Carte - Motivational

NU CEDA, NU RENUNȚA

Don’t Give Up, Don’t Give In: Lessons from an Extraordinary Life
Copyright © 2014 by the Louis Zamperini Family Trust
All photographs courtesy of Louis Zamperini
© 2015 Editura ACT și Politon pentru prezenta versiune românească
Editura ACT și Politon

Str. Înclinată, nr. 129, Sector 5, București, România, C.P. 050202.
tel: 0723 150 590, e-mail: office@actsipoliton.ro
www.ACTsiPoliton.ro | www.blog.ACTsiPoliton.ro
Traducător: Roxana Marin

Redactor: Cătălina Ștefan, Lavinia Vasile
Tehnoredactor: Teodora Vlădescu
Coperta: Marian Iordache
Editor: Lavinia Vasile
Corector: Carla Francesca Schoppel
Copyright Manager: Andrei Popa
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

ZAMPERINI, LOUIS
Nu ceda, nu renunţa : Lecţii dintr-o viaţă extraordinară / Louis Zamperini
& David Rensin ; trad.: Roxana Marin. - Bucureşti : Act şi Politon, 2015
ISBN 978-606-8739-31-1
I. Rensin, David
II. Marin, Roxana (trad.)
821.111(73)-94=135.1
AVERTISMENT: Distribuirea, copierea sau piratarea în orice fel a acestei

cărți nu este pedepsită numai prin lege, dar contravine și tuturor
normelor și principiilor etice și sănătoase pe care un astfel de titlu
le promovează. Ce fel de efect va avea energia pe care vreți să o
transmiteți mai departe, dacă aceasta vine prin furt, ilegalitate și lipsă
de respect față de autor și față de toți cei care au contribuit la crearea
acestei cărți, astfel ca ea să ajungă la dumneavoastră? Împărtășiți cu
ceilalți informațiile importante, valorile și lecțiile pe care le-ați aflat
din acest material, într-un mod corect și responsabil.
Louis Zamperini
David Rensin
NU CEDA,
NU RENUNȚA
Lecții dintr-o viață extraordinară
Traducere din limba engleză:

Roxana Marin
2016

Răposatei mele soţii, Cynthia; copiilor mei, Cissy
și Luke; și nepotului meu, Clayton.

Cuprins
Nota coautorului 13
Introducere 17
FUGI CA SĂ SCAPI CU VIAŢĂ

Regulile familiei 29
Oricine își poate schimba viața 31
Diferența dintre atenție și recunoaștere
este stima de sine 44
Important nu e cum câștigi, ci cum pierzi 46
Cine râde la urmă, râde mai bine 49
FII PREGĂTIT
Pregătirea îți determină supraviețuirea 57
Kitul meu de supraviețuire 61
Ai încredere în ceea ce știi 63
Păstrează-ți mintea ageră 66
Nu uita să râzi 70
Tu reprezinţi propriul caracter 77
Nu lăsa pe nimeni să-ți distrugă demnitatea 83
Ura este o decizie personală 85
Adevărata definiție a eroului 87
ATITUDINEA ESTE TOTUL
Trebuie să ai speranță 91
Nu întreba de ce, întreabă ce urmează 93
Tu alegi cum să-ți vezi soarta 95
Secretul îndestulării 97
DUPĂ RĂZBOI: ÎNCĂ PIERDUT

Nu poți să fugi (sau să navighezi departe)
de tine însuți 103
Nu lăsa detaliile cruciale pe seama altora 127
EXISTĂ ÎNTOTDEAUNA O SOLUȚIE

PENTRU ORICE
Ai nevoie de un nor ca să iasă soarele 135
Să știi când ai făcut tot ce puteai face 145
Gangsterul şi evanghelia 151
DĂ ÎNAPOI
Este nevoie de o tabără pentru a ajuta un copil 159
Atrage-le atenția 167
Mai întâi asculți 170
Reușita este cheia respectului de sine 172
Răsplata mea personală 174
Misiunea care nu se încheie niciodată 176
CE AM ÎNVĂŢAT
Provoacă-te 183
Învaţă să te adaptezi 188
Dedicarea şi perseverenţa dau roade 191
Ești numai atât de bătrân pe cât te simți 193
Sfat gratuit 195
LECȚIILE SPIRITULUI OLIMPIC

Este despre oameni 201
Trebuie să te antrenezi ca să porți o torță 202
Iertarea este factorul tămăduitor 206
AȘA SĂ-ȚI ADUCI AMINTE DE MINE

O inimă caritabilă 213
Postfață 214
Mulțumiri 220
Oamenii îmi spun: „Ești așa optimist.” Sunt oare
optimist? Un optimist spune că paharul e pe
jumătate plin. Un pesimist spune că paharul e pe
jumătate gol. Un survivalist este practic. El zice:
„Spune-i cum vrei, doar umple paharul ăla.”
Cred în umplerea paharului.
– Louis Silvie Zamperini

Nota coautorului
Când am aflat că Louie Zamperini a murit pe 2 iulie 2014,

nu am vrut să cred că s-a dus. Imposibil. De neconceput. Cu
doar două zile înainte, trimisesem manuscrisul pentru
această carte redactorilor noștri și abia așteptam ca noi să
sărbătorim publicarea ei. Dar, din păcate, moartea vine
după fiecare dintre noi – chiar și pentru cei ca Louie, care
merită să trăiască veșnic.
Familia lui Louie a emis acest comunicat: „După o luptă de
40 de zile pentru propria viață, a trecut liniștit în neființă, în pre-
zența întregii sale familii, lăsând în urmă o moștenire care a
atins atât de multe vieți. Curajul său de neoprit și spiritul de lup-
tă nu au fost niciodată atât de evidente ca în aceste ultime zile.”
„Tuturor ne este puţin frică de moarte”, îmi spusese ul-
tima dată când ne-am întâlnit, când am abordat subiectul
mortalității. „Ne este frică pentru că, indiferent cât de bă-
trân ești, mereu îți faci planuri și nu vrei să fii întrerupt. Am
97 de ani dar, după tot ce s-a întâmplat în viața mea, mă
simt de parcă aș fi trăit 200 de ani. Și nu m-ar deranja deloc
încă 200, ca să continui să fac ceea ce fac.”
Ceea ce făcuse până atunci, mi-a explicat, a fost să trăias-
că precum „un cetățean recunoscător al Americii care crede
în ajutorul acordat celor defavorizați. Asta a fost agenda
mea. Asta a fost întreaga mea viață.”
„Deci când mi-o veni vremea, îmi doresc doar să fiu po-
menit pentru inima mea caritabilă.”
14 NU CEDA, NU RENUNȚA
De când am colaborat cu Louie la autobiografia lui din

2003, Devil at My Heels (Diavolul pe urmele mele), am devenit
prieteni. Când vorbeam sau luam masa împreună – atunci
când avea el timp –, Louie se ducea mereu undeva, făcea
ceva (vârsta nu părea să-l afecteze), vorbea întruna, te în-
cânta cu povești despre ultimele sale aventuri, călătorii și
apariții. Aflam despre oamenii celebri pe care îi întâlnise
(care erau la fel de impresionați de el precum era și el de ei),
despre scrisorile de la admiratori pe care le primea, despre
oamenii pe care îi ajuta și, pe neaşteptate, povești din viața
lui de după război. Îmi spunea despre ultima descoperire de
cercetare a autoarei romanului Unbroken (De neînvins*),
Laura Hillenbrand, și cât de mult o adora. Mă întreba de
soția și fiul meu, îmi dădea sfaturi părintești și vorbea cu
mândrie despre familia sa.
Din când în când, îmi suna telefonul și era Louie care,
fără prea multă introducere, se lansa în idei noi pentru
această carte, în timp ce eu mă grăbeam să pornesc reporto-
fonul. Am început să schițăm Nu ceda, nu renunța după ce
s-a publicat Diavolul pe urmele mele. Pe atunci, se chema All
Things Work Together for Good (Toate lucrurile lucrează îm-
preună spre bine), ceea ce era un alt aspect al atitudinii lui
Louie față de viață. Dar apăruse romanul De neînvins, iar
acesta fiind în lucru, Louie chiar nu avea timp de pierdut,
așa că am decis să punem în aşteptare următorul nostru
proiect. Între timp, pentru că uneori făcea comentarii des-
pre cât de ocupat era, îmi plăcea să-l tachinez cu ceea ce îi
promisesem că avea să fie reacția la De neînvins și cu toată
atenția pe care urma să o primească. „Dacă ai impresia că
ești ocupat acum, așteaptă doar”, i-am spus eu unui om care
deja fusese o importantă personalitate publică cea mai
mare parte a vieții lui.
* Laura Hillenbrand, De neînvins. Editura Corint, Bucureşti, 2015. (n. red.)
Nota coautorului 15
În decembrie 2013, fiica lui Louie, Cynthia, m-a sunat să-

mi dea niște vești. „Tata spune că încă are povești pe care vrea
să le spună.” Eram oare interesat de reînvierea cărții noastre?
Am spus imediat „da”. Mi-am eliberat programul și ne-am
întâlnit săptămânal să lucrăm la ceea ce acum intitulasem
Nu ceda, nu renunța. Spre deosebire de prima noastră cola-
borare, sesiunile noastre nu puteau să continue ore întregi.
Louie avea, până la urmă, 97 de ani. Dar vârsta nu-i diminua-
se entuziasmul mereu neobosit. Și mintea lui era clară. Așa
că stăteam în biroul lui de acasă, uitându-ne la întinderea
cartierului Hollywood și la centrul oraşului Los Angeles pe
fereastra cea mare, el purtând șapca sa cu Universitatea din
California de Sud și jacheta albastră, eu împingând reporto-
fonul din ce în ce mai aproape ca să mă asigur că prind fie-
care cuvânt.
Odată, când am ajuns la întâlnirea noastră obișnuită de
la 10 dimineața, Louie a răspuns la ușă:
- O, nu! a zis. Tu erai.
Ăsta nu era modul lui obișnuit de a mă întâmpina. Mi-am
dat seama că fusesem lăsat, din greșeală, afară din program.
- Ești bine? am zis.
- Abia m-am trezit, a spus. Tom Brokaw a fost aici ieri să
îmi ia un interviu și au trebuit să pună carton peste tot pe
podea pentru echipament, și au fost așa de mulți oameni și...
sunt un pic extenuat.
- Haide să reprogramăm, am zis.
- Nu, nu. Intră. Pot vorbi pentru jumătate de oră, bine?
Tipic pentru Louie: a devenit mai vorbăreţ pe măsură ce
își amintea cu satisfacţie de o călătorie cu barca de-a lungul
coastei mexicane Baja, în timpul căreia fusese dat dispărut, și
despre un papagal pisălog, pe nume Hogan. L-a iubit pe Hogan.
- Ai grijă ca Hogan să apară în carte, a zis, când, în sfâr-

șit, ne-am luat la revedere o oră şi jumătate mai târziu.
Desigur, această carte nu era singurul proiect al lui Lou-
ie. Unbroken (De neînvins) fusese ecranizată, în regia Ange-
linei Jolie, și el trebuia să fie disponibil să ajute cum putea
susținerea și promovarea filmului. Și, apoi, mai era și viața
sa de zi cu zi: lua mese cu familia, citea scrisorile intermina-
bile de la admiratori și cererile pentru fotografii și autogra-
fe, descoperea noi moduri de a-i ajuta pe copiii cu probleme
(obicei pe care-l avea de 65 de ani) și aștepta cu nerăbdare
vizita Angelinei care, adesea, aducea daruri.
„A fost prietenul meu, mentorul meu, eroul meu”, a spus
ea după trecerea în neființă a lui Louie. „Este o pierdere im-
posibil de descris. Cu toții suntem atât de recunoscători
pentru cât ne-a îmbogățit viețile prin faptul că l-am cunos-
cut. Ne va lipsi teribil.”
Precum atâția alții, am prețuit timpul meu cu Louie.
M-am minunat de voioşia lui, de inima deschisă, de conştiinţa
de sine și de uimitoarea sa capacitate de a ierta. El repre-
zenta caracterul său* și un exemplu pentru noi toți. Totuşi,
știu că eu nu sunt singurul care găsea aproape imposibil să
explice esența lui Louie, să exprime ce îl făcea mai exact pe
Louie să fie cine era. De ce era atât de special? Oare știa că
era special? Răspunsul ne scapă pur și simplu.
În cele din urmă, bănuiesc că așa ar fi trebuit să ne lase
pe toți: în cumpănă și reflectând cu atât mai mult și ducându-i
dorul pentru totdeauna.
– David Rensin, iulie 2014
* Referire la discursul lui Martin Luther King, „Am un Vis” – „...vor fi ju-
decați nu după culoarea pielii lor, ci după caracterul lor”. (n. red.)
Introducere
F. Scott Fitzgerald a scris odată că: „Nu există actul al

doilea în vieţile americanilor.”**
Nu cred asta. Cum aș putea?
Am 97 de ani și am făcut și am trecut prin atâtea, încât
mă simt ca și cum aș fi trăit 200 de ani. Mintea-mi este încă
ageră, sufletul mi-e plin și nu mi-am pierdut pofta de viață.
Unii dintre voi îmi știu povestea, pentru că mi-ați citit
autobiografia din 2003, Diavolul pe urmele mele. Sau ați ci-
tit despre mine în biografia bestseller a Laurei Hillenbrand
din 2010, De neînvins, care a ajuns să fie ecranizat, în regia
Angelinei Jolie. Poate erați printre spectatori atunci când
am vorbit la școala, biserica, spitalul sau organizația voas-
tră. Poate m-ați văzut alergând cu o flacără olimpică sau
într-un interviu televizat sau ați aflat despre isprăvile mele
de război dintr-o revistă sau dintr-un ziar. Oare v-ați petre-
cut o săptămână în tabăra mea Victory Boys***? Am ținut
discursuri pe vase de croazieră și m-am adresat şi Armatei.
Oare v-am oferit consiliere vouă sau vreunui membru al fa-
miliei voastre atunci când a fost nevoie sau doar am stat la
mese alăturate în El Cholo, restaurantul meu mexican prefe-
rat din Los Angeles?
Am făcut o grămadă de lucruri, așa că orice e posibil.
** ”There are no second acts in American lives” – The Love of the Last
Tycoon, (Dragostea ultimului magnat) (n. red.)
*** Tabără înfiinţată în urmă cu peste 60 de ani de către Louis Zamperini
pentru copiii cu probleme. (n. red.)
Ca puști crescut în Torrance, California, în anii ’20 și ’30,

le-am făcut o mulțime de necazuri părinților mei și cartieru-
lui meu, și de cele mai multe ori am scăpat nepedepsit. Dar,
la 15 ani, mulțumită fratelui meu mai mare, Pete, mi-am
schimbat viața. Chiar în al 12-lea ceas, el mi-a arătat cum
să-mi canalizez abilitatea de a fugi de poliție într-un talent
pentru curse pe pista de atletism a liceului. Și, după un scurt
început dur, mi-am însușit acest talent precum un colac de
salvare ce-mi fusese aruncat. În 1934, pe când aveam 17 ani,
am stabilit recordul mondial interșcolar liceal la o milă de 4
minute, 21 de secunde și 2 sutimi, în cadrul preliminariilor
pentru Campionatele Statului California.
După absolvirea liceului, în 1936, am ajuns în echipa
olimpică a Statelor Unite pentru cursa de 5.000 de metri,
ieșind la egalitate, pe locul întâi, cu Don Lash, în calificări.
M-am clasat doar al optulea la Berlin, față de alți mari aler-
gători – Lash s-a clasat al treisprezecelea –, dar eu am fost
primul din echipa mea care a trecut linia de sosire. Hitler
mi-a remarcat ultima tură parcursă în 56 de secunde și a
cerut să mă cunoască. „A, tu ești băiatul care a ajuns rapid la
linia de sosire”, mi-a spus. Și asta a fost.
Am urmat cursurile Universității din California de Sud
între 1936 și 1940 și am alergat cu pasiune. Am stabilit re-
cordul la o milă la Asociaţia Atletică Naţională a Colegiilor în
1938, în confruntarea din campionatul din Minneapolis.
Timpul meu de 4 minute, 8 secunde și 3 sutimi s-a menținut
timp de cincisprezece ani. În 1939, am alergat cu câteva se-
cunde mai încet, dar am câștigat din nou cursa de o milă.
Scopul meu era să fiu primul care spărgea bariera de patru
minute pe milă la Jocurile Olimpice de la Tokio, din 1940, iar
opinia generală era că aveam o șansă excelentă. Dar cel de-Al
Doilea Război Mondial mi-a stat în drum. Mi-a frânt inima.
Introducere 19
Am obținut o slujbă la Lockheed Corporation* în Burbank,

California. În timpul pauzei de prânz, mă uitam cum, unul
după altul, avioanele P-38 aterizau și decolau de pe aero-
dromul companiei. Asta mi se părea palpitant, așa că m-am
înrolat în Forţele Aeriene ale Statelor Unite ale Americii, ca
să fiu pilot, dar am dat chix cu Școala de pilotaj pentru că nu
suportam să mă învârt în aer. În schimb, am devenit bom-
bardier, staţionat în Hawaii. Am zburat în multe raiduri teri-
bile prin teatrul de război din Pacific, de abia scăpând cu
viață, atunci când bombardierul nostru B-24, poreclit „Super-
man”, a fost complet distrus într-un raid pe Insula Nauru.
Pe 27 mai 1943, în timpul unei misiuni de salvare în
apropiere de Atolul Palmyra, la 1287 km la sud de Insulele
Hawaii, avionului B-24 învechit pe care a trebuit să-l folo-
sim în ultima clipă – nu mai zbura în misiuni de luptă – i-a
cedat un motor în timp ce noi scrutam oceanul la 244 de
metri. Ne-am prăbușit în Pacific. Fusesem prins în fuselaj și
mă scufundam. Credeam că ăsta îmi era sfârşitul.
Printr-o minune, am supraviețuit. Când am ieşit la supra-
față, am văzut că pilotul, Phil (Russell Phillips) și mitraliorul
din coadă, Mac (Francis McNamara), erau și ei în viață.
Oceanul era în flăcări și ceilalți opt membri ai echipajului mu-
riseră. Am reușit să înșfac două plute de salvare, i-am acordat
lui Phil primul ajutor pentru o rană gravă la cap și apoi ne-am
instalat, așteptând ca băieții noștri să ne găsească.
Nu ne-a găsit nimeni.
Mitraliorul din coada avionului s-a panicat în prima
noapte și a mâncat toate rațiile de ciocolată energizantă, cât
timp eu și Phil dormeam. Acum, nu mai aveam nimic. Zilele
treceau. Am supraviețuit din carnea crudă a albatroșilor
* Firmă de construcții aerospațiale, fondată în 1912, care ulterior a fuzio-
nat cu Martin Marietta, pentru a se înfiinţa Lockheed Martin în 1995.
(n. red.)
care aterizau ocazional pe plută și din cei câțiva pești pe

care rechinii nu îi prindeau primii. Am prins doi rechini mici
și ne-am ospătat cu ficații lor. Nu prea aveam protecție împo-
triva soarelui și, după ce rezerva noastră limitată de apă s-a
epuizat, aveam apă proaspătă doar când ploua. Dar aveam un
avantaj: mințile noastre. Mulțumită disciplinei mentale, pe
care o dezvoltasem ca atlet de talie mondială, și înțelepciunii pe
care o absorbisem de la un înțelept profesor de fiziologie de
la UCS (Universitatea din California de Sud), am fost capabil
să mă mențin ager și să-l ajut pe Phil să facă același lucru.
În a douăzeci și șaptea zi, am văzut un avion. Salvarea?
Nu, un avion de luptă japonez. Ne-a bombardat iar și iar.
Ne-am lăsat în apă ca să evităm gloanțele și am stat cu ochii
în patru după rechini și cu pumnul pregătit să-i lovim în
mutră dacă se apropiau prea mult. Am scăpat fără răni, însă
plutele au fost ciuruite și-au avut nevoie de goliri și peticeli
serioase, în timp ce rechinii ne dădeau târcoale. Apoi, un
rechin marele alb a început să ne vâneze.
După treizeci și trei de zile, Mac a murit. I-am dat dru-
mul în ocean. Eu și Phil am rezistat.
Deja începusem să fac ceea ce face oricine în tranşee re-
ale sau metaforice. L-am rugat cu disperare pe Dumnezeu
să intervină, spunându-I: „Promit să te caut și să te slujesc
dacă m-ai lăsa măcar să trăiesc.”
Până în a patruzeci și șasea zi, plutisem în derivă peste
3.200 de kilometri la vest de Insulele Marshall. După ce am
supraviețuit unei furtuni puternice, am fost salvați în a patru-
zeci și șaptea zi, slăbiţi și aproape morți, de către japonezi.
La început, japonezii au fost decenți, însă de la asta am
ajuns rapid la doi ani și jumătate de tortură și umilințe în
numeroase lagăre de prizonieri, multe dintre ele admi-
nistrate de Sergentul Mutsuhiro Watanabe, un gardian
Introducere 21
psihopat și vindicativ, poreclit „Pasărea”. Credea că dacă mă

bătea îndeajuns, aveam să fac transmisiuni de propagandă
pentru japonezi. N-am făcut-o niciodată.
Când s-a terminat războiul, eu şi Phil eram încă în viață
și am reușit să ne întoarcem acasă. Presa m-a numit erou.
Pentru mine, eroii sunt tipi fără brațe sau picioare – sau fără
viață – și familiile pe care le-au lăsat în urmă. Erau atât de
multe astfel de familii! Dar, pentru că eu eram un olimpic și
o celebritate sportivă cu o poveste incredibilă – fusesem in-
clusiv declarat mort de către Armată – mi s-a acordat multă
atenție. Nu pot să spun că nu mi-a plăcut.
Ceea ce nu mi-a plăcut a fost că nu puteam să-mi găsesc
locul în lume și că aveam ceea ce acum numim „Tulburarea de
Stres Posttraumatic” (TSPT). Ca să compensez pentru frustra-
rea crescândă și pentru dorința de a mă răzbuna pentru sufe-
rinţa prin care trecusem, beam prea mult, intram în încăierări
și eram orgolios, dar nu aveam deloc stimă de sine. Aveam, de
asemenea, tot timpul coșmaruri în care îl omoram pe Pasăre.
Cumva, am reușit să mă adun suficient cât să o întâlnesc
și să mă căsătoresc cu fata visurilor mele, Cynthia Applewhi-
te. Dar am intrat pe o pantă descendentă necruțătoare pe
plan personal și aproape că am pierdut-o pe ea, familia și
prietenii mei, înainte să ajung la pământ, să privesc în sus –
atât la propriu, cât și la figurat – și să descopăr credința în
1949, într-un cort la un colț de stradă în Los Angeles, ascul-
tând un tânăr pastor pe nume Billy Graham. Băutura a fost
aruncată la chiuvetă. Gata cu fumatul. Gata cu bătăile. Și nu
l-am mai visat pe Pasăre niciodată.
Dar să te hotărăşti să îți dedici viața lui Dumnezeu, ori-
care ar fi religia ta, nu înseamnă fericire instantanee, conti-
nuă. Mă aștepta multă muncă. Am luptat cu descurajarea și
îndoiala și am încercat să mă împac cu ceea ce mi se întâm-
plase după ani întregi în care luasem viaţa de-a gata.
Credința mea a crescut. Un an mai târziu, m-am întors în

Japonia. Am cerut să-mi întâlnesc gardienii – acum încarcerați
drept criminali de război –, hotărât sa-i iert pe toți, în per-
soană. Cel mai greu lucru în viață este să ierți. Dar ura te
distruge pe tine însuți. Dacă urăști pe cineva, nu rănești per-
soana pe care o urăști, te rănești pe tine însuți. Iertarea este
tămăduitoare.
Voiam să-l iert și pe Pasăre, însă el figura ca dispărut,
posibil sinucis.
Când m-am întors acasă, mi-am amintit promisiunea pe
care o făcusem pe plută. În sfârșit, Îl căutasem. Acum eram
hotărât să-L slujesc – și asta am făcut. Pentru mai bine de
șaizeci și cinci de ani, m-am dedicat unei vieţi în care să slu-
jesc și să împărtășesc povestea mea.
N-am încetat niciodată să mă minunez de răspuns.
Sunt întrebat adesea dacă, de-aș avea șansa, mi-aș retrăi

viața în același fel. M-am întrebat și eu același lucru – aproape
cinci secunde. Când mă gândesc la delincvența juvenilă, la
rănile, la tortura și la multe dintre experiențele în care
era să-mi pierd viața, răspunsul este un „nu” hotărât. Ar
fi o nebunie.
Sigur, faptul că am îndurat și că am supravieţuit acelor
provocări a dus la mulți ani de influență pozitivă, ce au aju-
tat la neutralizarea catastrofelor și, în cele din urmă, mi-au
adus recompense grozave. Am fost onorat și binecuvântat
cu aventuri și oportunități imposibile, cu o familie nemaipo-
menită, prieteni și admiratori în toată lumea. Și, pe astea le-
aş repeta cu plăcere.
Este evident că o parte din poveste nu poate avea loc
fără cealaltă.
Introducere 23
Și, astfel, o accept. Sunt mulțumit.
Ai crede că tot ceea ce mi s-a întâmplat ar fi de ajuns

pentru o viață dar, spre deosebire de Generalul MacArthur*,
acest soldat bătrân nu se va duce așa ușor.
În 1956, un editor m-a rugat să-mi scriu autobiografia.
Am intitulat-o Devil at My Heels (Diavolul pe urmele mele).
Am scris-o repede împreună și nu m-am dat în vânt după ea,
dar cei de la Studiourile Universal Pictures au cumpărat
drepturile, pentru ca Tony Curtis să poată interpreta rolul
meu. L-a interpretat în schimb pe Spartacus și filmul meu
nu s-a mai făcut niciodată. Nu m-a deranjat.
În același timp, am început un program de sprijin prin
tabere pentru băieții care erau la fel de îndărătnici – sau mai
rău – decât fusesem eu. Tabăra Victory Boys a fost Outward
Bound** înainte de însăși organizaţia Outward Bound***.
Mii de băieți au avut parte de consilierea și de începutul nou
de care aveau nevoie și am ajutat, în cele din urmă, la stabili-
rea unor programe similare în Anglia, Germania și Australia.
Ca „erou” de război și olimpic, cu o poveste convingă-
toare din care am făcut o misiune să o împărtășesc, m-am
împrietenit și cu elita hollywoodiană, cu mahării din L.A., cu
personalităţile din sport, cu politicienii și chiar cu unul sau
* Douglas MacArthur, șeful de stat major al armatei americane în anii

1930, și-a început cariera de război cu campania Statelor Unite în Mexic
și a încheiat-o odată cu Războiul din Coreea, când a fost demis din func-
ție de președintele Harry S. Truman. A fost unul dintre cele cinci persoa-
ne din istoria SUA care a primit cel mai înalt grad militar al Armatei SUA:
general cu cinci stele. (n. red.)
** Organizaţie internaţională independentă, non-profit, de educaţie în
aer liber. (n. red.)
*** Organizaţie înfiinţată în 1941 de Kurt Hahn şi Lawrence Holt, în
Aberdovey, Ţara Galilor, cu programe având ca scop dezvoltarea perso-
nală şi abilităţile sociale. (n. red.)
doi gangsteri din perioada filmelor noir*. Am escaladat un

ghețar și aproape am murit și am reușit să intru din nou în
bucluc pe mare. A doua oară.
În general, însă, m-am deprins cu o viață confortabilă ca
veteran, olimpic și credincios. Cu soția mea, Cynthia, autoa-
re și artistă cu o poftă nestăvilită de viață, am crescut doi
copii minunați, Cissy și Luke. Am fost fericit.
Lucrurile se schimbă. În 1997, am fost „redescoperit”

de CBS Sports**. Căutau povești de spus în timpul transmi-
siunii lor din 1998 a Jocurilor Olimpice de Iarnă de la Na-
gano, Japonia – loc foarte apropiat de ultimul meu lagăr de
prizonieri din timpul războiului. Au fost surprinși să mă gă-
sească în viață. Povestea mea, prezentată de Draggan Mihailo-
vich și relatată de Bob Simon, a fost transmisă în noaptea
ceremoniilor de închidere. Anul următor, a fost prezentată din
nou la 48 Hours***. Am avut ocazia să rescriu complet și să
aduc la zi Devil at My heels (Diavolul pe urmele mele) așa cum
am crezut că ar fi trebuit să fie făcut încă de la bun început.
Rezultatul a semănat foarte puțin cu cartea originală, cu excep-
ția titlului. Interesul pentru un film se trezise din nou. Ne-am
apropiat mai mult, însă nu s-a întâmplat. Nu m-a deranjat.
Chiar înainte ca Diavolul pe urmele mele să fie publicată
în 2003, autoarea Laura Hillenbrand mi-a scris ca să mă în-
trebe dacă putea să-mi scrie biografia. Am fost flatat. Citi-
sem cartea sa minunată, Seabiscuit (care a inspirat filmul
Cursa secolului). Dar, am spus „nu”: tocmai ce-mi termina-
sem propria carte.
* Gen de filme apărute la începutul anilor ’40, cu eroi poliţişti dintr-o

lume văzută ca iremediabil coruptă și în antiteză cu aceasta. (n. red.)
** Divizie de sport a reţelei americane de televiziune CBS, având sediul în
Manhattan, New York. Transmite baschet, golf, baseball, fotbal. (n. red.)
*** Emisiune de ştiri difuzată de postul de televiziune CBS. (n. red.)
Introducere 25
Laura nu a cedat, nu a renunțat. A continuat să sune și, în

cele din urmă, m-a convins (m-a fermecat?) să mă răzgân-
desc. Sunt bucuros că am făcut-o. Șapte ani și sute de ore de
interviuri mai târziu (plus cercetarea ei aprofundată, care mi-a
spus mai multe despre propria viață decât am știut vreoda-
tă), cartea ei, Unbroken (De neînvins), a apărut în 2010 și a
fost, de atunci și până acum, pe lista de bestselleruri a New
York Times și pe alte astfel de liste de bestselleruri. Apoi,
filmele au început din nou să se anunţe și, de această dată,
s-a întâmplat, cu Angelina Jolie ca regizor. O femeie fenome-
nală, cum rar ți-e dat să întâlnești, care s-a implicat cu toată
inima în proiect.
Ce înseamnă toate acestea? Răspunsul se găsește într-unul
dintre versetele mele preferate din Biblie: „Toate lucrurile lu-
crează împreună spre bine****.”
La scurt timp după ce Devil at My heels (Diavolul pe ur-

mele mele) a intrat în tipografie în 2003, eu și coautorul
meu, David Rensin, am început să lucrăm la o scurtă conti-
nuare. Viața mea nu se sfârșise odată cu războiul sau atunci
când am devenit creștin. De fapt, cea mai importantă muncă
a vieții mele abia începuse: să-i ajut pe copii, să-mi spun po-
vestea, să le inspir celorlalți o atitudine pozitivă. Prin urmare,
am fost copleșit de scrisori în care mi se mulțumea și prin
care adesea mi se cerea sfatul. Am păstrat scrisorile timp
îndelungat, adunând dosare groase dar, pentru că nu pu-
team să încep să răspund la toate, m-am hotărât că aș putea,
în schimb, să împărtășesc câteva povești și să văd dacă există
câteva lecții universale pe care le-aș putea extrage din întrea-
ga mea viață, înainte, în timpul și după cel de-Al Doilea Răz-
boi Mondial.
**** Romani, 8:28. (n. red.)
Dar începusem, de asemenea, să o ajut pe Laura cu car-

tea Unbroken (De neînvins) și pur și simplu nu mai erau des-
tule ore în zi. Eu şi David am pus cartea noastră – această
carte – în așteptare până când puteam să ne întoarcem la ea.
A trebuit să așteptăm zece ani dar, în cele din urmă, am
găsit timpul să fac asta.
Fie că sunt la o sesiune de autografe pentru carte, la
masă cu prietenii, la o apariție publică sau la o discuție cu
presa, mi se adresează inevitabil trei întrebări:
1. Ce ai făcut după război?
2. Care este secretul tău pentru o viață bună?
3. Ce rol are credinţa ta în asta?
Nu ceda, nu renunța este răspunsul meu la aceste între-
bări. Răspunsurile nu sunt întotdeauna simple, dar ele au
apărut în mod repetat de-a lungul vieții mele.
Ceea ce sper că vei descoperi tu este că sunt doar un om
obișnuit, cu defecte, care, când s-a confruntat cu circum-
stanțe extraordinare – în sport, în război, în viață sau în
credință – le-a rezolvat fără să cedeze, fără să renunțe, con-
tinuând să caute soluții și făcându-și viața să conteze chiar
până la ultimul minut. Sunt doar un supraviețuitor recunos-
cător care și-a dat seama că are ceva de oferit și s-a dedicat
să dea un exemplu pentru alții prin pregătire sau prin atitu-
dinile potrivite și prin încercarea de a inspira.
Nu a fost ușor. Câteodată, doar am avut noroc. Dar am
încercat. Poți și tu, în felul tău, oricare ar fi scopul tău în viață.
Bucură-te. Și îți mulțumesc.
Louis Zamperini, Hollywood, California, iulie 2014

FUGI CA SĂ SCAPI CU VIAŢĂ
Alergând la Universitatea California, 1938, anul
în care a impus recordul național al colegiilor de 4 minute,
8 secunde și 9 sutimi.
REGULILE FAMILIEI
Tata avea o regulă: mai întâi ne plătim facturile, apoi

mâncăm.
Cu toții avem nevoie de un cod de etică să ne ghideze, mai
ales în vremuri de restrişte, când fiecare trebuie să contribuie la
binele comun, pentru ca familia sau grupul să supraviețuiască.
Locuiam pe strada Grammercy, în Torrance, California.
În anii ’20 și ’30, era un orăşel industrial la periferie, în su-
dul orașului Los Angeles. Erau mai multe terenuri decât
case și orzul se înălţa la un metru.
Câmpul deschis era plin de iepuri, rațe, lișițe și, în ocean,
urechi de mare* – mâncarea săracului. Dacă rămâneam fără
bani, trebuia să ies să împușc sau să prind ceva pentru cină.
Era o lecție bună pentru noi toți: pune osul la treabă și ajută.
Toată lumea din familie știa că, pentru a supraviețui, trebuia
să facem sacrificii.
Aveam slujbe ciudate care-mi aduceau un ban de-aici,
un ban de colo. Dacă mergeam cu vânzătorul de înghețată
toată ziua, făceam 50 de cenți pentru opt ore. Băteam untul la
o lăptărie ca să fac un ban. Îi dădeam toți banii maică-mii, ca
să aibă mâncare până la sfârșitul săptămânii, până când pri-
mea tata salariul. Zece cenți erau bani. Când ne permiteam,
ne plăcea tare mult să cumpărăm ceva de la vânzătorul de
înghețată și șerbet, care-și împingea căruțul pe fiecare stradă
din oraș. Aroma mea preferată era cea de struguri.
* Specie de moluşte. (n. red.)
Mama era strictă, dar corectă. Muncea din greu și, pe

parcurs, își învăța copiii valori esențiale. În fiecare diminea-
ță, înainte de școală, aveam o sarcină de făcut, așa că ne-am
obișnuit să participăm și să muncim de când eram mici.
Mama era și o bucătăreasă fantastică. Atunci când vre-
murile s-au îmbunătățit, servea mai mult de un singur fel
principal la cină. Toată lumea mânca. Toată lumea era bine-
dispusă. După cină, ne plimbam prin cartier și vorbeam între
noi sau cu vecinii. Cântam: mama la vioară, tata la chitară și la
mandolină. Fratele mamei mele, Louis, știa să cânte aproape
la orice. Era în orchestra de pe Lurline, nava de croazieră care
se deplasa între Los Angeles și Honolulu. Nici fratele meu
mai mare, Pete, nici eu nu cântam la vreun instrument, dar
cântam din gură.
Câteodată, când rămâneam fără bani, eu și Pete ne în-
dreptam spre plajă, dar nu ca să pescuim. Făceam un ciur
dintr-o sită de 6 milimetri. Îl treceam prin nisip, sperând să
găsim ceva mărunţiş. Căutam pe sub barele de căţărat la
școala generală – poate vreun copil își pierduse banii pentru
pachetul de prânz – și apoi cercetam curtea liceului. Dacă
aveam noroc, puteam să adunăm chiar şi cincizeci de cenți.
Desigur, nu păstram nimic din ei pentru noi înșine. Asta
ar fi fost împotriva regulilor familiei: toți pentru unul și unul
pentru toți.
ORICINE ÎȘI POATE SCHIMBA VIAȚA
Am fost un copil ticălos.

E adevărat. Sigur, ajutam în casă, dar eram neliniștit și
răutăcios (și chiar mai rău de atât), iar comportamentul meu
îi supăra pe cei din familie și, în cele din urmă, m-a forțat să
fac una dintre cele mai importante alegeri din viața mea.
Intram mereu în bucluc: cu mama și cu tata, cu vecinii,
cu școala și cu poliția – atunci când reușeau să mă prindă.
Am avut niște părinți minunați, surori bune și un frate gro-
zav care voia mereu să mă ajute să o apuc pe calea cea
dreaptă. Totuși, eu încercam în continuare să găsesc căi să
intru în bucluc, mai mult ca să văd dacă pot să scap nepe-
depsit. Obișnuiam să pun asta pe seama setei de aventură.
Voiam să încerc de toate.
Privind în urmă, îmi dau seama că aveam și o mare pro-
blemă cu stima de sine.
Când eram foarte tânăr, nu știam engleză. Deși m-am
născut în America, părinții mei vorbeau italiană în casă și
tot italiană vorbeam și eu. A trebuit să repet clasa I pentru
că nu puteam să-mi înțeleg profesoara. Engleza mea era atât
de stricată, încât profesoara mea le-a spus alor mei că trebu-
iau să vorbească engleză în casă pentru a mă ajuta. Ciudat e
că acum, după ani întregi, am uitat să vorbesc italiana.
Pentru că vorbeam atât de prost, copiii se luau de mine.
Mă temeam de pauza de joacă. Ceilalți copii mă înconjurau, mă
necăjeau, mă batjocoreau, mă măscăreau, mă loveau cu pumnii

și picioarele până când, din pură frustrare, scuipam un șu-
voi de cuvinte italienești de ocară. Ei păreau foarte distrați.
Mă credeam urât. Îmi uram picioarele, urechile mari și,
în special, părul. Era negru și aspru și îmi doream să fie mai
drept. Îl pieptănam pe spate, dar nu stătea. Îl udam noaptea,
îi dădeam o formă și dormeam cu un ciorap de nailon sau de
mătase pe cap. Nu mergea.
Pentru că-mi petreceam atât de mult timp încercând
să-mi fac părul să stea și să arate ca al celorlalți băieți, dacă
cineva îmi atingea chiar și o şuviţă, dădea de necaz. Odată,
chiar am lovit o fată care mi-a atins părul, deși nu știusem
că e o fată. Doar ce-am simțit atingerea și m-am întors de-
odată şi am lovit fără să mă uit. Din fericire, lovitura a fost
piezişă.
Fratele meu mai mare, Pete, ar fi putut să mă tachineze;
în schimb, el încerca să mă ajute. Credea că era o idee groza-
vă să port noaptea ciorapul de păr. Am experimentat, de
asemenea, diferite feluri de a-mi unge părul pe spate, inclu-
siv cu ulei de măsline. (Mai târziu, în cel mai profund stadiu
al insociabilității mele, mestecam usturoi crud să-i țin pe
copii la distanță. Bănuiesc că tot ce-mi lipsea erau bulionul,
condimentele și o cratiţă.)
Bătăile la școală erau la ordinea zilei și eu eram, de obi-
cei, cel care pierdea. Tata, care lucra ca lăcătuş mecanic la
Pacific Electric Railroad*, mi-a făcut un set de greutăți din
plumb și m-a învățat să boxez. Mi-a luat un sac de box. M-am
apucat să boxez ca un om flămând și, curând, când eram ne-
căjit, ripostam. Cu răutate. Și ieșeam învingător.
* Sistem privat de tranzit masiv din California de Sud, care consta în

tramvaie, dar şi autobuze, fiind cel mai mare sistem electric de transport
pe şine din lume în anii ’20. (n. red.)
FUGI CA SĂ SCAPI CU VIAŢĂ 33
Am început să fumez când aveam șase ani. În acele zile,

mulți dintre adulții pe care trebuia să-i avem ca model fu-
mau, așa că era firesc să fiu curios.
Îmi aduc aminte prima dată. Mergeam spre școală când
cineva a azvârlit un chiștoc aprins de țigară de pe geamul
mașinii. L-am ridicat și am tras primul meu fum, doar ca să
văd despre ce era vorba. Mi-a intrat un pic în plămâni, am
tușit și am amețit.
Dar a fost o senzație plăcută. După asta, urmăream ma-
șinile în trecere. Dacă cineva arunca un chiștoc, îl înșfăcam.
Căutam resturile de tutun prin casă și hoinăream cu capul
în pământ, intrând și ieșind din magazinele și din holurile
de hotel ca să salvez chiștoacele din scrumiere. Cu toate
acestea, o singură dată am încercat să mestec tutun, în clasă.
Profesoara a crezut că era gumă și mi-a spus să o scuip. Am
înghițit tutunul, în schimb. Mi s-a făcut groaznic de rău.
Când eram în clasa a treia, directorul a decis că se sătu-
rase de obiceiurile mele proaste. M-a așezat pe genunchii
lui și m-a bătut zdravăn cu o curelușă pe care o ținea atârna-
tă de peretele biroului său. Mai târziu în acea seară, părinții
au văzut vânătăile violet și m-au întrebat ce se întâmplase.
- M-a bătut directorul, m-am tânguit.
- Pentru ce? a zis mama, consolându-mă.
- M-a prins fumând.
Empatia lor a dispărut brusc. Nu știu la ce mă aștepta-
sem, dar tata m-a așezat pe genunchii lui și m-a bătut și el
zdravăn. N-am plâns. Dar nici nu m-am lăsat de fumat.
Când eram mai mărișor, unchiul meu, Louis, mă trimi-
tea câteodată la magazin cu un bilet: „Te rog, vinde-i nepo-
tului meu un pachet de Chesterfield.” Îmi dădea banii, eu
arătam biletul și vânzătorul îmi dădea țigările. Desigur, vo-
iam să am și eu țigările mele, în loc să le adun din scrumiere
și de pe stradă. Nu e greu să îți dai seama ce-am făcut: i-am

copiat scrisul unchiului meu pentru propriul bilet.
Dar, a doua oară când am încercat, am fost prins. Proprie-
tarul magazinului păstrase unul dintre biletele unchiului
meu și comparase scrisul. A sunat-o pe mama. Am fost pe-
depsit, dar mi-am dat seama cum să-mi reglez conturile cu
„turnătorul”.
Clădirile de pe ambele părți ale magazinului său și de
vizavi erau industriale. În timpul verii, căldura era uneori
atât de puternică, încât multe buticuri nu-și închideau și nu-şi
încuiau ușile; doar trăgeau un grilaj mare de oțel peste intra-
re și îl asigurau, permițând aerului să circule pe de-a-ntregul.
Într-o duminică, atunci când nimeni nu lucra, mi-am luat
cârligul de pescuit și un prieten care să stea de șase la ma-
gazinul de dulciuri. Cum era de așteptat, grilajul era tras,
dar ușa din față era larg deschisă. Raftul de dulciuri și țigări
era cam la doi metri şi jumătate de prag, și eu m-am dus la
„pescuit” de bunătăți, în timp ce prietenul meu era atent la
pietoni și la mașini. Am făcut asta în fiecare duminică, până
ce mama a devenit suspicioasă, mi-a găsit rezerva ascunsă și
l-a sunat pe proprietarul magazinului, care a sunat la poliție.
Polițiștii îi știau și îi plăceau pe părinții mei și erau mult
mai indulgenți cu mine decât meritam. Am profitat de in-
tențiile lor bune continuând să mă comport urât. De data
asta, am îndurat încă o predică de la polițiști și de la părinți
și asta a fost.
Când am devenit paracliser, mi-am dat seama unde ține

preotul vinul și am adăugat băutura la lista mea de obiceiuri
proaste. Am devenit, de asemenea, liderul micii mele găști
de amici. Îmi spuneau „Creierul”, pentru că puteam să vin
mereu cu idei despre cum să scapi nepedepsit cu ceva.
Furam băutură de la „contrabandiștii” care fabricau bere de

casă şi care erau chiar vecinii noștri. În timpul Prohibiției* și
al Marii Depresiuni**, ei făceau un lot, vindeau aproape totul
ca să o scoată la capăt cu banii și beau restul. Puteai să-i
simți mirosul de pe stradă. Așa au găsit-o și poliţiştii. Vecinii
noștri, familia Winkler, țineau o oală mare de bere în spatele
unei perdele, sub chiuveta din bucătărie. În serile de sâmbă�-
tă, când toată lumea mergea la film, intram cu forţa în casă
și ne „serveam”.
Câteodată, mergeam cu prada la plajă dar, după ce am fost
prinși cu băutură la Hermosa, am avut altă idee. Pe-atunci, să fi
avut vreo 13 ani. Aveam o slujbă de vară cu jumătate de nor-
mă, la lăptăria din cartier. M-am servit cu o sticlă goală de
lapte de un litru, am pus nişte vopsea albă în ea și am rotit-o,
astfel ca toată sticla să fie acoperită din interior. Am întors-o
cu susul în jos pe un ziar, am lăsat-o peste noapte și, a doua
zi, am pus-o pe acoperișul garajului să se usuce la soare.
Următoarea dată când am mers la plajă, am umplut sticla
cu alcoolul pe care-l furaserăm și ne-am întins pe nisip,
scăldându-ne doar mințile. Salvamarii credeau că suntem
copii cuminți care beau lapte hrănitor.
Dacă am fi băut lapte, ar fi mers bine cu plăcintele pe
care le furam de la Plăcintăria lui Meinzner. Și de data aceas-
ta, pusesem la cale planul ca să mă răzbun. Cum magazinele
erau închise duminica, piețele și restaurantele dădeau câte-
odată mâncarea nefolosită sau stricată celor flămânzi și ne-
voiașilor care veneau la ușile lor din spate aproape de ora
închiderii, sâmbătă noaptea.
* Prohibiţia, cunoscută şi ca „Experimentul Nobil”, s-a instaurat în SUA

între 1920 şi 1933, timp în care s-a interzis producerea, vânzarea şi
transportarea alcoolului pentru consum. (n. red.)
** Criză economică mondială ce s-a declanşat în 1929 şi a durat până în
1933, în SUA. (n. red.)
Până să apărem noi la piața noastră din cartier, nu mai

rămăsese nimic, așa că ne-am dus la Meinzner să-l întrebăm
pe proprietar dacă mai avea plăcinte râncede pe care urma
să le arunce. El a fost răutăcios și ne-a trântit în nas ușa cu
plasă de la intrare.
M-am făcut foc și pară.
Mi-am modificat tehnica „pescuitului” de bomboane și
țigări, folosind un fir greu și improvizând un cârlig la capăt.
Treceam firul cu grijă prin plasa plăcintăriei și deschideam
clanța. Înșfăcam câteva plăcinte și le mâncam în ascunză-
toarea noastră din Tree Row. Tuturor le plăcea plăcinta cu
mere, dar eu întotdeauna am preferat-o pe cea cu cireșe.
Eram atât de buni, încât o altă gașcă de copii a încercat
același lucru – și au fost prinși. Apoi, s-au lăudat și au luat
asupra lor ticăloşia noastră. Arestarea lor a apărut pe prima
pagină a ziarului Torrance: „HOȚII DE LA PLĂCINTĂRIA LUI
MEINZNER AU FOST PRINȘI”. Am așteptat două zile, iar apoi
am mai furat niște plăcinte, doar ca să demonstrăm că poli-
ția nu prinsese adevărații făptași. Ziarul a publicat o nouă
poveste, doar că mai scurtă: „Plăcintăria lui Meinzner jefui-
tă din nou”.
Familia mea trebuie să fi fost disperată că era posibil să
nu mă învăț minte niciodată.
Părinții mei, care erau catolici, nu mergeau la biserică.

Iar când preotul venea la ușa noastră să ceară bani, dacă nu
aveau nimic de dat, se făceau că nu sunt acasă.
Uneori mă duceam la biserică și, odată, am întârziat,
pentru că pierdusem vremea. Când am ajuns acolo, locul era
ticsit. Am găsit un loc la capătul rândului, în spate. Preotul a
trecut prin mulțime, m-a apucat de ureche și mi-a răsucit-o.
Mi-a spus:
- Du-te acasă și ia un bilet de la maică-ta cu motivul pen-

tru care ai întârziat.
Frate, mă înfuriasem atât de rău, îmi venea să-i ard una.
În schimb, am plecat.
I-am spus mamei:
- Nu mă mai întorc acolo niciodată.
În schimb, am mers cu un amic la biserica lui baptistă,
care avea o clopotniţă mare. Într-o zi, doar ca să mă distrez,
am găsit o rolă imensă de sârmă și am luat o parte din ea.
M-am cățărat în clopotniţă, am legat sârma de clopot și, apoi,
am lăsat restul să cadă în stradă, de unde am săltat-o într-un
arbore de piper din apropiere. După lăsarea întunericului,
am tras de sârmă cu toată puterea. Ding-dang! Ding-Dang! Lu-
minile s-au aprins în toate casele. Oamenii s-au grăbit să
iasă în stradă. O femeie a strigat:
- O, Mama Mia, e un miracol!
A venit maşina de pompieri, apoi şi poliția. Am coborât
din copac pe furiș și am dispărut.
Aveam multe ticăloşii de împărţit.
Am împușcat un bivol în scrot cu pistolul meu cu aer,
dar și un câine care mă mușcase în timp ce distribuiam ziare.
Împroşcam generos fetele la școală cu cocoloașe de hârtie
cu scuipat și, deseori, sfârșeam în colțul clasei pentru ticăloşia
mea. Odată, când am fost pedepsit pe nedrept pentru cocoloa-
șe cu scuipat pe care nu eu le lansasem, m-am răzbunat pe pro-
fesoară dezumflându-i cauciucurile de la mașină, după ore.
Aș putea continua.
În comparație cu ceea înseamnă pentru adolescenții din
ziua de azi să dai de belea, bănuiesc că mai tot din ce am
făcut eu pare o joacă de copii. Dar apoi, căile mele greșite au
devenit mai serioase.
Am furat niște plăcinte din camionul brutăriei și băiatul

care-l conducea a ciripit la poliție. A trebuit să plătesc pen-
tru ce luasem. Dar îmi doream răzbunare. Am stat la pândă
și l-am înfruntat pe când ieșea cu un prieten de la cinemato-
graful Torrance. Ne-am confruntat pe alee. La început, un
prieten comun s-a oferit să îmi ia locul, pentru că șoferul
cântărea cu peste 10 kilograme mai mult decât mine, dar eu
știam că prietenul meu ar fi ezitat și nimeni nu ar fi păţit
nimic. Eu aveam ceva de împărţit.
- Nu, e în regulă, am zis și, deodată, m-am năpustit asu-
pra șoferului.
După mulți pumni, lupta s-a terminat după ce l-am pus
la pământ și el s-a rostogolit într-un șanț și a zăcut acolo,
sângerând. Am mers acasă. Eram plin de sânge. Mama a cre-
zut că eram rănit. A țipat și tata a venit în fugă. Am mormăit
niște scuze și m-au lăsat în pace.
Când te bați cu pumnii, niciodată nu te gândești la cât de
mult rău ai putea provoca sau că cineva ar putea muri. Când
m-am trezit în dimineața următoare, m-a frământat cât de
rău îl bătusem pe șofer. Atât de mult sânge! Nu puteam să nu
mă îngrijorez de ceea ce aș fi putut să fac. M-am forțat să mă
întorc acolo unde ne bătuserăm. Am sperat să nu-l găsesc
încă întins acolo. Desigur, nu era acolo, dar, după două zile,
l-am văzut în camion din nou, cu fața umflată rău. Am fost
ușurat. Era în viață. Grija mea a dispărut numai pentru a fi
înlocuită de entuziasm: îl snopisem, nu glumă!
Șeful Poliției din Torrance, Collier, nu mai putea răbda.

Se hotărâse că trebuia să facă ceva, așa că m-a dus la închi-
soarea locală, să văd câțiva dintre deținuți. Ne-am oprit în
fața uneia dintre celule și a stat acolo vreo două minute. Șe-
ful Poliției a spus:
- Louie, unde te duci sâmbăta?

- Merg la plajă, am zis.
- Când ești acolo, înăuntru, a zis, dând din cap către cei
doi bărbați din celulă, nu mai poți să mergi la plajă.
Un mesaj a început să se întipărească în mintea mea,
dar nu mesajul pe care ofițerul Collier a vrut să-l transmită.
În schimb, mi-am dat seama că trebuia să fiu mai inteligent
cu ticăloșiile mele și să nu fiu prins. Două zile mai târziu, am
ieșit din spatele unui copac și i-am aruncat o mână de roşii
drept în față unui polițist. Am zbughit-o și dispărusem deja
când şi-a recăpătat el vederea.
Încă nu terminasem. Am descoperit că, în mod miracu-
los, cheia casei mele deschidea și ușa din spate a sălii de
sport a școlii, ceea ce ne-a permis mie și prietenilor mei să
intrăm la meciurile de baschet, fără a plăti taxa de 10 cenți.
Dar cineva ne-a turnat și încuietorile au fost schimbate, și
am fost din nou dus la poliție.
De data aceasta, tuturor celor care fuseseră dispuși să
mă suporte ani întregi le ajunsese. Părinții mei și Pete se
săturaseră de polițiștii care veneau la noi acasă. Șeful poliți-
ei și directorul școlii nu știau ce să-mi mai facă. Și, ca să îți
spun adevărul, nu prea îmi păsa, cu excepția unui singur lu-
cru: nu voiam să fiu etichetat drept bolnav mintal. Acelea
erau alte vremuri, iar copiii incorigibili puteau fi spitalizaţi
și, eventual, sterilizați, ca să se împiedice ca acele trăsături
nedorite să fie transmise generațiilor viitoare. Pe atunci, o
întrebare obișnuită, ce nu se mai pune acum, era: „Există
vreun caz de nebunie în familie?”
Din fericire, s-au făcut progrese foarte mari de-atunci.
Dar la acel moment m-am gândit că poate că era timpul
să mă schimb. Îmi puteam oare schimba viața?
Fratele meu, Pete, a fost mereu de partea mea. A încer-

cat din răsputeri să fie o influență bună asupra mea. Dar el
era așa un copil bun că nu puteam concura cu el, deși nu
sunt sigur de ce credeam că trebuia să fac asta. Cred că era
din cauză că, în comparație cu Pete, eu știam că sunt depar-
te de a fi bun. Pete nu făcea niciodată rele. El a fost întot-
deauna un fiu perfect și un frate perfect. Unii copii ar urî un
frate „perfect”, dar eu l-am iubit oricum.
În plus, când încercam și eu să fiu bun, efectul era con-
trar, ca atunci când mama și tata au mers la San Pedro. Cât
timp au fost ei plecați, eu am frecat podeaua din bucătărie.
Când părinții mei s-au întors, au zis:
- Ia uită-te la podea! Pete a frecat podeaua din bucătărie!
Nu am spus un cuvânt. Pete a zis:
- Nu eu. Louie.
Dar eu tot am lăsat reacția alor mei să mă roadă.
În timp ce părinții mei, școala și poliția încercau să se
decidă ce să facă în privința mea, Pete m-a luat la oțelăria
din oraș. Muncitorii arătau încinși, soioși și murdari. I-am spus:
- Doamne, ce slujbă urâtă!
Eu nu voiam să sfârșesc așa.
- Da? Asta vei face şi tu: exact ce fac ei, pentru că n-ai
stat cu burta pe carte, a spus Pete.
Acea perspectivă a viitorului meu posibil și frica de a fi
etichetat un caz fără speranță m-au șocat în cele din urmă și
m-au făcut să mă gândesc că, poate, doar poate, o luasem pe
calea greșită.
Au decis cu toții să-mi dea încă o șansă.
A trebuit să particip la sporturile școlare.
Eram prea mic pentru fotbal, așa că directorul școlii m-a
înscris într-o competiţie de atletism între clase, ca să alerg
în cursa de 600 de metri. Dacă alergam, grămada mea de

note proaste ar fi fost ștearsă cu buretele. „Dacă are noroc”,
a zis Pete, „Louie s-ar putea să constate că există și alte mo-
dalități de a atrage atenția și de a fi recunoscut.”
Perspectiva de a începe clasa a IX-a făcând tabula rasa
era irezistibilă. Tot ce trebuia să fac era să alerg.
- Cred că o voi face, dacă mă obligi tu, i-am spus lui Pete.
- Nimeni n-o să te oblige să faci nimic, a spus el. Ești
destul de mare acum, ca să iei o decizie. Poți să continui cu
viața ta păcătoasă și să sfârșești în închisoare sau să mun-
cești pe nimic într-o oțelărie sau pe un teren petrolifer. Sau
poți să alergi și să încerci să realizezi ceva.
Tot ce trebuia să fac era să alerg. Nimeni nu se aștepta
să câștig. Nu am dezamăgit în prima mea cursă. Am termi-
nat ultimul, epuizat, cu dureri, suferind de pe urma fumatu-
lui. Mi-am jurat că nu voi mai alerga niciodată. Dar, după o
săptămână, a trebuit. A fost la fel de dureros, cu excepția fap-
tului că, în timp ce eram pe ultima sută de metri, mi-am auzit
colegii aclamându-mă, pe când depășeam un alt alergător.
- Haide, Louie!
Nici nu îmi dădusem seama că îmi știa cineva numele.
- Haide, Louie!
Atunci, am terminat al treilea.
După aceea, mi-am dat seama că trebuie să iau o decizie
importantă: să fiu un zurbagiu sau un alergător? Iubeam
noua recunoaștere de la alergat, dar merita? Da. Am început
să mă antrenez la fel de sârguincios pe cât făcusem ticăloşii.
A fost nevoie de alte câteva competiţii dar, în cele din
urmă, am câștigat. Și am continuat să câștig. Nimeni nu a
fost mai surprins decât mine, și, până la momentul acela,
devenisem obsedat. Am alergat în finala All-City, în cursa de
600, și m-am clasat al cincilea. Nu era rău pentru un puști

care ar fi făcut mai degrabă orice altceva, dar care trebuia
să-și salveze pielea.
Datorită lui Pete – care m-a ajutat, ghidându-mă într-o
direcție pozitivă – și propriei ambiții pozitive care se dez-
volta, am ajuns să alerg și, curând, să câștig, și mi-am schim-
bat viața. Pete m-a ajutat antrenându-se alături de mine,
ceea ce însemna că el alerga în spatele meu și mă pocnea
peste fund cu un băț, ca să mă țină în mișcare.
În 1934, fiind încă elev în clasa a X-a, am stabilit un re-
cord mondial interșcolar de 3 minute și 17 secunde în cursa
de 1.200 de metri. După aceea, Pete mi-a spus că știa că
pot alerga în cursa de o milă – ceea ce însemna încă un tur
de pistă.
- Dar, dacă vrei să fii cel mai tare la cursa de o milă, tre-
buie să alergi peste tot, a explicat el. Dacă pista de la școală
este noroioasă, aleargă în cartier!
Ceea ce am și făcut, în hainele mele de stradă.
- Și nu pierde niciodată un antrenament. Dacă e furtună
de nisip, acoperă-ți gura cu o batistă și ieși și aleargă! Dacă
plouă, aleargă!
Cel puțin, nu ningea în Torrance.
Când a început vacanța de vară, alergam peste tot. Aler-
gam, alergam și iar alergam. În loc să fac autostopul spre
plajă, am alergat patru mile de la Torrance la Redondo. Apoi
am alergat două mile pe plajă și patru mile înapoi la Torrance.
Am alergat până și la magazin pentru mama. Iubeam mun-
tele, așa că mă îndreptam într-acolo, în vechiul meu Dodge
din 1926, și mergeam la Crystal Lake și alergam în jurul
lacului, sărind peste pâraie și copaci căzuți și poate peste
unul sau doi şerpi cu clopoței. Urmăream căprioare până
în vale.
Am alergat toată vara și, fără să mă gândesc neapărat la

asta, mi-am construit o bază uimitoare de rezistență fizică
ce avea să surprindă, mai târziu, pe toată lumea, când con-
curam și continuam să câștig.
Dar, îți voi împărtăși un mic secret: alergarea pe pistă
nu a avut niciodată prea mult sens pentru mine, deoarece
sfârşeam mereu în același loc de unde începusem. Mă sim-
ţeam mult mai bine când alergam liber, ceea ce e doar un alt
mod de a spune că, după toate necazurile pe care le-am pro-
vocat când eram copil, mă simțeam mult mai bine doar să
fiu liber.
Nu cred că cineva m-ar putea contrazice în privința asta.

DIFERENȚA DINTRE ATENȚIE
ȘI RECUNOAȘTERE ESTE STIMA DE SINE
Am avut la dispoziție mulți ani ca să mă întreb de ce am

făcut atât de multe ticăloşii și am ajuns la concluzia că ceea
ce îmi doream cu adevărat era recunoaștere. Asta nu e ace-
lași lucru cu dorința de atenție. Atenția vine și se duce, de
obicei, repede. Recunoașterea durează mai mult. Am vrut să
fiu acceptat de către copiii buni, să fiu admirat pentru ceva.
La început, faptul că alergam doar mă făcuse remarcat; cu
îmbunătăţiri repetate și o atitudine de tipul „dă tot ce ai mai
bun din tine“, remarcarea a devenit recunoaștere. Începusem
să rup tiparul negativ, făcând primii pași spre construirea
stimei de sine pozitive, prin muncă asiduă și realizări.
Dar lipsa mea de stimă de sine era profundă, chiar și când
o apucasem pe o cale demnă de urmat. Când am depășit re-
cordul mondial la o milă la nivel de liceu, a fost o petrecere
în acea noapte. Nu mă simţeam în stare să intru singur. A
trebuit să aștept până când au venit alţii și am intrat cu ei.
De asemenea, pentru că acum toată lumea mă cunoștea,
chiar mă admira, am fost ales președinte al consiliului elevi-
lor. Dar nu e ca și cum aș fi dus o campanie pentru asta. Și,
odată ales, abia dacă mă puteam ridica să vorbesc cu puștii.
Confruntarea cu o mulțime nu era precum alergatul, pe care
îl făceam de unul singur. Am stat în spatele sălii, sperând că
profesorii vor prelua discuția, dar unul dintre ei m-a prins și
m-a luat înăuntru. Acasă, nici nu i-am spus mamei că am
obţinut o poziție în fruntea elevilor. Când a aflat și m-a între-

bat de ce nu-i spusesem, i-am zis doar:
- Nu mi s-a părut că-i important.
Există două tipuri de stimă de sine. Am citit odată în
ziar că unii oameni care au foarte multă stimă de sine sunt
în închisoare. De ce? Pentru că, cel puțin pentru o vreme, au
scăpat nepedepsiți pentru o infracţiune și nu-şi puteau ima-
gina că nu vor scăpa. Am avut multă stimă de sine în privin-
ța furatului. De fiecare dată când jefuiam plăcintăria și nu
eram prins, deveneam din ce în ce mai încrezător și credeam
că lumea e a mea. Dar când venea vorba de școală și de cole-
gii mei, eram pe teren nesigur. Stima mea de sine era afecta-
tă de neliniștea mea privind ceea ce credeau alții despre
mine. Asta a slăbit încrederea mea naturală. Și m-a înfuriat.
Stima de sine pozitivă trebuie să fie precedată de respectul
de sine. Ca să obţii respect de sine, trebuie să faci ceva bun.
Să faci ticăloşii nu era un lucru bun.
Alergatul era. Și era primul lucru pozitiv pe care îl făceam
pentru mine, deși fără tragere de inimă. Reacția de entuzi-
asm a colegilor mei m-a inspirat.
Cu cât alergam mai mult, cu atât ei mă aclamau mai
mult. Pentru că știam cât de greu a trebuit să muncesc pen-
tru a câștiga, am început să-mi dezvolt respectul de sine, iar
atenția lor de moment s-a transformat în recunoaștere pe
termen lung.
N-am uitat niciodată că fanii mei și familia au fost o par-
te importantă a succesului meu. Toată lumea are nevoie de
acel sprijin, chiar dacă, la început, nu crezi că ai nevoie de el.
Uită-te în jur! Vezi cine-i de partea ta și cine te susţine.
Nu trebuie să treci prin asta singur.
IMPORTANT NU E CUM CÂȘTIGI,
CI CUM PIERZI
Abia terminasem liceul, când fratele meu a sunat să-mi

spună că mă înscrisese să alerg pentru cursa de 5.000 de
metri în prima competiţie de atletism Compton Invitational,
ținută la stadionul Memorial Coliseum din Los Angeles, în
1936. Știa că țineam morțiș să fac parte din echipa olimpică
din acel an ca alergător la cursa de o milă, însă Pete a spus
că erau deja cinci mari alergători la cursa de o milă în țară.
- Așteaptă Jocurile de la Tokio, din 1940, ca să încerci
cursa de o milă, a spus el. Până atunci, vei fi pregătit.
Între timp, el voia să vadă cum mă descurcam împotriva
lui Norman Bright care, spunea Pete:
- Aproape sigur va intra în echipa olimpică în această
cursă.
Cinci mii de metri sunt douăsprezece tururi și jumătate
de pistă standard de 400 de metri. Până la ultimele două
tururi, eu şi Bright ne băteam pe locul întâi. Am crezut că
pot câștiga. Dar un arbitru a făcut o greșeală cu un alergător
pe care îl depășisem: i-a făcut semn să iasă în afara pistei, în
direcția greșită. În loc să facă un pas la stânga, el a mers pe
pistă spre dreapta. Ne-am ciocnit pe al optulea culoar si eu
m-am prăbușit, m-am ridicat și, cu o lovitură furioasă, am
luat-o spre interiorul pistei. L-am prins pe Bright la linia de
sosire, dar arbitrii entuziasmați au scăpat panglica de la li-
nia de sosire, apoi au ridicat-o. Totuși, am crezut că a fost o
cursă la egalitate, dar arbitrii au spus că Bright mă învinsese

cu câţiva centimetri. Pur și simplu așa s-a întâmplat.
Întotdeauna am știut că, în cele din urmă, aveam să
pierd o cursă. După prima mea victorie, nu m-a învins ni-
meni timp de trei ani și jumătate, dar era inevitabil ca, într-o
zi, să nu trec primul linia de sosire. M-am întrebat de multe
ori cum aş reacționa atunci când asta avea să se întâmple.
Mi-ar fi ruşine? Aș fi plin de resentimente? Aș fi furios? Sin-
cer, habar n-aveam.
Când câștigam curse, o făceam, adesea, cu un avans de
zece, douăzeci, treizeci de metri. Eram în al nouălea cer.
Prietenii mei mă copleşeau cu felicitări. Părinții mă acla-
mau, prietena mea mă îmbrățișa. Poate dădeam și un inter-
viu la radio și priveam cum prietenii și familiile celorlalți
alergători îi consolau. Îmi puteam închipui cu ușurință felul
în care era tratată persoana care m-ar fi bătut și mă între-
bam dacă aș fi avut nevoie de mângâierea pe care văzusem
că o primeau ei.
Când avea să-mi vină vremea, eram hotărât să o fac cum
trebuie. Voiam să pierd cu voioșie. Așa că l-am felicitat sin-
cer pe Bright. Mi-am trecut brațul în jurul lui și i-am spus:
- A fost o cursă excepţională și ai meritat să câștigi.
Zâmbeam. Mama și tatăl lui au rămas cu gura căscată.
Apoi, mama lui m-a îmbrățișat. Așa ar trebui să fie. Ce dacă
dai totul din tine și pierzi? N-o să mori din asta. Am plecat
știind că pot face față înfrângerii cu eleganță și am avut mai
multă stimă de sine din asta decât dacă aş fi câştigat cursa.
Atleții de astăzi au mult mai mulți mușchi și programe
mai bune de pregătire fizică, curse mai rapide și pantofi mai
ușori. Dar unii încă nu pot să câştige sau să piardă cu zâm-
betul pe buze. Poate pentru că mass-media presează atât de
mult competiția atletică; poate că mai sunt şi banii posibili
pentru medaliați. Nu mi s-ar părea neobișnuit ca cineva să

câştige o medalie de aur, să-și imagineze toate contractele
profitabile de promovare care ar apărea și să se gândească:
„Sunt milionar!” Pe vremea mea, concuram pentru dragostea
pentru sport. Puteai să iei medicamentele de îmbunătățire a
performanței, dar nimeni nu voia să câștige pe nedrept sau
să îi fie afectată sănătatea. Pe vremea mea, îl băteam ușor pe
spate pe tipul care ne învingea, îi uram numai bine și asta
era tot.
Astăzi, mi se rupe sufletul să văd un atlet care pierde și,
poate că el sau ea nu plânge, dar stă acolo, cu capul în jos,
simțindu-se oribil și, uneori, furios pe el însuși, în văzul tu-
turor. E groaznic.
Am pierdut cursa aia în fața lui Norman Bright, dar am
câștigat-o pe următoarea și tot așa. Eram mereu în centrul
atenției. Și recunoașterea sau faima mea, dacă are vreo im-
portanţă, mă însoţea mereu, fie că ajungeam să câștig, fie că
pierdeam. Când eşti în vârf, eşti în vârf. Reuşitele tale sunt
reale. Nu ţi se poate lua asta niciodată.
Cu acea cursă a început călătoria mea spre asigurarea
unui loc în echipa olimpică și spre cursa de 5.000 de metri
de la Berlin – ceea ce nu s-ar fi întâmplat dacă nu aș fi avut
încredere că fratele meu, Pete, se gândea numai la binele
meu.
Uneori, lucrurile merg bine, alteori rău dar, în cele din
urmă, toate lucrurile merg spre bine.
Apropo, nu am câștigat cursa de 5.000 de metri la Jocu-
rile Olimpice, dar să faci parte din echipă fără să câștigi e ca
şi cum ai ajunge pe Lună, te-ai împiedica de o piatră și ai
cădea. Și ce dacă? Tot ești pe Lună.

CINE RÂDE LA URMĂ, RÂDE MAI BINE
După ce am început cursurile la Universitatea din Cali-

fornia de Sud, cu o bursă olimpică, am alergat pentru cursa
de o milă, până când am mers la schi și mi-am rupt genun-
chiul și ligamentele gleznei și am fost ţintuit la pat timp de
trei luni. Dar, chiar la sfârșitul sezonului de competiţii, pen-
tru că fusesem olimpic, am fost invitat la marea competiţie
Princeton Invitational ca boboc, pentru a alerga în cursa de
două mile. Am câștigat primul meu titlu național.
Ce-mi doream cu adevărat era să câștig o cursă de o milă.
Cu doi ani în urmă, Pete mă luase la Campionatele națio-
nale de atletism NCAA* din 1934, la stadionul Coliseum din
Los Angeles, pentru a-l vedea pe Glenn Cunningham cum
aleargă împotriva lui Bill Bonthron în cursa de o milă.
Cunningham alergase deja într-o cursă de o milă în sală, cu
un timp de 4 minute, 8 secunde și 4 sutimi, și avusese în aer
liber un timp de 4 minute, 9 secunde și 8 sutimi. Eram încă,
în medie, cu opt secunde în urma lui. Opt secunde ar putea
să nu pară mult, în cele mai multe situații, dar într-o cursă
de o milă este mult mai mult decât își dă cineva seama: cam
șaptezeci de metri.
Glenn Cunningham era eroul meu. Citisem povestea
despre cum suferise arsuri grave în copilărie, într-un incen-
diu care i-a ucis fratele mai mare. O mare parte din carnea
de pe genunchi și gambe dispăruse. Când bandajele i-au fost
* Asociaţia Atletică Naţională a Colegiilor (n. red.)

schimbate, s-au desprins bucăți de mușchi. A pierdut, de

asemenea, toate degetele de la piciorul stâng. Ani mai târziu,
l-am văzut la duș și mi s-a confirmat ceea ce citisem și auzi-
sem. Era ars pe ambele picioare, până la mijlocul spatelui.
Medicii au considerat că șansele sale de a merge din nou
erau reduse. Dar Cunningham nu era pe cale să renunțe.
Cunningham întruchipa rezistența și hotărârea. Și-a
masat picioarele și și-a stimulat circulația sângelui. Îndura-
se fizioterapie și se ambiționase să stea în picioare și apoi să
meargă. Curând, a început să alerge. Nu știu cum a reușit,
dar era inspirația mea. Perseverența lui m-a făcut să-mi
dau seama că, dacă eram dispus să fac eforturi și sacrificii,
puteam să fiu și eu un campion. Ce exemplu minunat pen-
tru orice atlet! Cunningham era cel mai mare din toate tim-
purile. Eu încă nu știu altă poveste la fel de convingătoare
ca a lui.
Era și un om cumsecade. Am alergat odată împotriva lui
într-o competiţie de sală. Mă apropiasem în spatele lui și,
deși eram într-o formă fizică mai bună, nu l-am depăşit. Din
respect.
- Louie, prostuțule!, mi-a zis. Fugi!
Așa că, șovăielnic, am făcut-o.
Încă nu ne cunoscuserăm în 1934, când l-am văzut cum
alerga la stadionul Coliseum din Los Angeles și a pierdut în
fața lui Bill Bonthron, al cărui timp a fost de 4 minute, 8 se-
cunde și 9 sutimi. Mi-am dorit ca rezultatul să fi fost diferit.
Imediat, mi-am promis că, într-o bună zi, voi recupera acel
record pentru Glenn.
În 1938, m-am dus la Minneapolis, cu echipa UCS, pentru

Campionatele NCAA. Am fost alergătorul la cursa de o milă
și m-am simțit minunat, un tigru debordând de adrenalină.
Cu o seară înainte de cursă, antrenorul Nicholson de la Uni-

versitatea Notre Dame a venit în camera mea.
- Mi-e rușine să spun asta, a zis el, dar tocmai ce-am ve-
nit de la o şedinţă a antrenorilor de pe Coasta de Est și au de
gând să le spună alergătorilor lor la cursa de o milă să facă
tot posibilul să te scoată mâine din cursă. Au de gând să te
blocheze în ultima jumătate de milă.
Antrenorii de pe Coasta de Est se săturaseră ca antre-
norul de la UCS, Dean Cromwell, să fie numit cel mai mare
antrenor la alergări din lume, deoarece UCS câștigase atât
de des, mai ales când avea și un alergător de campionat la
cursa de o milă. Pe mine.
Eram, în parte, responsabil, pentru că el făcuse greșeala
să se laude: i-am spus cuiva că aveam de gând să alerg la o
milă până în patru minute, pentru că fusesem ales de către
sportivi și jurnaliști sportivi drept cel care ar putea fi primul
care să o facă.
- Pot să am grijă de mine şi singur, i-am spus antrenoru-
lui Nicholson.
Trebuia să fi apreciat mai mult și să-i fi acordat mai multă
atenție. Dar, știi doar cum sunt copiii: le știu ei pe toate.
A doua zi, pe pistă, au fost prezentaţi alergătorii. Chuck
Fenske din Wisconsin câștigase cursa de o milă cu un an
înainte, în 4 minute, 13 secunde și 9 sutimi. Dar eu îmi pla-
nificasem cursa. Voiam să alerg primele două tururi într-un
minut și 58 de secunde, iar apoi s-o întind și să fac un sprint
cât ținea ultimul tur, pentru a termina în forță, ca de obicei.
Nimeni nu mă prinsese vreodată din urmă.
Vanitatea precedă căderea. Precum prevăzuse antrenorul
Nicholson, ceilalți alergători m-au blocat, dar n-au așteptat
ultimele două tururi. I-am spus ceva alergătorului de lângă
mine și el m-a înjurat înapoi. Unul și-a înfipt cramponul în
degetul meu mic. Altul și-a târșâit piciorul pentru o secundă

și, pentru că eram imediat în spatele lui, mi-a spintecat și
tibia dreaptă, şi tibia stângă. Orice alergător știe că dacă te
antrenezi și un câine vagabond te urmărește de-a lungul
pistei, tot ce trebuie să faci este să te dai înapoi 15 centime-
tri cu un picior și să-i atingi nasul cu cramponul, apoi nu te
va mai deranja deloc. Un al treilea m-a lovit cu cotul în coas-
te și mi-a fisurat una când am încercat să-l depășesc.
Am fost grav limitat fizic până la ultimii 100 de metri,
atunci când se părea că Fenske, liderul, era destul de departe
în faţă. Ceilalți alergători se relaxaseră. Am profitat și m-am
strecurat printre ei și, ignorând durerea, am pornit-o. Am
trecut de Fenske și m-am îndreptat spre linia de sosire. Am
câștigat cu un avans de cinci metri.
Antrenorul Cromwell s-a grăbit înspre mine.
- Cât de repede crezi că ai alergat? m-a întrebat el.
- Dacă am noroc, am depășit 4 minute și 20 de secunde,
am spus.
După toate ghionturile, brâncile, împunsăturile de coate
și înțepăturile, m-am gândit că nu era posibil să fi făcut o cur-
să bună. De fapt, când era clar că aveam să câştig, am încetinit
puțin înainte de sfârșit, pentru că eram atât de dezamăgit.
- Atunci, ai noroc, a rânjit el. Tocmai ce-ai spart recordul
național al colegiilor. Ai alergat în 4 minute, 8 secunde și 3
sutimi.
Nu-mi venea să cred. Recordul fusese al lui Bonthron,
de 4 minute, 8 secunde și 9 sutimi.
Al meu a rămas în picioare pentru următorii cincispre-
zece ani.
A doua zi, în ziare, o fotografie cu mine a arătat gradul în
care fusesem căsăpit. Eram înfășurat în panglică și arătam
ca și cum aș fi intrat într-o încăierare la hochei. Asta a făcut

victoria cu atât mai dulce. Câștigasem pentru mine și, după
cum promisesem odată, pentru Glenn Cunningham.
(Întâmplător, ani mai târziu, când am întâlnit-o pe cea
care avea să-mi fie soţie, Cynthia, ea și-a amintit că văzuse
acea fotografie când era mică.)
Nu o știam pe atunci, dar insistenţa, perseverența și re-
fuzul meu de a accepta înfrângerea atunci când lucrurile pă-
reau fără speranță făceau parte din chiar acele trăsături de
caracter de care aveam nevoie pentru a supravieţui celui de-Al
Doilea Război Mondial.
Desigur, nu trebuie să treci printr-un război pentru ca
aceste calități să te ajute în fiecare zi. Uneori, o zi la birou
sau creșterea copiilor este la fel de solicitantă.
FII PREGĂTIT

Louie, la optzeci și unu de ani, făcând totul să pară floare la
ureche, 1998
PREGĂTIREA ÎȚI DETERMINĂ
SUPRAVIEȚUIREA
Viața pe Pământ este periculoasă: trebuie să fii pregătit

pentru orice.
Ca adulți, ne confruntăm uneori cu situații ce pot avea
consecințe grave, pe care nu le putem anticipa. Poate părea
copleșitor. Dar fiecare situație poate fi, de obicei, împărțită
în provocări mai mici, mai ușor de gestionat, cărora noi s-ar
putea să fim deja pregătiți să le facem față.
De exemplu, am avut un accident de avion pe mare, în
timpul războiului. Nu am putut să fac nimic în privinţa asta.
Aș fi putut muri. În schimb, am supraviețuit. Și acum ce ur-
mează? În loc să încerc să-mi asum întregul necaz deodată,
l-am împărțit în sarcini mai mici, care foloseau diversele
abilităţi de supraviețuire pe care le învățasem deja: primul
ajutor, procurarea hranei, să ştiu să nu beau apă sărată,
să-mi menţin o atitudine pozitivă și să-mi păstrez mintea
activă. Mi-am urmat pregătirea, pas cu pas. Nu mi-am pier-
dut cumpătul.
S-ar putea să simți, în timpul vieții tale aglomerate, că
învățarea abilităților de supraviețuire va necesita prea mult
timp, pe care tu nu-l ai. Dar o singură viață ai. Niciodată n-ar
trebui să fii prea ocupat să o salvezi.
Educația este reazemul pregătirii. Fiecare liceu ar tre-
bui să aibă un curs de supraviețuire. Un singur curs este tot
ce ai nevoie. Mai mult de o oră. Nu vei învăța totul, dar vei ști
mai mult decât atunci când ai început – și, poate, vei stârni o
sete pentru mai multă cunoaștere. Un curs de un semestru
este mai bun. Și poți lua cursuri opționale ca să-ţi extinzi
sau să-ţi specializezi cunoștințele.
Mie îmi place mult în aer liber. Am petrecut o grămadă
de timp dormind sub stele sau cu cortul: fie în curtea din
spate a părinților mei din Torrance, fie cu cortul pe plajă sau
la munte. Crescând, poveștile mele preferate erau cele cu
Robinson Crusoe și despre un Robinson elveţian*. Am devenit
un Cercetaş Vultur** și, desigur, mottoul cercetașilor este
„să fii pregătit”. Am învățat cum să construiesc capcane și să
vânez pentru a mă hrăni. Am participat la cursuri, atunci
când era posibil, și am încercat să învăț cât de mult am putut
despre cum să fii pregătit pentru orice situație.
Asta a picat tocmai bine pe plută.
Îmi place escalada. Am luat cursuri și am exersat când
am putut. Dar am întâlnit așa-numiții „cățărători instruiți”,
care aproape că se omoară singuri din lipsa cunoștințelor
de bază.
Îi învățam pe niște copii cum să folosească echipamen-
tul de escaladă, când l-am auzit pe un tip țipând ca din gură
de șarpe.
- Ce s-a întâmplat? am strigat.
- Prietena mea a căzut de pe o stâncă, a spus el, alergând
într-acolo.
L-am urmat la locul accidentului. Ea era în regulă. Doar
alunecase pe deal într-o brână, dar nu avea cum să urce
* Un Robinson elveţian, de Johann Rudolf Wyss, editura CORINT, Bucu-

reşti, 2003. Carte în care sunt prezentate peripeţiile unei familii elveţiene
după un naufragiu pe o insulă. (n. red.).
** Eagle Scout, Cea mai înaltă distincţie acordată de Cercetaşii Americii.
(n. red.)
FII PREGĂTIT 59
înapoi. Mi-am asigurat funia în jurul unui copac, am coborât

în rapel și am salvat-o.
După ce au terminat cu mulțumirile, le-am spus:
- Cu plăcere, dar ce Dumnezeu faceți pe stânca asta? E
șist argilos.
- Ah, suntem membri ai clubului de alpinişti de la Uni-
versitatea de Stat din Fresno, California.
Am fost indignat. Mă puseseră în pericol, atât pe mine,
cât și pe ei înșiși. Le-am sugerat fie să renunțe complet la
escaladă, fie să ia mai multe cursuri.
- Primul lucru pe care ar trebui să-l predea este pe ce fel
de roci să urci. Acestea sunt șisturi argiloase, cele mai peri-
culoase roci din lume. Se desprind și alunecă. Ar trebui să
urcați acolo unde roca este dură și va puteți prinde de ea.
Cel puțin, nu s-au omorât singuri. Îmi amintesc că citi-
sem despre o femeie care intrase în bucluc în timpul unei
excursii de o zi pe Muntele Baldy din California de Sud. Ea se
descrisese ca fiind „o cățărătoare experimentată”. A dispă-
rut și a fost găsită moartă trei zile mai târziu. Se rătăcise și
lucrurile s-au înrăutățit după aceea.
Orice i se poate întâmpla oricui, dar există reguli sim-
ple, concepute să te țină departe de necazuri. Când faci o
drumeţie pe traseu nemarcat prin sălbăticie și coteşti, rupe
o creangă dintr-un copac, ca să știi că pe acolo ai trecut. Sau
poți crea o formă din pietre pe pământ. Când ieşeam cu gru-
puri de copii în tabără, mereu aveam un buzunar plin de
panglici, lungi de vreo 25 de centimetri. Când coteam, legam
una de un copac. Apoi, ca să-i învăț cum să nu se rătăcească,
îi duceam sus pe un deal, în jurul lui, în jos și în jurul lui din
nou – doar ca să-i derutez.
Apoi, le spuneam:
- Cred că ne-am rătăcit.
Răspunsul era, de obicei:

- Ei bine, noi tot te urmăm.
- Mda, dar eu nu sunt sigur, spuneam. (Desigur, știam
exact unde eram.)
- Ce ne facem?
- Ce v-am învățat?
Fuseseră instruiți, iar acum trebuiau să-și folosească
cunoștințele.
- Să ne uităm la poziția Soarelui, a spus un băiat.
- Să vedem în ce direcție curge râul.
- Să ne uităm după panglici, a spus altul.
Am pornit și, de fiecare dată când găseau o panglică, le
vedeam fețele strălucind de bucuria reușitei. Curând, eram
înapoi de unde plecaserăm, teferi și nevătămați, cu răsplata
personală că am învățat o lecție și că am folosit-o cu succes
în lumea reală. Este un sentiment minunat.
Supraviețuirea, în orice situație, de la cele în aer liber
până la cele la birou, depinde de educație.

KITUL MEU DE SUPRAVIEȚUIRE
Să spunem că e un cutremur sau un alt dezastru natural.

E bine să ai întotdeauna o cască de protecție și o pereche de
bocanci.
- Cine are așa ceva? întreb când vorbesc în școli și în
tabere.
Câteva mâini s-ar putea ridica energic. Aleg pe cineva.
- Unde le ţii?
- Sunt undeva prin casă.
- Prea târziu, ești mort. Trebuie să le păstrezi chiar lân-
gă patul tău și, o dată pe săptămână, observă din nou unde
sunt. Trebuie să le și încerci la fiecare două săptămâni, ca să
te asiguri că sunt în stare bună.
O voi spune din nou: o viață ai. Niciodată nu trebuie să
fii prea ocupat să o salvezi.
Am vorbit la un club de alpinism și, după aceea, cineva
mi-a pus o întrebare:
- Tocmai ce-am citit că doi tipi au murit pe Muntele
Hood, la 3000 de metri, chiar dacă își construiseră o caze-
mată din zăpadă pentru a se feri de vânt. Ce s-a întâmplat?
- Şi-au pierdut căldura corpului și nu au supraviețuit,
am spus. Dar, poate dacă ar fi avut două lucruri care se pot
pune în buzunarul de la cămașă, ar fi putut să trăiască.
Nimeni nu părea să mă creadă.
- Care sunt?
- Una este o pelerină de ploaie de la Disney*. Atunci

când faci o cursă pe apă, îți dau una gratis. (Acest lucru este
probabil valabil în orice parc de distracții.) Eu cumpăr cutii
întregi. Zece cenți bucata, dar sunt mari și îți acoperă tot
corpul. Celălalt lucru este o cască de duș, disponibilă în ori-
ce baie de hotel. Chiar dacă ești la adăpost de vânt, încă
pierzi căldură prin hainele şi căciula ta permeabile. Deci, îți
pui casca de duș peste căciulă. Și desfaci pelerina, faci o tă-
ietură în mijloc, și scoți capul prin ea. Asta va reţine mai
multă căldură înăuntru. Și le puteți pune pe amândouă în
buzunarul de la cămașă.
În afară de pelerina de ploaie și de casca de duș, ţin câteva
lucruri în mașină tot timpul. O mască chirurgicală, mănuși
chirurgicale, mănuși din piele – ca să nu mă tai la mâini –, un
ciocan geologic (instrument al geologului, folosit la săpatul
mineralelor), o frânghie de tracţiune, cabluri de transfer cu-
rent, o trusă de scule, o sticlă cu apă și hârtie igienică.
Orice pentru a ajuta la îmbunătăţirea şanselor.
Când eram pe plută, trusa de scule includea un kit de
lipit, colorant pe bază de apă, un pistol de semnalizare,
pompe mici de aer, o oglindă făcută din alamă cromată și o
pereche de clești cu mâner de șurubelniță.
Dar fără plasă pentru prins pește – pe o plută! Și, mai
rău, unde era cuțitul?
Cât de des m-am gândit: Regatul meu pentru un cuțit**!
Cineva nu s-a gândit. Trebuie să te gândești mereu dinainte.
Întotdeauna.
* Disneyland, parc tematic de distracții Disney din Anaheim, California.

(n. red.)
** Aluzie la celebra replică „My kingdom for a horse!” din tragedia Richard
al III-lea, de William Shakespeare; Actul 5, scena 4, 7-10 din textul origi-
nal. (n. red.)
AI ÎNCREDERE ÎN CEEA CE ȘTII
Când ești blocat pe o plută de salvare, în mijlocul

oceanului, îţi este mereu foame.
La fel le este și rechinilor. Ei erau mereu tovarășii noștri,
dând târcoale în fiecare zi casei noastre improvizate. La în-
ceput, așteptau micile bucăți de momeală – peşti mici pe
care îi găseam în stomacurile albatroșilor pe care îi prin-
deam ocazional atunci când vreunul ateriza pe plută (sau
bucățile de albatros pe care nu le mâncam) –, pe care îi agă-
țam peste bord, pe cârlige legate de fire, pe care le înfășu-
ram în jurul degetelor. Se năpusteau să ia momeala, dar și
cârligul. Încercam din nou și ei făceau la fel. Uneori, reușeam
să prind un pește fără amestecul lor, dar asta era rar. Rechinii
erau la fel de înfometați ca noi. Când ne spuneam rugăciuni-
le să fim salvați, am inclus și o rugăminte să nu devenim
gustare pentru rechini.
Într-o noapte, când băieții dormeau, un rechin mic înota
pe-aproape și am decis să pun mâna pe capul lui și s-o plimb
peste înotătoarea lui dorsală. De ce? Cine știe? De plictiseală,
bănuiesc. Am mai făcut asta cu unul. Au alunecat încet pe lân-
gă barcă, iar apoi au dispărut – ceea ce era neobișnuit.
Dintr-o dată, unul a țâșnit ca o torpilă, cu gura deschisă,
chiar în fața mea. L-am lovit, imediat, peste bot şi l-am îm-
pins înapoi în apă. Apoi, a apărut la suprafață și celălalt re-
chin și l-am izbit cu o vâslă de aluminiu. Mac s-a trezit și s-a
întins după cealaltă vâslă și i-am bătut până s-au săturat.
Mi s-a părut că, dacă voiau să ne mănânce, era corect să

le răspundem, la rândul nostru, cu aceeași monedă. Cei doi
rechini care încercaseră să sară în plută încă erau prin
preajmă. Eu şi Phil am făcut un plan. El ținea momeala,
scufundând-o și ridicând-o din apă, pentru a atrage atenția
rechinului. Când venea aproape, aveam să-l apuc de coadă,
să-l trag pe plută și să-l omor. Când momeala l-a ademenit
pe unul mic, m-am aplecat peste plută și l-am apucat de coa-
dă. Mare greșeală. Pielea de rechin este aspră ca glaspapirul
și nu l-am putut ține pentru că un rechin de un metru şi ju-
mătate este mai puternic decât un om de un metru şi optzeci
de centimetri. M-a tras repede în ocean. Acum, era rândul
meu să țâșnesc din apă pe plută.
Iată ce s-a întâmplat în continuare, așa cum am descris
în Devil at My Heels (Diavolul pe urmele mele).
Câteva zile mai târziu, am văzut unii de aproximativ un
metru, dar niciunul mai mare. Am atârnat din nou momeala.
De data aceasta, am decis să mă las mai jos în plută (pentru
a-mi ajuta centrul de greutate). Am înșfăcat o coadă în tre-
cere și, cât am putut de repede, am tras rechinul din apă.
Gura i s-a deschis, dar Phil era gata, ținând un cartuș gol de
semnalizare. I l-a împins înăuntru. Rechinul a închis instinctiv
gura și nu dădea nicicum drumul cartușului. Am luat capă-
tul de șurubelniță al cleștilor din trusa noastră de urgență, i
l-am îndesat în ochi, până în creier, și l-am ucis.
Spintecarea unui rechin, fără cuțit, este o treabă foarte
grea. Mă folosisem de clești pentru a improviza dinți ca de
ferăstrău la un colț al oglinzii noastre din alamă cromată.
Deși era destul de ascuțită pentru a trece printr-un braț de
bărbat ca prin brânză, pielea de rechin a opus rezistență. A
durat aproape zece minute pentru a spinteca burta.
Datorită unui curs de supraviețuire pe care îl urmasem
la baza din Hawaii despre cum să te descurci cu rechinii,
FII PREGĂTIT 65
știam că, dacă mâncam carne crudă de rechin, ni s-ar fi făcut

rău. Mirosul, care aduce puțin a amoniac, era destul de ne-
plăcut. Singura parte comestibilă a fost ficatul.
Știam că ficatul de rechin e o sursă bogată de vitamine
și proteine. Din clipa în care l-am mâncat, am avut un plus
de energie. Am luat o masă delicioasă, lipicioasă, însângera-
tă de ficat de rechin de două ori și a fost cel mai bun lucru
care ni s-a întâmplat.
Imaginează-ți, atunci, surprinderea mea când, ani mai
târziu, o emisiune televizată m-a criticat pentru că am mân-
cat ficat de rechin și a citat pe cineva din Armată, zicând:
„Acolo se duce toată otrava.” Ce otravă? La fel ca atunci când
un om mănâncă, ficatul rechinului are grijă de orice e nesa-
tisfăcător. Apoi, se elimină prin urină sau în alt mod. Nu mai
rămân toxine în ficat, mai ales în cel de rechin sălbatic.
Iată o dovadă în plus: Am auzit că, în timpul unei pauze
la filmările la De neînvins din Australia, actorii care ne inter-
pretau pe mine, Phil și Mac au mâncat ficat crud de rechin.
Nimeni nu s-a îmbolnăvit.
Dacă nu aș fi avut încredere în ceea ce știam, cine știe dacă
aș mai fi aici pentru a spune această poveste. Acele îmbucături
de ficat de rechin s-ar putea să fi făcut toată diferența.

PĂSTREAZĂ-ȚI MINTEA AGERĂ
În fiecare zi, ne punem creierul la încercare dar, cu cât

îmbătrânim mai mult, cu atât devine mai necesar. Trebuie
să rămâi activ. Interacţionează cu alţii. Nu sta și vegeta în
fața televizorului! Mișcă-ți corpul. Folosește-ți capul.
Ai auzit și înainte astfel de sfaturi, dar eu mi le-am dove-
dit mie însumi atunci când pluteam în derivă pe Oceanul
Pacific. Luasem cursuri de fiziologie la UCS cu Dr. Roberts.
Spunea:
- Creierul este un mușchi. Este esențial să-l exersați, altfel
se va atrofia.
L-am crezut. În ciuda foamei, a setei, a căldurii, a dispe-
rării, a pierderii în greutate, a plictiselii și a rechinilor răpi-
tori, mi-am lucrat creierul ori de câte ori am putut. Urăsc
matematica, dar stăteam întins acolo și adunam o coloană
de cifre în minte. Apoi, încercam o coloană dublă. Poate nu
nimeream răspunsurile corecte, dar nu-mi lăsam creierul să
ațipească.
Pentru a face față foamei, eu şi pilotul Russell Philips,
am descris în cele mai mici detalii mesele pe care le gătise-
răm sau le luaserăm, până la cele mai mici ingrediente și,
apoi, ce gust aveau. Era un exercițiu obositor, amplu. Trebu-
ia să fiu foarte precis: câtă sare, cât praf de copt, cât timp să
frământ aluatul, cum să fac aluatul mai crocant, cât timp să
coc, la ce temperatură, cum să fac sos de spaghete, cum să
umplu un curcan, cum să fac umplutura, cât timp să coc
FII PREGĂTIT 67
curcanul, cât de crocantă să fie pielea. Băieților le era atât de

foame încât mă puneau să fac treaba asta în fiecare zi, așa că
am devenit bucătar-şef. Nu mă deranja, și mă apucam să
pregătesc mese din experienţa mea. Mama era la fel. Ne-am
spălat până şi vasele imaginare, le-am uscat și le-am pus deo-
parte. Orice ca să ne folosim creierul. Rutina asta poate pă-
rea frivolă, dar era grozavă, pentru că ne ținea concentrați
pe ceva pozitiv, în loc să lase realitatea disperată a situației
noastre să ne copleșească.
Ne-am împărtășit, de asemenea, povești din trecutul nos-
tru. Am cântat. Eu și Phil am vorbit despre invenţiile pe care
voiam să le realizăm. Am vorbit despre viitor, despre planu-
rile noastre.
- Ce ai de gând să faci după război? m-a întrebat Phil.
- Vreau să transform depoul PE (un depou feroviar de
marfă) din orașul meu natal într-un restaurant frumos, cu bar.
Apoi, descriam cum ar fi arătat în interior și toate cele-
lalte, până la cele mai mici detalii.
Fiind blocați pe plută, lipsa de informații obișnuite pe

care le aveam în viețile noastre trebuie să fi eliberat ceva
spațiu în capul meu, pentru că am început să-mi amintesc
lucruri pe care n-ar fi trebuit să fiu capabil să mi le aduc
aminte – evenimente care mi s-au întâmplat când aveam doi
și trei ani. De exemplu, deși m-am născut în Olean, New York,
părinții mei s-au mutat în California de Sud când aveam doi
ani. Ne permiteam să călătorim doar cu trenul. La stația
Grand Central, mama ne-a condus pe mine şi pe Pete pe
peron până în tren. Dar, la câteva minute după ce s-a pus în
mișcare trenul, ea nu mă mai găsea nicăieri. A căutat prin
toate vagoanele și, apoi, a mai căutat o dată. Înnebunită, i-a
cerut mecanicului de locomotivă să întoarcă trenul până la
New York, și nu avea de gând să accepte un refuz. Acolo

m-au și găsit, așteptând pe peron, spunând: „Știam că vei
veni înapoi”, în italiană. Când m-am întors acasă din război,
i-am spus mamei și ea a fost uimită că mi-am amintit.
Când eu şi Phil am fost „salvați” de japonezi, eram la fel
de ageri ca în ziua în care ne-am prăbușit – doar cu multe
kilograme mai ușori. Am gândit în sinea mea: „Acum șase
săptămâni, eram un atlet de talie mondială.” Și apoi, pentru
prima oară în viața mea, am plâns.
Marinarii inamici ne-au luat la bord și ne-au legat de
catarg. L-au lovit pe Phil cu un pistol peste față. Dar, când au
dat să mă lovească pe mine, am fost destul de deştept încât
să arunc capul pe spate, iar ei au lovit în schimb catargul.
Dacă are vreo importanţă, au făcut-o doar ca să salveze apa-
renţele și să-și dovedească superioritatea. Altminteri, nu au
fost neomenoși cu noi, ci mai mult surprinși că eram încă în
viață și coerenți.
În timpul primului nostru interogatoriu pe Atolul Wotje,
unde ne-au dus temnicerii înainte să ne trimită la Kwajalein
– Insula Execuției –, anchetatorii au fost uimiți de agerimea
noastră. Au adus ofițeri pentru a vorbi cu noi. Dacă am fi fost
o adunătură de netoți cu mintea tulbure care-și pierduseră
creierul pe vasta întindere de apă sărată, nu s-ar fi deranjat.
Îmi place să cred că inteligența mea m-a ajutat să rămân în
viață până la sfârșitul războiului. Folosește-o sau o pierzi.
Pe Kwajalein, am fost batjocoriți, hărțuiți, scuipați, îm-
punși cu bețe, înfometați și folosiți în experimente medica-
le, cu injectii aproape letale. Mâncarea pe care o primeam
– dacă o poți numi mâncare – era mizerabilă. O mâncam și
trecea imediat prin noi. Dacă era să avem o cădere psihică,
atunci acela ar fi trebuit să fie momentul. Și totuși, când a
început interogatoriul, am fost suficient de ager la minte ca
să-mi înșel temnicerii.
FII PREGĂTIT 69
Le plăcea să mă manipuleze. Eram adus într-o cameră

în care erau întinși pe o masă biscuiți, produse de patiserie
și sucuri. Japonezii pufăiau din țigări și-mi suflau fumul în
față. Nu eram un fumător înrăit, dar îmi doream una cu dis-
perare. Știam că, dacă le-aș fi dat informația pe care o voiau,
aș fi primit o recompensă.
Voiam răsplata, dar nu mi-aș fi trădat țara pentru asta.
Am decis să încerc să-i păcălesc. În Hawaii, construisem trei
aerodromuri false cu avioane false, astfel că, dacă japonezii
ar fi venit, ar fi bombardat unitatea greșită. Știam că unul
dintre aerodromuri era chiar lângă Hickam. Când au adus
vorba de aerodromuri în Hawaii, eu am început: „Ei bine,
ăăă...” și ei au crezut că m-au prins cu asta. M-am prefăcut că
încercam să evit întrebarea, dar au continuat să mă pistone-
ze și, în sfârșit, am cedat, spunând:
- Bine, bine. E unul aici – și le-am dat unitatea falsă – unul
aici, unul acolo și unul acolo.
Am primit un biscuit și o doză de suc. Erau mulțumiți.
Mi-am întrecut temnicerii în gândire pe Insula Execuției, am
fost recompensat și am reușit să trăiesc încă o zi.
Din păcate, în afară de mine şi de Phil, nu mai știu de
niciun alt prizonier care să fi scăpat cu viață din Kwajalein.
Am avut noroc și datorită faptului că, după cum am desco-
perit ani mai târziu, un ofițer japonez știa că am fost un star
pe pistă, așa că a recomandat ca eu şi Phil să fim cruțați pen-
tru că am fi putut să fim folosiţi mai bine în scopuri propa-
gandistice.

NU UITA SĂ RÂZI
Războiul e o chestie serioasă. Şi viaţa e. Râsul ne ajută

să supravieţuim.
Când eram staţionat în baza militară Hickam din Hawaii,
în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, cel care se ocu-
pa de Clubul Ofiţerilor de la acea bază trebuia să menţină în
stare de funcţionare masa de biliard şi jocurile mecanice.
Tot el ne plătea şi salariile. Din nu ştiu ce motiv, era mereu
iritat când apăream; mai târziu am aflat că, deşi era locote-
nent, noi câştigam mai mult datorită sporului de zbor. Se
plângea de fiecare dată când intram:
- Înfrunt mai multe lucruri decât voi, mi-a spus mie. Voi
mergeţi acolo, sus, vă bucuraţi de zbor şi primiţi bani în plus
pentru asta.
Corect. Chiar îmi place să zbor şi să se tragă asupra mea,
mă gândeam eu.
I-am spus:
- De ce nu mergi sus cu noi să pilotezi un avion ca să vezi
ce dificil este?
Bineînţeles, nu e aşa dificil – decolările şi, mai ales, ate-
rizările sunt mai periculoase.
A fost de acord. L-am pus pe locul copilotului. A trebuit
să mă târăsc prin botul avionului ca să ajung la pupitrul de
comandă al pilotului. Chiar în faţa pupitrului de comandă
sunt levierele de comandă care se conectează la pedalele
FII PREGĂTIT 71
pilotului. Funcţionează asemănător cu levierele de motoci-

cletă, în sus şi în jos. Eram pe interfon, când el a zis:
- Bine, dau pe…
În momentul în care locotenentul a preluat comanda, am
tras în jos de levierul pedalei de dedesubt. Apoi, deodată,
am tras în sus de levier. Avionul s-a smucit şi el a ţipat. Am
făcut asta de vreo două ori până când a renunţat şi pilotul a
preluat comanda.
Pilotul l-a întrebat:
- Ce e în neregulă? Ăsta zboară aproape de unul singur.
- Atunci, mai dă-mi o şansă, a spus locotenentul.
I-am jucat aceeaşi farsă.
S-a dat bătut în sfârşit şi a spus:
- Ei bine, cred că voi chiar meritaţi sporul de zbor.
După ce a plecat, am râs copios. Sigur, voiam să îl pu-
nem la punct, dar nu încercam să fim răi. Pierduserăm atât
de multe avioane! Unsprezece într-un an, doar în jurul insu-
lelor. Puteam fi doborâţi într-un raid în orice moment. Tre-
buia să avem simţul umorului şi să ne eliberăm de anxietate
ca să nu ne copleşească.
Una dintre cele mai bune farse ale mele presupunea
doar puţină gumă de mestecat.
La Hickam, trebuia să decolăm şi să urmărim anumite
direcţii pentru a testa acurateţea busolei avionului. În timp
ce echipajul de la sol pregătea avioanele şi înainte să apară
vreun echipaj, m-am plimbat în jurul aeronavei, mestecând
relaxat gumă, ca şi cum aş fi făcut o inspecţie. Destinaţia
mea erau cele două mici orificii din botul avionului, și anu-
me găurile de drenaj pentru furtunurile din carlingă, care
se conectau la tuburile de evacuare ale pilotului şi copilo-
tului; cu alte cuvinte, pâlnii prin care pilotul şi copilotul
urinau în timpul zborului. Urina cobora pe furtunuri, iar

vântul o aspira.
Am astupat ambele orificii cu guma de mestecat. Mă
răzbunam pentru că îmi dispăruseră câteva din raţiile per-
sonale.
Când a apărut echipajul, am mers la postul meu din cala
bombelor şi avionul a rulat până la capătul pistei pentru de-
colare.
Regulamentul prevedea închiderea trapelor de la cala
bombelor exact înainte de accelerare. Înainte ca trapele să
se închidă, m-am aruncat pe pistă şi am luat-o la sănătoasa.
Russell Philips a decolat presupunând că sunt la bord. În
schimb, eu mă îndreptam spre Honolulu.
Mai târziu, mecanicul mi-a descris cu lux de amănunte
distracţia pe care o pierdusem. Când Phil a avut nevoie să
urineze, și-a folosit pâlnia. În loc să se golească, s-a umplut
până la refuz. Phil avea nevoie de o mână să țină pâlnia în
echilibru pentru a nu se vărsa. Nu avea nici cea mai vagă
idee de ce exista o problemă, aşa că l-a sunat pe mecanic,
care a decis că ar trebui să toarne excesul în pâlnia copilotu-
lui. Pe copilot nu l-a deranjat, dar, mai întâi a vrut să urineze
şi el. Când s-a umplut şi pâlnia lui, nimănui nu îi venea să
creadă. Două defecţiuni simultan?
Iată-i, ținând pâlniile în echilibru şi încercând să pilote-
ze. Când au dat de turbulenţe, asta a fost.
Mecanicul a găsit problema la aterizare şi a scos guma.
Până la acel moment, deja toată lumea își dăduse seama că
eu nu eram la bord. M-au căutat. Dar eu plecasem deja.
Când m-am întors, erau pe jumătate enervaţi, pe jumă-
tate amuzaţi. Pedeapsa mea a fost să plătesc câteva beri,
după care s-au simţit mult mai bine.
FII PREGĂTIT 73
Trebuia să găsim motive să râdem şi în lagărul de prizo-

nieri de război – orice să ţinem la distanţă groaza.
În lagărul 4-B, în Naoetsu, în nord-vestul Japoniei, locul
era infestat cu şobolani. Am dormit în partea de sus a unui
pat suprapus, iar şobolanii, uneori cât iepurii, nu se temeau
de nimic. Câteodată, îi simţeam noaptea fugind pe stomacul
meu, oprindu-se, trecând la omul următor. Dacă încercai să
îi alungi, te muşcau.
Era de ajuns. Mi-am făcut o paletă grosolană şi dormeam
cu ea pe gât. După cum mă aşteptam, într-o noapte un şobo-
lan imens s-a plimbat pe burta mea şi s-a oprit acolo. Am
înşfăcat paleta și „JAP!” cu ea. Toată lumea a auzit asta şi
chiţăitul puternic, surprins care a urmat. Toţi au început să
râdă. Nu omorâsem şobolanul, dar cred că l-am buimăcit
pentru că era cam încet în fugă. Înscrisesem un punct pen-
tru noi şi ne simţeam bine.
Să fii năpădit de şobolani nu este, bineînţeles, un motiv
de râs, dar era un adevăr inevitabil. Cel mai bun umor este
bazat pe adevăr, când ne permite să recunoaştem o experienţă
incomodă sau de nemenţionat, dar obişnuită. Te simţi mai
bine, chiar şi pentru un moment.
În afară de asta, având în vedere situaţia noastră, ştiam
că şobolanii o duceau aproape la fel de rău ca şi noi. Poate
râdeau şi ei de nebunia de acolo.
A doua zi după eliberarea de la Naoetsu, 1945.
Louie, în primul rând, al treilea din stânga.
TU REPREZINŢI PROPRIUL CARACTER
După ce am plutit în derivă peste trei mii de kilometri

spre vest în Oceanul Pacific, eu şi Phil am fost „salvaţi” de
japonezi – Mac murise în a treizeci şi treia zi şi noi i-am în-
credinţat trupul mării – şi, în cele din urmă, târâţi din lagăr
în lagăr. Am petrecut un an la Ofuna, o unitate secretă de
interogare, în apropiere de Yokohama, iar apoi am fost
transferat în lagărul Omori, situat pe o insula artificială din
Golful Tokio. Acolo am fost pedepsit neîncetat, deşi nu făcu-
sem nimic rău.
Problemele mele au început în prima zi, când m-a re-
marcat Mutsuhiro Watanabe, un gardian brutal care fusese
poreclit „Pasărea” până să ajung eu acolo – dacă îi dădeam o
poreclă mizeră, aşa cum merita, şi afla, era în stare să pe-
depsească întregul lagăr.
Eram aliniaţi şi el s-a apropiat ţanţoş, purtându-se ca un
zeu. A trecut pe lângă noi şi s-a uitat la toţi, oprindu-se în
faţa fiecărei persoane. S-a uitat la mine. Ochii săi erau negri
şi sadici. Am întors privirea. Jap! M-a pus la pământ. Se pare
că, dacă îți întorceai privirea de la el, te pedepsea.
- De ce tu nu uiţi în ochii mei?
De data asta m-am uitat. Problema era că şi dacă te uitai
te lovea. Eram la pământ, sângerând. A scos o batistă ca şi
cum i-ar fi părut rău, s-a aplecat şi mi-a dat-o mie. M-am
gândit: „Tipul nu poate fi chiar aşa de rău”. Mi-am tamponat
sângele care-mi curgea de la cap şi m-am ridicat. Jap, m-a
lovit din nou. Am căzut lat şi de data asta nu am mai avut

nici o îndoială că era un psihopat – iar eu eram la mila lui în
totalitate.
După aceea, mă hărţuia încontinuu. Încercam să stau
într-un loc retras, dar mă găsea. Venea la barăci cu doi gar-
dieni şi chema la apel pe toată lumea. Se uita prin cameră şi
venea direct la mine.
- Tu venit ultimul la apel, spunea, şi-și scotea cureaua
mare, cu o cataramă mare din oţel şi mă lovea peste cap.
Dacă nu era un lucru, era altul.
Pasărea, sergent fiind, nu putea să gestioneze puterea.
Avea un lagăr plin de ofiţeri de grad înalt – comandanţi de
submarin, colonei, căpitani, locotenenţi – şi cred că se sim-
ţea ca un copil într-un magazin de dulciuri. Îşi dăduse sea-
ma că putea să ne zică ce să facem, şi i se cam urcase la cap.
Dacă noi ezitam după ce ne dădea un ordin, luam bătaie. Dar
nici nu prea avea nevoie de un motiv. Eu am dus-o greu, dar
alţi prizonieri au dus-o și mai rău. Concluzia este că eram
extrem de supuşi.
Când Pasărea mă maltrata, eram mânios. Am sânge ita-
lian. Nu îmi arătam furia, dar aveam răzbunarea întipărită
în inimă, unde nu o putea vedea. Nu mi-era de durere, ci de
umilinţă. Nimănui nu îi place să fie umilit. Te simţi ca un ni-
meni. Sunt un supravieţuitor şi nu m-aş fi dat bătut, dar îl
uram pe Pasăre mai mult decât uram rechinii. Nu aş spune
niciodată: „Ei bine, rechinului doar îi era foame”. Nu. Orice
încearcă să te omoare îţi e duşman.
Într-o zi, în loc să mă bată, Pasărea m-a surprins în-
trebându-mă dacă nu vreau să fac o transmisiune la Radio
Tokio. Nu aveam nicio intenţie să particip la ceva ce presu-
punea trădarea de ţară sau era suspect din punct de vedere
moral. Pe de altă parte, o transmisiune ar fi fost o cale prin
NU CEDA, NU RENUNȚA 79
care familia mea ar fi aflat că încă eram în viaţă. (Nu mi-am

dat seama, dar din moment ce Omori era un lagăr secret,
nimeni de acasă nu ştia ce se întâmplase cu mine. S-au gân-
dit la ce era mai rău.) Am vorbit cu ofiţerii superiori din la-
găr ca să aflu părerea lor. Am fost şocat când nu au obiectat.
Și alţi prizonieri făcuseră la fel, au explicat ei, folosindu-se
de oportunitate pentru a trimite cu dibăcie mesaje acasă
fără a se compromite. Mi-am făcut un plan.
I-am spus Păsării că accept. Doi oameni de la Radio Tokio
(sau cel puțin aşa spuseseră ei; erau probabil ofiţeri de in-
formaţii) mi-au cerut să îmi scriu propriul discurs.
În data de 18 noiembrie 1944, m-au condus cu maşina
la staţia radio şi mi-au făcut turul de onoare. Radio Tokio
era într-o frumoasă clădire nouă. Am luat prânzul la cantina
lor în stil american. Mi-au arătat camere ca de hotel cu pa-
turi şi aşternuturi – foarte diferite de scândura pe care dor-
misem la Omori. Era cea mai intensă formă de seducţie.
Am făcut transmisiunea şi am reuşit să strecor mesaje
precum că şi alți soldaţi erau în viaţă. Nu am ştiut asta multe
luni, dar transmisiunea mea le-a adus fericire prietenilor şi
familiei mele. Se pare că părinţii mei primiseră deja scrisoa-
rea de la preşedintele Roosevelt prin care erau anunţaţi de
moartea mea. Aşa că au fost extrem de entuziasmaţi la vestea
că zvonurile despre moartea mea erau cel puţin premature.
Două săptămâni mai târziu, ce doi „angajaţi” de la Radio

Tokio m-au adus înapoi la staţie. Mi-au complimentat „fru-
moasa mea voce de radio”, mi-au dat o haină grea de iarnă şi
m-au dus la cantină. Acolo am întâlnit un soldat american şi
doi soldaţi australieni despre care japonezii mi-au spus că
făceau, de asemenea, transmisiuni şi că se bucurau de bene-
ficiile cooperării. Toţi trei au dat mâna cu mine, dar au ținut
privirea în pământ. Pentru mine asta însemna clar: „Hei, îmi

pare rău că am intrat în încurcătura asta. Mi-e ruşine. Nu
face la fel.”
Îmi doream să-şi fi urmat propriul sfat nerostit. Dar
acum ştiu că raţionamentul din spatele nominalizărilor zil-
nice pentru atenţia brutală a Păsării era să mă înmoaie pen-
tru a deveni un pion al propagandei. De ce? Pentru că nu
eram un simplu soldat necunoscut. Eram renumit într-o pe-
rioadă în care atleţii campioni erau ca starurile de cinema.
(Nimic nu s-a schimbat.) Când necăjiţilor li se oferă o viaţă
mai bună, cei mai mulţi o vor accepta. Cei trei soldaţi pe care
i-am cunoscut erau dispuşi să coopereze pentru un pat cu-
rat şi nişte mâncare.
Dacă mi-ar fi permis să îmi scriu din nou discursul sau
să vorbesc liber – orice lucru care nu m-ar fi compromis sau
nu ar fi mirosit a trădare – aş fi profitat de şansa de a fi la
radio din nou. Dar de data asta agenţii de informaţii voiau
ca eu să citesc ceea ce scriseseră ei.
Am citit câteva propoziţii în gând. Erau o porcărie.
Am spus:
- Nu, nu pot citi asta.
- Dar trebuie să o citeşti.
- Nu. În primul rând nu sună ca şi cum le-aş fi scris eu.
Nu trebuia să spun asta, pentru că ei au crezut că trebu-
ia doar să schimbe câteva cuvinte pentru a mă mulţumi. Am
refuzat oferta lor.
- Nu. Categoric nu pot citi asta.
Iată cum suna discursul lor, exact aşa cum l-au bătut la
mașină: „Ei bine, vă vine sau nu să credeţi …presupun că
sunt unul dintre acei „băieţi norocoşi”, sau poate sunt foar-
te nenorocos… Oricum… Vă vorbeşte Louis Zamperini, în
NU CEDA, NU RENUNȚA 81
vârstă de 27 de ani, oraşul de provenienţă Los Angeles, Cali-

fornia, din bătrâna Americă. Ce voiam să spun prin norocos
este că sunt încă în viaţă şi sănătos…”
Au ieşit din cameră şi au ținut o conferinţă. Cât au fost
plecaţi, am şterpelit o copie a discursului şi m-am rugat să
nu îi observe lipsa. Când s-au întors, unul dintre ei a spus:
- Pentru că refuzi să citeşti asta, cred că te vei duce în
lagărul de pedeapsă.
Cred? Voia să spună că mai aveam o ultimă şansă să mă
răzgândesc?
- Nu. Categoric nu o pot face, am insistat.
Depusesem un jurământ ca ofiţer şi promisesem Americii
să fiu loial şi să îmi apăr ţara. Japonezii mă puteau pedepsi
cât voiau, dar nu puteau să îmi schimbe caracterul. Fără el,
nu eram nimic.
Am observat, de asemenea, că, în ciuda ameninţărilor
cu lagărul de pedeapsă, să spun „nu” celei de-a doua trans-
misiuni putea fi în favoarea mea. Dacă trebuia să merg în alt
lagăr, măcar eram departe de Pasăre. Orice putea fi mai bine
decât condiţiile în care trăiam la momentul respectiv.
Spre surprinderea mea, Pasărea a fost transferat înain-
tea mea – poate fusese pedepsit pentru că eu nu cooperam.
În cele din urmă, a venit şi rândul meu. În data de 1 martie
1945, am fost trimis cu trenul la Naoetsu, la 400 de kilome-
tri nord-vest de Tokio.
Ne-am aliniat în curtea lagărului 4-B pentru o inspecţie.
Zăpada acoperea pământul cu troiene de peste trei metri.
Minutele de gheaţă se scurgeau încet. În cele din urmă, co-
mandantul de unitate a apărut dintr-o baracă de tablă. Era
Pasărea.
Aşa cum am scris în Devil at My Heels (Diavolul pe urme-
le mele): „M-am sprijinit de omul care stătea lângă mine în
rând. Dar în sinea mea mi-am pierdut orice speranţă. M-am

gândit: Of, ce mi-au făcut! Este zadarnic. Nu există scăpare.
Era sub orice critică. Cea mai crudă glumă. Sărutul morţii.
Mi-am dat seama că nu voi scăpa niciodată de Pasăre.
Watanabe a mărşăluit de-a lungul rândului şi m-a găsit.
Ochii săi negri m-au sfredelit. Era imposibil să mă uit la el şi
imposibil să mă uit în altă parte. Faţa lui s-a schimonosit în-
tr-un zâmbet bolnav şi sardonic. Nu părea deloc surprins să
mă vadă.”
Dar nu puteam să renunţ la speranţă. Nu e genul meu.
Trebuia să fac ce trebuia să fac ca să supravieţuiesc. Din acel
moment şi până la sfârşitul războiului, când am fost elibe-
raţi, am ajuns să înţeleg cu adevărat ce înseamnă „Nu ceda,
nu renunța.”

NU LĂSA PE NIMENI SĂ-ȚI DISTRUGĂ
DEMNITATEA
În timpul celor mai bine de doi ani cât am trăit în lagă-

rele japoneze pentru prizonierii de război, am observat că
soldații care au suferit cel mai mult erau cei care nu puteau
să-și accepte situația. Aveam nevoie de toată bruma noastră
de putere și de energia mentală ca să supravieţuim pur şi
simplu zilei. Tipii ăștia și-au secat resursele personale prin
refuzul de a accepta soarta noastră temporară (după cum
speram cu toții). Am decis să privesc încarcerarea mea ca pe
o provocare, precum câștigarea unei curse. Asta mi-a dat un
scop. Sigur, îmi doream să fiu acasă cu familia, dar trebuia să
confrunt realitatea.
Încasasem bătăile zilnice ale Păsării, la Omori, și apoi la
Naoetsu. N-aveam încotro. Nu m-am văitat niciodată. Eram
doar doborât, sângeram, mă ridicam, eram doborât la pă-
mânt din nou, sângeram, mă ridicam. Mă așteptam la asta.
Nu lăsam să mă demoralizeze. Uneori, îmi lua două zile să-mi
revin, dar aveam mereu o atitudine pozitivă. Călită, dar pozi-
tivă. Nu mă putea distruge, în niciun caz.
Într-o zi, Pasărea mi-a cerut să am grijă de o capră și
m-a avertizat:
- Dacă moare capra, mori și tu.
Capra a murit. Știam că mă poate omorî, dar el a ales, în
schimb, să mă umilească. Poate a crezut că mă va distruge,
în cele din urmă, dar nu pot ghici cu adevărat ce era în capul
lui. Pedeapsa mea: să țin o scândură grea deasupra capului

în timp ce el privea. Și a privit și a tot privit.
Am rezistat treizeci și șapte de minute. Un coleg de lagăr
a cronometrat. Brutal! Nimeni nu putea să creadă – cu atât
mai puțin Pasărea –, că nu am cedat. Aș fi putut să rezist mai
mult, dar Pasărea mi-a dat un pumn în stomac, făcându-mă
să scap scândura.
Marea lecție a vieții mele este perseverența. Nu ceda ni-
ciodată. Cum spunea fratele meu:
„Nu valorează un minut de durere cât o viață de glorie?”
Nu căutam gloria la Naoetsu. Pur și simplu nu voiam
să-i dau Păsării satisfacția de a-mi distruge demnitatea. Nu
lăsa pe nimeni să ți-o distrugă nici ție.

URA ESTE O DECIZIE PERSONALĂ
După mult timp de când m-am întors din război, am

vorbit la o școală gimnazială din apropierea casei mele. Câ-
teva zile mai târziu, am primit un morman de scrisori de la
elevi. Într-una, o fată a scris: „După ce ați plecat, m-am dus
la o fată din clasa mea pe care o uram de doi ani și i-am cerut
să mă ierte. Acum suntem cele mai bune prietene.”
Frumos.
Când am consiliat copii cu probleme, am constatat că ei
aveau o grămadă de motive serioase de ură: faţă de situații-
le lor, uneori faţă de familiile lor, faţă de societate, faţă de
reguli și, adesea, faţă de ei înșiși. Știam, din proprie experi-
ență, că există un fel anormal de satisfacție ce provine din
ură. Urăști și urăști și urăști, și crezi că vei fi chit dacă urăști.
Dar e un șiretlic. E o muşamalizare. Ura distruge, dar nu
obiectul urii tale. Te distruge pe tine.
Ura este mai dăunătoare decât alcoolismul. Alcoolismul
este o boală.
Ura este o decizie personală.
Un camarad de război şi-a pierdut un picior în Japonia,
dar a supraviețuit conflictului și lagărului de prizonieri.
După capitularea Japoniei, ne-am întors acasă din Manila și
am stat împreună în spital în Hawaii. Uneori, mergeam la
plajă. El nu a vrut niciodată ca cineva să îl considere handi-
capat, pentru că avea doar un picior, așa că, uneori, ca să ne
distrăm, ne luam la trântă. El era mai greu și mai puternic,
iar oamenii păreau să se delecteze văzându-ne pe noi cum

ne distram.
Întors în Statele Unite, i s-a pus o proteză de picior și
ieșeam împreună prin oraș, în clubul Florentine Gardens și
în alte restaurante de tip club din Hollywood. El se distra
minunat, dansa chiar. În zilele acelea, pentru că eram vete-
rani, puteam obține cina, băuturile și aproape totul pe gratis,
dacă ne ridicam doar de pe scaun și spuneam câteva cuvinte
în timpul pauzei. Acest lucru mi s-a întâmplat de multe ori
pentru că, datorită presei și fotografilor care mă urmăreau,
eram un fel de celebritate.
Pare distractiv, nu? Dar prietenul meu era din ce în ce
mai distrus pe interior și asta a devenit treptat evident și la
exterior. El refuzase să mănânce orez în lagărul de prizoni-
eri și nu s-a atins de el nici după război. A devenit din ce în
ce mai ursuz și ura lui a devenit tot mai intensă. Ajunsese să
lucreze la turnul de control de la Aeroportul Internaţional
Los Angeles și obișnuiam să îl vizitez acolo. Nu dura mult
până să ajungă la subiectul despre cum îi ura el pe japonezi,
pentru că-i tăiaseră piciorul fără să fie nevoie. Poate așa era,
dar asta ținea de trecut. Avea toată viața înainte, dar el nu
putea să îmbrățișeze prezentul sau viitorul. Ura lui îi distru-
sese spiritul.
Dacă te agăți de toporul pe care-l ascuți, în cele din
urmă, te vei răni doar pe tine însuți.

ADEVĂRATA DEFINIȚIE A EROULUI
Niciodată nu m-am gândit la mine ca la un erou. Nu pot

opri oamenii să spună ce vor ei să spună, dar păstrez mereu
în minte un verset din Proverbele lui Solomon: „Să te laude
altul, nu gura ta, un străin, nu buzele tale”. (Cred că până și
Dumnezeu crede că-i mai bine să ai pe altcineva care să se
ocupe de imaginea ta.)
„Erou” este un cuvânt ușor de utilizat pentru oameni – și,
poate, ușor de uzat. Astăzi, oricine face ceva care implică să
se confrunte cu un pericol este numit erou. Înțeleg senti-
mentul și susțin bărbații curajoși și femeile curajoase din
linia întâi, precum polițiștii, pompierii și soldații. Nu am de-
cât cel mai mare respect pentru cineva care se pune în calea
pericolului pentru un altul și pentru cei care fac fapte bune
mult dincolo de simțul datoriei, precum a fi profesor sau
medic, acolo unde cei mai mulți se tem să pășească. Presu-
pun că nu putem avea suficienți eroi printre noi, dar nu îmi
aplic mie acel cuvânt. Când vorbesc undeva, să spunem la
Ziua Veteranilor sau la celebrarea Zilei Eroilor și sunt pre-
zentat ca „un olimpic și un erou de război”, corectez asta.
Eroii sunt flăcăii și fetele care stau în public, fără picioare
sau fără mâini sau o mamă sau un tată care și-au pierdut
copilul în război sau și-au pierdut un frate sau o soră.
Am spus același lucru când obișnuiam să vorbesc pe na-
vele de croazieră. Știam că erau veterani la bord și câteva
persoane în vârstă, dintre care unii fuseseră în război – nu
contează care anume –, iar eu nu voiam să par mai special

decât erau ei.
Nu eram.
Orice am făcut în război, am făcut pentru mine și pentru
camarazii mei. Nu am făcut-o pentru că am vrut să fie ceva
eroic, ci pentru că asta fusesem instruit să fac. Mi-am făcut
partea mea fără discuție. Mi-am amintit regulile familiei:
trebuie să lucrezi pentru binele tuturor. Dacă știu că pot
face eu ceva, de ce trebuie ca altcineva să-și riște propria
viață?
Odată, în timp ce vorbeam cu un soldat bătrân despre
război, el tot ciocănea în genunchiul lui de lemn. Am ciocă-
nit și eu respectuos și am zis:
- Unde l-ai lăsat?
- L-am lăsat în Palau, a spus el, referindu-se la o insulă
din Pacific.
El e un erou. Eu sunt doar un supraviețuitor.
ATITUDINEA ESTE TOTUL
În Japonia, iertându-i pe foștii gardieni din
închisoare, 1950.
TREBUIE SĂ AI SPERANȚĂ
Există soldatul care spune: „A, războiul o să se termine

în trei luni.” Dacă el continuă să spună asta, indiferent dacă
are sau nu dreptate – și dacă nu se află în locul nepotrivit, în
același timp, cu un glonț sau o bombă –, atunci are şanse
bune să supravieţuiască intact din punct de vedere mental.
Dar tipul care stă pe spate și spune: „Mda, voi, băieți,
sunteți o grămadă de optimiști. Războiul nu se va sfârși ni-
ciodată”, are mai puţine şanse.
Am avut un prieten exact așa în lagărul de prizonieri.
Stătea în curte cu privirea în pământ. Nu vorbea cu noi.
Când împărtăşeam în linişte bârfele pe care le auzeam –
„Are loc invadarea Normandiei. Războiul se va sfârși înainte
de Crăciun” – el refuza să participe.
După război, armata m-a trimis în Florida, pentru cura
mea de odihnă. Acolo am întâlnit-o pe cea care avea să-mi
fie soție, Cynthia Applewhite. Într-o zi, pierdeam vremea la
clubul de pe plajă, cu câţiva tipi de la Forțele Aeriene, discu-
tând felul în care funcționează mintea omului în război și,
deodată, îl văd intrând chiar pe tipul din lagărul de prizonieri.
S-a așezat lângă piscină. Stătea cu privirea în pământ. Abia
de-a vorbit. Nimic nu se schimbase. Poate că trăia dar, pen-
tru mine, nu răzbise.
Acest lucru se poate întâmpla în orice situație stresantă.
Nu este vorba doar despre război.
Trebuie să ai speranță. Îți întinerește întreaga ființă.

Nu-ți poți permite să gândești negativ, chiar dacă știi că șan-
sele tale sunt slabe. Nu spun că este ușor de făcut, dar capa-
citatea de a-ţi imagina drumul către finalitatea de succes
este ceea ce te ține în viață.
Speranța oferă sufletului puterea să îndure.
NU ÎNTREBA DE CE, ÎNTREABĂ
CE URMEAZĂ
Am fost binecuvântat cu o viață plină de sănătate, ca ur-

mare a unui stil de viață benefic: o combinație de exerciții
fizice, dietă, filantropie și voioșie. La vârsta mea, cel mai bun
exercițiu este mersul pe jos. Cu un an în urmă, familia mi-a
luat un scaun cu rotile. Înțeleg. Dar eu tot am insistat să
merg pe jos cât mai mult posibil. În jurul casei. Până la ma-
șină. Trebuie să merg, pentru că îmi menține circulația
sângelui. Mersul pe jos îmi păstrează picioarele puternice.
Mersul pe jos este, probabil, cel mai bun tip de exercițiu mo-
derat existent. Am căzut de câteva ori, dar nu-mi pot permi-
te să renunț. Când voi avea nevoie, mă voi folosi de un baston
pentru a avea un al treilea punct de contact. Dar încă încerc
să merg pe jos în jurul casei cât de mult pot, fără baston.
Oamenii nu ar trebui să renunțe la mersul pe jos!
Acum, am 97 de ani. Sunt oare surprins că sunt încă aici,
când majoritatea oamenilor pe care i-am cunoscut au dispă-
rut – majoritatea prietenilor mei, a camarazilor de război?
Sigur. Dar nu mă simt vinovat. Și nu sunt singur. Atitudinea
mea este doar să accept. Asta-i viața. În loc să mă las prins
cu totul întrebând de ce, eu întreb, ce urmează? Asta e tot ce
trebuie să știi.
Dacă nu-ți poți controla atitudinea, las-o baltă. Te vei
vindeca greu sau vei muri tânăr.
Ori de câte ori trebuie să merg la spital, iar medicii îmi
spun cât timp va trebui să stau internat, mereu încerc să mă
însănătoșesc mai repede. Până acum, a mers. De ce? Îmi ajut

corpul să se vindece, din nou, acceptând situația. Las docto-
rii să facă tot ce pot dar, între timp, folosesc și puterile vin-
decătoare ale voioșiei. Când mă externez mai devreme,
medicii atribuie întotdeauna asta atitudinii mele.
Un beneficiu secundar al atitudinii mele voioase este și
faptul că asistentele se ceartă pe mine. Sunt obișnuite să
aibă o grămadă de tipi care fac grimase și se vaită. Asta nu
înseamnă că ele nu acceptă fiecare pacient așa cum este și
nevoile lor specifice; uneori, să gemi și să faci grimase este
tot ce poți să faci. Dar eu provoc mai puțin stres pentru toa-
tă lumea, inclusiv pentru mine.
Asistentele medicale vin la mine să-mi vorbească și
sfârșesc prin a mai rămâne. Îmi amintesc de o asistentă
blondă, înaltă și frumoasă, care mi-a spus:
- O, Louie, ești un Troian*! Și eu am absolvit Universita-
tea California de Sud.
Am vorbit despre fotbal. Despre ea. Un pic despre mine.
În cele din urmă, a ajuns la motivul vizitei ei.
- Am venit să-ți fac o injecție, a zis. În fesă. Deci, rosto-
golește-te!
După ce și-a îndeplinit misiunea, a spus:
- Îmi pare rău, Louie. Trebuie să te părăsesc acum.
- Trebuie să mă părăsești acum? am spus. Să ştii că ești
prima femeie care mi-a spus asta vreodată!
S-a întors mai târziu și a adus alte șase asistente să mă
cunoască. Când am plecat de la spital, erau nouă asistente
așteptând să facă poze cu mine.
O atitudine pozitivă se răsplătește în feluri în care nici nu-
ți poți imagina, dar care rămân pentru totdeauna în amintire.
* Membru al echipei de fotbal USC Trojans. (n. red.)

TU ALEGI CUM SĂ-ȚI VEZI SOARTA
Înțelepciunea populară spune că, dacă ești izolat pe o

insulă pustie precum Tom Hanks în filmul Naufragiatul, vei
ajunge nebun de legat sau țăcănit. Am o părere contrară. Cred
că tipul ăla a reușit! El nu a fost în detenție singur, într-o celu-
lă mică de beton. El nu și-a pierdut libertatea ca un prizonier
de război. Da, îi era dor de familie și prieteni, dar nu-i așa c-ai
prefera să fii liber pe o insulă, să prinzi pește, să mănânci
fructe și să te plimbi de-a lungul unor plaje frumoase, decât
să fii prizonierul cuiva? Aș prefera să fiu singur acolo pentru
tot restul vieții mele decât să petrec un minut întemnițat.
De ce? E o viață frumoasă. Tot ce va trebui să faci pentru
a supraviețui reprezintă o realizare. Ți-ai dat seama cum să
prinzi pește: ce realizare! Ce emoție! Ți-ai dat seama cum să
faci rost de mâncare: ce realizare! Ți-ai dat seama cum să
construiești o colibă. Minunat! De aceea mi s-a părut atât de
palpitant să fiu cercetaș! De fiecare dată când câștigam un
însemn pentru merite, realizasem ceva.
Pe o insulă pustie, un naufragiat ar trebui să fie cel mai
fericit om din lume. Chiar dacă el este, în acel moment, sin-
gurul om din lume.
Poate cea mai dură parte din a fi un naufragiat este rea-
daptarea la societate după ce ești salvat. Nu mai poți să faci
totul cum vrei tu.
Nu spun că a fi singur pe o insulă înseamnă o viață mai
bună decât să fii în propria casă, cu familia și prietenii și cu
lucruri familiare. Sugerez doar că poți alege să-ți privești

soarta într-un fel mai pozitiv. Trebuie doar să fii dispus să
încerci.

SECRETUL ÎNDESTULĂRII
Când Apostolul Pavel a fost încarcerat, a spus: „eu m-am

deprins să fiu îndestulat cu ceea ce am*”. Cu alte cuvinte,
mai moderne, înseamnă că, deși nu poți controla întotdeau-
na ce se întâmplă în viață, poți controla reacția ta la acele
lucruri.
Pentru a fi îndestulat, trebuie să accepți totul. Dacă poți
face această atitudine o parte din cine ești tu, atunci nimic
nu te poate deranja. Poate fi greu la început dar, curând, de-
vine un obicei.
Când bombardierul meu s-a prăbușit în Oceanul Pacific,
nu am vrut să fiu blocat pe o plută în mijlocul pustietății.
Dar, iată-ne acolo! Ne-am așteptat să fim salvați în scurt
timp, dar nu am fost. În acel moment, trebuia să facem totul
pentru a supraviețui. Nu m-am împotrivit celor întâmplate,
nici nu mi-am imaginat alternative de tipul „măcar dacă”.
Am acceptat situația noastră și mi-am lăsat pregătirea să
preia controlul. Am avut control asupra mea pentru că am ac-
ceptat lucrurile; era o pierdere de timp și de energie să port
pică. Acceptarea m-a făcut să-mi fie mai ușor să mă ocup de
ce aveam de făcut pentru a rămâne în viață clipă de clipă, zi
de zi. Trebuie să lucrezi de bunăvoie cu ceea ce ai. De ce să-ți
faci ție și altora viaţă grea având o atitudine nepotrivită?
Toată viața mea am fost un om optimist, chiar și când
făceam necazuri, în copilărie. Este logic: eram optimist că
* Filipeni, 4:11. (n. red.)

pot scăpa nepedepsit cu orice ticăloşie puneam la cale. Dacă

nu scăpam nepedepsit, eram optimist că puteam convinge
lumea să scap de necaz și, de cele mai multe ori, asta făceam.
Trăiam clipa și mă ocupam de recompense sau de consecin-
țe mai târziu. La fel și pe plută: am profitat de situația mea
ca să învăţ tot ce trebuia să învăț ca să trăiesc încă o zi, ca să
evit să fiu gustarea de după-amiază a unui rechin.
Dacă eşti de părere că nimeni în situația mea n-ar fi pu-
tut să fie voios, nu înțelegi. Acceptarea creează voioșie care,
la rândul ei, creează îndestulare.
Angelina Jolie, care a regizat De neînvins, a venit să mă

viziteze de multe ori. N-am mai întâlnit niciodată o femeie
ca ea. E un dinam uman. Acceptă orice provocare se ivește.
Dorința ei este de a depăși. Nu se laudă. Dă, în loc să ia. Are
un suflet dulce și filantropic pentru cei defavorizați. E o
scumpă. Mă iubește și o iubesc şi eu. Mi-a adus ciocolată de
Ziua Îndrăgostiților și, întotdeauna, o sticlă grozavă de vin.
Locuiește chiar în cartierul meu. Putem să ne facem cu
mâna unul altuia.
Când Angelina s-a întors de la filmările la De neînvins
din Australia, a apărut la mine acasă și mi-a spus:
- Louie, acum te iubesc de două ori mai mult.
Ne-am îmbrățișat și ne-am ținut de mână.
M-am bucurat să aud asta. I-am spus:
- Ai noroc că nu am douăzeci și unu de ani.
Brad era și el acolo. Am ridicat din umeri. Îl iubesc pe
Brad, dar ce altceva puteam să fac?
Odată, Angelina m-a sărutat pe buze. Mamă! Știu că sunt
milioane de bărbați în lume care probabil şi-ar fi dorit să fie
în locul meu în acel moment.
ATITUDINEA ESTE TOTUL 99
Din nou, ce puteam să fac? A trebuit să accept situația

cu voioșie.
Precum spune Apostolul Pavel: „eu m-am deprins să fiu
îndestulat cu ceea ce am.”
Angelina m-a sărutat? Am fost îndestulat.
Atitudinea este totul.
Acesta este secretul.
DUPĂ RĂZBOI:
ÎNCĂ PIERDUT

Barca Flyaway înainte de furtună, 1948.
NU POȚI SĂ FUGI (SAU SĂ NAVIGHEZI
DEPARTE) DE TINE ÎNSUȚI
ZIARUL LOS ANGELES TIMES, prima pagină, articolul

principal
DATA: Luni, 8 martie 1948
TITLU: ZAMPERINI, EROUL DE RĂZBOI DIN LOS ANGELES,
DAT DISPĂRUT PE UN VAS ÎN LARGUL MĂRII
SUBTITLU: Ultima veste de la echipaj datează din 28 fe-
bruarie
Louis Zamperini, fostul star de pistă al Californiei de Sud,

care a supraviețuit 47 de zile pe o plută de salvare în Pacific,
în timpul războiului, este unul dintre cei 10 membri ai echipa-
jului de la bordul goeletei de 18 metri, Flyaway, de care nu s-a
mai auzit nimic din 28 februarie.
Paza de Coastă a Statelor Unite a transmis o radioemisiu-

ne maritimă către toate navele, solicitând informații despre
Flyaway și a trimis o cerere către autorităţile din Acapulco,
Mexic, pentru informații...
M-am întors acasă din război ca să aflu că sunt o cele-

britate, un supraviețuitor de război și un atlet renumit care,
pentru că fusese ţinut, pentru o perioadă, într-un lagăr se-
cret de interogare – fusese considerat mort. Dar, chiar și
după ce familia mea a aflat că sunt în viață, nimeni nu știa
dacă aş fi reuşit de fapt să mă întorc. Când m-am întors, „po-

vestea adevărată” a explodat în ziarul New York Times, a
ţinut prima pagină a ziarelor de peste tot și eu eram intervi-
evat întruna, fiind solicitat ca orator.
După căsătoria cu Cynthia, în 1946, am fost invitați, în
calitate de cuplu, la mai multe evenimente sociale: deschi-
derea de noi cinematografe, premiere de film și petreceri
sofisticate. De exemplu, am fost la deschiderea cazinoului
Flamingo, al gangsterului Bugsy Siegel, din Las Vegas. Acolo,
am cunoscut-o pe iubita lui Siegel sau, cum se spune în filme,
„amanta” lui: Virginia Hill. Era grațioasă și superbă și ne-am
înţeles ca nişte vechi prieteni.
Viața de lux era distractivă, dar trebuia să mă stabilesc
și să mă așez la casa mea. Edwin W. Pauley, magnatul petro-
lului (Pavilionul Pauley de la Universitatea California din
Los Angeles a fost numit după el), voia să candidez pentru
legislatura statului California.
- Te vreau în Sacramento, mi-a spus el.
Nu am înțeles de ce, iar poziția asta era plătită doar cu o
mie opt sute de dolari, timp de doi ani. Dar, apoi, am obser-
vat că trei tipi de la legislatura statului pe care-i întâlnisem
aveau case frumoase și o barcă în port. Hei, asta-i minunat,
m-am gândit.
Am început să merg la diverse evenimente politice și
adunări informale. Una dintre ele a fost într-un bar din cen-
trul oraşului Los Angeles, deținut de un tip pe nume Joe. De-
ţinea și o popicărie. Ne întâlneam acolo, cel puțin o dată pe
lună, uneori de două ori pe lună. Cina era mereu carne pre-
gătită în stil vânătoresc. Joe turna băutura în pahare pentru
noi, și unul pentru el, și spunea: „Primul pe ziua de azi!” Pro-
babil al o sutălea, dar el spunea mereu că-i primul. L-am în-
trebat de carnea de vânat și mi-a spus că vreo doi oficiali ai
DUPĂ RĂZBOI: ÎNCĂ PIERDUT 105
orașului mergeau în Parcul Griffith*, cu o carabină de cali-

brul 5,5 mm, și îi aduceau câtă carne de căprioară voia.
Toată lumea bea, dar eu nu voiam să mă îmbăt în preajma
acestor oameni. Voiam să ascult. Ce am aflat era că, pentru
oamenii din conducere, aș fi fost doar un vot. Se vorbea des-
pre adoptarea unei legi conform căreia toate platformele
petroliere – și erau multe peste tot prin California de Sud la
acea vreme – trebuiau să fie împrejmuite cu gard. Ar fi cos-
tat milioane. Treaba mea ar fi fost să votez împotriva acelei
legi, și să fiu plătit pe sub mână. Am început să pun lucrurile
cap la cap: așa își puteau permite acești tipi casele acelea
frumoase și bărcile. Nu ai fi putut să le obții fiind cinstit; sau,
cel puțin, nu atât de repede. Aș fi putut, probabil, să fiu ales
dar, apoi, ar fi trebuit să votez cum își doreau ei. Asta, pur și
simplu, nu mi se părea corect, atât din punct de vedere mo-
ral, cât și personal. Am trecut mai departe. În fond, reputația
și caracterul tău sunt tot ce ai. Le prețuiam pe ale mele și a
trebuit să rămân consecvent. Altfel, cum aș fi făcut bani pen-
tru a-mi susține familia și copiii pe care plănuiam să-i avem?
Deși nu am fost interesat să fiu un pion politic, conside-
ram în continuare că ar fi o idee bună să te îmbogățești cât
mai rapid posibil.
Prima mea afacere a fost surplusul militar. Am licitat pe
douăzeci sau treizeci de barăci semicirculare de tip Quonset
și le-am vândut studiourilor de film, care voiau cât mai
multe pentru depozitare. Apoi, m-am apucat de reparat şi
vândut cutii frigorifice din timpul războiului. Aveau nevoie
de balamale și capace. Am reparat și am vândut o grămadă
dintr-astea.
* Griffith Park, parc situat în partea de est a munţilor Santa Monica, aflat
în cartierul Los Feliz din Los Angeles, California; unul din cele mai mari
parcuri urbane din America de Nord. (n. red.)
Apoi, la începutul anului 1948, s-a ivit o oportunitate

irezistibilă. Doi amici de la UCS, unul din El Salvador și celă-
lalt din Los Angeles, mi-au spus că aveau câteva buldoexca-
vatoare mari D8 Caterpillar în Filipine și că șapte mii de
dolari le-ar fi putut reţine pentru noi; apoi, ar fi putut să ne
fie expediate în Los Angeles și să le transformăm într-un
profit frumușel. Amicii mei terminaseră amândoi facultatea
cu specializări în afaceri, așa că depindeam de ei. M-au pre-
zentat persoanei lor de contact din Hawaii, care a spus: „Ni-
cio problemă. Am totul sub control”, chiar înainte de a pleca
spre casă pentru a încheia înțelegerea. Avea nevoie doar de
avansul de 7.000 de dolari. M-am dus la bancă și i-am dat un
cec. Apoi, am așteptat. Și-am așteptat. Ocazional, primeam o
scrisoare: „Totul merge de minune!” Și am mai așteptat.
Întârzierea mă înnebunea. Aveam nevoie ca ceva pozi-
tiv să se întâmple și nu puteam să stau cu mâinile-n sân,
numărând secundele.
M-am gândit că poate o schimbare de peisaj ar elimina o
parte din presiune. Puteam să mă relaxez și să mă reorientez.
Aveam nevoie de asta. Sufeream și de ceea ce numim
acum „tulburarea de stres posttraumatic”. Beam, mă băteam
și aveam coșmaruri teribile cu Pasărea. Era ca și cum războ-
iul încă se desfăşura în capul meu. Dacă eram într-o formă
oribilă, nu puteam să fiu de niciun folos nici mie însumi, nici
oricui altcuiva.
Știam, de ceva timp, că sunt probleme în paradis, adică
acasă. Deși Cynthia mergea adesea cu mine la petreceri și la
alte evenimente, a ajuns să-i displacă stilul acesta de viață.
Festivitățile de după război au continuat mult timp și ea era
sătulă de ele. Refuza să meargă din bar în bar sau din petre-
cere în petrecere, cu băutură peste tot. În schimb, rămânea
acasă sau mergea la film sau petrecea timpul cu prietenii.
Dar era destul de neplăcut pentru ea. Încă locuiam într-un

apartament mic pentru tineri, în cartierul East Hollywood,
care nu avea mai mult de o cameră. Cu toată lumea întoarsă
din război, era greu de găsit o locuință.
Într-o noapte, mi-a fost furată mașina sau cel puțin așa
am crezut. M-am îmbătat într-un loc numit Nickodells, un
restaurant cu un bar mare. Am fost acolo cu vreo doi prie-
teni din echipa olimpică. Nu băusem decât câteva beri, apoi
am spus: „Trebuie să merg să mă întâlnesc cu cineva pentru
surplusul militar.” Dar, m-am simțit foarte amețit în timp ce
conduceam spre el și chiar mai rău când am ajuns acolo. Mi-
aduc aminte că am plecat, dar nimic după aceea. Ceea ce am
aflat mai târziu a fost că eram atât de beat, încât am leşinat
și am condus fără țintă printre dealurile din Hollywood. În
cele din urmă, am parcat mașina și am ieșit să mă uşurez în
fața unui copac, înainte să merg la apartament. Dar nu era
apartamentul meu și am ajuns să merg în cerc ore întregi,
până când mi-am găsit strada. Înainte să ies în seara aceea,
încălțasem o pereche nou-nouță de pantofi. Când m-am tre-
zit dimineața, aveam tălpile tocite.
Când m-am trezit de dimineață, nu-mi puteam aminti
nimic. Și când am ieșit afară, nu puteam să-mi găsesc mași-
na. Am declarat-o furată. După două zile, poliția a găsit-o la
trei kilometri distanță.
O altă dezamăgire: Voiam să alerg din nou. Nu fuseseră
Jocuri Olimpice între 1940 și 1944 și trecuse mult timp de
când nu mai concurasem, dar am decis să mă înscriu la Jocu-
rile din 1948. M-am dus pe pista de la LA City College*, să
mă antrenez. A trebuit să o iau mai ușor la început, dar am
muncit din greu și, în cele din urmă, am ajuns să fiu în ceea
ce am numit „formă fizică bună”. Apoi m-am forţat, alergând
* Colegiu Comunitar. (n. red.)

timp de șase săptămâni şi purtând pantofi grei de tenis.

Când am crezut că eram pregătit, am convins-o pe Cynthia să
mi se alăture pe pistă. I-am dat un cronometru și am rugat-o
să-mi strige timpii pe tur. M-am așezat în poziția de start și
am pornit. Mă simţeam ușor. Dar când am trecut de Cynthia,
ea a strigat „șaizeci și opt!” Nu putea să fie corect. Când am
trecut pe lângă ea din nou, a țipat: „două şi șaptesprezece”.
Ce? Nu se poate să fi încetinit. Așa că am tras mai tare, iar
când am făcut asta, am simțit că ceva era în neregulă cu
glezna mea, dar și o durere mistuitoare în gambă. Acestea
erau răni vechi. Le-am ignorat. Dar, până la ultimul tur, nu
mi-a mai rămas nimic. Energia mea, marcă înregistrată, nu
mai era. M-am prăbușit pe iarba din interiorul pistei. Făcu-
sem un timp de 4 minute și 28 de secunde. Cu mult în afara
competiției. Cynthia a încercat să fie încurajatoare, chiar a
făcut faţă furiei mele, dar știa ea mai bine de atât.
Visul meu a murit imediat. Pe lângă toate lucrurile prin
care am trecut, am devenit o victimă a războiului tocmai în
acea preocupare care însemnase întotdeauna cel mai mult
pentru mine: alergatul.
Renunțasem la băutură pentru a mă antrena. Acum, nu
mai aveam niciun motiv să mă abțin de la ea.
Eu şi amicul meu de la UCS, Harry Read, am ticluit un

plan să pornim într-o aventură pe un vas de croazieră. Harry a
avut întotdeauna bani, o mașină frumoasă și propria barcă –
o iolă de 10,3 metri, Kummel, care s-a răsturnat, din păcate,
într-un uragan în largul Peninsulei Baja California, în 1936.
Tatăl lui deținea o mulțime de proprietăţi și mama lui se asi-
gura că Harry primea un cec frumușel în fiecare lună.
Ca toți sportivii, făceam mult mai puțini bani, dar com-
pensam pentru ei prin distracție. Am fost figurant în filme
precum Cocoșatul de la Notre Dame*, cu Charles Laughton.

În film, sunt o haimana. Încă mai am costumul mulat dintr-o
piesă, pe care m-au pus să îl port, dar am rămas în culise,
pentru că nu am vrut să mă vadă cineva în costumul acela.
Am cunoscut-o și pe Maureen O’Hara și am apucat să dan-
sez cu ea la o petrecere.
Acum, Harry avea o goeletă de optsprezece metri, cu
două catarge, Flyaway. Mai era nevoie de muncă la ea ca să
poată fi scoasă în larg, iar Harry a plătit să fie reparată pen-
tru o călătorie.
Am înlocuit scândurile putrezite la tribord și am reparat
alte piese de lemn. Am cumpărat o navă de desant nou-nouţă
din surplusul militar – ceea ce folosea armata pentru a duce
trupele la țărm – cu 200 de dolari. Avea un motor diesel de
225 cai putere, pe care l-am desfăcut, l-am ridicat cu o ma-
cara și l-am instalat în Flyaway. Am revopsit, am lăcuit și am
inspectat fiecare centimetru al vasului și i-am montat vele
noi, un frigider nou și un radio nou. Am ataşat două canistre
de aproape două sute de litri fiecare, pentru combustibil de
rezervă.
În timp ce munceam, mă tot întrebam dacă voiam cu
adevărat să fac această călătorie. De ce? De fapt, nu mi-a plă-
cut niciodată să fiu pe apă – și asta era chiar înainte să ră-
mân blocat pe o plută de salvare timp de patruzeci și șapte
de zile. Pe de altă parte, nu plecam pe mare echipați neco-
respunzător, așa că eu comparam merele cu perele.
Harry a anunțat călătoria la ziar. Nu puteam să ne ocupăm
de vas singuri, așa că am dat un anunţ pentru membri ai
echipajului. Planul era să pescuim, să vânăm și să explorăm
* Film american din 1939, regizat de William Dieterle, cu Charles Laugh-
ton în rolul lui Quasimodo şi Maureen O’Hara în rolul Esmeraldei; bazat
pe romanul lui Victor Hugo din 1831, a fost refăcut după versiunea fil-
mului mut mult mai cunoscut din 1923, cu Lon Chaney. (n. red.)
în drum spre Acapulco. Sub o fotografie mare a vasului

Flyaway în ziarul Pasadena Star News, era scris în legendă:
„ÎȚI DOREȘTI O VACANȚĂ? Harry Read, sportiv la Eagle
Rock, și Lou Zamperini, fostul alergător de campionat națio-
nal pe distanțe lungi al UCS, plănuiesc o excursie de agre-
ment către romanticul Acapulco în vechiul Mexic... câteva
cabine sunt libere și oricine își dorește să facă această esca-
padă o poate face luând legătura cu...”
În alt articol se spunea: „Doi marinari amatori cuteză-
tori, nedescurajaţi de experiențe anterioare chinuitoare pe
mare, sunt pe cale să-și încerce din nou norocul...”
Un al treilea trecea direct la subiect: „Zamperini merge
la pescuit. Își ia două plute de salvare.”
Nu puțini oameni s-au întrebat dacă eram nebun. Nu-mi
ajunsese atâta mare?
Am stârnit mult interes și am ales un echipaj. Inițial, vo-

iam opt studenți la UCS, dar trebuia să împărțim cheltuielile
și studenții nu-și puteau permite potul de 500 de dolari fie-
care. În schimb, l-am luat pe John Elliot, care în 1952 a deve-
nit guvernator al Samoei Americane, și un om de afaceri pe
nume Robinson. Altul era tipul care moștenise Compania
Fisher Body * și vorbea puţin spaniola. Mai era un domn cu
o mulțime de bani și alți trei care reușiseră să adune bani de
cotizaţie. Și un bucătar.
Lee Tracy, un actor de Broadway și de cinema, voia să
scape de soția lui și să vină cu noi. Am spus „da”, dar apoi
Consulatul Mexicului ne-a comunicat: „Dacă-l luați pe Lee
* Carosier fondat de fraţii Fisher în 1908 în Detroit, Michigan; a fost mulţi
ani o divizie General Motors, dar în anii ’80 s-a depărtat uşor ca marcă de
sine stătătoare şi a fuzionat cu celelalte divizii General Motors precum
Chevrolet, Buick, Pontiac etc. Astăzi se numeşte Fisher & Company. (n.
red.)
Tracy, nu veți intra niciodată în Mexic. Nu vi se va permite să

acostaţi.”
- Ce? De ce?
Se pare că Tracy fusese recent în Ciudad de Mexico,
pentru un film regizat de Howard Hawks. Într-o zi, o paradă
militară a trecut pe lângă hotel și Tracy a ieșit pe balcon să
privească. Apoi, Tracy fie a urinat pe paradă, fie doar a răs-
puns, poate, unui gest obscen făcut de un mexican care stătea
pe stradă. Oricum ar fi, Tracy a insultat Mexicul, mexicanii și
steagul mexican. Tracy a fost forțat să părăsească Mexicul și
a fost înlocuit în film. L-am înlocuit pe Tracy pe vas cu un
puști de nouăsprezece ani din Long Beach, pe nume Steve.
Planul era să facem o călătorie de probă, pentru a in-

strui echipajul, în cea mai mare parte fără experiență, și să-i
eliminăm pe cei care nu puteau să se adapteze fizic sau
mental la disciplina și viața dură de marinar. Ei trebuiau să
învețe caracteristicile manevriere ale navei, să se familiari-
zeze cu tangajul și cu ambardeea vasului Flyaway, să învețe
jargonul marinăresc, numele și funcția fiecărei vele. Dar,
pentru a respecta data anunțată a plecării noastre, am sărit
peste călătoria de probă. Harry a umplut două containere
căptușite și izolate de douăzeci de litri cu straturi de gheață
carbonică și bucăți de carne. Am încărcat apă proaspătă,
bere, fructe și legume, produse îmbuteliate și mult rachiu, și
am pornit pe mare din San Pedro, chiar la sud de Los Angeles,
în după-amiaza zilei de duminică, 8 februarie. Ne-am oprit
mai întâi la Ensenada, la 320 de kilometri sud, unde am des-
coperit că Harry a uitat să umple unul dintre rezervoarele
de motorină de schimb. De asemenea, bucătarul s-a plâns
de greață tot drumul și a ciugulit numai pâine și legume,
precum un șoarece de casă. Mult spus un început de bun
augur, mai ales pentru cel care trebuia să ne pregătească

mesele.
Ne duceam pe țărm în schimburi și mergeam direct la
barul lui Hussong, pentru tequila si bere. După câteva bău-
turi, Harry a avut nevoie să urineze, dar era o singură toale-
tă și o coadă lungă. Harry s-a luat după niște localnici care
se ușurau la bordura trotuarului, afară, și, pe când făcea și el
același lucru, doi polițiști l-au înșfăcat și l-au dus la închi-
soare. I-am urmat îndeaproape. L-au azvârlit în celulă și,
când a văzut un șobolan mare, ieşind printr-o gaură în pere-
te, Harry început să țipe:
- Louie! Scoate-mă de-aici!
Polițiştii au spus că trebuia să-l așteptăm pe judecător.
- Când va ajunge judecătorul aici? am întrebat.
- Ah, poate într-o zi, două, trei, patru.
Îl auzeam din nou pe Harry cum ţipa.
Mi-am inchipuit că era o escrocherie, așa că am întrebat:
- Cât e cauțiunea?
- Zece dolari.
Atât de simplu. Le-am dat zece dolari și Harry a scăpat
de-acolo.
Am navigat încă 435 de kilometri până la Insula Cedros,

cam la jumătate în josul Peninsulei Baja.
Când am ancorat, s-au apropiat doi localnici, într-o am-
barcațiune cu vâsle. Aveau homar de vânzare. Am cumpărat
douăzeci, pentru douăzeci și cinci de cenți fiecare, și două
lămâi. Vreo două ore mai târziu, au revenit cu o grămadă de
nuci de cocos. Le-am dat daruri pentru familiile lor, și s-au
întors din nou, de data aceasta cu găleți de homari, pe care
i-au azvârlit pe punte. Cina a fost grozavă.
Am reușit să găsim 380 de litri de motorină vâscoasă,

inferioară, cam la vreo şaizeci şi cinci de kilometri depărta-
re, în Puerto San Bartolomé, iar apoi am fixat ruta pentru
lunga călătorie de 800 de kilometri către Capul San Lucas,
de unde i-am trimis o telegramă Cynthiei, spunându-i că to-
tul mergea bine.
De asemenea, de abia aşteptam să vizitez Arhipelagul
Islas Marías (Isla Maria Madre, Isla Maria Magdalena, Isla
Maria Cleofas), la aproximativ o mie de kilometri în largul
coastei, între Mazatlan și Puerto Vallarta, și încă vreo 400 de
kilometri de la Capul San Lucas. Prima oprire a fost la Maria
Madre, locul unui mare lagăr de prizonieri.
Guvernul Mexicului era destul de mândru de închisoare,
construită în 1905, dar, la acea vreme, era un loc de temut,
plin de violență, boli și muncă forțată. Se presupunea, de
asemenea, că nu se putea evada din el – Alcatrazul Mexicu-
lui –, dar s-a dovedit a fi mai permeabil decât se aștepta.
Apele fuseseră surprinzător de liniștite, așa că am avansat
în portul insulei. Până la căderea nopţii, am putut să zărim o
clădire mare, cu două etaje, și un chei. Am ancorat la nouă
seara. La scurt timp după aceea, s-a apropiat o ambarcațiu-
ne cu vâsle, cu trei bărbați în ea. Le-am cerut să urce la bord
și să vină sub punte. Unul era un locotenent din cazarma
armatei care asigura securitatea închisorii; celălalt, camara-
dul lui. Cel de-al treilea, vâslașul lor, era un prizonier, și a
rămas pe punte. Au fost plăcuți și am împărțit whisky Cana-
dian Club și țigări. Le-am gătit cotlet de vită și cartofi prăjiți.
Le-au dat lacrimile pentru că trecuse foarte mult timp de
când nu mai mâncaseră aşa bucate bune. Nu ne așteptase-
răm la o astfel de reacție.
I-am dus și vâslașului ceva de mâncare și un pachet de

țigări și au vâslit înapoi spre insulă.
Am fost în picioare la șase dimineața, am coborât moto-

rul exterior și am mers la ţărm. Un gardian stătea pe pon-
ton. Câţiva dintre localnici au încercat să ne vândă suveniruri
și mărunţişuri, iar noi le-am spus că vom cumpăra mai târ-
ziu. Un bărbat zdrențăros, nebărbierit, dar bronzat bine,
probabil pe la vreo 30 de ani s-a apropiat de noi. Vorbea
bine engleza, ceea ce era logic, pentru că era un american
care intrase în bucluc în Ciudad de Mexico, imediat după ce
începuse războiul.
- Mă numesc Dan, a spus el. Prizonierul numărul 5005.
Ei îmi spun Dan cel Murdar.
Din nou, evident.
- Pedeapsa mea e gata în patru luni.
Dan ne-a arătat împrejurimile. Insula era condusă de un
funcționar de stat, care era atât guvernator, cât și președinte
de tribunal. Locuia într-un conac frumos. Prizonierii trăiau
într-o adunătură de „sate de pescuit”. Cu alte cuvinte, fără
celule cu gratii. Era mai degrabă Papillon* decât Alcatraz –
asta dacă erai cooperant.
Am invitat guvernatorul, oficialii închisorii și gardienii
înapoi pe Flyaway, pentru masa de prânz. La cererea lor,
Dan a venit ca interpret și a stat cu noi la masă.
După vreo două pahare de whisky Vat 69 și sucuri, i-am
hrănit cu fripturile noastre cele mai bune, cu salată Waldorf,
cu spaghete cu fasole verde păstăi la conservă, cu jeleu de
lamâie și cafea. Aperitivele au constat în cireșe, murături,
salam, biscuiți Ritz și biscuiți cu sare și curmale. Dan ne-a
spus că guvernatorul era foarte grijuliu.
- E nou pe insulă și a făcut multe pentru prizonieri, iar
acum încearcă să facă mult mai multe.
* Roman autobiografic publicat în Franţa în 1969, scris de Henri
Charrière, condamnat la închisoare care a evadat din Insula Diavolului,
din Guyana Franceză. (n. red.)
Dan era inteligent. Și viclean. Guvernatorul l-a bătut cu

palma pe spate pe Dan și a vorbit și a râs cu noi precum un
vechi prieten.
Am fost invitați să cinăm în seara următoare acasă la
guvernator, la conacul mare pe care îl văzuserăm la lumina
lunii, când acostaserăm prima dată. Băuturile și cina au fost
servite la șase seara, fără întârziere. Toţi ne-am pieptănat şi
ne-am bărbierit. Ne-au servit cu rom Bacardi și Pepsi cu lime-
tă. Steve a cântat boogie-woogie** la spineta guvernatorului.
Apoi, Dan a adus o cutie lungă, îngustă, pe verandă. A
deschis-o și un şarpe boa de trei metri s-a târât afară. Un
gardian l-a ridicat și l-a pus în jurul gâtului, apoi l-a dat mai
departe altcuiva. M-am uitat la trupul său musculos, con-
tractându-se înainte și-napoi. Când mi-au oferit să ţin la
rândul meu şarpele, am refuzat.
După cină, i-am spus guvernatorului că urma să plecăm
spre Insula Magdalena, în câteva ore, să vânăm.
- Duc lipsă de mâncare, a spus el, și a întrebat dacă ne-ar
deranja să transportăm 450 de kilograme de porumb.
Am fost de acord. Ne-a mai spus că doi dintre gardienii
lui puteau merge cu noi pentru a conduce vânătoarea.
Am împins vasul de la țărm pe la miezul nopții și, după
nouăzeci de minute, eram pe Insula Magdalena. Deși era
miezul nopții, cei doi gardieni care veniseră cu noi au înce-
put să strige:
- Antonio! Antonio!
Părea că voiau ca Antonio să vină cu barca și să îi ia pe
ei – și porumbul. Ne-am alăturat strigând.
- Antonio! Antonio!
** Gen muzical care a devenit popular după 1920, dar care își are origi-
nea în comunitățile afro-americane din 1870. (n. red.)
După douăzeci de minute, o pirogă cu un singur om a tras

la bordul nostru. A încărcat doi saci de porumb și l-a luat pe
unul din gardieni, lăsându-l pe celălalt să supravegheze
restul de porumb. Au spus că aveau să revină la cinci dimi-
neața, ca să mergem la vânătoare.
Antonio s-a întors, cum a promis, și câţiva oameni au
început să descarce porumbul, în timp ce noi ne-am dus la
țărm. Antonio ne-a explicat că insula avea din abundență că-
prioare de Florida Keys, mici chiar și atunci când erau pe
deplin dezvoltate. Aveam carabina mea Krag de mare putere,
de calibrul 7 mm, dar, pentru a vâna o căprioară de Florida
Keys, îţi trebuia doar o carabină de calibrul 5,5 mm. Aveam
două.
Antonio ne-a prezentat soției și celor trei copii mici ai
lor, care atârnau pe jumătate de brațele și picioarele ei, iar
apoi noi, bărbații, ne-am împărțit în două grupuri. Eu, Harry
şi Steve ne-am dus cu unul dintre gardienii de la Maria Ma-
dre, iar Elliott și cu un tip pe nume Johnstone au plecat cu
Antonio. Am urcat aproximativ cinci kilometri, dar n-am vă-
zut nicio căprioară. Eu şi Steve am pândit la o adăpătoare, în
timp ce Harry și gardianul au plecat. Din nou, nicio căpri-
oară însetată, așa că am mers în continuare. După încă un
kilometru şi jumătate, i-am zărit pe Antonio și pe Elliot,
croindu-și drum pe creasta unui deal, și am urcat să-i în-
tâlnim.
Apoi, toată lumea ochise aceeași căprioară. Am țintit cu
arma, în timp ce unul dintre gardieni și-o ridica pe-a lui. Am
așteptat ca el să tragă primul, dar a ezitat, așa că am țintit
spre umăr și am apăsat pe trăgaci. Căprioara s-a rostogolit
vreo cincisprezece metri spre râu. Era o căprioară mică.
I-am scos pe loc măruntaiele, iar Antonio i-a legat picioarele
și a azvârlit-o peste umăr.
Soția lui Antonio ne-a făcut cafea și ouă. Le-am dat lor
căprioara și câţiva porumbei pe care îi mai împușcaserăm.
I-am dat lui Antonio și una din carabinele mele de calibrul
5,5 mm și cinci sute de gloanțe.
Până atunci, călătoria mersese bine. Dar sărăcia pe care
am întâlnit-o în Insulele Tres Marias, proviziile lor puţine și
condițiile primitive erau surprinzătoare și supărătoare. Era
ușor să uiți cât de bine o duceam în Statele Unite și în ce
sărăcie trăia o parte din restul lumii. Am dat oricui întâlneam
porții din proviziile noastre și am fost, în mod neașteptat, tot
atât de umanitari pe cât eram sportivi și aventurieri.
Ne-am urcat toți în barcă, ne-am luat rămas bun de la
Antonio, și ne-am întors la Flyaway. Am navigat către cealal-
tă parte a insulei și am ridicat velele. Vântul era tăios, și așa
era și noul nostru membru al echipajului, un papagal pe
care ni-l dăruise Antonio în schimbul căprioarei. Am numit
pasărea Hogan. De fiecare dată când se mișca cineva pe
punte, al naibii papagal scuipa un rând de cârâituri și țipete,
care ar fi făcut de râs orice posedat. Când ne apropiam de el,
se năpustea la noi cu ciocul lui mic.
Vântul era prielnic și constant și ne bucuram de călăto-
rie într-o zi frumoasă, când tangonul și parâma s-au balan-
sat rapid dintr-o parte în alta, iar Hogan a fost cât pe-aci să
fie aruncat peste copastie. La cârmă, Harry privea cu gura
căscată, în timp ce noi, restul, râdeam de cum își înfipsese
papagalul ghearele pentru a scăpa cu viață. Apoi, ne-a lovit
o hulă mai mare de fund. Hogan n-a mai reușit să se țină cu
ghearele și a alunecat peste copastie, cârâind întruna.
Odată ajuns în apă, Hogan a fâlfâit din aripi cu disperare
să se mențină la suprafaţă. Eu şi Johnstone am coborât bar-
ca. Steve, care imediat prinsese drag de pasăre, a venit în
fugă și nu a lăsat pe nimeni altcineva să mânuiască barca.
S-a urcat în ea grăbit, în timp ce noi lăsam barca la apă, dar

nu s-a lungit destul și barca s-a răsturnat din cauza siajului
vasului. Steve s-a ţinut bine, a înghiţit puţină apă, în timp ce
Harry s-a apropiat cu vasul de el. Eu eram la proră, dând
ordine. La următoarea încercare, eu şi Johnstone am strigat
ordinele, în timp ce Harry s-a apropiat vreo zece metri de
Steve. Am fi putut, cu ușurință, să ne răsturnăm, dar Harry
– care era un tip de treabă pe uscat, dar care putea fi autori-
tar și arogant pe mare – nu asculta niciodată de noi.
Am făcut următoarea încercare pentru papagal. M-am
legănat de la proră pe un lanț. Am prins pasărea, dar nu am
putut s-o țin. Johnstone a avut mai mult noroc. Apoi, l-am
recuperat pe Steve. Am înșfăcat frânghia bărcii și i-am dat-o
lui Johnstone, care l-a tras pe Steve la bord. Lui Steve îi era
frig și era în stare de șoc. A durat ceva până i s-a liniştit sto-
macul, cât s-a întins pe un pat, sub punte.
Odată aflat în siguranță și uscat, Hogan a început să se
ciorovăiască cu Harry. Au devenit rapid dușmani de moarte.
Lui Hogan îi plăcea să cârâie, nu glumă – poate de aia îl pri-
misem „în dar” – și Harry ura asta. A tot încercat să ples-
nească pasărea ca s-o facă să tacă. Rămânea cu câteva pene
în mână, dar, de cele mai multe ori, rata. De atunci, de fiecare
dată când Harry trecea pe lângă el, Hogan încerca să-l lo-
vească cu ciocul. Harry era furios. Trata pasărea ca pe un
om, zicându-i:
- Taci! Eu sunt căpitanul vasului!
Hogan răspundea, încercând să-l lovească din nou cu
ciocul. Noi, restul, ne distram copios pe seama discordiei.
Hogan nu accepta porcării din partea nimănui. El nu dădea
înapoi. Cred că Harry îl respecta în secret pe Hogan, pentru
că aveau atât de multe în comun. În visurile lui, probabil că
Harry și-l imagina pe Hogan cum instiga o revoltă și prelua
comanda navei. Eu, unul, țineam cu Hogan.
Am făcut o oprire scurtă în Puerto Vallarta pentru mai

mult combustibil, și am participat astfel și la parada de Ziua
Drapelului, Dia de Bandera, pe 24 februarie, prin bunăvoin-
ţa primarului. Apoi, am fixat ruta spre Acapulco.
De data asta, nu aveam nevoie de motor. Vântul deveni-
se din ce în ce mai puternic, până când a trebuit să tragem în
forță focul* ușor. Steve era la cârmă dar, după câteva minute,
a devenit rigid și palid. Harry m-a pus să preiau comanda.
Steve fusese un elev care prinsese repede dar, cum vântul
bătea și cum apele creşteau, aveam nevoie de experiență.
M-am luptat cu apele învolburate vreo două ore și apoi
am tras un pui de somn. M-am trezit prea devreme, când
vasul s-a înălţat puternic și s-a răsucit. Hulele azvârleau
Flyaway în toate părțile – și, apoi, ca din senin, s-a simțit ca
și cum am fi fost loviți cu furie de o sută de ghiulele. Era ca
și cum Poseidon se ridicase din mare ca să ne străpungă cu
tridentul lui, iar și iar. Eram în mijlocul unui uragan alb, un
tabasco**. Ne-a lovit în tribord și vasul a fost bombardat –
nu, înăbuşit – de curenți puternici și de o ploaie violentă.
Nu am avut timp să asigurăm tambuchiurile sau să co-
borâm velele. Vela mare se rupea, dar nu puteam să facem
mai nimic în privința asta, în timp ce încercam să ne menți-
nem echilibrul și să nu fim azvârliți peste bord. Valurile se
spărgeau deasupra vasului. Cabina principală luase apă
până la 30 de centimetri, iar sistemul de energie electrică
făcuse scurtcircuit. Acum, nu mai puteam să pornim moto-
rul. Pompele de santină se opriseră și frigiderul murise. Și
radioul murise. Fusesem în contact permanent cu Paza de
Coastă, iar acum nu mai puteam să comunicăm cu ei.
* Velă triunghiulară la proră. (n. red.)

** Termen de origine mexicană care înseamnă „pământ umed, fertil”. (n.
red.)
Oricât de tare aș fi încercat să țin cârma, pierdeam bătă-

lia. Apoi, am simțit o izbitură teribil de puternică pe axul
cârmei. Am crezut că era una dintre canistrele noastre mari
de gaz, bocănind prin dunetă, unde se afla instalaţia de gu-
vernare printr-un bocaport, sub puntea înălțată de la pupă.
Steve a răcnit și a venit Harry. Am mișcat cârma, pentru a
încerca o direcție mai bună, dar se bălăngănea și era inutilă.
Harry s-a scufundat în bocaport.
În timp ce vasul se legăna, se rotea și cădea între valuri,
Harry a găsit problema. Forța furtunii desfăcuse șurubul greu
de 1,94 centimetri de pe cardanul de direcție, lăsându-ne în
derivă și fără să putem să cârmuim.
Am strigat: „Toată lumea pe punte!” și am bătut strașnic
din clopot. Harry a ordonat ca focul să fie dat jos imediat,
căci era slăbit, legănându-se înainte și-napoi, și s-ar fi rupt
în bucăți în următoarele de secunde. A ordonat ca velastra-
iul mare și trinchetinul să fie schimbați la un grad care să ne
permită să ne păstrăm destul de mult de direcția fără con-
trol de la pana cârmei fără să lovim un val în travers și să ne
răsturnăm. Harry era mult mai calm în acest moment critic
decât fusese vreodată la coborârea bărcii. Nu și-a pierdut
capul și a dat dovadă de aptitudine remarcabilă.
Ultimul lucru pe care mi-l doream era să fiu din nou în
bucluc pe ocean.
Am ținut strâns de cârma inutilă, în timp ce Harry sco-
tocea după ceva, orice ar fi putut înlocui șurubul pentru car-
danul de direcție. I-a luat aproape zece minute să găsească
un șurub de înlocuire și alte cinci minute să-l fixeze și să-l
împingă prin găuri. Am fost, în cele din urmă, capabil să în-
drept vasul într-o direcție care ne reducea expunerea.
Echipajul nostru era prea neexperimentat pentru a fi de
mare ajutor. Puteau să scoată apa cu găleata și asta au făcut
dar, altfel, au fost înmărmuriți. Pluta de salvare era cu totul

deteriorată. Eram trași în larg. Motorul nu pornea. Velele
erau făcute ferfeniță. Nu trebuia decât să înfășurăm și să le-
găm ce puteam, să ne relaxăm și să ne lăsăm la mila mării.
(Mai târziu, când am tras vela mare, am descoperit o fisură
de treizeci de centimetri în semidunetă. Toate capsele sări-
seră și buzunarele din jurul lor erau rupte în bucăți.)
Hogan, între timp, se împleticise și se clătinase și făcuse
foarte puțin zgomot, ceea ce era o ușurare de la pălăvrăgeala
și tânguielile lui obișnuite. Și, apoi, când și-a pierdut echili-
brul, a căzut peste bord, iar noi nu l-am mai văzut niciodată.
Mie, unuia, mi-a fost dor de el. Acum, cine îl mai ținea pe
Harry în frâu?
Am stat la cârmă, străbătând apele. L-am trimis pe Steve
sub punte ca să se asigure că hubloul toaletei era închis. Nu
era, și apa se revărsa înăuntru. Am verificat santina. Era pli-
nă de apă, care se scurgea în cabine.
Furtuna trecuse, dar marea a rămas agitată toată noap-

tea. Nu o dată sacul meu de dormit, cu mine în el, a fost
aruncat pe podea. Dar am reușit să trecem de ce fusese cel
mai rău, iar dimineața... marea era ca oglinda. Absolut nicio
adiere, nicăieri. Eram recunoscători. Ne și rătăciserăm, îm-
pinși kilometri în larg, cu vele sfâșiate și fără nicio sursă de
energie. Tabasco ne scurtcircuitase radioul, ne îmbibase sa-
cii de dormit. Sub punte parcă era locul unei crime. Două-
sprezece din cele paisprezece pahare de apă ale noastre se
spărseseră.
Am știut imediat că nu aveam să ajungem la următoarea
escală conform programului. Paza de Coastă, pe care am
informat-o continuu despre progresul nostru, s-ar fi putut
îngrijora și, poate, ar fi încercat să ne găsească. Asta, în
schimb, ar fi produs suferință familiilor noastre, dacă am fi

fost dați dispăruți pentru destul de mult timp.
- Ți-e frică? m-a întrebat Steve.
- Ce vrei să spui?
- După ce s-a întâmplat în timpul războiului? Purtat în
derivă zile întregi.
- Nu, nu. Deloc, am spus.
Voiam să inspir încredere și calm, dar nici nu mințeam.
Ceea ce nu am spus era că, pentru că eram atât de bine apro-
vizionați cu combustibil și alimente și băuturi, puteam, pro-
babil, să rezist patruzeci și șapte de ani – nu că voiam să
încurajez ideea. În orice caz, să mențin echilibrul mental al
echipajului era un rol cu care fusesem obișnuit și mai era și
bun pentru suflet.
Mi-am asumat două sarcini de reparații. Una era să mă

agăț într-o parâmă peste copastie, cu o bormașină, și să fac
niște găuri pe laturi, imediat deasupra liniei punții, pentru a
se scurge apa. Cealaltă era să cos și să peticesc velele, ceea
ce am făcut cu o cusătură în zigzag. Ceilalți au curățat sub
punte și au fixat tot ce era de fixat.
De altfel, eram blocați, în așteptarea vântului. Am decis
să mergem să înotăm și să montăm funga, astfel încât să ne
putem balansa în exterior și, la cel mai înalt punct, să ne
aruncăm în apă. Plonjam cu rândul în marea calmă, cu cea
mai grațioasă traiectorie care putea să ne iasă, fiind mereu
conștienți că puteau fi și rechini. Ne balansam și ne scufun-
dam și înotam goi. Steve a ajuns să aibă penisul ars de soare.
Aveam încă provizii considerabile de alimente și apă la
bord. Și o grămadă de alcool. Cutii de whisky Canadian Club,
lichior de ciocolată. Se cuvenea, astfel, să bem. Tăiam nucile
de cocos la un capăt, întăream laptele cu vodcă sau gin și

adăugam limetă proaspăt stoarsă – să ținem departe scor-
butul, desigur. Aveam, de asemenea, un sac plin de languste
vii. Am fiert acești homari țepoși într-o găleată de pe punte,
apoi cufundam bucățelele fragede și gustoase într-o cutie
de cafea cu unt sărat fierbinte, topit de soare. Da, munceam
la repararea vasului dar, altfel, nu aveam nimic de făcut de-
cât să petrecem și să așteptăm puțin vânt. Ce mod de-a trăi!
Trebuie să fi fost în derivă puțin spre coastă, deoarece,

cu toate că nu puteam să vedem uscatul, puteam, în sfârșit,
să-l mirosim. Eu și Harry ne-am sporit eforturile ca să por-
nim motorul pe care, cu trudă, l-am uscat cât de bine am
putut. Am făcut la fel și cu piesele electrice și cu radioul.
După o examinare atentă și un proces detaliat de eliminare,
am convenit că problema cu motorul era că jicloarele aveau
dimensiunea greșită pentru păcura pe care o luasem din Pu-
erto Vallarta. Le-am schimbat cu jicloare mai mari, iar mo-
torul a revenit cu o oarecare ezitare la viață, așa cum s-a
întâmplat și cu alte echipamente.
Am fixat ruta către Puerto Vallarta, unde am efectuat
mai multe reparații și am refăcut radioul. Fuseserăm în de-
rivă aproape o săptămână. I-am trimis un mesaj soției mele,
prin care i-am descris necazul nostru și am asigurat-o că
eram bine. Mai târziu, am primit o scrisoare pe care mi-o
trimisese, în care mă muștruluia pentru că, din egoism, fu-
sesem imposibil de găsit o săptămână întreagă. Dar o altă
scrisoare a urmat rapid, spunând că înțelesese ce se întâm-
plase și că mă ruga să ignor ceea ce-mi scrisese.
Am ajuns în Acapulco la începutul lunii martie. Rada inte-
rioară scânteia de luminile navelor. Dealurile înconjurătoare
erau punctate de case și câteva hoteluri.
În timp ce navigam încet spre clubul de iahting, De Yatez,

am auzit un strigăt de la o goeletă din apropiere. Era Lee
Lewis, de pe vasul Adelia, care ne-a spus să ancorăm chiar
lângă el. El era deja în Acapulco de cincisprezece zile. Lee și
echipajul au urcat la bord și ne-au oferit toate bârfele des-
pre oraș.
- Nu e prea scump, a spus el, dar haleala bună e rară.
Viața de noapte începe la zece seara.
Mai întâi, ne-am dus la cel mai bun hotel, Casablanca,
apoi la hotel Americas, unde am mers direct la barul în aer
liber care servea băuturi în ananași goliți de conținut. Toată
cârciuma era înconjurată de un gard de bambus de trei me-
tri. Când ne-am terminat băuturile, barmanul ne-a spus să
aruncăm ananașii peste gard, unde localnicii așteptau cojile.
Asta era rutina noastră. Ziua plajă, noaptea viață de hotel.
În a treia noapte, ne-am întors la barul hotelului Americas,
dar am găsit închis holul care ducea la zona cu barul și pis-
cina. Doi paznici mătăhăloși interziceau oricui să intre.
Am tras cu ochiul pe lângă ei și am văzut o mare petrece-
re privată care avea loc în spatele ușilor închise de sticlă.
- A cui e petrecerea? am întrebat un paznic.
- A Virginiei Hill, a spus el, indiferent.
Nu avea nici cea mai vagă idee cine era, dar eu știam.
Virginia fusese iubita lui Bugsy Siegel. Și chiar vorbesc seri-
os când spun fusese. Bugsy fusese asasinat între timp.
I-am cerut paznicului să-i ducă un bilet Virginiei și ea a
venit în fugă. După o îmbrățișare puternică, mi-a spus:
- Louie, haide înăuntru!
- Noi suntem șase, am spus.
- Dacă sunt prietenii tăi, sunt bineveniți cu toții, a spus ea.
A doua zi, pe 7 martie, am primit o telegramă de la Cynthia.

„Prezența ta se impune de urgență, vino acasă imediat!” Ce
mai era acum? Am simțit în adâncul stomacului senzația
aceea veche de leșin.
Am prins un zbor spre Los Angeles; Harry și echipajul
au rămas în urmă. Când am ajuns acasă, am primit vestea
proastă: îți mai amintești afacerea cu buldoexcavatoarele
D8 Caterpillar, în care m-am implicat atunci când i-am dat
intermediarului nostru hawaiian 7.000 de dolari, pentru a
ne ține utilajele?
Persoana noastră de contact irosise banii pe el și pe fa-
milia lui. Pierdusem totul.
Totuși, nu după mult timp, Cynthia a avut și o veste
bună: era însărcinată. (Fiica noastră, Cynthia – căreia îi spu-
neam Cissy – s-a născut pe 7 ianuarie 1949.)
Așa cum am prezis, când cei de la Paza de Coastă nu mai

auziseră nimic de noi, s-au îngrijorat. Ne-au triangulat pre-
supusa poziție cu prognozele meteo și și-au dat seama că
am fost înghițiți de uragan. Mulțumită faptului că i-am tele-
grafiat Cynthiei înainte de a pleca a doua oară din Puerto
Vallarta, ea a știut că sunt bine. Când a fost contactată de
agenția de presă „Associated Press”, ea le-a spus: „Cu sigu-
ranță nu s-a rătăcit și va fi acasă în câteva zile.” Acel articol a
fost publicat pe 7 martie 1948, ziua în care mi-a telegrafiat
să vin acasă imediat.
Există vreo morală în această poveste de aventură, sec-

vență a vieții mele postbelice? Poate mai mult de una. Mai
întâi, banii nu fac casă bună cu nebunii. În al doilea rând, nu
poți fugi de problemele și responsabilitățile tale, pentru că
ele te vor aștepta când te întorci, indiferent cât de mult te
distrezi între timp. Odată ajuns acasă, mi-am reluat vechile

mele obiceiuri și, cumulate cu responsabilitatea unui copil
care avea să se nască, am devenit și mai disperat.
Și, în al treilea rând, nu bruftui papagalul!
NU LĂSA DETALIILE CRUCIALE
PE SEAMA ALTORA
La scurt timp după ce m-am întors din călătoria mea pe

mare de-a lungul coastei mexicane, am fost dat dispărut, din
nou. Nu plănuisem asta. Jur. Dar, de data asta, nu am mai ți-
nut prima pagină a ziarelor, pentru că am folosit un nume
fals pentru a evita atenția.
Un medic dentist, celebru pe vremea aia, având cabine-

te în toată Coasta de Vest, avea un fiu nebun, Tommy, care
făcuse parte din frăția mea și a lui Harry Read, căpitanul de
pe Flyaway. El ne-a spus că voia să meargă pe Insula Catalina.
Avea totul aranjat.
- Vasul cu pânze e prea lent, a spus el. Ești apropiat de
fetele de la Teatrul Earl Carroll – cele mai frumoase fete din
lume. Aduc iahtul de agrement cu motor dublu al tatei, dacă
tu vii cu niște fete.
- Bine, am spus, după ce mi-am întrebat soția, pe Cynthia,
și am primit binecuvântarea ei.
Știa cât de mult iubeam Insula Catalina deși, de obicei,
navigam acolo cu vasul lui Harry și petreceam timpul cu un
grup de actori și actrițe.
Le cunoșteam pe unele dintre actrițele de la Teatrul
Earl Carroll și câteva dintre ele s-ar fi bucurat cu siguranță
de o zi liberă, de distracție.
- Fă plinul iahtului, pune multă băutură și mâncare la

bord și eu voi aduce trei fete, am spus.
Teatrul Earl Carroll era la numărul 6230, pe Sunset
Boulevard, chiar la est de Strada Vine. (Mai târziu, a devenit
Moulin Rouge, Hullabaloo, Kaleidoscope, Teatrul Aquarius,
Teatrul Longhorn, Teatrul Chevy Chase și casa de producție
Nickelodeon Channel, numită Nickelodeon de pe Sunset.)
Teatrul se deschisese în 1938 și includea inovații tehnice,
precum o estradă cu o scenă rotativă uriașă, cu două secțiuni
în mijloc, care permitea fiecărui inel să se învârtă cu viteze
diferite, în același timp, în aceeași direcție sau în direcții
opuse, un ascensor care să aducă actorii sus de sub scenă,
trei leagăne care coborau din tavanul sălii, o scară în spirală
și o mașină de ploaie. În față, era un tablou fosforescent,
înalt de șase metri, al iubitei lui Carroll, Beryl Wallace. Exis-
ta, de asemenea, un „Perete al Faimei”, care păstra, în ci-
ment, inscripțiile personale pentru Earl Carroll a peste o
sută cincizeci dintre cele mai strălucitoare staruri de la
Hollywood.
Earl era un animator extraordinar. O listă parțială de
oaspeți pentru noaptea de deschidere din 26 decembrie
1938: Clark Gable și Carole Lombard, Marlene Dietrich,
Tyrone Power, Sonja Henie, Bob Hope, Betty Grable, Jack
Benny, Claudette Colbert, Robert Taylor, Constance Bennett,
Daryl Zanuck, Franchot Tone, Errol Flynn, David O. Selznick,
Louis B. Mayer, Dolores del Rio, Edgar Bergen, Jack Warner,
WC Fields, Don Ameche, Walter Pidgeon și Jimmy Durante*.
Motto-ul/mândria lui Carroll era: „Prin aceste porți trec
cele mai frumoase fete din lume.” Și era adevărat.
După spectacol, m-am întors la bar și fetele au venit afa-
ră. Eram în uniformă. Am găsit repede trei tinere doamne,
* Actori celebri din perioada filmelor clasice de la Hollywood. (n. red.)

bucuroase să facă o excursie de o zi spre Insula Catalina.

Două erau dansatoare solo și una făcea parte din ansamblu.
Una fusese cu Mark C. Bloome, magnatul anvelopelor.
Earl mi-a spus:
- Louis, aceste fete trebuie să se întoarcă pentru specta-
colul de mâine seară.
- Plecăm devreme de dimineață și putem să ajungem la
Catalina în treizeci de minute cu iahtul ăsta, am spus. Ne
vom întoarce devreme. Nu-ți face griji.
În dimineața următoare, ne-am întâlnit în San Pedro,

am luat micul dejun și am plecat. Voiam să ne ținem promi-
siunea de a ne întoarce la timp. Motorul cu elice dublă pom-
pa, iar eu stăteam pe punte, lăsând aerul sărat și răcoros să
mă pătrundă, în timp ce străbăteam apa.
- Of, omule, i-am spus lui Harry. Abia aștept să ajung la
Catalina.
Aveam să fiu nevoit să aștept. Cam la jumătatea drumului,
am rămas fără combustibil. Acum eram pe punte, ne dis-
tram, conduceam iahtul pe rând, și-n minutul următor bolbo-
roseam. Eșuasem să-mi ascult propriul sfat să fiu pregătit și
nu mă gândisem să verific indicatorul de combustibil. Depin-
seserăm de Tommy ca responsabil. Mare greșeală!
Inert în apă, iahtul a început să se clatine ușor pe valuri.
Fetelor li s-a făcut greață și Harry a mers sub punte să gă-
sească ceva să le potolească stomacul. În schimb, a desco-
perit că Tommy uitase să aprovizioneze iahtul cu mâncare
sau băutură. Harry a găsit totuși niște biscuiți vechi, și o
sticlă veche de bere slabă de ghimbir, umplută trei sferturi
cu apă, cu un chiștoc de țigară pe care cineva îl aruncase cu
chibzuință.
Nici radioul nu funcționa.

Ce l-am mai ocărât pe Tommy! Ce tip neglijent, total
iresponsabil.
Am plutit în derivă ore întregi. Fetele erau sub punte,
unde iahtul se clătina cel mai puțin, încercând să nu-și piar-
dă micul dejun. În cele din urmă, o navă mare a trecut pe
lângă noi. Ne-am fluturat cămășile către ea. A tras alături
foarte încet.
- Care e problema?
- Am rămas fără combustibil!
Atunci au venit fetele sus. Ne auziseră vorbind. Ima-
ginează-ți căpitanul celuilalt vas văzând cum apăreau de
jos două blonde și o brunetă, toate dansatoare cu picioare
lungi. Erau frumoase. Aveau siluete uluitoare.
- Iisuse, a tunat el. Ce-i asta? Un fel de glumă proastă?
Băieți, vă puteți duce naibii.
Și a plecat.
Curând, am plutit în derivă până la Catalina, care se în-
tindea la câțiva kilometri spre est. Harry a spus că, dacă îl
lăsam peste bord în barcă, ar fi vâslit până acolo și ar fi cerut
ajutor.
N-am mai primit nicio veste de la Harry și, până dimi-
neața, eram dincolo de Catalina. Aveam nevoie de un plan.
M-am dus sub punte și am luat oglinda din baie, am luat-o
pe punte și am așteptat, în speranța că ar fi zburat un avion
pe deasupra. A trecut unul, în cele din urmă, și i-am trans-
mis un semnal SOS. Pilotul a văzut și a coborât făcând cer-
curi în aer. Putea să ne vadă acolo jos cum tândăleam și
trebuie să fi crezut că SOS-ul nostru era serios. Deodată, a
lăsat să cadă o panglică lungă, atașată de un pachet. Înăun-
tru, erau bomboane cu malț și niște gumă. Grozav kit de
supraviețuire! Inclusese și un bilet: „Promite-mi că-mi dai

numerele de telefon ale celor trei fete și voi trimite după
ajutor.”
Am semnalat OK, OK, OK, cu oglinda. În scurtă vreme,
cerul era plin de avioane – sau, cel puțin, așa părea. Mai târ-
ziu, am aflat că el transmisese prin stație, într-un mesaj:
„Trei fete frumoase, cu părul lung....” Cine ar fi venit altfel să
ne salveze? Toate aeronavele se tot lăsau în jos cât de jos
puteau, ca să arunce o privire la fete. Unul dintre avioane
doar ce-a atins ușor antena radioului nostru nefuncțional.
Fetele și-au făcut datoria, totuși, stând pe punte, făcând cu
mâna piloților care zburau pe lângă noi.
Apoi, am văzut nava Pazei de Coastă.
- Uite ce e, le-am spus tuturor. Am fost dat dispărut de
atât de multe ori! Ziarele mă vor face de râs. Vă rog, vă rog
nu le spuneți numele meu. Am de gând să le dau un nume
fals, numele unchiului meu, Louis Dossi.
Toată lumea a fost de acord. Paza de Coastă a oprit și a
aruncat o frânghie. Am urcat cu toții la bord, și eu mi-am
dus la capăt mica mea înșelătorie. În scurt timp, eram cu
toții în Avalon, cu iahtul de agrement al lui Tommy remorcat
și el.
Dar ce se întâmplase cu Harry? Se pare că ajunsese pe
uscat, dar la capătul pustiu al Insulei Catalina. A trebuit să
meargă pe jos pentru a ajunge la Avalon, unde alertase Paza
de Coastă.
Am făcut plinul iahtului de agrement și ne-am întors pe
continent cât de repede am putut. Luasem, de asemenea,
numele, adresa și numărul de telefon al primului pilot și
m-am ținut de cuvânt și i-am trimis numele fetelor și numă-
rul de telefon de la Earl Carroll.
Carroll a fost turbat de mânie, dar nu am mai apucat

niciodată să aplanăm situația. Pe 17 iunie 1948, el și Beryl
Wallace au murit într-un accident de avion.
Există o lecție aici? Sigur. Nu lăsa detaliile cruciale pe
seama cuiva pe care nu-l știi, mai ales când viața ta poate
depinde de asta.
Și: rareori există o situație pe care o femeie drăguță să
nu te poată ajuta să o rezolvi.

EXISTĂ ÎNTOTDEAUNA O SOLUȚIE
PENTRU ORICE
Întâmpinând avionul lui Cynthia la aeroportul din Burbank,
1945. După câteva săptămâni s-au căsătorit.
În 1945, dragostea și credința ei au aprins calea către
renașterea mea.
AI NEVOIE DE UN NOR
CA SĂ IASĂ SOARELE
Am supraviețuit războiului dar, apoi, a trebuit să-mi su-

praviețuiesc mie la întoarcerea acasă din război. În ciuda
vremurilor bune și a întregii atenții, eram sub un nor care
devenea tot mai întunecat. Aveam coșmaruri cum îl omo-
ram pe Pasăre, din care mă trezeam strigând și transpirat.
Picioarele mele de alergător se duseseră și nu mai puteam
concura, ceea ce-mi frângea inima. Voiam să mă îmbogățesc
peste noapte, dar pierdeam bani, în schimb. Beam și mă bă-
team. Știam că eram pe calea greșită, dar nu știam ce să fac
în privința asta.
Această situație era cu atât mai îngrijorătoare, cu cât fu-
sesem întotdeauna un optimist, gândindu-mă că găsesc eu o
cale să scap de necazuri – ceea ce se întâmpla, de obicei. Dar
acum, îmi pierdusem atitudinea pozitivă. Simțeam că mi se
cuvine totul, că se profitase de mine și că viața era nedreap-
tă. Eram confuz, frustrat și disperat. Nu puteam să dau vina
pe mine, așa că dădeam vina pe Dumnezeu, în care credeam,
dar la care nu mă gândeam altminteri. Uitasem promisiunea
mea făcută Lui pe plută, pe care trebuie să o fi făcut de zece
mii de ori.
Îmi amintesc că mergeam într-o zi cu mașina, cu soția,
pe Hollywood Boulevard și am intrat într-o altercație cu un
tip, pe trecerea de pietoni dinaintea mea. Încetinise fără
motiv, după cum mi se păruse mie. Nu am frânat și, pur și

simplu, abia l-am ratat. În timp ce treceam prin stânga lui,
s-a întors și a scuipat. A aterizat pe geamul soției mele. Am
frânat scârțâind și l-am confruntat. Tocmai ce aveam de
gând să-l snopesc în bătaie, când Cynthia a strigat:
- Nu, Louis, nu! Te rog! Nu o face! Nu o face!
Așa că i-am dat drumul, l-am împins înapoi și am urcat
înapoi în mașină.
Altă dată, în Newport Beach, intram într-un bar cu prie-
tenii mei. Un tip masiv a împins ușa în lături și m-a răstur-
nat pe spate. Avea cu 20 de kilograme mai mult decât mine.
Plaja era chiar acolo, așa că l-am scos afară pe nisip. Știam
că trebuia să dansez în jurul lui, până când obosea. Bineîn-
țeles, asta s-a și întâmplat. Când și-a pierdut răsuflarea, i-am
cărat pumni până ce l-am doborât.
Nu mă puteam opri din ură. Și, mai rău, căsnicia mea cu
Cynthia ajunsese la un punct de ruptură. Eram crud cu ea în
public. Acasă, se azvârleau obiecte și se spărgeau farfurii.
Într-o după-amiază, ea m-a oprit exact înainte să zgâlțâi co-
pilul pentru că nu se mai oprea din plâns. Îmi ieșisem din
minți.
Cynthia a luat-o pe Cissy și s-au dus în Florida, ca să-și
vadă mama și să-i explice situația. S-a întors hotărâtă să ob-
țină divorțul. A spus că era fără speranță. Cynthia avea tot
dreptul să se plângă. Eram parteneri și eu continuam să ac-
ționez singur. Eram furios. Deprimat. Capricios. Nu aveam
un venit constant. Fusesem păcălit de diverse persoane,
pentru că eram mereu sigur că „asta va fi afacerea cea mare”.
Toată viața, fusesem numit „Louis norocosul”. Dar toate
eșuau, una după alta. Poate că m-am menținut eu în formă,
însă eram, de asemenea, beat, în fiecare seară. Doar că nu-i
lăsam pe alții să vadă asta, deși sunt sigur că aveau ei
EXISTĂ ÎNTOTDEAUNA O SOLUȚIE PENTRU ORICE 137
suspiciunile lor. Dar nu-mi puteam ascunde de familia mea

suferința și decăderea.
Un cuplu din vecini știa că suntem în suferință și a în-
cercat să ne facă să mergem să auzim prelegerea unui evan-
ghelist nou. N-am vrut să am nimic de-a face cu asta. Știam
că eram un ratat lamentabil. Un nemernic hain. Știam că to-
tul era greșit la mine, dar când s-a ivit subiectul religiei,
n-am putut să suport.
Cynthia a decis să meargă oricum, cu vecinii noștri. I-am
spus:
- Bine, cât timp eu nu trebuie să merg, ea poate să meargă.
O iubeam pe Cynthia, dar știam că oricum aveam să di-
vorțăm, deci ce importanță ar fi avut?
Când Cynthia a ajuns acasă, părea că strălucește. Era
atât de entuziasmată de ceea ce auzise și trăise, încât m-a
anunțat că nu mai încerca să divorțeze. Am fost ușurat. Dar
apoi, a început să mă preseze să merg cu ea data următoare.
Era sigură că ceea ce aveam să aud putea să fie soluția pro-
blemelor mele. Eu tot nu voiam să cedez.
În cele din urmă, Cynthia m-a convins să mă duc, pentru
că mi-a spus că pastorul vorbea foarte mult despre știință.
Iubeam știința. Totuși, i-a trebuit în jur de o săptămână să
mă ia în centrul orașului Los Angeles. Am mers cu mașina,
cu vecinii noștri, pentru că eu îmi pierdusem mașina ca ga-
ranție pentru un împrumut pe care nu l-am mai putut resti-
tui. Am stat afară, în fața intrării în cort, studiind fotografia
pastorului. Ținea o Biblie deschisă într-o mână și părea un
tânăr serios. Altminteri, cu greu reprezenta imaginea mea
de evanghelist și această impresie s-a confirmat înăuntru
când, după câteva imnuri, tânărul a pășit hotărât pe scenă.
Înalt, frumos, robust, atletic, Dr. Billy Graham avea ochii
de un albastru clar și părea chiar mai tânăr în persoană
decât în fotografie. Stătea drept, cu umerii îndreptați. Era

începutul lui octombrie, iar locul era ticsit. De fapt, șederea
doctorului Graham fusese prelungită de la trei săptămâni la
opt – nu era rău pentru prima sa apariție majoră.
La jumătatea predicii sale, m-am enervat. Când am auzit
că toți eram păcătoși, am devenit defensiv. Știam că eram
păcătos, dar nu era nevoie ca el să-mi amintească. Am ieșit.
Apropo, predica n-a avut nimic de-a face cu știința.
Cynthia a stăruit toată ziua următoare, încercând să mă
convingă să mă întorc. În final, am cedat, pentru ea, și i-am zis:
- Bine, mă voi întoarce, dar cu condiția ca, atunci când
spune „Fiecare cap plecat și fiecare ochi închis”, să plecăm.
Ea a fost de acord.
Nici data următoare n-a existat nicio mențiune despre
știință, ci numai despre păcat. Și părea îndreptat direct spre
mine. Confuzia și vina mea erau copleșitoare. Totuși, nu
m-am putut opri din ascultat. De fiecare dată când ridicam
o obiecție în mintea mea, Dr. Graham părea s-o simtă și să-mi
răspundă.
Când am auzit cuvintele declanșatoare asupra cărora
conveniserăm, am apucat-o de mână pe Cynthia și eram
gata să plec. M-am strecurat afară din rând, printre genunchi
și spătare de scaun, în drum spre culoarul central. Dar, în
același timp, nu puteam să nu mă gândesc la promisiunile
mele – și am ezitat. Știam ce trebuia să fac, dar nu voiam s-o
fac. Mi-era teamă. Și, de asta, mă simțeam rușinat de mine
însumi. Când am ajuns la culoar, nu am mai putut să rezist.
Mi-am lăsat pur și simplu instinctul să preia controlul și, în
loc să plec, m-am dus în față.
Întoarcerea spre scenă a fost momentul crucial, momentul
de răscruce. La scenă, am căzut în genunchi, depășit emoțional.
Am cerut iertare și L-am invitat pe Hristos în viața mea.
Deși acum cred că viața mea s-a desfășurat conform

planului lui Dumnezeu, pe atunci nu puteam să gândesc de-
cât: dacă ești acolo și poți să mă ajuți, eu sunt gata să accept
ajutorul tău, pentru că eu nu mai am opțiuni. Am încercat
toate lucrurile la care mă pot gândi. Nimic n-a funcționat.
Nu mai aveam nimic de pierdut.
Acea recunoaștere în sine a fost începutul recuperării
mele. Dintotdeauna am știut că venisem acasă din război cu
o problemă, dar nu am fost niciodată dispus să cer ajutor –
nimănui.
Acum, tot corpul și sufletul meu se simțeau diferit și vo-
iam să continui să mă simt așa. S-a declanșat viața mea de
pregătire și angajament față de un scop. Voiam să supravie-
țuiesc și, cumva, știam că, pentru a menține această pace
interioară neașteptată, trebuia să renunț la obiceiurile pe
care le dezvoltasem și care nu erau bune. Eram dispus să
dau ce aveam mai bun din mine.
Am fost adesea întrebat cum se simte acel moment de

transformare. Epifanie, revelație, numește-o cum vrei: e di-
ferit pentru fiecare. Dar pentru mine... m-am simțit impon-
derabil. Calm, dintr-odată. Nu mă mai luptam cu mine. Și
greutățile mele s-au ridicat.
În timpul curselor, habar n-aveam dinainte dacă aveam
să alerg grozav sau slab, dacă aveam să câștig sau să pierd.
Și asta, chiar dacă adesea câștigam. De fiecare dată, mă co-
pleșeau serios emoțiile, cum ieșeam pe pistă. De fapt, am
fost mai neliniștit când am alergat împotriva lui Glenn Cun-
ningham și a altor mari alergători, decât atunci când m-am
apropiat de prima mea țintă inamică, în timpul războiului.
Singura cale de a face față neliniștii era să accept că avea să
fie întotdeauna prezentă și să îmi amintesc că, de îndată ce
pistolul de start se descărca, eram sută la sută dedicat și pe

pilot automat. Pregătirea mea mă stăpânea și mai era de
răspuns la o singură întrebare: Cum am de gând să supra-
viețuiesc acestei curse și să câștig?
Asta am simțit stând în genunchi. Emoții. Și întrebările:
Ce fac? Pot să o fac? Pot să supraviețuiesc acestei noi provo-
cări? Momentele de dinainte de a mă întoarce spre scena pe
care stătea Billy Graham s-au simțit ca secundele de dinain-
tea unei curse. Orice urma să se întâmple, voiam să ispră-
vesc odată cu asta. Voiam ca așteptarea în blocstart să se
oprească. Într-o cursă, starterul spune: „Pe locuri, fiți gata...”
și, dacă el ține acel „fiți gata” doar puțintel prea mult, muș-
chii tăi deja întinși se încordează și mai mult, dar nu te poți
mișca. Devii foarte tensionat.
Voiam doar ca starterul să tragă o dată cu pistolul, astfel
ca pregătirea mea să poată prelua controlul.
Uluit, dar ușurat, am fost condus într-o cameră de rugă-

ciune din spatele cortinei. I-am vorbit încet unui consilier. El
mi-a spus că trebuia să „rămân credincios Domnului” și să
nu mai încerc să fiu independent de-aici înainte – o cerință
grea, cum cea mai mare parte din viața mea am depins doar
de mine. De asemenea, el m-a lămurit că eram doar la început
și că actul de a-mi schimba viața fusese doar un moment.
Aveam să mă confrunt cu multe provocări, în momentele și
zilele ce urmau să vină – o situație care nu se aplică numai
transformărilor bazate pe credință. Tranzițiile dezechilibrea-
ză. Avertizează. Dezorientează. Mi-a spus că voi fi tentat de
vechile mele obiceiuri și că voi avea îndoieli.
- Ești ca un copil. Nu e neobișnuit ca influențele negati-
ve să apară imediat după o convertire, spunând: „Ce-ai făcut
a fost o mare prostie.” Prietenii tăi s-ar putea să te pună la
îndoială și să creadă că ți-ai ieșit din fire. Dar cu cât te de-

prinzi mai repede, cu atât vor deveni mai puternice rădăcinile
tale.
Curând, am găsit-o pe Cynthia așteptând în public, iar
ea și-a aruncat brațele în jurul meu. M-am uitat la ea și am
știut, în inima mea, ca și cum așa ar fi fost dintotdeauna, că
o terminasem cu băutul, cu fumatul, cu tot. Dorința mea
de-o viață de răzbunare se evaporase. Nu știam ce îmi rezer-
va viitorul – aveam să fiu bogat, sărac sau altfel? –, dar asta
nu conta.
- Am terminat cu viața mea din trecut, i-am spus Cynthiei.
Am terminat-o.
Credeam că găsisem ceea ce avea să funcționeze pentru
mine.
Când am ajuns acasă, mi-am vărsat imediat tot alcoolul la

chiuvetă, dar nu și o sticlă veche de trei sute de ani de coni-
ac, pe care ne-o dăduse socrul meu, un importator. Pur și
simplu, am înapoiat-o. Mi-am aruncat țigările la gunoi.
Când m-am trezit în dimineața următoare, am fost uimit
să îmi dau seama că nu-l mai visasem pe Pasăre. Și, până în
această zi, nu l-am mai visat. De fapt, l-am iertat, deoarece
capacitatea de a ierta e un rezultat major al transformării
mele. Imaginează-ți cum îți extirpă medicul acea parte a
personalității care urăște. Încă îmi amintesc faptele, desigur,
dar, de atunci, emoțiile violente au dispărut. Mă agățasem
de ideea că urându-l pe Pasăre era același lucru cu a-mi re-
gla conturile cu el, dar am știut atunci că, pe oricine aș fi
urât, acel cineva nu-mi cunoștea sentimentele și nu putea fi
rănit. Mă răneam doar pe mine.
Zilele ce-au urmat au adus provocările prezise. De exem-

plu, petrecerile. Amintește-ți, venisem acasă din război și
Hollywood-ul se deschisese pentru mine. În fiecare noapte,

ieșeam în oraș. Erau mese și băuturi gratuite. Am profitat
din plin. Dar acum, n-aș fi băut, chiar dacă prietenii mei,
care nu au înțeles natura felului în care mă schimbasem, mă
îndemnau să mă alătur lor.
Spuneam: „În nici un caz!” și eram atât de entuziasmat
de noua mea viață, încât încercam cu nerăbdare să le-o ex-
plic într-un talmeș-balmeș de cuvinte.
Îmi amintesc că eram în casa unui om care inventase
niște pastile împotriva durerilor de spate. Stăteam pe po-
dea, vorbind cu un grup de actrițe care se îngrămădiseră în
jurul meu, pentru că toate îl ascultaseră pe Billy Graham și
știau că fusese subiect important de știri în ziarele Hearst,
din cauza celor trei oameni care se destăinuiseră: eu, Jim
Vaus (cel care asculta telefoanele gangsterului Mickey Cohen)
și Stuart Hamblen (unul dintre primii cowboy cântăreți ai
radioului). Dar fiii gazdei se tot luau de mine:
- Ei haide, Louis, nu vei rezista nici două săptămâni.
În cele din urmă, m-am dus în bucătărie și i-am spus
gazdei:
- Ei bine, am făcut ce am putut.
I-am mulțumit pentru petrecere și am plecat acasă.
În ziua următoare, gazda m-a sunat să-și ceară scuze.
Mi-a spus:
- Când ai plecat, câțiva dintre băieți au spus: „Omule, aș
vrea eu să pot face ce-a făcut Zamperini”.
Telefonul lui mi-a dat o nouă putere și vigoare. Am decis
să predic mai puțin și, în schimb, doar să-mi trăiesc viața ca
un exemplu al credinței mele, astfel încât oricine să poată
să-și dea seama de diferența dintre trecut și prezent.
Aceste momente au fost teste. Am avut prieteni care

chiar m-au urmărit timp de un an, pentru a vedea dacă nu
mă prefăceam doar. Amicii mei spuneau:
- Nu poate îndura până la capăt, nu după tot ce a făcut.
După un an, când au văzut că eram încă pe noua mea
cale și păream mult mai fericit, au început să mă creadă
când spuneam că schimbarea era posibilă. Harry Read era
unul dintre ei. În cele din urmă, s-a destăinuit el însuși și
mi-a spus:
- Eu pur și simplu nu eram sigur, Louis. Știindu-te cum
te știu, pur și simplu nu am putut să cred. Dar te-am urmărit
și cred că ești sincer.
Biblia avertizează că o mare liniștită nu a făcut nicioda-

tă un marinar bun. Sunt sigur că toate credințele își exprimă
propria versiune a acestui principiu. Nimic nu se întâmplă
peste noapte. Imaginea zugrăvită de cel cu intenții bune și
entuziasmat peste măsură e că, după o convertire, Dumne-
zeu îi dă noului credincios o dietă constantă de fericire și
nimic nu poate merge rău. Nu este adevarat. Dimpotrivă, ca
orice altă persoană sinceră, care se străduiește să creadă
într-un nou mod de viață – oricum ajunge acolo –, în ciuda
faptului că trăisem atât de mult timp un alt mod de viață, cu
o minte condiționată de cinism, a trebuit să trec printr-o pe-
rioadă de deznădejde, îndoială și autoevaluare dureroasă.
Semnificațiile adânci nu sunt dezvăluite imediat deoarece,
sincer, la fel cum ai încerca să predai analiză matematică
unui elev de clasa a doua, nu ești în stare să-i faci față. Îmi
amintesc că am auzit odată un om, lăudându-se:
- De când am devenit creștin, viața mea a fost numai
lapte și miere.
M-am întors la el și i-am zis:
- Tu știi de ce ai nevoie? Ai nevoie de Hristos.

Cu alte cuvinte, o doză de umilință și realitate.
Toate schimbările majore presupun muncă zilnică. Nu e
magie fericită tot timpul.
Cynthia era mai puternică decât eram eu, mai înțeleaptă

în ceea ce privește credința. Sprijinul ei a fost un mare aju-
tor în primele mele zile, atunci când mi-am făcut converti-
rea publică și aveam de înfruntat sceptici și negativiști. Ea
spunea mereu:
- Ai credință. Dumnezeu, când socotește de cuviință, va
îndrepta lucrurile.
Și, trebuie să-mi recunosc mie însumi, lucrurile chiar
păreau să se îndrepte întotdeauna.

SĂ ȘTII CÂND AI FĂCUT TOT
CE PUTEAI FACE
Am ținut odată un discurs la o biserică și, după douăzeci

de minute, un cuplu care participa în mod regulat s-a ridicat
și a plecat. După ce slujba s-a terminat, pastorul i-a chemat
și i-a întrebat:
- De ce ați plecat?
- Am venit la biserică să auzim despre Iisus, au spus ei.
Am auzit despre război. Nu am auzit despre Iisus.
- Ar fi trebuit să așteptați până la sfârșitul prelegerii,
le-a spus el.
Altă dată, am vorbit la o întâlnire a celor de la Internatio-
nal Optimist – o asociație cu aproximativ trei mii de cluburi
în întreaga lume, dedicată mottoului: „Să scoatem la lumină
ce e mai bun din copii” – și de data asta am menționat de la
început Creștinismul. Un bărbat s-a ridicat în picioare și a
spus:
- Nu am venit aici să mi se predice, și a plecat.
Îmi spun povestea exact așa cum se întâmplă: sunt un
nemernic, sunt în bucluc, sunt un atlet, sunt în război, sunt
în bucluc, sunt un prizonier de război, mă întorc acasă. Apoi,
când mă apropii de apogeu, știu că oamenii se întreabă:
„Oare ce urmează?” Le spun despre ceea ce s-a întâmplat,
dar nu predic.
Obișnuiam să mă lupt cu propriul zel.

Pe vremea avioanelor cu elice, în 1957, eram în Chicago,
așteptând un avion. Zborul meu era rezervat peste capacita-
te, iar compania aeriană avea nevoie de voluntari care să își
cedeze locul. Mi-au strigat numele. La ghișeu am spus:
- Uite ce e, am o întâlnire diseară în Oakland și nu pot să
pierd avionul ăsta.
M-am întors la locul meu în avion. Tipul de lângă mine a
spus:
- O! Deci tu ești Louis Zamperini?
- Eu sunt, am spus.
Atunci și-a auzit numele în difuzor. Știam eu; era un ju-
cător faimos de tenis.
- Nu îi pot lăsa să mă dea jos, a spus el stând acolo. Tre-
buie să fiu în Hawaii mâine la prânz.
Așteptam să urcăm la bord când mintea mea a început
să lucreze. „O! Acest jucător faimos de tenis, ce-aș vrea să îl
câștig de partea Domnului.”
Idee greșită. Egoistă. Voiam doar să îmi obțin meritele și
recunoașterea pentru îndrumarea unui om renumit spre
Dumnezeu.
Am sfârșit unul lângă celălalt în avion și eu am început
să-i vorbesc. A amuțit. M-am simțit oribil. Am luat o revistă
și m-am prefăcut că o citesc în timp ce mă rugam în gând:
„Chiar am dat-o în bară cu asta. Îmi pare rău. Am fost mani-
pulator. Nu îi voi mai spune nimic, nici un cuvânt. Va trebui
să vorbească el.”
Timp de treizeci de minute doar am stat. În sfârșit, s-a
întors spre mine și a spus:
- Louis, e un lucru care m-a deranjat întotdeauna la
Biblie.
Am uitat întrebarea, dar i-am răspuns și m-am întors la

revista mea. Câteva minute mai târziu, m-a mai întrebat
ceva. I-am răspuns și m-am întors la lectură. Avionul a ate-
rizat în sfârșit în Oakland, California. Am intrat în terminal
și am purtat o discuție de politețe. El încă trebuia să aștepte
aproximativ o oră până la zborul spre Hawaii. M-am îndrep-
tat spre ieșire. Înainte să ajung acolo, el a alergat spre mine:
- Louis, a spus el, dacă devin creștin, asta înseamnă că
trebuie să devin misionar sau predicator?
- Nu, i-am spus. Dumnezeu are în aceeași măsură nevoie
și de laici.
Același lucru mi s-a întâmplat și cu actrița Susan

Hayward. Țineam un discurs la Utrenia Paștilor la Biserica
Baptistă din Van Nuys, când am rugat să vorbească pe cine
voia să vorbească. Actrița Susan Hayward a vrut.
Susan fusese căsătorită cu actorul Jess Barker, un prie-
ten de-al meu. Au avut doi băieți gemeni. Dar acea căsnicie
de zece ani fusese turbulentă și se încheiase în 1954. Pe par-
cursul celor zece ani, ea a fost nominalizată la Oscar de trei
ori pentru cea mai bună actriță și a mai primit două nomi-
nalizări – și a câștigat în 1959 pentru filmul I want to live
(Vreau să trăiesc).
Aparent, Susan nu era fericită. În aprilie 1956, a încer-
cat să se sinucidă cu somnifere. Conduceam spre munții din
zonă, când am auzit vestea la radio. Era internată la Spitalul
Cedars of Lebanon, de pe Fountain Avenue. Am simțit o por-
nire să întorc și să mă duc acasă. Am întrebat-o pe soția mea:
- Crezi că ar trebui să încerc să o văd?
Iar ea a spus că da.
Am condus înapoi la Hollywood și am parcat lângă Bise-
rica Baptistă de pe Fountain Avenue. Îl știam pe preot. I-am
cerut să se roage cu mine în privința instinctului meu de a

încerca să o văd pe Hayward. Nu voiam să fac vreo greșeală.
Am conchis că trebuia să mă duc.
Holul spitalului era blocat de reporteri și camere de fil-
mat. Era internată sub numele de Mary Brennan și nimănui
nu îi era permis să o vadă, nici măcar directorului ei de stu-
dio sau impresarului ei.
I-am captat atenţia recepționerei.
- Vă pot ajuta? m-a întrebat ea.
- Da, sunt aici să o văd pe Susan Hayward, am spus foarte
discret.
- La fel şi toţi ceilalţi.
- Ştiu asta, am spus eu. Te rog, sună în camera ei şi spu-
ne-i că sunt Louis Zamperini. Dacă nu vrea să mă vadă, voi
pleca imediat.
Recepţionera a ezitat şi era pe cale să spună „nu”.
- Dar dacă nu o suni, voi sta aici toată noaptea, am adăugat.
- Ei bine, voi suna, a spus ea, dar asta nu va ajuta la nimic.
Am apreciat asta. A sunat. Am reușit să mă duc imediat.
M-am strecurat pe lângă jurnaliști şi am ajuns la camera
lui Susan. Am bătut şi am intrat, aşteptându-mă să văd o
epavă deprimată. În schimb, ea arăta grozav, întinsă în pat
cu pătura trasă până la bărbie.
- Bună, Louis, a spus ea, binedispusă, apoi s-a ridicat.
Am discutat despre lucruri mărunte, apoi eu am trecut
direct la subiect.
- De ce ai făcut asta? am întrebat.
Nu a avut un răspuns clar. Presa a decis mai târziu că
încercase doar să atragă atenţia. Dar eu am luat-o în serios
şi i-am spus:
- Dumnezeu ți-a cruțat viața cu un scop.

Am vrut ca ea să știe că scopul era salvarea ei.
Răspunsul lui Susan m-a luat pe nepregătite:
- Ei bine, ştiu asta, a spus ea. Dumnezeu mi-a cruţat viaţa
ca eu să fac milioane de oameni fericiţi prin rolurile mele.
Nu am ştiut ce să spun. Am discutat ce însemnau anumi-
te versete biblice, dar de fiecare dată când mă apropiam să
discut cu ea despre mersul la biserică, ea schimba subiectul.
Am vrut să insist, dar făcusem tot ce se putea.
- Să nu-ți pară prea rău de salvarea mea, a spus ea. Mă-
car m-ai învăţat ceva – că îi pot cere lui Dumnezeu orice am
nevoie.
Biblia spune să mergi în lume şi să predici Evanghelia,

iar unii iau asta mai în serios decât alţii. Dar – şi asta a fost
întotdeauna important pentru mine – nu spune nimic des-
pre a le-o băga oamenilor pe gât. Nu pot spune: „Hei, trebuie
să-L accepţi.” Și nu o fac. Nu am făcut-o niciodată.
Astăzi, avem prea mulţi fundamentalişti încăpățânați în
întreaga lume. Poţi să vezi ura din ochii lor când cineva nu
este de acord cu tot ce spun ei. Câţiva dintre cei mai pericu-
loşi sunt în stare să recurgă la orice pentru a-și răspândi
convingerile, inclusiv la violenţă. Am întâlnit numeroşi oa-
meni care îl respingeau pe Hristos, cu toate acestea mereu
va încerca vreunul să răspândească o ideologie radicală sau
altul care devine din ce în ce mai smintit, deoarece crede că
trebuie să marcheze o convertire, ca și cum ar fi un joc pe
care trebuie să-l câştige.
Dacă baţi la o uşă şi eşti respins, ar trebui să îți scuturi
praful de pe picioare* şi să mergi mai departe, nu să scuturi
uşa. Ţi-ai făcut treaba.
* Matei 10:14, Biblia. (n. red.)
Tot ce poţi să faci este să plantezi sămânţa – indiferent că

e vorba de credinţă, nişte lecţii de viață sau să dai un exemplu
– şi să o uzi prin răspunsul la întrebările care ţi se pun.
Restul nu depinde de tine.
GANGSTERUL ŞI EVANGHELIA
Jim Vaus era cel ce monitoriza telefoanele gangsterului

Mickey Cohen. Ca şi mine, el a devenit creștin în noiembrie
1949, după ce l-a ascultat pe Dr. Billy Graham. Există pe un-
deva o fotografie cu mine, Vaus, Stuart Hamblen (cowboy-ul
cântăreţ) şi Graham.
Cohen era un minor delincvent, boxer şi parior. L-a ajutat
pe Bugsy Siegel să înființeze hotelul Flamingo din Las Vegas
şi a lucrat cu el până când Bugsy a fost asasinat în 1947,
când mafia nu mai era mulţumită de abilitătile lui de admi-
nistrare a proprietăților. Sau cel puţin aşa se zvonea.
Odată cu moartea lui Siegel, Cohen a devenit mafiotul
numărul unu din Los Angeles și, ca atare, era prins într-o
luptă continuă cu șeful poliției, William Parker.
Îl cunoșteam pe Mickey Cohen. La acea vreme, dacă erai
un atlet de primă clasă sau un star de cinema, întâlneai indi-
vizi ca el tot timpul. Dar această relație era mai interesantă
decât majoritatea.
Există o fotografie în cartea Devil at My Heels (Diavolul

pe urmele mele) cu mine întâlnindu-mi viitoarea mireasă în
aeroportul Burbank, chiar înainte de a ne căsători. Cynthia
era pentru mine cea mai frumoasă fată din lume – iar Mic-
key Cohen iubea să întâlnească atleți și fete frumoase. Cred
că eu și Cynthia îndeplineam toate cerințele lui, deoarece
Cohen i-a spus lui Jim Vaus:
- Vreau să-l întâlnesc pe Zamperini.

Recent convertit, Vaus a fost încântat să ne prezinte, spe-
rând că îi voi stârni lui Cohen interesul pentru un nou mod
de viață.
Cohen ne-a invitat pe mine și pe Cynthia să luâm prân-
zul împreună. Ne-am întâlnit la Brown Derby, restaurantul
în formă de pălărie, care la vremea respectivă fusese mutat
fizic din locul său inițial de pe stradă, la numărul 3377 de
pe Wilshire Boulevard. Trebuia să mergi în jurul borului ca
să intri.
Am avut o conversație plăcută despre viețile noastre,
despre echipa de fotbal de la UCS, despre povestea mea de
război și puțin despre creștinism. Voia să știe totul. Spu-
nea, de asemenea, „Scuză-mă”, și se ridica la aproape fieca-
re zece minute să meargă la toaletă. Am crezut că poate
avea probleme intestinale, dar era vorba despre mâinile
sale. Era misofob.
După aceea, ne invita uneori să luăm prânzul cu el și cu
oricare dintre iubitele lui care era în oraș. Odată, mi-a cerut
să vin la merceria lui să-i cunosc noua iubită, o blondă dur-
dulie. Era Candy Barr, care a devenit o celebră stripteuză și
dansatoare burlescă. Era drăguță și prietenoasă, dar cam
naivă. Cred că dorea ca noi să știm că era mai mult decât un
bandit, pentru că putea să aibă o iubită drăguță. Întâlnirile
noastre s-au încheiat când a intrat în închisoare în 1951
timp de patru ani, pentru evaziune fiscală.
Într-o noapte, după ce a fost eliberat, Cohen a sunat exact

când mă pregăteam să mă culc. Mi-a spus unde locuia și a
insistat să merg cu mașina până acolo imediat. De îndată ce
mașina mea a intrat pe aleea semicirculară, s-au aprins re-
flectoarele automate. Paznicii m-au escortat până la uşa din
faţă. Înăuntru se vedea că dăduse o petrecere. Jumătate de

curcan şi o bucată mare de şuncă erau pe masa din sufrage-
rie. Jim Vaus era acolo. Mickey mi-a oferit de mâncare, dar
era trecut de miezul nopţii.
A sugerat să facem un mic tur al casei. Ne-am oprit mai
întâi la dulapul lui. Avea uşi de sticlă şi era lung cât holul pe
dinăuntru. Trebuie să fi avut sute de costume şi perechi de
pantofi. Şi paltoane.
- Orice îţi vine, poţi să iei, a spus el.
Ştiam că nimic nu mi se potrivea. El era îndesat, iar eu
deşirat. Nu aş fi luat nimic oricum. Jim Vaus era mai pe mă-
sura lui. A luat un palton frumos.
Mai apoi, Cohen mi-a arătat toboganul lui de evacuare.
În cazul unui raid sau dacă un alt gangster ar fi încercat să îl
omoare, s-ar fi lăsat pe acel tobogan. Uşa s-ar fi închis auto-
mat în urma lui şi el ar fi ajuns în pivniță.
- Când eram în închisoare, niciunul dintre prietenii mei
nu m-a vizitat, a spus el cu o privire sinceră. Doar creștini.
A adăugat că, atunci când ne întâlniserăm prima oară,
era încă interesat de Hristos. Nu eram sigur de intenţiile
sale şi – din moment ce soarele urma să răsară în câteva ore
şi la prânz aveam o întâlnire – i-am spus că puteam vorbi
despre asta oricând. M-am gândit că, dacă Mickey Cohen era
serios, nu trebuia să mă grăbesc.
După două săptămâni, eram la Coliseum la un meci de

fotbal, urcând scările să iau ceva de mâncare. John Ferraro,
care lucra la Comisariatul de Poliţie (şi care, mai târziu, a
devenit cel mai longeviv membru al Consiliului Orășenesc
din Los Angeles), m-a strigat:
- Hei, Zamperini! Ce căutai acasă la Mickey Cohen acum
vreo două sâmbete?
- Ştii ce făceam acolo! i-am strigat înapoi – însemnând

că ştiam că el ştia deja.
Nu mă deranja să fiu tachinat puţin.
Spre surprinderea mea, Cohen chiar a devenit foarte
entuziasmat în privința Creştinismului. Mă suna frecvent.
Într-o zi a anunţat:
- Am vorbit cu frații Sica despre Hristos, dar nu am des-
tule cunoștințe. Mergi acolo cu mine să le spui despre Iisus?
Fraţii Sica făceau parte din marea mafie. Apăreau în zi-
are tot timpul şi controlau toate mișmașurile din oraş. Dar,
m-am gândit, de ce nu?
Eu şi Cohen am mers la o florărie mare pe Vermont Ave-
nue, în apropiere de Olympic Boulevard.
- De ce ne oprim aici? am întrebat. Îi cumperi iubitei tale
mai multe flori?
În schimb, parcă eram într-o scenă dintr-un film vechi
cu gangsteri. Am trecut de uşile mari ale camerei frigorifice,
am găsit şi am deschis o altă uşă şi am ajuns într-un cabinet.
Acolo erau fraţii Sica.
Cohen era extrem de încântat, iar eu eram entuziasmat
că puteam să discut despre credinţa mea cu fraţii Sica.
Atunci când le-am explicat, ei au spus:
- Dar noi suntem catolici.
- Nu asta e ideea, le-am spus eu. Nu contează ce eşti.
Cohen le spusese mai devreme povestea mea de război
și ei păreau mult mai interesaţi să audă despre asta. După
aceea, trăgând cu coada ochiului la Cohen, mi-au mulţumit
că am venit. Mi se pare că am cumpărat nişte flori pentru
soţia mea când am plecat.
Mickey Cohen era disperat să-l întâlnească pe Dr. Billy

Graham. Chiar şi după toată discuţia noastră, el a spus că nu
îl accepta pe Hristos ca Mântuitor dacă nu era direct prin
Graham.
Vaus şi Hamblen au vrut să se ocupe de asta. Erau foar-
te zeloși şi tindeau să se comporte cum îi lovea inspiraţia, în
loc să gândească în ansamblu. Au aranjat cu un prieten de-ai
noștri din Modesto, care avea un avion cu motoare duble
Beechcraft, să zboare până la aeroportul Santa Monica, să îl
ia pe Cohen şi să îl ducă la Graham.
Aveam un sentiment ciudat.
- Nu veţi reuşi, am spus. De ce trebuie să se ducă la Billy
Graham să îl găsească pe Dumnezeu? Și un copil de zece ani
poate arăta oricui calea.
Mergeam cu maşina spre Santa Monica să ajungem la
avion, după o logodnă la o biserică din Bakersfield. Tot dru-
mul, ei au încercat să mă convingă că planul lor era temeinic.
- Este un infractor, am spus eu. I-a tras pe sfoară pe toți.
Vrea doar publicitate că Billy Graham l-a călăuzit spre Dum-
nezeu.
Au tot insistat. Am spus:
- Nu ştiu ce se va întâmpla, dar nu veţi reuşi.
Bineînţeles, nu m-au crezut.
- Avionul va fi în Santa Monica într-o oră şi jumătate, a
spus Vaus. L-am pregătit pe Mickey de plecare, să-l ducem
în zbor la Billy Graham.
Am ajuns la aeroport şi Cohen aştepta. Apoi am auzit
avionul Beechcraft. Pilotul a aterizat şi s-a îndreptat spre un
șir de avioane parcate pe rampă. Din cauză că paznicul de
noapte nu a vrut să aprindă toate luminile pentru un singur
zbor, pilotul nu și-a dat seama că între locul unde aterizase
şi cel în care voia să parcheze era un canal de scurgere de

peste un metru adâncime. Până să îşi dea seama, avionul era
în jgheab cu botul în jos. Motorul s-a rupt.
Nu am spus: „V-am spus eu!”
Totuşi, Cohen şi-a găsit, în cele din urmă, calea. Conform

revistei Time din aprilie 1957, după ce a ieşit din închisoare
în 1955, Cohen, care a spus că încerca să nu mai încalce legea,
s-a întâlnit cu Dr. Graham în Manhattan. Graham nu era ne-
bun după publicitate, dar a spus că se ocupase de Mickey în
1949 şi că: „am mari speranţe că Mickey Cohen se va pocăi
cu seriozitate.”
Comentariul lui Cohen?
- Sunt foarte entuziasmat de modul de viaţă creştin. A
venit Billy şi înainte să mâncăm a zis – cum numiţi voi asta?
Chestia spusă înainte de masă? Rugăciune? Da, rugăciune.
Apoi am vorbit mult despre creştinism şi alte chestii.
În iunie 1957, revista Time a relatat că: „Graham… a
spus odată despre Cohen: «Are stofa unuia dintre cei mai
mari predicatori de Evanghelie din toate timpurile.»”
Cohen nu a mers niciodată până la capăt. Din punctul
meu de vedere, avea doar stofă de escroc.
DĂ ÎNAPOI
Copii din tabăra de băieți pe drumul către
o nouă șansă în viață, 1955.
ESTE NEVOIE DE O TABĂRĂ PENTRU
A AJUTA UN COPIL
Când directorul şcolii Fred C. Nelles, o unitate a Autori-

tăţii pentru Tineret a Statului California (CYA) din Whittier,
mi-a cerut să vorbesc cu copiii găzduiți acolo (la vremea
aceea, îi numeam pupilii statului), eram nerăbdător să o fac.
(Acea şcoală a fost închisă mai târziu din cauza reducerilor
bugetare. CYA a fost redenumită Divizia Justiţiei Juvenile şi
face parte din Departamentul de Corecţie şi Reabilitare din
California, care asigură educaţie, instruire şi servicii de tra-
tament pentru cele mai grave cazuri de minori delincvenți
din California.)
Aceştia erau copii mai mari, de 16-20 de ani, aflaţi acolo
pentru toate tipurile de infracţiuni, inclusiv omor. Dar nu am
vrut să apar pur și simplu şi să ţin cuvântarea. Cuvântările
nu m-au ajutat niciodată când am dat de belea. Am decis, în
schimb, să împărtăşesc povestea mea despre cum am fost o
pacoste de primă clasă, care avea cândva aceeaşi atitudine
mizerabilă ca aceea a publicului meu. M-am gândit că pu-
team să relaționăm.
Copiii păreau destul de impresionaţi că scăpasem nepe-
depsit cu atâtea. Atunci, am schimbat macazul. Am explicat
cum, cu ajutor şi sprijin, m-am transformat dintr-un delincvent
într-un atlet. Am încheiat cu experienţa ca prizonier de război.
Hai să spunem doar că au fost surprinşi. Se aşteptau
la o predică. În schimb, i-am purtat cu mine pe Drumul
Eşecului, iar apoi le-am arătat că era posibil să părăsească

acea cale şi să o ia pe Autostrada Respectului de Sine. M-am
simţit de parcă acordam sprijin şi sfaturi sinelui meu mai
tânăr, prin exemplu, ceea ce ar fi fost în beneficiul meu.
Următoarea dată când am vorbit unor copii din cadrul
CYA, s-a întâmplat din nou. Şi din nou. Păreau să își dea în
sfârșit seama că ei aveau control asupra propriului drum.
Îmi amintesc un grup de băieţi, care a spus:
- Hei! După ce am ascultat povestea ta, e floare la ureche
să putem să ne ispăşim pedeapsa.
Cuvintele sunt frumoase, dar să ajuţi pe cineva înseam-
nă să acţionezi. M-am întrebat: „Oare vreunul dintre aceşti
băieţi avea pe cineva în viaţa lor ca fratele meu, Pete? I-a
păsat cuiva suficient de mult de ei cât să nu renunţe la ei? Şi
dacă da, de ce nu a mers?”
Poate era ceva mai mult ce puteam face ca să ajut.
A condus la o epifanie să le vorbesc băieților de la Școala

Fred C. Nelles. Am decis să ajut, creând Tabăra Victory Boys,
în 1954. Era non-profit și exista din donații. Am amenajat
prima tabără pe un campament abandonat, pe autostrada
Angeles Crest. Proprietarul era un tipograf, care aparținea
de parohia mea. Spațiile de cazare erau foarte elementare,
dar cu potențial minunat: fără energie electrică, dar cu pa-
tru cabane, unde puteam găzdui copiii, și încă una, pe care
puteam s-o folosesc pentru bucătărie. Era, de asemenea, și
un râu cu apă proaspătă, precum și apă care venea de la o
pompă subterană. Chiria era ieftină. Am bătut palma.
Am angajat alți doi olimpici drept consilieri: Keith Wege-
man și fratele lui mai mare, Paul. Keith fusese săritor olimpic
la săritura cu schiurile și concurase la Jocurile de Iarnă din
1952, de la Oslo, Norvegia. Mai târziu, el a devenit instructor
DĂ ÎNAPOI 161
de schi și, în cele din urmă, s-a mutat în California, pentru a

găzdui o emisiune televizată intitulată Ski Tips (Sfaturi de
Ski), la începutul anilor ’60. Vreo doi ani mai târziu, escala-
dam ghețarul Gannett împreună.
Keith era, de asemenea, corpul, dar nu și vocea mascotei
Jolly Green Giant.
Paul, un schior de combinată nordică, a concurat la Cam-
pionatele Mondiale din 1950, de la Lake Placid, New York, și
la Jocurile Olimpice de Iarnă din 1952. A avut, de asemenea,
o contribuție importantă la dezvoltarea zonei de agrement
Steamboat Springs, din statul lui de origine, Colorado.
Cei mai mulți dintre băieții pe care i-am întâlnit își ex-
plicau „infracțiunile” ca ceva ce făcuseră „ca să ne distrăm”.
„Voiam un fior.” „Ca să ne amuzăm!”
M-am gândit că puteam să le dau un nou tip de fior.
Atletismul îmi schimbase viața, așa că planul meu era să iau
aproximativ treizeci și cinci de băieți cu probleme, în speci-
al din școlile și casele Autorității pentru Tineret din Cali-
fornia, pe care le vizitasem, pentru o săptămână, cu toate
cheltuielile plătite, și să-i expun la sport, abilități de supra-
viețuire și la o experiență autentică în sălbăticie. Serile,
stăteam în jurul focului și vorbeam despre ziua care se în-
cheiase, despre viețile lor. Uneori, vorbeam despre Biblie și
răspundeam oricăror întrebări, dar acesta era doar un as-
pect al programului nostru și niciodată forțat. Tot ce ceream
era o atenție respectuoasă. Dacă cineva voia mai multe in-
formații, eram bucuroși să răspundem la întrebări după
aceea.
N-am stat în locul de lângă autostrada Los Angeles Crest

decât vreo câțiva ani. În tot acest timp, eram hotărât să îm-
bunătățesc tabăra și să construiesc o piscină.
Toată lumea mi-a spus că o construcție era imposibilă,

pentru că tabăra era la aproape 2.000 de metri. „Cum vei
aduce apa? Chiar dacă poți, va îngheța în timpul iernii. Și nu
există electricitate; ai nevoie de 220 de volți pentru a pune
în funcțiune filtrele.”
Știți cum sunt: trebuia să găsesc o cale.
Chiar aveam nevoie de electricitate. Pentru că angaja-
mentele mele de orator generau întotdeauna bunăvoință,
oamenii care participau voiau uneori să ajute. O companie
de construcții mi-a dat două motoare Jeep. Fiecare era de
110 volți. Le-am pus într-o mică baracă, le-am cuplat și am
obținut cei 220 de volți de care aveam nevoie pentru a pune
în funcțiune filtrele de piscină – și ceva mai mult. Mi-au mai
dat și un Jeep cu o lamă de buldozer. Puteam să pun lama
sau să o scot în mai puțin de două minute. Era de folos la
curățarea drumurilor.
Cea mai mare îngrijorare a mea era să găsesc un loc po-
trivit pentru piscină, deasupra zonei inundabile locale. Un
pădurar mi-a arătat cel mai înalt nivel al apei de la inundațiile
anterioare și am ales un loc deasupra oricăror cote de inun-
dații înregistrate.
- Dacă pui piscina aici, vei fi în regulă, a spus el. În sigu-
ranță pentru totdeauna.
Grozav. Dar terenul era acoperit de o movilă uriașă de pă-
mânt. Pentru a o curăța, l-am abordat pe Elwain Steinkamp,
care construise cartierul Bel Air și aparținea de parohia mea.
- Te pot ajuta, mi-a spus. Voi aduce acolo un buldoexca-
vator D8 Caterpillar, trei echipe și familiile lor. Tu oferi un
picnic pentru femei și copii, iar ei vor îndepărta movila aia.
După ce a dispărut movila, am chemat o firmă mare de
construcții de piscine. Ei au inspectat terenul și au avut vești
proaste.
DĂ ÎNAPOI 163
- E numai pietriș, au spus ei. Nu credem că se va lega.

Dar, dacă printr-o minune poți face ca planșeul de oțel să
intre în groapă și să faci betonul torcretat, atunci noi vom
face restul pe gratis.
Am acceptat înțelegerea. Steinkamp a săpat groapa și, deși
s-a surpat pe ici, pe colo, am găsit o modalitate de a devia o
parte din râu într-un șanț din jurul gropii, ceea ce a făcut
pereții ușor umezi și mai coezivi. Râul furniza, de asemenea,
apă pentru piscina finisată.
Am lucrat cu o echipă pentru a introduce planșeul de
oțel-beton pentru o piscină de 6,7 metri lățime și 13,7 metri
lungime. A urmat echipa pentru betonul torcretat. Betonul
torcretat este un amestec de ciment, nisip și apă, care e pom-
pat printr-un furtun mare și pulverizat pneumatic, cu viteză
mare, pe un mulaj – în acest caz, planșeul de oțel. Dacă ați
urmărit cum se construiește o piscină în curtea din spatele
casei, știți ce vreau să spun. O piscină obișnuită utilizează
10 centimetri de beton torcretat peste planșeul de oțel. Eu
aveam nevoie de beton torcretat adânc de 30 de centimetri,
ca să creez o structură rigidă.
Când firma de piscine a văzut ce am realizat noi, s-a ținut
de cuvânt, oferindu-ne stâlpi de susținere și o trambulină, o
scară de crom, o lumină frumoasă pentru fundul piscinei.
Am terminat și căptușeala. Am construit un foișor la un ca-
păt și am pus și o margine de ciment largă de 5 metri și un
perete de 1,2 metri în jurul marginii. Nu avea cum să ajungă
vreo inundație la piscină. Toți cei care au văzut ce-am reali-
zat, nu-și credeau ochilor.
Am umplut piscina cu apă de râu. Iată cum: la aproxi-
mativ 115 metri sus pe deal, am construit un mic baraj, cu
un ajutaj de 5 centimetri. Am îmbinat secțiuni de 6 metri de
furtun negru de cauciuc din Al Doilea Război Mondial, care
este impenetrabil pentru aproape orice, și l-am desfășurat

pe deal în jos. Cum furtunul era negru și se desfășura pe
deasupra solului în soare, apa ajungea încălzită.
Asta s-ar putea să nu pară o poveste de mare ispravă,
dar arată ce poți să faci când îți pui mintea la contribuție.
După ce piscina a fost gata, eu și soția mea ne-am gândit

că ar fi fost grozav să deținem proprietatea. Proprietarul
ne-a spus prețul: 13.000 de dolari. Nu aveam banii. Dar asta
era în regulă. Aveam tabăra, iar chiria era rezonabilă.
Așa că îți poți imagina că nu am fost mulțumit când pro-
prietarul a decis să tripleze chiria.
- Ce? Tocmai ce-am construit o piscină.
- Da, și acum valorează mai mult. Îmi pare rău.
- Dar ți-am îmbunătățit proprietatea pe cheltuiala mea!
A rămas ferm pe poziție. Nu părea corect.
În timp ce eu cântăream ce să fac, fără știrea mea, gazda
de televiziune, Ralph Edwards, a decis că ar trebui să fiu in-
vitat de onoare la emisiunea lui extrem de populară, This Is
Your Life („Aceasta este viața ta”). Nimeni nu mi-a spus, pen-
tru că așa funcționa: ca o petrecere-surpriză. Povestea falsă
era că Elmer Peterson, comentator sportiv, voia să-mi ia un
interviu. I-am spus: „desigur”. Dar când șoferul meu m-a
adus la studioul lui Peterson, ușa lui era încuiată. Ne-am dus
afară și am stat lângă acele uși imense ale intrării artiștilor
și am așteptat.
- Trebuie să apară, a spus șoferul.
Dintr-o dată, ușile de la intrarea artiștilor s-au deschis
și o lumină strălucitoare m-a lovit în față. M-am dat repede
în spate. Am auzit o voce spunând: „Louis Zamperini”, de câ-
teva ori. Șoferul m-a condus spre lumină. Acolo era Ralph
DĂ ÎNAPOI 165
Edwards. Am trecut cu bine de prăbușirea unui avion, am

fost torturat într-un lagăr de prizonieri, dar eram atât de
uimit că nu mă puteam mișca.
- Louis Zamperini, a spus Edwards. ACEASTA ESTE VIA-
ȚA TA!
Un alt lucru pe care nu-l știam era că producătorii o în-
trebaseră pe soția mea ce cadou surpriză grozav puteau să-mi
ia. Le-a spus despre tabără și despre prețul de 13.000 de
dolari, dar când ei l-au abordat pe proprietar, acesta, brusc,
voia 25.000 de dolari. În schimb, producătorii emisiunii mi-
au dat un frumos ceas de mână de aur, o cameră de filmat
Bell & Howell*, o mie de dolari bani gheață și un autoturism
combi marca Mercury, din 1954.
I-am spus proprietarului să-și păstreze tabăra, piscina,
steagul și tot ce construisem sau îmbunătățisem – și mi-am
făcut alte planuri.
Ani mai târziu, m-am întâlnit cu fiica proprietarului

campamentului.
- Mai folosiți piscina? am întrebat.
- A, nu, a spus ea. O inundație teribilă a distrus-o.
- Ce?! Piscina aia era construită să fie acolo pentru tot-
deauna.
Doar a scuturat din cap. Se pare că pe munte avusese loc
un mare incendiu și tabăra fusese devastată. Absolut fiecare
casă de pe proprietate, fiecare copac și arbust a ars cu totul.
Locul era lipsit de valoare. Apoi, o ploaie torențială și inun-
dația s-au ocupat de restul. Am fost dezamăgit să aflu că pis-
cina era pierdută, dar mi-am dat seama că neputința mea de
* Fost producător american de echipamente pentru filmat, fondat în

1907, de către doi proiecționiști din Illinois. (n. red.)
a cumpăra tabăra fusese un cadou care s-a dezvăluit mai

târziu.
Câteodată, ceea ce percepem drept o pierdere, în final
se dovedește a fi un câștig, iar uneori un câștig este o pier-
dere. Încerc să nu mă grăbesc să judec nicio situație, prefe-
rând în schimb să am răbdare și să privesc în perspectivă,
pentru că sunt de părere că, în final, toate lucrurile vor mer-
ge spre bine.
ATRAGE-LE ATENȚIA
A trebuit să-mi mut tabăra în alt loc, dar habar nu aveam

unde. Așa că am mers la schi pe Muntele Mammoth și am
vorbit despre necazul meu cu niște prieteni. Am întâlnit o
femeie și pe soțul ei, care aveau o cabană. Mi-au spus:
- Vara este puțină lume, deci adu-ți copiii!
Locuința lor era ca un hotel de primă clasă. Ea mi-a mai
spus:
- Am de gând să gătesc multă mâncare și să o pun în
congelator, așa că puștii tăi vor avea mâncare toată vara.
Asta a fost de mare ajutor.
Tabăra era deschisă atât vara, cât și iarna. Acum, în loc
să mențin un campament permanent, puteam să restructu-
rez programul și să fiu mai flexibil. Regretatul Dave McCoy,
care alergase pe Muntele Mammoth și-mi era prieten de-o
viață, mi-a promis echipamente gratuite și bilete gratuite
pentru funicular pentru toți copiii. Pe măsură ce anii tre-
ceau, am găsit diferite locuri în care să stăm, precum vechea
cabană McGee Creek, unde am făcut o afacere grozavă la ca-
zare și masă.
Și, în aer liber, era desigur gratis. Îi puneam pe copii să
se cațere pe gheață, să meargă călare pe culmile din Sierra
Nevada, să gătească în aer liber, să sară în apele înghețate de
munte – ca să nu mai vorbim de pescuit, înot, să învețe tir cu
arcul și cum să mânuiască arme de foc, să campeze în sălbă-
ticie, să se cațăre vara și să schieze iarna.
În fiecare săptămână, luam un autobuz plin de noi bă-

ieți pentru campare, de la una dintre școlile Autorității pen-
tru Tineret, și conduceam spre nord pe Autostrada 395, pe
partea de est a Californiei. Cea mai mare parte a drumului,
băieții vorbeau unii cu alții și ne ignorau pe mine, pe Keith
și pe Paul. Poate se întrebau unii pe alții cine eram, dar nu
aveau prea multe de vorbit. Puteau, de asemenea, să se com-
porte arogant și dușmănos. Înțelegeam. Ei știau dinainte că
veneam să-i reabilităm. Erau speriați și nefericiți și încercau
să pară puternici (în special, unul față de altul), ca și cum
n-aveau nicio grijă pe lume.
După câteva ore, ne opream la Lacul Owens, chiar lângă
drum, la nord-vest de orașul Bishop. Zona era acoperită de
roci vulcanice și lavă care se stratificase din cauza apei care
curgea pe acolo. Conduceam grupul aproape doi kilometri
printre dealuri la o cascadă secată, numită Fossil Falls. Ne
urcam în vârf și îi duceam cât de aproape de margine era în
siguranță.
Unii dintre copii, plini de o atitudine de tipul „Ce-ncerci
să faci aici?”, întrebau întotdeauna:
- Ce facem aici?
Eram pe cale să le arăt. Mi-am asigurat coarda cât de
bine am putut în jurul unei stânci mari, am legat celălalt ca-
păt în jurul meu și am mers către margine. M-am întors să
mă uit la grup. Puteam să văd în ochii lor că ei mă credeau
nebun.
Am sărit de pe cascadă cu spatele.
Asta le-a atras atenția.
Panta era înaltă de numai nouă metri, dar ei au fost ui-
miți, pentru că nu putuseră să vadă nimic după ce sărisem.
De fapt, am coborât în rapel pe versant – și abia începusem.
Am ajuns înapoi sus și am spus:
DĂ ÎNAPOI 169
- Bine, băieți, fiecare dintre voi va face asta înainte să

plecăm din tabără.
- O, nu, nu eu!
- Eu nu pot să fac asta.
- În nici un caz!
Am mai făcut-o de două ori.
Întorși în autobuz, băieții flecăreau întruna și puneau
întrebări. După ce au început să vorbească cu mine, îi cuce-
risem. Dacă la început mă ignorau, acum erau de partea mea.
Acum, aveam atenția lor, ceea ce era și ideea.
E greu să ai o conversație, dacă numai o persoană acordă
atenție și cealaltă persoană s-a hotărât deja care-i treaba.
Trebuie să elimini impasul, schimbându-le perspectiva.
Slavă Domnului că majoritatea dintre noi nu trebuie să sară
de pe o pantă ca să facă asta!

MAI ÎNTÂI ASCULȚI
Principala mea preocupare era să-i mențin pe băieți ac-

tivi și implicați, dar asta nu era tot. Trebuia să intru în min-
țile și inimile lor. Trebuia să vorbim unii cu alții. Le spuneam
mereu băieților că, dacă aveau orice problemă, puteau să
vină la mine sau la consilierii taberei, Keith și Paul.
Undeva, în interiorul fiecărui tânăr cu probleme, fie adânc,
fie aproape de suprafață, acesta voia să se deschidă în fața
cuiva care chiar să-l asculte. Am văzut-o de o mie de ori: era
o ușurare să scoți la lumină problema. E greu să ții ceva mo-
numental în interiorul tău, fără să se transforme în mânie,
teamă și resentimente. Discuțiile îi ajutau pe băieți să-și
dezvăluie inimile și sufletele. Ușurau povara.
Voiam să aflu natura problemei anume a fiecărui băiat.
Avea probleme cu familia? Fura? Chiulea? Se bătea? Desigur,
doar nu poți începe cu: „Tu ce problemă ai?” Trebuia să as-
culți cu adevărat. Să asculți nu e un semn de slăbiciune sau
de renunțare la autoritate; e un semn de putere. Dacă îți do-
rești să ajuți, trebuie să arăți un interes real, cu accent pe
„real”, și să te concentrezi asupra acestui lucru. Nu poți pă-
căli copiii, dar ei vor vorbi, dacă au încredere în tine.
Am făcut o prioritate din a fi disponibil în orice moment.
M-am abținut să fiu critic; asta creează numai opoziție. Nu
i-aș spune niciodată unui băiat că a fost rău sau să-l compar
cu un alt băiat și să-l întreb de ce nu poate să semene mai
mult cu el. Asta nu ajută. Aș putea să-i ofer un pic de îndru-
mare, dar niciodată nu am luat decizii pentru băieții mei.
DĂ ÎNAPOI 171
Ideea este să ajungi la un punct în care ei spun: „Da, asta e

ce-ar trebui să fac.” Atunci, aș încerca să-i ajut să o facă.
Adesea, începeam prin folosirea unui subiect despre care
știam foarte multe – așa cum știau și cei mai mulți băieți.
Sportul. Puteam să vorbesc despre cum e să fii olimpic. Dacă
le plăcea fotbalul, puteam să le vorbesc despre perioada
mea la UCS. De fapt, antrenorii de la UCS erau întotdeauna
de ajutor. Am lucrat odată cu o familie destrămată, cu cinci
copii. Ca să le iau gândul de la divorț, i-am dus la școală. An-
trenorul de fotbal la acea vreme, Ted Tollner, era încântat. El
a spus:
- Louie, aș face orice să te ajut. La fiecare antrenament,
poarta este închisă pentru cei din exterior, dar ție ți-e permis
să-ți aduci copiii oricând, chiar și înainte de meciul cu UCLA.
După Ted, antrenorul de fotbal de la UCS, Larry Smith,
a fost și el de ajutor. Când acei copii au mers în campus și
i-au întâlnit pe toți acei jucători, ei bine, îți poți imagina, au
devenit fanii echipei UCS Trojans până în măduva oaselor.
Am subliniat, de asemenea, că mă pricepeam și la alte
sporturi. Dacă le plăcea patinajul, mergeam să patinez. Sau
mă dădeam cu placa. Puteam să schiez, puteam să mă cațăr,
puteam să joc tenis, să merg cu bicicleta și puteam să merg
la escaladă.
Odată ce băieții începeau să se deschidă, procesul nu se
oprea când ei își dădeau seama ce să facă pentru a-i putea
ajuta să-și pună ordine în viață. Nu puteam să spun doar:
„Felicitări! Ți-ai dat seama!” și apoi să-i părăsesc. E ca și cum
i-ai oferi unei persoane o aspirină pentru a calma durerea,
atunci când e mai bine să găsești leacul pentru durerea ei.
Trebuia să fiu sigur că ei nu leneveau. Aveau nevoie de un
simț al direcției. De țeluri. Doar să duci un grup de copii în
tabără pentru o săptămână e drăguț, dar nu e de ajuns.

REUȘITA ESTE CHEIA RESPECTULUI

DE SINE
Majoritatea „delincvenților” (termenul nostru, pe atunci),

nu realizează nimic. Ei nu termină ceea ce încep. Ei acceptă
eșecul și își plâng de milă. Ei cred că ăsta le e norocul în viață.
A trebuit să le dovedesc că ei nu trebuiau să fie așa.
Am adaptat fiecare activitate din timpul săptămânii în
jurul realizării. În funcție de sezon și loc, aveam ceva aranjat
în fiecare zi: schi, alpinism, canotaj, tir cu arcul, înot, campa-
re, folosirea unui piolet, echitație, pescuit, supraviețuire și
salvare și prim ajutor etc. Țineam o diagramă cu numele fi-
ecărui băiat pe ea, iar fiecare trebuia să treacă de cerințe
pentru fiecare activitate.
Dacă unul dintre băieți spunea: „Nu pot să fac asta”, lucram
cu el până când îi ieșea. La sfârșitul săptămânii, adunam co-
piii, le arătam diagrama și le spuneam:
- Vedeți ce-ați făcut în această săptămână? Ați realizat
șase lucruri diferite. Știți că nu au fost ușoare.
Uneori, nu le venea nici lor să creadă, ceea ce era bine.
Voiam ca ei să simtă cu adevărat mândria reușitei și s-o
poarte cu ei când părăseau tabăra. Dacă nu avea efect ime-
diat, în cele din urmă tot îl avea.
I-am trimis, de asemenea, pe băieți înapoi cu acest mesaj:
- Principalul lucru în viață este să fii capabil să realizezi
ceva. Aveți un scop acum și acesta e să vă ispășiți pedeapsa,
DĂ ÎNAPOI 173
să fiți buni, să ieșiți din locul acela și să vă duceți înapoi să

vă terminați studiile de liceu.
(Puteau să-și termine educația și în școlile lor, din mo-
ment ce Autorității pentru Tineret din California/Departa-
mentului de Justiție Juvenilă i se cerea legal să ofere o
educație completă de liceu.)
Aveam întotdeauna câțiva băieți care spuneau ceva ca:
- Am fost mereu un prost și nu pot să obțin o diplomă.
- Dacă vrei o diplomă, atunci obține-o, îi spuneam. Dar
poți face bani frumoși fără o diplomă.
Să nu ai o diplomă n-ar trebui să împiedice pe nimeni să
facă ceea ce îi interesează cu adevărat.
Pentru a-i ajuta pe băieți să se concentreze asupra viito-
rului posibil, am făcut o serie de filme vocaționale. Ele erau
adaptate acelor vremuri: lucrul cu foi de tablă, metalizare,
crearea de sticlă antică și alte meserii. Acum, totul s-ar rezu-
ma la calculatoare, sunt sigur.
Așa cum i-am spus reporterului George Hodak în 1988,
când am vorbit pentru instituția LA84 Foundation:
- Astăzi, în această lume a concurenței, a marilor inves-
tiții, a salariilor mari și a banilor frumoși din sport, aș spune
că trebuie să fii un adevărat expert în mai mult de un dome-
niu, în cazul în care trebuie să te reprofilezi, din cauza unor
circumstanțe pe care nu le poți controla, cum ar fi economia
sau pentru că inima ta îți spune să-ți urmezi pasiunea. Pur
și simplu nu-ți fie frică să faci greșeli; ele sunt doar treptele
către succes.

RĂSPLATA MEA PERSONALĂ
O mare răsplată pentru organizarea taberei Victory Boys

a fost total neașteptată. Vorbeam la o biserică sau pe o
navă de croazieră, când un tip între două vârste s-a ridicat
și a spus:
- Am fost în tabăra ta când aveam paisprezece ani. Chiar
mi-ai schimbat viața.
Ei au făcut schimbarea; eu doar am încercat să le arăt
calea.
Acum câțiva ani, am vorbit pentru aproximativ 250 de
oameni, la un club de afaceri. După aceea, un om mai în vâr-
stă s-a apropiat și mi-a strâns mâna.
- Louis, a spus el, probabil că nu-ți amintești de mine.
Numele meu e...
- Oprește-te! i-am spus. Erai din Glendale.
- Cum de poți să-ți aduci aminte?
- După ce-ai făcut? Cum aș putea să uit?
Vecinii băiatului plecaseră în Europa. El și prietenii lui
au mers la plajă și au agățat vreo două fete. Unul dintre ei
avea o sticlă de whisky, așa că s-au îmbătat. Au ținut „petre-
cerea” în casa vecinului, după ce forțaseră intrarea. Mân-
caseră din mâncarea vecinilor, le folosiseră piscina și se
culcaseră împreună pe veranda de deasupra garajului. Apoi,
când fetele au plecat, băieții au luat mobila din casă și au
aruncat-o în piscină. Ticăloșii!
DĂ ÎNAPOI 175
Greu de uitat.
El mi-a atras atenția când una dintre asociațiile comuni-
tare, Optimists International sau Rotary International*, m-a
sunat și mi-a spus:
- Acest copil are probleme foarte grave.
L-am luat în tabără și l-am adus pe drumul cel bun. În
cele din urmă, a devenit președintele unei companii de asigu-
rări. Asigurări? După ce-i făcuse pe vecinii lui să și-o foloseas-
că pe-a lor? M-am gândit că era destul de nostim.
Unor bărbați le e teamă să spună că au fost în tabăra
mea. Își fac griji pentru reputația lor. N-ar trebui să-și facă.
Ei au reușit. Ei au izbutit. Pentru mine, nu există vreo răs-
plată mai mare decât să văd băieții aceia cândva speriați și
nefericiți schimbându-se în cetățeni puternici care duc vieți
pozitive.

* Organizație internațională al cărei scop este să apropie lideri profesio-

nali și de afaceri pentru a oferi servicii umanitare, pentru a încuraja
standarde înalte de etică în toate profesiile și pentru a aduce pacea în
lume. (n. red.)
MISIUNEA CARE NU SE ÎNCHEIE
NICIODATĂ
Aparent, cu cât îmbătrânesc mai mult, cu atât interacțio-

nez mai mult cu oameni tineri. Este o emoție specială. Un
motiv este că au dus vorba cărțile mele și tot primesc scri-
sori ca aceasta: „Sunt ca tine, intru în bucluc tot timpul, dar
cartea m-a schimbat.”
Îmi place să primesc vești de la copii care erau pe calea
greșită.
Tabăra în sine, fizic, este închisă, dar eu nu i-am încheiat
misiunea, care va continua chiar și după ce eu nu voi mai fi.
De fapt, sunt dispus să ajut orice copil cu probleme, să îl
scot din încurcătură și să îl supun unui program eficient
strict de disciplină. Atât de mulți copii pot fi ajutați și, de
aceea, deși nu mai pot să fac parte în persoană din tabără –
gata cu alpinismul – nu am abandonat programul.
Tocmai ce am trimis un tânăr pe nume Kyle la o școală
specială din Australia. Mai bună de atât nu se poate. Îi cu-
noștea pe fiul meu, Luke, și pe soția lui, Lisa. Kyle a fost prins
în vâltoarea drogurilor, dar a spus că „se săturase” de viața
lui. I-am acoperit cheltuielile, i-am plătit tabăra. Oamenii
care administrează locul mi-au spus că nu le venea să crea-
dă cât de frumos se schimbase în bine.
Să faci așa ceva merită toți banii.
DĂ ÎNAPOI 177
Kyle Gauthier
Când stai și te gândești la oamenii pe care îi respecți cel
mai mult în lumea asta, pe aceia pe care îi admiri și îi stimezi
cu adevărat, ale căror cuvinte sunt deopotrivă cu adevărul
din inimile lor – îți dai seama că probabil îi știi de ani întregi
pe acei oameni, poate chiar de o viață. E nevoie de timp să
construiești așa ceva.
În momentul de față, știu numele Louis Zamperini cam de
șase luni. L-am întâlnit o singură dată. Și, cu toate acestea,
pot să spun cu toată inima că îl iubesc și îl respect cu adevă-
rat pe acest om.
Acum șase luni, eram pe cale să intru într-o casă frumoa-
să din Hollywood Hills, acel tip de casă pe care l-am văzut doar
în filme. Eram un băiat speriat, pierdut, care la momentul re-
spectiv nu avea nici o speranță sau simț al direcției. Chiar mai
descurajator, eram curios de ce un om bogat și bătrân, pe
care nu-l întâlnisem niciodată, voia să-i dea mii de dolari
unui drogat escroc și mincinos ca mine.
Vezi tu, la momentul acela din viața mea, eram genul de
om care îți fura portofelul și apoi te ajuta să îl cauți. Puțini
oameni aveau încredere în mine. Voiam să mă schimb și fuse-
sem acceptat la o școală din Australia, o organizație creștină
numită Youth With a Mission (Tineret Cu Misiune). Dar eram
falit și tipul ăsta nu știa de celelalte șase încercări eșuate de a
mă expedia pentru a mă redresa.
Așa că am fost numai ochi și urechi când a apărut aceas-
tă ofertă.
Primul lucru pe care l-am văzut în casă au fost torțele
olimpice, stegulețele și fotografiile cu el și oameni celebri. Am
văzut echipamente sportive și uniforme din Al Doilea Război
Mondial și m-am simțit ca și cum aș fi intrat într-un muzeu.
M-am gândit: „Cine naiba e tipul ăsta? Trebuie să fie un fioros.”
Asta însemna că trebuia să joc dur.

Am afișat cea mai sobră, profesională și așezată expresie
de care eram în stare și m-am pregătit pentru interogatoriul
care eram sigur că avea să urmeze. Mi-am formulat răspun-
suri în minte (minciuni) pentru întrebările la care mă aștep-
tam, precum: „Cât de motivat ești?”, „De când nu te-ai mai
drogat?”, „Care sunt planurile tale?”
Nora lui Louis, Lisa, era cu mine. „Louie, el este Kyle”, a
spus ea. „Cel care merge în Australia.”
Louis s-a uitat la mine. „Poftim? Australia? Ador să fac
cumpărături în Australia.”
Am rămas cu gura căscată. M-am așezat în timp ce el a
continuat să vorbească – ore întregi, la propriu, spunându-mi
poveste după poveste despre călătoria în Oceanul Pacific, des-
pre pistele de alergare, despre strategiile din tinerețe pe care
el și gașca lui le foloseau ca să fure cele mai bune plăcinte de
la brutarul din cartier. Mă simțeam de parcă ascultam o carte
de aventuri pentru copii despre viața pe care visezi să o duci
când ești copil.
Dar am observat ceva mai surprinzător decât poveștile
– și viața lui în general: era o modestie absolută în fiecare
cuvânt pe care Louis îl rostea. Era ca și cum nimeni dintre cei
pe care îi știa Louis și nimic din ce s-a petrecut în uimitoarea
lui viață nu îl impresionase cu adevărat la fel de mult cum ei
i-ar fi impresionat pe alții. El era impresionat de ceva și mai
grozav.
Îmi amintesc că m-am uitat la o fotografie de pe birou cu
Louis împreună cu antrenorul de fotbal de la UCS, Pete
Carroll. Mereu am fost un fan înfocat al echipei de fotbal de la
UCS. I-am spus: „Louis, îl cunoști pe Pete Carroll?!”
„O, da,” a spus el indiferent. „Mă tot sună. Vrea să vorbesc
cu echipa lui sau ceva de genul acesta.”
DĂ ÎNAPOI 179
Era atât de nonşalant încât am crezut că, fie vârsta lui îl

zăpăcise – Louis împlinea 97 de ani –, fie era o nebunie speci-
ală la el, pe care nu am mai întâlnit-o la nimeni altcineva.
Când, în cele din urmă, am plecat din casa lui Louis, eram
mai confuz decât când ajunsesem acolo. Nici măcar o dată nu
a pomenit despre banii pe care urma să mi-i dea. Nici măcar
o dată nu mi-a pus vreuna dintre întrebările pentru care
aveam pregătite răspunsuri. Din nu ştiu ce motiv, era dispus
să aibă încredere în mine. Nu ştiam de ce. În mare, planul meu
de moment era să plec în Australia ca o evadare, o cale să mă
las de droguri, să îmi eliberez mintea şi poate să întâlnesc o
soţie – sau două. După ce l-am întâlnit pe Louis, acel plan s-a
schimbat într-un mod pe care nu puteam încă să îl înţeleg. Nu
doar că mi-a dat bani. Mi-a oferit ceva măreţ, lăsându-mă să
arunc o privire în inima sa. Acum trebuia să descopăr ce era.
Şcoala din Australia a fost cel mai greu lucru pe care l-am
făcut în viaţa mea. Am fost provocat în feluri care nici nu ştiam
că există. Uneori, nu eram sigur că aveam să reușesc; alteori,
nu îmi doream să reuşesc. Părea mai uşor să renunţ. Nu îmi era
teamă de eşec. Trăisem cu mine însumi atât de mult timp, în-
cercând să mă redresez în felul meu şi eșuând atât de des,
încât eram obişnuit cu asta. Atunci, eram speriat că aveam să
reușesc. Mi-era teamă să las pur și simplu bunăvoinţa şi bine-
cuvântarea pe care le primisem să mă schimbe.
Frica a devenit mai mare în timp ce stăteam în faţa sute-
lor de oameni pe plaja din Byron Bay, un oraş cu o rată mare
a abuzului de droguri, deoarece atunci trebuia să fac o alege-
re şi să o declar în faţa tuturor. Eşec sau succes? Ştiam ce îmi
doream cu disperare.
În momentul în care m-au ridicat din apa sfințită, frica
dispăruse. Puteam să văd în sfârșit cu ochii mei acel „ceva”
grozav, măreţ şi special pe care îl văzusem la Louis. Era clar
de ce nimic din lumea asta nu se putea compara cu ce avea el

în inimă, pentru că nu se putea compara.
Nicio poveste, nicio faimă, nicio sumă de bani, niciun
drog, nicio băutură, nicio femeie nu se puteau compara vreo-
dată cu adevărul şi dragostea pe care le ştia Louis şi pe care
mi le-a împărtăşit: de a avea o relaţie adevărată, reală cu
Iisus Hristos.
Când Louis a murit, tot ce am putut să fac a fost să întreb:
„Doamne, cum pot să îl răsplătesc pe acest om, să îi mulţu-
mesc acestui om că Ți-a fost atât de supus şi că m-a ajutat să
îmi schimb viaţa?”
Răspunsul a devenit clar: aveam să-mi dedic întreaga
viaţă făcând acelaşi lucru pe care îl făcuse și Louis și să-L las
pe Dumnezeu să se folosească de mine pentru a-i ajuta pe oa-
menii pierduţi ai acestei lumi şi să iubesc oamenii atunci
când, aparent, nu merită iubiţi – aşa cum a făcut Louis cu
mine.
CE AM ÎNVĂŢAT
Louie în aer, 1983, provocându-se pe el însuși,
ca întotdeauna.
PROVOACĂ-TE
În august 1957, eu şi olimpicul Keith Wegeman am de-

cis să urcăm până în vârful ghețarului Gannett din Wyoming
şi să facem un film inspirator pe care să-l arătăm la Tabăra
Victory Boys. Gannett este cea mai mare suprafaţă de ghea-
ță și zăpadă permanentă din Munții Stâncoși din America de
Nord. Se întinde pe pantele de est şi de nord ale Vârfului
Gannett, care, la 4208 metri, este cel mai înalt munte din
Wyoming, din lanțul muntos Wind River.
Gheţarul Gannett se află la aproximativ 177 de kilome-
tri sud de Munții Teton, dar nici Keith, nici eu nu fuseserăm
vreodată acolo. Totuşi, amândoi eram piloţi, aşa că am în-
chiriat un avion și am survolat împrejurimile pentru a ne
fixa destinaţia. Aveam o fotografie care să ne ajute.
Apoi, am dus avionul înapoi, ne-am adunat toate echi-
pamentele de care aveam nevoie, inclusiv schiurile şi o
cameră de filmat, şi am mers cu maşina până în Dubois,
Wyoming, cel mai apropiat oraş. Pădurarul, care era şi şerif,
ne-a dat câteva indicaţii generale spre gheţar dar, din mo-
ment ce nu existau căi simple de acces sau trasee moderne,
trebuia să ne găsim singuri drumul. Un fermier ne-a închiri-
at un cal şi un catâr şi am mers pe jos spre șoseaua Fish
Hatchery Road, de unde am luat-o pe traseu. Baza gheţarului
era la aproximativ 80 de kilometri, în acea zonă sălbatică,
iar asta însemna țara elanilor, a cerbilor și a urșilor.
Fratele lui Keith, Paul, plănuise să vină cu noi, dar a dat

înapoi în ultimul moment. În schimb, a mers soţia mea, Cyn-
thia. Am avut ceva îndoieli, dar ea a insistat.
- Nu eşti singurul membru aventuros al acestei familiei,
a insistat ea, şi avea dreptate.
Pentru luna noastră de miere, eu am sugerat să mer-
gem fie în Hawaii, fie la cabana unui camarad de război din
apropiere de fluviul Eel River, la sud de Eureka, California.
Cynthia a ales muntele. Născută în Miami, cu o familie care
avea bani şi a trimis-o la cele mai bune şcoli, era destul de
obișnuită să lenevească pe plajă.
- Hai să facem celălalt lucru, a spus ea.
Şi ne-am simţit minunat. Am înotat, am călărit, am pescuit.
Cynthia a ajuns să aibă îndemânare la carabina de calibrul
5,5 mm. Când era să calce pe un şarpe cu clopoţei, a scos
arma şi l-a împuşcat în cap.
Ne-a luat câteva zile să ajungem la gheţar. Singurii oa-
meni pe care i-am întâlnit pe drum au fost doi ciobani. Am
campat în prima noapte la Ink Wells, nume care face referi-
re la trei lacuri, toate negre ca smoala, a căror adâncime nu
a fost măsurată niciodată.
A doua zi am ajuns în zona sălbatică a râului Wind River.
Râul Wind River este alimentat de gheţarul Gannett. Am tra-
versat râul şi apoi am urcat cam 8 kilometri spre gheţar şi
am găsit zona de campare şi un cort tepee* uriaș, masiv. Ne-
am gândit că aparţinuse căpeteniei legendare Washakie,
care fusese șeful tribului Shoshone de Est şi care trăise până
la vârsta de 102 ani.
Ne-am așezat tabăra şi am construit o groapă mare pen-
tru foc cu bolovani mici. Ca să ne fie cald pe măsură ce noap-
tea se așternea, am folosit un truc pe care îl ştiam. Bolovanii
* Cort conic al amerindienilor. (n. red.)
CE AM ÎNVĂŢAT 185
nu se înfierbântă, doar se încălzesc. Aşa că iei unul, îl înfă-

şori într-un prosop şi îl bagi în sacul de dormit. Vei dormi ca
un prunc.
Ne-am gândit că ne-ar fi luat toată ziua să urcăm până în

vârful gheţarului, dar am pornit târziu. În loc să mai aştep-
tăm o zi, în care vremea putea să nu mai fie bună, eu şi Keith
am decis că, pentru a ajunge în vârf, trebuia să ne mişcăm
ceva mai repede decât plănuiserăm. Asta însemna să lăsăm
în urmă o parte din echipamentul de alpinism. Trebuia să
luăm frânghia şi colţarii sau pioletul? Se părea că am fi folosit
mai mult pioletul. De asemenea, eram olimpici şi în formă
maximă. Ne-am gândit că puteam urca în jumătate de zi.
Am pornit sub un cer însorit, purtând pantalonii kaki şi
ghetele de armată. Dar, ca să fim siguri, i-am spus soţiei mele:
- Dacă nu ne întoarcem până se întunecă, înseamnă că s-a
întâmplat ceva. Pui șaua pe cal, te duci călare şi aduci ajutoare.
Eu şi Keith am pornit. Am filmat câteva materiale şi am
făcut progrese semnificative. Cerul a rămas limpede, apoi,
din senin, a lovit furtuna. Deodată, aveam parte de zăpadă şi
fulgere. Ca să evităm să fim loviţi de fulger, a trebuit să az-
vârlim pioleţii la o distanţă sigură. Oricum ne era greu să-i
ținem, din moment ce începuseră să ni se pună cârcei la de-
gete şi să ne îngheţe de la vânt. Trebuia să găsim o protecţie
împotriva vântului şi, din fericire, am observat o scobitură
în gheaţă. Am încropit o mică grotă în care să putem să încă-
pem şi să așteptăm să treacă.
- Cred că am făcut o greşeală încercând să escaladăm
versantul nordic, a spus Keith.
Avea dreptate. Zăpada de acolo era mereu troienită şi
periculoasă. Pe versantul sudic, soarele încălzea zăpada. Se
topea şi apoi, peste noapte, îngheța la loc, formând un strat
de gheaţă. Foarte masiv. Dar pe versantul nordic puteai să

pășești într-un loc greşit şi să mori căzând într-o crevasă de
care nu ştiai că e sub picioarele tale.
Furtuna a fost de scurtă durată, dar se făcea frig. Am stat
în grota noastră încercând să decidem dacă să continuăm
drumul sau să ne întoarcem.
- Să ne rugăm pentru îndrumare, am sugerat.
După aceea, l-am întrebat pe Keith:
- Răspunde-mi sincer.
El a spus:
- Eu am înțeles că ar trebui să mergem mai departe.
- Si eu simt la fel, am spus.
Am mers în continuare. Nu mai era furtună, ci doar o
perdea de nori la mică altitudine. Nu mai era foarte mult
până în vârf şi exact când am ajuns acolo, cerul s-a luminat.
În panorama dintre partea de jos a norilor şi orizont, se ve-
deau munţi în toate direcţiile. Mi-a trecut prin minte atunci că
întreaga urcare fusese o metaforă: am suferit, ne-am luptat. A
fost teribil de frig şi de dureros. A fost exact ca în viață, iar răs-
plata a fost această priveliște glorioasă. Un rai pe pământ.
Această viziune frumoasă a fost, din păcate, temporară.
Soarele începuse să coboare rapid şi asta ne-a omorât visa-
rea. Ne luase o jumătate de zi să ajungem în vârful gheţarului,
fuseserăm înmărmuriţi de privelişte, iar apoi se întuneca în
treizeci de minute. Nu vrei să te prindă noaptea la 4.000 de
metri pe un gheţar. Trebuia să coborâm rapid.
Din fericire, eu şi Keith eram competenți la schiul pe bo-
canci și la coborârile prin alunecare. Şi, din fericire, luase-
răm decizia corectă să luăm pioleţii cu noi. (Desigur, ar fi
trebuit sa luăm şi frânghia. Niciodată să nu escaladezi fără
frânghie!) Ții mânerul pioletului în formă de „T” şi înfigi
capătul ascuțit în zăpadă. Apoi schiezi, efectiv, pe bocanci.

Ca să accelerezi, te înclini în faţă. Să încetineşti, tragi înapoi
de piolet. Versantul nordic era prea riscant din cauza fisuri-
lor ascunse, aşa că am luat-o direct pe versantul ghețos su-
dic. Ne-au trebuit mai puţin de treizeci de minute să ajungem
jos, cu o viteză de aproximativ 50 de kilometri pe oră. Nu
pot să spun că ne-am bucurat de alunecare: nu se compară
nimic cu un vânt îngheţat care îţi strică ziua când nu eşti
îmbrăcat cum trebuie.
Până am ajuns jos era beznă. Am găsit echipamentele pe
care le lăsaserăm la baza gheţarului. Şi catârul. Ne-am pus
pe noi nişte haine călduroase şi am scos nişte chibrituri. Ne-am
legat unul de altul cu o frânghie şi am aprins chibrit după
chibrit, încercând să evităm să cădem în râu în timp ce ne
căutam drumul spre soţia mea.
În cele din urmă, am văzut o flacără. Cynthia aprinsese
focul. Dar în loc să pună șaua pe cal şi să meargă după aju-
toare, ea stătea acolo şi plângea. Am tras în aer cu un pistol
pe care îl luaserăm cu noi, ca să o anunțăm că eram în apro-
piere. Când ne-a văzut în sfârşit, a venit spre noi în fugă.
Eram fericit că rămăsese prin apropiere.
Eu şi Keith am fost prea siguri pe noi – bine, idioţi – să
credem că puteam să ajungem până în vârf, cu jumătate din
echipament şi să ne întoarcem pe lumină. Am fost aroganţi.
Cel puţin, eram instruiți amândoi pentru supraviețuire şi
ştiam cum să ne folosim echipamentul.
Asta ne-a ferit să fim nişte idioţi morţi.
Acestea fiind spuse, mă bucur că am făcut urcarea. Indi-
ferent cât de bătrân ești, nu înceta să te provoci pe tine însuți
la noi experienţe, dar fii deştept în privința asta, te rog.
ÎNVAŢĂ SĂ TE ADAPTEZI
În conformitate cu Legea privind protecţia vârstnicilor*

din 1973, biserica mea a fost nominalizată ca spațiu pentru
un program nutriţional pentru vârstnici. Am mers la inter-
viu la Primăria orașului Los Angeles ca să conduc programul şi,
înainte să ajung acasă, ei sunaseră deja. Soţia mea mi-a spus:
- Ai obţinut postul.
Lucram deja cu oameni tineri în tabără şi ţineam şi dis-
cursuri în şcoli. Acum, pentru a lucra cu vârstnici, a trebuit
să mă documentez și să învăț despre nutriţie. A trebuit să
creez atmosfera potrivită la programul de prânz pentru a
reduce sentimentul de singurătate. A trebuit să ajut să se
găsească adăposturi. M-am ataşat de vârstnici însă, cum
este firesc în viaţă, unii dintre ei au murit.
Pierderea cuiva cunoscut te consumă şi, deşi eram din
război obişnuit cu moartea, a trebuit să învăț să-i fac față din
nou. Am urmat cursuri la UCS, am citit cărţi despre stres şi
efectul burnout (epuizare) şi am aflat că burnout este de
fapt o reacție a stresului cronic neeliberat. O metodă de a
face faţă stresului este să te menții cât mai mult activ şi să
mistui epuizarea.
În cadrul interviului acordat lui George Hodak pentru
instituția LA84 Foundation, acesta m-a întrebat dacă rănile
* Lege adoptată în 1965 în America, fiind prima inițiativă la nivel federal
care să ofere sprijin persoanelor în vârstă, oferind servicii de asistență
socială, servicii pentru prevenirea bolilor și de promovare a sănătății,
precum și programe pentru drepturile vârstnicilor. (n. red.)
de război sau de la atletism – și, ca să fiu sincer dacă vârsta –

îmi limitaseră abilităţile de a schia, de a practica skateboard
sau de a ţine pasul cu copiii. Iată ce i-am răspuns:
Trebuie să înveţi să te adaptezi. Nu poți să te dai bătut.
Genunchiul bolnav mă doare, la fel şi una dintre glezne şi spa-
tele – durerea este mereu prezentă. Dar ce ar trebui să fac? Să
îmi strâng aripile şi să nu mai zbor? Trebuie să am o hotărâre
de nestăvilit şi să adopt o atitudine pozitivă. A trebuit să învăţ
să schiez într-un stil anume, care a eliminat presiunea exer-
citată asupra genunchilor. Am observat că este mai puțin
dureros să cobori pe cele mai abrupte pârtii de pe Muntele
Mammoth decât să schiezi pe pantele mai domoale de la poa-
lele muntelui. Aşa că prefer să schiez pe pârtiile mai riscante.
Şi, bineînţeles, folosesc placa de skateboard zilnic pentru a
mă menţine în formă și ager. Cred că faptul că mă dau cu pla-
ca de skateboard a impresionat câțiva oameni, în special pe
cei mai în vârstă de la biserică. Când cobor strada şi fac un
drum cu placa de skateboard până la căsuţa poştală, văd oa-
meni care opresc maşina şi se uită înapoi ca să fie siguri că
nu-i înșală privirea. Văd un vultur bătrân, cu părul cărunt
șerpuind pe stradă (Râde). Cred că e puţin şocant pentru ei.
Nu mă deranjează. Mă consider un copil. Mă tratez ca pe un
tânăr. Îmi ignor durerile şi suferinţele. Trebuie.
După cum am spus întotdeauna: nu poţi doar să vor-
beşti despre cum să îţi trăieşti viaţa. Trebuie să o și trăieşti.
Ştiu că funcţionează; o demonstrează această scrisoare
pe care am primit-o acum câţiva ani. (Le păstrez pe toate şi
vreau să am încă timp să le și răspund tuturor.)
„Experienţa mea din anii de formare m-a determinat ini-
țial să cred că valoarea unui om se bazează pe nivelul câş-
tigurilor sau pe dimensiunile casei sale sau pe câte obiective
poate realiza în detrimentul altora. Acum ştiu că valoarea
unui om se măsoară prin felul în care îşi trăieşte viaţa în

fiecare zi şi mai degrabă prin cât contribuie pentru socie-
tate, decât prin ce ia de la societate. Mulţumesc, domnule
Zamperini.”
Cred că asta spune tot.
DEDICAREA ŞI PERSEVERENŢA DAU ROADE
Oamenii mă întreabă adesea ce am învăţat în viaţă, care

să merite amintit şi împărtăşit altora. Iată ceva ce le spun, în
special tinerilor: „Va fi greu să reușești să faci ceva, dacă nu
te dedici ţelului tău şi nu te ții de el. Nu poți să cedezi în fața
îndoielii. Nu poți să cedezi durerii.”
Nu se întâmplă pur și simplu să devii un mare atlet, scri-
itor, om de afaceri, orice altceva. Trebuie să privești în adân-
cul tău ca să descoperi dacă ești dispus să faci sacrificiile
necesare. Iar dacă nu, alege-ți un alt țel și pune-ți din nou
întrebarea.
Aceasta este marea lecție a vieții mele: nu te da nicioda-
tă bătut. Dacă vrei să fii un campion, trebuie să-ți urmărești
țelul trup și suflet. Asta presupune perseverență. Dacă ești
pe drumul cel bun, ține-te de drum până la capăt.
Uită-te la atleți: mulți dintre ei sunt foarte buni și unii
dintre ei chiar ajung în pragul succesului, dar doar atletul
disciplinat, care folosește autoanaliza continuă, pentru a-și
îmbunătăți atât propriul aspect fizic, cât și cel psihic al sine-
lui, poate avea vreodată șansa să treacă de acel prag și să
cunoască excelența și gloria.
Chiar dacă nu reușești să fii cel mai bun în ceea ce faci,
cât timp dai tot ce ai mai bun din tine, ar trebui să fii satisfăcut.
Până la urmă, nu sunt prea multe locuri în echipa olimpică.
Apare doar câte un campion la box. O corporație are doar un
director executiv. O țară are doar un președinte. Pentru a
ajunge în vârf, ai nevoie de talent înnăscut, noroc și muncă

grea. Asta nu trebuie să te descurajeze să aspiri. Nu le poți
controla pe primele două, dar o controlezi pe ultima – care
te pune în situația să descoperi dacă ai talent înnăscut și să
vezi ce îți aduce norocul. Nu te înșela singur în ceea ce pri-
vește eforturile, indiferent de cât de greu este. Nu putem să
fim toți campioni, dar putem da tot ce avem de dat.
Fratele meu mai mare, Pete, a făcut o paralelă clară când
eram tânăr și încercam să devin alergător de performanță:
„Nu merită un minut de durere pentru o viață de glorie?”
EȘTI NUMAI ATÂT DE BĂTRÂN
PE CÂT TE SIMȚI
Anii mei de facultate la UCS au însemnat mai mult decât

alergat. Îmi plăcea, de asemenea, să mă distrez. Cărui stu-
dent nu-i place?
La vremea respectivă, când oamenii din înalta societate
plecau în vacanță, sunau la ziare, care le publicau planurile.
„Domnul și doamna Edward Talbott vor pleca în Indiile de
Vest pentru două săptămâni, din 17 ianuarie până pe 2 fe-
bruarie.” Astăzi, nici nu ne-ar trece prin minte să facem ast-
fel de informații publice. Ar fi atâția infractori în fața casei,
încât ar trebui să tragă la sorți să vadă cine să se ducă să o
jefuiască primul.
Nunțile erau, de asemenea, anunțate în ziare cu ceva timp
înainte. Eu și Harry Read am văzut în asta o oportunitate să
ne distrăm. Ideea noastră: doi tineri inteligenți și aventuroși
puteau să apară la eveniment, să se piardă în mulțime și să
mănânce și să bea pe gratis. Și să întâlnească fete.
Am încercat prima dată la o nuntă la hotelul Knicker-
bocker. Eram îmbrăcați în costume negre și cămăși albe, cu
părul pieptănat pe spate. Plănuiam să zăbovim pe la intrare
și să tragem cu urechea ca să prindem orice informație pu-
team. Apoi, când o mașină a oprit și a coborât toată lumea,
noi am strâns mâna nou-veniților ca și cum am fi făcut parte
din nuntași – poate menționând un nume sau două – și am
intrat împreună cu grupul.
Odată ajunși înăuntru, puteam să ne îndreptăm direct

spre bufet sau să ne uităm după tinerele domnișoare. În
schimb, am dat peste doamnele mai în vârstă, mătușile și
bunicile cărora nimeni nu prea le dădea atenție – mai ales
dacă nu păreau că se distrează prea bine. Le-am admirat bi-
juteriile și rochiile, le-am servit băuturi și mâncare, am vor-
bit cu ele, am dansat o dată, de două ori înainte să mergem
mai departe și să le facem curte fetelor mai tinere. Sincer,
ne-am simțit bine și am avut câteva conversații neașteptat
de interesante.
De asemenea, ne-am dat seama că, dacă cineva voia să
ne dea afară, prietenele noastre noi ar fi garantat pentru noi
ca fiind binecrescuți și inofensivi. Dacă asta nu s-ar fi întâm-
plat, am fi spus, bineînțeles, adevărul – ușor înflorit: „Suntem
atleți de la UCS, am citit despre nuntă și, pur și simplu, n-am
putut rezista tentației de a participa.”
Entuziasmul de nestăpânit făcea minuni, mai ales că
eram și îmbrăcați bine.
Am fost, astfel, la opt nunți.
Acum, am 97 de ani și, în urmă cu vreo 30 de ani, am
înțeles, în sfârșit, că „tranzacția” noastră cu mătușile și bu-
nicile era, de fapt, o stradă cu două sensuri – doar că ele s-au
prefăcut că nu știau ce făceam, iar noi nu eram suficient de
isteți să ne dăm seama de asta. Ele știau exact ce puneam la
cale și s-au bucurat de fiecare minut al atenției noastre exage-
rate. Ne întreceau cu mult ca vârstă, dar și ca înțelepciune.
Acum că sunt un cetățean în vârstă, îmi place când cei
tineri îmi dau atenție. În plus, descopăr ce pun la cale tinerii
– ceea ce mă menține tânăr. Și poate sunt în stare să le îm-
părtășesc ceva ce le va fi de folos de-a lungul timpului.
Eu așa sper.
SFAT GRATUIT
1. Când mă urc într-un avion, chiar înainte să mă așez,

mă uit după ieșirea de urgență. Când însoțitoarea de zbor
face instructajul de siguranță, eu știu deja ce trebuie să fac.
Conștientizare înseamnă supraviețuire.
Când mă plimb pe stradă, pot să observ de la o poștă
oameni care ar putea să-mi facă rău. Traversez. Dacă traver-
sează și ei, atunci mă îndrept spre un magazin sau spre ori-
ce loc unde sunt oameni. Odată, am văzut doi copii mergând
pe Hollywood Boulevard; m-au fixat cu privirea. Și-au dat
seama că bătrânelul avea bani în buzunar. O femeie din fața
mea căra un coș de cumpărături. Am sărit peste coș. Când
m-au văzut că sar, și-au dat seama că nu eram o pradă ușoa-
ră. S-au întors și au plecat în sensul opus.
Conștientizarea îți salvează viața.
Pun pe seama cursurilor de fiziologie ţinute de dr. Roberts
la UCS faptul că m-au făcut conştient de cât de important este
să fii mereu conştient. Așa cum am spus și pentru revista
Family Magazine* de la UCS în 2003: „Le spun copiilor să fie
conștienți de ceea ce se petrece în jurul lor, pe stradă, în sala
de clasă, să evalueze situația, să se gândească la consecințe”,
spune el. „Este acel lucru pe care școala omite să îl predea la
clasă și este răspunsul tuturor alegerilor pe care le facem și
pentru supraviețuirea în această lume.
* Trojan Family Magazine este o publicație trimestrială pentru absolvenți,

personal, studenți și prieteni ai Universității din California de Sud. (n. red.)
Dr. Roberts (profesorul meu de fiziologie) numea asta minte-

mai-presus-de-materie. Dar poți să o numești și înțelepciune.”
2. Odată, am intrat într-o bancă şi am văzut un tip solid

cu prietena lui. Nu stăteau la coadă. Aveau pumnii plini de
bani, iar pe faţa lor se citea panica. Aveau şi un pistol. El a
venit spre mine în momentul în care deschideam uşa. Mi-a
pus pistolul în faţă şi mi-a spus:
- La o parte!
Câteva bancnote au căzut din mâinile fetei pe podea. Ea
s-a aplecat să le adune.
- Da, domnule.
Am spus şi am făcut ce mi-a cerut.
Apoi au fugit.
Pentru o clipă, în bancă se lăsase așa o liniște, încât pu-
teai să auzi acele bancnote căzând. Am examinat încăperea.
Cei care fuseseră martori la spargere stăteau acolo, privind
în gol. Deodată, un om a alergat spre uşa din spatele meu.
- Oh, oh, oh…eu ies de aici! a strigat în timp ce își făcea loc.
Ca oile, toţi l-au urmat. De ce? Banca era un loc sigur
acum, dar cine ştie ce se întâmpla în stradă? Poliţia era pro-
babil pe drum, iar tipul avea o armă.
Aş fi putut aștepta douăzeci de minute ca să fac o depu-
nere, dar așa am mers la un funcţionar de bancă şi am fost
primul la coadă.
Cu toţii am citit poveşti despre cineva care, ameninţat
cu un pistol sau o altă armă, se împotriveşte.
- Dă-mi portofelul!
- Dar…
Sau încearcă să facă pe eroii.
Îmi amintesc de un avocat celebru – lumea îl numea un

luptător – care a ieșit dintr-un club de noapte din Hollywo-
od și a fost jefuit în parcare. Fiind avocat, a încercat să se înţe-
leagă cu hoţul. Nu prea şi-a folosit capul mult lăudat şi, în
schimb, a fost împuşcat mortal. Oamenii au spus: „Ei bine, a
fost împuşcat pentru că a fost un luptător; se lupta cu orice.”
Ei bine, nu mai e cazul. Dacă un tip are un pistol şi nu
eşti pe câmpul de luptă, fii umil.
3. M-am căsătorit cu Cynthia Applewhite – fata visurilor

mele – în 1946. A murit în 2001. Am trăit cincizeci şi cinci de
ani împreună, am crescut doi copii grozavi, am avut un ne-
pot minunat şi un ginere şi o noră remarcabili. Eu şi Cynthia
ne-am și lăsat unul pe celălalt să ne conducem singuri viaţa.
Ştiți cu ce m-am ocupat, ceea ce mă ținea departe de casă
cea mai mare parte a timpului. Cynthia era artistă, avea roma-
ne publicate, o aventurieră care odată a călătorit în jurul lumii
timp de trei luni cu nave tramp*. Mereu îi venea câte o idee.
Când am lucrat la biserica din cartier, datorită reputaţi-
ei mele, mi se cereau adesea sfaturi şi consiliere despre cum
să menţii o căsnicie. Este o mare responsabilitate şi un joc
dur. Când vremurile sunt grele, trebuie să împiedici cele
două părți să nu sară una la cealaltă.
Iată cum procedam eu: vorbeam separat cu soția și so-
țul. Le spuneam fiecăruia ceva ce îmi spusese cândva fratele
meu, Pete: „Când greșești, recunoaște. Când ai dreptate, ți-
ne-ți gura.” De asemenea, îi spuneam soțului: „Orice ai face,
nu-i spune soției tale ceea ce ți-am spus.” Soției îi spuneam:
„Acesta este secretul unei căsnicii fericite, dar sub nicio for-
mă nu-i spune soțului tău ceea ce ți-am spus.”
* Navă comercială pentru transportul de mărfuri, care navighează din

port în port pentru a fi închiriată (sursa: MDN 2000). (n. red.)
Multe dintre cuplurile respective au rămas împreună o

lungă perioadă de timp.
LECȚIILE SPIRITULUI OLIMPIC
La șaptezeci și nouă de ani, purtând torța prin Playa del Rey,
California, pentru Olimpiada din Atlanta, Georgia.
ESTE DESPRE OAMENI
Spiritul Olimpic nu este despre cum să câștigi. Nu este

despre medaliile de aur.
Este despre oameni.
Când m-am întors acasă după Olimpiada din 1936, am
scris ce am gândit despre experiența mea. Apoi am pus hâr-
tia într-un sertar. După patruzeci și opt de ani, când mi s-a
cerut să alerg cu torța olimpică pentru Olimpiada din 1984
din Los Angeles, am căutat textul, l-am rescris și i l-am ară-
tat Comitetului Olimpic.
„Spiritul Olimpic este ca vântul. Nu îl vezi cum vine sau
pleacă, dar îi auzi vocea. Simți puterea prezenței sale. Te bu-
curi de rezultatul trecerii sale. Apoi devine o amintire, un
ecou al zilelor de glorie.”
Spre surprinderea mea, au cerut să utilizeze textul. Nu
era rău pentru un tânăr de 19 ani. Mă bucur că l-am păstrat.
TREBUIE SĂ TE ANTRENEZI CA SĂ
PORȚI O TORȚĂ
Ți-ai dat toată silința la antrenament. Ai ajuns în echipa

olimpică. Acesta este țelul: să ajungi în echipă. Nu poți să
descrii în cuvinte euforia. Descoperi o lume dincolo de com-
petiție, întâlnești atleți străini care au trăit aceleași experi-
ențe emoționante. Camaraderia vă unește.
Când Jocurile iau sfârșit, vrei să o iei de la capăt.
Mulți dintre noi nu au șansa să se întoarcă, dacă nu ai
onoarea să fii invitat să faci parte din ștafeta internațională
a Torței Olimpice.
Alergarea cu torța olimpică este printre cele mai prețu-
ite amintiri. Am alergat de cinci ori: Los Angeles (1984),
Atlanta (1996), Nagano (1998), Sydney (2000) şi Salt Lake
City (2002). Este un record.
Flacăra simbolizează furtul focului de la Zeus de către
Prometeu, care mai apoi l-a dăruit oamenilor. Ștafeta mo-
dernă a Torței Olimpice a început în 1936, terminându-se cu
Jocurile Olimpice de la Berlin, la care am participat. Flacăra a
fost aprinsă de reflexia Soarelui într-o oglindă concavă în
Olympia*, Grecia, și a fost transportată 3.187 km de către
3.331 de alergători în douăsprezece zile și unsprezece nopți,
din Grecia la Berlin. (În filmul De neînvins, nepotul meu,
Clay, a interpretat ultimul atlet de ștafetă care aprinde flacă-
ra olimpică pe stadion.)
* Oraș în Grecia antică din Elis; situl arheologic aparține din 1989 patri-
moniului cultural UNESCO. (n. red.)
LECȚIILE SPIRITULUI OLIMPIC 203
Când am fost invitat să alerg pentru ștafeta Jocurilor

Olimpice din Los Angeles în 1984, întreaga familie a fost en-
tuziasmată. Fiica mea, Cissy, a purtat chiar pantaloni scurți
și pantofi de alergat la eveniment și a alergat alături de
mine, cât îi permitea escorta poliției. Tot spunea „E tatăl
meu” tuturor celor din mulțimea înșirată de-a lungul străzii.
Pentru Jocurile de Iarnă din 1998, Cissy a zburat împre-
ună cu mine în Japonia ca să alerge din nou alături de mine
și să mă încurajeze din afara razei camerelor de filmat. Am
ținut torța în Naoetsu, aproape de locul unde fusesem în-
temnițat cu mai bine de cincizeci de ani în urmă.
Nu există alt sentiment ca acela de a alerga cu torță
olimpică. Stai acolo, uitându-te după alergătorul care se
apropie. Unde este el? Unde este ea? În cele din urmă, un
punct apare la capătul drumului și devine tot mai mare, pe
măsură ce se apropie. Apoi, vine rândul tău. Fiecare alergă-
tor are propria torță, aprinsă de alergătorul anterior și așa
fiecare aprinde torța următoare. Focul se transferă și poți să
pornești.
Trebuie să porți torța un kilometru – aproape trei sfer-
turi de milă – în mai puţin de nouă minute. În 1984 aveam
șaizeci și șapte de ani. Am vrut să fiu în cea mai bună formă,
așa că am alergat doi kilometri pe zi ca să mă antrenez și
mi-am redus timpul la 03:50.
Trebuia să alerg de-a lungul aerodromului Zamperini
din Torrance, Los Angeles (aeroportul a fost redenumit după
mine: Aerodromul Memorial Zamperini – dar când m-am
întors acasă au renunțat la cuvântul „memorial”), pentru că
trecea exact pe lângă autostrada Pacific Coast, la patruzeci
de kilometri de aerodrom. Dar autoritățile au făcut o gre-
șeală și au confundat aerodromul. Am alergat, în schimb, la
Aeroportul Internațional Los Angeles.
Când am terminat partea mea de cursă, am aprins torța

fiului lui Mack Robinson – fără să știu că el era. Mack Robinson
a fost medaliatul cu argint la competiția de 200 de metri
pentru bărbați la Jocurile Olimpice din 1936. Jesse Owens
l-a învins cu numai 30 de centimetri și 4 sutimi de secundă.
Renumitul jucător de baseball, Jackie Robinson, era fratele
mai mare al lui Mack.
În cele din urmă, torța ajunge la Stadionul Olimpic ca
parte a ceremoniei de deschidere. La Jocurile din Berlin din
1936, ca parte din spectacol au eliberat în aer mii de hulubi,
pentru a simboliza porumbeii albi ai păcii. Echipa noastră
stătea pe teren purtând pălării de paie ca ale lui Buster Kea-
ton*. Mare noroc. Porumbeii au zburat. Au făcut cercuri în
aer. Şi s-au găinat pe toată lumea. Se presupunea că trebuia
să stăm în poziție de drepți, dar a fost greu să nu râzi.
Fapt puțin cunoscut: păsările erau eliberate de obicei
înainte de ceremonia de aprindere a torţei dar, pentru că
unele păsări se așezau pe marginea cazanului în flăcări,
apăreau accidente nefericite. Acum, aprind mai întâi flacăra
şi păsările știu să stea la distanță.
Dintre toate torţele pe care le-am purtat, cea din Los
Angeles a fost singura pe care o puteai aprinde practic în
orice moment. Mânerul era un recipient cu propan. Aprin-
deai fitilul din partea superioară cu butan, apoi deschideai
propanul pentru a mări flacăra. Torțele care au urmat nu mai
funcționau așa. Când rămâneau fără combustibil, asta era.
Am luat la multe şcoli torţa purtată în Los Angeles. Stă-
team pe podium şi o aprindeam, iar copiii puteau veni să se
fotografieze cu ea.
În Japonia, în 1998, pentru Olimpiada de Iarnă de la Na-
gano, am început alergarea în Joetsu – pe vremuri denumit
* Pălărie cu boruri mici. (n. red.)

Naoetsu. Flacăra ajunsese cu o noapte în urmă şi a fost ţinu-

tă în aşteptare pentru ceremonie. A avut loc un banchet. De
dimineaţă am mers într-un cort. S-au făcut prezentările şi
s-au ținut mici discursuri. Primarul a spus:
- Bun venit la Joetsu, în circumstanţe diferite.
Apoi, mi-am luat torţa, am ținut-o sus şi purtătorul de tor-
ţă anterior a aprins-o. M-am întors spre mulţime să o vadă şi
am început să alerg.
Am purtat un trening frumos și ușor de alergare, dar mă
antrenasem în hainele mele de zi cu zi, la care am adăugat
câteva pulovere împotriva frigului, dar şi ca să-mi măresc
greutatea. Mulţi oameni nu îşi dau seama că trebuie să te
antrenezi ca să porți o torţă. Nu sunt foarte grele – probabil
vreo două kilograme – dar trebuie să le ții sus întregul drum.
Şi să zâmbeşti. Şi să faci cu mâna publicului. Muşchii braţe-
lor trebuie să fie în formă.
Am întâlnit purtători ai torţei care au uitat (sau nu știu-
seră niciodată) acest lucru, apoi mâinile începeau să-i doară
şi coborau treptat torţa. Se simțeau groaznic. Dar nu ar fi
trebuit să se simtă. Poți să schimbi mâna. E în regulă. Oame-
nii vor crede pur și simplu că vrei să faci cu mâna mulțimii
de pe partea cealaltă a drumului.
Cât timp te-ai pregătit să dai ce ai mai bun, nu e nici o
ruşine să fii flexibil.
IERTAREA ESTE FACTORUL TĂMĂDUITOR
„Louie a devenit, cu adevărat, o altă persoană, capabil să

uite amărăciunea și să ierte sincer.”– Cynthia Applewhite
Zamperini, 1999
De-a lungul multor ani de la cel de-Al Doilea Război

Mondial, m-am gândit la ce mi s-a întâmplat în Japonia și la
Pasăre, în special. Doar ca să mă verific, mă gândeam la „Pa-
săre” scăpând basma curată și așteptam să văd cum mă sim-
țeam. Nimic. Nu mă deranja niciun pic.
Un bărbat de la Universal Pictures mi-a spus odată: „I-ai
iertat pe japonezi, dar nu-i condamni pentru ceea ce-au fă-
cut?” M-am gândit la asta, iar a ierta cu adevărat merge
mână în mână cu a nu mai condamna. Unii oameni iartă și,
apoi, continuă să se gândească: „Banditul ăla, ce mi-a făcut!”.
Dar este asta iertare? Când ierți, trebuie să renunți.
La sfârșitul anului 1997, când producătorul de la CBS,

Draggan Mihailovich, lucra la The Great Zamperini („Marele
Zamperini”), un film de treizeci și cinci de minute despre
mine, pentru Jocurile Olimpice de Iarnă din 1998 de la Na-
gano, m-a sunat într-o zi și mi-a spus:
- Ține-te bine de scaun!
I-am spus:
- Bine, mă țin bine de scaun. Ce e?
- Am găsit Pasărea. Trăiește.
- Ce?
Când mă întorsesem în Japonia, în 1950, am vizitat în-

chisoarea Sugamo, unde erau acum încarcerați oamenii care
mă închiseseră pe mine. Am vrut să-i văd față în față, să mă
uit în ochii lor și să le ofer iertarea. Sperasem să văd Pasărea
acolo, dar dispăruse și toată lumea credea că s-a sinucis. Ce
s-a întâmplat de fapt era că Mutsuhiro Watanabe se ascun-
sese într-o cabană de munte, pe dealurile din Nagano, de ani
buni, revenind numai după amnistia generală.
- Mda, l-am găsit. Va trebui să-l încolțim și să obținem
un interviu. Ai vrea să-l vezi? m-a întrebat Draggan.
- Absolut! am spus.
Draggan îi dăduse de urmă Păsării, sunase acasă la el și
vorbise cu soția lui. A întrebat dacă era posibil un interviu.
Ea a spus că era bolnav. Vreo două zile mai târziu, Draggan a
sunat din nou. De data asta, soția lui Watanabe a spus:
- E într-o excursie.
Draggan și echipa lui, inclusiv experimentatul reporter
CBS, Bob Simon, care a relatat povestea, au decis să se as-
cundă și să urmărească locuința. Au descoperit că Watanabe
făcea plimbări lungi, așa că au instalat un aparat de fotogra-
fiat pe cealaltă parte a străzii și au ascuns o cameră mică în
pălăria unui membru al echipei. Atunci când Pasărea a ieșit,
l-au abordat și, vorbind prin intermediul unui interpret,
l-au întrebat dacă el era Watanabe.
- Da, sunt Mutsuhiro Watanabe, a spus el.
După formalitățile obișnuite, a fost de acord să vorbească.
Atunci când a fost întrebat dacă îl știa pe Louis Zampe-
rini, Pasărea a spus:
- A, Zamperini-ca. Orympi-ca. Prizonier numărul unu.
Mi-l amintesc bine. Bun prizonier.
- Ați vrea să-l vedeți?
Spre surprinderea mea, Pasărea a spus „da”.

În mijlocul interviului, fiul și nepotul lui Watanabe au
ieșit din casă și și-au dat seama ce se petrecea. În timp ce
ascultau, l-au auzit pe Bob Simon spunând:
- Ei bine, dacă [Zamperini] era un prizonier atât de bun,
de ce l-ați snopit în bătaie?
Watanabe vorbea foarte puțin engleza, dar a înțeles.
- A spus el asta?
- Zamperini și ceilalți prizonieri își amintesc de dumnea-
voastră, în special, ca fiind cel mai brutal dintre toți gardienii.
Cum explicați asta? a întrebat Simon.
- Bătaia și loviturile în societatea caucaziană sunt consi-
derate comportament crud, a explicat Pasărea.
Dar au existat unele ocazii, a sugerat el, în care bătaia și
loviturile erau inevitabile.
- Nu mi-au fost date ordine militare, a explicat Pasărea,
dar, propriile mele sentimente... m-au făcut să tratez prizo-
nierii strict ca pe dușmani ai Japoniei. Zamperini îmi era
binecunoscut. Dacă el spune că a fost bătut de Watanabe,
atunci un astfel de lucru a avut loc probabil în lagăr.
Familia lui Watanabe era șocată. Ei nu-i cunoșteau tre-
cutul. Au fost deranjați văzând bătrânul cum încerca să-și
găsească cuvintele potrivite. Au oprit interviul și i-au spus
echipei să plece și să nu se mai întoarcă.
Eu nu-i pot învinovăți pentru asta. Orice fiu, indiferent
dacă tatăl lui are dreptate sau nu, își va susține tatăl.
Draggan a oprit filmarea, dar l-a întrebat pe Watanabe
dacă mai voia să se întâlnească cu mine. Din nou, el a spus
„da”.
Draggan a încercat să aranjeze o întâlnire, însă fiul a re-
fuzat categoric.
- Dl. Zamperini se va aștepta ca tatăl meu să facă plecă-

ciuni și să-și ceară iertare.
Când Draggan mi-a spus asta, am spus:
- Nu. N-am de gând să-i cer să-și ceară iertare. L-am
iertat deja.
Eforturile de a ne aduce împreună au continuat. I-am
scris o scrisoare Păsării și i-am dus-o în Japonia. În ea, i-am
scris despre convertirea mea și cum a condus ea la iertare.
Dar Pasărea tot nu voia să ne întâlnim și asta a fost tot. Am
dat scrisoarea cuiva care spunea că ar putea să i-o dea lui
Watanabe. Nu știu dacă a ajuns vreodată la el.
În 2003, Watanabe a murit.
Desigur, m-am gândit de multe ori la ceea ce aș fi putut
spune sau face, dacă ne-am fi putut întâlni. Mi-am imaginat
cum m-aș fi prezentat, cum am fi pălăvrăgit, cum aș fi pro-
pus să luăm prânzul. Aș fi întrebat de familia lui. Dacă răz-
boiul ar fi fost adus în discuție, aș fi spus că este regretabil
până și că avusese loc un război. Altminteri, nu aș fi vorbit
despre asta sau nu l-aș fi acuzat de crime. Cel care iartă nu
aduce niciodată în discuție trecutul în fața acelei persoane.
Când ierți, e ca și cum nu s-ar fi întâmplat niciodată.
Adevărata iertare este completă și totală. Dintre toate
rezultatele minunate ale schimbării vieții mele, probabil cel
mai bun este capacitatea mea de a ierta.
Înainte să revin în Japonia, pentru Jocurile Olimpice de

Iarnă, l-am întrebat pe Draggan Mihailovich dacă ar fi putut
să rezolve în așa fel încât să pot alerga cu torța de-a lungul
lagărului de prizonieri.
Draggan mi-a spus că cei de la CBS trebuiau să meargă
la Comitetul Olimpic Japonez, la Coca-Cola și la Comitetul
nostru Olimpic pentru a obține permisiunea doar pentru ca

eu să port flacăra olimpică. S-a întâlnit și cu cei care amena-
jaseră Parcul Păcii din Joetsu și a mers la primar. Inițial, japo-
nezii voiau ca doar japonezii să poarte flacăra pe pământul
lor de baștină. Dar au fost de acord și eu am fost singurul
străin.
Întreaga idee a unui parc dedicat păcii este fenomenală.
Dintre toate fostele lagăre pentru prizonieri de război, nu-
mai Joetsu a făcut asta. Când și-au dat seama de adevărul
privind ce se întâmplase în orașul lor, n-au vrut ca cineva să
uite: nici ei înșiși, nici copiii lor, nici copiii copiilor lor. S-au
pus serios pe treabă, și-au adunat resursele, au cumpărat
terenul și au creat Parcul Păcii.
- Este frumos că ați iertat tot ce s-a întâmplat aici, mi-a
spus primarul, dar noi n-ar trebui să uităm niciodată.
A fost deopotrivă palpitant și emoționant să port torța
olimpică prin orașul în care fusesem prizonier de război. În
mințile noastre există imagini care rulează la nesfârșit și eu
nu puteam să nu-mi imaginez lagărul. M-am gândit cum mu-
riseră toți prietenii mei. Făcuserăm muncă de sclavi. Fusesem
bătut aproape zilnic. Urâsem poporul ăsta. Avusesem fante-
zii despre cum să mă răzbun.
Și, apoi, iată-mă alergând, cu mii de oameni aclamând, în-
șirați de-a lungul drumului, mulți dintre ei copii de școală.
M-au primit cu dragoste și bunăvoință. M-am simțit ca un rege.
Să îți spun adevărul, deși mă împăcasem cu ani în urmă
cu tot ce se întâmplase, am fost, din nou, puțin surprins de
faptul că nu rămăsese amărăciune în inima mea. Iertarea fu-
sese factorul tămăduitor. Puterea de acceptare, de a fi voios,
împăcat și îndestulat explică zâmbetul de pe fața unui om
bătrân care poartă torța olimpică într-un loc în care un tâ-
năr suferise cel mai mult.

AȘA SĂ-ȚI ADUCI AMINTE

DE MINE
Louie, abia trecut de optzeci de ani. „Cred că faptul că mă
dau cu placa de skateboard a impresionat câțiva oameni.
văd oameni care opresc maşina şi se uită înapoi ca să fie
siguri că nu-i înșală privirea.”
O INIMĂ CARITABILĂ
Dacă aș avea o mașină a timpului, toate amintirile mele,

și dacă aș putea să mă întorc și să-mi trăiesc viața din nou,
nu aș schimba prea multe. Sigur, poate că nu aș fi vrut să
ajung pe „Viespea Verde” (bombardierul B-24D), să mă pră-
bușesc în ocean, să plutesc în derivă, să fiu un prizonier de
război și să am tulburarea de stres posttraumatic și toate
celelalte, dar nu e de niciun folos să speculez. A fost nevoie
de această experiență ca să ajung aici unde sunt acum: să-
mi spun povestea, să fac muncă filantropică, să salvez vieți,
să dau sfaturi și să ajut copii.
A fost o viață minunată, mai ales să lucrez cu copiii.
Și, acum, uite ce s-a întâmplat: am două cărți grozave
despre mine și cea mai frumoasă femeie din lume regizează
un film despre viața mea și mă îmbrățișează. Am o familie
minunată, o credință puternică și atât de mulți prieteni! De
ce m-aș plânge? Accept totul.
După cum am spus mereu: toate lucrurile lucrează îm-
preună spre bine.
Am 97 de ani și, ca toți ceilalți, îmi este puțin frică de moarte,
deoarece indiferent de cât de bătrân ești, îți faci mereu planuri și
nu vrei să fii întrerupt. Mă simt ca și cum aș fi trăit deja două sute
de ani, dar nu m-ar deranja încă două sute, doar ca să pot conti-
nua să fac ceea ce am făcut până acum: să-i ajut pe cei defavori-
zați. Asta a fost agenda mea. Asta a fost întreaga mea viață.
Sunt un cetățean recunoscător ale Americii, care vrea
doar să fie amintit pentru inima sa de filantrop.
POSTFAȚĂ
Pe 13 iulie 2014, la o săptămână după ce Louis Zamperini

a murit la 97 de ani, familia a ținut o comemorare privată, pen-
tru a-i celebra viața. Printre vorbitori: fiica lui Louie, Cynthia;
fiul, Luke; nepotul, Clay; producătorul emisiunii 60 Minutes și
prietenul său vechi, Draggan Mihailovici; Angelina Jolie și Kyle
Gauthier, ale căror reflecții au apărut mai devreme în carte.
Fiecare a împărtășit amintiri emoționante despre omul care
le-a îmbogățit atât de mult viețile.
Luke Zamperini
Louis era pregătit. Când avionul lui s-a prăbușit în Oceanul
Pacific, în 1943, era pregătit pentru calvar. Ca cercetaș, a învă-
țat că gloanțele pierd din viteză cam la un metru sub apă. Stu-
diind fiziologia în facultate, a învățat că mintea este precum un
mușchi: se atrofiază dacă nu se exersează. Și, participând la un
curs oferit tuturor trupelor în Insulele Hawaii – deși numai
cincisprezece militari participaseră, a spus el –, a învățat cum
să le facă față rechinilor în apă. Să învăț să conduc mașina de la
tatăl meu a fost nu atât despre cum să manevrez vehiculul, ci
mai curând un curs de planificare avansată de contingență.
Louis era amuzant. Când mama a venit acasă, după ce că-
lătorise în jurul lumii într-o navă tramp, în anii ’60, ne-a povestit
despre cum mergea pe jos până la Piramide, când un localnic a
pălmuit-o peste fund. Tata a întrebat:
- Și ce-ai făcut?
Ea a spus:
- Am luat o piatră de pe jos și am aruncat-o spre el.
POSTFAȚĂ 215
Tata a spus:
- Ar fi trebuit să faci gestul creștinesc și să întorci și celălalt
„obraz”.
În 1998, când a fost întrebat de către primarul din Naoetsu,
Japonia, dacă a existat ceva bun cât a fost într-un lagăr japonez
de prizonieri, el a răspuns repede:
- Da. M-a pregătit pentru cincizeci și cinci ani de căsnicie.
Louis era iubitor. Ca majoritatea celor din generația lui, tata
și-a exprimat dragostea prin fapte. Mai târziu în viață, a început
să spună „te iubesc”. Dar mai înainte, își arăta dragostea știind
că ai o nevoie și făcând pur și simplu ceva în privința asta.
De exemplu, nu-i păsa prea mult de hamsterii pe care-i
aveam când eram copil dar, într-o zi, după ce neglijența mea le
provocase aparent sfârșitul prematur, tata și-a dat seama că
erau încă în viață și a rămas treaz toată noaptea, hrănindu-i cu
apă cu zahăr dintr-o pipetă și îngrijindu-i până la însănătoșire.
Dimineața, am fost surprins și încântat peste poate.
Când eram mai mare, a observat că un copac se sprijinea
periculos pe acoperișul casei mele. El singur l-a scos cât timp
eu eram la serviciu.
Louis era miraculos. Nu săvârșea miracole ca să-și demon-
streze puterea în fața oamenilor, dar miracolele i se întâmplau
ca să demonstreze puterea lui Dumnezeu în viața lui. Câteva
care-mi vin în minte au fost că a scăpat în mod miraculos din
bombardierul prăbușit, după ce fusese pironit sub trepiedul
mitraliorului copilot, înfășurat în cablurile spiralate, leșinând
în timp ce avionul se scufunda și revenindu-și în simțiri și plu-
tind liber, fără nicio explicație. Atunci când un avion japonez
de luptă i-a mitraliat pluta făcându-i patruzeci și opt de găuri
de gloanțe, nici unul dintre cei trei ocupanți înghesuiți în acel
spațiu minuscul n-a fost rănit. În lagărul de prizonieri, a ținut o
scândură grea deasupra capului treizeci și șapte de minute.
Dar cel mai mare miracol a fost că s-a împăcat cu Creatorul
său și, apoi, că i-a iertat pe toți cei care l-au torturat, inclusiv pe
Pasăre. Doi ani de coșmaruri recurente, în care îl sugruma pe

Pasăre – s-au terminat într-o clipă și nu au mai apărut nicioda-
tă, pentru tot restul vieții sale.
Louis a fost tatăl meu, eroul meu și modelul meu în viață.
Mi-e foarte dor de el.
Draggan Mihailovich
Într-o zi, în 1999, Louie a vrut să mă ia în orașul său natal,

Torrance, la distanță de câteva ieșiri de pe autostradă la sud de
Los Angeles, pentru a-mi putea arăta Aerodromul Zamperini,
aerodromul care fusese numit în onoarea lui. Materialul pe care
îl făcusem pentru Louie pentru Jocurile Olimpice de Iarnă se di-
fuzase cu un an în urmă, dar eram prieteni acum, iar eu îmi făcu-
sesem o datorie din a-l vedea ori de câte ori eram în Los Angeles.
Louie își conducea mașina Subaru combi, iar eu eram pu-
țin agitat, așezat în scaunul din dreapta, cu un bărbat de 82 de
ani la volan. Dar, m-am gândit că, dacă putea să zboare cu avi-
onul, atunci putea să conducă și o mașină. Primul lucru pe care
l-am observat era că lui Louie îi plăcea să stea foarte jos și mult
în spate, cu picioarele sale lungi întinse.
Dezbăteam pe ce bulevard să o luăm, pe Hollywood sau pe
Westwood, îndreptându-ne spre autostradă, când, deodată, un
Audi a oprit brusc, în fața noastră, pe banda din stânga. Într-o cli-
pă, ochii mi s-au mărit, inima mi s-a oprit și m-am întrebat dacă
Louie vedea ce vedeam eu. Dacă nu, eram pe cale să avem cele
patru cercuri suprapuse ale logoului Audi marcate pe vecie pe fe-
țele noastre. Înainte să pot să icnesc sau să-mi recapăt vocea, Lou-
ie a tras de volan brusc la dreapta și, apoi, exact la fel de repede, a
schimbat direcția spre stânga. Evitase Audiul, țâșnind dibace pe
banda din centru și, apoi, înapoi pe drumul nostru inițial.
„Sfinte Sisoie!”, m-am gândit. A fost impresionant. Au
trecut două secunde. Trei. Încă una. În cele din urmă, Louie s-a
întors spre mine și, foarte impasibil, a spus:
- Încă mă descurc, nu-i așa?
POSTFAȚĂ 217
Așa era.
Întotdeauna se descurcase.
Clay Zamperini
Pierderea bunicului meu a fost dificil de asimilat. Nu e că

nu-mi pot imagina o lume fără el, ci, mai degrabă, că trecerea
sa în neființă nu este o pierdere unică doar pentru familia mea,
dar afectează un număr infinit de oameni.
Louis Zamperini a însemnat o mulțime de lucruri pentru o
mulțime de oameni: un exemplu de atletism de elită și o adu-
cere-aminte că toți suntem capabili de orice, cu multă muncă și
îndrumare. O mărturie a puterii și a rezistenței spiritului uman
când, în ciuda situației sale fără speranță, el și Russell Philips au
supraviețuit unei derive pe mare de patruzeci și șapte de zile.
Poate cel mai important, el a fost un exemplu al capacității noas-
tre de a ne elibera de demonii noștri, când și-a iertat gardienii
din închisoare pentru că îl torturaseră doi ani și jumătate.
Dar, pentru mine, el a fost întotdeauna doar bunicul meu.
Omul iubitor, bun și generos, care făcea orice ca să-mi dea o
șansă la o viață mai bună decât avusese el și la înțelepciunea
de a fi un om mai bun decât fusese el. Asta-i greu de egalat.
Louis m-a învățat ce înseamnă să fii puternic, ce înseamnă să
fii plin de compasiune. El m-a învățat că, agățându-mă de mâ-
nie și amărăciune, nu mi-aș face decât rău. Îmi spunea adesea
că cel mai important lucru pe care ar trebui să mi-l amintesc
este „să am tot timpul o expresie voioasă”. Nu contează cât de
sumbră este situația, fie că ești pierdut pe mare, fie că doar ai
o zi proastă, cheia pentru propria supraviețuire este să menții
o atitudine pozitivă, voioasă.
Nu pot decât să socotesc că e o binecuvântare că aceste
lecții ale „Generației Mărețe*” – sau, ceea ce el numea, „Gene-
* Termen creat de jurnalistul Tom Brokaw pentru a desemna generația
care a crescut în Statele Unite în timpul Marii Depresiuni și care apoi a
luptat în Al Doilea Război Mondial. (n. red.)
rația Temerară” – rezonează nu numai cu generația mea, dar și

cu nenumărați alți tineri care l-au admirat ca pe o sursă de în-
țelepciune și de viață bine trăită. Sunt încontinuu uimit să aud
cât de mulți dintre prietenii mei îl păstrează pe Louis în inimi-
le lor. Având în vedere dragostea și preocuparea sa pentru
tineri, nu e de mirare.
Îi datorez atât de mult din propria mea identitate bunicu-
lui meu! A fost un aventurier și un om căruia i-a plăcut timpul
petrecut în aer liber, și a plantat sămânța pentru propria mea
dragoste de sălbăticie, escaladă, alpinism și răgazul să mă opresc
și să mă minunez în slava creației. Pe propria mea copie a cărții
Unbroken (De neînvins), Louis mi-a lăsat semnătura sa și un citat
dintr-un om pe care l-a admirat, ecologistul de renume John Muir.
„Urcă munții și află veștile lor bune. Pacea naturii se va
revărsa în tine, precum se revarsă razele soarelui printre co-
paci. Vânturile vor sufla propria prospețime în tine și furtunile
energia lor, în timp ce grijile se vor desprinde de tine ca frun-
zele toamna.”
Cynthia Zamperini Garris

I-am scris această scrisoare tatălui meu la cea de-a nouă-
zecea aniversare.
Mi-ai salvat viața când mă înecam în piscina cuiva, cu mult
timp în urmă. Ai avut grijă de mine când am fost bolnavă. Ai înde-
părtat tandru multe așchii din picioarele mele, mi-ai bandajat
fiecare rană și m-ai luat în brațe noaptea, când mi-era teamă.
M-ai învățat valoarea onestității.
M-ai inspirat să devin creștină, când eram atât de tânără,
iar apoi v-am avut atât pe tine, cât și pe Iisus, să mă faceți să mă
simt în siguranță și iubită.
Aveai pregătită o cină de sportiv pe masă, pentru mine,
noapte de noapte, atunci când eu mă întorceam de la ore întregi
de lecții de balet. Ani mai târziu, m-ai învățat să schiez, înce-
pând astfel o prietenie chiar mai strânsă între noi.
POSTFAȚĂ 219
M-ai luat cu tine în Japonia și în Insulele Marshall, ambele

aventuri minunate de care-mi voi aminti mereu.
Ai fost partenerul meu pentru sute de prânzuri la El Cholo.
Continui să mă inspiri cu spiritul tău voios, puterea de rezis-
tență, sănătatea de nezdruncinat și capacitatea de a cădea în
picioare, indiferent de orice.
Anul trecut, atât Luke, cât și eu ne-am trezit remarcând că
ne-am fi dorit să fim mai mult ca tine: că ești mai sănătos și mai
fericit decât am fost noi vreodată și că ai mai mulți prieteni de-
cât am putea noi spera vreodată să avem.
Ce e la tine atât de special? De te-a ținut în viață în război?
De te-a ajutat să păcălești moartea de atâtea ori în viața ta? De
te face să tot treci prin foc și pară și atrage oamenii cu sutele să
vrea să fie cu tine?
Am fost întrebată acest lucru în timpul unui interviu în
Torrance ieri și nu am putut indica cu precizie acel „ceva”. Încer-
casem să-mi dau seama de el în trecut și tot îmi lipsea ceva ca să
știu. Poate chiar nici tu nu știi.
Tot ce știu este că ai acel „ceva” și îl vei avea întotdeauna.
Acea flacără nemuritoare din tine este una și aceeași cu flacăra
olimpică. Sunteți amândouă create împreună, pentru totdeau-
na. Ești flacăra inspirației pentru toți care au venit înainte și
pentru toți care vor mai fi.
Dar, mai presus de toate, în forul meu cel mai intim, ești pri-
etenul meu, profesorul, camaradul și campionul meu.
Ești tatăl meu.
Și, cu toată dragostea pe care o fiică o poate exprima, îți
mulțumesc pentru că m-ai adus pe această lume, pentru a te pu-
tea cunoaște.
MULȚUMIRI
Louis Zamperini
Orice am realizat, datorez asta sacrificiilor mamei și tată-

lui meu; sprijinului surorilor mele, Virginia și Sylvia; și, mai
ales, iubirii fratelui meu, Pete, care m-a convins să alerg și mi-a
salvat viața. A fost mentorul și inspirația mea.
De asemenea, datorez mult răposatei mele soții, Cynthia.
Am fost parteneri într-o aventură de cincizeci și cinci de ani,
numită căsnicie. M-a cunoscut înainte și după ce mi-am schim-
bat viața și a rămas alături de mine prin toate astea. Datorită
dragostei, influenței și insistenței ei, am realizat mai mult de-
cât am visat că era posibil.
Le sunt mereu recunoscător copiilor mei, Cissy și Luke,
care mi-au fost alături fără greș. De asemenea, nepotului meu,
Clayton; mamei sale, Lisa; și ginerelui meu, Mick. Dragostea și
sprijinul lor înseamnă totul pentru mine.
Autorul David Rensin, care a colaborat cu mine la autobio-
grafia mea din 2003, Devil at My Heels (Diavolul pe urmele
mele), mi-a surprins, încă o dată, vocea, așa cum este ea, și mi-a
adus povestea la viață. Este cel mai prețios lucru să găsești pe
cineva în care să poți avea încredere și cu care să lucrezi de
dimineață până seara. Mulțumesc, David.
Sunt îndatorat producătorului Draggan Mihailovich, care
m-a „redescoperit” și care, prin CBS Sports și prin Jocurile Olim-
pice de Iarnă din 1998, de la Nagano, Japonia, mai mult ca sigur
că m-a făcut să renasc. Mulțumesc autoarei Laura Hillenbrand,
care m-a găsit în timp ce făcea cercetări pentru cartea ei,
MULȚUMIRI 221
Seabiscuit, și, imediat ce îmi terminasem povestea în propriile

mele cuvinte, m-a întrebat dacă poate să fie biograful meu.
Dedicarea și pasiunea ei de neclintit mi-au adus, încă o dată,
povestea în lume.
Mulțumesc consiliului elevilor și profesorilor de la Liceul
din Torrance, care m-au aclamat la începutul carierei mele de
atlet, precum și întregului oraș Torrance și poliției locale, care
m-a urmărit în sus și-n jos, pe fiecare stradă din oraș.
Această carte, precum și cărțile mele anterioare, reprezintă
un tribut adus memoriei echipajului nostru credincios de pe
B-24, care nu s-a mai întors în viață. Este, de asemenea, o recu-
noaștere a multor mii de tineri din programele școlare și din cele
de tabără, cărora le-am vorbit în toată țara, cu care am lucrat sau
pe care i-am consiliat direct în timpul acestor ultimi șaizeci de ani.
Mulțumesc, de asemenea, pastorului Dr. Billy Graham, pen-
tru mesajul său, care m-a făcut să-mi schimb viața.
Sunt recunoscător impresarului meu, Brian DeFiore, pentru
că a trecut prin foc și pară și chiar mai mult, precum și avoca-
tului meu, Andrew Rigrod. De asemenea, lui Peter Hubbard, lui
Lynn Grady și întregii echipe de la Dey Street Books/Harper-
Collins, care au crezut în mine imediat. Mulțumirile mele, de
asemenea, Claudiei Connal și tuturor celor de la Piatkus (Little,
Brown), Marea Britanie.
În final, ce pot să spun despre extraordinara Angelina Jolie?
Vitejia ei, inteligența și dragostea de a aduce povestea mea pe ma-
rele ecran au făcut, în final, diferența și au adus la viață un vis pe
care l-am avut de mult. Brad Pitt a susținut-o la fiecare pas. Mul-
țumesc, de asemenea, studiourilor Universal Pictures, care au vrut
să facă acest film începând din 1957 și nu au renunțat niciodată.
Desigur, sunt atât de mulți, inclusiv Ron Salisbury, Debbie
Hayes, Societatea de Istorie din Torrance și Jim Standifer, pre-
cum și alții în viață sau dispăruți, care, într-o măsură mai mică
sau mai mare, au contribuit la viața mea. Dacă aș fi avut spațiu,
aș fi menționat fiecare nume, dar mă consolez cu gândul că voi
și familiile voastre știți cine sunteți. Vă mulțumesc tuturor.
David Rensin
Timp de aproape șaisprezece ani, am avut cel mai mare

respect pentru Louie Zamperini. El a trăit o viață miraculoasă,
a dat un exemplu trainic și inspirator și m-a învățat mai mult
decât m-am așteptat vreodată să învăț. Mă bucur atât de mult
că a decis că încă mai avea ceva de spus lumii și dorința de a
finaliza proiectul nostru care mocnea de mult! Toate lucrurile
chiar lucrează împreună spre bine.
Diavolul se poate să fi fost pe urmele lui Louie, dar Lucifer
nu l-a prins niciodată.
Mulțumesc, ca întotdeauna, impresarului meu, Brian De-
Fiore, pentru că e mereu deschis la instinctele mele și că apoi,
face posibil ca eu să pornesc într-o altă nouă aventură. Ca de
obicei, Cynthia Price a împărtășit ochiul ei editorial de vultur,
sprijinul moral și bunăvoința sub presiune: doar trei din mul-
tele motive pentru care nu am făcut niciodată o carte fără ea.
Pentru prietenie, sfat, muncă grea de început și pentru încura-
jare neîncetată, îi sunt îndatorat lui Bill Zehme, lui Joe Rensin
și familiei lui, lui George Hodak, lui Nancy Rommelmann, lui
Steve Randall, lui Amy Alkon, Zoriannei Kit, lui Jennifer Gates,
lui Eric Estrin, lui Jennifer Laurie de la Armata Salvării, Lisei
Kusel, lui Jane și lui Gary Peterson, lui Paul Peterson, lui Laurie
Abkemeier, Ariei Sheeks, lui Brandy Engler, lui Cheryl Bianchi
și lui Mike Thomas. Am uitat pe cineva? Scuzele mele. Dacă
crezi că ar trebui să fii pe această listă, atunci cu siguranță ești.
Cynthia Zamperini Garris, Mick Garris și Luke Zamperini
au fost devotați în credința și încrederea lor. Mulțumesc, de
asemenea, lui Draggan Mihailovich, lui Clay Zamperini și lui
Kyle Gauthier, pentru împărtășirea prețioaselor lor amintiri.
Redactorul-șef de la Dey Street Books, Peter Hubbard, edi-
torul Lynn Grady și echipa lor entuziastă au deschis calea de
urmat. Mulțumesc, de asemenea, Claudiei Connal și personalu-
lui dedicat de la Piatkus (Little, Brown), din Marea Britanie.
MULȚUMIRI 223
David Mackintosh a contribuit cu excelenta lui editare foto

și sunt recunoscător instituției LA84 Foundation, pentru per-
misiunea de a cita din interviul lui George Hodak pentru ceea
ce era numit atunci Amateur Athletic Fundation of Los Angeles
(„Fundația Atleților Amatori din Los Angeles”).
În final, eu n-aș fi luat parte la această experiență extraor-
dinară dacă nu ar fi fost regretata Cynthia Zamperini, care mi-a
devenit prietenă de când a acționat ca intermediar între mine
și surfistul Miki Dora, pentru un portret într-o revistă din 1982,
și care l-a îndemnat întotdeauna să facă o carte cu mine. Când,
în sfârșit, am scris cartea – All For a Few Perfect Waves („Totul
pentru câteva valuri perfecte”) – atât Miki, cât și Cynthia trecu-
seră în neființă, dar spiritul ei neliniștit influențează rezulta-
tul. Cynthia m-a prezentat, de asemenea, și lui Louie și este
responsabilă pentru colaborările noastre. Am apreciat mereu
încrederea ei, credința și pofta ei de viață. Mi-e dor de vocea ei
unică și încântătoare.
Ca întotdeauna, toată dragostea și recunoștința mea, în
mare măsură, pentru soția mea, Suzie Peterson, și pentru fiul
nostru, Emmett Rensin. Sprijinul lor, indulgența, înțelepciunea
și dispoziția de a suporta ani de zile un tip care și-a dat oste-
neala ca să evite să aibă vreodată un loc de muncă obișnuit, fac
toate lucrurile posibile. Oamenii pot să-mi spună totul, dar voi,
amândoi, însemnați totul pentru mine.
Comentariile sunt binevenite pe pagina mea de web, http://

www.tellmeeverything.com/tellme.html, și încurajez secțiuni-
le de comentarii și recenzare ale tuturor librăriilor on-line, ale
canalelor de știri și ale rețelelor sociale. Ne-ar plăcea să auzim
ceea ce crezi. Mulțumim!
Carte tipărită la: Lumina Tipo
Bun de tipar: ianuarie 2016
Apărut: ianuarie 2016
Editura ACT și Politon
Str. Înclinată, nr. 129, Sector 5, București, România,

C.P. 050202.
tel: 0723.150.590, e-mail: office@actsipoliton.ro
www.ACTsiPoliton.ro | www.blog.ACTsiPoliton.ro

Carte - Motivational

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Carte - Motivational

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

NU CEDA, NU RENUNȚA

© 2015 Editura ACT și Politon pentru prezenta versiune românească

Editura ACT și Politon

Traducător: Roxana Marin

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

AVERTISMENT: Distribuirea, copierea sau piratarea în orice fel a acestei

Traducere din limba engleză:

FUGI CA SĂ SCAPI CU VIAŢĂ

DUPĂ RĂZBOI: ÎNCĂ PIERDUT

EXISTĂ ÎNTOTDEAUNA O SOLUȚIE

LECȚIILE SPIRITULUI OLIMPIC

AȘA SĂ-ȚI ADUCI AMINTE DE MINE

Când am aflat că Louie Zamperini a murit pe 2 iulie 2014,

De când am colaborat cu Louie la autobiografia lui din

În decembrie 2013, fiica lui Louie, Cynthia, m-a sunat să-

- Ai grijă ca Hogan să apară în carte, a zis, când, în sfâr-

F. Scott Fitzgerald a scris odată că: „Nu există actul al

Ca puști crescut în Torrance, California, în anii ’20 și ’30,

Am obținut o slujbă la Lockheed Corporation* în Burbank,

care aterizau ocazional pe plută și din cei câțiva pești pe

psihopat și vindicativ, poreclit „Pasărea”. Credea că dacă mă

Credința mea a crescut. Un an mai târziu, m-am întors în

Sunt întrebat adesea dacă, de-aș avea șansa, mi-aș retrăi

Și, astfel, o accept. Sunt mulțumit.

Ai crede că tot ceea ce mi s-a întâmplat ar fi de ajuns

* Douglas MacArthur, șeful de stat major al armatei americane în anii

doi gangsteri din perioada filmelor noir*. Am escaladat un

Lucrurile se schimbă. În 1997, am fost „redescoperit”

* Gen de filme apărute la începutul anilor ’40, cu eroi poliţişti dintr-o

Laura nu a cedat, nu a renunțat. A continuat să sune și, în

La scurt timp după ce Devil at My heels (Diavolul pe ur-

Dar începusem, de asemenea, să o ajut pe Laura cu car-

Louis Zamperini, Hollywood, California, iulie 2014

Tata avea o regulă: mai întâi ne plătim facturile, apoi

Mama era strictă, dar corectă. Muncea din greu și, pe

Am fost un copil ticălos.

necăjeau, mă batjocoreau, mă măscăreau, mă loveau cu pumnii

* Sistem privat de tranzit masiv din California de Sud, care consta în

Am început să fumez când aveam șase ani. În acele zile,

și de pe stradă. Nu e greu să îți dai seama ce-am făcut: i-am

Când am devenit paracliser, mi-am dat seama unde ține

Furam băutură de la „contrabandiștii” care fabricau bere de

* Prohibiţia, cunoscută şi ca „Experimentul Nobil”, s-a instaurat în SUA

Până să apărem noi la piața noastră din cartier, nu mai

Părinții mei, care erau catolici, nu mergeau la biserică.

- Du-te acasă și ia un bilet de la maică-ta cu motivul pen-

Am furat niște plăcinte din camionul brutăriei și băiatul

Șeful Poliției din Torrance, Collier, nu mai putea răbda.

- Louie, unde te duci sâmbăta?

Fratele meu, Pete, a fost mereu de partea mea. A încer-

în cursa de 600 de metri. Dacă alergam, grămada mea de

600, și m-am clasat al cincilea. Nu era rău pentru un puști

Am alergat toată vara și, fără să mă gândesc neapărat la

Am avut la dispoziție mulți ani ca să mă întreb de ce am

obţinut o poziție în fruntea elevilor. Când a aflat și m-a între-

Abia terminasem liceul, când fratele meu a sunat să-mi

cursă la egalitate, dar arbitrii au spus că Bright mă învinsese

pentru medaliați. Nu mi s-ar părea neobișnuit ca cineva să

După ce am început cursurile la Universitatea din Cali-

* Asociaţia Atletică Naţională a Colegiilor (n. red.)

schimbate, s-au desprins bucăți de mușchi. A pierdut, de

În 1938, m-am dus la Minneapolis, cu echipa UCS, pentru

Cu o seară înainte de cursă, antrenorul Nicholson de la Uni-