I.

ISTORIC

La începutul secolului al XVII-lea, odată cu moartea reginei Elisabeta I (1603), se

sfârşeşte şi domnia dinastiei Tudorilor despre care André Maurios afirma că ,,aveau geniul
regalităţii”1 . La tronul Angliei se instaurează dinastia Stuarţilor, mai exact regele Iacob I,
fiul Mariei Stuart.
Iacob I va încerca să continue modul de conducere absolutist al predecesorilor
săi,însă acesta nu se dovedeşte a fi la fel de abil ca aceştia, astfel încât el va conduce
după mottoul beati pacifici. El considera că regele este destinat de către Dumnezeu,
aflându-se, aşadar, deasupra legilor şi nefiind obligat să le respecte.
La scurt timp după sosirea lui pe tron, vor apărea neînţelegeri între rege şi
Parlament, ceea ce îl va determina pe Iacob I să conducă ţara alături de un Consiliu
privat, format din favoriţii regelui. Aceste conflicte se întemeiază în special pe teoria
dreptului divin şi ereditar al regelui pe care acesta dorea să o impună Parlamentului, ale
cărui funcţii se reduceau doar la înregistrarea hotărârilor regale. Această concepţie a
fost considerată ca fiind ofensatoare pentru Camera Comunelor care susţinea ca legile
trebuie să fie adoptate de Parlament şi respectate inclusiv se rege. Pe fondul
accentuării acestor conflicte, dar şi pe acela al refuzului Parlamentului de a adopta Marele
Contract2, regele va dizolva Parlamentul, care nu va mai fi convocat decât 11 ani mai târziu,
în 1621.
În 1621, Iacob I se vede nevoit să convoace Parlamentul în vederea pregătirii pentru
războiul cu Spania, însă această convocare nu va face decât să continue conflictul
anterior, intensificat acum pe fondul comiterii unor abuzuri de către rege împotriva
celor care nu îl sprijineau.
Unul dintre cei mai apropiaţi sfătuitori ai săi este Ducele de Buckingham, care în
perioada 1621-1625 şi chiar puţin după, ,, a avut puterea unui rege fără să aibă şi prudenţa
lui.”3, ceea ce a condus la nemulţumiri în rândul supuşilor britanci.
După moartea lui Iacob I, tronul Angliei va fi ocupat de fiul său, Carol I. Începul
domniei sale va fi marcat de dezaprobarea opiniei publice, datorită sfătuitorului său,
ducele de Buckingham, al cărui stil de viaţă contravenea percepţiei britanice. Acesta îşi
va atrage oprobiul cetăţenilor şi datorită faptului că a sprijinit căsătoria lui Carol I cu
ducesa dʹOrléans, Henriette-Marie, care era catolică. Printr-o clauză secretă a contractului
de căsătorie, regele se obligă să ofere protecţie catolicilor, deşi le promisese supuşilor săi
că religia noii regine nu va influenţa orânduirea de până atunci.
În perioada sa, începe să se contureze nu nou concept, acela de responsabilitate
ministerială ( principiu care susţine că regele nu poate greşi, orice decizie greşită fiind luată
de Camera lorzilor). Sir John Eliot, unul dintre reprezentanţii de seamă ai Camerei
Comunelor îl va condamna pe Buckingham pentru atacul asupra oraşului La Rochelle.
Admirând teoria tatălui său, aceea de superioritate a regelui în faţa legii (Rex est lex),Carol I
îl va aresta pe Eliot, încălcând principiul de habeas corpus4, instituit prin Magna Charta
Libertatum ( The Great Charter of Freedoms – 1215)
Regele va cere în repetate rânduri Parlamentului să adopte legi cu privire la
introducerea de noi impozite, care să finanţeze expediţiile împotriva Spaniei şi, mai apoi,
împotriva Franţei. Acesta va refuza de fiecare dată cererea regelui, ceea ce va atrage
dizolvarea lui în mai multe rânduri, regele conducând cu ajutorul unui Consiliu privat
(Privy Council).
După înfrângerea armatelor britanice conduse de Buckingham împotriva Franţei, regele
se vede constrâns să convoace Parlamentul la 28 martie 1628, întrucât investise toţi banii în
campania din Franţa în speranţa că va obţine o victorie care să îi aducă popularitatea printre
supuşi, după ce taxele impuse de el au atras nemulţumirea acestora. Acesta îi aminteşte
regelui de faptul că trebuie să respecte legile şi profitând de aceasta îi va impune lui Carol I
un nou document – Petiţia dreptului (Petition of the Right) – prin care se reafirmă
principiul libertăţilor individuale. Iniţial, regele refuză să aprobe acest document, însă,
constrâns de împrejurări, îl va aproba, fiind conştient de faptul că nu-i va respecta
prevederile.
În vara anului 1628 este asasinat Ducele de Buckingham, eveniment sărbătorit de
populaţia britanică, fapt ce nu va fi uitat de rege, după cum menţionează André Maurois.
Totuşi, acest fapt nu va conduce la o detensionare a relaţiei dintre rege şi Parlament, ci va
conduce la configurarea unui caracter religios al conflictului.
În 1629, Parlamentul va adopta trei rezoluţii care să întărească forţa Petiţiei Dreptului,
după cum urmează:
1. oricine va încerca să introducă în Anglia papismul sau arminianismul va fi considerat
inamic public;
2. oricine va îndemna să se perceapă impozite neacordate de parlament va fi considerat
inamic public;
3. orice neguţător sau orice altă persoană care va plăti astfel de impozite, nevotate de
parlament, va fi considerat trădător şi inamic public.
Acestea au fost adoptate într-un mediu revoluţionar, după cum o susţine şi André
Maurois, acesta povestind ca reprezentanţii regelui nu au putut intra până nu a fost
adoptată moţiunea. Speaker-ul a fost forţat să citească rezoluţiile, autorul ,,Istoriei Angliei”
afirmând că ,, Doi membri ai parlamentului, apucându-l fiecare de un braţ, îl ţinură nemişcat
pe speaker în fotoliul lui. «Pe Dumnezeul nostru – îi spuseră ei –, veţi rămâne aici atâta timp
cât va dori Camera»"
Acest fapt a atras o încălcare a Petiţiei dreptului din partea regelui care comandă
arestarea unor membri din Camera Comunelor. Cel mai ilustru dintre ei, Sir John Eliot (cel
care l-a acuzat pe Ducele Buckingham, punându-l sub impeachement.) murind trei ani mai
târziu, închis în Turnul Londrei. Ca urmare a acestor evenimente, Carol I va dizolva
Parlamentul pe care nu-l va mai convoca în următorii 11 ani.
 În timpul guvernării fără Parlament, regele se confruntă cu problema imposibilităţii de a
impune noi taxe şi impozite care să-i asigure traiul la palat. Parlamentul, înainte de a fi
dizolvat, nu îi va acorda Tunnage and Poundage pe care îl acordaseră predecesorilor săi. În
urma acestui episod, regele va decurge la juriştii săi care vor căuta în vechile hrisoave,
repunând taxe şi impozite căzute în desuetudine, precum daruri "Voluntare"; obligaţia
pentru cei care cu secole în urmă se stabiliseră în pădurile regale să răscumpere terenurile
de la rege; vânzarea de titluri de nobleţe; serviciul de cavalerie obligatoriu; taxe pentru
întreţinerea miliţiei (coat and conduct money); taxă asupra trăsurilor de piaţă (hackney
coaches, o inovaţie a vremii); vânzarea de monopoluri curtenilor, ceea ce îmbogăţea în
acelaşi timp şi visteria şi pe concesionari, în dauna poporului.
Noii sfetnici ai regelui, Strafford (numele său real este Thomas Wentworth, a fost
membru al temutului Parlament din 1628, care va trece de partea regelui, fiind numit de
acesta Duce de Strafford) şi Laud (arhiepiscop, va conduce treburile ecleziastice începând cu
1633), vor încerca introducerea unei reforme religioase în Scoţia, în sensul impunerii de
elemente anglicane în biserica calvină scoţiană. Acest lucru va determina o înarmare din
partea scoţienilor care se pregătesc să atace partea de Sud a Angliei. În acest context, regele
va proceda la convocarea Parlamentului în 1640. Acesta îşi propune trei mari scopuri:
 Pedepsirea principalilor sfetnici ai regelui, care încurajaseră politica de încălcare a
drepturilor în cei unsprezece ani;
 Să facă imposibilă repetarea unei astfel de politici pe viitor;
 Să pună la punct unele probleme de cult religios;5
Deşi Carol I s-a opus condamnării sfetnicilor, acest aspect nu a fost luat în considerare,
astfel încât, ei vor fi condamnaţi şi ucişi. În acest context, regele se retrage la reşedinţa sa din
Hampton, de pe malul Tamisei, la 20 de mile de Londra. Acest loc va deveni un adevărat
cartier general, unde se adunau toţi cei care îi mai erau supuşi regelui.
Oliver Cromwell, care a devenit preşedintele Camerei Comunelor, la moartea lui Prym,
întrezăreşte posibilitatea unui atac din partea regelui. În 1647, acesta părăseşte Hampton
Court, iar spre sfârşitul anului armata scoţiană invadează Anglia. Armatele conduse de Oliver
Cromwell reputează o victorie remarcabilă, ceea ce contribuie la prestigiul acestuia. În acest
context, în anul urmator regele va fi arestat, iar în decembrie 1648 Cromwell propune
uciderea acestuia pentru a instaura republica. Deşi nu exista nicio lege care să ofere această
posibilitate Parlamentului şi, în special, Camerei Comunelor (Camera Lorzilor susţinea
monarhia), el va fi judecat la începutul lui 16496 ( este prima dată când un rege este judecat
în faţa supuşilor săi). Procesul se desfăşoară sub influenţa lui Cromwell care doreşte
înlăturarea regelui şi a monarhiei. În cele din urmă, Curtea de justiţie care l-a judecat pe
Carol I, deşi nu era constituită pe temei legal, va decide uciderea lui, prin trimiterea lui la
eşafod.
După acest eveniment, Oliver Cromwell îşi instituie protectoratul, desfiinţând Camera
Lorzilor, însă societatea britanică este măcinată de multiple crize sociale, politice şi
economice, care au condus la dezagregarea protectoratului la moartea lui, în 1958.
 II. PREVEDERI ALE PETIŢIEI DREPTULUI

Documentul Petiţia dreptului a fost redactată în anul 1628, ca urmare a abuzurilor

comise de regele Carol I, care încălcau prevederile Magnei Charta, de către membrii
Parlamentului, conduşi de către Sir John Eliot, Sir Edward Coke, Sir Robert Phelips şi Sir
Thomas Wentworth(acesta din urmă va trece, în cele din urmă, de partea regelui.) . Ea este
structurată pe unsprezece paragrafe, fiind o reactualizare a documentului din 1215 – Maga
Charta Libertatum- acesta dorind să limiteze prerogativele monarhului absolut, stabilind o
linie precisă între puterea regală şi cea a legii, reprezentată de Parlament. Principalele
cerinţe ale Parlamentului erau:
 Să nu se perceapă nici un impozit fără încuviinţarea
parlamentului; această prevedere se opunea modului prin care, Buckingham, în
mod indirect, conducea Anglia, încă din vremea domniei lui Iacob I
 Arestarea sau confiscarea averii să aibă loc potrivit procedurii
normale de judecată şi legilor existente; Aceasta este o formă de
exprimare a principiului libertăţii persoanei, unul dintre principiile fundamentale ale
dreptului modern. Totodată, el limitează puterea regelui care nu se mai poate baza
pe averea supuşilor pentru finanţare proprie sau pentru a susţine campanii militare
inutile.
 Să se pună capăt practicii încartuirii soldaţilor în casele
cetăţenilor; Acesta conturează ideea de proprietate privată şi necesitatea
repectării ei pentru o bună funcţionare a societăţii. Se poate observa faptul că
momentul umanismului şi a iluminismului a avut o influenţă deosebită în această
perioadă pentru că reprezintă o reafirmare a poziţiei centrale a omului în cadrul
organizării statale, ceea ce conduce la o dezvoltare a modului de reglementare a
relaţiilor sociale.
 Să nu se mai aplice legea marţială7 pe timp de pace; Prevederea
aceasta presupune interzicerea regelui de a întreţine o armată, deşi se află în
perioadă de pace, în condiţiile în care, la acea vreme, Anglia se confrunta cu profunde
crize economice şi sociale.
Aceste prevederi nu au fost, iniţial, acceptate de rege, întrucât acesta avea nevoie să
finanţeze atacul împotriva oraşului La Rochelle, deşi fusese învins atât în bătălia cu Franţa,
cât şi în cea cu Spania. Finanţarea campaniei este, în realitate, motivul pentru care regele a
convocat Parlamentul în 1628.
În cele din urmă, regele va semna documentul impus de parlament, însă acesta nu va fi
respectat, întrucât regele, împreună cu juriştii săi au căutat subterfugii pentru a eluda Petiţia
dreptului.
De asemenea, regele nu va respecta nici prevederea care face, în mod indirect, referire la
libertatea persoanei, el, prin intermediul supuşilor săi, arestând membrii Parlamentului care
se opuneau modului său de guvernare, mai ales după asasinarea Ducelui de Buckinham,
eveniment sărbătorit de englezi, după cum relatează istoricul André Maurois.

III. Consecinţe ale formulării şi adoptării Petiţiei Dreptului

Aşa cum am afirmat anterior, la momentul adoptării acestui document, el nu a fost

respectat de rege, care dorea să continue cu o forma monarhiei absolutiste în ceea ce
priveşte conducerea Angliei. În pofida acestui fapt, Petiţia dreptului a avut o semnificaţie
deosebită în contextul dezvoltării viitoare a dreptului.
Aşadar, un prim aspect ce merita remarcat este acela că Petiţia dreptului a reprezentat
o consolidare a două drepturi fundamentale ale societăţii moderne, şi anume dreptul la
libertate şi dreptul la proprietatea privată care, prin acest document, devine inviolabilă.
Aceste principii vor fi valorificate în epoca marilor revoluţii, în secolele XVIII şi XIX, care
vor pune bazelor unor sisteme de guvernământ democratice, bazate pe ceea ce
Jean-Jaques Rousseau va numi în lucrarea sa, ,,Contractul social” stat de drept. Adoptarea
sa reprezintă începutul formării burgheziei, clasă care va lupta pentru organizarea statului în
funcţie de nişte coordinate principale, care să fie respectate atât de populaţie, cât şi de
conducători şi de instituţiile publice.
Concluzionând, se poate afirma că Petiţia dreptului este al doilea document ca
importanţă din blocul constituţional al Marii Britanii, principiile sale fiind fundamentul
teoriilor iluministe din secolul al XIX-lea, care au influenţat întreaga organizare politică şi
socială a epocii moderne şi contemporane.