Formularea unei dorinţe, în timp ce te rogi, este o pierdere a smereniei,

un mod de a-L trage de mânecă pe Cel Înalt: Vezi, Doamne, că-mi

datorezi ceva!
Să nu-l crezi niciodată pe (bi)nevoitorul care te învaţă cum să faci o rugăciune
eficientă, care să-ţi aducă împlinirea grabnică a dorinţei tale. Adică în loc să te
concentrezi asupra suferinţelor lui Iisus pe Cruce, să târăşti după tine, ca o tinichea,
gândul interesat, grija de a obţine de la Domnul ceva. Cât de ofensatoare pentru El
trebuie să fie această atitudine!

Am căzut odată în această ispită, citind o carte care o prescria… Mi-am zis să
experimentez. Am făcut rugăciunea la ceasul stabilit, dar am uitat de dorinţă. O
senzaţie de prospeţime s-a revărsat asupra mea, o energie neaşteptată, căci era
exact timpul din zi când mă simţeam epuizată, vremea amiezii, la care nu
obişnuiam niciodată să mă rog. N-am înţeles că Domnul îmi împlinise deja lipsa de
care sufeream. Aveam sprinteneală, aveam limpezime a gândului!

După câteva zile, mi-am amintit şi de dorinţă. I-am cerut Domnului să mă scape de
o prigonire, de hărţuiala unei fiinţe nemernice care îmi urâţea viaţa, prin orice
atingere cu vicleniile ei. I-am cerut să n-o mai întâlnesc.

N-am mai primit harul pe care această rugăciune o revărsa din abundenţă, când o
făceam dezinteresat, iar la următoarea rugăciune, cea de seară, am fost tulburată,
întâlnind-o tot pe cea vicleană. Ce iad, ca omul de care vrei să scapi în lume, să-ţi
iasă în calea gândului, până şi în rugăciune… Şi n-ar fi pătruns aici, dacă eu n-o
aduceam, cu „dorinţa” mea.

Asta este rugăciunea interesată.

Formularea unei dorinţe, în timp ce te rogi, este o pierdere a smereniei, un mod de a-L trage de
mânecă pe Cel Înalt: Vezi, Doamne, că-mi datorezi ceva!
A-ţi sfâşia starea smereniei, în care rugăciunea ta este întotdeauna ascultată, este
o mare prostie. Nu o poţi cârpi, trebuie s-o iei de la capăt în urcuşul duhovnicesc,
căci smerenia este un timpan, o membrană care trebuie să fie întreagă, pentru ca
Gândul dumnezeiesc să rezoneze în ea. Încerc să şterg lectura cea nepotrivită
sufletului meu, să-mi refac haina ferfeniţită a smereniei, citind-o pe Maica Siluana.

“Să alegem să fim aleşi de Domnul şi Stăpânul vieţii noastre, alegând calea
ascultării, a iertării şi răbdării, a traversării deşertului lăuntric cu ochii aţintiţi la
Domnul atât de prezent în poruncile Lui, uitând de noi şi de fascinaţia de sine! Să
acceptăm cu smerenie şi cuminţenie, că suntem mici şi netrebnici, dar să nu uităm
că suntem iubiţi şi slujiţi de Însuşi Dumnezeu făcut Om! “

Am înţeles dintr-o dată că acea “prescripţie” (şi acceptare a mea) de a face

rugăciunea concomitent cu trâmbiţarea dorinţei fusese o făţărnicie. În faţa
Domnului nu trebuie să vin cu dorinţe, ci cu amintirea fărădelegilor mele. Acesta
este CV-ul meu, Doamne!

1
Când lucram în cercetare, de două ori pe an ni se cerea să jertfim acestui idol al
prezentului, CV-ul, lungindu-l, umflându-l, transcriindu-l în noi formulare
birocratice. Fascinaţia de sine trebuia întreţinută. Aveam o colegă pentru care ziua
cea mai fericită de lucru era aceea în care i se cerea să-şi reactualizeze CV-ul: Îşi
dădea seama că este cineva! Apoi, după ce institutul ni s-a desfiinţat, i s-a dat
fericirea ca, timp de opt luni, să compună zilnic un alt CV, adaptat firmei unde voia
să-şi încerce norocul. Cu cât mai simplu ar fi fost să se roage, în loc să-şi repete
atâtea deşertăciuni despre sine !

Dar în faţa lui Dumnezeu, câte rânduri ar conţine CV-ul meu ? Vreo cinci. Ai să mă
iei ca slugă a Ta, Doamne? Pune-mă unde vrei, ce să negociez, oricum îmi dai
mereu mai mult decât merit.

« Nu în noi se află răspunsul la întrebarea “cine sunt”, ci în El », mai spune Maica

Siluana. N-am nicio dorinţă, Doamne, nimic nu-mi este mai de preţ decât Voia Ta!