Poetica personajului dramatic camilpetrescian

În operele camilpetresciene, cel mai important rol al subtextului este de a opri deformarea
sensurilor, concepțiilor regăsite în cadrul operei – idei dezvoltate chiar de realizator. Fiind un
creator preocupat de propriile concepții, Camil Petrescu își exprimă dorința ca ideile sale să fie
păstrate așa cum el le-a conceput. Fără a lăsa loc de interpretare, îngrădește posibilitatea de a
acționa după propria gândire a cititorului, nelăsând șansa de acceptare a unor noi sensuri.
Acționând prin constrângere asupra cititorului, sensurile găsite de către cititor fiind cele pe care
le-a impus scriitorul. Camil Petrescu este un Shakespeare, preocupat insistent de felul în care
cititorul/spectatorul primește ideile reunite într-un cod din cadrul creațiilor sale. Posibilitatea de a
oferi o altă interpretare textului este de neconceput pentru autor. Sub acest aspect el oferă o
multitudine de explicații suplimentare în cadrul subtextului. Camil Petrescu nu acceptă o nouă
interpretare, el îngrădește modul de gândire și dreptul de a simți. Universal creației este redus la
cuvânt, de la cuvânt pornind creația. Autorul devine conștient, în clipa în care se apucă de
creație, de limitele impuse de arta cuvântului, de imposibilitatea de a reda în scris ceea ce
gândește, gândul zburând rapid, neapucând să fie transformat în cuvânt. Imposibilitatea de a
transpune și de a relata „cuvântul creator”1 l-a determinat pe Camil Petrescu să apeleze la
subsolul literar, din dorința de a „lumina” ideile.
Percepțiile fundamentale despre arta dramatică și despre poetica românească ale lui
Camil Petrescu rămân vii în creațiile sale literare, acestea modifică treptat modurile de gândire
ale cititorilor/publicului.
Ceea ce scrie un autor se caracterizează prin intermediul propriului mod de a se
exterioriza. Cel care compune se pierde automat în propria sa creație, de diserpează. Autorul
constituind puntea de legătură existentă între individul real și creativitate, ficțiune – situație
regăsită în literatura de specialitate sub denumirea de „funcție autor.”2 Această funcție prinde

1
Camil Petrescu, ”Modalitatea estetică a teatrului” (teza de doctorat 1937), Editura Enciclopedica, București, 1971
2
M. Foucault, „Ce este un autor ?, Studii şi conferinţe”, traducere de Bogdan Ghiu şi Ciprian Mihali, , Editura Idea
Design & Print, Cluj, 2004, pg.38-39.
viață în continuitatea de care dă dovadă creatorul, realizându-se un spațiu particular ce oferă
„enigma”. Descifrarea enigmelor urmează să fie realizată de către cititorul ce partricipă automat
la jocul impus de operă. Personajele camilpetresciene, așa cum menționează cei ce i-au studiat
creațiile, iau locul membrilor familiei sale, rudelor acestuia, prin intermediul acestor personaje
reușea să răbufnească utilizând agnoasele momentului.
Femeile pe care le-a iubit regăsindu-se, sub diferite aspecte, în cărțile autorului, în
tablourile acestuia, în aducerile aminte ale persoanelor apropiate lui. Motivația acestor prezumții
fiind sprijinită de experții cercetători ai operelor acestuia, dar și a vieții private a lui Camil
Petrescu, admițându-se faptul că celebrul scriitor realiza un alter ego de fiecare data când oferea
viață unui nou personaj. Prezentarea unui personaj din creațiile camilpetresciene sub acest
aspect, canalizează interesul de la posibilele sale prăbușiri introspective. Întregul ansamblu fiind
analizat sub aspect senzual, în timp ce elementele nonverbale – gesturile, mimica, poziția
corpului – sunt menite să completeze și, în multe situații, sunt mai însemnate, cu mult mai
esențiale decât unele replici.
Camil Petrescu zugrăvește cu detalii semnificative și încărcate de seriozitate, autorul nu
amestecă nici un tip de comic în vederea abordării unui personaj feminin (și nu numai).
Personajul nu necesită, în vederea caracterizării, utilizarea de prea multe cuvinte, calitatea
acestuia se regăsește în elementele nonverbale sau paraverbale: gesturi, mimică, îmbrăcăminte,
timbrul vocal, tonul, atitudinea.