munţii
Maramureşului) sau cu cel de sub Vf. Cucurbăta (Munţii Bihorului), ajungem la
concluzia că morfologia lor este foarte asemănătoare şi deci le putem admite ca fiind de
origine glaciară. În nordul Vf. Pietrosu, la izvoarele pârâului Tarniţa, au mai fost
identificate de către Someşan şi Naum două circuri, pe care le considerăm de origine
glacio-nivală.
Fig. 44. Relieful glaciar din Muntele Bistricioru-Străcior (hartă realizată pe baza observaţiilor
personale şi a datelor lui Someşan, 1932 şi Naum, 1970).
57
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
58
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
Fig. 46. Relieful glaciar din Munţii Bucegi (după Micalevich-Velcea, 1961).
1. circ glaciar; 2. fundul circului; 3. vale glaciară; 4. prag glaciar; 5. acumulare de zăpezi; 6. morenă laterală;
7. morenă frontală; 8. abrupturi; 9. pânze de grohotiş; 10. desprinderi pe suprafeţe de strat; 11. conuri de
dejecţie; 12. izvoare; 13. organism torenţial; 14. înmlăştinire; 15. con de grohotiş; 16. trepte structurale;
17. suprafeţe structurale; 18. martor de eroziune; 19. nivel litologic; 20. creastă cu aspect ascuţit; 21. vale
adâncită; 22. zonă de acumulare.
59
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
60
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
fiind structura. De exemplu, la izvorul Văii Şugările se dezvoltă un circ subsecvent, iar la
cel al văii Obârşia, unul consecvent (fig. 46). Cele două forme sunt slab exprimate în
relief, făcând parte din categoria circurilor în pantă, care au fost alimentate de întinse
suprafeţe de firn, aflate pe suprafeţele structurale (reversul cuestelor) din regiunile
înconjurătoare (Micalevich-Velcea, 1961). În cuprinsul circurilor Mălăeşti şi Tigăneşti se
mai păstrează urmele unor foste lacuri glaciare, depresiunile acestora fiind însă în prezent
colmatate.
Văile glaciare sunt dezvoltate pe râurile Ialomiţa, Doamnele (fig. 48), Şugările,
Mălăeşti, Ţigăneşti, Urlătoarea şi Gaura. Gheţarii acestora au fost alimentaţi din circuri,
cu o singură excepţie, Valea Doamnele (fig. 46). La obârşia acesteia nu se întâlneşte nici
o urmă de circ glaciar, ci o suprafaţă structurală pe care zăpezile s-au acumulat şi au dat
naştere unui gheţar de platou ce alimenta valea glaciară. Cel mai mare gheţar de vale s-a
dezvoltat la obârşia Ialomiţei, atingând 3 km lungime. În profilul longitudinal al văilor
glaciare au fost puse în evidenţă mai multe trepte, a căror geneză este de natură
structurală şi nu poate fi folosită pentru descifrarea etapelor de evoluţie a gheţarilor. De
exemplu, E. Wachner (1929) distinge în văile Mălăeşti şi Gaura câte patru astfel de
trepte structurale, modelate glaciar. La fel de greoaie este şi stabilirea naturii glaciare a
treptelor din profilul transversal. Aici însă există o excepţie. Pe versantul drept al văii
Mălăeşti şi pe cel stâng al văii Ţigăneşti apare bine individualizat un nivel de umeri la
2200 m, depăşind nivelul custurii Padina Strungii ce separă astăzi cele două văi. De aici
s-a născut ideea conform căreia complexul glaciar de aici a fost modelat în două perioade.
În prima perioadă, cele două văi erau modelate de un singur gheţar de vale mare. În a
doua perioadă, când acumularea de gheaţă nu a mai fost aşa de puternică, se
individualizează doi gheţari de vale care se adâncesc în podeaua fostului trog glaciar,
intuit astăzi după nivelul de umeri de la 2200 m, şi generează custura separatoare Padina
Strungii (Micalevich-Velcea, 1961).
61
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
62
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
63
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
Fig. 51 a. Relieful glaciar din Muntii Făgăraşului, între vârfurile Suru şi Podragu (după E. Nedelcu, 1960).
64
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
Fig. 51 b. Relieful glaciar din Muntii Făgăraşului, între vârfurile Podragu şi Ludişor (după E. Nedelcu, 1960).
65
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
Fig. 51 c. Relieful glaciar din Muntii Făgăraşului, între vârfurile Ludişor şi Comisu (după E. Nedelcu, 1960).
66
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
circurile Călţun, Căldăruşa Lungă, Capra, Arpaşu Mic, cele din Culmea
Buda-Râiosu-Muşeteica, tributare Văii Caprei, apoi Buda, Podu Giurgiului (fig. 53) sau
circurile de la obârşia Văii Rele, Zârnei şi Dâmboviţei. Apar şi situaţii de circuri complexe,
cu mai multe trepte etajate, lobi laterali şi depresiuni lacustre sau ulucuri glaciare, aşa cum
se întâmplă pe Valea Leaota, sub Culmea Dara-Hârtopu-Muşetescu (fig. 54).
67
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
68
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
69
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
Fig. 55. Relieful glaciar şi crio-nival din Munţii Iezerului (după E. Nedelcu, 1961). 1. microdepresiuni de platou; 2. microdepresiuni de culme; 3. microdepresiuni de versant;
4. microdepresiuni în circuri şi văi glaciare; 5. nişe de nivaţie; 6. lapiezuri şi doline; 7. culoare de avalanşe; 8. potcoave nivale; 9. creste cu microrelief de dezagregare; 10. vârfuri
70
piramidale cu microrelief de dezagregare; 11. versanţi abrupţi cu microrelief de dezagregare; 12. ace, turnuri, piscuri etc.; 13. câmpuri de grohotişuri pe interfluvii; 14. câmpuri de
grohotişuri în circuri şi văi glaciare; 15. torenţi de pietre; 16. suprafeţe de denudaţie cu depozite eluviale; 17. ghirlande de pietre; 18. muşuroaie înierbate; 19. terasete de
solifluxiune; 20. limita zonei crio-nivale; 21. zona crio-nivală; 22. zona fluvio-torenţială; 23. circuri şi praguri glacio-nivale; 24. circuri şi văi glaciare; 25. praguri glaciare; 26. lacuri
glaciare; 27. râuri.
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
Nu ştim încă cu siguranţă dacă aceşti gheţari se uneau şi formau un gheţar de vale pe
cursul actual al Dâmboviţei. Certă este însă influenţa structurii rocilor în morfografia
circurilor glaciare de aici, evidenţiindu-se caracterul subsecvent al unor circuri de la
izvoarele Colţilor lui Andrei (fig. 56) sau cel obsecvent în restul situaţiilor (Nedelcu,
1967). În circul de sub Vf. Piscanu apar câteva depresiuni în depozitele morenaice, unde
s-au cantonat apele Iezerelor Boarcăşului. Tot în bazinul Dâmboviţei mai sunt două
circuri mici, cu expoziţie nord-vestică, pe Valea Barbului, încă unul expus spre nord-est,
la izvoarele Dracsinului şi altele două, expuse tot spre nord-est, pe valea Cascue.
71
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
a întâlnit aici unele dintre cele mai evidente urme de glaciaţiune din Carpaţii Meridionali.
Emm. de Martonne (1907) cunoaşte destul de puţin relieful glaciar de aici, în descrierile
din teza sa bazându-se în special pe observaţiile predecesorului sau. Date mai amănunţite,
bazate pe observaţii directe în teren, sunt oferite de studiul lui Gh. Niculescu abia în anul
1969 şi apoi sunt reluate pe scurt de autor într-un alt articol, publicat în 1987. O
contribuţie deosebită la cunoaşterea lacurilor glaciare este adusă de lucrările lui
V. Trufaş (1963) şi I. Pişota (1971), în timp ce unele informaţii despre glaciaţiunea
Cindrelului apar şi în sintezele întocmite de Th. Kräutner (1930), St. Pawlowski (1934)
sau T. Naum (1957).
Fig. 57. Relieful glaciar din Munţii Cindrelului (după Niculescu, 1969a). Legenda este valabilă şi pentru
figurile 60 şi 61. 1. circuri glaciare; 2. circuri glacio-nivale; 3. versanţi abrupţi; 4. versanţi abrupţi-cueste; 5.
versanţi slab înclinaţi; 6. dezagregări în pereţi (versanţi) stâncoşi; 7. torenţi de pietre; 8. văi torenţiale; 9.
martori de eroziune (foste nunatak-uri); 10. praguri glaciare; 11. morene frontale; 12. morene laterale; 13.
morene de fund; 14. grohotişuri mobile şi semifixate; 15. conuri de grohotiş şi conuri de dejecţie; 16.
tăpşane de grohotiş; 17. nişe de nivaţie; 18. scochine (depresiuni de nivaţie); 19. potcoave nivale; 20. lacuri
glaciare; 21. platforma Borăscu; 22. şei.
72
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
73
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
Fig. 60. Relieful glaciar din Culmea Cristeşti-Piatra Albă (după Niculescu,
1969a). Explicaţiile semnelor convenţionale sunt trecute la figura 57.
74
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
Fig. 61. Relieful glaciar din Culmea Ştefleşti-Conţu Mare (după Niculescu, 1969a). Explicaţiile semnelor
convenţionale sunt trecute la figura 57.
75
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
dezvoltă, 1700-1950 m, face dificilă acceptarea lor în categoria circurilor glaciare, forma
semicirculară în plan, pereţii abrupţi, precum şi prezenţa unor praguri şi a unor depozite
asemănătoare morenelor sunt dovezi care ne obligă să acceptăm ipoteza prezenţei unor
gheţari de circ în aceste locuri.
Gheţarii de circ se prelungeau prin limbi scurte pe văile glaciare, vizibile sub
Vf. Ştefleşti, însă extensiunea maximă nu poate fi precizată astăzi, deoarece nu au fost
76
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
încă depistate morene frontale la altitudini joase, care să ne indice acest lucru. Totuşi,
Valea Sadului prezintă un profil larg şi un relief vălurit, asemănător morenelor glaciare,
chiar şi la 4 km de obârşia râului din cele două circuri de sub Ştefleşti. Un studiu mai
amănunţit al depozitelor din această vale, socotite de către Gh. Niculescu (1969a) ca
fiind de natură fluvio-glaciară, ar putea lămuri problema gheţarilor de vale şi a extensiunii
maxime a glaciaţiei în această parte a Carpaţilor Meridionali.
77
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
Cele mai clare urme glaciare din Munţii Latoriţei se dezvoltă la obârşia văii
Rudăreasa, pe versantul estic al Muntelui Frătoşteanu Mare (2053 m), unde apare un circ
glaciar cu aspect de uluc orientat V-E, suspendat faţă de vale printr-un abrupt înalt de cca
50 m (Silvia Iancu, 1970). Tot aici, D. Călin (1987) vorbeşte de o vale glaciară aflată în
prelungirea circului, precum şi de o depresiune glaciară în care sunt cantonate apele
Lacului Negru, singurul de origine glaciară în acest spaţiu montan. Încă nu ştim care a
fost extensiunea maximă a gheţarului de vale, dacă acesta într-adevăr a existat.
Observaţiile şi cartările geomorfologice întreprinse de către de Martonne (1907), Silvia
Iancu (1970) şi D. Călin (1987) mai pun în evidenţă o serie de circuri glacio-nivale pe
versantul nordic al crestei principale, în munţii Frătoşteanu Mare, pe Valea Nopteasa, în
Puru (2049 m), cu două excavaţiuni la obârşia râurilor Puru şi Pietrele Vidruţei (fig. 65),
apoi în Miru, cu un circ pe Valea Mirului, şi Ştefanu, cu circul de la obârşia Văii Mieruţu.
Nu este încă stabilită clar originea glaciară sau glacio-nivală a acestor forme.
În Munţii Căpăţânii se vorbeşte pentru prima dată despre o posibilă prezenţă a
urmelor glaciare în lucrarea lui de Martonne (1907). Autorul pomeneşte de munţii Balota
şi Ursu unde el consideră că ar fi fost posibilă acumularea de névé-uri şi cunoaşte circul
glaciar de pe versantul estic al Muntelui Ursu, de la izvoarele Văii Cărpănoasa (fig. 66).
Datele sale sunt preluate şi de către T. Naum în 1957. Excursia pe care am întreprins-o în
78
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
vara anului 2005 ne-a oferit posibilitatea de a inspecta culmea principală a Căpăţânii între
Zmeuret şi Curmătura Olteţului. Cea mai evidentă urmă de modelare glaciară este,
într-adevăr, excavaţiunea de pe versantul estic al Muntelui Ursu, dar în acelaşi timp este
posibil ca acumulări de névé-uri sau gheţari embrionari să fi modelat versanţii nordici ai
munţilor Căpăţâna, Balota, Nedeia şi Negovanu, unde pantele abrupte şi obârşiile de vale
puţin evoluate nu au permis acumularea unor cantităţi mari de zăpadă, care să fi alimentat
gheţari de circ cu o acţiune morfologică mai puternică.
Fig. 66. Circul glaciar de sub Vf. Ursu (Munţii Căpăţânii) (foto A. Onaca, 2004).
79
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
Fig. 67. Relieful glaciar şi periglaciar de la izvoarele râurilor Şureanu şi Cârpa (după Urdea,
Drăguţ, 2000). Legenda este comună cu cea de la figura 69.
Fig. 68. Relieful glaciar şi periglaciar de la izvoarele râurilor Pârva şi Gropşoara (după Urdea,
Drăguţ, 2000). Legenda este comună cu cea de la figura 69.
80
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
Fig. 69. Relieful glaciar şi periglaciar din Muntele Vârful lui Pătru (după Urdea,
Drăguţ, 2000). Legenda este comună cu cea de la figurile 67 şi 68.
81
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
Circurile glaciare mari, cum sunt Şureanu, Cârpa şi Pârva, prezintă caractere
asimetrice din cauza peretelui care are pante cu înclinaţii diferite, în funcţie de felul cum
eroziunea glaciară a acţionat în relaţie cu expoziţia şi structura geologică. Acolo unde
obârşiile preglaciare erau adăpostite faţă de vânturile dominante şi faţă de insolaţia
soarelui, iar structura geologică a fost atacată obsecvent de către eroziune, au rezultat
pereţi abrupţi, brăzdaţi de culoare şi acumulări periglaciare, în timp ce suprafeţele
consecvente, expuse vânturilor şi insolaţiei, au generat pereţi cu pante mai domoale,
înierbate şi stabile actualmente din punct de vedere morfodinamic. Ca exemplu putem da
aici circul Şureanu (fig. 67, 71), la care versanţii nordic şi vestic sunt mult mai abrupţi şi
mai înalţi în comparaţie cu cel sudic. La fel, circul Cârpa, cel mai extins şi cu morfologia
glaciară cea mai expresivă, are pereţii vestic şi sudic mult mai evidenţi în comparaţie cu
cel nordic. Caractere de asimetrie morfologică apar şi la circul Pârva (Drăguţ, 2004). O
altă categorie o constituie circurile glaciare mici, mai puţin evidente în relief din cauza
dezvoltării în pantă. Peretele şi podeaua acestora sunt greu de delimitat din cauza lipsei
unor schimbări de pantă clare. Aici pot fi pomenite circul glaciar Gropşoara (fig. 68),
precum şi cele glacio-nivale Auşelu Vest, Auşelu Est (fig. 67), al lui Pătru, Costeasa şi
Bârlogu Mare (fig. 69).
82
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
83
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
84
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
Fig. 72. Relieful glaciar din Muntii Parângului (după Silvia Iancu, 1960).
85
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
86
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
87
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
Câlcescu, Zănoaga Mare, Roşiile şi Sliveiu Mare (fig. 72). A doua categorie este
reprezentată de circurile mici, suspendate în versanţii celor anterioare sau în cei ai văilor
riverane, având o altitudine medie ridicată, de cca 2150-2200 m, pereţii foarte abrupţi şi
podelele puţin extinse, ocupate adesea de câte o depresiune de subsăpare glaciară. Aşa
sunt circurile Mija Mare Est, Lacul Îngheţat şi Stoieniţa, din bazinul Jieţului, sau Păsări,
din bazinul Lotrului. Pe versantul sudic, la obârşia unor afluenţi ai Olteţului, Galbenului,
Gilortului şi Polatiştei, au fost sculptate de către gheţarii pirineeni circuri simple, a căror
morfologie este însă foarte expresivă. Circurile glaciare Găurile Mohorului, Mohoru cu
Apă, Pleşcoaia, Setea Mare, Setea Mică, Gruiu şi Gilort sunt bine adâncite în versantul
muntelui şi păstrează numeroase forme glaciare sculpturale şi acumulative. În partea
vestică a masivului există doar două circuri de obârşie, slab încrustate în versant, pe
râurile Tecanu şi Izvoru. Din punct de vedere morfometric, în Munţii Parângului pot fi
întâlnite unele dintre cele mai mari circuri glaciare din Carpaţii Româneşti, atingând
suprafeţe de 1,2 km2 (Sliveiu Mare), 1 km2 (Gemănarea), 0,9 km2 (Ghereşu) sau 0,8 km2
(Roşiile). La polul opus se află circurile incipiente, glacio-nivale, ce ating în suprafaţă
doar 0,1 km2, aşa cum sunt cele trei excavaţiuni dezvoltate pe versantul nord-estic al
culmii Parângu Mic-Scurtu (Vuia, 2002).
Pe văile Jieţului, Lotrului şi Latoriţei, gheţarii de circ alimentau limbi glaciare
ce au putut coborî în perioada de maximă extensiune până la cca 1100 m pe Jieţ sau
1340 m pe Lotru. Văile glaciare ale Jieţului şi Lotrului constituie două dintre văile cele
mai mari de acest fel din România, însă rămân încă o necunoscută în privinţa extensiunii
maxime a gheţarilor pe ele. Profilul transversal tipic pentru o vale glaciară şi panta
redusă, cu luncă largă, se păstrează până la altitudini foarte joase, de cca 1100 m, însă
depozite morenaice care să ateste extensiunea gheţarilor până aici au fost descoperite cu
greu, iar originea glaciară a lor este pusă încă sub semnul întrebării de către unii
specialişti. În Valea Jieţului, până nu de mult, acumulările morenaice cu numeroase
blocuri eratice din sectorul Cotului Jieţului au fost considerate drept un con fluvio-glaciar
(de Martonne, 1907; Niculescu, Nedelcu, Iancu, 1960; Iancu, 1970) (fig. 72). Cercetările
88
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
1
Cercetări de teren făcute între anii 1998-2004, sub îndrumarea domnului profesor doctor Petru Urdea, de la
Departamentul de Geografie al Universităţii de Vest din Timişoara.
2
Datele au fost preluate din Silvia Iancu (1961) şi I. Pişota (1971), cu unele modificări.
89
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
Morenele glaciare pot fi întâlnite atât în cuprinsul circurilor cât şi pe patul văilor
glaciare, în special pe Jieţ. Cele mai tipice morene frontale se întâlnesc în circul Roşiile la
cca 1900 m, imediat la ieşirea emisarului din lacul Roşiile, sau în circul Gemănarea, pe
ultima treaptă, unde valul frontal închide o frumoasă depresiune în spate, cea care a
reprezentat ultima fază de evoluţie a gheţarului. Alte morene frontale pot fi observate la
stâna Roşiile, la ieşirea din circul lateral mare al văii Iezerul, la cel lateral mare din valea
Galbenul Latoriţei sau în valea Latoriţei, unde a fost depusă pe versant de către gheţarul
Muntinu, ce debuşa aici prin înşeuările de transfluenţă glaciară. În cadrul văilor glaciare,
depozitele morenaice sunt mult mai slab conservate. Cel mai bine se păstrează morena
frontală de pe Valea Jieţului, de la 1265 m altitudine, prelungită lateral, spre amonte, prin
frumoase morene laterale. Mult mai extinsă, dar cu un contur mai neclar, este morena
frontală de la Cotul Jieţului, ce poate fi urmărită până la 1100 m altitudine, în faţa cabanei
Groapa Seacă. Dintre morenele laterale, de menţionat este cea din circul Sliveiu Mare
care a barat lateral apa lacului Verde, cel mai mare lac din această căldare glaciară.
După cum am constatat în rândurile de mai sus, extensiunea maximă a
gheţarilor din văile Munţilor Parâng este o problemă încă nerezolvată din cauza lipsei
depozitelor morenaice evidente. Pe Lotru este posibil ca gheţarul să fi coborât până în
zona cabanei Obârşia Lotrului (1340 m), unde P. Liştevianu (1942) pune în evidenţă
câteva acumulări de materiale ce se aseamănă cu morenele glaciare. În valea Jieţului,
gheţarul a coborât până în regiunea „Cotului Jieţului” (1100 m) unde se pot întâlni
numeroase acumulări morenaice şi blocuri eratice din granit, abandonate de gheţar pe
fundamentul de şisturi cristaline de epizonă al regiunii. De asemenea, în Valea Latoriţei şi
pe versantul sudic, nu au fost evidenţiate clar limitele maxime de extensiune a glaciaţiei.
Morfologia circurilor glaciare, dezvoltate în două generaţii şi dispuse altitudinal
pe două nivele, cel inferior cu podelele la cca 1900-2000 m, iar cel superior cu acestea la
2100-2200 m, precum şi etajarea morenelor terminale în cadrul văilor şi gradele lor
diferite de degradare pledează pentru acceptarea manifestării a două perioade glaciare în
Munţii Parângului, la fel ca şi în alte masive carpatice precum Bucegi (Velcea, 1959,
1961), Făgăraş (Niculescu, Nedelcu, Iancu, 1960), Şureanu (Drăguţ, 2004), Retezat
(Urdea, 1993, 2000) sau Godeanu (Niculescu, 1965). În perioada de maximă extensiune,
sincronă cu Riss-ul din cronologia alpină, gheţarii de vale ajungeau cel mai jos până la
1100 m, unde au depus un prim brâu de morene, puternic degradate astăzi din cauza
eroziunii postglaciare îndelungate la care au fost supuse ulterior. În cea de-a doua
perioadă glaciară, Würm, din cauza climatului mai puţini rece, gheţarii de vale au coborât
doar până în jurul altitudinii de 1300 m, unde întâlnim astăzi morene frontale mai bine
conservate, aşa cum este cea de pe valea Jieţului.
Folosind metoda Höfer şi utilizând situaţia din bazinul Jieţului, am obţinut o
valoare de 1680 m pentru limita zăpezilor veşnice în prima perioadă glaciară şi 1730 m în
cea de-a doua.
90
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
Fig. 78. Relieful glaciar din Muntii Retezat (după Gh. Niculescu, 1960).
91
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
Fig. 79. Relieful glaciar de la obârşia râurilor Nucşoara şi Dobrunu (Munţii Retezat).
92
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
Fig. 82. Vedere de pe Culmea Drăcşanului asupra reliefului glaciar din Valea Lăpuşnicului Mare (Niculescu, 1957).
SB – suprafaţa de eroziune Borăscu; a şi b – circuri glacio-nivale; c şi d – circuri glaciare; Pg – praguri glaciare; Ml – morene laterale; Cg – conuri de grohotiş.
Fig. 83. Vedere de pe Culmea Drăcşanului asupra reliefului glaciar din Valea Lăpuşnicului Mare (Vuia, 2003).
Fig. 84. Canel glaciar în granitoidele de pe Valea Pietrele. Fig. 85. Scobituri semicirculare în granitoidele de pe Valea Rea.
93
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
După această perioadă, interesul pentru studiul reliefului glaciar de aici este manifestat de
tot mai mulţi cercetători autohtoni şi străini, astfel că, în prezent, numeroasele studii de
teren au format o imagine destul de completă, menită să lămurească puternica glaciaţiune
din Munţii Retezat. În afară de cele menţionate mai sus, cunoscute ne sunt studiile de
teren efectuate de către L. Lóczy (1904), Gh. Niculescu (1958, 1969b), I. Pişota (1964,
1972), E. Pop et al (1973), M. Florea, C. Barbu (1987), P. Urdea (1993, 1996, 2000),
Z. Kern, D. Balogh, B. Nagy (2004) şi A. Reuter, C. Geiger, P. Urdea, H. P. Niller, K.
Heine (2004).
Relieful glaciar este bine dezvoltat în acest masiv atât pe versantul sudic, cât şi
pe cel nordic (fig. 78). Principalele circuri şi văi glaciare au fost sculptate în bazinele
hidrografice ale râurilor Dobrunu (fig. 79, 81), Ştevia, Nucşoara (fig. 79, 80), Râul Bărbat
şi Lăpuşnicu Mare (fig. 82, 83).
În funcţie de caracteristicile reliefului preglaciar, modelarea glaciară a dat
naştere la două feluri de peisaje geomorfologice. Acolo unde bazinele de recepţie ale
râurilor preglaciare s-au adâncit bine în relief, acumulările bogate de firn şi gheaţă au dat
naştere unor gheţari de circ mari, a căror activitate morfologică s-a concretizat prin
modelarea unor căldări de mari dimensiuni, separate prin custuri şi vârfuri piramidale.
Aceste caracteristici l-au determinat pe Emm. de Martonne să introducă în 1907 termenul
de relief „de tip Făgăraş” pentru astfel de peisaje geomorfologice, întâlnite în culmea
nordică a Retezatului, între vârfurile Judele (2398 m), în vest, şi Vârfu Mare (2463 m), în
est (fig. 79, 80). Aici, circurile Ştevia, Stânişoara, Pietrele, Valea Rea, Galeşu, de pe
versantul nordic, şi Judele, Oboarele, Bucura, Peleaga, Păpuşa şi Ţapu, de pe cel sudic,
sunt adânc încrustate în versanţii muntelui, fiind separate de custuri şi vârfuri piramidale.
Pereţii lor sunt abrupţi, dezvoltaţi în roca goală, lipsită de sol şi vegetaţie, şi sunt brăzdaţi
de culoare de avalanşă, torenţi şi râuri de pietre. Podelele, bine individualizate, sunt
ocupate de depresiuni de subsăpare glaciară, în care s-a acumulat apa lacurilor, sau
cuprind întinse mase de materiale, depuse de către gheţari (morene) sau gravitaţional,
formând potcoave nivale, gheţari de pietre, conuri şi trene de grohotiş. În complexul
glaciar Bucura, se poate întâlni toată paleta de forme sculpturale şi acumulative, de la
berbeci glaciari (Căldarea Berbecilor sub Vf. Peleaga), depresiuni de subsăpare (Bucura,
cu o suprafaţă de 8,8 ha), şei de transfluenţă glaciară (Curmătura Bucurei) şi ulucuri
secundare (cel al lacurilor Lia, Ana, Viorica şi Florica), până la morene frontale şi
laterale. În regiunile în care relieful preglaciar a fost dominat de prezenţa formelor
mature, de tipul platformelor de eroziune, circurile glaciare apar suspendate la obârşia
văilor, muşcând din suprafaţa peneplenei. Acesta este peisajul „de tip Borăscu” descris
de către de Martonne, întâlnit în culmea Judele-Zlata (fig. 79, 81), ce se dezvoltă între
văile Dobrunu şi Judele, în Culmea Slăveiului (fig. 82, 83), între Judele şi Lăpuşnicu
Mare sau la izvoarele văii Buta (fig. 78). Conturul circurilor glaciare de aici este foarte
clar, pereţii şi podeaua lor este bine individualizată, însă custurile separatoare lipsesc, ele
fiind înlocuite de culmi rotunjite sau platforme de eroziune. De asemenea, trecerea spre
valea glaciară este foarte clar marcată de pragul glaciar.
Văile glaciare din Retezat se numără printre cele mai tipice şi mai lungi întâlnite
în Carpaţii Româneşti. După P. Urdea (1993, 2000), în perioada de maximă extensiune,
gheţarul Lăpuşnicu Mare cobora până la 1100 m altitudine, totalizând o lungime de 18,1
km şi o suprafaţă de 40,1 km2, fiind cel mai mare de acest gen din Carpaţii Româneşti.
Gheţari de vale impresionanţi au cantonat şi văile Pietrele (8,1 km), Râu Bărbat (7,9 km),
Râu Alb (8,8 km), Dobrunu (5,8 km) sau Paroşu (4,2 km) (Urdea, 1993). O caracteristică
importantă pentru aprecierea cronologiei glaciaţiei este prezenţa văilor glaciare îmbucate,
puse astăzi în evidenţă prin prezenţa aliniamentului de umeri glaciari ce se dezvoltă de o
parte şi de alta în versanţi. Aşa se întâmplă pe Valea Pietrele, unde gheţarul würmian s-a
adâncit în vechiul trog rissian, decupând aliniamentul de umeri. Din loc în loc, pe
suprafaţa acestora se pot distinge chiar şi resturi de vechi morene laterale rissiene (Urdea,
1993). În culmea nordică, aproape toate văile glaciare sunt separate între ele prin creste
94
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
ascuţite ce îmbracă forma custurilor glaciare. Aşa sunt, de exemplu, culmile Stânişoara,
Pietrele şi Valea Rea din bazinul Nucşoarei (fig. 80).
Mezo şi microrelieful glaciar sculptural este foarte bine dezvoltat, fiind
reprezentat prin numeroase depresiuni de subsăpare glaciară, berbeci glaciari, caneluri,
striuri şi scobituri semicirculare, bine conservate pe unele blocuri de granit (fig. 84, 85)
(Urdea, 1996). Depresiunile de subsăpare sunt cele mai mari din Carpaţii noştri, atât din
punct de vedere al suprafeţelor (Bucura - 8,8 ha, Zănoaga - 6,5 ha, Tăul Negru - 4 ha,
Galeşu - 3,6 ha), cât şi din cel al adâncimilor (Zănoaga - 29 m, Tău Negru - 24,8 m,
Galeşu - 20,5 m, Bucura - 15,7 m şi Ana - 11,6 m) (Pişota, 1971). Marea răspândire a lor
în acest spaţiu montan a făcut ca Retezatul să deţină cea mai mare densitate de lacuri
glaciare şi, totodată, şi cel mai mare număr de lacuri permanente, 58 după statistica
elaborată de I. Pişota în 1971.
Morenele glaciare frontale şi laterale au o răspândire mare, însă abundenţa
grohotişurilor periglaciare le face de multe ori greu de depistat în teren. Printre morenele
frontale cele mai tipice se numără cele din văile Stânişoara, Lăpuşnicu Mare, Râu Bărbat
şi Buta, iar ca morene laterale deosebit de expresive pot fi amintite cele din valea Pietrele,
descoperite de către Emm. de Martonne în 1906 (fig. 5), sau cea din valea Peleaga,
descrisă de L. Lóczy în 1904 (fig. 82, 83).
Aşa cum am precizat şi mai sus, se pare că în perioada de maximă glaciaţiune,
Munţii Retezatului cantonau cei mai mari gheţari din ţara noastră. Aceştia au coborât
până la cca 1100 m pe Valea Lăpuşnicului, 1050 m pe cea a Râului Alb şi 1035 m pe cea
a Nucşoarei. Morenele frontale depuse aici se disting foarte greu astăzi din cauza
degradării avansate şi a mascării lor de către învelişul forestier.
Etajarea morenelor frontale, prospeţimea tot mai mare a lor spre altitudinile
înalte, văile glaciare îmbucate şi îmbucarea morenelor laterale, circurile suspendate în
Culmea Slăveiului, deasupra văii Lăpuşnicului Mare, sunt tot atâtea dovezi ce vin să ne
sugereze evoluţia reliefului glaciar din Retezat în două perioade glaciare: Riss, prima, cu
o amploare mai mare, şi Würm, a doua, cu trei stadii de evoluţie (Urdea, 1993, 2000).
Cea mai joasă morenă frontală würmiană din valea Nucşoarei a fost nu de mult datată pe
baza unei metode de determinare a vârstei absolute, expunerea rocilor la radiaţia cosmică
(exposure ages), rezultând o vârstă a depozitului de cca 16 500 de ani, fapt ce indică o
întârziere a deglaciaţiei în comparaţie cu cronologia alpină (Reuter et al, 2004). De
asemenea, analizele pedologice complexe ale solurilor de pe această morenă, în
comparaţie cu cele de pe presupusa morenă rissiană din valea Nucşoarei, de la 1035 m,
relevă o vechime mult mai mare a acelui depozit; este deci posibil să avem de-a face
acolo cu o morenă frontală de vârstă Riss.
Folosind metoda ratei ariei de acumulare (AAR), conform căreia zona de
acumulare a unui gheţar ocupă 67 % din suprafaţa totală a gheţarului respectiv, A. Reuter
et al (2004) obţine o valoare de 1795 m altitudine pentru limita zăpezilor permanente în
prima perioadă glaciară (Riss) şi 1848 m altitudine pentru aceasta în a doua perioadă
glaciară (Würm).
95
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
96
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
Fig. 86. Relieful glaciar din Muntii Godeanu (după Gh. Niculescu, 1960).
97
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
98
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
cu gheţarul din Valea Lăpuşnicului Mare într-un imens fluviu de gheaţă. În strânsă
dependenţă cu mărimea bazinului de alimentare, se constată că cele mai mari văi glaciare
sunt Cârnea şi Pârâul Mâţului, de pe versantul nordic. Pe cel sudic, văile glaciare nu sunt
atât de lungi, terminându-se de obicei la limita superioară a pădurii, însă au un relief
glaciar de acumulare bine conservat. Este suficient să pomenim aici doar Valea Soarbele
(fig. 89) a cărei relief morenaic foarte bine conservat a fost utilizat de către de Martonne
încă din anul 1906 pentru a explica modul de evoluţie a gheţarilor cuaternari în Carpaţii
Meridionali.
Mezo şi microformele glaciare sculpturale nu sunt la fel de prezente ca în
Munţii Retezatului din vecinătate. Depresiunile de subsăpare glaciară sunt rar întâlnite şi,
din cauza dimensiunilor reduse, majoritatea se află într-o fază avansată de colmatare.
Cele mai mari sunt acelea în care s-a acumulat apa lacurilor glaciare Scărişoara (0,8 ha),
Godeanu (0,1 ha), Gugu şi Borăscu Mare (0,1 ha) (Pişota, 1971), dar se observă că nici
acestea nu depăşesc un hectar în suprafaţă şi sunt destul de colmatate. Treptele şi
pragurile glaciare sunt destul de răspândite, îndeosebi pe versantul nordic al culmii
principale, unde văile şi circurile glaciare au caracter obsecvent. Trecerea de la sectoarele
glaciare la cele fluviatile se face de cele mai multe ori prin intermediul unor praguri
impresionante, ce pot atinge 100-200 m înălţime relativă. Berbecii glaciari sunt şi ei
foarte rar întâlniţi în cuprinsul circurilor, putând fi observaţi doar în jurul lacului glaciar
din circul Gugu sau în circurile Scărişoara (fig. 87), Scurtele şi Stîna Mare de Est.
Dacă mezo şi microformele sculpturale sunt slab reprezentate, nu acelaşi lucru
se poate spune şi despre depozitele morenaice. Morenele laterale, dar mai ales frontale,
sunt unele dintre cele mai expresive astfel de forme din Carpaţii Româneşti. Nu degeaba
în 1906, Emm. de Martonne, cunoscând relieful morenaic din Valea Soarbele, a efectuat o
ridicare topografice de detaliu (1:10 000) (fig. 4) şi o hartă în relief a regiunii. Trebuie
făcută constatarea că pe versantul nordic, unde pantele sunt în general abrupte, morenele
s-au păstrat mai puţin nedegradate, din cauza potenţialului erozional mare în perioada
postglaciară, în schimb pe versantul sudic, unde pantele sunt mai domoale, se păstrează
foarte bine. Printre cele mai tipice morene frontale pot fi amintite cele din valea Soarbele,
descrise pentru prima dată de către de Martonne (1906), apoi cele din văile Vlăsia Mică şi
99
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
Groapa Balmoşului, sau cea de la stâna Cârnea, descoperită de Schafarzik în 1899. Unele
dintre ele se prelungesc spre amonte prin frumoase morene laterale, aşa cum se întâmplă
în Groapa Balmoşului. Cel mai impresionant relief morenaic din Munţii Godeanu poate fi
întâlnit în văile Soarbele, Stâna Mare de Est, Vlăsia Mică şi Bulzul, toate de pe versantul
sudic al muntelui.
În funcţie de altitudinea celor mai joase morene frontale, precum şi după forma
de uluc a văilor glaciare, terminate spre sectorul fluviatil prin praguri impresionante, se
constată că gheţarii cuaternari au avansat în faza de maximă extensiune până la
cca 1350-1450 m, pe versantul sudic, şi 1300 m, sau chiar mai jos, pe cel nordic
(Niculescu, 1965). Pe văile Paltina şi Galbena din bazinul Lăpuşnicului Mare, P. Urdea
(1993) presupune o extensiune mult mai mare a gheţarilor de vale, până la apariţia
confluenţei cu marele gheţar ce ocupa valea Lăpuşnicului.
Folosindu-se de etajarea morenelor frontale, în special a celor de pe versantul
sudic, precum şi de morfologia circurilor glaciare, Gh. Niculescu (1965) stabileşte două
perioade glaciare pentru Munţii Godeanu. Prima, de o amploare mai mare, a fost
caracterizată prin prezenţa gheţarilor de circ şi de vale, aceştia din urmă depunând
morenele frontale ce pot fi întâlnite astăzi la limita superioară a pădurii de pe versantul
sudic al muntelui. În a doua perioadă, de o rigurozitate climatică mai scăzută, predomină
gheţarii pirineeni, care complică morfologia circurilor modelate anterior. Cele trei valuri
frontale succesive, întâlnite deasupra morenei terminale din Valea Soarbele, indică destul
de clar trei stadii de evoluţie a gheţarilor în această ultimă perioadă glaciară. Autorul mai
sus menţionat nu se poate pronunţa cu siguranţă în privinţa vârstei glaciaţiilor din Munţii
Godeanu, el considerând că aceasta poate fi Riss şi Würm sau Würm I şi Würm II,
conform cronologiei alpine.
Pentru limita zăpezilor permanente în timpul celor două glaciaţiuni,
folosindu-se altitudinea cea mai joasă de apariţie a circurilor glacio-nivale, s-au obţinut
valorile de 1750-1800 m altitudine, pentru prima perioadă, şi 2050 m altitudine, pentru
ultima perioadă glaciară (Niculescu, 1965).
100
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
Glaciaţiunea cuaternară a afectat în egală măsură toate cele trei masive componente ale
Munţilor Ţarcu: Bloju, Baicu şi Ţarcu. Principalele artere hidrografice, în al căror bazin
superior se dezvoltau gheţarii, sunt Olteana, Şuculeţu şi Râu Rece, în Masivul Ţarcu, Râu
Şes şi Bistra Mărului, în Masivul Baicu, precum şi Zeicu, Netiş, Apa Neagră, Bistra
Boului şi Peceneaga, în Masivul Bloju (fig. 90).
Fig. 90. Relieful glaciar şi periglaciar din Munţii Ţarcu (după Niculescu, Nedelcu, 1961). 1. microdepresiuni
de platou; 2. microdepresiuni de culme; 3. microdepresiuni de versant; 4. microdepresiuni în circuri şi văi
glaciare; 5. nişe de nivaţie; 6. lapiezuri şi doline; 7. culoare de avalanşe; 8. potcoave nivale; 9. creste cu
microrelief de dezagregare; 10. vârfuri piramidale cu microrelief de dezagregare; 11. versanţi abrupţi cu
microrelief de dezagregare; 12. ace, turnuri, piscuri etc.; 13. câmpuri de grohotişuri pe interfluvii; 14. câmpuri
de grohotişuri în circuri şi văi glaciare; 15. torenţi de pietre; 16. suprafeţe de denudaţie cu depozite eluviale;
17. poligoane de pietre; 18. ghirlande de pietre; 19. muşuroaie înierbate; 20. terasete de solifluxiune; 21.
alunecări de blocuri; 22. limita zonei crio-nivale; 23. zona crio-nivală; 24. zona fluvio-torenţială; 25. circuri şi
praguri glacio-nivale; 26. circuri şi văi glaciare; 27. praguri glaciare; 28. lacuri glaciare; 29. râuri.
101
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
102
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
Acolo unde s-au dezvoltat pe şisturile cristaline dure ale Pânzei Getice, circurile
glaciare prezintă un relief ce respectă într-o bună măsură structura geologică (Niculescu,
1957). De exemplu, în valea Olteana, sub vârful Ţarcu (2190 m), căldarea glaciară
complexă prezintă trei trepte glaciare separate de praguri, grefate de fapt pe structura
geologică a şisturilor cristaline, faţă de care relieful a fost modelat obsecvent (fig. 94). În
regiunile de aflorare a granitoidelor, treptele structurale nu mai apar în relief, în schimb
torenţii, râurile, pânzele de grohotiş şi gheţarii de pietre ocupă o bună parte din pereţii şi
podelele circurilor glaciare (fig. 91, 92, 93, 95). Din punct de vedere al peisajului
geomorfologic de ansamblu, se pot distinge două situaţii. În masivele Ţarcu şi
Baicu-Nedeia, gheţarii de circ s-au dezvoltat la izvoarele văilor, modelând circuri pe
marginea platformei superioare de eroziune, care este de o netezime remarcabilă şi ocupă
suprafeţe întinse. Contrastul morfologic între relieful matur al platformei şi tinereţea pereţilor
103
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
104
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
ce înconjoară podeaua circului este evident. Circurile glaciare Şuculeţu (fig. 95) şi
Varâng (fig. 96) sunt cele mai elocvente exemple ce pot fi amintite aici. Cealaltă situaţie
apare în Masivul Bloju-Pietrii. Platforma superioară de eroziune este înlocuită aici de
culmile granitice desfăşurate între vârfurile Netiş (2089 m), Bloju (2162 m), Pietrii (2192
m), Bistra (2153 m) şi Cununii (2083 m). Abundenţa grohotişurilor de granitoide pe
pereţii şi podelele circurilor induce o notă de asemănare cu relieful glaciar al Retezatului
(fig. 91, 92, 93). Nu degeaba de Martonne (1907), vizitând izvoarele Netişului,
caracterizează circul de aici ca fiind unul dintre cele mai frumoase din Carpaţii
Meridionali (fig. 92).
Despre văi glaciare în Munţii Ţarcu s-a discutat puţin în literatura
geomorfologică de specialitate. Dacă luăm în considerare altitudinile şi dezvoltarea bună
a complexelor glaciare de la obârşia văilor şi facem o comparaţie cu situaţia Munţilor
Godeanu din vecinătate, unde se cunosc văi glaciare destul de importante, ajungem la
concluzia că şi aici ar fi fost posibil ca gheţarii să fi coborât până la 1300 m, sau chiar mai
jos. Morene glaciare frontale care să certifice acest lucru nu au fost încă depistate la
altitudini aşa de coborâte, însă profilul transversal evazat al unor văi, cum sunt cele ale
Netişului, Bistrei Boului (fig. 91), Şuculeţului sau Râului Rece, poate reprezenta o
dovadă a existenţei unor gheţari de vale mai dezvoltaţi decât se credea. După Niculescu
(1990), pe valea Netişului, gheţarul s-ar fi extins doar până la 1600 m, pe cea a Bistrei
Boului, până la cca 1700 m, şi numai pe Râul Rece ar fi ajuns la 1350 m, totalizând o
lungime de cca 3 km în perioada sa de maximă extensiune. Valea Netişului are un profil
tipic de vale glaciară mult sub altitudinea de 1600 m, fapt ce ne determină să credem că
aici s-ar putea depista morene frontale mult mai jos, chiar sub 1400 m, aşa cum
presupunea şi C. Gruia în 1996. Astfel, putem concluziona că cei mai mari gheţari de
vale trebuie să se fi dezvoltat pe văile Bistrei Boului, Netişului şi Râului Rece, dar
extensiunea maximă a lor încă nu a fost stabilită cu exactitate. O situaţie specială se
întâlneşte în sectorul de obârşie al Şuculeţului. Râul îşi are izvoarele sub şaua cu acelaşi
nume, într-o zonă de platformă de eroziune, fiind suspendat cu cca 200 m faţă de treapta
de pe care începe valea ce continuă circul glaciar al lacului Şuculeţu, aflat în imediata
apropiere, mai la vest. În această zonă de obârşie nu apare nici o urmă de modelare
glaciară, însă după ce râul străbate vreo 2 km de la izvoare ajunge într-o depresiune, cu
aspect de circ glaciar, dezvoltată sub Şaua Şcheiului (1866 m). Fundul acesteia este foarte
plat, iar râul meandrează puternic pe suprafaţa lui mlăştinoasă. De aici începe un frumos
uluc glaciar care coboară spre valea circului în care se află lacul Şuculeţu. Toate aceste
forme sugerează faptul că un posibil gheţar de platou s-ar fi scurs dinspre platforma de la
izvoarele Şuculeţului spre valea preglaciară ce pornea de sub Şaua Şcheiului. De aici
limba glaciară a avansat spre nord-vest şi a modelat ulucul glaciar respectiv. Ne aflăm
deci în situaţia unei văi glaciare fără circ la obârşie, la fel ca valea Doamnele din Bucegi
(Micalevich-Velcea, 1961) sau cea a Râului Mare al Cugirului din Şureanu (Drăguţ,
2004).
Mezo şi microformele glaciare sculpturale nu au o răspândire foarte mare, la fel
ca în Munţii Godeanu. Berbecii glaciari şi depresiunile de subsăpare glaciară sunt forme
mai des întâlnite în arealul granitoidelor din circurile Bistra (fig. 91), Netiş (fig. 92) şi
Şuculeţu (fig. 95), unde apar şi lacuri glaciare mai extinse, cum sunt Bistra, cu suprafaţa
de 1 ha, Netiş, 1 ha, şi Şuculeţu. Cel mai întins lac glaciar din Munţii Ţarcu este însă
Pietrele Albe, fiind cantonat într-o depresiune de subsăpare aflată în valea glaciară a
Şcheiului, pe treapta de la 1790 m. Are o suprafaţă de 1,4 ha, dar ca adâncime maximă
atinge doar 0,95 m (Pişota, 1971a).
Morenele glaciare nu s-au păstrat foarte bine, fiind vizibile doar în câteva locuri.
Cu excepţia morenei de la 1350 m, din valea Râului Rece, şi a unui rest morenaic pe
valea Olteana, la 1450 m, în nici o altă vale glaciară nu s-au depistat morene terminale
clare. Totuşi, în sectoarele unor circuri glaciare există astfel de forme bine conservate,
marcând ultimele stadii de evoluţie ale gheţarilor. Amintim aici morenele frontale care
105
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
barează lacurile Netiş şi Bistra, cele din circul Mătania sau cea de pe podeaua circului
sculptat între vârfurile Bistra şi Pietrii, în complexul glaciar al Netişului.
În privinţa numărului de faze glaciare, Niculescu (1990) este de părere că acest
areal montan, la fel ca şi Munţii Lotrului şi Cindrel, a fost afectat de o singură glaciaţiune,
cel mai probabil Würm, însă nu exclude faptul ca cea mai joasă morenă din valea Râului
Rece (de la 1350 m) să reprezinte o perioadă mai veche, Riss de exemplu. Interpretând
formarea treptelor din profilul longitudinal al circurilor glaciare din Ţarcu în contextul
perioadele şi fazele glaciare stabilite pentru Munţii Retezat (Urdea, 1993), C. Gruia
(1996) adoptă o schemă de evoluţie a reliefului glaciar în două perioade, Riss şi Würm. O
astfel de evoluţie ar fi mai apropiată de realitatea morfologică a unor circuri glaciare
complexe, dezvoltate pe două nivele majore, aşa cum se întâmplă în văile Râului Rece,
Şuculeţului sau Şcheiului.
Fig. 97. Relieful glaciar din bazinul Scorotei cu Apă (după Ardelean, 2005).
106
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
Fig. 98. Morenele laterale ce delimitează ulucul circului glacio-nival din Muntele Piule.
107
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
108
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
prag, face trecerea spre valea fluviatilă îngustă a pârâului Boului. O altă excavaţiune cu
posibilă geneză glacio-nivală sau glaciară poate fi întâlnită pe versantul nord-estic al
vârfului Baldoveni (1761 m) din Munţii Cernei, la izvoarele văii Craiovei. Desigur că
aceste argumente nu sunt suficiente pentru demonstrarea existenţei reliefului glaciar în
Culmea Oslei şi Munţii Cernei, însă ele constituie o provocare pentru aprofundarea
problemei glaciaţiei cuaternare din munţii mijlocii ai României (sens Mac, Covaci,
Moldovan, 1990).
109
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
Fig. 100. Circurile glacio-nivale şi semipâlniile nivale din culmea Cucurbăta Mică-Cucurbăta Mare-Piatra
Grăiroare a Munţilor Bihor (după Berindei, 1971).
110
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
Fig. 101. Circul glaciar din Valea Cepelor, dezvoltat pe versantul nord-estic al vârfului Cucurbăta Mare
(1848 m).
Fig. 102. Buza circului glaciar din Valea Cepelor, sculptată în platforma de eroziune a Culmii Cucurbăta
Mare-Cucurbăta Mică.
111
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
Fig. 103. Circ glaciar la sud-est de vârful Piatra Grăitoare (1657 m).
este închisă spre avale de un prag situat la altitudinea de 1500 m. Pereţii abrupţi ai
circului „muşcă” din platforma de eroziune a culmii dintre Cucurbăta Mare şi Cucurbăta
Mică (fig. 102) şi sunt brăzdaţi de micropâlnii nivale şi acumulări de grohotişuri. În aval
de pragul glaciar de la 1500 m începe valea glaciară care se prelungeşte pe cca 1-1,5 km.
Profilul transversal al acesteia este unul specific morfologiei glaciare, iar pe patul de rocă
a fost identificată şi o frumoasă morenă frontală (Mac, Covaci, Moldovan, 1990). Celălalt
circ glaciar, de sub vârful Piatra Grăitoare, se deschide spre sud-est şi prezintă aceeaşi
expresivitate morfologică a peretelui şi podelei. Totuşi, panta peretelui este puţin mai
mică şi stabilizată printr-un bogat covor vegetal de păşune şi ienupăr (fig. 103). El se
dezvoltă între 1500 m şi 1700 m, are o lungime de cca 700 m şi o lăţime de 900 m
(Berindei, 1971). Podeaua se termină printr-un prag ferăstruit de eroziunea pâraielor şi
cuprinde urmele unei depresiuni de subsăpare, astăzi colmatată în totalitate. Imediat mai
la sud de acest circ se mai află încă două excavaţiuni alungite, considerate de către
Berindei (1971) ca fiind circuri glacio-nivale (fig. 100, 103).
Circul de pe pantele nord-estice ale vârfului Buteasa (1792 m) din Munţii
Vlădeasa prezintă şi el un perete bine individualizat, de cca 100-150 m înălţime, cu pante
mari, de peste 50º (Sawicki, 1909). Este clar decupat în suprafaţa de eroziune
înconjurătoare şi se prelungeşte printr-o vale scurtă, de doar 500 m, ce coboară în trepte
până la altitudinea de 1500 m unde, prin intermediul unui prag, se face trecerea spre
sectorul fluviatil.
Acestea sunt cele trei circuri din Munţii Apuseni care, cu siguranţă, pot fi
introduse în categoria formelor glaciare. Ca şi în Carpaţii Meridionali se observă o
puternică dependenţă a formării lor în funcţie de expoziţie, cele mai preferate expoziţii
fiind cele nord-estice, estice şi sud-estice, aflate la adăpost faţă de vânturile dominante,
care, se pare că şi în timpul glaciaţiunii, ca şi astăzi, băteau dinspre vest. Dezvoltarea
altitudinală a formelor glaciare impune socotirea unei limite a zăpezilor permanente în
perioada glaciară mai coborâte decât cele stabilite pentru Carpaţii Meridionali, ea fiind
apreciată la cca 1650-1700 m altitudine de către L. Sawicki în anul 1909. Nu deţinem
încă suficiente dovezi morfologice pentru a stabili dacă formele glaciare de aici sunt
112
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
rezultatul a două perioade glaciare sau a uneia singură. Avem însă dovezi indirecte care
arată că şi în Munţii Apuseni relieful a fost afectat în evoluţia sa de manifestarea unor
glaciaţiuni repetate. Aşa se face că profilul transversal al unor cavităţi carstice din Platoul
Padişului prezintă ştrangulări şi lărgiri, induse de influenţele schimbărilor climatice din
pleistocen. Porţiunile lărgite corespund unor perioade glaciare, cu cantitate mare de
fragmente şi eroziune laterală, iar cele strâmte perioadelor interglaciare, cu debit mare de
apă şi adâncire verticală puternică (Bleahu, 1964).
Bibliografie
Ancuţa, C. (1995), Câteva aspecte ale reliefului glaciar şi periglaciar din Munţii
Lotrului, Noosfera, Centrul Carpato-Danubian de Geoecologie, Universitatea
Bucureşti, nr. 2, pp. 11-13;
Ardelean, M. (1999), Munţii Piule-Iorgovanu. Studiu de morfogeografie, teză de licenţă,
Facultatea de Chimie-Biologie-Geografie, Catedra de Geografie, Universitatea
de Vest din Timişoara, manuscris;
Ardelean., M. (2002), Aspecte ale reliefului carstic din Munţii Piule-Iorgovanu, Analele
Universităţii de Vest din Timişoara, Seria Geografie, vol. XI-XII, 2001-2002,
Universitatea de Vest din Timişoara, pp. 47-60;
Ardelean, M. (2005), Relieful glaciar din bazinul Scorotei (Munţii Piule-Iorgovanu),
Revista Geografică, serie nouă, T. XI, 2004, Bucureşti;
Athanasiu, S. (1899), Morphologische Skizze der Nordmoldauer Karpathen, Bull. Soc.
Şt. Bucureşti, t. VII, nr. 3, p. 232-277;
Berindei, I. (1971), Microrelieful crio-nival din Masivul Biharea, Lucr. şt., Inst. Ped.
Oradea, seria Geografie, pp. 19-28;
Bezdek, J. (1905), A Máramarosi havasokról, Földrajzi Közlemények, t. XXXIII, fasc. 5,
pp. 343-350;
Bleahu, M. (1957), Forme periglaciare şi glaciare în Munţii Maramureşului,
Comunicare la Sesiunea Ştiinţifică a Universităţii Bucureşti;
Bleahu, M. (l964), Formaţiuni periglaciare în carstul din Munţii Bihorului, Lucr. Inst.
speol. ,,Em. Racoviţă", t. III, pp. 215-228;
Călin, D. (1987), Munţii Latoriţei-schiţă geomorfologică, Terra, an. XIX (XXXIX), nr. 2,
pp. 39-43;
Czirbusz, G. (1896), Hegyen-völgön. A Radnai havasokon, Erdély, t. V, fasc. 10-12;
Czirbusz, G. (1904), A Czárku hegység, Földrajzy Közlemények, t. XXXII, fasc. 4, pp.
143-159;
Czirbusz, G. (1905), A Godjan Gugu hegyseg, Földrajzy Közlemények, t. XXXIII, fasc.
5, pp. 190-201;
Drăguţ, L. (1995), Munţii Şureanu – Studiu geomorfologic, teză de licenţă, Facultatea de
Chimie-Biologie-Geografie, Catedra de Geografie, Universitatea de Vest din
Timişoara, manuscris;
Drăguţ, L. (1996), Consideraţii asupra reliefului climatic din Munţii Şureanu, în: A II -a
Conferinţă regională de geografie ,,Cercetări geografice în spaţiul carpato-
danubian", Universitatea de Vest din Timişoara, pp. 99-106;
Drăguţ, L. (2004), Munţii Şureanu. Studiu geomorfologic, teză de doctorat, Facultatea de
Geografie, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, manuscris;
Florea, M. (1986), Particularităţi ale reliefului glaciar din Munţii Făgăraşului, Stud.
cerc. geol., geofiz., geogr., Geografie, t. XXXIII, pp. 63-66;
Florea, M. (1989), Morfologia glaciară a văii Podragu (Munţii Făgăraş), Stud. cerc.
geol., geofiz., geogr., Geografie, t. XXXVI, pp. 87-91;
Florea, M. (1998), Munţii Făgăraşului - Studiu Geomorfologic, Ed. Foton, Braşov, 114 p.;
Florea, M., Barbu, C. (1987), Observaţii geomorfologice şi biogeografice în Parcul
113
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
114
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
115
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
116
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
Niculescu, Gh. (1971), Munţii Ţarcu. Caracterizare geomorfologică, Lucr. şt. Inst. Ped.
Oradea, Geografie, pp. 45-54;
Niculescu, Gh. (1990), Relieful glaciar din Munţii Ţarcu, Stud. cerc. de geografie,
t.XXXVII, pp. 43-52;
Niculescu, Gh., Nedelcu, E. (1961), Contribuţii la studiul microreliefului crionival din
zona înaltă a munţilor Retezat-Godeanu-Ţarcu şi Făgăraş-Iezer, Probleme de
geografie, vol. VIII, pp. 87-121;
Niculescu, Gh., Nedelcu, E., Iancu, S. (1960), Nouvelle contribution a l`étude de la
morphologie glaciaire des Carpates roumaines, în Recueil`études
géographiques concernant le territoire de la République Populaire Roumaine,
Edit. Academiei, Bucureşti, pp. 29-43;
Onaca, A. (2005), Munţii Căpăţânii. Studiu geomorfologic cu privire specială asupra
reliefului glaciar şi periglaciar, teză de licenţă, Departamentul de Geografie al
Universităţii de Vest din Timişoara, manuscris;
Orghidan, N. (1910), Urme de gheţari în Munţii Rodnei. Valea Bistricioarei, Anuar de
geografie şi antropogeografie, vol. I, pp. 77-84;
Orghidan, N. (1931), Observaţii morfologice în Bucegi, Lucr. Inst. de Geogr. al Univ.
din Cluj, vol. IV (1928-1929), pp. 245-266;
Orghidan, N. (1932), Urme de gheţari pe Siriu, Bul. Soc. Reg. Rom. Geogr., vol. LI, pp.
292-294.
Pawłowski, St. (1936), Les Karpates á l`époque glaciaire, C.R. Congr. Intern. Géogr.,
Varsovie (1934), Travaux de la section II, vol. II, pp.89-141;
Phleps, O. (1914), Studien an den Hochgebirgsseen auf dem Nordgehange des
Fogarascher Gebirges, Festschrift zur wanderversammlung, Ärzte und
Naturforscher, Hermannstadt, pp. 140-156;
Pişota, I. (1956), Câteva observaţii asupra lacului Bâlea şi bazinului hidrografic Bâlea-
Cârţişoara, Natura, vol. VIII, nr, 1, pp. 40-47;
Pişota, I. (1957), Lacul Urlea cu bazinul său hidrografic, Anal. Univ. ,,C.I. Parhon",
Seria Şt. naturii, geologie-geografie, nr. 13, pp. 253-264;
Pişota, I. (1958), Observaţii hidrologice asupra lacurilor glaciare din flancul nordic al
Masivului Făgăraş, în Realizări în geografia R.P.R. în perioada 1947-1957,
Instit.de Cerc. Geogr., pp. 70-87;
Pişota, I. (1964), Lacurile glaciare din Munţii Retezat, Natura, anul. XXVI, nr. 6, pp. 21-
30;
Pişota, I. (1968), Lacurile glaciare din Munţii Rodnei, Anal.Univ. Bucureşti, (Şt. nat.),
Geologie-Geografie, vol. XVII, nr. 2, pp. 113-124;
Pişota, I. (1971a), Lacurile glaciare din Munţii Ţarcu-Petreanu, Lucrările ştiinţifice ale
Institutului Pedagogic Oradea, Seria Geografie, pp. 133-137;
Pişota, I. (1971b), Lacurile glaciare din Carpaţii Meridionali. Studiu hidrologic, Edit
Academiei, Bucureşti, 162 p.;
Pişota, I. (1972), Hidrografia glaciară a Munţilor Retezat, Lucr. Simp. de geografie
fizică a Carpaţilor, (Bucureşti-Septembrie 1970), Inst. de Geografie al
Academiei, pp. 351-357;
Pop, E., Boşcaiu, N., Preda, M., Marchievici, F. (1973), Studiul palinologic şi pedo-
chimic al unei argile glaciare din Parcul Naţional Retezat, Ocrot. Nat. med.
înconj., t. 17, nr. 2, pp. 159-163;
Popovici-Haţeg, V. (1898), Şedinţele din 2 şi 4 noiembrie, Societatea de Ştiinţe
Bucureşti;
Posea, Gr. (1982), O singură glaciaţiune în Carpaţi, Stud. cerc. geol., geofiz., geogr.,
Geografie, t. XXVIII, pp. 87-102;
Reuther, Anne, Geiger, C., Urdea, P., Niller, H. P., Heine, K. (2004), Determining the
glacial equilibrium line altitude (ELA) for the Northern Retezat Mountains,
Southern Carpathians and resulting paleoclimatic implications for the last
117
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
glacial cycle, Analele Univ. de Vest din Timişoara, Seria Geografie, vol. XIV,
pp. 11-34;
Sârcu, I. (1958), Contribuţii cu privire la problema gipfelflurului şi a suprafeţelor de
peneplenă din Munţii Făgăraşului, Anal. şt. Univ. ,,Al. I. Cuza" Iaşi, (Serie no-
uă), secţ.II (Şt. nat), t. IV, pp.163-174;
Sârcu, I. (1963), Le probleme de la glaciation quaternaire dans les montagnes du
Maramureş, Anal. şt. Univ. ,,Al. I. Cuza" Iaşi, (Serie nouă), secţ. II (Şt. nat.) b.
Geologie-Geografie, t. IX, pp. 125-134;
Sârcu, I. (1964), Cîteva precizări în legătură cu glaciaţia cuaternară din Carpaţii
Orientali Româneşti, Natura, Seria Geologie-Geografie, nr. 3, pp. 24-31;
Sârcu, I. (1978), Munţii Rodnei. Studiu morfogeografic, Ed. Academiei, Bucureşti, 112 p.;
Sârcu, I. (1979), Transfăgărăşanul. Un profil géomorphologique a travers les Alpes de
Făgăraş, Anal. şt. Univ. ,,Al. .I. Cuza" Iaşi, (Serie nouă), secţ. II, b. Geologie-
Geografie, t. XXV, pp.91-95.
Sârcu, I. (1982), Cîteva constatări noi privind relieful glaciar din Carpaţi. Valea
glaciară Cîrni din Munţii Godeanu, Bul. Soc. Şt. Geografice, (Serie nouă), vol.
VI, pp. 44-48;
Sârcu, I., Sficlea, V. (1956), Cîteva observaţii geomorfologice în Munţii Parîngului şi ai
Şureanului, Anal. şt. Univ. ,,Al. I. Cuza" Iaşi, (Serie nouă) , secţ. II (Şt. nat.-
geografie), t. II, fasc. 2, pp. 384-402;
Sawicki, L. (1909), A Biharhegység eljegesedésének kérdéséhez, Földrajzi Közle-
mények, t. XXXVII, nr. 10, pp. 316-325;
Sawicki, L. (1911), Die glazialen Züge der Rodnaer Alpen und der Marmaroscher
Karpaten, Mitt. d. k. k. Geogr. Gesellschaft in Wien, t. X-XI, pp. 510-571;
Schafarzik, Fr. (1899), Die geologische Verhältnisse der Umgebung von Borlova und
Pojana Mörul, Jahrbuch der Ungar. Geol. Landesanstat, f. 1897, pp. 120-156;
Schafarzik, Fr. (1900), Uber die geologischen Verhältnisse der Umgebung von
Klopotiva und Malomviz, Jahrbuch der Ungar. Geol. Landesanstalt, f. 1898,
pp.124-156;
Schréter, Z. (1908), A Páreng-hegység orográfiai és glaciologiai viszonyairól, Földrajzi
Közlemények, t. XXXVI, pp.135-150;
Someşan, L. (1932), Urme glaciare în Munţii Călimani, Bul. Soc. Reg. Rom. Geogr., t.
LI, pp. 295-299.
Stănescu, I. (1980), Masivul Ceahlău. Studiu fizico-geografic, în vol. ,, Masivul Ceahlău,
Ţara Giurgeului, Depresiunea Dărmăneşti, Podişul Covurlui" de Stănescu, I.,
Swizevski, C., Văcăraşu, I., Sficlea, V., Edit. ştiinţifică şi enciclopedică,
Bucureşti, 288 p.
Szadeczky, G. (1905), Bericht über die im Jahre 1905 Bihargebirge vorgenommenenn
geologischen Aufnahmen, Jahresb. d Ung. Geol. Anstalt, pp. 144-170;
Szadeczky, G. (1906), Glecsernyomok a Biharhegységben, Földrajzi Közlemenyek, t.
XXXIV, nr. 8, pp. 299-304;
Szilády, Z. (1907), A Nagy-Pietrosz czirkus-völgyei, Földrajzi Közlemenyek, t.
XXXV,f.1, pp. 6-8;
Tămaş, T. T. (1972), Iezerele de la izvoarele Bistrei Boului, Studii de Geografie a
Banatului, vol. II, pp. 76-88;
Trufaş, V. (1961), Lacurile din relieful glaciar al Munţilor Şureanu, Meteor., hidrol. şi
gospod. apelor, vol. VI, nr. 1, pp.22-25;
Trufaş, V. (1962), Urme glaciare şi periglaciare în Munţii Şurianu, Anal. Univ.
Bucureşti, Seria Şt. nat., geologie-geografie, anul XI, nr. 32, pp. 207-212;
Trufaş, V. (1963), Iezerele din Munţii Cindrel, Comunic. de geografie, S.N.G.R., vol. II,
pp. 69-80;
Urdea, P. (1993), Consideraţii asupra manifestării glaciaţiei cuaternare în Munţii
Retezat, Stud. cerc. de geografie, t. XL, pp. 65-72;
118
Vuia Florin, Studiul reliefului glaciar şi periglaciar în România – Referat ştiinţific
Urdea, P. (1996), Asupra unor microforme glaciare din Carpaţii Meridionali, Stud. cerc.
de geografie, t. XLIII, pp. 43-51;
Urdea, P. (2000), Munţii Retezat. Studiu geomorfologic, Edit. Academiei Române,
Bucureşti, 272 p.;
Urdea, P., Drăguţ, L. (2000), Noi date asupra reliefului glaciar şi periglaciar din Munţii
Şureanu, St. cerc. de geografie (sub tipar);
Varga, L. (1927), A Radnai havasok keleti felének glacialis jelenségei, Földrajzi
Közlémenyek, t. LV, f. 4-6, pp. 83-98.
Velcea, V. (1973), De l`éxistence d`une glaciation de type carpatique, Rev. géogr. alpine,
t. LXI, nr. 2, pp. 223-230;
Vuia, F. (1999), Munţii Parâng. Studiu geomorfologic, Teză de licenţă, manuscris,
Universitatea de Vest din Timişoara, Facultatea de Chimie-Biologie-Geografie,
Catedra de Geografie, Timişoara, 116 p.;
Vuia, F. (2002), Diferenţieri morfometrice şi morfografice ale circurilor glaciare din
bazinul Jieţului (Munţii Parâng), Analele Universităţii de Vest din Timişoara,
Seria Geografie, vol. XI-XII, 2001-2002, pp. 31-46;
Vuia, F. (2003), Utilizarea hărţilor digitale în studiul unor circuri glaciare din Munţii
Parâng, Revista de Geomorfologie, nr. 4, Bucureşti, sub tipar;
Wachner, H. (1929), Die Eiszeitgletscher des Bucegi in den Süd karpaten, (Rumanien),
Zeitschr. für Gletscherkunde, Band XVIII, Heft 4-5, pp. 371-380;
Wachner, H. (1930), Urme de gheţari în munţii Bucegi, An. Inst. Geol. Rom., vol. XIV
(1929), pp. 63-77;
Zapalowicz, H. (1886), Geologische Skizze des östlichen Teiles der Pokutisch-
Marmaroscher Grenzkarpathen Verhandl. k. k. Geol. Reichsanstalt., XXXVI,
pp. 361-594.
119