Proiect Rose

GHID REMEDIAL
LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ

pentru examenul de bacalaureat – clasele IX - XII
COLEGIUL TEHNIC ,,PETRU PONI”, ROMAN
Proiectul privind Învățământul Secundar (ROSE)

Schema de Granturi pentru Licee
Beneficiar: Colegiul Tehnic ,,Petru Poni”
Titlul subproiectului: ,,Cunoștințe temeinice pentru progres (CTPP)”
Acord de grant nr. 504/SGL/RII din 1.10.2018
AUTORI:
(Toate drepturile rezervate)
Profesori: Corhăneanu Cătălina (temele IV.2 – 5)
Dima Teodora (temele I, III.a., e. – g., IV.b., V. 2.)
Mihoc Mirela (temele III.1., 2., 3.a. – d.)
Rusu Dănuț (temele II, IV.a.)
CUPRINS
I. TEXTUL NONLITERAR
Aspecte teoretice………………………………………………………………………..……..3
Fișe de lucru………………………………………………………………………..………….5
II. ELEMENTE DE TEORIE LITERARĂ
Opera literară………………………………………………………………………..….……..7
Genuri şi specii literare……………………………………………………………………..…7
Figuri de stil și procedee de expresivitate…………………………………………………....13
Fișe de lucru și teste………………………………………………………………………….16
III. GENUL EPIC
1. Basmul cult – Ion Creangă, Povestea lui Harap-Alb
Date despre autor………………………………………………………………….....………25
Repere de interpretare…………………………………………………………………..……25
Fișe de lucru, teste………………………………………………………………….…...……30
2. Nuvela istorică de factură romantică – Costache Negruzzi, Alexandru Lăpușneanul
Date despre autor…………………………………………………………………………….34
Repere de interpretare………………………………………………………………………..34
Fișe de lucru, teste……………………………………………………………………………40
3. REALISMUL
a. Curentul literar – prezentare sintetică ……………………………………………………44
b. Nuvela realist-psihologică – Ioan Slavici, Moara cu noroc
Date despre autor…………………………………………………………………………….45
c. Romanul obiectiv – Liviu Rebreanu, Ion
Date despre autor………………………………………………………………………….…52
d. Romanul realist-mitic – Mihail Sadoveanu, Baltagul
Date despre autor…………………………………………………………………….………60
Repere de interpretar…………………………………………………………………………60
e. Romanul modernist-subiectiv – Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia
noapte de război
Date despre autor……………………………………………………………………….……66
Repere de interpretare……………………………………………………………………..…66
f. Romanul realist-balzacian – George Călinescu, Enigma Otiliei
Date despre autor……………………………………………………………………….……74
g. Romanul postbelic, neorealist – Marin Preda, Moromeţii
Date despre autor…………………………………………………………………….………86
IV. GENUL LIRIC
1. ROMANTISMUL
1
___________________________________________________________________________
Ghid remedial limba și literatura română
a. Curentul literar – prezentare sintetică ………………..………..…………………………96
b. Mihai Eminescu, Luceafărul
Date despre autor…………………………………………………….………………………97
Repere de interpretare………………………………………………………………………102
Fișe de lucru, teste……………………………………………………………..……………105
2. SIMBOLISMUL
a. Curentul literar – prezentare sintetică ……..………...…………….……………………108
b. George Bacovia, Plumb
Date despre autor…………………………………………………………………...………109
Fișe de lucru, teste……………………………………………………………………..……111
3. MODERNISMUL POETIC
a. Curentul literar – prezentare sintetică ………………………...…………………..……115
b. Tudor Arghezi, Testament
Date despre autor……………………………………………………………………...……116
Fișe de lucru, teste………………………………………………………………………..…120
c. Lucian Blaga, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
d. Ion Barbu, Riga Crypto şi lapona Enigel
Date despre autor……………………………………………………………………...……130
4. TRADIŢIONALISMUL
a. Curentul literar – prezentare sintetică …………………………………………….……139
b. Ion Pillat, Aci sosi pe vremuri
Date despre autor………………………………………………………………...…………140
Fișe de lucru, teste………………………………………………………………..…………143
5. NEOMODERNISMUL
a. Curentul literar – prezentare sintetică………………………………………….………145
b. Nichita Stănescu, Leoaică tânără, iubirea
Fișe de lucru, teste…………………………………………………………………..………149
V. GENUL DRAMATIC
1. Comedia – I.L. Caragiale, O scrisoare pierdută
Date despre autor………………………………………………………………………...…152
2. Drama postbelică – Marin Sorescu, Iona
Date despre autor………………………………………………………………………...…159
VI. BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………..…166
2
___________________________________________________________________________
TEMA I
TEXTUL NONLITERAR
I. ASPECTE TEORETICE
TRĂSĂTURI:
- prezintă, în general obiectiv, un aspect din realitate;
- transmite informaţii;
- are drept scop informarea cititorului, dar şi transmiterea unor convingeri, încercarea
de a-l determina să facă sau să creadă un anumit lucru;
- limbajul este, în general, neutru, dar în anumite texte (reclamele) se pot utiliza jocuri
de cuvinte, figuri de stil;
- este folosit aspectul corect, îngrijit al limbii;
- informaţia este prezentată obiectiv, clar, accesibil;
- în anumite texte nonliterare apar unele clişee verbale (formule de adresare/de
încheiere);
- se referă la persoane şi situaţii reale.
TEXTE NONLITERARE: textul publicitar, anunţul publicitar, articolul de
ziar, știrea, jurnalul, biografia, eseul (liber sau structurat), textul de lege, scrisoarea,
textul științific, textul argumentativ.
TEXTUL ARGUMENTATIV
Definirea:
· Este textul prin care se susţine sau se demonstrează un punct de vedere privitor la o
anumită temă
· Scopul este de a convinge partenerul de valabilitatea opiniei exprimate
· Paşii obligatorii sunt: a susţine, a dovedi, a întări
· Un text este argumentativ dacă are formulate explicit o teză şi cel puţin un argument
care s-o justifice
Caracteristici:
a) o temă în jurul căreia se discută
b) un protagonist (care argumentează) şi un antagonist ( real sau aparent)
c) o opinie şi unul sau mai multe argumente
d) argumente susţinute şi dovedite
e) faze intermediare (când opiniile se schimbă sau se consolidează)
f) o concluzie
Structura textului argumentativ:
· enunţarea ipotezei
· argumentarea propriu-zisă
· precizarea concluziei
Conectori logici:
· Pot fi cuvinte (conjuncţii, adverbe, prepoziţii, interjecţii), expresii şi locuţiuni

(conjuncţionale, adverbiale, prepoziţionale), verbe şi expresii verbale, propoziţii
care organizează discursul argumentativ.
· Conectori care introduc teza: părerea mea este că, voi arăta că
3
___________________________________________________________________________
· Conectori care leagă argumentele de tezele pe care le susţin: prin urmare, aşadar,
în consecinţă, fiindcă, deoarece, întrucât
· Conectori care introduc argumente (justificatori): căci, pentru că, de fapt, dovadă
că, cum, având în vedere că, de altfel
· conectori care introduc primul argument: în primul rând, mai întâi de toate, să
începem prin, trebuie amintit mai întâi că, prima remarcă se referă la, să pornim de
la
· conectori care introduc următoarele argumente: în al doilea rând, în plus , în
continuare, la fel, pe de o parte... pe de altă parte, nu numai... ci şi
· conectori care introduc ultimul argument: în fine, pentru a termina, în ultimul rând,
nu în ultimul rând
· conectori care leagă argumentele între ele: şi, dar, însă, ci, sau
· Conectori care introduc concluzia: deci, în concluzie, aşadar, iată de ce, ei bine
După natura relaţiei între secvenţele discursive pe care le leagă, conectori:
· de analogie: şi, de asemenea, adică, precum, ca şi, ca şi cum, asta aminteşte de, să
ne amintim de
· de exemplificare sau ilustrare: de exemplu, de pildă, anume, să luăm în considerare
· de explicare: adică, altfel spus, mă refer la, vreau să spun, de fapt
· de disjuncţie: sau, fie, ori, exceptând, ceea ce exclude, spre deosebire
· de opoziţie, de rezervă, de rectificare, de respingere: dar, or, totuşi, cu toate acestea,
în schimb, din contră, de fapt, în realitate, în timp ce, în loc să, nici, ceea ce
contrazice, ceea ce interzice
· de concesie: chiar dacă, cu toate acestea, totuşi, să admitem totuşi, în ciuda
· de cauzalitate: pentru că, fiindcă, deoarece, căci, având în vedere, dat fiind că, din
moment ce, de aceea
· de consecinţă: deci, în consecinţă, ca urmare, ceea ce implică, de unde decurge,
ceea ce ne trimite la, de frică
Etapele redactării unui text argumentativ:
· Citiţi cu atenţie subiectul pentru a vă da seama care este situaţia de comunicare

impusă (Cine este enunţiatorul?, Cine este destinatarul?, Când?, Unde?, De ce?, Cu
ce scop?), care esta tema, care trebuie să fie teza voastră.
· Căutaţi apoi argumente pentru a susţine teza. Pentru fiecare argument găsiţi cel
puţin un exemplu potrivit pe care să-l dezvoltaţi.
· Clasaţi argumentele de la cel mai puţin convingător la cel mai convingător pentru
a evidenţia cât mai bine opinia voastră.
· Într-o argumentare scrisă aşezaţi în acelaşi paragraf argumentul şi exemplele
potrivite pentru a-l susţine. Claritatea discursului argumentativ este susţinută şi
de împărţirea textului în paragrafe.
· Utilizaţi corect conectorii logici !
· Nu uitaţi că , oricare ar fi tipul de text pe care îl aveţi de redactat, trebuie să aveţi o
introducere şi o concluzie !
4
___________________________________________________________________________
II. FIȘE DE LUCRU
Fișa nr. 1
Citeşte următorul fragment:
,,După treizeci şi cinci de ani de când am părăsit-o, m-am găsit acum câteva
săptămâni, din nou în capitala Austriei*. Şi mai înainte de a cerceta centrul atât de însufleţit
al oraşului, înainte de a-i revedea muzeele, de a-i răscoli librăriile, de a mă aşeza în preajma
caselor de bilete pentru a obţine un loc la Operă sau la Burg*, am alergat pe locurile unde am
fost student odată, grăbit să surprind năluca trecutului. [...]
Viena a rămas, în liniile ei mari, aşa cum am lăsat-o. Este un mare oraş baroc, cel mai de
seamă al zonei lui stilistice, cu cupolele lui verzi vestindu-se din depărtare, cu portaluri
uriaşe, [...] cu monumente ecvestre, cu fântâni printre ale căror ape tâşnitoare apar statui
gigantice, michelangeleşti [...]. Întârzii prin grădini, de-a lungul zidurilor de verdeaţă,
rătăcesc pe aleile labirinturilor vegetale. Regăsesc vechile colecţii de artă, pe maeştrii
austrieci ai veacului al XV-lea la Belvedere, pe Velasquez şi pe Brueghel la Muzeul de
Istoria Artei. Muzeul de etnografie este o colecţie reorganizată, una din cele mai bogate ale
specialităţii ei, cu admirabila-i succesiune a tuturor civilizaţiilor pământului. Teatrul şi Opera
sunt perfecte. [...] La operă ascultăm Othello* şi Tristan și Isolda*, pe aceasta din urmă cu
intervenţii inexplicabile în constituirea finalului. Dar ce voci, ce ansamblu! [...] Ne odihnim
în umbra catedralei Sfântului Ştefan, care îşi înalţă tocmai atunci clopotul cel mare în turnul
reclădit de curând. Ne ducem să întâmpinăm toamna în pădurea vieneză, care continuă aşa de
firesc oraşul [...].
Deşi găsim atâtea aspecte cunoscute ale Vienei, nu putem trece cu vederea pe cele noi.
Oraşul are o circulaţie mai mare decât cea cunoscută. Noaptea, automobilele sunt lăsate pe
străzi. Materialele plastice noi dau un lustru proaspăt faţadelor, vitrinelor, firmelor. Străzile
scânteiază în feeria becurilor de neon. Turismul este înfloritor [...]. Distrugeri ale războiului
se mai văd pe alocuri. S-a reconstruit mult, totuşi nu cu preocuparea de a menţine vechiul
caracter al oraşului. Stilul funcţional a înlocuit pe cel baroc. În faţa Catedralei Sfântul Ştefan
s-a ridicat o clădire imensă, dar fără nicio fantezie arhitecturală, un furnicar cu o mie de ochi.
Uneori întâmpini câte o încercare de zgârie-nori [...]; se bea coca-cola, şi tineretul, din nu
ştiu ce categorie, afişează o ţinută extravagantă, cu surtucuri lungi şi pantaloni strânşi pe
gleznă, cu părul ca o perucă de teatru. Am vorbit cu mulţi vienezi, oameni care muncesc şi
îşi iubesc oraşul, şi mi s-a părut că nimeni dintre ei nu preţuieşte noutatea agresivă, că vechea
conştiinţă de cultură a capitalei este trează şi că toată lumea doreşte păstrarea neutralităţii şi
pacea. Regăsesc vechea lume politicoasă şi amicală. Fetele din magazine intonează o mică
frază muzicală când te salută. Chelnerii şi agenţii de circulaţie sunt cetăţeni respectabili,
gravi sau plini de umor, care te iau sub protecţia lor.”
(Tudor Vianu, Jurnal)
*Tudor Vianu a revenit la Viena după al Doilea Război Mondial, în 1957.
*Burg - teatru vienez
*Othello - operă în patru acte de Giuseppe Verdi, bazată pe tragedia scrisă de William
Shakespeare în jurul anului 1603
*Tristan şi Isolda - operă în trei acte de Richard Wagner, bazată pe romanul medieval
omonim
Cerință:
Redactează un text de minimum 150 de cuvinte, în care să argumentezi dacă
transformările în societate se reflectă sau nu în înfăţişarea unui oraş, raportându-te atât la
informaţiile din fragmentul extras din volumul Jurnal de Tudor Vianu, cât şi la experienţa
personală sau culturală.
În redactarea textului, vei avea în vedere următoarele repere:
- formularea unei opinii faţă de problematica pusă în discuţie, enunţarea şi dezvoltarea
corespunzătoare a două argumente adecvate opiniei şi formularea unei concluzii pertinente;
- utilizarea corectă a conectorilor în argumentare, respectarea normelor limbii literare
(norme de exprimare, de ortografie şi de punctuaţie), aşezarea în pagină, lizibilitatea.
5
___________________________________________________________________________
Fișa nr. 2
Citeşte următorul fragment:
,,Sâmbătă, 9 ianuarie 1937
Prima mea zi de schi. N-aş fi crezut că va merge aşa de uşor. Aveam un fel de vanitate
copilăroasă de a mă simţi instalat pe schiuri – în perfecta mea ţinută reglementară, pe care mi-am
improvizat-o în ziua plecării de la Bucureşti, dar nu credeam că voi reuşi vreodată să fac vreo
ispravă cu echipamentul meu, puţin cinematografic.
Alaltăieri, la Predeal, unde ne oprisem câteva minute la vila M., ceream explicaţii şi
sfaturi cu oarecare sfială (erau atâţia schieuri vechi acolo!) şi când cineva m-a întrebat, pentru a şti
dacă voi învăţa sau nu: „Eşti fricos?” – am răspuns fără ocol şi cu mare sinceritate: „Cred că
da”. „Atunci n-ai să înveţi niciodată” mi-a răspuns tipul, tranşând discuţia.
Şi totuşi am să învăţ. Din primul moment şi dându-mi drumul oarecum la nimereală,
convins că voi cădea după primii metri, am străbătut vijelios (da, îmi place să spun „vijelios”) panta
de la Stâna Regală şi, ce e mai comic, fără să cad. Pe urmă am făcut o sumă de alte isprăvi care
mă uluiau. N-am coborât la întoarcere o bună parte din drum pe schiuri – e drept, căzând destul
de des – dar, la urma urmelor, cu destulă îndemânare pentru prima zi?
W., care îmi era profesoară, mi-a spus: „Bravo, ai talent” şi nu mi-a fost ruşine să
primesc cu măgulire această notă bună, conferită cu obiectivitate [...].
Ce dimineaţă fericită! Viaţa mai are unele lucruri să-mi spună.
1 februarie [1937]
Nu ştiu dacă meritam această dimineaţă de schi. Fapt e că mi-am acordat-o, şi acum
nu simt niciun fel de remuşcare.
Am fost la Opler. Terenul e mult mai mic şi panta mai uşoară decât la Stână. N-am
mai avut impresia ameţitoare a începutului. Totul mi s-a părut mai puţin fantastic decât atunci.
Încep să fiu mai puţin intimidat de uniforma mea, de schiurile mele. Încep să mă
familiarizez cu întreg acest aparat, care altădată mi se părea inaccesibil.
În plină cursă, îmi controlez mişcările şi încep să le corectez. Nu mai am în niciun
caz acea senzaţie vertiginoasă de zbor fără direcţie. Devin mai stăpân pe frână şi probabil mai
prudent.”
(Mihail Sebastian, Jurnal, 1935 –1944)
Cerință:
Redactează un text de minimum 150 de cuvinte, în care să argumentezi dacă
transformările în societate se reflectă sau nu în înfăţişarea unui oraş, raportându-te atât la
informaţiile din fragmentul extras din volumul Jurnal de Tudor Vianu, cât şi la experienţa
personală sau culturală.
În redactarea textului, vei avea în vedere următoarele repere:
- formularea unei opinii faţă de problematica pusă în discuţie, enunţarea şi dezvoltarea
corespunzătoare a două argumente adecvate opiniei şi formularea unei concluzii pertinente;
- utilizarea corectă a conectorilor în argumentare, respectarea normelor limbii literare
(norme de exprimare, de ortografie şi de punctuaţie), aşezarea în pagină, lizibilitatea.
6
___________________________________________________________________________
TEMA II
ELEMENTE DE TEORIE LITERARĂ
OPERA LITERARĂ
OPERA LITERARĂ reprezintă o scriere literară de mare valoare, în care

conţinutul de idei se îmbină cu forma artistică într-un mod desăvârşit.
Elemente de structură și compoziție în opera literară:
1. Tema este ideea principală a operei, un aspect general de viaţă tratat într-un mod
artistic.
Exemple: copilăria, războiul, dragostea, natura, singurătatea etc.
2. Motivul este unitatea minimală a operei, care ajută la conturarea temei. Dacă privim
motivul drept o subdiviziune a temei, în temă sunt cuprinse mai multe motive literare.
Ele circulă de la o operă literară la alta.
Exemple: în cadrul temei naturii la M. Eminescu întâlnim următorele motive:
stelele, luna, luceferii (natura cosmică), codrul, izvorul, râul, teiul, marea (natura
terestră).
3. Laitmotivul este o idee care se repetă în cadrul aceleiaşi opere literare. Exemplu:
plumbul în poezia Plumb de George Bacovia.
4. Titlul este un element de compoziție care trimite la conținut, la semnificația de
ansamblu a textului sau la forma acestuia.
5. Subiectul reprezintă succesiunea întâmplărilor povestite (în genul epic) sau
reprezentate în genul dramatic, pe parcursul cărora personajele sunt antrenate într-
unul sau mai multe conflicte.
6. Incipitul reprezintă începutul unei opere literare (prima frază, primul vers), etc., care
poate să exprime ori să sugereze în mod concis semnificația întregului text.
7. Finalul este reprezentat de ultima frază, ultimul vers, dependent de tipul textului.
MODURI DE EXPUNERE ÎN OPERA LITERARĂ
1. Naraţiunea este modalitatea artistică prin care sunt prezentate, de regulă în

succesiune cronologică, întâmplările dintr-o operă literară epică. Persoana imaginară care
povesteşte poartă numele de narator.
Clasificare: în funcţie de implicarea naratorului, deosebim: naraţiunea obiectivă
(naratorul nu se implică emoţional) şi subiectivă (naratorul se implică emoţional).
2. Descrierea este modalitatea artistică prin care sunt prezentate trăsăturile specifice ale
unui personaj (portret) sau peisaj (tablou).
3. Dialogul este modalitatea artistică prin care se reproduce succesiunea replicilor dintre
două personaje. Apare ca o trăsătură definitorie a genului dramatic.
4. Monologul este vorbirea unui personaj cu sine însuşi prin care acesta îşi prezintă
trăsături revelatoare.
Exemplu: Hamlet, în opera omonimă a lui W. Shakespeare
GENURI ŞI SPECII LITERARE
Definire: genul literar reprezintă o categorie fundamentală a teoriei literare care

cuprinde opere asemănătoare din următoarele puncte de vedere: relaţia autorului cu lumea
evocată, specificul compoziţiei, prezenţa mijloacelor artistice.
Definire: specia literară reprezintă o diviziune a genului literar.
Genurile și speciile literare aferente sunt:
7
___________________________________________________________________________
I. Genul epic:
1. Specii populare (autorul este anonim):
a) în versuri: balada, legenda etc.
b) în proză: snoava, basmul etc.
2. Specii culte (autorul este cunoscut):
a) în versuri: fabula, poemul epic, epopeea
b) în proză: basmul cult, schiţa, povestirea, nuvela, romanul
II. Genul liric:

1. Specii populare: cântecul, doina, ghicitoarea, strigătura
2. Specii culte
a) cu formă liberă: meditaţia poetică, elegia, imnul, oda, satira etc.
b) cu formă fixă: sonetul, rondelul, gazelul, glosa, madrigalul
III. Genul dramatic:

1. Specii populare: vicleimul, irozii, jocurile cu măşti şi păpuşi
2. Specii culte: comedia, drama, tragedia, farsa, melodrama
GENUL EPIC
Definire: Genul epic cuprinde totalitatea operelor literare, populare și culte, în proză
sau în versuri, în care gândurile, ideile și sentimentele autorului sunt exprimate în mod
indirect, prin intermediul acțiunii și al personajelor antrenate in derularea evenimentelor
plasate într-un anumit timp și spațiu. Genului epic îi corespunde, ca mod de expunere
dominant, narațiunea.
În general, operele epice sunt structurate după momentele narațiunii:
· Expozițiunea (fixează spațiul, timpul, unele personaje și împrejurările acțiunii)
· Intriga (momentul în care se declanșează conflictul între personajele narațiunii)
· Desfășurarea acțiunii (prezintă întâmplările cronologic)
· Punctul culminant (momentul cel mai tensionat al conflictului)
· Deznodământul (sfârșitul conflictului)
În unele cazuri, intriga poate fi plasată înaintea expozițiunii.
Există și termeni noi pentru structura genului epic:
· Situația inițială (momentul actual)
· Evenimentul care schimbă situația inițială (cauza ce declanșează acțiunea)
· Desfășurarea acțiunii
· Depășirea situației dificile sau punctul de maximă tensiune (situația tensionată)
· Situația finală (momentul final)
Instanțele comunicării narative sunt: autorul, naratorul și personajul.

Autorul este persoana care concepe și care scrie o operă literară.
Naratorul este instanța care își asuma o anumită postura față de evenimentele narate,
fiind un mediator între autor și cititor. Trei sunt ipostazele sale frecvente:
Naratorul-personaj - presupune relatarea la persoana I și o perspectivă subiectivă
asupra evenimentelor narate.
Naratorul-martor - presupune atât relatarea la persoana I și relativa implicare în
evenimentele narate, cât și la persoana a III-a, în acest din urma caz naratorul fiind absent
din întâmplarile prezentate.
Naratorul omniscient - este cel care cunoaște gândurile personajelor, intențiile
acestora, pe care le narează la persoana a III-a, este atotștiutor si obiectiv.
8
___________________________________________________________________________
Tipuri de naratori după perspectivă:
Sunt două tipuri de perspectivă narativă: obiectivă și subiectivă.
Narator obiectiv: caracteristică realismului, relatarea evenimentelor se face
la persoana a III-a, dar naratorul nu cunoaște toate detaliile.
Narator subiectiv: când relatarea se face la persoana I, naratorul se numește narator
subiectiv, acesta devenind participant în acțiune (subiect), exprimându-și părerea cu privire
la fapte, locuri sau personaje. Acest fapt poate interveni în veridicitatea faptelor relatate,
narațiunea devenind subiectivă.
Personajul este principalul element al unei opere epice sau dramatice, care
determină acțiunea, se află în centrul evenimentelor și întâmplarilor, ori poate fi o puternică
personalitate umană, în jurul căreia se construiește esența ideatică a creației literare.
După relația personajului cu textul și cu autorul, poate fi:
Personaj-narator – narațiunea la persoana I realizează o identitate între planul
naratorului și personaj.
Personaj-reflector – asistă, fără să se implice, la desfășurarea acțiunii, la
evenimentele și întâmplările pe care le comunică în mod obiectiv cititorului sau celorlalte
personaje.
Modalități de caracterizare a personajului:

I. Caracterizarea directă: referirea asupra personajului este exprimată în mod direct
de către autor (narator), celelalte personaje din operă, personajul însuși (autocaracterizarea).
II. Caracterizarea indirectă: prin faptele, gândurile, vorbele, atitudinile, reacțiile
personajului, prin mediu, onomastică, relația cu celelalte personaje, didascaliile (în cazul
personajelor dramatice), limbaj.
SPECII LITERARE EPICE

BASMUL
Basmul este o specie a genului epic în proză, de întindere medie, care prezintă lupta
între bine şi rău, în cuprinsul căreia se povestesc întâmplări miraculoase, puse pe sema unor
personaje sau forţe supranaturale. Finalul basmului aduce totdeauna victoria binelui asupra
răului.
Particularităţiile basmului cult sunt: existenţa unor clişee compoziţionale, a unor
formule tipice (iniţiale, mediane, finale), unele motive narative: călătoria, lupta victoria
eroului, probele depăşite, demascarea şi pedepsirea răufăcătorului, căsătoria şi răsplata
eroului.
Basmului îi sunt specifice reperele temporale precum un timp fabulos, mitic, spaţiale
precum tărâmul acesta, tărâmul celălalt, repere vagi, imaginare, redate la modul cel mai
general.
Stilul este elaborat, se îmbină naraţiunea cu dialogul şi cu descrierea, apar cifre
magice, simbolice (3, 7, 9, 12), obiecte miraculoase.
Planurile real-fabulos se întrepătrund; fabulosul este tratat în mod realist, personajele
îndeplinesc o serie de funcţii (antagonistul, ajutoarele, donatorii), ca în basmul popular, dar
sunt individualizate prin atribute exterioare şi prin limbaj. Există un tipar narativ
(bildungsroman), care constă într-o situaţie iniţială de echilibru, un eveniment care
dereglează echilibrul iniţial, apariţia donatorilor şi a ajutoarelor, acţiunea reparatorie
(trecerea probelor), refacerea echilibrului şi raplata eroului.
După originea lor, basmele pot fi populare sau culte.
9
___________________________________________________________________________
Basmul cult a copiat modelul popular, imitând relaţia de comunicare dintre povestitor
şi ascultători, dar textul este scris şi definitiv stabilit, având un autor ce poate fi identificat.
NUVELA
Nuvela este o specie epică în proză, cu personaje puţine şi conflict concentrat, care se
situează ca dimensiuni între schiţă şi roman.
A apărut în literatura europeană în secolul al XV-lea, în Franţa sub denumirea de
novelle, relevând noutatea, caracterul inedit al subiectelor abordate, ceea ce a devenit ulterior
tendinţă de obiectivare.
În literatura română, nuvela e cultivată cu secolul al XIX-lea, începând cu C.
Negruzzi şi a fost continuată de M. Eminescu, Slavici, Caragiale, Odobescu, G. Galaction,
etc.
Compoziţional, nuvela este adaptată la dimensiunile sale reduse aşa încât acţiunea ei
se desfăşoară într-un singur plan epic.
Conflictul este construit rapid, riguros, fără descrieri, divagaţii sau amănunte inutile.
De aceea în naraţiune, ca moduri de expunere, apar naraţiunea şi dialogul. Faptele prezentate
se concentrează mai ales în jurul personajului reprezentativ, contribuind la caracterizarea lui.
Subiectul nuvelei se reduce de obicei la un episod reprezentativ, a unei situaţii limită
din existenţa personajului respectiv.
Relaţiile temporale şi spaţiale sunt clar delimitate. Timpul derulării evenimentelor
este clar precizat, ceea ce conferă verosimilitate.
În nuvelă se acordă o importanţă mai mare caracterizării complexe a personajelor
decât acţiunii propriu-zise. Personajele sunt caractere formate şi se dezvăluie în desfăşurarea
conflictului.
În funcţie de rolul lor în acţiune, ele sunt minuţios construite sau portretizate succint.
Nuvela prezintă o mare diversitate tematică şi structurală.
Nuvela se poate clasifica, chiar didactic în: nuvele istorice, realiste, fantastice,
filozofice umoristice, de moravuri, psihologice, etc.
ROMANUL
Romanul este o specie epică de mare întindere cu o intrigă mai complicată şi cu o

acţiune care se poate desfăşura pe mai multe planuri grupate în jurul unui nucleu, punând în
mişcare un număr mare de personaje.
Trăsături:
-are personaje numeroase a căror personalitate este bine individualizată și al căror
destin este determinat de trăsăturile de caracter
-cronotopia este bine precizata
-modul predominant este naratiunea ce se impleteste armonios cu descrierea si
dialogul.
- apar conflicte interioare ale personajului principal
Clasificarea romanelor se poate face după criterii foarte diverse, nereușind să se

epuizeze varietatea formelor sale:
1. după situarea în timp a acțiunii: picaresc, eroic, istoric, contemporan, de
anticipație;
2. după cadrul social sau geografic: urban, rural, provincial, exotic;
3. după forma de organizare epică: epistolar, jurnal, eseistic;
4. după amploarea epică: roman-frescă, saga, roman ciclic, roman-fluviu;
10
___________________________________________________________________________
5. după curentul literar: romantic, realist, naturalist;
6. după ceea ce reprezintă în raport cu realitatea: alegoric, fantastic, realist,
experimental, parabolic, existențialist;
7. după respectarea cronologiei evenimentelor narate: tradițional, modern;
8. după tehnica narativă: de tip balzacian, stendhalian, tolstoian, proustian, gidian,
avangardist, postmodernist;
9. după procesul narativ dominant: psihologic, sentimental-galant, comportamentist.
GENUL LIRIC
Definire: Genul liric cuprinde operele literare în care sunt exprimate direct (spre
deosebire de genul epic) gândurile, ideile și sentimentele autorului, cu ajutorul eului liric. În
genul liric domină viziunea și transfigurarea artistică, autorul apelând la tehnici aluzive si
asociative, creând un univers de mare forță de sugestie ce se adresează sensibilității
cititorului.
Este genul literar al discursului subiectiv, exprimând sentimentele prin intermediul
figurilor de stil și al simbolurilor. De obicei, discursul genului liric este la persoana I, dar este
folosită și persoana a II-a. Opera lirică poate fi cultă (are autor cunoscut sau are originalitate)
sau populară (are caracter anonim, colectiv, oral).
Lirismul este o tonalitate, un registru artistic, care pune accentul pe expresia poetică
și elevată a sentimentelor personale, a pasiunii.
Subiectivitatea textului liric implică prezenţa mărcilor lexico-gramaticale specifice,
dar și nota confesivă şi afectivă pe care o conferă anumite elemente ale textului narativ.
Subiectivitatea textului liric se realizează prin intermediul pronumelui personal şi al
pronumelui posesiv de persoana I și a II-a, al verbelor de percepție, al adverbelor sau prin
asocierea de cuvinte cu ajutorul cărora se exprimă percepțiile subiective și impresiile eului
liric.
Mărcile subiectivităţii lirice sunt, așadar, verbele și formele pronominale de
persoana I și a II-a.
Speciile genului liric sunt:
· Elegia – un poem liric al cărui ton e adesea tandru, trist și melancolic. În secolul al XV-
lea, elegia tindea să dobândească un caracter filozofic. Exemple de autori de
elegii: Tibul, Ovidiu, Goethe, Aleksandr Pușkin etc.
· Epigrama: este o specie a poeziei lirice, de proporții reduse, de obicei catren, care
satirizează elementele negative ale unui caracter omenesc, ale unei situații etc. și se termină
printr-o poantă ironică, mușcătoare, la adresa unui personaj, a unui fapt etc. Autori: Grigore
Alexandrescu.
· Epistolă: specie literară, mai ales în versuri, aparținând poeziei didactice sau satirice, în
care se tratează un subiect filozofic, moral, artistic, etc. sub formă de scrisoare adresată unei
persoane reale sau imaginare. Autori: Grigore Alexandrescu, exemplu ”Epistolă Dlui V.II”
· Pastelul este un termen provenit din limba germană semnificând pictura cu creioane
moi. De la pictura în pastel termenul s-a extins în literatură, definind delicatețea unei
descrieri lirice. (exemplu Vasile Alecsandri - creatorul acestei specii prin ciclul "Pasteluri")-
exista ca specie doar în literatura română
· Meditația (filozofică) este o specie a genului liric în versuri în care e descris un
fenomen din natură ale cărui concluzii devin valabile și pentru oameni. (exemple Grigore
Alexandrescu, "Meditație", Mihai Eminescu)
· Satira este o operă în general în versuri,(exemple Grigore Alexandrescu, "Satira.
Duhului meu")
11
___________________________________________________________________________
· Pamfletul este o specie a genului liric în care sunt criticate defectele unei persoane,
societății cu intenția îndreptării. Poate fi în proză sau în versuri. (exemple Ion Heliade
Rădulescu, Grigore Alexandrescu).
· Sonetul este o piesă lirică alcătuită din paisprezece versuri cu aceeași măsură dispusă în
două catrene cu rimă îmbrățișată. Este o poezie cu formă fixă cea mai frecventată. (exemple
Dante, Petrarca, Leonardo da Vinci, Michelangelo etc.)
· Rondelul este o poezie cu formă fixă alcătuită din trei catrene și un vers izolat.
Versurile unu și doi sunt identice cu versurile șapte și opt. (exemple Alexandru
Macedonski prin "Poema rondelurilor")
· Gazelul este o poezie cu formă fixă alcătuită din strofe cu două versuri; originară din
literaturile orientale, ajunge în Europa la începutul secolului al XIX-lea. (exemple George
Coșbuc, Mihai Eminescu, Goethe)
· Glosa s-a născut în Spania secolului al XV-lea. Este o specie a genului liric cu formă
fixă. Prima strofă este alcătuită din patru, șase, sau opt versuri ce conțin tema de bază.
Fiecare vers e comentat într-o strofă specială de aceeași mărime cu prima. Ultima strofă o
reproduce pe prima cu ordinea inversată a versurilor. (exemple Mihai Eminescu, „Glossa”)
· Romanța are un aspect erotic, sentimental, duios, melancolic . Este dedicat celebrării
faptelor istorice vitejești , sau conțin exclamații ori chemări.
· Doina este o creație lirică specifică poporului român, în care se exprimă în mod direct
sentimentele de dor, de jale, de înstrăinare, de revoltă, tristețe, iubire, regret etc.
· Idila este o specie a liricii peisagiste și erotice, din sfera poeziei bucolice, care prezintă
în chip optimist și idealizat iubirea, într-un cadru rustic, sentimentul de dragoste fiind ilustrat
prin imagini artistice și figuri de stil, cu tablouri din natură și puternice trăiri interioare.
· Oda este un poem cântat la vechii greci. La moderni, poem liric de înaltă inspirație,
compus din strofe simetrice. Asemenea cântecelor corului, oda avea o compoziție triagică.
(exemple Victor Hugo, Pușkin)
· Imnul este un cântec de preamărire a divinității, conține cuvinte de importanță
națională și are un caracter solemn.
GENUL DRAMATIC
Definire: Genul dramatic cuprinde totalitatea operelor scrise pentru a fi reprezentate

pe scena unui teatru. De aceea, operele dramatice presupun o limitare în timp și spațiu a
acțiunii reprezentate. În operele dramatice apare un conflict dramatic, care este axa în jurul
căreia se dezvoltă acțiunea, bazată pe împrejurări, pasiuni și caractere care se ciocnesc.
Personajele textului dramatic comunică prin intermediul dialogului și al monologului, autorul
intervenind doar în indicațiile scenice (regizorale). Indicațiile scenice apar între paranteze sau
în subsolul paginilor și se referă la acțiunea personajelor, la gesturi, la decor, la mimică etc.
Personajele iau cu totul locul autorului, a cărui intervenție indirectă se manifestă prin
indicațiile de regie, care se numesc didascalii.
Trăsături: Operele aparținând genului dramatic au trăsături specifice:
· acțiunea este declanșată de conflictul dramatic ce constă în confruntarea a două
personaje, idei, situații;
· prezintă o structură specifică: replici, scene, acte (sau tablouri);
· replicile sunt precedate de numele personajului care le rostește;
· singura intervenție a autorului se face prin didascalii (indicații scenice);
· modul de expunere predominant este dialogul sau monologul.
SPECII LITERARE DRAMATICE
Tragedia: are un conflict puternic și deznodământ grav, personaje excepționale,

exponente ale unei cauze mărețe în lupta cu puternice forțe adverse. De regulă, acest conflict
12
___________________________________________________________________________
se sfârșește odată cu moartea eroului. Nu se știe cu exactitate care sunt originile tragediei, dar
în mod sigur, ea s-a dezvoltat în Grecia antică.
Comedia prezintă o maniera comică (satirică) în prezentarea personajelor,
întâmplărilor, moravurilor; are un conflict irelevant, deznodământ vesel. Comedia este o
specie a genului dramatic care prezintă tipuri umane, situații și moravuri într-o viziune jovial-
satirică sau critic-ironică, construindu-și structurile textuale și limbajele scenice pe categoria
estetică a comicului. Comicul poate fi: de situație, de limbaj, de nume, de moravuri și de
caracter.
Drama prezintă un conflict puternic, împletirea elementelor grave cu cele comice;
ilustrează receptarea vieții în toată complexitatea și diversitatea ei. Drama se distinge prin
întâmplările și situațiile tragice care o caracterizează, caracterul personajelor fiind analizat în
profunzime.
FIGURI DE STIL ȘI PROCEDEE DE EXPRESIVITATE
1. Figura de stil reprezintă procedeul prin care se modifica înțelesul propriu al unui
cuvânt sau construcția gramaticală uzuală pentru a da mai multa forță unei imagini
sau expuneri.
A. FIGURILE DE SUNET
ALITERAŢIA repetarea unei consoane sau a unui „Prin vulturi vântul viu
grup de consoane pentru efectul vuia”
sonor al expresiei
ASONANŢA repetarea unei vocale sau a unui Și le-am fost de
grup de vocale pentru efectul sonor mângâiere / Ca și luna
al expresiei printre stele (poezie
populară)
B. FIGURI SINTACTICE ȘI DE CONSTRUCŢIE
ENUMERAŢIA prezentarea detaliată a faptelor sau „taie un cap, taie două,

aspectelor, constând într-o înşiruire taie nouzeci şi nouă”
de termeni, uneori conferind un
sens hiperbolic
REPETIŢIA folosirea de mai multe ori a „cald aici, cald afară, cald
(RECURENŢA) aceluiaşi cuvânt / cuvinte într-un pretutindeni”
enunţ pentru a întări o idee
ANAFORA repetarea unui cuvânt la începutul „Pe-un picior de plai

mai multor versuri sau propoziţii Pe-o gură de rai”
din frază
EPIFORA repetarea unui cuvânt la sfârşitul „Se uita la lună
mai multor versuri sau propoziţii Se-nchina la lună
din frază Se ruga la lună...”
ANTITEZA opoziţia între două cuvinte, idei, Ex.: Epigonii de M.
personaje, fapte, termenii Eminescu este alcătuit pe
reliefându-se reciproc baza antitezei între trecut şi
prezent
Ex.: „Toate-s vechi şi nouă
toate”
13
___________________________________________________________________________
EXCLAMAŢIA exprimarea spontană a unui · ironică: te-admir,
RETORICĂ puternic sentiment prin expresii progenitură de origine
exclamative sau interjecţii, printr- romană!”
un enunţ a cărui funcţie conativă · patetică: ,,O, tempora!
este doar formală (persoana căreia O, mores!”
îi este adresată nu este prezentă)
INVOCAŢIA rugăminte adresată divinităţii, „Eu în genunchi spre tine
RETORICĂ muzei, unui erou, pentru a căpăta caut / Părinte, orânduie-
ajutor la rezolvarea unei probleme mi cărarea.”
INTEROGAŢIA enunţul interogativ care formulează „Voi sunteţi urmaşii
RETORICĂ o întrebare ce implică răspunsul Romei? Nişte răi şi nişte
prin însăşi formularea şi conţinutul fameni? / I-e ruşine
ei, ca un adevăr incontestabil omenirii să vă zică vouă
oameni!”
C. FIGURI SEMANTICE (TROPI)
EPITETUL alăturarea unui adjectiv, adverb Tipuri:

etc., pe lângă un substantiv pentru A. După sens:
a-l înfrumuseţa sau sublinia o - cromatic: „flori albastre”
însuşire socotită ca esenţială - personificator: „mândrul
întuneric”
- antitetic sau oximoronic:
„bulgări fluizi”
- sincretic (corespunde
fuziunii percepţiilor
senzoriale): „voce albă”
- apreciativ: „om bun”
- depreciativ: „om rău”
- ornant: „călăreţul
singuratic”
B. După structură:
- simple: ,,pasăre cernită"
(Greuceanu - basm
popular);
- duble: ,,somnoros și lin se
bate" (Mihai Eminescu);
- triple: ,,întinderea pustie,
fără urme, fără drum" (V.
Alecsandri).
COMPARAŢIA alăturarea a doi termeni cu scopul „Trecut-au anii ca nouri
de a se releva trăsăturile lungi pe şesuri”
asemănătoare şi de a se evidenţia
unul dintre termeni
SIMBOLUL imagine sau un semn concret prin Ex.: simbolul geniului
care sunt sugerate însuşirile creator în Luceafărul
caracteristice ale unor fenomene
sau noţiuni abstracte
OXIMORONUL alăturarea a doi termeni „sărăcie lucie”
14
___________________________________________________________________________
contradictorii din care rezultă o „otravă dulce”
necruţătoare ironie sau un dur „suferinţă tu, dureros de
adevăr dulce”
PERSONIFICA- procedeu tipic prin care se atribuie „Primăvara... suflă bruma
REA fiinţelor necuvântătoare, lucrurilor, din fereastră.”
elementelor naturii sau unor idei
abstracte, însuşiri şi manifestări ale
omului
ALEGORIA discurs constituit cu dublu sens, Ex.: în Mioriţa, ideea morţii
unul literar şi altul figurat care se iniţiatice este exprimată
lasă subînţeles alegoric prin viziunea unei
nunţi de dimensiuni
cosmice
HIPERBOLA exagerată mărire sau micşorare a „crapă de necaz”
trăsăturilor unei fiinţe, lucru, „Vodă-i un munte”
fenomen, întâmplări
METAFORA figură de stil prin care se trece de la Tipuri:
semnificaţia obişnuită a unui · explicită = metafora în care
cuvânt sau a unei expresii la o altă sunt prezenţi ambii termeni:
semnificaţie pe care nu o poate „lună, tu, stăpân-a mării”
avea decât în virtutea unei „Soarele, lacrima
comparaţii Domnului”,
„Primăvara, o pictură
parfumată”
· implicită = metafora în
care este prezent
numai un termen:
„regina nopţii”
· plasticizantă (,,Un zbor de
lăstun/ Iscaleste
peisajul’’)
· revelatorie (,,Eu nu
strivesc corola de
minuni a lumii”).
2. Imaginea artistică este un produs al imaginației artistului, prin care acesta ilustrează
viața printr-un limbaj estetic abstract, putând astfel crea – în planul fanteziei – lumea din nou,
cu mijloacele specifice fiecarei arte: culoarea (pictura), sunetul (muzica), cuvântul
(literatura). Prin imagini artistice creatorul provoacă stări sufletești, emoție artistică și
profunzime ideatică, transmițând un mesaj artistic celor cărora li se adresează.
De exemplu, în ,,Pasteluri’’, V. Alecsandri apelează la imagini auditive: ,,În paduri

trosnesc stejarii’’ și imagini vizuale: ,,Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare’’,
îmbinate artistic, pentru a crea un tablou impresionant al unei nopți de iarnă.
Imaginea artistică, în literatură, poate fi auditivă, vizuală, olfactivă.
15
___________________________________________________________________________
FIȘE DE LUCRU, TESTE
FIŞE DE LUCRU:
Fișa nr. 1
Citiți cu atenție fragmentele de mai jos și recunoașteți figurile de stil:
1. ,,Iar tu de omor/ Să nu le spui lor/ Să le spui curat/ Că m-am însurat/ Cu o mândră crăiasă/
A lumii mireasă/ Că la nunta mea/ A căzut o stea’’ (,,Miorița”)
2. ,,Vâjâind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie/ Urlă câmpul și de tropot și de strigăt de
bătaie’’,,Scrisoarea III’’ de M. Eminescu
3. ,,Trecut-au anii ca nouri lungi pe șesuri…’’ (M. Eminescu)
4. ,,Un trandafir în văi parea’’ (George Cosbuc)
5. ,,Eram așa de obosit/ De primăveri,/ de trandafiri/ de tinerețe/ și de râs/ … / Eram așa de
obosit/ și sufeream./ Eu cred că sufeream de prea mult suflet.’’ (,,Leagănul’’, de L. Blaga)
6. ,,Cu trupu-nalt, cu părul creț’’ (G. Cosbuc)
7. ,,Luna pe cer trece-așa sfântă și clară’’ (M. Eminescu)
8. ,,Și te-ai dus dulce minune’’(M. Eminescu)
9. ,,Salutăm smerit și cu inima gămălie’’ (L. Blaga)
10. ,,Fu prăpastie? Genune? Fu noian întins de apă?/ N-a fost lume pricepută și nici minte s-o
priceapă’’ (M. Eminescu)
11. ,,Și din a haosului văi’’ (M. Eminescu)
12. ,,În veci spre cei rămași în urmă/ Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă’’ (,,Rugăciune’’ de O.
Goga)
13. ,,Suferință tu, dureros de dulce’’ (M. Eminescu)
14. ,,Seara pe deal buciumul sună cu jale/ Apele plâng…’’ (M. Eminescu)
15. ,,Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi” (,,Iarna”, de V. Alecsandri).
16. ,,Ce le pasă; lemne la trunchiu sunt, slănină și făină în pod de-a volna, brânză în putină
asemenea, curechi în poloboc slavă Domnului". (,,Amintiri din copilărie”, de I. Creangă)
17. ,,Precum așteaptă zimbrul de lupi încongiurat/ Să-i zvarle cu-a lui coarne pe câmpul
spăimântat" (,,Dan, căpitan de plai”, de V. Alecsandri).
18. ,,Priveam fără de țintă-n sus/ Într-o sălbatică splendoare". (G. Coșbuc)
Fișa nr. 2
Citiți cu atenție fragmentele de mai jos, numiți figurile de stil și comentați-le:
a. „Pe boltă stele tremurânde purced sfiala să-şi aprindă/ Şi ca o pasăre rănită se zbate biruitul
soare...” (O.Goga)
b. „Singur, singur, singurÎntr-un han, departe/ Doarme şi hangiul,/ Străzile-s deşarte./ Singur,
singur, singur.” (G. Bacovia)
c. „Ia, eu fac ce fac demult,/ Iarna viscolul ascult,/ Crengile-mi rupându-le,/Apele-astupându-
le...” (M. Eminescu)
d. „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ şi nu ucid cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc/ în
calea mea/ în flori, în ochi, pe buze, ori morminte...” (L. Blaga)
e. „Şi-n toamna asta udă, mai putredă ca cele ce s-au dus...” (G. Bacovia)
f. „Lică trăia zile albe.” (I. Slavici)
g. „Codrule cu râuri line,/ Vreme trece, vreme vine,/ Tu din tânăr precum eşti/ Tot mereu
întinereşti.” (M. Eminescu)
h. „În pacea caldă visurile toate/ Pe acelaşi drum se duc îngemănate./ Când ochii mei în
noapte-şi fac cărare,/ Neştiutori călătoresc în zare.” (O. Goga)
i. „Pe-o nicovală, pitpalacul/ Îşi bate cântecul fierbinte.” (L. Blaga)
16
___________________________________________________________________________
j. „Sus peste plai,/ Tăcutul crai/ Al nopţii reci,/ Umbrind poteci/ Se-nalţă-n zări.” (Ș. O. Iosif)
k. „Lună, tu, stăpâna mării...” (M. Eminescu)
Fişa nr. 3
Citește cu atenție textul următor:
,,Era odată un flăcău stătut, pe care-l chema Stan. Și flăcăul acela din copilăria lui se
trezise prin străini, fără să cunoască tată și mamă și fără nici o rudă care să-l ocrotească și să-l
ajute.
Și, ca băiat străin ce se găsea, nemernicind el de colo până colo pe la ușile oamenilor,
de unde până unde s-a oploșit de la o vreme într-un sat mare și frumos.
Și aici, slujind cu credință ba la unul, ba la altul, până la vârsta de treizeci și mai bine
de ani, și-a sclipuit puține parale, câteva oi, un car cu boi și o văcușoară cu lapte. Mai pe
urmă și-a înjghebat și o căsuță, și apoi s-a statornicit în satul acela pentru totdeauna,
trăgându-se la casa lui și muncind ca pentru dânsul. Vorba ceea: Și piatra prinde mușchi dacă
șede mult într-un loc.
Și cum s-a văzut flăcăul cu casă și avere bunicică, nu mai sta locului, cum nu stă apa
pe pietre, și mai nu-l prindea somnul de harnic ce era. Dintr-o parte venea cu carul, în alta se
ducea, și toate treburile și le punea la cale singurel. Nu-i vorbă că, de greu, greu îi era; pentru
că, în lipsa lui, n-avea cine să-i îngrijească de casă și de vitișoare cum trebuie. Numai, dă! ce
să facă bietul om? Cum era să se întindă mai mult, că de-abia acum se prinsese și el cu
mâinile de vatră; și câte a tras până s-a văzut la casa lui, numai unul Dumnezeu știe. De-aceea
alerga singur zi și noapte în toate părțile, cum putea, și muncea în dreapta și în stânga, că
doar-doar a încăleca pe nevoie, ș-apoi atunci, văzând și făcând.
Toate ca toate, dar urâtul îi venea de hac. În zile de lucru, calea-valea; se lua cu treaba
și uita de urât. Dar în nopțile cele mari, câ nd era câte o givorniță cumplită și se mai întâmpla
să fie și sărbători la mijloc, nu mai știa ce să facă și încotro să apuce, vorba cântecului:(…)”
(Ion Creangă, Povestea lui Stan Păţitul)

Cerinţe:
1. Precizează din ce moment al acţiunii face parte fragmentul citat. Argumentează răspunsul
2. Numeşte modul de expunere folosit în text.
3. Care este personajul principal şi care sunt trăsăturile acestuia?
4. Formulează o idee principală care se poate desprinde din text.
5. Menţionează două caracteristici ale basmului cult care apar în fragmentul dat.
Fişa nr. 4
Subiectul I
„ – Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea
colibei tale te face fericit. Dar voi să faceţi după cum vă trage inima, şi Dumnezeu să vă
ajute şi să vă acopere cu aripa bunătăţilor sale Eu sunt acum bătrână, și fiindcă am avut și
am atât de multe bucurii în viață, nu înțeleg nemulțumirile celor tineri și mă tem ca nu
cumva, căutând acum la bătrânețe un noroc nou, să pierd pe acela de care am avut parte
până în ziua de astăzi și să dau la sfârșitul vieții mele de amărăciunea pe care nu o cunosc
decât din frică. Voi știți, voi faceți; de mine să nu ascultați. Mi-e greu să-mi părăsesc coliba
în care mi-am petrecut viața și mi-am crescut copiii și mă cuprinde un fel de spaimă când mă
gândesc să rămân singură într-însa: de aceea, poate că mai ales de aceea, Ana îmi părea
prea tânără, prea așezată, oarecum prea blândă la fire, și-mi vine să râd când mi-o
închipuiesc cârciumăriță.
– Vorbă scurtă, răspunse Ghiţă, să rămânem aici, să cârpesc cizmele oamenilor,
care umblă toată săptămâna în opinci ori desculţi, iară dacă duminica e noroi, duc cizmele
17
___________________________________________________________________________
în mână până la biserică, şi să ne punem pe prispa casei la soare, privind eu la Ana, Ana la
mine, amândoi la copilaş, iară dumneata la tustrei. Iacă liniştea colibei”.
(Ioan Slavici, Moara cu noroc)
Cerinţe:
1. Menţionează câte un sinonim contextual pentru următoarele cuvinte: colibă, sfârşitul
(vieţii), liniştea, spaimă, aşezată.
2. Scrie 2 expresii/ locuţiuni care conţin cuvântul om.
3. Ilustrează, prin câte un enunţ, sensul denotativ şi sensul conotativ al cuvântului copil.
4. Explică semnificaţia titlului.
5. Prezintă structura nuvelei.
6. Transcrie o secvenţă de text care conţine o imagine vizuală.
7. Comentează în 3-5 rânduri sfatul bătrânei.
8. Defineşte conceptul de nuvelă.
Fişa nr. 5
Se dă textul:
„– Bătrâna ar putea să-şi ţie gura, grăi Lică după ce se văzu singur cu Ghiţă. Mă
cunoşti?
– Nu! răspunse Ghiţă răcit în tot corpul.
– Atunci mă ştii de nume. Eu sunt Lică, sămădăul... Multe se zic despre mine, şi
dintre multe, multe vor fi adevărate şi multe scornite. Tu vezi un lucru: că umblu ziua-n
amiaza mare pe drumul de ţară şi nimeni nu mă opreşte în cale, că mă duc în oraş şi stau de
vorbă cu domnii.
Voi fi făcut ce voi fi făcut, nu-i vorba, dar am făcut aşa, că orişicine poate să creadă
ce-i place, însă numeni nu ştie nimic. De aceea am să dau seamă despre douăzeci şi trei de
turme de porci. M-ai înţeles? Nu doară c-aş putea plăti tot ce se perde într-un an. Ci pentru că
de la mine nu cutează să fure, ba să-l ferească D-zeu pe acela pe care aş crede că-l pot bănui.
M-ai înţeles?”
Cerinţe:
1. Dă sinonime contextuale pentru: mă cunoşti, răcit, scornite, place, cutează.
2. Identifică şi defineşte specia literară în care se încadrează textul.
3. Interpretează atitudinea lui Lică, aşa cum rezultă din replică.
4. Precizează momentul din construcţia subiectului cuprins în fragmentul citat.
5. Precizează momentul din construcţia subiectului cuprins în fragmentul citat.
6. Argumentează încadrarea fragmentului într-un gen literar studiat.
7. Explică semnificaţia titlului nuvelei, făcând referire şi la conţinutul operei.
Fişa nr. 6
Se dă textul:
,,Scena II
Veta şi Rică Venturiano
Rică (intră, se opreşte pe prag, vede pe Veta în spate, răsuflă din adânc, pune mâna la inimă
şi înaintează în vârful degetelor până la spatele scaunului ei; cade în genunchi şi începe cu
putere): Angel radios!
Veta (dă un ţipăt, se scoală şi fuge în partea cealaltă a scenii, făcându-şi cruce şi
scuipându-şi în sân): A!
Rică (întorcându-se în genunchi spre partea unde a fugit ea):Angel radios! Precum am avut
onoarea a vă comunica în precedenta mea epistolă, de când te-am văzut întâiaşi dată, pentru
prima oară mi-am pierdut uzul raţiunii; da! Sunt nebun!
Veta: Nebun! (strigând) Săriţi, Chiriac! Spiridoane!
18
___________________________________________________________________________
Rică: Nu striga, madam, (se târăşte un pas în genunchi) fii mizericordioasă! Sunt nebun de
amor; da, fruntea mea îmi arde, tâmplele-mi se bat, sufer peste poate, parcă sunt turbat.
Veta: Turbat?... Domnule, spune-mi degrab’c-altiminteri, strig: cine eşti, ce pofteşti, ce cauţi
pe vremea asta în casele oamenilor?
Rică (se ridică şi se apropie de dânsa tăindu-i drumul): Cine sunt eu? Mă întrebai cine sunt?
Sunt un june tÎnăr şi nefericit, care sufere peste poate şi iubeşte la nemurire (...)
Veta (a ascultat cu mult interes toată tirada lui Rică şi-l întrerupe izbucnind în râs): Ha! Ha!
Ha! Acu înţeleeg eu tot! Ha! Ha! Ha!
Rică: Râzi, râzi, ingrato, de amoarea mea?”
(I.L.Caragiale, O noapte furtunoasă)
Cerinţe:
1. Notează două observaţii cu privire la organizarea textului la nivel formal.
2. Indică rolul didascaliilor prezente în textul citat.
3. Transcrie din textul suport replica ce surprinde uimirea personajului feminin.
4. Numeşte modul de expunere prezent în text.
5. Realizează o scurtă caracterizare a personajului masculin, având în vedere limbajului
acestuia.
6. Prezintă, în 3-5 rânduri, conflictul dramatic surprins în fragmentul citat.
Fişa nr. 7
,,Lunile pe care le-am petrecut în Himalaya, într-un bungalow dintre Almora şi
Ranikhet sunt prea triste şi prea senine pentru a le putea povesti, ca o urmare nefirească la
dragostea şi despărţirea mea de Maitreyi. Am ajuns aici după ce am fugit rând pe rând din
Delhi, Simla, Naini-Tal, unde întâlneam prea mulţi oameni şi mai ales prea mulţi albi. Mă
temeam de oameni pentru că trebuia să le răspund la salut, să vorbesc lucruri fără nici o
importanţă, să-mi pierd timpul, şi, astfel nu puteam rămâne atât de singur pe cât voiam eu.
Singurătatea îmi era acum şi mângâiere şi hrană. Puţini moderni, cred, au cunoscut o
solitudine mai aspră şi mai deznădăjduită ca mine. Din octombrie până în februarie n-am
văzut decât un sigur om: pe paznicul bungalowului. Numai el putea intra în camera mea de
lemn, numai cu el vorbeam o dată sau de două ori pe zi, când îmi aducea mâncarea, sau îmi
schimba urciorul cu apă. Petreceam tot timpul în pădure, căci vecinătăţile Almorei cuprind
cele mai frumoase păduri de pin pe care le are Himalaya şi le cutreieram în lung şi în lat,
reluând necontenit acelaşi film interior al dragostei mele cu Maitreyi...”
(Mircea Eliade, Maitreyi)
Cerinţe:
1. Identifică perspectiva narativă în textul citat.
2. Transcrie două structuri care să conţină imagini vizuale.
3. Evidentiază atitudinea naratorului în text.
4. Explică semnificaţia a două figuri de stil diferite din text.
5. Argumentează apartenenţa textului la genul epic, ilustrând două caracteristici.
6. Precizează o modalitate de caracterizare a unui personaj din textul dat şi
ilustrează cu o secvenţă semnificativă.
7. Identificaţi elementele moderne ale romanului. Poţi avea în vedere şi
următoarele repere de interpretarereferitoare la roman şi la curentul literar de
care aparţine:
Modernismul este un curent artistic manifestat în prima jumătate a secolului al

XX-lea, se caracterizează prin negarea tradiţiei, intelectualism estetic nonconformist,
19
___________________________________________________________________________
propune posibile modele ale lumii, modificarea structurală a relaţiei om-lume-text, o nouă
concepţie despre limbajul artistic, sursa de inspiraţie este lumea interioară a conştiinţei.
Jurnalul – specie a prozei memorialistice care presupune consemnarea în general
cotidiană a evenimentelor trăite şi a reacţiilor pe marginea acestora. Jurnalul se află la graniţa
dintre ficţional şi nonficţional.
Jurnalul literar se depărtează de canonul consemnării zilnice a evenimentelor, el
este mai degrabă o convenţie pentru a da glas vieţii interioare a personajului.
Confesiunea- mărturisire, destăinuire, scriere literară care cuprinde mărturisirea
unor gânduri şi sentimente legate de viaţa intimă a autorului. În proza ficţională acestea sunt
puse pe seama unui narator care istoriseşte, de regulă la persoana I şi se creează o impresie de
veridivitate, adevăr al vieţii, de document real.
Tipul romanului: subiectiv, modern, erotic, exotic al autenticităţii
Tema este iubirea, mitul iubirii şi motivul cuplului
Compoziţia îmbină mai multe specii literare: jurnalul, eseul, reportajul, amintirile,
confesiunea, naraţiune la persoana I, construit pe baza epicul pur care constă în existenţa unui
singur plan de acţiune dominat de luciditatea analitică a personajului
Incipitul: starea de incertitudine, ezitarea personajului care nu-şi aminteşte când o
cunoscu-se pe Maitreyi
Finalul: încercările lui Allan de a se consola scot în evidenţă natura dilematică a
personajului
Tehnici moderne:
- jurnalul-realizat în timp subiectiv, real al evenimentelor
- momentul scrierii romanului, timp obiectiv, întâmplările îşi pierd din importanţă
- sursa de inspiraţie-lumea interioară a conştiinţei
- analiza unor trăiri lăuntrice
- retrospectivă
- perspectiva auctorială subiectivă, relatare la persoana I
- impresia de autenticitate este dată de citarea din jurnal cu comentarii adăugate (în
capitolele VI, VII, VIII) şi utilizarea monologului narativ
TESTE
Testul 1
Partea I (60 puncte)
A. Citește textul, apoi răspunde cerințelor de mai jos :
,,Nu-i vorbă, răi sunt oamenii, încât mai răi nici n-ar putea să fie. Chiar și acela pe care
toată lumea îl știe de bun își are ceasurile de răutate, și nu avem decât să-l atingem unde-l
doare pentru ca să-l facem mai dârz decât alții. Dar nenea Mihu tot om bun rămâne.
Se și cuvine însă unui om din oameni, ca dânsul, să fie de bună chibzuială, să
cumpănească vorbele și să umble mai mult călare decât pe jos.
Acasă, asta-i altă vorbă! Oamenii s-au obișnuit a zice mai bucuros La Mihu Saftei
decât la Safta Mihului fiindcă… așa-i lumea! Când oamenii nu au ce face, ei scormonesc o
vorbă și își petrec vremea cu ea. Să te ferească Dumnezeu să nu cazi pe gura satului.
Pentru aceea, când Safta începe să facă gură, nenea Mihu își pune mâinile în cap și-i
zice:
– Nevastă! Nu mă da pe gura golanilor. Iar apoi caută să-i facă pe plac, numai să
scape de urechile vecinilor. Astfel, cam într-un chip și cam într-altul, Safta face să treacă de
stăpână în casă.
Dar se zice că nu-i stăpân fără stăpân. E cineva și mai presus de Safta. Nenea Mihu
are doi feciori voinici și o fiică frumoasă. Feciorii, fiindcă sunt doi și feciori, oricât de voinici
20
___________________________________________________________________________
ar fi, stau sub porunca părintească; Marta însă e una singură, adică nu mai are în casă pe
nimeni deopotrivă cu dânsa.
Încă pe când era în fașe, Marta avea obiceiul de a pune toată casa în mișcare.
(Ioan Slavici, Gura satului)
1. Încercuiește litera corespunzătoare răspunsului corect:

Sinonimele contextuale ale cuvintelor răutate și dârz sunt: (8 puncte)
a. bunătate, viteaz b. bunătate, timid c. malițiozitate, rezistent.
2. Încercuiește litera corespunzătoare răspunsului corect: (8puncte)
Tema textului este:
a. familia b. satul c. casa
3. Transcrie două motive literare din text. (8puncte)
4. Ilustează, prin câte un enunț, sensul denotativ și sensul conotativ al cuvântului a atinge.
(8puncte)
5. Comentează, în 3-5 rânduri (30-50de cuvinte), o figură de stil care apare în text.
(8 puncte)
B. 1. Rescrie enunțul următor ,corectând greșelile de orice natură: (10 puncte)

,,Văzând că doi băieți îți manifestează dezaprobarea, profesorul sa inervat și le-a cerut
elevilor ceilalți să păstreze cea mai desăvârșită liniște în clasă.”
2. Alege forma corecta a adjectivelor din enunțurile următoare: (10 puncte)
Fereastra mare a casei luminate/ luminată de soare strălucește.
În zilele călduroase ale primăverii așteaptată/ așteptate, gâzele împânzesc grădinile.
Îmi plac aurii/ auriii puișori.
I-am dat un buchet de narcise micii/ micei mele prietene.
Am cumpărat ultimele/ ultimile zambile.
Partea a II-a (30 puncte)
Citește textul:
La ce sunt bune cărțile? Îmi vine să răspund: la totul și la nimic. Milioane de oameni
n-au deschis niciodată o carte. A vrea să le explici ce pierd e totuna cu a explica unui surd
frumusețea muzicii lui Mozart. În ce mă privește, mă număr printre cei ce nu pot trăi fără
cărți. Sunt un vicios al lecturii. Am nevoie să citesc așa cum am nevoie să mănânc și să beau.
Hrana pe care mi-o oferă lectura este la fel de indispensabilă ca și cea materială. Resimt
fiecare zi fără o carte ca pe o zi pierdută. Înainte de a mă culca, seara, îndată ce mă trezesc,
dimineața, în călătorii, ba chiar și în tramvai, pretutindeni și oricând, citesc. Nu mă pot
închipui fără să țin o carte în mână.
(Nicolae Manolescu, ,,Cititul şi scrisul")
Redactează un eseu, de 15-20de rânduri (150-200 de cuvinte), în care să oferi

propriul răspuns la întrebarea inițială, argumentându-l.
Testul 2
A. Citește textul, apoi răspunde cerințelor de mai jos:
Plânge-o mierlă-ntr-o răchită/ La răscruci de Dealu-Mare…/ Suie-n pas domol
răzorul/ Un voinic pe murg călare…// Jos, în smalț de soare-apune,/ Turla satului străluce;/
Sapă murgul și nechează/ Și-nspre vale vrea s-apuce…// Se înalță-n șa voinicul,/ Vede-o
casă-ntre poiene,/ Și cu mâneca cămășii/ Zvânt-o lacrimă din gene…// Într-o clipă strânge
frâul/ Și-l îndeamnă-n altă parte,/ Dârz pleoapele-și închide…/ „Du-mă, murgule,
departe…!” (Octavian Goga, Pribeag)
1. Încercuiește litera corespunzătoare răspunsului corect:

21
___________________________________________________________________________
Sinonimele cuvintelor domol și sfărâmând sunt: (8 puncte)
a. repede, strivind b. agale, strivind c. blând, construind.
2. Încercuiește litera corespunzătoare răspunsului corect: (8 puncte)
Tema textului este:
a. trecerea timpului; b. istorie; c. toamna.
3. Transcrie două motive literare din text. (8 puncte)
4. Ilustrează, prin câte un enunț, sensul denotativ și sensul conotativ al cuvântului
drum (8 puncte)
5. Comentează, în 3-5 rânduri (30-50de cuvinte), o figură de stil care apare în text.
(8 puncte)
B. 1. Rescrie enunțurile următoare, corectând greșelile de orice natură: (10 puncte)

,,Bunicul, când ma văzut, i s-a umplut sufletul de bucurie. Suferea de hipertensiune
mare care o dobândise datorită meseriei stresante pe care o avusese.”
2. Subliniază forma corectă a următoarelor cuvinte: (10puncte)
agrează/ agreează; vei fi/ vei fii, greșeală/ greșală, se râde/ râde , ar place/ ar plăcea.
Partea a II-a (30 puncte)

Citește textul:
,,Nu vorbesc aici despre cărțile care mi-au fost citite de alții. Lectura esre a ta. Lectura
este întâlnirea solitară între carte și om. Este adevărat, cineva ți-a pus cartea în mână, dar tu
ești cel care leagă cu ea raportul magic, descifrează jocul subtil cu reprezentările, cu fantezia.
(Dan C. Mihăilescu, Cărțile care ne-am făcut oameni)
Redactează un eseu, de 15-20 de rânduri (150-200 de cuvinte), în care să-ți

exprimi opinia despre importanța lecturii, valorificând informații sau idei din text.
Testul 3
A. Citește textul, apoi răspunde cerințelor de mai jos :
Ce cauți unde bate luna
Pe-un alb izvor tremurător
Și unde păsările-ntruna
Se-ntrec cu glas ciripitor?
N-auzi cum frunzele-n poiană,

Șoptesc cu zgomotul de guri
Ce se sărută, se hârjoană
În umbr-adâncă de păduri?
În cea oglindă mișcătoare

Vrei să privești un straniu joc.
O apă vecinic călătoare
Sub ochiul tău rămas pe loc?
(Mihai Eminescu, Diana)
1. Încercuiește litera corespunzătoare răspunsului corect. (8 puncte)
Sinonimele contextuale ale cuvintelor bate și șoptesc sunt:
a. lovește, vorbesc;
b. luminează, murmură;
c. strălucește, tac.
2. Rolul virgulei în structura ,,Ce se sărută, se hârjoană” este: (8 puncte)
a. de a delimita elementele unei enumerații;
22
___________________________________________________________________________
b. de a delimita o apoziție de restul enunțului;
c. de a evidenția coordonarea a doua propoziții.
3. Precizează două expresii/locuțiuni care să conțină cuvântul a bate. (8 puncte)
4. Precizează două teme/motive literare care apar în text . (8 puncte)
5. Extrage din text două figuri de stil diferite și explică semnificația acestora. (8
puncte)
B. 1. Rescrie enunțurile următoare, corectând greșelile de orice natură: (10 p.)
Elevilor li se cer complectarea şi semnarea documentelor în cel mai perfect mod
posibil.
Profesorul, când intră în clasă, îi place să vadă că copiii sunt îmbrăcați în alb.
2. Subliniază forma corectă a următoarelor cuvinte: (10 puncte)
așază/ așează, complecși/ complexi, ușă/ ușe, jante/ jenți, voiam/ vroiam.
Partea a-II-a (30 puncte)

Citește textul:
Când am început a înțelege cele ce se petrec în lume, intrase de curând în cursul
timpului un secol nou, secolul al XIX-lea, secol mare și luminos între toate, menit a schimba
fața lucrurilor pe pământ, de la apus la răsărit; secol care a adus cu dânsul o civilizațiune cu
totul și cu totul nouă, nebănuită și nevisată de timpii abteriori; civilizațiune ieșită din
descoperirile științifice datorite geniului omenesc, care a dat râurilor, mărilor și oceanelor
vapoarele, a înzestrat continentele cu drumuri-de-fier, a luminat pământul cu gaz și cu
scânteia electrică, ne-a dăruit telegrafia, telefonia și fotografia; prin mecanică și prin chimie a
transformat toate artele și măiestriile, a însutit și înmiit producțiunea și a ridicat pe om din
robie și din apăsare la egalitate și libertate; a văzut renăscând ca din cenușe state nouă ca
Grecia, ca Belgia, România, Serbia și Bulgaria. Secolul acesta a văzut la lucru atâția oameni
de geniu, cari s-au ilustrat în științe, în arte și în litere, pe Humboldt, pe Cuvier și pe Arago;
Pe Goethe, pe Byron și pe Victor Hugo; pe Beethoven, pe Meyerbeer, pe Rossini și pe
Wagner; pe Watt, pe Franklin și pe Pasteur.
(Ion Ghica, Scrisori către Vasile Alecsandri )
Redactează un eseu, de 15-20 de rânduri (150-200 de cuvinte), în care să-ți

exprimi opinia despre importanța evoluției culturii și a civilizației, valorificând
informații sau idei din textul dat.
Testul 4
Citește textul:
Vino-n codru la izvorul Fruntea albă-n părul galben

Care tremură pe prund, Pe-al meu braţ încet s-o culci,
Unde prispa cea de brazde Lăsând pradă gurii mele
Crengi plecate o ascund. Ale tale buze dulci...
Şi în braţele-mi întinse Vom visa un vis ferice,
Să alergi, pe piept să-mi cazi, Îngâna-ne-vor c-un cânt
Să-ţi desprind din creştet vălul, Singuratece izvoare,
Să-l ridic de pe obraz. Blânda batere de vânt;
Pe genunchii mei şedea-vei, Adormind de armonia
Vom fi singuri-singurei, Codrului bătut de gânduri,
Iar în păr înfiorate Flori de tei deasupra noastră
Or să-ţi cadă flori de tei. Or să cadă rânduri-rânduri…
23
___________________________________________________________________________
(Mihai Eminescu, Dorinţa)
Cerinţă: Redactează un eseu, de 15-20 de rânduri (150-200 de cuvinte), în care

să-ți exprimi opinia despre modul de realizare a temei şi viziunii despre lume în poezia
„Dorinţa”, de M. Eminescu. Ai în vedere şi următoarele repere de interpretare referitoare la
poezie:
Poezia „Dorinţa”, publicată în 1876 în „Convorbiri literare” constituie o mărturie a

liricii eminesciene de excepţie.
Titlul sugerează o întâlnire mult dorită, imaginea unei iubiri care poate fi împlinită
doar prin vis. Tema operei este dorul, visul de dragoste într-un cadru natural ideal, ceea ce
denota ca poezia este o idilă romantică.
Sub influenţa viziunii romantice, Eminescu proiectează aspriraţia iubrii, visul erotic
în mijlocul naturii care se află în perfectă armonie cu sufletul eului liric îndrăgostit. Este
conturat un cadru rustic care proiectează o poveste de iubire imaginatî într-un tablou al
naturii ocrotitoare şi feerice.
Alcătuita din şase catrene care cuprind trei secvente lirice, poezia ilustrează în prima
strofa chemarea iubitei în mijlocul naturii, moment plin de dorinţă puternică şi nerăbdare.
Descrierea se realizează prin personificarea izvorului şi epitetul „crengi plecate”, care
alcătuiesc un cadru intim.
Urmează o serie de imagini dinamice, în cea de-a doua secvenţă, unde are loc
împlinirea iubirii tipic eminesciene în plan imaginar. Verbele la conjunctiv: ,,să alergi”,
„să-mi cazi”, „să-ţi desprind”, exprimă posibilitatea întâlnirii. Imaginea olfactivă a florilor de
tei – copacul sacru al amorului, metafora sărutului ca simbol al dorinţei şi gesturile tandre
constituie elemente ale armoniei naturii cu sentimentele poetului.
Ultima secvenţă descrie dorinţa puternică a eului de a prelungi acest moment al iubirii
prin motivul visului, căutand astfel o cale de acces la etenitate. Florile de tei care învăluie
cuplul, îi integrează pe îndrăgostiţi în natura umanizată.
Elementele prozodice (ritmul trohaic, măsura de 7-8 silabe) contribuie la mărirea
efectului muzical şi oglindesc starea sufleteasca a poetului. Astfel, prin acestă poezie,
Eminescu a dat frâu liber fiinţei sale romantice, încadrându-se perfect în rândul marilor valori
ale romantismului şi devenind un pisc poetic greu de atins.
24
___________________________________________________________________________
TEMA III
GENUL EPIC
Basmul cult
Ion Creangă, Povestea lui Harap-Alb
I. DATE DESPRE AUTOR
Ion Creangă (1837-1889) este inclus în grupul celor patru mari scriitori clasici
români, care au activat în cadrul Societăţii culturale „Junimea” din Iaşi, aflată sub
îndrumarea criticului Titu Maiorescu.
Activitatea sa literară s-a desfăşurat pe următoarele coordonate:
- poveşti: Soacra cu trei nurori, Povestea porcului, Ivan Turbincă, Povestea lui Stan Păţitul,
Povestea lui Harap-Alb, Dănilă Prepeleac etc.
- povestiri: Acul şi barosul, Inul şi cămeşa
- nuvela Moş Nichifor Coţcariul
- romanul autobiografic Amintiri din copilărie
II. REPERE DE INTERPRETARE
Povestea lui Harap-Alb, de Ion Creangă a apărut în anul 1877 în revista

„Convorbiri literare” din Iaşi și este un basm cult deoarece ilustrează următoarele trăsături:
tema luptei dintre bine și rău, motive specifice (împăratul fără urmași, superioritatea
mezinului, , călătoria, probele depășite, recompensa eroului etc.), formule inițiale, mediane,
finale, caracterul stereotip al acțiunii și al personajelor, prezența adjuvanților și donatorilor,
timpul și spațiul sunt vagi, nedefinite, folosirea de cifre și obiecte magice, caracter
moralizator-educativ (binele învinge, iar răul este pedepsit), personajele sunt purtătoare ale
unor valori simbolice.
Tema, la un nivel general, o constituie lupta dintre forţele binelui şi ale răului,
soldată cu victoria celor dintâi. La un nivel specific, identificăm tema bildungsromanului,
adică este prezentată evoluţia personajului principal de la stadiul iniţial al lipsei de
experienţă la cel final al dobândirii experienţei fundamentale de viaţă.
Titlul basmului anticipează caracterul de bildungsroman al operei. Termenul
,,povestea” face trimitere la aventura inițiatică a eroului. Pe parcursul firului epic, destinul
acestuia cunoaște trei ipostaze: fiul cel mic al Craiului, imatur și neinițiat; Harap-Alb, ucenic
al Spânului, parcurgând drumul inițierii; Împăratul, inițiatul capabil de a conduce împărăția
unchiului său. Numele pe care îl dă Spânul fiului de crai, Harap-Alb, este un oximoron care
sugerează atât statutul neobișnuit al Protagonistului (slugă de origine nobilă), cât și defectele
inițiale și calitățile dobândite.
Perspectiva narativă. Narațiunea la persoana a III-a este realizată de un narator
omniscient, dar nu pe deplin obiectiv, deoarece intervine adesea prin comentarii sau reflecții,
unele adresate interlocutorilor ipotetici: ,,Ce-mi pasă mie? Eu sunt dator să spun povestea și
vă rog să ascultați.”
Incipitul basmului este o formulă inițială: ,,Amu cică era odată ”. Creangă inovează
formula inițială, punând povestea pe seama spuselor altcuiva (,, cică ”), fără a mai nega ca în
basmul popular (,, a fost odată ca niciodată ”). Formula finală face trecerea de la fabulos la
real printr-o referire la realitatea socială: ,,Și a ținut veselia ani întregi, și acum mai ține
încă. Cine se duce pe acolo be și mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea și mănâncă, iară
cine nu, se uită și rabdă.” Formulele mediane dau continuitate acțiunii, reținând atenția și
25
___________________________________________________________________________
curiozitatea cititorului: ,,...că cuvântul din poveste înainte mult mai este ” sau ,,Și merg ei o
zi, și merg două, și merg patruzeci și nouă.”
Îmbinarea planurilor real și fabulos este evidentă chiar din incipit. Timpul este vag,
nedeterminat, un trecut îndepărtat în care se petrec evenimentele ridicate la rangul de simbol.
Reperele spațiale sunt la fel de vagi: ,,într-o altă țară, mai îndepărtată”, ,,la o margine a
pământului ”, ,,...la altă margine”. Cele două ținuturi îndepărtate marchează un întreg
univers, pe care protagonistul este nevoit să-l ia în stăpânire, trecând de la teritoriul ocrotitor,
familiar către un spațiu al probării propriilor veleități de lider.
La nivelul compoziției, basmul lui Creangă își structurează epicul pe două motive:
cel al călătoriei inițiatice a eroului și cel al probelor depășite. Scenariul narativ ilustrează trei
tipuri de călătorii al căror protagonist este Harap-Alb: călătoria inițiatică (pe parcursul căreia
personajul se definește mai degrabă ca un antierou), călătoria de verificare (în care eroul
probează acumularea unei experiențe) și călătoria de înapoiere, încheiată cu recunoașterea,
moarea simbolică, învierea și învestitura ca împărat.
Acțiunea basmului este lineară, fiind alcătuită din multiple secvențe narative
înlănțuite.
Scrisoarea primită de la împăratul Verde, care are nevoie de moştenitori deoarece are
numai fete (motivul împăratului fără urmaşi), este elementul care declanşează situaţia
iniţială şi determină plecarea celui mai demn dintre fiii craiului (motivul superiorităţii
mezinului) în călătorie. Această călătorie trebuie pregătită, nu se poate realiza la întâmplare.
Pentru că s-a arătat milostiv cu bătrâna cerşetoare care era de fapt Sfânta Duminică, eroul
primeşte de la ea sfaturi care îl vor ajuta să-şi îndeplinească misiunea. Pentru a izbândi, el
trebuie să ia calul, hainele şi armele tatălui său, realizându-se astfel un transfer de calităţi de
la tată la fiu. La fel ca şi părintele lui, fiul de crai trebuie să treacă prin diferite primejdii
pentru a dovedi că este capabil să conducă o împărăţie. Motivul animalului năzdrăvan din
basmele populare se regăseşte şi aici: calul nu este un animal oarecare, el are puteri
supranaturale, vorbeşte şi poate zbura, iar ademenirea lui nu se poate realiza decât cu o tavă
de jăratic: „Pe urmă umple o tavă cu jăratic, se duce cu dânsa la herghelie şi o pune jos
între cai. Şi atunci numai iaca ce iese din mijlocul hergheliei o răpciugă de cal grebănos,
dupuros şi slab de-i numărai coastele; şi venind de-a dreptul la tavă, apucă o gură de
jăratic. [...] şi atunci calul odată zboară cu dânsul până la nouri şi apoi se lasă în jos ca o
săgeată. După aceea zboară încă o dată până la lună şi iar se lasă în jos mai iute decât
fulgerul.”
Prima probă la care este supus eroul este înfrângerea ursului (a tatălui deghizat în
urs) care se află sub podul ce desparte împărăţia de lumea necunoscută. Este o probă menită
să-i testeze vitejia, bărbăţia şi curajul. Podul simbolizează întotdeauna o trecere de la o lume
la alta, de la cunoscut la necunoscut, sau de la imaturitate la maturitate. Mezinul trece
această probă cu ajutorul calului năzdrăvan care „dă năvală asupra ursului”.
Trecerea podului este urmată de rătăcirea în pădurea-labirint, un alt element
simbolic care este esenţial în procesul de maturizare. Pentru că este încă imatur, încalcă
sfaturile date de tatăl său şi la a treia apariţie a Spânului se lasă păcălit de acesta şi îl
angajează ca slugă pentru a-l călăuzi în acest tărâm neprimitor.
Momentul întâlnirii cu Spânul declanşează conflictul principal şi exterior al
basmului, care își va găsi rezolvarea doar în final. Dând dovadă de naivitate, se lasă păcălit şi
acceptă să coboare în fântână pentru a se răcori. Această coborâre echivalează cu o coborâre
simbolică în infern care reprezintă începutul iniţierii spirituale, unde va fi condus de Spân.
Coborârea îi oferă eroului nu numai un alt nume, dar şi o altă identitate. Schimbarea
identităţii reale cu cea aparente se observă din semnificaţia numelui pe care îl primeşte de la
Spân: Harap-Alb („harap” înseamnă rob ţigan). Personajul negativ capătă şi el o nouă
identitate, aceea de fiu de crai. Jurământul pe care îl face eroul în fântână are dublu rol:
subliniază faptul că Harap-Alb este un om de onoare care îşi va ţine cuvântul dat, deci ajută
la caracterizarea personajului, dar anticipă şi finalul basmului deoarece el include şi condiţia
26
___________________________________________________________________________
eliberării de jurământ: „Dacă mai vrei să mai vezi soarele cu ochii şi mai calci pe iarbă
verde, atunci jură-mi-te pe ascuţişul paloşului tău că mi-i da ascultare şi supunere întru
toate, [...] şi atâta vreme să ai a mă sluji, până îi muri şi iar îi învia.”
Pentru a se putea continua procesul de iniţiere, Harap-Alb este supus de către Spân
la trei probe: aducerea ,, sălăţilor ” din Grădina Ursului, aducerea pielii cu pietre preţioase a
cerbului şi aducerea fetei împăratului Roş pentru căsătoria Spânului. Mijloacele prin care
trece probele tinde miraculos, iar adjuvanţii au puteri supranaturale.
Primele două probe le trece cu ajutorul Sfintei Duminici, care îl sfătuieşte cum să
procedeze şi îi dă obiecte magice care să-l ajute în misiunea sa. Pentru înfrângerea ursului îi
dă o licoare cu „somnoroasă” pe care o toarnă în fântâna ursului provocându-i un somn
adânc. În plus, pentru a-l păcăli se serveşte şi de pielea de urs dăruită la plecare de tatăl său.
Pentru a-şi duce la capăt a doua sarcină, Sfânta Duminică îi dăruiește alte obiecte magice, şi
anume obrăzarul şi sabia lui Statu-Palmă-Barbă-Cot. Prima probă îi solicită curajul, dar a
doua şi capacitatea de a mânui sabia , stăpânirea de sine şi respectarea jurământului în faţa
ispitei pe care o reprezintă pietrele preţioase.
A treia probă, cea mai complexă dintre toate, presupune un alt set de probe şi
necesită mai multe ajutoare. Drumul spre împăratul Roş îi va aduce lui Harap-Alb o serie de
prieteni cu puteri supranaturale fără ajutorul cărora nu ar fi posibilă îndeplinirea misiunii. În
această etapă se conturează adevăratele calităţi ale eroului care îl vor conduce spre tronul
împăratului Verde. Primii adjuvanţi ai săi vor crăiasa furnicilor şi crăiasa albinelor.
Trecând peste un pod, el vede o nuntă de furnici pe care decide să o lase să treacă pentru a
nu pune în pericol viaţa acestora. Dând dovadă de bunătate, este răsplătit de crăiasa acestora
care îi oferă o aripă cu puteri magice: „când îi avea vrodată nevoie de mine, să dai foc
aripii, şi atunci eu împreună cu tot neamul meu avem să-şi venim în ajutor.” Aceeaşi
răsplată o primeşte şi de la crăiasa albinelor pentru că fiindu-i milă de albinele pe care le
întâlneşte le construieşte un stup: „pentru că eşti aşa de bun şi te-ai ostenit să ne faci
adăpost, vreu să-ţi fac şi eu un bine în viaţa mea: na-ţi aripa asta, şi când îi avea vrodată
nevoie de mine, aprinde-o, şi eu îndată am să-ţi viu întru ajutor.”
Tot prin bunătate şi toleranţă faţă de alte fiinţe îi câştigă drept prieteni devotaţi pe cei
cinci năzdrăvani: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă. Aceste cinci
personaje se integrează perfect în lumea basmului. Şi ei au trăsături umane: Gerilă este
o „dihanie de om”, Flămânzilă „o namilă de om”, Setilă „o nanie de om”, Ochilă „o
schimonositură de om”, iar Păsări-Lăţi-Lungilă e „o pocitanie de om”, dar fantasticul în
cazul lor se produce prin exagerarea unei trăsături până la limita absurdului. Descrierile lor
sunt pitoreşti şi subliniază mai ales talentul autorului de a realiza descrieri inedite care se
îmbină cu umorul. Descrierea lui Gerilă este mai mult decât elocventă în acest sens: „ omul
acela era ceva de spăriet: avea nişte urechi clăpăuge şi nişte buzoaie groase şi debălăzate.
Şi când sufla cu dânsele, cea de deasupra se resfrângea în sus peste scăfârlia capului, iar
cea de desupt atârna în jos, de-i acoperea pântecele. Şi ori pe ce se oprea suflarea lui, se
punea promoroaca mai groasă de o palmă. Nu era chip să te aproprii de dânsul, că aşa
tremura de tare, de parcă-l zghihuia dracul.”
La curtea împăratului Roş, Harap-Alb este supus unor noi probe pe care le trece
datorită puterii supranaturale a ajutoarelor sale. Împăratul Roş, „vestit pentru bunătatea lui
nepomenită şi milostivirea lui cea neauzită”, le oferă găzduire într-o casă de aramă, probă de
care grupul de prieteni trece datorită lui Gerilă. Proba focului constă în înnoptarea în această
casă menită să le aducă pieirea, sub care se află un foc din 24 de stânjeni de lemne. Gerilă
răceşte casa şi astfel scapă cu viaţă. Proba mâncării şi a băuturii nu este mai prejos decât
prima: peţitorii trebuie să consume „12 harabale cu pâine, 12 ialoviţe fripte şi 12 buţi pline
cu vin din cel hrănit”. Proba va fi dusă la îndeplinire de către Flămânzilă şi Setilă. Urmează
alegerea macului de nisip care se realizează cu ajutorul furnicilor. Păzirea fetei împăratului
transformată în pasăre este a patra probă, care pune la încercare atât îndemânarea lui Ochilă
care o vede când se ascunde după lună, cât şi îndemânarea lui Păsări-Lăţi-Lungilă care se
27
___________________________________________________________________________
întinde şi o prinde. Următoarea probă este specifică basmului popular şi constă în ghicitul
fetei dintre trei femei identice şi va fi rezolvată cu ajutorul albinelor. Fata de împărat impune
o ultimă probă: calul lui Harap-Alb şi turturica ei trebuie să aducă „trei smicele de măr dulce
şi apă vie şi apă moartă, de unde se bat munţii în capete.” Calul obţine obiectele magice
prin vicleşug, furându-le de la turturică şi astfel fata împăratului Roş este obligată să-l
însoţească pe Harap-Alb la curtea împăratului Verde. Această călătorie reprezintă o nouă
probă pentru erou, deoarece trebuie să-şi respecte jurământul faţă de Spân, deşi se
îndrăgosteşte de fată. El nu îi mărturiseşte reala sa identitate, dar fiind „o farmazoană
cumplită” şi având puteri magice, ea ştie care este adevărul.
Punctul culminant al basmului constă în demascarea de către fata împăratului Roş a
Spânului şi restabilirea adevărului. Dar, conform jurământului, Harap-Alb trebuie mai întâi
să moară şi apoi să învie pentru a se elibera de cuvântul dat. Spânul îl acuză că şi-a încălcat
jurământul şi îi taie capul. În felul acesta îl dezleagă de jurământ, semn că iniţierea este
încheiată, iar rolul Spânului ia sfîrşit. Doar în momentul în care iniţierea se încheie Spânul
este pedepsit. Calul este cel care face dreptate şi distruge forţele răului: „Şi odată mi ţi-l
înfăşcă cu dinţii de cap, zboară cu dânsul în înaltul ceriului şi apoi dându-i drumul de
acolo, se face spânul până jos praf şi pulbere.” Decapitarea lui Harap-Alb este una
simbolică, având un rol purificator şi simbolizează iniţierea lui totală. Este înviat de fata
împăratului Roş cu ajutorul smicelelor de măr şi a apei vii şi a apei moarte, care sunt de
asemenea obiecte magice: „îl înconjură de trei ori cu cele trei smicele de măr dulce, toarnă
apă moartă să steie sângele şi să se prindă pielea, apoi îl stropeşte cu apă vie şi atunci
Harap-Alb îndată învie.” eroul îşi recapătă statul social şi adevărata identitate, dă dovadă că
s-a maturizat şi primeşte drept recompensă împărăţia şi pe fata împăratului Roş. Nunta şi
obţinerea statutului de împărat confirmă maturizarea acestuia.
Deznodământul constă în răsplată pe care o primeşte eroul, dar şi în faptul că se
restabileşte echilibrul din lumea basmului prin găsirea unui moştenitor pentru împăratul
Verde.
Personajele (oameni, dar și ființe imaginare) sunt purtătoare ale unor valori
simbolice corespunzătoare conflictului: Binele și Răul în diversele lor ipostaze.
Harap-Alb este personajul principal al basmului. Este caracterizat atât cu ajutorul
mijloacelor directe (portretul făcut de narator şi de alte personaje), cât
şi indirecte (caracterizarea prin propriile acţiuni, nume).
Harap-Alb este cel mai reprezentativ dintre eroii pozitivi ai lui Creangă. El nu are
trăsături supranaturale, puterea lui stă în gândul lui bun. La fel ca şi alte personaje din
poveştile autorului, Harap-Alb e omenos şi milostiv.
Încă de la începutul basmului, fiul cel mic al Craiului îşi va dovedi calităţile de erou,
fiind singurul dintre cei trei fraţi care este afectat de dojana tatălui şi mâhnit de faptul că
reprezintă un motiv de ruşine pentru acesta. Apoi se observă trăsăturile lui
fundamentale, mila şi bunătatea, care îl ajută să-şi facă ajutoare ce îl vor sprijini în călătoria
sa, cum ar fi Sfânta Duminică şi calul năzdrăvan. În acelaşi timp, este
şi iute la mânie deoarece se cam repede la cerşetoarea din grădină, neştiind că este Sfânta
Duminică, şi loveşte calul care i se pare răpciugos. După ce trece de capcana pe care i-o
întinde tatăl şi care era menită să-i probeze vitejia, eroul pleacă în călătoria sa iniţiatică.
Dând dovadă de naivitate, dar şi de lipsă de experienţă de viaţă, fiul craiului nu ascultă
sfaturile date de tată la plecare şi se lasă păcălit de Spân. Neascultător cu tatăl, se dovedeşte
însă supus în relaţia cu Spânul, din al cărui cuvânt nu iese.
Personajul este caracterizat şi prin opoziţia cu personajul negativ, simbol al forţei răului.
Nici Spânul nu are trăsături miraculoase, dar el reprezintă omul rău, maleficul, inumanul. El
reuşeşte să-l păcălească pe erou datorită vicleniei şi astfel are loc o schimbare de statut:
Spânul devine fiul de crai, iar acesta se transformă în sluga primului. Prima etapă a formări
personajului este coborârea în fântână, care echivalează cu o coborâre în infern, un botez în
urma căruia fiul craiului primeşte un nou nume, Harap-Alb, şi o nouă identitate, de slugă a
28
___________________________________________________________________________
Spânului. De asemenea, Spânul are rolul unui iniţiator, este „un rău necesar”, fără de care
nu s-ar fi putut realiza iniţierea eroului pozitiv.
Harap-Alb devine un erou exemplar nu prin însuşiri miraculoase aşa cum se
întâmplă de obicei în basme, ci prin trăsăturile sale profund umane. Bunătatea şi mila de care
dă dovadă încă de la început îl situează în rândul personajelor care reprezintă forţele binelui.
Pentru ca iniţierea eroului să fie totală, el trebuie să primească din nou botezul morţii şi al
învierii. În final, el dobândeşte un set de valori morale care în viziunea autorului sunt
necesare unui împărat: mila, bunătatea, generozitatea, prietenia, respectarea jurământului,
curajul.
Arta narațiunii. Oralitatea. Umorul. Ironia
Modul de a povesti al lui Creangă se caracterizează prin: ritmul rapid al
povestirii care rezultă din eliminarea explicaţiilor generale, a digresiunilor, a
descrierilor, individualizarea acţiunilor şi a personajelor prin amănunte care
particularizează şi prin dramatizarea acţiunii prin dialog. La Creangă, dialogul are funcţie
dublă, ca în teatru: prin el se dezvoltă acţiunea şi se caracterizează personajele, care trăiesc şi
se individualizează prin limbaj.
O altă particularitate a poveştilor lui Creangă este plăcerea cu care sunt spuse. Se
creează o legătură între narator şi cititor care capătă accente afective. Exprimarea
afectivă este marcată de prezenţa interjecţiilor, a exclamaţiilor, a dativului etic. Această
exprimare afectivă oferă şi caracterul oral al basmului deoarece frazele lui Creangă lasă
impresia de spunere. Oralitatea rezultă şi din prezenţa expresiilor onomatopeice, a verbelor
imitative şi a interjecţiilor. Impresia de zicere este dată şi de expresiile narative tipice („şi
odată”, „şi atunci”, „în sfârşit”, „şi apoi”, „după aceea”), a întrebărilor şi exclamărilor
(„Ei, apoi şagă vă pare?”, „ce-mi pasă mie?”, „hai!hai!”).
Umorul este realizat prin mijloace diferite, cum ar fi: exprimarea mucalită
(asocierea surprinzătoare a unor cuvinte: „să trăiască trei zile cu cea de-
alaltăieri”), ironia („Doar unu-i împăratul Roş, vestit prin meleagurile aceste pentru
bunătatea lui cea nepomenită şi milostivirea lui cea auzită.”), poreclele şi apelativele
caricaturale („ţapul cel roş”, „farfasiţi”, „Buzilă”), zeflemisirea („Tare-mi eşti drag!...
Te-aş vârî în sân, dar nu încapi de urechi...”), diminutive cu valoare augmentativă
(„buzişoare”, „băuturică”), caracterizări pitoreşti (descrierea celor cinci năzdrăvani),
scene comice(cearta dintre Gerilă şi ceilalţi în casa de aramă), citate cu expresii şi vorbe de
duh („Dă-i cu cinstea, să peară ruşinea.”).
În ceea ce priveşte limbajul, Creangă foloseşte limba populară: termeni regionali,
expresii, exprimarea locuţională, erudiţia paremiologică (frecvenţa proverbelor, a zicătorilor
introduse în text prin expresia „vorba ceea”). Totuşi, el nu copiază limba ţărănească, ci o
recreează, devenind astfel o marcă a stilului său.
În concluzie, chiar dacă subiectul Poveștii lui Harap-Alb nu este original (fiind
întâlnit în șase versiuni românești și în basme din spațiu din spațiul balcanic și central-
european: Omul fără barbă, de E. Legrand, Omul cu barba de aur – basm popular din
Ungaria), basmul lui Ion Creangă se diferențiază prin intrarea în epos (primele trei probe),
prezența Spânului și a însoțitorilor năzdrăvani. Supratema basmului popular, cea a triumfului
Binelui asupra Răului, este întregită de cea derivată, a inițierii și a maturizării treptate a
eroului, fapt care determină interpretarea acestei creații ca un ,,basm al ființei” sau ca un
bildungsroman în regimul fabulosului.
29
___________________________________________________________________________
III. FIȘE DE LUCRU
Fișa nr. 1
1. Formula de început în Povestea lui Harap- 10. La porunca Spânului, Harap-Alb trebuie să
Alb de Ion Creangă este: aducă: a) sălățile din grădina ursului, pielea
a) Era odată... cerbului cu cap cu tot, pe zâna furnicilor
b) Amu cică era odată... b) pe crăiasa albinelor, pietrele prețioase din
c) Stau câteodată și-mi aduc aminte... pădurea cerbului, mursa pregătită de bătrână
2. Numele împăratului, fratele craiului, este: c) sălățile din grădina ursului, pielea cerbului cu
a) împăratul Roș cap cu tot, pe fata împăratului Roș.
b) Verde împărat 11. Scrieți numele personajului potrivit
c) împăratul Galben. caracterizării:
3. Sintagma ,,Dar ia să nu ne depărtăm cu a).........................,,o pocitanie de om”
vorba, și, să încep a depăna firul poveștii” b).........................,,o schimonositură de om”
este : c).........................,,o namilă de om”
a) formulă de început d).........................,,o arătare de om”
b) formulă mediană e).........................,,o dihanie de om”.
c) formulă finală. 12. Scrieți replica pe care o rostesc însoțitorii lui
4. Precizați cum a plecat bătrâna după Harap-Alb la întâlnirea cu acesta:
discuția cu Harap-Alb: .........................................................................
a) fără să salute 13. Enumerați probele la care este supus Harap-
b) într-un hobot alb, ridicându-se în văzduh Alb înainte de a o lua pe fata de împărat:
c) supărată că nu a primit niciun ban. a) ....................................................................
5. Precizați lucrurile luate din pod de fiul de b) .....................................................................
crai: a) un căpăstru, un briceag și haine c)......................................................................
ponosite d) .....................................................................
b) un paloș, un buzdugan, un arc și o săgeată e) .....................................................................
c) un căpăstru, un frâu, un bici, un arc, o șa, 14. Turturica și calul se întrec pentru:
straie vechi, niște săgeți, un paloș și un a) 3 smicele de măr dulce, apă vie și apă moartă
buzugan. b) 2 crenguțe de viță-de-vie, apă vie și apă
6. Ca să se răzbune pe Harap-Alb, calul murdară
zboară cu el până la: c) seu, apă sfințită și apă vie.
a) nori, lună, soare 15. Fata împăratului Roș se ascunde după:
b) lună, soare, nori a) umbra iepurelui, după o stâncă, după lună
c) soare, nori, lună. b) în mijlocul mării, după lună, după un copac
7. Locul în care Spânul preia statutul social c) umbra iepurelui, după lună, după o stâncă.
al lui Harap-Alb, este: 16. Adevărata identitate a Spânului o dezvăluie:
a) izvorul a) fetele împăratului Verde
b) fântâna b) fata împăratului Roș
c) podul. c) calul.
8. Spânul călătorește cu Harap-Alb până la 17. Spânul moare:
împăratul Verde prin: a) prin otrăvire
a) 3 mări, 3 țări, 3 ape mari b) înjunghiat de Harap-Alb
b) 7 mări, 7 țări, 7 ape mari c) aruncat din înaltul cerului de către calul lui
c) 9 mări, 9 țări, 9 ape mari. Harap-Alb
9. Bătrâna o întruchipează pe: 18. Basmul se încheie prin formula:
a) Sfânta Vineri a) ,,Cine are bani bea și mănâncă, iar cine nu, se
b) Sfânta Duminică uită și rabdă.”
c) Sfântă Miercuri. b) ,,Ș-am încălecat pe-o căpșună,/și v-am spus,
oameni buni, o mare minciună!”
c) ,,Ș-am încălecat pe-o șea/Ș-am spus povestea
așa.”
30
___________________________________________________________________________
Fișa nr. 2
,,Şi mai merg ei cât mai merg, şi de ce mergeau înainte, de ce lui Harap-Alb i se
tulburau minţile, uitându-se la fată şi văzând-o cât era de tânără, de frumoasă şi plină de
vină-ncoace. Sălăţile din Grădina Ursului, pielea şi capul cerbului le-a dus la stăpânu-său
cu toată inima. Dar pe fata împăratului Roş mai nu-i venea s-o ducă, fiind nebun de
dragostea ei. Căci era boboc de trandafir din luna lui mai, scăldat în roua dimineţii,
dezmierdat de cele întâi raze ale soarelui, legănat de adierea vântului şi neatins de ochii
fluturilor. Sau, cum s-ar mai zice la noi în ţărăneşte, era frumoasă de mama focului; la
soare te puteai uita, iar la dânsa ba. Şi de-aceea Harap-Alb o prăpădea din ochi de dragă
ce-i era. Nu-i vorbă, şi ea fura cu ochii, din când în când, pe Harap-Alb, şi în inima ei parcă
se petrecea nu ştiu ce... poate vreun dor ascuns, care nu-i venea a-l spune. Vorba
cântecului:
Fugi de-acole, vină-ncoace!
Şezi binişor, nu-mi da pace!
sau mai ştiu eu cum să zic, ca să nu greşesc? Dar ştiu atâta, că ei mergeau fără a simţi că
merg, părându-li-se calea scurtă şi vremea şi mai scurtă; ziua ceas şi ceasul clipă; dă, cum
e omul când merge la drum cu dragostea alăturea.
Nu ştia sărmanul Harap-Alb ce-l aşteaptă acasă, căci nu s-ar mai fi gândit la de-alde
acestea. Însă vorba cântecului:
De-ar şti omul ce-ar păţi,
Dinainte s-ar păzi!
Dar iaca ce m-am apucat de spus. Mai bine vă spuneam că turturica ajunsese la
împăratul Verde şi-l înştiinţase că vine şi Harap-Alb cu fata împăratului Roş.”
( I. Creangă, Povestea lui Harap-Alb)
Cerinţe:
1. Încadrează textul într-o specie literară, prin patru argumente furnizate de fragmentul dat
2. Identifică două elemente reale şi două fantastice în textul dat .
3. Precizează care este rolul celor două inserţii lirice ce întrerup, temporar, relatarea
propriu-zisă .
4. Nucleul textului este de factură portretistică. Motivează prezenta acestei descrieri,
singura de acest tip din acest basm.
5. Comentează, într-un text de aproximativ 6-10 rânduri, secvenţa următoare: „Căci era
boboc de trandafir din luna lui mai, scăldat în roua dimineţii, dezmierdat de cele întâi
raze ale soarelui, legănat de adierea vântului şi neatins de ochii fluturilor ”.
6. Propune o justificare pentru ordinea probelor menţionate de narator: „sălăților... capul
cerbulu... fata împăratului Roş ”.
7. Motivează folosirea persoanei I în cadrul relatării: „... mai ştiu eu cum să zic... ”: „... iaca
ce m-am apucat de spus... ” .
8. Precizează din care parte a textului este fragmentul citat (început, mijloc, încheiere) şi
argumentează cu o formulă narativă tipică.
9. Comentează semnificaţiile numelui personajului principal, Harap-Alb.
10. Numeşte două particularităţi ale limbajului, desprinse din fragment .
Fișa nr. 3
1. Explică de ce numele lui Harap-Alb poate fi considerat un
oximoron...............................................................................................................................
2. Precizează şase motive literare întâlnite în basmul cult Povestea lui Harap-Alb, de
Ion Creangă.
a).............................................................................................................................................
31
___________________________________________________________________________
b).............................................................................................................................................
c).............................................................................................................................................
d).............................................................................................................................................
e).............................................................................................................................................
f).............................................................................................................................................
3. Potrivește tipurile de probe din coloana A cu explicaţiile corespunzătoare din coloana

B:
A B
a) proba curajului 1) nunta de furnici
b) proba îndemânării şi a rapidităţii 2) aducerea fetei
c) proba sacrificiului 3) uriaşii (Gerilă, Setilă, Ochilă...)
d) proba iubirii 4) albinele
e) proba prieteniei 5) călătoria în grădina ursului
f) altruismul 6) întâlnirea cu ursul
g) devotamentul 7) calul
4. Identifică numele personajelor menţionate prin citatele:

a)..........................,,o dihanie de om”, ,,ceva de spăriet”
b)..........................,,o namilă de om”
c)...........................,,o arătare de om”
d)...........................,,o schimonositură de om”
e)...........................,,o pocitanie de om”, ,,Avea un meşteşug mai drăcos şi o putere mai pe
sus decât îşi poate dracul închipui; când voia , aşa se lăţea de tare, de cuprindea pământul
în braţe...”
f).............................,,a dracului zgâtie de fată”, ,,poartă lumea pe degete”
5. Completează rebusul pentru a obţine numele celui care a avut rolul iniţiatorului în
maturizarea lui Harap-Alb.
1)instrumentul cu care Harap-Alb a omorât cerbul
2)locul unde Harap-Alb s-a întâlnit cu ursul
3)locul unde fiul de crai devine slugă
4)motivul din finalul fiecărui basm
Fișa nr. 4

,,Amu cică era odată într-o țară un crai, care avea trei feciori. Și craiul acela mai
avea un frate mai mare, care era împărat într-o altă țară, mai depărtată. Și împăratul,
fratele craiului, se numea Verde-împărat; și împăratul Verde nu avea feciori, ci numai fete.
Mulți ani trecură la mijloc de când acești frați nu mai avură prilej a se întâlni amândoi. Iară
verii, adică feciorii craiului și fetele împăratului, nu se văzuse niciodată de când erau ei. Și
așa veni împrejurarea de nici împăratul Verde nu cunoștea nepoții săi, nici craiul nepoatele
sale: pentru că țara în care împărățea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a
pământului, și crăia istuilalt la o altă margine. Și apoi, pe vremile acelea, mai toate țările
erau bântuite de războaie grozave, drumurile pe ape și pe uscat erau puțin cunoscute și
32
___________________________________________________________________________
foarte încurcate și de aceea nu se putea călători așa de ușor și fără primejdii ca în ziua de
astăzi. Și cine apuca a se duce pe atunci într-o parte a lumii adeseori dus rămânea până la
moarte.
Dar ia să nu ne depărtăm cu vorba și să încep a depăna firul poveștii.
Amu cică împăratul acela, aproape de bătrânețe, căzând la zăcare, a scris către
frăține-său craiului, să-i trimită grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoți, ca să-l lase
împărat în locul său după moartea sa. Craiul, primind cartea, îndată chemă tustrei feciorii
înaintea sa și le zise:
– Iaca ce-mi scrie frate-meu și moșul vostru. Care dintre voi se simte destoinic a
împărăți peste o țară așa de mare și bogată, ca aceea, are voie din partea mea să se ducă,
ca să împlinească voința cea mai de pe urmă a moșului vostru.
Atunci feciorul cel mai mare ia îndrăzneală și zice :
– Tată, eu cred că mie mi se cuvine această cinste, pentru că sunt cel mai mare
dintre frați; de aceea te rog să-mi dai bani de cheltuială, straie de primeneală, arme și cal
de călărie, ca să și pornesc, fără zăbavă.
– Bine, dragul tatei, dacă te bizuiești că-i putea răzbate până acolo și crezi că ești în
stare a cârmui și pe alții, alege-ți un cal din herghelie, care-i vrea tu, ia-ți bani cât ți-or
trebui, haine care ți-or plăcea, arme care-i crede că-ți vin la socoteală și mergi cu bine,
fătul meu.
Atunci feciorul craiului își ia cele trebuitoare, sărută mâna tătâne-său, primind carte
de la dânsul către împăratul, zice rămas bun fraților săi și apoi încalecă și pornește cu
bucurie spre împărăție.
Craiul însă, vrând să-l ispitească, tace molcum și, pe înserate, se îmbracă pe ascuns
într-o piele de urs, apoi încalecă pe cal, iese înaintea fecioru-său pe altă cale și se bagă sub
un pod. Și când să treacă fiu-său pe acolo, numai iaca la capătul podului îl și întâmpină un
urs mornăind. Atunci calul fiului de crai începe a sări în două picioare, forăind, și cât pe ce
să izbească pe stăpânu-său. Și fiul craiului, nemaiputând struni calul și neîndrăznind a mai
merge înainte, se întoarnă rușinat înapoi la tatu-său. Până să ajungă el, craiul pe de altă
parte și ajunsese acasă, dăduse drumul calului, îndosise pielea cea de urs și aștepta acum să
vină fecioru-său. Și numai iaca îl și vede venind repede, dar nu așa după cum se dusese.
– Da' ce-ai uitat, dragul tatei, de te-ai întors înapoi? zise craiul cu mirare. Aista nu-i
semn bun, după cât știu eu.”
( I. Creangă, Povestea lui Harap-Alb)
Cerințe:
1. Identifică, în text o formulă de adresare …………………………………………………..

2. Numeşte modurile de expunere utilizate…………………………………………………..
3. Transcrie un fragment în care apare naraţiunea……………………………………………
4. Identifică personajele prezente în text……………………………………………………..
5. Selectează cuvinte/ sintagme care fac referire la momentul în care se petrece acţiunea…..
6. Notează ideile principale ale textului………………………………………………………
7. Identifică două trăsături ale basmului prezente în text şi susţine-le cu exemple
· …………………………………………………………………………………
· …………………………………………………………………………………
8. Comentează, în maxim 5 rânduri, reacţia împăratului, aşa cum reiese din fragmentul
citat………………………………………………………………………………………..
33
___________________________________________________________________________
Nuvela istorică de factură romantică
Costache Negruzzi, Alexandru Lăpușneanul

Publicist, traducător, poet, dramaturg, prozator, filolog, creatorul nuvelei istorice
româneşti, neegalată până astăzi, Costache Negruzzi (1808-1868) este un deschizător de
drumuri în literatura română modernă, un clasic al romantismului.
Talent precoce, Negruzzi îşi începe activitatea literară ca traducător, în special din
limba franceză. Multe din aceste traduceri realizate în prima sa tinereţe îi vor oferi teme şi
pretexte pe care le va prelua în opera proprie, adaptând şi localizând personaje, situaţii,
atitudini morale la realităţile politice şi sociale autohtone.
Scrierile publicate în periodicele vremii (Albina românească, Curierul de ambe sexe,
Foaie pentru minte, inimă şi literatură, Dacia literară, Propăşirea ş. a.) au fost adunate în
volumul Păcatele tinereţelor (1857). Volumul cuprinde poezii, proză, opere originale şi
traduceri orânduite în patru cicluri: Amintiri de juneţe (cu două nuvele romantice, o povestire
umoristică şi un basm localizat – Toderică); Fragmente istorice; Neghină şi pălămidă
(poezii); Negru pe alb – Scrisori la un prieten (inaugurând astfel genul epistolar). Opera
literară a lui Costache Negruzzi mai cuprinde nuvele istorice Alexandru Lăpuşneanul,
Sobieţki şi românii, nuvele romantice Zoe, O alergare de cai, o încercare de epopee în
versuri Aprodul Purice, piese de teatru Doi țărani și cinci cârlani, Muza de la Burdujăni.
Nuvela Alexandru Lăpuşneanul este publicată în primul număr al revistei Dacia
literară (1840), ca o aplicare practică a programului paşoptist, expus de Mihail
Kogălniceanu în Introducţie, ilustrând justeţea îndemnurilor sale adresate scriitorilor de a se
inspira din realităţile naţionale.
Punctul de pornire al nuvelei l-au reprezentat texte din cronica lui Grigore Ureche,
dar şi din cea a lui Miron Costin. Aici găsim relatate împrejurările sosirii lui Alexandru
Lăpuşneanul în 1564, în cea de-a doua domnie şi ale întâmpinării sale de către solii cărora
le-ar fi adresat celebrele cuvinte ,, De nu mă vor, eu îi voiu pre ei şi de nu mă iubescu, eu îi
iubescu pre dânşii şi tot voiu merge, ori cu voie, ori fără voie ”. Tot în cronica lui Grigore
Ureche se află episodul măcelăririi boierilor de către slujitorii care, la intrarea lor în curtea
domnească, ,, după învăţătură ce au avut, închis-au poarta şi ca neşte lupi într-o turmă făr’
de nici un păstor, au intrat într-înşii, de-i snopiia şi-i înjunghiia, nu numai boierii, ce şi
slujitorii. Nici alegea pre cei vinovaţi, ci unul ca altul îi punea suptu sabie…”. Din cronică
aflăm şi despre moartea Lăpuşneanului, otrăvit de soţia sa în 1568, ca şi despre faptul că ,,
zic cum că au fost scoţând ochii oamenilor şi pre mulţi au sluţit în domniia lui.”
Pe de altă parte, în lucrarea lui Ureche putem citi că Tomşa, Moţoc vornicul, Spancioc
spătarul şi Veveriţă postelnicul şi-au găsit sfârşitul prin tăierea capului la Liov, în Polonia,
acuzaţi de a fi fost amestecaţi în moartea la Ţarigrad a hatmanului căzăcesc Vişnosevski. Un
alt izvor atestă că împreună cu ei ar fi murit şi Stroici. Din toate acestea se observă că
Negruzzi nu inventează personaje, dar se abate de la adevărul istoric, mai exact, modifică
destinul unora dintre ele. Face însă aceasta din motive artistice foarte întemeiate. Schimbând
cursul vieţii lui Moţoc, al cărui sfârşit îi este sugerat de data aceasta de un episod care se află
cu adevărat în cronica lui Miron Costin, anume cel ce vorbeşte despre sfâşierea de către
mulţimea înfuriată a boierului Batişte Veveli, om de încredere al domnitorului Alexandru,
fiul lui Iliaş, confundându-l deci cu bună ştiinţă cu acesta, scriitorul urmăreşte şi, de altfel, şi
izbuteşte să dea un mai mare dramatism şi o mai mare complexitate scrierii sale, creând un
personaj pe care să-l opună domnului. Este deci vorba de o abatere creatoare, chiar fericită,
de la adevărul faptelor.
Alexandru Lăpușneanul este o nuvelă deoarece constituie o construcție riguroasă,
epică, în proză, cu un fir narativ central și conflict concentrat. Se observă concizia intrigii,
34
___________________________________________________________________________
tendința de obiectivare a perspective narative și de asigurare a verosimilității faptelor
prezentate. Personajele relativ puține și caracterizate succint pun în evidență trăsăturile
personajului principal.
Nuvela aparține romantismului prin tema de inspirație istorică, personaje
excepționale în situații excepționale, construite în antiteză, culoarea epoci în descrierile cu
valoare documentară, gesturi spectaculoase și replici devenite celebre. Opera îmbină
elementele romantice cu cele clasice ( structura riguroasă și echilibrată, subiectul concis și
intenția etico-moralistă) și realiste (obiectivitatea naratorului, descrierile amănunțite și
prezența personajului colectiv).
Nuvela are ca temă lupta pentru putere în epoca medievală, fiind prezentată artistic o
perioadă sângeroasă din istoria Moldovei, fixată temporal pe la mijlocul secolului al XVI-
lea, sub puterea unui domnitor tiran. Domnia lui Alexandru Lăpușneanul evidențiază lupta
pentru impunerea autorității și consecințele deținerii puterii de către un domnitor crud și
tiran.
Titlul aduce în prim plan personalitatea puternică a personajului principal, rămas în
istorie mai ales pentru cea de-a doua domnie a sa, considerată a fi o perioadă extrem de
sângeroasă. Articularea numelui îl singularizează printre celelalte personaje, evidențiindu-i
totodată și caracterul puternic.
Perspectiva narativă este obiectivă, iar narațiunea la persoana a III-a amintește prin
concizie de relatarea cronicarilor. Naratorul omniscient, omniprezent, sobru și detașat
intervine rareori prin epitete de caracterizare, prin care precizează ipostazele personajului (,,
vodă ”, ,, domnul ”, ,,tiranul”, ,, bolnavul ”).
Din punctul de vedere al compoziției, narațiunea romantică se desfășoară linear,
cronologic, prin înlănțuirea secvențelor narative și a episoadelor.
Paragraful iniţial rezumă evenimentele care motivează revenirea la tron a lui
Lăpuşneanul şi atitudinea lui vindicativă. Sunt frecvent utilizate substantivele proprii, nume
de domnitori, oraşe, ţări, prin care este evocat contextul istoric şi politic: „se înturna acum
să izgonească pre răpitorul Tomşa şi să-şi ia scaunul, pre care nu l-ar fi perdut, de n-ar fi
fost vândut de boieri".
Frazele finale consemnează sfârşitul tiranului în mod concis, lapidar şi obiectiv,
amintind de stilul cronicarului, iar menţionarea portretului votiv susţine verosimilitatea:
„Acest fel fu sfârşitul lui Alexandru Lăpuşneanul, care lăsă o pată de sănge în istoria
Moldaviei. La monastirea Slatina, zidită de el, unde e îngropat, se vede şi astăzi portretul lui
şi al Familiei sale".
Respectând criteriul succesiunii temporale, procedeul face ca ritmul naraţiunii să
devină alert. Caracterul dramatic al textului este dat de rolul capitolelor în ansamblul textului
(asemenea actelor dintr-o piesa de teatru), de realizarea scenică a secvenţelor narative, de
utilizarea predominantă a dialogului şi de minima intervenţie a naratorului prin consideraţii
personale.
Timpul și spațiul acțiunii sunt precizate și conferă verosimilitate nrațiunii:
întoarcerea lui Lăpușneanul, la a doua domnie, în primele trei capitole, evenimentele se
desfășoară îndată după revenirea la tron, iar în ultimul capitol se trece, prin rezumare, patru
ani mai târziu, la secvența morții domnitorului.
Conflictul nuvelei este imprimat de lumea pe care Negruzzi o cunoaște din cronici
sau din viața imediată. Natura conflictului este de esență psihologică și socială. Conflictul
psihologic vizează cele doua aspecte ale personajului: Lăpușneanul cel care a fost alungat de
la domnie și aspiră la ordine și dreptate și Lăpușneanul cel care trăiește patima răzbunării.
Conflictul social privește relația antitetică dintre Lăpușneanul și boieri, pe de o parte, pe de
altă parte Lăpușneanul – Doamna Ruxanda. În cadrul conflictului cu boierii se
individualizează înfruntările cu: Moțoc, apoi grupul Spancioc-Stroici.
Conflictele sunt aranjate într-o succesiune care sugerează o compoziție muzicală în
care alternează ritmurile (tempourile). Conflictul Lăpușneanul – boieri este foarte alert ca
35
___________________________________________________________________________
urmare a prezentării lui cu ajutorul narațiunii și dialogului; conflictul Lăpușneanul –
Doamna Ruxanda este mai lent, dată fiind utilizarea descrierii pentru nuanțarea narațiunii.
De la un capitol la altul alternează conflictele și tempourile ca într-o compoziție armonizată
clasic.
Echilibrul compozițional, clasic este realizat prin organizarea textului în patru
capitole, care fixează momentele subiectului. Capitolele poartă câte un motto cu rol
rezumativ, fiind replici importante rostite de personaje: capitolul I (expozițiunea) – ,,Dacă
voi nu mă vreți, eu vă vreu...” (răspunsul dat de Lăpușneanul soliei de boieri trimise de
Tomșa); capitolul al II-lea (intriga) - ,,Ai să dai samă, doamnă! ” (avertismentul adresat de
văduva unui boier decapitat doamnei Ruxanda); capitolul al III-lea (desfășurarea acțiunii) -
,,capul lui Moțoc vrem...” (cererea norodului revoltat); capitolul al IV-lea (deznodământul) -
,,De mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu...” (amenințarea împotriva tuturor rostită de
domnitorul care, bolnav, fusese călugărit și pierduse astfel puterea domnească).
Nuvela se deschide cu venirea în ţară a lui Lăpuşneanul în a doua domnie, fiind
întâmpinat de patru boieri, vornicul Moţoc, postelnicul Veveriţă, spătarul Spancioc şi boierul
Stroici. Aceştia au misiunea din partea domnitorului Ştefan Tomşa de a-i spune lui
Lăpuşneanul că ,,ţara este liniştită şi norodul nu te vrea, nici te iubeşte, şi măria-ta să te
întorci înapoi…”.
Mesajul boierilor nu-l descurajează pe voievodul care, bazându-se pe sprijinul
turcilor, dă o replică memorabilă, fermă: ,,Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu…[…] Nu mă
vreţi voi, cum înţăleg?”.
Ştiind că Alexandru Lăpuşneanul se bazează pe ajutor turcesc şi că turcii nu aduc
pentru ţară decât sărăcie şi sclavie, Spancioc îi pune întrebarea esenţială pentru orice patriot:
,,Şi cu ce vei sătura lăcomia acestor cete de păgâni ce aduci cu măria-ta?”. Răspunsul ,,cu
averile voastre, nu cu banii ţăranilor pe care-i jupuiţi voi ”, dă de înţeles că domnitorul va
lua măsuri, în primul rând cu boierii care nu-i vor da ascultare, că ,,au venit vremea să vă
mulg şi eu pre voi ”.
Dacă boierii ceilalţi se retrag înspăimântaţi de cele auzite, nu acelaşi lucru îl va face
şi Moţoc, un boier viclean, umil, intrigant, ,, învechit în zile rele,deprins a te ciocoi la toţi
domnii ”. Lăpuşneanul îşi dă seama că se poate folosi de el, cel puţin în prezent, pentru că
,,ai vândut pre Despot, mai vândut şi pre mine, vei vinde şi pre Tomşa ”, dar având
posibilitatea de a-l sacrifica la nevoie. În schimb, promisiunea pe care i-o face, deşi
linguşitoare, nu prevesteşte nimic bun: ,, Îţi făgăduiesc că sabia mea nu se va mânji în
sângele tău ”.
Se conturează liniile conflictului susţinut de confruntarea dintre domn şi boieri.
Dacă Moţoc este linguşitor, dispus la compromis cu domnitorul, deci la trădare, tinerii
boieri Spancioc şi Stroici rămân fermi, consecvenţi în hotărârea lor de a-l înfrunta pe acesta.
Domnitorul începe şirul răzbunărilor, pedepseşte boierii, trezind ura şi dorinţa lor de
răzbunare. ,, Ca să sece influinţa boierilor şi să stârpească cuiburile feudaliţăţii, îi despoia
de averi sub feluri de pretexte, lipsindu-i cu chi pul acesta de singurul mijloc cu care puteau
ademeni şi corumpe pre norod. Dar nesocotind de ajuns planul acesta, îi omorea din când
în când ”.
Negruzzi împinge în prim-plan faptele să vorbească, printr-o concizie clasică, într-un
dialog viu de o rară autenticitate. Prin puterea de evocare a dialogului, printr-o fină
observaţie a gesturilor, a mimicii, se dezvăluie toată adâncimea omenească, toată mişcarea
psihologică a viitorului tiran încă din primul capitol. Scriitorul însoţeşte replicile de
observaţiile asupra fizionomiei personajului, care reflectă trăirile interioare ale eroului (,, a
cărei ochi scânteiară ca un fulger”). Interogaţiile şi exclamaţiile personajului, retezarea
tăioasă a vorbelor interlocutorului său, succesiunea rapidă, dintr-o răsuflare a răspunsurilor
lui Lăpuşneanul exprimă ritmul stării sufleteşti a personajului. Vorbirea lui devine
dramatică, trăită la cote înalte ale simţirii omeneşti.
36
___________________________________________________________________________
Cu o intuiţie psihologică notabilă, Negruzzi îşi lasă personajul să se dezlănţuie într-o
furie şi o mânie gâlgâitoare, dezvăluind paroxismul momentului trăit prin amănunte
fizionomice: ,,Râdea; muşchii i se suceau în râsul acesta, şi ochii lui hojma clipeau ”.
Al doilea capitol începe cu un pasaj narativ mai lung, în care de asemenea faptele
sunt comprimate la maximum. Acest pasaj în stil concis pare chiar o rezumare metodică a
cronicii în care se întâlnesc trimiteri apreciative precum ,, zice hronica ”, sau ,, zice
hronicarul în naivitatea lui”. Se poate observa chiar o strategie narativă deficitară, căci
scriitorul anticipează faptele, precizând că domnul ,, nu avusese vreme a-şi dezvălui urâtul
caracter”. Proza învie iarăşi cu adevărat în dialogul dintre domn şi soţia sa, când el
dezvăluie surprinzătoare rezerve de gingăşie şi tandreţe: ,,Ce veste, frumoasa mea doamnă?
zise el sărutând-o pe frunte…”, dar mai ales labilitate psihică şi impulsivitate, căci, la
reproşurile ei, îl vedem îndreptând instinctiv şi teatral mâna la jungher: ,,Muiere
nesocotită!”.
Acest capitol aduce note romantice prin apariţia domniţei Ruxanda, căreia Costache
Negruzzi îi face un portret după toate regulile clasice ale compoziţiei: biografie, portret fizic,
dialog. Este un personaj romantic: gigăşia şi frumuseţea ei ,,care făcea odinioară vestite pre
femeile României şi care se găseşte rar acum, nu-i ofereau nici o bucurie. Ea însă era tristă
şi tânjitoare, ca floarea espusă arşiţii soarelui,ce nu are nimică s-o umbrească ”.
Ruxanda este din punct de vedere psihologic în întregime creaţia lui Negruzzi. Nu
trebuie exagerată antiteza dintre ea şi domn ( o antiteză angelic-diabolic, se spune), nu atât
pentru că unul din termeni l-ar copleşi pe celălalt ( deşi există o evidentă disproporţie), cât
pentru faptul că aceasta ar însemna o deplasare de accent pe un element secundar. Ruxanda
este o femeie slabă, iar resortul psihic ce-i determină actele este frica: pe de o parte, frica de
un soţ teribil prin ceea ce face, pe de altă parte, frica (religioasă) pentru păcatele lui, apoi
frica de ameninţările celor prigoniţi de domn şi, în sfârşit, frica de mamă pentru viaţa
copiilor ei, ameninţaţi de furia de nestăpânit a lui Alexandru Lăpuşneanul. La rugămintea ei
,,să nu mai verşi sânge, să încetezi cu omorul, să nu mai văd capete tăiate, că sare inima din
mine” nu primeşte decât promisiunea unui ,,leac de frică ” .
Punctul culminant se află în capitolul al treilea veritabil act de tragedie
shakespeariană, cu aspectul lui mai întâi festiv, apoi sângeros, cu atmosfera cruntă a istoriei
noastre feudale, în tradiţia dramei romantice, unde pasiunile violente şi ura explodau în
scene de un spectaculos macabru.
Acest capitol începe într-o linişte şi o atmosferă cuvioasă, la Mitropolie, unde domnul
şi boierii ascultau sfânta liturghie.
Scriitorul îşi avertizează cititorul: ,,înprotiva obiceiului său, Lăpuşneanul, în ziua
aceea, era îmbrăcat cu toată pompa domnească… Nici o armă nu avea alta decât un mic
junghi, cu plăselele de aur, iar pintre bumbii dulămii se zărea o zea de sârmă”.
Discursul rostit de domnitor la slujba de la Mitropolie este momentul disimulării
supreme. Prefăcându-se că ascultă cu smerenie slujba, se închină la icoane şi ţine ,, o
deşănţată cuvântare ”, în care recunoaşte că ,,m-am arătat cumplit, rău, vărsând sângele
multora ”, silit fiind numai de ,, dorinţa de a vedea contenând gâlcevirile şi vânzările unora
şi altora, care ţinteau la risipa ţării şi la pieirea mea”. De acest discurs amăgitor, nu se lasă
influenţaţi Spancioc şi Stroici,care se hotărăsc să nu meargă la ospăţul dat de domnitor,
salvându-şi astfel vieţile.
,,Măcelăria ce începuse ”, adică masacrul de la palat, aduce moartea a 47 boieri.
Moţoc, aflat lângă domnitor ,,silindu-se a râde ca să placă stăpânului, simţea părul
zburlindu-i-se pe cap şi dinţii săi clănţănind”, pentru că la ,,această scenă sângeroasă” nu se
aşteptase nici el. Reacţiile individuale sunt prezentate cu notaţii succinte: ,,cei mai bătrâni
mureau făcându-şi cruce; mulţi însă din cei mai juni se apărau cu turbare”. Cei ce reuşiseră
să fugă, sărind peste ziduri ,,dasă larmă pe la casele boierilor” şi astfel o masă de ţărani şi
târgoveţi se adună la palat, agitată şi nemulţumită. ,,Venise fără să ştie pentru ce au venit şi
ce vrea ”.
37
___________________________________________________________________________
Scena agitaţiei mulţimii este absolut memorabilă prin intuiţia dezorientării ei, dar şi
a dezmeticirii şi transformării într-un singur glas. Urmează episodul din urmă al
spectacolului dramatic în care e angrenat Moţoc şi în care Lăpuşneanul rosteşte, între altele,
două propoziţii fundamentale. Una dintre ele a prilejuit îndelungi comentarii legate de
intuirea de către domn a forţei mulţimii. ,,Proşti, dar mulţi” îi răspunde el lui Moţoc care
încerca să-l convingă să dea cu tunurile în cei de la poartă, aducând ca argument faptul că el
este boier mare, iar ei nu sunt decât nişte proşti. Domnul are însă o plăcere sadică a jocului
şi, deşi aceste cuvinte ar putea să-i pună capăt el îl prelungeşte puţin. Este momentul în care
scriitorul îi pune în gură replica de o satanică genialitate: judecă şi dumneata singur! Cu alte
cuvinte, Lăpuşneanul face, în aceste momente teribile pentru nefericitul Moţoc, apel la
raţiunea sa spre a-l convinge de necesitatea unui act iraţional: propria moarte. Într-un subtil
joc de tonalităţi ale vocii, Lăpuşneanul amestecă răceala sarcastică şi căldura machiavelică,
persuasivă (,, să omor o mulţime de oameni pentru un om,nu ar fi păcat? judecă şi dumneata
singur ”), curând preschimbate în ironie brutală (,, Du-te şi mori pentru binele moşiei
dumitale, cum ziceai însuţi când îmi spuneai că nu mă vrea, nici mă iubeşte ţara”), spre a
pune apoi, cu un cinic dispreţ de coloratură moralizatoare, capăt spectacolului ( ,,Destul! (…)
nu te mai boci ca o muiere! fii român verde. Ce să te mai spoveduieşti? Ce să-i spui
duhovnicului? Că eşti un tâlhar şi-un vânzător? Asta o ştie toată Moldova. Haide! luaţi-l de-
l daţi norodului şi-i spuneţi că acest fel plăteşte Alexandru vodă celor ce pradă ţara”).
Lăpuşneanul urmăreşte, iată, nu doar plăcerea gratuită a unui spectacol, ci şi scopuri foarte
practice, lucid calculate: să scape de un vechi intrigant şi să câştige simpatia maselor. De
altfel, mulţimea, după ce într-o clipală îl făcu bucăţi pe boier, izbucneşte în ovaţii: ,,Să
trăiască măria-sa vodă! ”.
Pedepsit astfel pentru trădare, Moţoc moare, fără ca sabia domnitorului să se fi mânjit
de sângele lui, aşa cum acesta îi promisese.
Ultimul capitol, început ca şi celelalte cu un pasaj narativ, continuă în acelaşi spirit
dramatic. Prin natura împrejurărilor însă, acum nu Lăpuşneanul este regizorul spectacolului
şi, de altfel, a fost distribuit într-un rol (principal e drept ) împotriva căruia se revoltă, fără a-
şi da seama că tocmai prin aceasta îl joacă.,, Învaţă a muri, tu care ştiai numai a omorî! ” îl
moralizează acum, în vechea lui manieră, ceilalţi, regizori şi actori ai spectacolului. Este un
spectacol de dramă romantică, incluzând recuzita şi situaţiile de rigoare: potcapul, hainele de
călugăr, transformarea victimelor în călăi, otrava, pumnalul. Totuşi şi acum, când îşi joacă,
încruntat şi teribil propria moarte, Lăpuşneanul rămâne actorul, iar ceilalţi nu sunt decât nişte
figuranţi.
Chinurile provocate de otravă sunt cutremurătoare, pe măsura faptelor lui sângeroase.
,,Nenorocitul domn se zvârcolea în spasmele agoniei; spume făcea la gură, dinţii îi
scrâşneau, şi ochii săi sângeraţi se holbaseră; o sudoare îngheţată, tristă a morţii
prevestitoare, ieşea ca nişte nasturi pe obrazul lui.
Grotescul situaţiei domnului călugărit fără să vrea aruncă o lumină de farsă tragică
asupra acestui final, în care, în cele din urmă, doar un biet trup omenesc se luptă cu
moartea”.
Personajul principal al nuvelei este Alexandru Lăpușneanul, așa cum atestă însăși
titlul nuvelei, format dintr-un substantiv propriu compus, care poartă numele domnitorului
Moldovei. Este un personaj real, cu atestare istorică, fiind o personalitate istorică cunoscută,
fost domnitor al Moldovei între septembrie 1552 și 18 noiembrie 1561 și apoi între
octombrie 1564 și 5 mai 1568. Autorul ni-l prezintă în timpul celei de-a doua domnii, când
vine în țară ca să ocupe tronul cu ajutorul turcilor.
În nuvelă el este prezentat ca un tiran crud, sângeros, răzbunător și viclean.
Atitudinea și comportarea sa au însă la bază câteva motivații de ordin istoric și psihologic.
Pe lângă defectele sale, el a avut și calități, astfel el devine un personaj complex.
Scopul politicii sale a fost sporirea autorității domnitorului prin limitarea puterii
marii boierimi. În ceea ce privește motivația psihologică, el își pierduse încrederea în boierii
38
___________________________________________________________________________
care l-au trădat în timpul primei domnii. Privind în ansamblu, el nu este doar un om însetat
de sânge, ci un domnitor autoritar, un monarh absolut, care nu tolerează opoziția boierilor.
Este un lucid apărător al intereselor țării, de aceea îl consultă pe vornicul Bogdan,
deși se îndoiește de spusele acestuia: ,,Ce socoți, Bogdane (...) izbândi-vom oare?”. Se
preface binevoitor cu delegația boierilor, ,,silindu-se a zâmbi ”, dar este orgolios, dârz,
neabătut în decizia sa, nu dă înapoi în fața greutăților și respinge pretențiile delegației.”.
Este un om inteligent, cu spirit de pătrundere. A câștigat o experiență bogată în prima
domnie, își dă seama de adevăratele intenții ale lui Moțoc, căruia îi vorbește fără ascunzișuri:
,,Să mă încred în voi?... pesemne gândești că eu nu știu zicătoarea moldovenească: Lupul
păru schimbă, iar năravul ba?”.
Alexandru Lăpușneanul este un fin psiholog, care pătrunde ușor caracterul și
psihologia celor din jur. Este foarte abil în politică, știe să se apropie de popor și să îndrepte
nemulțumirea acestora către boieri, de aceea îl păstrează pe Moțoc lângă el, căci ,, îmi ești
trebuitor ”.
La intrarea în Moldova el este întâmpinat cu bucurie de către popor, necunoscându-i-
se adevăratul caracter. Ajuns pe tronul țării, el devine crud, violent și brutal, pentru că era
însetat de răzbunare, de aceea ucide fără milă, cu sau fără motiv, pe boierii trădători.
Nici față de soția sa nu are tot timpul aceeași atitudine, uneori este binevoitor, iubitor,
dar când soția sa, doamna Ruxandra Lăpușneanu, fiica lui Petre Rareș, îi amintește de
crimele săvârșite, devine violent în limbaj și gesturi: ,,– Muiere nesocotită! strigă
Lăpușneanul (...) și mâna lui prin deprindere, se răzăma pe junghiul din cingătoarea sa.”
Dar de îndată ,,stăpânindu-se, se plecă și rădicând pe Ruxanda de jos ...” ,,– Și ce vrei,
întrebă Lăpușneanul zâmbind.”
Cu toate acestea, știe să-și stăpânească impulsurile, să se prefacă, pentru a-și ascunde
adevăratele intenții. Ipocrit, ironic, profită de naivitatea soției sale, căreia îi promite că va
înceta cu vărsările de sânge și că îi va da ,,un leac de frică”, prilej cu care-și pune în aplicare
planul diabolic pe care l-a gândit.
Prefăcătoria sa atinge punctul culminant în timpul discuției de la Mitropolie, când se
preface darnic și bun, dar nesocotește ceea ce este sfânt și jură strâmb în fața altarului. El se
preface că vrea să se împace cu boierii pe care îi invită la un ospăț de împăcare. Cruzimea lui
atinge culmi nebănuite când poruncește să fie omorâți cei 47 de boieri, și să le fie așezate
capetele sub formă de piramidă, după neam și rang. Este disprețuitor, ironic față de reacția
soției sale: ,, Femeia tot femeie (...) în loc să se bucure, ea se sparie ”, însă poate fi și tandru:
,, Lăpușneanul o apucă de mijloc, și rădicând-o ca pre o pană , o puse pe genunchii săi ”, ,,
ce veste, frumoasa mea doamnă? zise el sărutând-o pre frunte; ce pricină te face astăzi,
când nu-i sărbătoare, a-ți lăsa fusele? Cine te-au trezit așa de dimineață? ”.
El se dovedește un adevărat maestru al disimulării. Astfel, reușește să înșele atenția
boierilor, în afară de Spancioc și Stroici. Cu Moțoc el este ironic, batjocoritor și cinic. Când
mulțimea îi cere lui Vodă: ,,Capul lui Moțoc vrem! ”, acesta îi propune domnitorului să-i
ucidă cu tunurile ,,pentru că sunt proști ”, iar Vodă îi răspunde că ,,sunt proști, dar mulți (...)
să omor o mulțime de oameni pentru un om, nu ar fi păcat? ”.
Vodă îl sacrifică pe Moțoc și astfel își atinge două scopuri: pedepsește pe boierul
trădător și își câștigă simpatia poporului.
Spre sfârșitul vieții vrea să se călugărească, dar simțindu-se mai bine, îi revine
dorința de răzbunare, de a ucide, îi jignește pe călugări, pe soția sa, chiar amenințându-i cu
moartea.
În cuprinsul operei, autorul a folosit atât caracterizarea directă, cât și cea indirectă. În
caracterizare directă, însuși autorul precizează: ,,dorul lui cel tiranic”, ,,vorbele tiranului”,
alte personaje îl caracterizează direct astfel: ,,bunul meu domn”, ,,viteazul meu soț” (doamna
Ruxandra), ,,crud și cumplit este omul acesta, fiica mea” (mitropolitul Teofan). Gesturile,
felul lui de a vorbi, expresia feței sunt mijloace de caracterizare indirectă folosite de autor în
prezentarea personajului său: ,,Ochii scânteiau ca un fulger”, ,,răspunse cu sânge rece”,
39
___________________________________________________________________________
,,strigă sărind în picioare”, ,,în clipa aceea el era foarte galben la față, și că racla sfântului
ar fi tresărit”, ,,sângele într-însul începu a fierbe”.
Ura și dușmănia, disprețul și răutatea sunt reliefate prin felul lui de a vorbi, prin
caracterizare indirectă. El vorbește ca un înțelept în pilde și proverbe, alteori își valorifică
vorbirea cu citate din Sfânta Scriptură. Alteori, cuvintele sale sunt dure, jignitoare: ,,Ești un
tâlhar”, ,,Boaită (n.a. ticălos, netrebnic) fățarnică”, ,,De mă voi scula, pre mulți am să
popesc și eu!...”.
În antiteză cu Lăpușneanul este prezentată soția sa, doamna Ruxanda, caracterizată
prin gingășie, blândețe și iubire de oameni. Atât acțiunile eroilor, cât și replicile lor,
emblematice pentru constituția psihică a personajelor, procedeele de caracterizare, compun
personaje de factură romantică, într-o construcție realistă, caracterizate prin însușiri
deosebite, excepționale, care-i singularizează, a căror trăsătură dominantă de caracter trimite
și către influențe clasiciste.
Comportamentul personajului principal sugerează indirect trăsăturile sale de caracter,
astfel autorul a realizat un personaj complex nu numai prin însușirile personajului său, ci și
prin varietatea mjloacelor de caracterizare folosite..
Stilul narativ se remarcă prin sobrietate și concizie. Registrele stilistice arhaic și
regional conferă culoare locală (trăsătură romantică( prin expresii populare, regionalisme
(,,vreu”, ,,pănă”), arhaisme (,,spahii ”, ,,vornic”, ,,armaș”).
Viziunea realistă asupra trecutului istoric, caracterele puternice, dominate de o
singură dimensiune afectivă pe care o exprimă, construcţia epico-dramatică fac din
Alexandru Lăpuşneanul o nuvelă memorabilă a literaturii române ,,care ar fi devenit o
scriere celebră ca şi Hamlet, dacă literatura română ar fi avut în ajutor prestigiul unei limbi
universale”. (G. Călinescu)
III. FIȘE DE LUCRU, TESTE
Fișa nr. 1
`
„Iacov Eraclid, poreclit Despotul, perise ucis de buzduganul lui Ştefan Tomşa, care
acum cârmuia ţara, dar Alexandru Lăpuşneanul, după înfrângerea sa în două rânduri, de
oştile Despotului, fugind la Constantinopol, izbutise a lua oşti turceşti şi se înturna acum sa
izgonească pre răpitorul Tomşa şi să-şi ia scaunul, pre care nu l-ar fi perdut, de n-ar fi fost
vândut de boieri. Intrase în Moldavia, întovărăşit de şepte mii spahii şi de vreo trei mii oaste
de strânsură. Însă pe lângă aceste, avea porunci împărăteşti cătră hanul tatarilor Nogai, ca
să-i deie oricât ajutor de oaste va cere.
Lăpuşneanul mergea alăturea cu vornicul Bogdan, amândoi călări pe armasari
turceşti şi înarmaţi din cap pănă în picioare.
— Să nu te îndoieşti, măria-ta, răspunse curtezanul, ţara geme subt asuprirea
Tomşei. Oastea toată se va supune cum i se va făgădui mai mare simbrie. Boierii, câţi i-au
mai lăsat vii, numai frica morţii îi mai ţine, dar cum vor vedea că măria-ta vii cu putere,
îndată vor alerga şi-l vor lăsa.
— Să deie Dumnezeu să n-aibi nevoie a face ceea ce au făcut Mircea-vodă la
munteni; dar ţi-am mai spus, eu îi cunosc pre boierii noştri, căci am trăit cu dânşii.
— Aceasta rămâne la înaltă înţelepciunea măriei-tale.
Vorbind aşa, au ajuns aproape de Tecuci, unde poposiră la o dumbravă.
— Doamne, zise un aprod apropiindu-se, nişte boieri sosind acum cer voie să se
înfăţişeze la măria-ta.
— Vie, răspunse Alexandru.
40
___________________________________________________________________________
Curând intrară sub cortul unde el şedea încungiurat de boierii şi căpitanii săi, patru
boieri, din care doi mai bătrâni, iar doi juni. Acești erau vornicul Moţoc, postelnicul
Veveriţă, spătarul Spancioc şi Stroici.
Apropiindu-se de Alexandru-vodă, se închinară până la pământ, fără a-i săruta
poala după obicei.
— Bine-aţi venit, boieri! zise acesta silindu-se a zâmbi.
— Să fii măria-ta sănătos, răspunseră boierii.
— Am auzit, urmă Alexandru, de bântuirile ţării şi am venit s-o mântui; ştiu că ţara
m-aşteaptă cu bucurie.
— Să nu bănuieşti, măria-ta, zise Moţoc, ţara este liniştită şi poate că măria-ta ai
auzit lucrurile precum nu sunt; căci aşa este obiceiul norodului nostru, să facă din ţânţar
armăsar. Pentru aceea obştia ne-au trimis pre noi să-ţi spunem că norodul nu te vrea, nici
te iubeşte şi m.ta să te întorci înapoi ca…
— Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau, răspunse Lăpuşneanul, a căruia ochi scântieră
ca un fulger, şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi şi voi merge ori cu voia, ori fără
voia voastră. Să mă-ntorc? Mai degrabă-şi va întoarce Dunărea cursul îndărăpt. A! Nu mă
vrea ţara? Nu mă vreţi voi, cum înţăleg?”
( C. Negruzzi, Alexandru Lăpușneanul )

Cerințe:
1. Precizează ce momente ale subiectului sunt ilustrate în text.
2. Demonstrează că textul aparţine unei nuvele istorice: două argumente
3. Argumentează tehnica rezumatului folosit de autor la începutul nuvelei.
4. Ce trăsături ale personajului reies din replica la sugestia de a se întoarce din drum?
5. Menţionează două elemente care contribuie la realizarea atmosferei de epocă.
6. Arată cui aparţine perspectiva asupra evenimentelor şi tipul de perspectivă narativă.
7. Selectează din text două arhaisme şi două regionalisme fonetice.
8. Menţionează sensul cuvintelor vândut şi scaunul.
Fișa nr. 2

,, — Capul lui Moțoc vrem!
Acest din urmă cuvânt găsind un ecou în toate inimile, fu ca o scânteie electrică.
Toate glasurile se făcură un glas și acest glas strigă: Capul lui Moțoc vrem!”
— Ce cer? întrebă Lăpușneanul, văzând pe armașul intrând.
— Capul vornicului Moțoc, răspunse.
— Cum? Ce? strigă acesta sărind ca un om ce calcă pe un șarpe; n-ai auzit bine,
fârtate! Vrei să șuguiești, dar nu-i vreme de șagă. Ce vorbe sunt aceste? Ce să facă cu capul
meu? îți spun că ești surd; n-ai auzit bine!
— Ba foarte bine, zise Alexandru-vodă, ascultă singur. Strigările lor se aud de aici.
În adevăr, ostașii nemaiîmpotrivindu-se, norodul începuse a se cățăra pe ziduri, de
unde striga în gura mare: ”Să ne deie pe Moțoc! Capul lui Moțoc vrem!”
— Oh! păcătosul de mine! strigă ticălosul. Maică Preacurată Fecioară, nu mă lăsa
să mă prăpădesc!... Dar ce le-am făcut eu oamenilor acestora? Născătoare de Dumnezeu,
scapă-mă de primejdia aceasta și mă jur că fac o biserică, să postesc cât voi mai ave zile, să
ferec cu argint icoana ta cea făcătoare de minuni de la monastirea Neamțului!... Dar,
milostive Doamne, nu-i asculta pre niște proști, pre niște mojici. Pune să deie cu tunurile
într-înșii... Să moară toți! Eu sunt boier mare; ei sunt niște proști!
— Proști, dar mulți, răspunse Lăpușneanul cu sânge rece; să omor o mulțime de
oameni pentru un om, nu ar fi păcat? Judecă dumneata singur. Du-te de mori pentru binele
moșiei dumitale, cum ziceai însuți când îmi spuneai că nu mă vrea, nici mă iubește țara.
41
___________________________________________________________________________
Sunt bucuros că-ți răsplătește norodul pentru slujba ce mi-ai făcut, vânzându-mi oastea lui
Anton Sechele și mai pe urmă lăsându-mă și trecând de partea Tomșii.
— Oh! Nenorocitul de mine! strigă Moțoc, smulgându-și barba, căci de pe vorbele
tiranului înțelegea că nu mai este scăpare pentru el. Încai lăsați-mă să mă duc să-mi pun
casa la cale! fie-vă milă de jupâneasa și de copilașii mei! Lăsați-mă să mă spovăduiesc!
Și plângea, și țipa și suspina.
— Destul! strigă Lăpușneanul, nu te mai boci ca o muiere! Fii român verde. Ce să te
mai spoveduiești? Ce să-i spui duhovnicului? Că ești un tâlhar și un vânzător? Asta o știe
toată Moldova. Haide! Luați-l de-l dați norodului și-i spuneți că acest fel plătește
Alexandru-vodă celor ce pradă țara.
Îndată armașul și căpitanul de lefegii începură a-l târâi. Ticălosul boier răcnea cât
putea, vrând să se împotrivească; dar ce puteau bătrânele lui mâini împotriva acelor patru
brațe zdravene ce-l trăgeau! Vrea să se sprijinească în picioare, dar se împedeca de
trupurile confraților săi și luneca pe sângele ce se închegase pe lespezi. În sfârșit puterile îl
slăbiră și sateliții tiranului, ducându-l pe poarta curții mai mult mort decât viu, îl
îmbrânciră în mulțime.
Ticălosul boier căzu în brațele hidrei acestei cu multe capete, care într-o clipală îl
făcu bucăți.
— Iată cum plătește Alexandru-vodă la cei ce pradă țara! ziseră trimișii tiranului.
— Să trăiască Măria-Sa vodă! răspunse gloata. Și mulțămindu-se de astă jertfă, se
împrăștie. ”
( C. Negruzzi, Alexandru Lăpușneanul )
Cerințe:
1) Notează cu A (adevărat) sau F (fals) enunțurile de mai jos:

a. Nuvela este specia genului epic, în proză, de dimensiuni relativ reduse, cu un fir narativ
central și o construcție epică riguroasă, cu un conflict concentrat, care implică un număr
mai mare de personaje.
b. Textul este străbătut de subiectivism.
c. Acțiunea nuvelei este mai simplă decât a schiței.
d. Personalitățile eroilor nuvelei se desprind dintr-un conflict puternic.
e. Detaliile nu au un rol semnificativ.
f. Se acordă o importanță mai mare caracterizării complexe a personajelor decât acțiunii
propriu-zise.
g. Narațiunea se desfășoară liniar, cronologic, prin înlănțuirea secvențelor narative.
h. Întâmplările sunt relatate alert și obiectiv.
i. Relațiile temporale și spațiale sunt clar delimitate.
j. Nuvela câștigă verosimilitate (adevăr) prin precizarea timpului derulării evenimentelor.
2) Pornind de la informația oferită de textul suport, alege varianta considerată corectă:

a. Nuvela are ca temă evocarea artistică a unei perioade zbuciumate din istoria Moldovei/
Țării Românești/ Transilvaniei.
b. Naratorul este omniscient, sobru, detașat, predominant subiectiv/ obiectiv.
c. Fragmentul dat spre interpretare prezintă cererea vindicativă a răsculaților care găsesc în
domnitor/ Moțoc/ Tomșa un vinovat pentru toate nemulțumirile lor.
d. Conflictul complex al operei pune în lumină personalitatea puternică a personajului
principal, un domnitor tiran/ tolerant.
e. Conflictul exterior reprezintă lupta pentru putere dintre domnitor și boieri/ țărani.
f. Conflictul secundar se derulează între domnitor și Moțoc/ răsculați.
g. Boierul Moțoc reprezintă tipul boierului:
1. loial, onest, curajos, integru;
42
___________________________________________________________________________
2. trădător, viclean, laș, intrigant.
h. Alexandru Lăpușneanul este personajul principal ce poate fi caracterizat prin:
1. naivitate, nehotărâre, indolență;
2. inteligență, abilitate politică, bună cunoaștere a psihologiei umane.
i. Mulțimea revoltată de târgoveți reprezintă:
1. personaje individuale secundare;
2. personaje individuale episodice;
3. un personaj colectiv.
j. În enunțul ”Acest din urmă cuvânt găsind un ecou în toate inimile, fu ca o scânteie
electrică”, naratorul surprinde gradat:
1. stările psihologice ale mulțimii;
2. gândurile fiecărui participant la revoltă.
k. Mărcile prezenței naratorului sunt:
1. replicile memorabile, folosirea dialogului;
2. topica afectivă (epitete antepuse), lexicul combinat (arhaisme, regionalisme pentru
a oferi culoare locală, alături de neologisme)
3) Rezumă fragmentul dat în maximum 8 enunțuri.
4) Realizează o compunere de 15-20 de rânduri, în care să prezinți particularitățile nuvelei,

prin referire la textul dat spre interpretare.
În redactarea textului, vei avea în vedere:
- precizarea a patru caracteristici ale speciei;
- prezentarea construcției subiectului;
- caracterizarea succintă a personajului principal;
- respectarea normelor de ortografie și de punctuație.
43
___________________________________________________________________________
REALISMUL
Realismul este un curent literar şi artistic apărut în Franţa către mijlocul secolului
al XIX-lea şi extins până în Anglia, cu continuări şi ecouri până în secolul XX, ca reacţie
împotriva clasicismului şi romantismului. Realismul se defineşte prin „grija de a descoperi,
de a revela o realitate pe care romantismul a evitat-o sau a travestit-o” – G. Picon.
Așa cum apare şi în revista Réalisme, „realismul se pronunţă pentru reproducerea
exactă, completă şi sinceră a mediului social, a epocii în care se trăieşte, pentru că o atare
direcţie de studiu este justificată de raţiune, de necesităţile inteligenţei şi de interesul
publicului şi pentru că ea exclude orice minciună, orice mistificare. Această reproducere
trebuie aşadar să fie cât mai simplă posibil, în aşa fel încât să fie înţeleasă de toată lumea”.
Primul manifest literar este considerat Preafaţa lui Balzac la Comedia umană din
1842. Prin arta sa, scriitorul îşi propune să zugrăvească societatea contemporană, să devină
„un pictor mai mult sau mai puţin fidel (...) al tipurilor umane, povestitorul dramelor vieţii
intime, arheologul mobilierului social, nomenclatorul profesiilor, înregistatorul binelui şi
răului”, dar mai ales să studieze cauzele mişcării sociale, sensul ascuns al evenimentelor şi al
comportamentului uman.
În literatura română, realismul a debutat ca un curent literar antiromantic declarat.
Deşi insinuat pregnant în literatura secolului al XIX-lea (Creangă, Caragiale, Slavici),
realismul românesc va ajunge la maturitate estetică şi la o formulă originală abia prin operele
lui Rebreanu, Călinescu, Preda.
Reprezentanţii realismului, în Franţa, au fost: Stendhal, Balzac, Gustave Flaubert
(Madame Bovary), în Anglia, Charkes Dickens, George Eliot. În literatura română, I.
Creangă, N. Filimon, I. L. Caragiale, I. Slavici, L. Rebreanu, G. Călinescu, M. Preda.
Trăsăturile realismului sunt: reflectarea fidelă a realităţii – veridicitatea este
principiul de bază al realismului. Mimesis-ul (imitarea) are în realism o nouă epocă de glorie.
Pentru Stendhal romanul este „o oglidă purtată de-a lungul unui drum bătut de multă lume. El
va răsfrânge în ochi când seninul cerului albastru, când noroiul mocirlelor din cale. Iar pe cel
ce poartă povara oglinzii în spate îl veţi învinovăţi că e imoral! Oglinda lui arată noroiul, iar
voi învinuiţi oglinda! Mai bine aţi învinui drumul pe care se află mocirla şi, mai mult încă, pe
inspectorul drumurilor, care îngăduie să zacă apa şi să se formeze mocirla.” – Roşu şi negru.
Dacă în clasicism lumea e văzută aşa cum ar trebui să fie, în realism lumea e văzută aşa cum
este. Tematica este de natură socială – societatea e înţeleasă ca un organism viu, dimanic, ca
un mediu care explică comportamentul personajelor; obiectivitatea perspectivei narative -
autor impersonal, omniscient, omniprezent. Scriitorul trebuie să fie imparţial. Flaubert afirma
că „artistul trebuie să fie pentru operă ceea ce este Dumnezeu pentru creaţie; să fie simţit
pretutindeni, dar niciodată văzut”; rigoarea observaţiilor – importanţa detaliului
semnificativ. Autenticitatea şi veridicitatea acestor descrieri conferă valoare documentară
operelor realiste.
În realism, se face critica aspectelor negative, realitatea nu este idealizată.
Personajele sunt tipice în împrejurări tipice. Realiştii sunt preocupaţi de crearea de
tipuri umane, caracteristice societăţii vremii. Acesta este structurat sufleteşte în jurul unei
pasiuni dominante. În funcţie de această pasiune, personajul devine tipologic: avarul,
arivistul, tiranul etc.
Se remarcă predilecţia pentru descrierea mediului (satului, oraşului, străzilor,
caselor etc.) ca modalitate indirectă de caracterizare a personajelor. Apare tehnica
detaliului semnificativ, pentru că are relevanţă în economia textului.
Stil sobru, impersonal, lipsit de artificii
Scriitorul realist observă omul în mediul său natural, social şi istoric, portretul şi
descrierea întemeindu-se pe reflecţie morală şi analiză psihologică.
44
___________________________________________________________________________
Nuvela realist-psihologică
Ioan Slavici, Moara cu noroc
Ioan Slavici este unul din marii clasici ai literaturii române, care vine să completeze
,,geografia” noastră literară ca reprezentant al sufletului românesc din Ardeal, căci
majoritatea operelor sale se inspiră din acea lume aparte a ținutului transilvănean.
Activitatea sa literară a acoperit atât o perioadă mare de timp, cât și o diversitate de genuri și
specii, el fiind autor dramatic, romancier și nuvelist (partea cea mai viguroasă a creației
sale). Slavici a publicat și basme pe care le-a prelucrat, fiind totodată și un memorialist, dar
și autorul unor lucrări științifice și politice apreciate la vremea lor în țară și în străinătate.
Publicată în 1881, în volumul de debut Novele din popor, Moara cu noroc, de Ioan
Slavici devine una dintre scrierile reprezentative pentru viziunea autorului asupra lumii și
asupra vieții satului transilvănean.
Moara cu noroc, de Ioan Slavici este o nuvelă, adică o specie epică în proză, cu un fir
narativ central și o construcție riguroasă, cu un conflict concentrat. Personajele relativ puține
scot în evidență evoluția personajului principal, puternic individualizat.
Este o nuvelă psihologică deoarece înfățișează frământările de conștiință ale personajului
principal care trăiește un conflict interior, moral și se transformă sufletește, iar analiza se
realizează prin tehnici de investigație psihologică: monolog interior, stil indirect liber, scene
dialogate, însoțite de notația gesticii și mimicii.
Este o nuvelă realistă prin: tema familiei și a dorinței de înavuțire, obiectivitatea perspectivei
narative, includerea de personaje tipice pentru o categorie socială, verosimilitatea,
prezentarea veridică a societății ardelenești din a doua jumătate a secolului al XIX-lea,
tehnica detaliului semnificativ în descriere (drumul și locul de la Moara cu noroc) și în
portretizare (Lică Sămădăul).
Slavici este un autor moralist şi de aceea tema nuvelei va surprinde influenţa nefastă
a dorinţei de înavuţire şi procesul de dezumanizare al individului ca urmare a acestei obsesii
pentru bani. Problematica nuvelei se poate stabili din mai multe
perspective: socială (urmăreşte încercarea lui Ghiţă de a-şi schimba statutul
social), morală (prezintă consecinţele obsesiei pentru bani asupra liniştii sufleteşti a
personajului) şi psihologică (prezintă conflictul interior al lui Ghiţă între dorinţa de a rămâne
om cinstit şi dorinţa de a se îmbogăţi). Viziunea clasică a autorului poate fi observată din
opţiunea pentru sfârşitul tragic al personajelor implicate în confict. Ca şi în tragediile
greceşti , tragismul este generat de forţa implacabilă a destinului care pedepseşte orice
încălcare a normelor, iar pedeapsa nu poate fi decât moartea.
Un element de structură îl constituie titlul, care este unul sugestiv și ironic. Toporul
ales, cârciuma „Moara cu noroc”, ajunge să însemne moara cu ghinion, deoarece câștigurile
obținute aici ascund nelegiuiri, iar personajele care nu au respectat valorile morale vieții, au
fost pedepsite.
Naraţiunea realistă este obiectivă, realizată la persoana a III-a de către un narator
omniscient, omniprezent şi neimplicat. Pe lângă perspectiva obiectivă a naratorului, se
observă o altă tehnică narativă folosită de Slavici şi anume tehnica punctului de vedere din
intervenţiile soacrei lui Ghiță. Nuvela este construită după principiul ciclic, începând şi
sfârşindu-se cu replicile bătrânei care conferă unitatea şi sensul textului. În incipit, cuvintele
bătrânei fixează teza morală a nuvelei, conform căreia omul trebuie să se mulţumească cu ce
are: ,, — Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea
45
___________________________________________________________________________
colibei tale te face fericit.” Nerespectarea acestui principiu de viaţă va aduce cu sine sfârşitul
tragic al personajelor, exprimat în final de bătrână prin replica: ,, Simţeam eu că nu are să
iasă bine: dar aşa le-a fost data ”.
Conflictul central este unul moral, psihologic, interior al protagonistului care
oscilează între dorința de a rămâne om cinstit pe de o parte și dorința de a se îmbogăți alături
de Lică, pe de altă parte. Conflictul interior se reflectă în plan exterior, între confruntarea
dintre cârciumarul Ghiță și Lică Sămădăul.
În nuvela realistă, spațiul și timpul sunt precizate. Cârciuma de la Moara cu noroc
este așezată la răscruce de drumuri, izolată, înconjurată de pustietăți întunecoase.
Acţiunea se desfăşoară pe parcursul unui an, situat între două repere temporale cu valoare
religioasă: de la Sfântul Gheorghe pâna la sărbătorile de Paşte
Alcătuită din 17 capitole, cu prolog și epilog, nuvela are un subiect concentrat.
Nuvela debutează cu mutarea familiei lui Ghiţă la hanul „Moara cu noroc”, pe care îl
ia în arendă. Motivul acestei schimbări în viaţa familiei este determinat de dorinţa lui Ghiţă
de a scăpa de sărăcie.
Expoziţiunea fixează spaţiul unde se petrece acţiunea şi anume hanul Moara cu
noroc. Acesta este situat la o răscruce de drumuri, fiind un loc izolat: ,, De la Ineu drumul de
ţară o ia printre păduri şi peste ţarine, lăsând la dreapta şi la stânga satele aşezate prin
colţurile văilor. Timp de un ceas şi jumătate drumul e bun; vine apoi un pripor, pe care îl
urci, şi după ce ai coborât iar în vale, trebuie să faci popas, să adapi calul ori vita din jug şi
să le mai laşi timp de răsuflare, fiindcă drumul a fost cam greu, iară mai departe locurile
sunt rele.”. Slavici nu alege întâmplător acest topos al hanului deoarece faptele relatate nu
puteau avea loc decât departe de ochii lumii, într-un loc în care semnele părăsirii sunt peste
tot şi anticipează destinul familiei lui Ghiţă: „ În cele din urmă arândaşul a zidit cârciumă la
un loc mai potrivit, depărtare de câteva sute de paşi de râuleţ, iară moara a rămas părăsită,
cu lopeţile rupte şi cu acoperământul ciuruit de vremurile ce trecuseră peste dânsul.”
La început, scopul nobil de a scoate familia din starea de sărăcie este satisfăcut prin
munca cinstită a hangiului, prin priceperea şi hărnicia sa. Firul existenţei liniştite se rupe însă
în momentul în care la han apare un personaj straniu, Lică Sămădăul, eveniment care
constiuie intriga nuvelei. Acesta este întruchiparea Răului care corupe, dar în acelaşi timp
este şi expresia vitalităţii şi a energiei, a vicleniei şi a capacităţii de a convinge. Apariţia lui
Lică echivalează cu începutul sfârşitului familiei lui Ghiţă. Încă de la început, cei doi soţi îi
intuiesc caracterul, dar dorinţa de îmbogăţire este mai puternică. Caracterul puternic al
Sămădăului şi dorinţa acestuia de a subordona destinul celorlalţi se observă din felul în care
îi impune lui Ghiţă să-l ajute: „Eu sunt Lică Sămădăul... Multe se zic despre mine, şi dintre
multe, multe vor fi adevărate şi multe scornite. [...] Eu voiesc să ştiu totdeauna cine umblă
pe drum, cine trece pe aici, cine ce zice şi cine ce face, şi voiesc ca nimeni în afară de mine
să nu ştie. Cred că ne-am înţeles!?”.
Desfăşurarea acţiunii urmăreşte dezumanizarea treptată a lui Ghiţă, care devine
stăpânit de patima banului. Hangiul acceptă colaborarea cu Lică, devenind treptat părtaş la
afacerile necurate ale acestuia. La început, îşi ia măsuri de apărare împotriva lui Lică: merge
la Arad să-şi cumpere două pistoale, îşi cumpără doi câini pe care îi asmute împotriva
turmelor de porci şi îşi angajează încă o slugă. Dar aceste măsuri sunt inutile, deoarce patima
banului îi modifică personalitatea şi îl înstrăinează de familie. Devine din ce în ce mai ursuz,
are reacţii violente faţă de Ana şi faţă de copii, nu îi mai face plăcere să-şi petreacă timpul cu
ei şi ajunge chiar să-i considere o piedică în procesul său de îmbogăţire. Slavici se dovedeşte
a fi un fin psiholog deoarece descrie cu minuţiozitate îndoielile lui Ghiţă, conflictul său
interior care se dă între dorinţa de a rămâne un om cinstit şi de a păstra unitatea şi fericirea
familiei şi dorinţa de îmbogăţire. Aceste frământări sunt redate cu ajutorul monologului
interior: „Ei! Ce să-mi fac?... Aşa m-a lăsat Dumnezeu!... Ce să-mi fac dacă e în mine ceva
mai tare decât voinţa mea?Nici cocoşatul nu e însuşi vinovat că are cocoaşe în spinare.”
Autorul analizează drama de conştiinţă a personajului. Semnificaţia tensiunilor interioare
46
___________________________________________________________________________
este una morală, scriitorul dovedindu-se preocupat în mare măsură de mutaţiile care au loc la
nivelul conştiinţei personajului. Deşi starea materială este înfloritoare, Ghiţă ajunge să-şi
piardă încrederea în sine. Felul în care Lică îi manipulează deciziile schimbă nu numai
propria percepţie asupra lui, dar şi felul în care îl văd ceilalţi: Ana va ajunge în final să-l
considere „o muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti ”. Încearcă să-şi rezolve conflictul
interior după ce este chemat să depună mărturie în cazul uciderii unei femei şi a unui copil.
Prin faptul că jură strâmb la proces, acoperindu-l pe Lică, devine complice la crimă.
Hotăreşte totuşi să-l trădeze pe acesta, cu ajutorul jandarmului Pintea. Nu este sincer însă
nici cu Pintea şi acest lucru îi va aduce pieirea. Îi va oferi dovezi jandarmului despre
vinovăţia lui Lică, numai după ce îşi va opri jumătate din sumele aduse de acesta. Greşeala
esenţială a lui Ghiţă este că, deşi doreşte să revină la drumul cel bun, nu este onest până la
capăt nici faţă de sine, dar nici faţă de Lică sau Pintea.
Punctul culminant prezintă imaginea ultimei trepte de degradare morală a
personajului. Orbit de dorinţa de a se răzbuna pe Lică, îşi părăseşte soţia în ziua de Paşte,
lăsând-o astfel drept momeală în braţele Sămădăului. Speră până în ultimul moment că
degradarea sa morală nu se va extinde şi asupra Anei şi că aceasta va rezista ispitei
reprezentate de Lică. Dezgustată însă de laşitatea lui Ghiţă, care se înstrăinase de ea şi de
familie, într-un gest de răzbunare, Ana i se dăruieşte lui Lică, deoarece în ciuda nelegiurilor
comise, Lică e „om”, pe când Ghiţă „nu e decât o muiere îmbrăcată în haine bărbăteşt ”.
Deznodământul presupune rezolvarea conflictului interior, şi apoi al celui exterior.
Dezumanizarea totală a lui Ghiţă şi dovada incapacităţii lui de a reveni pe drumul iniţial, este
subliniată prin gestul lui final de a-şi ucide soţia. Nu o omoară pe Ana din cauza orgolilului
de soţ înşelat, ci datorită mustrărilor de conştiinţă pentru că a influenţat şi decăderea ei
morală: „ Simt numai că mi s-a pus ceva de-a curmezişa în cap şi că nu pot să te las viuă în
urma mea. Acu, urmă el peste puţin, acu văd c-am făcut rău şi dacă n-aş vedea din faţa ta că
eu te-am aruncat ca un ticălos în braţele lui, pentru ca să-mi stâmpăr setea de răzbunare,
dacă mai adineaoră l-aş fi găsit aici, poate că nu te-aş fi ucis.” Ghiţă este şi el ucis de Răuţ,
la ordinul lui Lică. Pentru a nu se lăsa prins de jandarul Pintea, Lică ia decizia de a-şi lua
viaţa, izbindu-se cu capul de un copac. Un foc teribil mistuie hanul Moara cu
noroc, purificând astfel locul de toate relele săvârşite.
Finalul nuvelei este de o simplitate clasică. Bătrâna, ca ultim martor al destinelor
personajelor, afirmă: „ Simţeam eu că nu are să iasă bine: dar aşa le-a fost data.” Nimic nu
stă mai presus de destinul omului şi aici se creează din nou o punte între tragedia clasică şi
mentalitatea populară românească.
Personajele
Ghiţă este personajul principal al nuvelei Moara cu noroc, fiind un personaj
complex, al cărui destin ilustrează consecinţele nefaste ale dorinţei de înavuţire.
Caracterizarea lui se realizează atât în mod direct, cât şi indirect, portretul acestuia
însumând o varietate de trăsături contradictorii. De asemenea, se foloseşte ca modalitate de
caracterizare monologul interior. Fiind vorba de o nuvelă psihologică, personajul este
urmărit în evoluţie. La început se precizează că este un om cu voinţă puternică, harnic şi
perseverent, care vrea să-şi scape familia de sărăcie. Spre deosebire de soacra sa, identifică
sărăcia cu lipsa de demnitate, nu cu liniştea. Vine la Moara cu noroc pentru că îşi iubeşte
familia şi doreşte o viaţă mai bună pentru aceasta. Atâta timp cât se dovedeşte un om de
acţiune, mobil, cu iniţiativă, lucrurile merg bine, cârciuma aduce profit, iar familia trăieşte în
armonie. Datorită ambiţiei şi hărnicei, transformă hanul într-un loc cunoscut şi apreciat de
călători: „Abia trecuseră dar câteva luni după St. Gheorghe, şi drumeţii mai umblaţi nu
ziceau că are să facă popas la Moara cu noroc, ci că se vor opri la Ghiţă, şi toată lumea ştia
cine e Ghiţă şi unde e Ghiţă, iar acolo, în vale, între pripor şi locurile rele, nu mai era
Moara cu noroc ci cârciuma lui Ghiţă.” Bun meseriaş, om harnic, blând şi cumsecade, Ghiţă
doreşte să agonisească bani ca să-şi angajeze vreo zece calfe pentru un atelier de cizmărie.
Aspiraţia lui este firească şi nu depăşeşte limitele firescului.
47
___________________________________________________________________________
Apariţia lui Lică Sămădăul la han tulbură echilibrul familiei, dar şi pe cel interior, al
lui Ghiţă. Cu toate că îşi dă seama că Lică reprezintă un pericol pentru el şi pentru familia
lui, nu se poate sustrage ispitei malefice pe care acesta o exercită asupra sa, deoarece tentaţia
îmbogăţirii este mare: „ se gândea la câştigul pe care l-ar putea face în tovărăşia lui Lică,
vedea banii grămadă înaintea sa şi i se împăienjeneau parcă ochii.” Ghiţă îşi ia la început
toate măsurile de precauţie împotriva lui Lică: merge la Arad să-şi cumpere două pistoale, îşi
ia doi câini pe care îi asmute împotriva turmelor de porci şi angajează o slugă credincioasă,
pe Marţi, „ un ungur înalt ca un brad.” Din momentul legării acestei „ prietenii ” începe
procesul iremediabil de înstrăinare a lui Ghiţă faţă de familie. El devine o victimă a lui Lică
numai pentru că acesta îi descoperă slăbiciunea pentru bani. Aceste schimbări sunt
prezentate în mod direct de către narator: Ghiţă devine ,,de tot ursuz”, „se aprindea pentru
orişice lucru de nimic”, „nu mai zâmbea ca înainte, ci râdea cu hohot, încât îşi venea să te
sparii de el”, iar când se mai juca, rar, cu Ana „îşi pierdea repede cumpătul şi-i lăsa urme
vinete pe braţ”. Devine mohorât, violent, îi plac jocurile crude, primejdioase, are gesturi de
brutalitate neînţeleasă faţă de Ana şi faţă de copii.
Transformarea radicală care se produce în caracterul personajului este determinată de
patima acestuia pentru bani. Ezită între două opţiuni, una reprezentată de Ana, care include
valorile familiei, iubirea, cinstea, „liniştea colibei”, iar cealaltă de Lică, reprezentând atracţia
pentru bani prin mijloace necurate. Descompunerea sa morală este progresivă, mergând de la
izolarea şi înstrăinarea de familie până la complicitate la hoţii şi crime. La început,
personajul oscilează între atracţia pentru bani şi dorinţa de a rămâne un om cinstit, ceea ce îl
transformă într-un personaj tragic. Deşi iniţial pare plin de voinţă, ajunge să fie victima lui
Lică, slujitorul lui, deoarece acesta îi descoperă slăbiciunea pentru bani. Sentimentul
culpabilităţii îl face să devină închis în sine. Dacă la început era un soţ bun şi tandru, pe
parcurs, se înstrăinează de Ana, nu mai vorbeşte cu ea. Lică îi distruge încrederea în
propriile forţe, Ana ajunge să-l considere „ o muiere în haine bărbăteşti ” şi nu îl mai crede
demn de dragostea ei. Ghiţă trăieşte o dramă psihologică concretizată prin trei înfrângeri,
pierzând pe rând încrederea în sine, încrederea celorlalţi şi încrederea Anei în el. La un
moment dat, Ghiţă ajunge să regrete faptul că are familie şi copii şi că nu-şi poate asuma
total riscul îmbogăţirii alături de Lică. Prin intermediul monologului interior sunt redate
gândurile şi frământările personajului, realizându-se în acest fel autocaracterizarea: „Ei! Ce
să-mi fac?... Aşa m-a lăsat Dumnezeu!... Ce să-mi fac dacă este în mine ceva mai tare decât
voinţa mea? Nici cocoşatul nu e însuşi vinovat că are cocoaşe în spinare.”
Sub pretextul că o voinţă superioară îi coordonează gândurile şi acţiunile, devine laş,
fricos şi subordonat în totalitate Sămădăului. În plus, se îndepărtează din ce în ce mai mult
de Ana: „îi era parcă n-a văzut-o demult şi parcă era să se despartă de dânsa”, aruncând-o
în braţele Sămădăului: „Joacă muiere, parcă are să-ţi ia ceva din frumuseţe.” Ghiţă este
caracterizat în mod direct de Lică, care îşi dă seama că e un om de încredere şi chiar îi
spune acest lucru: „ Tu eşti om, Ghiţă, om cu multă ură în sufletul tău, şi eşti om cu minte:
dacă te-aş avea tovarăş pe tine, aş râde şi de dracul şi de mumă-sa. Mă simt chiar eu mai
vrednic când mă ştiu alăturea de un om ca tine.” Totuşi Sămădăului nu-i convine un om pe
care să nu-l ţină de frică şi de aceea distruge treptat imaginea celorlalţi despre cârciumar ca
un om onest şi cinstit. Astfel, treptat, Ghiţă ajunge să fie părtaş crimelor Sămădăului, îşi
încalcă definitiv onoarea depunând mărturie falsă în favoarea acestuia, apoi îşi lasă soţia
singură cu el. Totuşi, momentele în care este atras de bani alternează cu cele în care doreşte
să-şi redobândească familia şi liniştea, dar patima banului este mai puternică. Are momente
de sinceritate, de remuşcare, când cere iertare soţiei şi copiilor: ,,Iartă-mă, Ano! îi zise el.
Iartă-mă cel puţin tu, căci eu n-am să mă iert cât voi trăi pe faţa pământului. Ai avut tată
om de frunte, ai neamuri oameni de treabă şi ai ajuns să-şi vezi bărbatul înaintea
judecătorilor.” Ghiţă este conştient că se afundă pe zi ce trece în necinste, dar nu găseşte în
el şi nici în soţia sa, de care patima banului îl izolase, sprijinul necesar pentru a pune capăt
48
___________________________________________________________________________
tentaţiei nesăbuite. Prin faptul că alege banii în defavoarea familiei încalcă legile tradiţionale
şi din acestă cauză îşi merită soarta.
Arestul şi judecata îi provoacă mustrări de conştiinţă pentru modul în care s-a purtat.
De ruşinea lumii, de dragul soţiei şi al copiilor, se gândeşte că ar fi mai bine să plece de la
Moara cu noroc. Ghiţă înţelege că singurul mod de a învinge răul şi de a-şi recăpăta familia
este divulgarea fărădelegilor lui Lică. Începe să colaboreze cu Pintea, dar nu este sincer în
totalitate nici faţă de acesta, ceea ce îl va pierde. Ghiţă îi oferă probe în legătură cu vinovăţia
lui Lică numai după ce îşi poate opri jumătate din banii aduşi de acesta.
Ghiţă depăşeşte limita normală a unui om care aspiră spre o firească satisfacţie
materială şi socială. Patima pentru bani şi fascinaţia diabolică a personalităţii Sămădăului îl
determină să ajungă pe ultima treaptă a degradării morale. Moartea sa sugerează că nimic nu
este mai presus de legea morală, condiţie esenţială a existenţei lumii.
Lică rămâne pe tot parcursul nuvelei egal cu sine însuși, ,,un om rău și primejdio ”.
Sămădău și tâlhar, este necruțător cu trădătorii, generos cu aceia care îl ajută în afacerile
necurate, hotărât și crud.
Ana suferă transformări interioare care îi oferă scriitorului posibilitatea unei fine
analize a psihologiei feminine. La început o femeie devotată căminului, protejată de soț,
reprezentând un ideal de feminitate (,,Ana era tânără și frumoasă, Ana era fragedă și
subțirică”), Ana este împinsă în brațele Sămădăului și apoi ucisă de Ghiță, fiindcă l-a înșelat.
Stilul nuvelei este sobru, concis, fără podoabe. Limbajul naratorului și al
personajelor valorifică aceleași registre stilistice: limbajul regional, ardelenesc, limbajul
popular, oralitatea.
Prin urmare, în nuvela Moara cu noroc, analiza psihologică este pusă în slujba unei
teze morale: goana după înavuțire cu orice preț distruge echilibrul interior și liniștea familiei.
Nu munca cinstită prin care omul devine înstărit este condamnată de scriitor, ci obținerea
averii pe căi necinstite și înstrăinarea față de familie.
Fișa nr. 1
Răspunde la următoarele întrebări, formulate pe baza operei Moara cu noroc, de Ioan Slavici:
1. Cine rosteşte prima frază a nuvelei (incipitul) şi la ce se referă această frază ?
2. Ce meserie are Ghiţă la începutul operei şi care sunt membrii familiei sale?
3. Ce este „Moara cu noroc” şi de ce vrea Ghiţă să o ia în arendă?
4. Cine nu este de acord cu hotărârea lui Ghiţă de a lua în arendă „Moara cu noroc”?
5. Cine este Lică Sămădăul?
6. Ce relaţie există între Ghiţă şi Lică?
7. Cum se numeşte soţia lui Ghiţă, ce relaţie există între cei doi înainte de a pleca la „Moara
cu noroc” şi care e relaţia lor după mutare?
8. Cum era Ghiţă înainte şi cum devine el după mutarea la „Moara cu noroc”?
9. Ce afaceri are Ghiţă cu Lică? Este de acord Ghiţă cu astfel de afaceri? De ce?
10. Ce-i spune soţia lui Ghiţă acestuia despre Lică, după ce afacerile dintre ei avansează? Ce
fel de om, crede ea, că e Lică?
11. De ce nu pleacă Ghiţă de la „Moara cu noroc”?
12. Cine este Pintea şi ce relaţie există între acesta şi Lică?
13. Îl susţine Ghiţă pe Lică la tribunal, atunci când Sămădăul e acuzat de omor?
14. Cum se răzbună soţia lui Ghiţă pe el şi de ce face aceasta?
15. Cum moare soţia lui Ghiţă?
16. Ce se întâmplă cu Ghiţă în finalul nuvelei?
17. Ce se întâmplă cu „Moara cu noroc”?
49
___________________________________________________________________________
18. Cărui personaj îi aparţine ultima replică din nuvelă şi la ce se referă?
Fișa nr. 2
„ — Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea
colibei tale te face fericit. Dar voi să faceţi după cum vă trage inima, şi Dumnezeu să vă
ajute şi să vă acopere cu aripa bunătăţilor sale […].
— Vorbă scurtă, răspunse Ghiţă, să rămânem aici, să cârpesc cizmele oamenilor,
care umblă toată săptămâna în opinci ori desculţi, iară dacă duminica e noroi, duc cizmele
în mână până la biserică, şi să ne punem pe prispa casei la soare, privind eu la Ana, Ana la
mine, amândoi la copilaş, iară dumneata la tustrei. Iacă liniştea colibei”.
Cerințe:
1. Plasați fragmentul în contextul nuvelei ,,Moara cu noroc”, de I. Slavici.
2. Care este meseria lui Ghiţă?
3. Care este sensul cuvântului „sărăcie” şi al structurii „liniştea colibei” în accepţia soacrei
şi a lui Ghiţă?
4. Din ce cauză este nemulţumit Ghiţă de viaţa sa?
5. Ce trăsături de caracter ale lui Ghiţă, respectiv ale soacrei, se desprind din fragmentul
dat?
Fișa nr. 3
„Dacă Lică ar fi fost alt om, el n-ar fi stătut aşa, cu privirea pierdută în vânt, ci s-ar fi
bucurat de vederea femeii frumoase, care-l privea oarecum pierdută şi speriată de bărbăţia
înfăţişării lui.
— Ungurul a murit? întrebă el când văzu pe Ghiţă.
— Da!
— Şi tu ai venit în locul lui?
— Da!
— De la Sfântul Gheorghe?
—Da, răspunse Ghiţă, aruncând o privire furişată asupra femeilor, ca să vadă dacă ele
nu cumva se turbură.
— E Ghiţă, ginere-meu – grăi bătrâna – şi, mulţumită lui Dumnezeu, ne merge bine de
când suntem aici.
Lică îşi apucă zâmbind mustaţa între buze.
— Aici – zise el – aici le merge bine la toţi oamenii cu minte. N-ai decât să te pui bine cu
toată lumea”.
( Ioan Slavici, Moara cu noroc )
Cerințe:
1. Care sunt raporturile care se stabilesc între Ghiţă şi Lică încă de la prima lor
întâlnire?
2. Ce trăsături ale lui Lică reies din fragmentul dat?
3. Comentaţi dialogul dintre Ghiţă şi Lică.
4. Care este semnificaţia ultimei replici a lui Lică?
50
___________________________________________________________________________
Fișa nr. 4
„...aceşti trei ani atârnau de Lică. Dacă se punea bine cu dânsul, putea să-i meargă
de minune, căci oamenii ca Lică sunt darnici. E vorba numai ce va fi cerând Lică pentru
ceea ce dă.
Ghiţă întâia oară în viaţa lui ar fi voit să n-aibă nevastă şi copii, pentru ca să poată
zice: „Prea puţin îmi pasă!”. Se gândea la câştigul pe care l-ar putea face în tovărăşie cu
Lică, vedea banii grămadă înaintea sa şi i se împăinjeneau parcă ochii: de dragul acestui
câştig ar fi fost gata să-şi pună pe un an, doi capul în primejdie...Avea însă nevastă şi copii
şi nu putea să facă ce-i plăcea”.
Cerințe:
1. Explică sensul expresiei „a-şi pune capul în primejdie”.

2. Transcrie un fragment care evidenţiază atracţia puternică a lui Ghiţă faţă de bani.
3. Care sunt gândurile lui Ghiţă referitoare la familia sa?
4. Care este concluzia meditaţiei lui Ghiţă?
Fișa nr. 5
„Când [Pintea] ajunse la murgul lui Lică, calul îi sări speriat în lături.
— Un cal?! Murgul lui Lică! strigă el sărind din scări. Sfinte Doamne, încotro s-a dus?
Îmi scapă, iar îmi scapă! La deal n-a putut să meargă, fiindcă l-aş fi văzut.
[…] Lică se văzu trecând prin zarea focului pe care îl pusese la Moara cu noroc, pentru
ca să arunce vina păcatului său asupra lui Dumnezeu, făcând lumea să creadă că a trăsnit.
[…] El se îndreptă, încât părea îndoit aşa de înalt ca mai nainte, privi împregiurul său,
îşi ţinti ochii la un stejar uscat ce stetea la depărtare de vreo cincizeci de paşi, scrâşni din
dinţi, apoi îşi încordă puterile şi se repezi înainte.
Pintea îl găsi cu capul sfărâmat la tulpina stejarului şi rămase neclintit şi cuprins de fior
în loc.
— A scăpat! zise el într-un târziu. Dar asta nu are s-o afle nimeni în lume”.
Cerințe:
1. Care este starea sufletească a lui Pintea în fragmentul dat?

2. Explică gesturile lui Lică dinaintea sinuciderii.
3. De ce se sinucide Lică?
4. Comentează cuvintele lui Pintea din finalul fragmentului.
Romanul obiectiv
51
___________________________________________________________________________
Liviu Rebreanu, Ion

Liviu Rebreanu este considerat creatorul romanului românesc modern, întrucât Ion
este privit ca ,,cea mai puternică creație obiectivă a literaturii române ”. Apariția lui
Rebreanu în literatură îl situează între tradiție și inovație. Liviu Rebreanu încheie epoca
literaturii semănătoriste și poporaniste, dominată de idilism și compasiune, și deschide un
drum nou, în care scriitorul a asimilat și s-a integrat viziunii europene dominante.
Publicat în 1920, romanul Ion reprezintă primul roman al lui Liviu Rebreanu, o
capodoperă care înfăţişează universul rural în mod realist, fără idilizarea din proza
sămănătoristă. Nucleul romanului se află în nuvelele anterioare: Zestrea, Ruşinea.

Geneză
Romanul Ion are la bază câteva experiențe de viață:
· o scenă la care scriitorul a fost martor discret și despre care mărturisește într-o conferință
din 1932: ,, Era o zi de început de primăvară. Pământul, jilav, lipicios. Ieșisem cu o pușcă la
porumbei sălbatici. Hoinărind pe coastele dimprejurul satului, am zărit un țăran, îmbrăcat
în straie de sărbătoare. El nu mă vedea... Deodată s-a aplecat și a sărutat pământul. L-a
sărutat ca pe o ibovnică...”;
· la o săptămână după această scenă, Rebreanu află de la sora lui, Livia, povestea unei fete
înstărite, pe care tatăl ei o bătuse cumplit, pentru că rămăsese însărcinată cu un tânăr sărac și
leneș, ,, care nu iubea pământul și nu știa să-l muncească ”;
· convorbirea scriitorului cu un țăran muncitor, Ion Boldijar al Glanetașului, care i s-a
plâns de necazurile datorate lipsei de pământ ,, cu atâta sete, cu atâta lăcomie și pasiune,
parc-ar fi fost vorba despre o ființă vie și adorată...”.
Opera literară Ion de Liviu Rebreanu este un roman realist de tip obiectiv aparţinând
prozei interbelice. De asemenea este roman social, cu tematică rurală. Potrivit tipologiei lui
Nicolae Manolescu (din lucrarea Arca lui Noe) este roman doric.
Romanul se încadrează în realism prin: tematica socială, obiectivitatea perspectivei narative,
construirea personajelor în relație cu mediul social în care acestea trăiesc, alegerea unor
personaje tipice pentru o anumită categorie socială, tehnica detaliului semnificativ,
veridicitatea, stilul sobru, impersonal.
Tema romanului este prezentarea problematicii pământului, în condiţiile satului
ardelean de la începutul secolului XX. Romanul prezintă lupta unui ţăran sărac pentru a
obţine pământul şi consecinţele actelor sale. Caracterul monografic al romanului
orientează investigaţia narativă spre diverse aspecte ale lumii rurale: obiceiuri legate de
marile momente din viaţa omului (naşterea, nunta, înmormântarea), relaţii sociale generate
de diferenţele economice (stratificarea socială) sau culturale (universul ţăranilor, universul
intelectualităţii rurale), relaţii de familie. Tema centrală, posesiunea pământului, este dublată
de tema iubirii, în plan simbolic, destinul protagonistului se plasează pe două coordonate:
Eros (iubire) şi Thanatos (moarte).
Proza realist-obiectivă se realizează prin naraţiunea obiectivă, la persoana a III-a,
nonfocalizată. Viziunea „dindărăt” presupune un narator obiectiv, detaşat, care nu se implică
în faptele prezentate, lasă viaţa să curgă. Naratorul omniscient ştie mă mult decât personajele
sale şi, omniprezent, dirijează evoluţia lor ca un regizor universal. El construieşte
traiectoriile existenţei personajelor, conform unui destin prestabilit şi legii cauzalităţii. De
aceea textul conţine semne prevestitoare ale sfârşitului fiecărui personaj, care este o victimă
a destinului. Înlănţuite temporal şi cauzal, faptele sunt credibile, verosimile. Efectul asupra
cititorului este de iluzie a vieţii .
Concepţia autorului despre roman, înţeles ca un corp geometric perfect, „corp
52
___________________________________________________________________________
sferoid”, se reflectă artistic în structura circulară a romanului. Simetria incipitului cu
finalul se realizează prin descrierea drumului care intră şi iese din satul Pripas, loc al acţiunii
romanului. Personificat cu ajutorul verbelor (se desprinde, aleargă, urcă, înaintează),
drumul are semnificaţia simbolică a destinului unor oameni şi este învestit cu funcţie
metatextuală. Asemenea ramei unui tablou, el separă viaţa reală a cititorului de viaţa
ficţională a personajelor din roman: ,,Din şoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărăşind
Someşul [...] se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece peste podul bătrân de
lemn, spintecă satul Jidoviţa şi aleargă spre Bistriţa [...]. Lăsând Jidoviţa, drumul urcă întâi
anevoie până ce-şi face loc printre dealurile strâmtorate, pe urmă înaintează vesel, neted,
[...] ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrăntitură de coline.” Descrierea iniţială a
drumului, supusă convenţiei veridicităţii prin detaliile toponimice (nume de localităţi),
introduce cititorul în viaţa satului ardelean de la începutul secolului XX, cu aspecte
topografice, etnografice (hora), sociale. Descrierea caselor ilustrează, prin aspect şi aşezare,
condiţia socială a locuitorilor şi anticipează rolul unor personaje (Herdelea, Glanetaşu) în
desfăşurarea narativă. Crucea strâmbă de la marginea satului, cu un Hristos de tinichea
ruginită, anticipează tragismul destinelor. Descrierea finală închide simetric romanul şi face
mai accesibilă semnificaţia simbolică a drumului prin metafora şoselei - viaţa: ,,Drumul
trece prin Jidoviţa, pe podul de lemn acoperit, de peste Someş, şi pe urmă se pierde în
şoseaua cea mare și fără început...”.
Conflictul central din roman este lupta pentru pământ în satul tradiţional, unde
posesiunea averii condiţionează dreptul indivizilor de a fi respectaţi în comunitate. Drama lui
Ion este drama ţăranului sărac. Mândru şi orgolios, conştient de calităţile sale, nu-şi acceptă
condiţia şi este pus în situaţia de a alege între iubirea pentru Florica şi averea Anei.
Conflictul exterior, social, între Ion al Glanetaşului şi Vasile Baciu, este dublat de
conflictul interior, între glasul pământului şi glasul iubirii, însă cele două chemări lăuntrice
nu îl aruncă într-o situaţie-limită, pentru că forţa lor se manifestă succesh simultan. Se poate
vorbi şi de conflicte secundare, între Ion şi Simion Lungu, pentru o brazdă de pământ, sau
între Ion şi George Bulbuc, mai întâi pentru Ana, apoi pentru Florica.
Dincolo de aceste aspecte, se poate vorbi şi de conflictul tragic dintre om (nu întâmplător
ţăran) şi o forţă mai presus de calităţile individului: pământul-stihie. În fond, destinul
personajului principal nu este marcat numai de confruntările cu semeni de-ai lui, pe care îi
domină, cât mai ales în relaţie cu pământul. Dorinţa obsesivă a personajului de a avea
pământ, iubirea lui pătimaşă, îl fac monumental, dar se încheie omeneşte, prin întoarcerea în
această matrice universală.
Romanul este alcătuit din două părţi opuse şi complementare, coordonate ale
evoluţiei interioare a personajului principal: Glasul pământului şi Glasul iubirii. Titlurile
celor, (număr simbolic, nefast) sunt semnificative, discursul narativ având un început şi un
sfârşit: Începutul, Zvârcolirea, Iubirea, Noaptea, Ruşinea, Nunta (prima parte); Vasile,
Copilul, Sărutarea, Ştreangul, Blestemul, George, Sfârşitul (partea a doua).
Prin tehnica planurilor paralele este prezentată viaţa ţărănimii şi a intelectualităţii rurale.
Trecerea de la un plan narativ la altul se realizează prin alternanţă, iar succesiunea
secvenţelor narative este redată prin înlănţuire (respectarea cronologiei faptelor). La nivel
microtextual, funcţia epică se realizează prin tehnica contrapunctului: prezentarea aceleiasi
teme în planuri diferite (nunta ţărănească a Anei corespunde, în planul intelectualităţii, cu
nunta Laurei; conflictul exterior dintre Ion şi Vasile Baciu corespunde conflictului
intelectualilor satului: învăţătorul şi preotul. Prin această tehnică, se pun în evidenţă secvenţe
narative/ episoade simetrice şi antitetice, care conferă aspect polifonic acţiunii.
Acţiunea romanului începe într-o zi de duminică, în care locuitorii satului Pripas se
află la horă, în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea. În expoziţiune, sunt prezentate
principalele personaje, timpul şi spaţiul, ceea ce conferă veridicitate romanului realist.
În centrul adunării este grupul jucătorilor. Descrierea jocului tradiţional, someşana, este o
pagină etnografică memorabilă, prin portul popular, paşii specifici, vigoarea dansului şi
53
___________________________________________________________________________
năvala cântecului susţinut de figurile pitoreşti ale lăutarilor. Cercul horei, centru al lumii
satului, este o descătuşare dionisiacă de energii.
Aşezarea privitorilor reflectă relaţiile sociale. Cele două grupuri ale bărbaţilor respectă
stratificarea economică. Fruntaşii satului, primarul şi chiaburii, discută separat de ţăranii
mijlocaşi, aşezaţi pe prispă. În satul tradiţional, lipsa pământului (averea) este echivalentă cu
lipsa demnităţii umane, fapt redat de atitudinea lui Alexandru Glanetaşu: ,,Pe de lături, ca un
câine la uşa bucătăriei, trage cu urechea şi Alexandru Glanetaşu, dornic să se amestece în
vorbă, sfiindu-se totuşi să se vâre între bogătaşi.”
Fetele rămase nepoftite privesc la horă, iar mamele şi babele, mai retrase, vorbesc despre
gospodărie. Copiii se amestecă în joacă printre adulţi. Este prezentă şi Savista, oloaga
satului, piaza rea, înfăţişată cu un portret grotesc.
Intelectualii satului, preotul Belciug şi familia învăţătorului Herdelea, vin să
privească ,,petrecerea poporului ”, fără a se amesteca în joc.
Rolul horei în viaţa comunităţii săteşti este acela de a-i asigura coeziunea şi de a facilita
întemeierea noilor familii, dar cu respectarea principiului economic. De aceea în joc sunt
numai flăcăi şi fete. Hotărârea lui Ion de a o lua pe Ana cea bogată la joc, deşi o place pe
Florica cea săracă, marchează începutul conflictului. Venirea lui Vasile Baciu, tatăl Anei,
de la cârciumă la horă, şi confruntarea verbală cu Ion, pe care îl numeşte hoţ şi tâlhar, pentru
că sărăntocul umblă să-i ia fata promisă altui ţăran bogat, George Bulbuc, constituie
aromanului. Ruşinea pe care Vasile i-o face la horă, în faţa satului, va stârni dorinţa de
răzbunare a flăcăului, care la rândul său îl va face pe chiabur de ruşinea satului, lăsând-o pe
Ana însărcinată pentru a-1 determina să accepte nunta.
La sfârşitul petrecerii, flăcăii merg la cârciumă. Bătaia flăcăilor, în aparenţă pentru
plata lăutarilor, în fapt pentru dreptul de a o lua de soţie pe Ana, se încheie cu victoria lui
Ion, care îl răpune cu parul pe George. Scena alimentează dorinţa de răzbunare a lui George
şi este construită simetric cu aceea de la sfârşitul romanului, când George îl ucide pe Ion,
lovindu-1 cu sapa.
Dorind să obţină repede mult pământ, Ion îi face curte Anei, fata unui bocotan, o
seduce şi îl forţează pe Vasile Baciu să accepte căsătoria. Cum la nuntă Ion nu cere acte
pentru pământul - zestre, simtindu-se înşelat, încep bătăile şi drumurile Anei de la Ion la
Vasile. Preotul Belciug mediază conflictul dintre cei doi ţărani, în care ,, biata Ana nu este
decât o victimă tragică ”. Sinuciderea Anei nu-i trezeşte lui Ion regrete sau conştiinţa
vinovăţiei, pentru că în Ana, iar apoi în Petrişor, fiul lor, nu vede decât garanţia proprietăţii
asupra pământurilor. Nici moartea copilului nu-1 opreşte din drumurile lui după Florica,
măritată între timp cu George. Astfel că deznodământul este previzibil, iar George, care-1
loveşte, nu este decât un instrument al destinului. George este arestat, Florica rămâne
singură, iar averea lui Ion revine bisericii.
În celălalt plan, rivalitatea dintre preot şi învăţător pentru autoritate în sat este
defavorabilă celui din urmă. El are familie: soţie, un băiat, poetul visător Titu, şi două fete de
măritat, dar fără zestre, Laura şi Ghighi. În plus, casa şi-o zidise pe lotul bisericii, cu învoirea
preotului. Cum relaţiile dintre ei se degradează, pornind de la atitudinea lor faţă de faptele lui
Ion, învăţătorul se simte ameninţat. Mărturisirea lui Ion că învăţătorul i-a scris jalba
determină conflictul celui din urmă cu autorităţile austro-ungare şi problemele sale de
conştiinţă naţională. Acceptă inutil compromisul, votându-1 pe candidatul maghiar la
alegeri. Preotul Belciug este un caracter tare. Rămas văduv încă din primul an, se dedică
total comunităţii. Visul său de a construi o biserică nouă în sat este urmărit cu tenacitate, iar
romanul se încheie cu sărbătorirea prilejuită de sfinţirea bisericii.
Dincolo de destinele individuale, romanul prezintă aspecte monografice ale satului
românesc tradiţional: tradiţii legate de marile momente din viaţa omului (nunta, botezul,
înmormântarea), obiceiuri de Crăciun, relaţii de familie, relaţii socio-economice, hora, jocul
popular, portul, gura satului, cârciuma, instituţiile (biserica, şcoala), autorităţile. Comuni-
tatea se conduce după legile statului austro-ungar, dar şi după legi nescrise. Căsătoriile se fac
54
___________________________________________________________________________
în funcţie de avere şi cu acordul părinţilor, iar fetele trebuie să-şi apere virtutea, încălcarea
acestor norme are urmări tragice, cum este cazul Anei, alungată şi dispreţuită de toţi.
Personajul pricipal
Personajul realist Ion este unul de referinţă în literatura română, concentrând tragica
istorie a ţăranului ardelean din primele decenii ale secolului al XX-lea.
Ion este personajul titular şi central al romanului, dominând toate celelalte personaje
care gravitează in jurul lui – Ana, Vasile Baciu, Florica, George.
Cele două părţi ale romanului – Glasul pământului şi Glasul iubirii – evidenţiază
temele romanului, dar şi cele două femei din viaţa personajului – Ana şi Florica,
reprezentând cele două obsesii ale acestuia: averea şi iubirea. Forţa acestora nu se manifestă
simultan, ci succesiv, determinând conflictul exterior cu Vasile Baciu şi George Bulbuc.
Ion este un personaj complex ale cărui trăsături sunt contradictorii: viclenie şi
naivitate, gingăşie şi brutalitate, insistenţă şi cinism. El reprezintă un personaj realist tipic
pentru o categorie socială – ţăranul sărac care doreşte pământ. Personajul realist este
determinat social şi are o psihologie complexă, urmărită în evoluţie. Ion este un exponent al
ţărănimii prin dragostea pentru pământ, dar reprezintă o individualitate prin modul prin care-
l obţine. Ion şi Vasile Baciu dobândesc pământul în acelaşi mod, dar comportamentul faţă de
cea care le adusese pământ e diferit: Ion o face pe Ana de ruşinea satului înainte de nuntă,
apoi umblă după nevasta lui George.
La începutul romanului i se constituie un portret favorabil. Deşi sărac, el este „iute şi
harnic, ca mă-sa”, iubind munca: „Munca îi era dragă, oricât ar fi fost de aspră ”, şi
pământul; „pământul îi era drag ca ochii din cap”. Lipsa pământului apare ca o nedreptate,
iar dorinţa pătimaşă de a-l avea e motivată: „Toată isteţimea lui nu plăteşte o ceapă
degerată, dacă n-are şi el pământ mult, mult…”.
Isteţ, silitor şi cuminte, trezise simpatia învăţătorului, ,,a fost cel mai iubit elev al
învăţătorului Herdelea, care mereu i-a bătut capul Glanetaşului să dea pe Ion la şcoala cea
mare din Armadia, să-l facă domn ”. Băiatul însă renunţă la carte pentru că se simţea „veşnic
însoţit cu pământul”.
Flăcăii din sat îl ştiu impulsiv şi violent, de aceea e respectat de aceştia şi temut de
lăutarii care cântă la comanda lui.
Insultat de Vasile Baciu în faţa satului, la horă, se simte ruşinat, mânios, şi doreşte să
se răzbune. Vasile îi reproşează că umblă după fata lui, numindu-l „hoţ, sărăntoc, tâlhar”,
fiindcă este sărac. Orgolios fiind, ideea de a avea pământ îi apare ca o condiţie a păstrării
demnităţii umane. După bătaia cu George, preotul îl dojeneşte în biserică, iar Ion hotărăşte să
fie cu adevărat „ netrebnic”.
Lăcomia de pământ şi dorinţa de răzbunare se manifestă atunci când intră cu plugul
pe locul lui Simion Lungu – „Inima îi tremura de bucurie că şi-a mărit averea”. Însă flăcăul
îşi doreşte mai mult, găsind soluţia în căsătoria cu Ana. Întrebarea întâmplătoare a lui Titu,
„Poţi să-l sileşti?” e luată ca o modalitate de a-l determina pe Baciu să-i dea pământul.
Ion îşi urzeşte cu meticulozitate şi pricepere planul seducerii Anei. Aşadar, setea
pentru pământ este trăsătura dominantă a personalităţii sale, făcând din el un personaj
memorabil prin aceea că întreaga sa energie este canalizată spre atingerea scopului de a avea
pământ: ,,glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului ca o chemare,
copleşindu-l.” Altă dată, Ion exclamă împătimit: ,,cât pământ, Doamne!.”
Faţă de Ana se dovedeşte viclean: o seduce, apoi se înstrăinează, iar căsătoria o
stabileşte Baciu când Ana era deja de râsul satului. Când tratează problema zestrei cu Vasile
Baciu, Ion este ,, semeţ şi cu nasul în vânt ”, sfidător, conştient că deţine controlul absolut
asupra situaţiei şi că-l poate sili să-i dea pământul la care atâta râvnise. Însă e naiv, crezând
ca Baciu îi va da pământurile fără vreun act doveditor şi acum socrul său se arată viclean.
După nuntă începe coşmarul Anei, bătută şi alungată pe rând, când de soţ, când de tată. În
urma intervenţiei preotului, Baciu îi va da toate pământurile, la notar.
55
___________________________________________________________________________
După ce planul îi reuşeşte datorită ,, inteligenţei ascuţite, vicleniei procedurale şi mai
ales voinţei imense ”(Lovinescu), Ion, într-un gest de adorare, sărută pământul, iar faţa ,, îi
zâmbea cu o plăcere nesfârşită ”. Ion se vede ,, mare şi puternic ca un uriaş din basme care
a biruit în lupte grele o ceată de balauri îngrozitori ”.
Când a luat-o pe Ana, Ion s-a însurat, de fapt, cu pământurile ei, nevasta devenind o
povară jalnică şi incomodă. Capitolul Nunta îl surprinde pe Ion între cele două glasuri,
devenite voci interioare, mai întâi ,,ce-ar fi oare dacă aş lua pe Florica şi am fugi amândoi
în lume să scap de urâţenia asta”, ca apoi, în clipa imediat următoare, să gândească în sine
cu dispreţ ,,şi să rămân tot calic, pentru o muiere…”.
Trăirile lui Ion în lupta dusă pentru a intra în stăpânirea pământurilor lui Vasile Baciu
sunt cele mai diverse: de la brutalitate, violenţă, la prefăcătorie şi încântare. Călinescu afirmă
că ,,în planul creaţiei Ion este o brută. A batjocorit o fată, i-a luat averea, a împins-o la
spânzurătoare şi a rămas în cele din urmă cu pământ”, ceea ce sugerează faptul că Ion este
vinovat de propriul lui destin. Vinovată este însă şi societatea care determină o opoziţie între
săraci şi bogaţi prin natura relaţiilor dintre oameni. Însuşindu-şi pământul pe căi necinstite,
Ion nu putea să supravieţuiască, sfârşitul lui fiind perfect motivat moral şi estetic.
Odată obţinut pământul, setea de avuţie se potoleşte. Brutalitatea faţă de Ana e
înlocuită cu indiferenţă. Sinuciderea Anei şi moartea copilului nu-i mustră conştiinţa, aceştia
reprezentând doar garanţia pământurilor, protagonistul dovedind, astfel, cinism. Acum
reînvie patima pentru Florica.
Aşa cum râvnise la averea altuia, acum râvneşte la nevasta lui George. Tot prin
viclenie se apropie şi de Florica, devenind prieten cu George în a cărui casă va putea intra
oricând. Avertismentul Savistei aduce deznodământul implacabil: George îl ucide cu sapa pe
Ion venit noaptea în curtea lui pentru Florica. Astfel, personajul este drastic pedepsit de
autor, întrucât el se face vinovat de dezintegrare morală, răspunzător de viaţa Anei şi a
copilului lor, tulburând liniştea unui cămin, liniştea unei întregi colectivităţi. După dramele
consumate, viaţa satului îşi reia cursul normal, finalul romanului ilustrând sărbătoarea
sfinţirii noii biserici, la care este adunat tot satul, iar drumul dinspre Pripas sugerează faptul
că totul reintră în obişnuit.
Personajul este caracterizat direct ( de către narator, alte personaje, autocaracterizare)
şi indirect (prin fapte, limbaj, relaţii cu alte personaje, gesturi, atitudine, vestimentaţie).
La început naratorul prezintă direct biografia personajului, iar pe parcursul
romanului, câteva elemente de portret moral: „mândru şi mulţumit ca orice învingător, Ion
simţea totuşi un gol ciudat în suflet ”. Doamna Herdelea îl vede pe Ion „ băiat cumsecade. E
muncitor, e harnic, e săritor, e isteţ”, însă preotul Belciug – „eşti un stricat şi-un bătăuş ş-un
om de nimic… te ţii mai deştept decât toţi, dar umbli numai după blestemăţii”.
Autocaracterizarea evidenţiază frământările sufleteşti prin monologul interior: ,,Mă
moleşesc ca o babă năroadă. Parcă n-aş mai fi în stare să mă scutur de calicie… Las că-i
bună Anuţa! Aş fi o nătăfleaţă să dau cu piciorul norocului pentru nişte vorbe ”.
Caracterizarea indirectă se realizează prin faptele care evidenţiază trăsăturile
personajului. Ion foloseşte un limbaj popular – a sta cu mâinile-n sân, a da cu piciorul
norocului. Gesturile şi mimica îi trădează intenţiile: „Ion urmări din ochi pe Ana câteva
clipe. Avea ceva straniu în privire, parcă nedumerire şi un vicleşug neprefăcut ”.
Vestimentaţia îi reflectă condiţia socială de ţăran, iar numele devine emblematic.
Comportamentul său reflectă intenţiile faţă de celelalte personaje. La horă este
tandru: ,,o strânge la piept pe Ana cu mai multă gingăşie, dar şi mai prelung, decât ceilalţi
flăcăi ”, apoi este batjocoritor, indiferent sau o loveşte „cu sânge rece ”. Faţă de Vasile
Baciu sau George Bulbuc adoptă atitudini diferite în funcţie de scopul urmărit: pământul sau
femeia. Uneori e brutal chiar faţă de tatăl său pe care-l consideră vinovat pentru că i-a băut
averea.
Relaţia fundamentală se stabileşte între protagonist şi un personaj simbolic:
pământul. Iubeşte pământul mai presus de orice: ,,Iubirea pământului l-a stăpânit de mic
56
___________________________________________________________________________
copil… De pe atunci i-a fost mai drag decât o mamă ”. Renunţă la şcoală pentru că-i era
drag ,, să fie veşnic însoţit cu pământul”. Renunţă la Florica, pe care o iubea, pentru că
,,toată fiinţa lui arde de dorul de avea pământ mult, cât mai mult…” . Pământul apare în
ipostaza de ibovnică: „Îl cuprinse o poftă sălbatică să îmbrăţişeze huma, s-o crâmpoţească
în sărutări. Întinse mâinile spre brazdele drepte, zgrunţuroase şi umede”. Adoră şi
venerează pământul ca pe o zeitate: ,,Apoi încet, cucernic, fără să-şi dea seama, se lăsă în
genunchi, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate de pământul ud. Şi-n sărutarea
aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor”. Prin muncă omul e înfrăţit cu lutul. În faţa
uriaşului, se simte ,,mic şi slab, cât un vierme”, dar muncindu-l simte o mândrie de stăpân şi
are iluzia că este ,,atât de puternic încât să domnească peste tot cuprinsul”. Imensitatea îi
trezeşte dorinţa de a poseda: ,,Cât pământ, Doamne!”. Toate acţiunile lui se vor orienta spre
a-l obţine, indiferent de mijloace.
Ion este un personaj romanesc memorabil, ipostază a omului teluric, dar supus
destinului tragic de fi strivit de forţe mai presus de voinţa lui neînfrântă: pământul stihie şi
legile nescrise ale satului tradiţional.
Stilul narativ este neutru, impersonal, ,,stilul cenușiu” fiind specific prozei realiste
obiective; autorul respectă autenticitatea limbajului regional
Prin urmare, apreciat de criticul E. Lovinescu drept ,,cea mai puternică creație
obiectivă a literaturii român ”, romanul Ion este o capodoperă a literaturii române realiste
interbelice.

Fișa nr. 1
,,Flăcăul sosi încălzit de drum. Se opri în marginea delniței, pe răzorul ce-o despărțea
de altă fâneață, tot așa de lungă și de lată, pe care Toma Bulbuc o cumpărase acum vreo
zece ani de la Glanetașu. Cu o privire setoasă, Ion cuprinse tot locul, cântărindu-l. Simțea o
plăcere atât de mare văzându-și pământul, încât îi venea să cadă în genunchi și să-l
îmbrățișeze. I se părea mai frumos, pentru că era al lui. Iarba deasă, grasă, presărată cu
trifoi, unduia ostenită de răcoarea dimineții. Nu se putu stăpâni. Rupse un smoc de fire și le
mototoli pătimaș în palme. […]
Pământul negru-gălbui părea un obraz mare ras de curând… Privindu-l, Ion oftă și
murmură:
– Locul nostru, săracul!... […]
Sub sărutarea zorilor tot pământul, crestat în mii de frânturi, după toanele și nevoile
atâtor suflete moarte și vii, părea că respiră și trăiește.
Porumbiștile, holdele de grâu și de ovăz, cânepiștile, grădinile, casele, pădurile, toate
zumzeau, șușoteau, fâșâiau, vorbind un grai aspru, înțelegîndu-se între ele și bucurându-se
de lumina ce se aprindea din ce în ce mai biruitoare și roditoare. Glasul pământului
pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleșindu-l. Se simțea mic și slab,
cât un vierme pe care-l calci în picioare, ca o frunză pe care vântul o vâltorește cum îi place.
Suspină prelung, umilit și înfricoșat în fața uriașului:
– Cât pământ, Doamne!...
În același timp însă iarba tăiată și udă parcă începea să i se zvârcolească sub
picioare. Un fir îl înțeapă în gleznă, din sus de opincă. Brazda culcată îl privea
neputincioasă, biruită, umplându-i inima deodată cu o mândrie de stăpân. Și atunci se
văzu din ce în ce mai mare. Vâjâiturile stranii păreau niște cântece de închinare.
Sprijinit în coasă pieptul i se umflă, spinarea i se îndreaptă, iar ochii i se aprinseră într-
o lucire de izbândă. Se simțea atât de puternic încât să domnească peste tot cuprinsul.
57
___________________________________________________________________________
Totuși în fundul inimii lui rodea ca un cariu părerea de rău că din atâta hotar el nu
stăpânește decât două-trei crâmpeie, pe când toată ființa lui arde de dorul de a avea pământ
mult, cât mai mult…
Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil. Veșnic a pizmuit pe cei bogați și veșnic
s-a înarmat într-o hotărâre pătimașă. Trebuie să aibă pământ mult, trebuie! De pe atunci
pământul i-a fost mai drag ca o mamă…”
( L. Rebreanu, Ion )
Cerințe:
1. Numește printr-un singur cuvânt starea sufletească a lui Ion, așa cum rezultă din primul
alineat al textului
2. Stabilește o legătură între sintagma glasul pământului (care dă și titlul primei părți a
romanului) și atitudinea personajului în secvența de mai sus.
3. Atribuie o semnificație faptului că Ion oftează la vederea delniței lui Toma Bulbuc: Locul
nostru, săracul!...
4. Motivează suspinul prelung, umilit și înfricoșat al flăcăului – Cât pământ, Doamne!... – în
fața uriașului.
5. Subliniază secvența care marchează schimbarea atitudinii personajului față de uriaș.
6. Formulează ideea care se desprinde din alineatul marcat prin chenar.
8. Prezintă perspectiva narativă în romanul Ion, pe baza enunțului următor: ,,Totuși în fundul
inimii lui rodea ca un cariu părerea de rău că din atâta hotar el nu stăpânește decât două-
trei crâmpeie, pe când toată ființa lui arde de dorul de a avea pământ mult, cât mai mult…”
Fișa nr . 2
Stabilește tipul de caracterizare din fragmentele citate mai jos, precizând trăsăturile
de caracter ale personajului ce se desprind din acestea.
,,Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil (...) De pe atunci i-a fost mai drag decât
o mamă.”
,,Era iute şi harnic ca mă-sa. (...) Munca îi era dragă oricât ar fi fost de aspră, ca o
râvnă ispititoare.”
,,... toată fiinţa lui arde de dorul de a avea pământ mult, cât mai mult.”
,,Toată isteţimea lui nu plăteşte o ceapă degerată, dacă n-are şi el pământ mult, mult
..”
,,Îl cuprinse o poftă sălbatecă să îmbrăţişeze huma, s-o crâmpoţească în sărutări.
Întinse mâinile spre brazdele drepte, zgrunţuroase şi umede.”
,,Când a umblat la şcoala din sat a fost cel mai iubit elev al învăţătorului Herdelea,
care mereu i-a bătut capul Glanetaşului să dea pe Ion la şcoala cea mare din Armadia, să-l
facă domn.”
,,Apoi încet, cucernic, fără să-şi dea seama, se lăsă în genunchi, îşi coborâ fruntea şi-
şi lipi buzele cu voluptate de pământul ud. Şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece,
ameţitor.”
Fișa nr. 3
Citeşte cu atenţie textul următor:
,,Peste drum, pe crucea de lemn, Hristosul de tinichea, cu faţa poleită de o rază
întârziată, parcă îi mângâia, zuruindu-şi uşor trupul în adierea înserării de toamnă.
Zăgreanu rămase în mijlocul uliţei urmărind cu priviri drăgăstoase trăsura ce se depărta în
trapul cailor. Ghighi, şezând pe scăunelul din faţă îl vedea şi-l găsea mai drăguţ ca orice alt
bărbat din lume.
La Râpile-Dracului bătrânii întoarseră capul. Pripasul de-abia îşi mai arăta câteva
case. Doar turnul bisericii noi, strălucitor, se înălţa ca un cap biruitor. Zăgreanu însă era
58
___________________________________________________________________________
tot în drum, în faţa crucii, cu capul gol şi, cum stătea acolo aşa, parcă făcea un jurământ
mare.
Apoi şoseaua coteşte, apoi se îndoaie, apoi se întinde iar dreaptă ca o panglică
cenuşie în amurgul răcorors. În stânga rămâne în urmă Cişmeaua-Mortului, pe când în
dreapta, pe hotarul veşted, delniţele se urcă, se îmaprt, se încurcă până sub pădurea
Vărarei. Apoi Pădurea-Domnească înghite uruitul trăsurii, vâltorindu-l în ecouri
zgomotoase…
Satul a rămas înapoi acelaşi, parcă nimic nu s-ar fi schimbat. Câţiva oameni s-au
stins, alţii le-au luat locul. Peste zvârcolirile vieţii, vremea vine nepăsătoare, ştergând toate
urmele. Suferinţele, patimile, năzuinţele, mari sau mici, se pierd într-o taină dureros de
necuprinsă, ca nişte tremurări plăpânde într-un uragan uriaş.
Herdelenii tac toţi trei. Numai gândurile lor, aţâţate de speranţa împodobitoare a
tuturor sufletelor, aleargă neîncetat înainte. Copitele cailor bocănesc aspru pe drumul
bătătorit şi roţile trăsurii uruie mereu, monoton, monoton ca însuşi mersul vremii.
Drumul trece peste Jidoviţa, pe podul de lemn, acoperit de peste Someş, şi pe urmă se pierde
în şoseaua cea mare şi fără început…”
(L. Rebreanu , Ion)
Cerințe:
1. Găseşte sinonime contextuale pentru următoarele cuvinte: poleit, trăsură, delniţă (în text
delniţele), împodobitoare.
2. Scrie patru expresii/ locuţiuni care să conţină cuvântul drum.
3. Arată semnificaţia simbolică a drumului.
4. Interpretează semnificaţia comparaţiei din această frază cu valoare concluzivă: Copitele
cailor bocănesc aspru pe drumul bătătorit şi roţile trăsurii uruie mereu, monoton, monoton
ca însuşi mersul vremii.
5. Comentează următorul pasaj din finalul romanului: Satul a rămas înapoi acelaşi, parcă
nimic nu s-ar fi schimbat. Câţiva oameni s-au stins, alţii le-au luat locul. Peste zvârcolirile
vieţii, vremea vine nepăsătoare, ştergând toate urmele. Suferinţele, patimile, năzuinţele,
mari sau mici, se pierd într-o taină dureros de necuprinsă, ca nişte tremurări plăpânde într-
un uragan uriaş.
6. Încadrează fragmentul într-un gen literar, aducând argumente pentru aceasta.
7. În ce curent literar ai încadra creaţia epică a lui Liviu Rebreanu? Argumentează.
8. În ce constă simetria romanului Ion?
9. Romanul Ion are un final închis sau deschis? Argumentează.
10. Demonstrează că Ion este un roman circular. Foloseşte în redactare şi aceste mărturisiri
ale autorului:
,,Spuneam cum am ajuns, frământând planul romanului, să-l sintetizez într-o imagine
grafică. În cursul elaborării, am căutat să realizez concret imaginea aceasta. De-aici a
rezultat înfăţişarea fiecărui capitol în mici diviziuni care cuprind câte o scenă, câte un
moment, în sfârşit, un fir liber din ţesătura generală. Toate acestea apoi au trebuit înnodate
în anume fel ca să se poată întoarce în cuprinsul acţiunilor principale, care şi ele, la sfârşit,
trebuiau să se unească, să se rotunjească, să ofere înfăţişarea unei lumi unde începutul se
confundă cu sfârşitul. De aceea romanul, ca corp sferoid, se termină precum a început.
Cititorul care s-a dus în satul Pripas pe şoseaua laterală, trecând peste Someş şi prin
Jidoviţa, se întoarce la sfârşit pe acelaşi drum înapoi, până ce iese din lumea ficţiunii şi
reintră în lumea lui reală. Lumea romanului rămâne astfel în sufletul cititorului ca o
amintire vie, care apoi se amestecă cu propriile-i amintiri din viaţa-i proprie…”
(Liviu Rebreanu, Mărturisiri, 1932)
59
___________________________________________________________________________
Romanul realist-mitic
Mihail Sadoveanu, Baltagul
Mihail Sadoveanu debutează în anul 1904 cu patru volume de povestiri: Povestiri,

Şoimii, Dureri înăbuşite, Crâşma lui moş Precu. Momente importante în evoluţia autorului
în plan estetic sunt romanele Baltagul (1930), Creanga de aur (1933), Nopţile de Sânziene
(1934) şi Fraţii Jderi (1935-1942). Temele operei sale sunt foarte variate: copilăria, natura,
viaţa ţăranilor, iubirea, natura, istoria, călătoria, povestirea.
Baltagul, publicat în anul 1930, este un roman polimorf, realist şi simbolic în acelaşi
timp, încadrându-se într-un tip aparte de realism, şi anume realismul mitic. Acţiunea este
structurată în funcţie de două planuri narative: unul realist şi unul mitic. Coordonata realistă
a structurii romanului se referă la călătoria pe care o face Vitoria Lipan, la aflarea adevărului
şi la descrierea satului moldovenesc. Dacă avem în vedere motivul adevărului, romanul îşi
dezvăluie o alcătuire în trepte. Motivul căutării şi al cunoaşterii se dezvoltă într-o structură
labirintică. Planul mitic are în centru miturile din care s-a inspirat autorul, precum şi sensul
ritualic al gesturilor Vitoriei. Cel mai important mit care stă la baza structurii acestui roman
este mitul mioritic, fapt subliniat şi de moto-ul pe care îl alege autorul pentru opera
sa: ,,Stăpâne, stăpâne, / Mai chiamă ş-un câne...”. Acest mit include modul de înţelegere a
lumii de către personaje, tradiţiile pastorale, dar şi comuniunea om-natură. Alt mit identificat
în structura romanului este mitul egiptean al lui Isis şi Osiris.
Tema romanului se referă la drumul parcurs de Vitoria Lipan pentru aflarea
adevărului despre moartea soţului ei, urmată de săvârşirea dreptăţii prin pedepsirea
vinovaţilor. De asemenea, se regăsesc şi alte teme ale operei sadovenine, şi anume: natura,
iubirea, viaţa pastorală, călătoria. În acelaşi timp, romanul prezintă monografia satului
moldovenesc de la munte, cu obiceiurile legate de transhumanţă şi de alte evenimente
importante din lumea satului, cum ar fi ritualurile de nuntă, botez şi înmormântare.
Titlul exprimă ideea de dreptate pe care Gheorghiţă o va realiza cu ajutorul
baltagului. Baltagul, toporul cu două tăişuri, este un obiect ambivalent: armă a crimei şi
intrumentul actului justiţiar, reparator.
Perspectiva narativă este obiectivă. Naraţiunea se face la persoana a III-a, iar
naratorul omniprezent şi omniscient reconstituie în mod obiectiv, prin tehnica detaliului şi
observaţie, lumea satului de munteni şi acţiunile Vitoriei. Secvenţele narative sunt legate
prin înlănţuire şi alternanţă. Naraţiunea este preponderentă, dar pasajele descriptive fixează
diferite aspecte ale cadrului sau elemente de portret fizic, individual şi colectiv.
Timpul derulării acţiunii este vag precizat, prin anumite repere temporale: ,,aproape
de Sf. Andrei ”,,,în Postul Mare”, ,,10 Martie.” Spaţiul în care se desfăşoară acţiunea este la
început satul Măgura Tarcăului. Fiind un roman realist, pentru a sublinia veridicitatea,
autorul introduce toponime care există pe hartă: Piatra-Neamţ, Sabasa, Fărcaşa etc. De
asemenea, acţiunea romanului se desfăşoară cronologic, urmărind momentele subiectului.
În Baltagul există două tipuri de conflict. Un prim conflict, cel interior, se
prefigurează la începutul romanului și este marcat de neliniștea Vitoriei, care nu înțelege
absența prelungită a soțului ei și nu știe ce soluție să adopte. De aceea, oscilează între mai
multe posibilități: fie întârzie la vreo petrecere, fie s-a oprit la o femeie, fie i s-a întâmplat o
nenorocire. Acest conflict încetează în momentul în acre femeia acceptă nefirescul întârzierii
prelungite și conștientizează că numai moartea l-ar fi putut opri să se întoarcă acasă după
60
___________________________________________________________________________
atâta timp. Al doilea tip de conflict este cel exterior și se manifestă între Vitoria și asasinii
soțului ei pe care reușește să-i demaște și să-i pedepsească.
Structurat în 16 capitole, romanul are o acțiune simplă, urmărind un singur fir epic:
drumul Vitoriei Lipan în căutarea soțului ei, Nechifor.
Incipitul romanului descrie o cosmogonie populară, spusă uneori de Nechifor Lipan
la nunţi şi cumetrii, care pune în relaţie destinul individual al acestuia reprezentat de
munteni, cu destinul altor neamuri: ,,Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus
rânduială şi semn fiecărui neam. [...] La urmă au venit şi muntenii ş-au îngenunchiat la
scaunul Împărăţiei. Domnul s-a uitat la ei cu milă: - Dar, voi, necăjiţilor, de ce aţi întârziat?
[...] – Apoi aţi venit cei din urmă, zice Domnul cu părere de rău. Dragi îmi sunteţi, dar n-am
ce vă face. Rămâneţi cu ce aveţi. Nu vă mai pot da într-adaos decât o inimă uşoară ca să vă
bucuraţi cu al vostru. Să vă pară toate bune; să vie la voi cel cu cetera; şi cel cu băutura; şi
s-aveţi muieri frumoase şi iubeţe.” În cadrul textului cuvintele rânduială şi semn sunt
frecvent folosite, ele fiind considerate cuvintele-cheie ale romanului. Prin dispariţia lui
Nechifor Lipan, rânduiala, adică ordinea cosmică, a fost distrusă. În opera sadoveniană,
natura se reflectă în om, deoarece tragedia este anunţată de schimbarea stării
naturii: ,,Vitoriei i se păru că brazii sunt mai negri decât de obicei ”, vremea se tulbură,
iarna vine mai repede. Un alt element care confirmă moartea lui Nechifor Lipan este visul
Vitoriei, care anunţă şi călătoria pe care trebuie să o facă în căutarea celui dispărut: ,,Se
făcea că vede pe Nechifor Lipan călare, cu spatele întors către ea, trecând spre asfinţit o
revărsare de ape.” Semnele viitoarei călătorii vin şi din partea naturii: ,,Cocoşul dă semn de
plecare ”.
Intriga cuprinde frământările personajului principal, dar şi pregătirile pe care le face
pentru călătorie. Pe plan social, se conturează monografia unui sat de munte, unde tradiţia nu
permite abateri de la legile nescrise. Minodora este certată de mama ei când este interesată
de lumea oraşului. În viaţa acestei societăţi arhaice biserica şi practica magică coexistă.
Înaintea plecării, Vitoria se supune unui ritual de purificare: ţine post negru douăsprezece
vineri, merge împreună cu fiul ei la biserică pentru a se închina la sfânta Ana, vinde lucruri
pentru a face rost de bani de drum, merge la Piatra-Neamţ să consulte autorităţile, sfinţeşte
baltagul care îi va aparţine lui Gheorghiţă. Atitudinea ei faţă de lumea oraşului este foarte
importantă pentru tipul de mentalitate pe care îl reprezintă: ea nu are încredere în rânduiala
din această lume şi refuză scrierea unei jalbe către ,,stăpânirea pământeană ”.
Desfăşurarea acţiunii prezintă călătoria Vitoriei şi a fiului ei, Gheorghiţă. Această
călătorie în căutarea adevărului despre soţul ei începe în luma martie şi străbate invers linia
transhumanţei. Căutarea adevărului este asociată cu motivul labirintului. Parcurgerea acestui
drum are diferite semnificaţii. Vitoria reconstituie traseul şi evenimentele care au condus la
moartea bărbatului ei, ceea ce simbolizează o dublă aventură, a cunoaşterii lumii şi a
cunoaşterii de sine. Pentru Gheorghiţă, călătoria are rolul unei iniţieri, romanul căpătând
caracter de bildungsroman. Primul semn legat de trecerea lui Nechifor Lipan pe acel traseu
apare la Bicaz, unde hangiul îşi aminteşte de acesta. Urmele sunt găsite şi la Călugăreni, apoi
la Fărcaşa. La Vatra-Dornei ciobanul cumpărase în noiembrie trei sute de oi. Odată cu
această achiziţie, în mărturile oamenilor apar trei ciobani. Chipul unuia rămâne în amintire,
deoarece are buza despicată, detaliu ce semnalizează natura malefică şi infernală a
personajului. La hanul din Broşteni aflăm că ciobanii au trecut spre gura Negrei. Urma
acestora este regăsită la Borca, apoi la Sabasa. Este foarte important că în această călătorie ei
asistă la un botez, la Cruci şi la o nuntă, la Borca. Succesiunea acestor momente esenţiale din
viaţa omului, îi dă de gândit Vitoriei şi anticipează ritualul de înmormântare din final.
După popasul de la Crucea Talienilor, Vitoria coboară pe celălalt versant al muntelui,
în satul Suha. Ajunsă aici, Vitoria iese din întuneric, misterul labirintului este rezolvat
deoarece ea ştie cu certitudine că asasinii sunt Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui. Adevărul trebuie
însă demonstrat şi va face acest lucru cu ajutorul lui Iorgu Vasiliu, cârciumarul din Sabasa şi
de soţia lui. Tot în Sabasa îl găseşte pe Lupu care o călăuzeşte în râpa unde descoperă oasele
61
___________________________________________________________________________
şi hainele lui Nechifor. În zilele următoare, femeia îşi îndeplineşte datoria, realizează
ritualurile de înmormântare. Echilibrul existenţial trebuie repus în drepturile sale prin
încadrarea în ordinea cosmică: ,, Îi fac toate slujbele rânduite, ca să i se liniştească sufletul.”
Prin înmormântare, Nechifor Lipan se reîntoarce în locul ce i se cuvine în acest univers
arhaic.
Pentru Gheorghiţă, căutarea tatălui are rolul unei iniţieri deoarece pe parcursul
acestei călătorii labirintice el se maturizează. Esenţial este momentul în care este pus să
vegheze, în râpă, osemintele tatălui, acţiune care are semnificaţia unei renaşteri simbolice şi
care asigură continuitatea dintre părinte şi fiu, însemnând şi dobândirea unei personalităţi: ,,
Sângele şi carnea lui Nechifor Lipan se întorceau asupra lui în paşi, în zboruri, în chemări.”
Maturizarea se împlineşte în momentul în care îl pedepseşte pe unul dintre asasinii tatălui,
omorându-l cu ajutorul baltagului sfinţit.
Punctul culminant al textului este plasat în scena parastasului, unde Vitoria conduce
din fundal, cu inteligenţă şi tenacitate, ancheta care duce la dezvăluirea şi pedepsirea
vinovaţilor. Reconstituirea fidelă a scenei crimei surprinde pe toată lumea, chiar şi pe
ucigaşii Ilie Cuţui şi Calistrat Bogza. Primul îşi recunoaşte vina, însă al doilea devine
agresiv. Este lovit de Gheorghiţă cu baltagul lui Nechifor şi sfâşiat de câinele Lupu. Vitoria
Lipan devine în final un personaj justiţiar: legile nescrise ale demnităţii nu au fost respectate,
ucigaşii trebuie să plătească deoarece au încălcat normele morale ale colectivităţii.
Deznodomântul îl prezintă pe Bogza recunoscându-şi vina şi cerându-i iertare
Vitoriei. Aceasta îi răspunde foarte rece: ,, Dumnezeu să te ierte.”, apoi pune la cale
pomenile viitoare pentru sufletul lui Nechifor Lipan, dar şi drumul de întoarcere spre casă
împreună cu fiul ei şi cu oile pe care le cumpărase Nechifor înainte să fie ucis. Astfel, finalul
restabileşte atât ordinea socială, cât şi pe cea cosmică: Nechifor Lipan a fost răzbunat şi a
fost reintrodus în ordinea cosmică prin ritualul de înmormântare, iar Vitoria trebuie să se
întoarcă la viaţa ei, să aibă grijă de casă şi de copiii ei: ,,La patruzeci de zile vom fi iar aici şi
vom ruga pe domnu Toma şi pe părintele să ne ajute a împlini datoria de patruzeci de zile.
Atuncea om face praznic mai bun, cu carne de miel de la turma cea nouă. Om aduce atuncea
de la mănăstirea Varaticului şi pe soră-ta Minodora, ca să cunoască mormântul. Ş-apoi
după aceea ne-om întoarce iar la Măgura, ca să luăm de coadă toate câte-am lăsat. Iar pe
soră-ta să ştii că nici c-un chip nu mă pot învoi ca s-o dau după feciorul acela nalt şi cu
nasul mare al dăscăliţei lui Topor.” Aceste cuvinte ale Vitoriei se leagă de povestea lui
Nechifor de la începutul romanului: muntenii nu au noroc în viaţă, dar au o ,,inimă
uşoară” care îi ajută să treacă peste marile necazuri şi să-şi ducă mai departe viaţa.
Personajele
Vitoria Lipan, personajul principal al romanului, este o figură reprezentativă pentru
lumea tradiţională descrisă în roman. Întruneşte calităţile fundamentale ale omului de la ţară
care respectă legile strămoşeşti, putând fi considerată un personaj exemplar care capătă o
alură mitică.
La început, naratorul o descrie pe Vitoria pe prispa casei sale, aducându-şi aminte de
legenda pe care soţul ei obişnuia să o povestească la nunţi. Încremenirea şi privirea ei
pierdută sugerează neliniştea ei interioară, dar i se conturează şi un portret fizic succint: ,,
Ochii ei căprii, în care parcă se răsfrângea lumina castanie a părului, erau duşi
departe.” Îngrijorarea eroinei este cauzată de întârzierea mult prea mare a soţului ei care
plecase la Dorna să cumpere oi. Portretul fizic îi pune în evidenţă şi frumuseţea: ,, Nu mai
era tânără, dar avea o frumuseţe neobişnuită în privire. Ochii îi străluceau ca-ntr-o uşoară
ceaţă în dosul genelor lungi şi răsfrânte în cârligaşe.”
Portretul moral reiese mai ales din faptele şi gândurile eroinei, prin caracterizare
directă. Fiind o femeie credincioasă şi cu frică de Dumnezeu, Vitoria merge la părintele
Daniil Milieş pentru sfat şi refuză să creadă că soţul ei întârzie la petreceri atât de mult.
Îngrijorarea ei ne subliniază dragostea puternică pe care i-o poartă soţului care
era ,,dragostea ei de douăzeci şi mai bine de ani. Aşa-i fusese drag în tinereţă Lipan, aşa-i
62
___________________________________________________________________________
era drag şi acuma, când aveau copii mari cât dânşii.” , afirmaţie din care putem deduce şi
vârsta acesteia. Datorită acestui sentiment puternic, vrea să afle cu orice preţ ce s-a întâmplat
cu soţul ei şi nu crede prezicerile babei Maranda cum că acesta a părăsit-o pentru o altă
femeie ,,cu ochii verzi”. Are deplină încredere în soţul ei că respectă sfânta taină a căsătoriei,
aşa că devine tot mai sigură că s-a întâmplat o nenorocire.
Vitoria respectă datinile strămoşeşti, se ghidează în presupunerile ei după semne ale
credinţei străbune, precum şi după valori morale, acţionând în funcţie de acestea. Ia în
considerare semnele rău-prevestitoare, cum ar fi visele (îl visează pe Nechifor călare cu
spatele întors către ea, trecând o apă neagră) şi impresia că aude glasul lui, fără a-i vedea
însă chipul.
Naratorul dezvăluie indirect, frământările eroinei (care alcătuiesc labirintul interior),
care trece de la nelinişte la bănuială, apoi la certitudinea că ceva rău i s-a întâmplat soţului
ei. Inteligentă, dârză şi cu o voinţă puternică, Vitoria se hotăreşte să plece în căutarea lui
Nechifor, pe acelaşi drum pe care plecase şi acesta (drumul poate fi considerat şi un labirint
exterior).
Înaintea călătoriei săvârşeşte un ritual de purificare sufletească, ţine post negru,
dăruieşte mănăstirii Bistriţa o icoană, o lasă pe Minodora, fiica ei, la mănăstire, acţiuni care
subliniază credinţa acesteia în Dumnezeu. Se ocupă şi de partea materială a existenţei,
punând în ordine gospodăria, dând dovadă de hărnicie şi de spirit practic. Lucidă şi cu un
spirit organizatoric deosebit, vinde din bunurile agonisite ca să aibă bani de drum, îi
comandă fiului ei un baltag nou şi pleacă împreună în căutarea lui Nechifor.
Hotărâtă să afle adevărul şi să răzbune moartea bărbatului ei, Vitoria se opreşte în
locurile unde poposise şi Nechifor, respectă şi onorează tradiţiile şi obiceiurile, participând
la o ,, cumătrie ” şi la o nuntă. Superstiţioasă, consideră că şi acesta este un semn rău, pentru
că mai întâi întâlneşte botezul şi apoi nunta. Cu discreţie şi inteligenţă, află în fiecare loc
unde ajunge noi amănunte legate de soţul ei. Punând cap la cap cele aflate, cu o logică
impecabilă, descoperă trupul lui Nechifor în râpa de sub Crucea Talienilor. Datina
înmormântării şi pedepsirea ucigaşilor constituie fapte sugestive pentru caracterizarea
indirectă a eroinei. Ea împlineşte şi respectă toate datinile şi obiceiurile înmormântării. În
pedepsirea vinovaţilor dă dovadă de tărie de caracter, dar şi de viclenie, respectând în acelaşi
timp legile nescrise conform cărora nimeni nu poate rămâne nepedepsit după ce a înfăptuit o
crimă. Gheorghiţă, precum şi cei doi ciobani sunt surprinşi de intuiţia şi de inteligenţa
femeii, caracterizând-o în mod direct: ,,Mama asta trebuie să fie fermecătoare, cunoaște
gândul omului...”. După ce îşi împlineşte datoria şi reuşeşte să facă dreptate, se întoarce la
viaţa ei, fiind hotărâtă să-şi asume noile responsabilităţi de femeie văduvă devenită cap de
familie.
Portretul moral este puternic conturat, Vitoria fiind înzestrată cu spirit justiţiar,
inteligenţă, luciditate, stăpânire de sine, devotament şi neclintire în împlinirea tradiţiilor şi
datinilor străvechi, trăsături care reies mai ales din faptele, vorbele şi gândurile femeii, prin
caracterizare indirectă. Dialogul şi relaţiile cu alte personaje ale romanului evidenţiază, de
asemenea, stăpânirea de sine, inteligenţa ieşită din comun ca trăsături definitorii. De
asemenea, alegerea numelui eroinei este una simbolică, care sugerează natura de
învingătoare a acestei femei puternice.
Pe lângă modalităţile tradiţionale de caracterizare, Sadoveanu foloseşte şi mijloacele
artistice ale introspecţiei psihologice, şi anume, labirintul interior, memoria afectivă,
credinţele strămoşeşti, mentalitatea ancestrală, superstiţiile, semnele rău-prevestiroare, care
determină comportamentul exterior al eroinei.
Personajul secundar, Gheorghiță, reprezintă generația tânără, acre trebuie să ia locul
tatălui dispărut. Romanul poate fi considerat inițiatic, deoarece prezintă drumul spre
maturizarea lui Gheorghiță.
Nechifor Lipan este caracterizat în absență, prin retrospectivă și rememorare, și
simbolizează destinul muritor al oamenilor. Pe drumul căutării lui, portretul lui Nechifor se
63
___________________________________________________________________________
conturează asemenea unui erou cu trăsături legendare: vesel, generos și mai ales netemător
de a umbla singur în miez de noapte. Vorba lui Lipan ,, Nimene nu poate sări peste umbra lui
” anticipează destinul acestuia.
Stilul romanului este unul solemn, cu propoziții și fraze sentențios-naive cu caracter

oral, semănând cu exprimarea dintr-o carte populară veche. Textul are un caracter
pseudoritmic și o muzicalitate izvorâte în chip natural dintr-o serie de elemente poetice și
sintactice: expresii arhaice, anumite forme populare, cadența cuvintelor care uneori imprimă
prozei un ritm trohaic, folosirea infinitivului, gerunziului și participiului care sporesc
armonia limbajului, imagini acustice etc.
În concluzie, romanul Baltagul, de M. Sadoveanu impresionează prin profunzimea cu
care surprinde semnificațiile acțiunilor personajelor. Muntenii sunt legați de natură, ale cărei
semne știu să le citească, dar și de tradiții, de vechile rânduieli ale lumii și ale vieții.
Amestecul acesta de realism și mitic este oglinda profunzimilor sufletului din popor.
III. FIȘE DE LUCRU
Fișa nr. 1
Scrie răspunsul la fiecare dintre următoarele cerinţe, cu privire la textul de mai jos:
,,Vitoria îl privi clipind. Îl privi sfios şi nesigur; pe când ea era plină de gânduri, de patimă
şi de durere. Oftă cu năduf şi începu să strângă masa, cu mişcări smucite. Fata voi să o
ajute, ea o dădu la o parte cu cotul. Băiatul se închină la icoane, mulţumind lui Dumnezeu
pentru masă, apoi ieşi în sat ca să întâlnească prieteni şi să întrebe veşti despre fetele cu
care se afla bine. Stăpâna casei îl urmări cu ochii până departe de hudiţă, după aceea,
lângă catră, cu coatele pe genunchi şi cu tâmplele în palme, se cufunda în starea ei
obişnuită.
În închipuirea ei, bănuiala care intrase într-însa era un vierme neadomit. Se desfăcuse încet,
încet de lume şi intrase oarecum în sine. Din faţa nădejdii pe care şi-o pusese în singurul
bărbat al casei, înţelegea că trebuie să dea înapoi. Asta era o mare mâhnire ... Totuşi va
găsi un mijloc ca mintea ei să ajute şi braţul ei să lucreze. Fiinţa ei începea să se
concentreze asupra acestei umbre, de unde trebuia să iasă lumina.
Timpul stătu. Îl însemna totuşi cu vinerile negre, în care se purta de colo-colo fără apă, fără
cuvânt, cu broboada cernită peste gură. Sărbătorile şi petrecerile solstiţiului de iarnă, i-au
fost pentru prima oară străine şi depărtate. Urările de Anul Nou, capra şi căluşul şi toată
zvoana şi veselia cotlonului aceluia din munte le respinsese de către sine ... Toate urmau ca
pe vremea lui Burebista, craiul nostru cel de demult. Ea însă se socotea moartă, ca şi omul
ei care nu era lângă dânsa.”
1. Menţionează câte un sinonim pentru sensul din text al următoarelor cuvinte: năduf şi
smucite.
2. Explică semnificaţia unei figuri de stil din textul dat.
3. Transcrie două structuri din care să reiasă cele două tipuri de realităţi (interioară şi
exterioară) trăite de eroină.
4. Precizează natura conflictului şi tehnica narativă prin care se realizează.
5. Numeşte şi exemplifică două mijloace de caracterizare folosite pentru conturarea
personajului Gheorgjiţă.
6. Selectează din fragmentul dat o secvenţă care face referire la timpul acţiunii.
7. Ilustrează, prin două carateristici, apartenenţa fragmentului citat la genul epic.
8. Exprimă-ţi opinia deespre ipostazele timpului aşa cum apar în fragmentul dat.
9. Pornind de la fragmentul dat, realizează portretul Vitoriei Lipan în aproximativ 10-15
rânduri.
64
___________________________________________________________________________
Fișa nr. 2
1. Completează spațiile libere astfel încât traseul Vitoriei Lipan și al lui Gheorghiță să
fie corect:
Se
Pornește din Se
opresc
Fărcașa,
opres
Călugăreni Se unde întâlnesc un botez Se

opres
opres
unde întâlnesc nunta.
Trec prin țările Dornei și ajung la , de unde vântul se schimbă.
Merg peste deal: trec prin Păltiniș, Darmoxa, Broșteni. Apoi ajung la
unde află că erau trei ciobani. Trec dealul și ajung la unde au fost doar
doi ciobani.
Cei doi se întorc de la .. .
Între cele două sate este găsit Nechifor Lipan.
2. Completează spațiile punctate, astfel încât afirmațiile să fie adevărate.
a. Romanul ”Baltagul” se inspiră din ............................................................................

b. Vitoria și Gheorghiță au pornit la drum în data de ....................................................
c. Nechifor și-a schimbat numele pentru că....................................................................
d. Minodora era îndrăgostită de fiul dascălului .............................................................
e. Numele subprefectului Bistriței este ..........................................................................
f. Legenda din vârful Ceahlăului este amintită când cei doi poposesc la ......................
g. Martorul crimei a fost ....................................... , pe nume ........................................
h. Criminalii lui Nechifor au fost ................................... și ...........................................
3. Explică, în 15-20 rânduri, de ce romanul ”Baltagul” este un roman inițiatic.
65
___________________________________________________________________________
Romanul modernist și subiectiv
Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste,
întâia noapte de război

Camil Petrescu (n. 22 aprilie 1894, București - d. 14 mai 1957) a fost un
romancier, dramaturg, doctor în filozofie, nuvelist și poet. El pune capăt romanului
tradițional și rămîne în literatura noastră în special ca inițiator al romanului modern.
Din 1913 a urmat cursurile Facultății de Filozofie și Litere, de la Universitatea
București. Devine mai apoi profesor de liceu la Timișoara. Își ia doctoratul în filosofie cu
o teză despre teatru, intitulată Modalitatea estetică a teatrului.
Debutează în revista Facla (1914), cu articolul Femeile și fetele de azi, sub
pseudonimul Raul D.
Între 1916 - 1918 participă ca ofițer la primul război mondial, iar experiența trăită
acum se regăsește în romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930).
Încă din anul 1920 participă la ședințele cenaclului Sburătorul condus de Eugen
Lovinescu, iar în revista omonimă publică primele poezii.
Debutul editorial se petrece cu un volum de Versuri. Idee. Ciclul morții, în 1923.
În 1930 publică romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, iar în 1933,
cel mai valoros roman al său și unul dintre romanele importante ale modernismului
european, Patul lui Procust.
Camil Petrescu, personalitate multilaterală, s-a manifestat creator în cele mai
variate direcții ale culturii. Cu vădite și temeinice aplicații spre filosofie, formația
spirituală a scriitorului și-a pus amprenta asupra creației sale literare.
Încadrarea creației într-o epocă, tipologie și curent literar
,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman subiectiv și de
analiză psihologică.
Romanul este definit ca opera epică, în proză, de mare întindere, cu o acţiune
desfăşurată pe mai multe planuri şi la care participă un număr mare de personaje.
Trăsăturile romanului subiectiv sunt: prezentarea lumii prin intermediul conştiinţei,
realizând o imagine parţială a acesteia; universul fictiv se concentrează asupra evenimentelor
din planul conştiinţei; conflictul principal este interior, trăirile, interpretările evenimentelor
sunt mai importante decât întâmplărle concrete; construcţia subiectului nu mai respectă
ordinea cronologică, producându-se dilatări sau comprimări ale timpului, trecându-se dintr-
un plan în altul; pentru sublinierea autenticităţii se inserează în text scrisori, articole de ziar,
pagini de jurnal, relatări; acţiunea nu se mai desfăşoară după o cauzalitate prestabilită,
evoluţia evenimentelor neputând fi anticipată; personajul este o individualitate complexă a
cărei evoluţie nu poate fi prevăzută pentru că el are îndoilei, ezită, analizează; naraţiunea se
face la persoana I, discursul fiind structurat în funcţie de subiectivitatea naratorului personaj;
timpul este prezent şi subiectiv.
Romanul aparține curentului literar modernism, prin modalitățile de construcție a
subiectului și personajelor, prin subiectivitate și autenticitate.
Autenticitatea în romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război
Prin cele două romane ale sale, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de
război (1930) şi Patul lui Procust (1933), Camil Petrescu a înnoit romanul românesc
interbelic prin sincronizare cu literatura universală. Primul lucru care a făcut din Camil
Petrescu un precursor al „noului roman” a fost ideea de autenticitate, dezvoltată în celebrul
eseu Noua structură şi opera lui Marcel Proust, în care teoretizează romanul modern, de tip
66
___________________________________________________________________________
proustian, şi respinge romanul de tip tradiţional, în care naratorul este omniprezent şi
omiscient. Acest concept literar este caracteristic prozei moderne subiective şi defineşte
încercarea de redare cât mai fidelă a trăirilor interioare ale personajului.
Punându-se accentul pe autenticitate, se schimbă şi scopul literaturii: aceasta nu este
scrisă pentru a delecta, ci pentru a aduce revelaţia unei realităţi. Din această perspectivă,
autentic trebuie înţeles, înainte de orice, ca opus la „fals”. Literatura este recunoscută ca o
producătoare de reprezentări artificiale, imaginare. Pe parcursul textului, Camil Petrescu
subliniază diferenţa dintre scrierea sa şi literatura în general, între faptul trăit cu adevărat şi
ficţiune. Personajul-narator califică drept „falsă” o întreagă literatură de război care modifica
intenţionat evenimentele pentru a sublinia eroismul soldaţilor români şi dorinţa lor de a muri
pentru patrie. În Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război accentul se mută pe
faptul trăit, nu pe evenimentul propriu-zis. Pe parcursul întregului roman urmărim trările lui
Ştefan Gheorghidiu, personaj care împrumută foarte multe trăsături ale autorului însuşi. S-a
considerat chiar că a doua parte a romanului ar reprezenta de fapt un text autobiografic. Într-
adevăr, Camil Petrescu a participat la primul război mondial şi a avut un jurnal de front, dar
acesta a fost adaptat la psihologia personajului. Spre deosebire de autor, Gheorghidiu nu
participă la război datorită patriotismului şi nu este mişcat de aspiraţiile naţionale.
O altă modalitate prin care este subliniată senzaţia de autenticitate este inserarea în
text a faptelor banale, groteşti şi absurde, care intervin pe parcursul naraţiunii şi care fac să
transpară rolul hazardului şi imprimă succesiunii evenimentelor acea mişcare imprevizibilă
proprie trăirii lor reale. De asemenea, sunt inserate în text fragmente de jurnal, scrisori sau
note de subsol explicative. Cititorul este surprins de faptul că, aşa cum sunt relatate, dau
senzaţia de autenticitate.
Alături însă de elementele evident moderne, există şi câteva de natură clasică,
acestea nu influenţează însă încadrarea romanului în modernitate. Prin intermediul
personajului se realizează şi o prezentare a societăţii contemporane scriitorului, dar şi o
tipologie. Într-o societate în care important este să fii „monden” se disting personaje ca
Tache Gheorghidiu, prototipul arivistului şi parvenitului şi Nae Gheorghidiu, politicianul
arivist fără scrupule. Prin intermediul lui Nae Gheorghidiu suntem introduşi în viaţa politică
a timpului, în care indivizi fără personalitate, dar „cu spirit” iau hotărâri importante cum ar fi
intrarea României în război.
Perspectiva narativă
Romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este scris la persoana I,
sub forma unei confesiuni a personajului principal, Ştefan Gheorghidiu. Preocuparea pentru
epicul propriu-zis există, deşi în roman predomină analiza. Numai că evenimentele sunt de
fiecare dată filtrate estetic prin conştiinţă. Naratorul este protagonistul
romanului, perspectiva narativă fiind subiectivă şi unică. Naraţiunea la persoana I
presupune existenţa unui narator implicat, planul naratorului identificându-se cu cel al
personajului. Punctul de vedere unic şi subiectiv, al personajului care mediază înte cititor şi
celelalte personaje, face ca cititorul să cunoască despre ele tot atâta cât ştie şi personajul
principal. Însă situarea eului narativ în centrul povestirii conferă autenticitate, iar faptele şi
personajele sunt prezentate ca evenimente interioare, interpretate, analizate. Prin monolog
interior, Ştefan Gheorghidiu analizează, alternând sau interferând, aspecte ale planului
interior (trăiri, sentimente, reflecţii) şi ale planului exterior (fapte, tipuri umane, relaţii cu
alţii).
Tema romanului o constituie drama intelectualului lucid care trece prin două
experienţe fundamentale, iubirea şi războiul, pe care le analizează în încercarea de a găsi
semnificaţia profundă a existenţei sale. Romanul este structurat în două părţi, precizate încă
din titlu: prima parte este reprezentată de „ultima noapte de dragoste”, iar a doua de „întâia
noapte de război”. Prima parte prezintă drama iubirii, iar a doua drama războiului. Dacă
prima parte este o scriere pur ficţională, a doua parte se bazează pe experienţele reale ale
scriitorului care a participat la luptele din primul război mondial. Unii critici au considerat că
67
___________________________________________________________________________
de fapt ar trebui să fie două romane distincte, dar unitatea lor nu poate fi contestată. Cele
două părţi nu pot fi separate, omogenitatea lor este dată de psihologia personajului-narator,
Ştefan Gheorghidiu.
Construcția discursului narativ și subiectul.
Acţiunea romanului începe sub semnul războiului. În incipitul romanului, autorul se
foloseşte de un artificiu compoziţional deoarece acţiunea primului capitol, intitulat La
Piatra Craiului în munte,este posterioară întâmplărilor relatate în celelalte capitole din prima
parte. Capitolul pune în evidenţă cele două planuri temporale ale discursului narativ: timpul
narării / cronologic (prezentul frontului, războiul) şi timpul narat / psihologic (trecutul
poveştii de iubire). În primăvara anului 1916, Ştefan Gheorghidiu se află concentrat undeva
la graniţă, deasupra Dâmbovicioarei. Într-o zi la popota ofiţerilor se porneşte o discuţie
despre căsătorie şi dragoste, despre un ofiţer care îşi ucide soţia adulterină şi este achitat la
proces. Este prima scenă memorabilă a romanului în care Gheorghidiu îşi exprimă concepţia
despre iubire. Această discuţie declanşează memoria afectivă a personajului, trezindu-i
amintirile legate de cei doi ani şi jumătate de căsnice cu Ela. Personajul vrea neapărat să
meargă la Câmpulung să-şi vadă soţia şi de aici prima serie de fapte se întrerupe.
Cel de-al doilea capitol, intitulat Diagonalele unei moşteniri, debutează abrupt cu
următoare frază care constituie şi intriga romanului: „Eram însurat de doi ani şi jumătate cu
o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşeală.” Urmează o lungă poveste de dragoste
şi gelozie. Gheorghidiu, pe atunci student la Filozofie, se căsătoreşte din dragoste cu Ela,
studentă la Litere, orfană crescută de o mătuşă. Iubirea lui se naşte la început din
duioşie: „Iubeşti mai întâi din milă, din îndatorire, din duioşie, iubeşti pentru că ştii că asta o
face fericită”, dar apoi mărturiseşte că poţi iubi şi din orgoliu: „Începusem să fiu totuşi
măgulit că admiraţia pe care o avea mai toată lumea pentru mine, fiindcă eram atât de
pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase studente, şi cred că acest orgoliu a constituit
baza viitoarei mele iubiri.” Personajul este în căutarea iubirii absolute pe care crede că a
găsit-o prin soţia lui, Ela. După căsătorie, cei doi soţi trăiesc modest, dar sunt fericiţi. O
moştenire nesperată le permite să frecventeze cercurile mondene, dar în acelaşi timp le strică
relaţia. Ela se implică în discuţiile despre bani, lucru care lui Gheorghidiu îi displace
profund: „Aş fi vrut-o mereu feminină, deasupra acestor discuţii vulgare.” Mai mult, spre
deosebire de soţul ei, Ela este atrasă de viaţa mondenă, la care noul statut social al familiei îi
oferă acces. Cuplul evoluează spre o inevitabilă criză matrimonială, al cărei moment
culminant are loc cu ocazia excursiei la Odobeşti. În timpul acestei excursii, se pare că Ela îi
acordă o atenţie exagerată unui anume domn G., care, după opinia personajului-narator, îi va
deveni mai târziu amant. Gheorghidiu începe să fie torturat de gelozie, iar cuplul se
destramă. După o scurtă despărţire, Ela şi Ştefan se împacă. Vrând să afle dacă este sau nu
înşelat, eroul îşi pune întrebări şi mai ales interpretează. La un moment dat, fiecare nouă
probă aruncă o altă lumină asupra vieţii şi dramei sale, încât aceeaşi întâmplare capătă mereu
alte semnificaţii, opuse chiar, în funcţie de ultima certitudine. De câteva ori în romanul
geloziei, se revine la problema războiului prin prezentarea unei şedinţe de parlament sau
atunci când, într-un compartiment de tren, avocatul Predescu din Piteşti vorbeşte despre
vitejia legendară a soldatului român. În finalul primei părţi se revine la acţiunea de pe front:
înrolat pe frontul românesc, Gheorghidiu cere o permise, ca să verifice dacă soţia lui îl
înşeală, fapt nerealizat din cauza izbucnirii războiului.
Partea a doua demitizează imaginea războiului văzut ca un catalizator de energii,
de care presa vremii abuzase atât de mult. Frontul înseamnă de fapt haos, măsuri absurde,
învălmăşeală şi dezordine. Ordinele ofiţerilor superiori sunt contradictorii, legăturile dintre
unităţi sunt aleatorii, nimeni nu ştie cu claritate ce trebuie să facă. Fiecare soldat acţiona mai
mult de unul singur, apărându-şi mecanic viaţa şi neavând nicio dorinţă de a muri pentru
patrie. Din cauza informaţiilor eronate, artileria română îşi fixează tunurile asupra propriilor
batalioane. Iar la confruntarea cu inamicul se adaugă frigul şi ploaia. Operaţiunile încep cu
atacarea postului vamal maghiar. Ştefan Gheorghidiu şi unitatea lui pătrund în localitatea
68
___________________________________________________________________________
Bran, cuceresc măgura cu acelaşi nume, apoi Tohanul Vechi, comuna Vulcan, trec Oltul, se
opresc pe dealurile de dincolo de râu, în Cohalm, şi se îndreaptă spre Sibiu.
Experienţele dramatice de pe front modifică atitudinea personajului-narator faţă de
celelalte aspecte ale existenţei sale, ale trecutului său: „Atât de mare e depărtarea de cele
întâmplate ieri, că acestea sunt mai aproape de copilăria mea, decât de mine cel de azi... De
soţia mea, de amantul ei, de tot zbuciumul de-atunci, mi-aduc aminte cu adevărat, ca de o
întâmplare din copilărie.” Capitolul Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu ilustrează
absurdul războiului şi tragismul confruntării cu moartea. Viaţa combatanţilor ţine de hazard,
iar eroismul este înlocuit de spaima de moarte, care păstrează doar instinctul de supravieţuire
şi automatismul: „Nu mai e nimic omenesc în noi.” Drama colectivă a războiului pune în
umbră drama individuală a iubirii.
Romanul se încheie odată cu epuizarea experienţei războiului. Finalul romanului
este elocvent pentru transformarea psihologică a personajului: Ştefan Gheorghidiu vine
acasă într-o permisie şi-i dăruieşte nevestei casele de la Constanţa, cu tot ce este în ele: „I-
am scris că îi las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ, la cărţi... de la lucruri
personale, la amintiri. Adică tot trecutul.”
Ştefan Gheorghidiu – caracterizarea personajului.
Ştefan Gheorghidiu, personajul principal al romanului, şi în acelaşi timp personajul-
narator, reprezintă tipul intelectualului lucid. Drama personajului este de natură
intelectuală deoarece el este, în primul rând, un pasionat al adevărului, al certitudinii, al
absolutului. El trăieşte două experienţe fundamentale, care sunt prezentate prin
intermediul conştiinţei: iubirea şi războiul. Ştefan Gheorghidiu este un tânăr intelectual,
abolvent al Facultăţii de Filozofie, însurat cu o colegă de la Universitate, studentă la Litere,
pe nume Ela. Drama iubirii este prezentată încă de la început când peronajul asistă la o
discuţie la popotă despre un ofiţer care şi-a ucis soţia adulterină şi totuşi a fost achitat.
Această scenă oferă o primă imagine a personajului-narator. Prin intermediul reacţiei sale ne
sunt prezentate câteva dintre frământările interioare ale lui Gheorghidiu şi câteva dintre
ideile sale: vede iubirea ca pe un tot, o unitate pe viaţă în care cei doi „au drept de viaţă şi de
moarte unul asupra celuilalt”. În momentul în care personajul trăieşte această dramă, se oferă
cititorului o retrospectivă a întregii poveşti.
Gheorghidiu este filozof, un spirit lucid care analizează totul, interpretează totul,
fiecare gest al soţiei este un chin pentru el, este interpretat ca un gest de trădare. Personajul
suferă mai ales pentru că nu poate avea iubirea absolută pe care şi-a dorit-o şi care ar trebui
să fie o modalitate de cunoaştere. De asemenea, suferă pentru că nu are certitudinea.
Personajul-narator crezuse că trăieşte marea iubire: „Simţeam că femeia aceasta era a mea în
exemplar unic: aşa ca eul meu, ca mama mea, că ne întâlnisem de la începutul lumii, peste
toate devenirile, amândoi, şi aveam să pierim la fel amândoi.” Dar aspiraţia pentru iubirea
absolută coexistă cu faptul că acest sentiment reprezintă pentru el un proces de
autosugestie. Iubirea lui se naşte la început din duioşie: „Iubeşti mai întâi din milă, din
îndatorire, din duioşie, iubeşti pentru că ştii că asta o face fericită”, dar apoi mărturiseşte că
poţi iubi şi din orgoliu: „Începusem să fiu totuşi măgulit că admiraţia pe care o avea mai
toată lumea pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase
studente, şi cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri.” Tot din orgoliu
Gheorghidiu încearcă să o modeleze pe Ela după propriul tipar de idealitate, ceea ce
favorizează eşecul. Din cauza perspectivei unice, cititorul nu ştie clar dacă Ela îşi înşeală sau
nu soţul. Se sugerează că Ela se schimbă datorită moştenirii, dar poate că aşa a fost
dintotdeauna, iar trăsăturile ei ies la iveală odată cu obţinerea unei situaţii materiale. Pentru
că există doar perspectiva lui, se pune problema dacă nu cumva femeia se schimbă doar în
ochii soţului gelos.
În capitolul Diagonalele unui testament, personajul dă dovadă de alte calităţi, cum
ar fi tăria de caracter, indiferenţa faţă de partea materială a existenţei, dar
şi onestitatea şi inteligenţa, calităţi care îl determină pe unchiul Tache să îi lase o mare
69
___________________________________________________________________________
parte din avere. În ziua în care se duce împreună cu mama şi surorile lui la masă la unchiul
Tache, Nae Gheorghidiu îi reproşează lui Ştefan căsătoria din dragoste cu o fată săracă, ca şi
a tatălui său mort, pe care în plus îl acuză de a nu fi lăsat fiului nicio moştenire. În încercarea
de a-şi apăra părintele, Ştefan expune motivele pentru care nu s-a însurat pentru avere, aşa
cum a făcut unchiul lui: „De cele mai multe ori, părintele, care lasă avere copiilor, le
transmite şi calităţile prin care a făcut averea: un obraz mai gros, un stomac în stare să
digereze şi ouă clocite, ceva din sluţenia nevestei luate pentru averea ei, neapărat o şiră a
spinării flexibiă ca nuiaua (dacă nu cumva rahitismul nevestei milionare n-a înzestrat-o cu o
cocoaşă rigidă ca o buturugă). Orice moştenire e, s-ar putea zice, un bloc.” Impresionat de
izbucnirea lui Ştefan, unchiul Tache îi lasă cea mai mare parte a moştenirii, spre
surprinderea celorlalţi membrii ai familiei, care îl vedeau ca pe un inadaptat. Nae
Gheorghidiu îl caracterizează direct: „N-ai spirit practic... Ai să-ţi pierzi averea [...]. Cu
filozofia dumitale nu faci doi bani. Cu Kant ăla al dumitale şi cu Schopenhauer nu faci în
afaceri nicio brânză. Eu sunt mai deştept decât ei când vine vorba de parale.” Dezgustat de
reacţia familiei care îi intentează proces, inclusiv mama şi surorile lui, Ştefan cedează o parte
din avere, dar se simte tot mai izolat de lumea meschină şi egoistă în mijlocul căreia trăieşte,
mai ales că îşi dă seama că nici femeia iubită nu-l înţelege: „Mă cuprindea o nesfârşită
tristeţe văzând că nici femeia asta, pe care o credeam aproape suflet din sufletul meu, nu
înţelegea că poţi să lupţi cu îndârjire şi fără cruţare pentru triumful unei idei, dar în acelaşi
timp să-ţi fie silă să te frămânţi pentru o sumă, fie ea oricât de mare, să loveşti aprig cu
coatele. Am ştiut mai târziu că aveam o reputaţie de imensă răutate, dedusă din îndârjirea şi
sarcasmul cu care îmi apăram părerile, din intoleranţa mea intelectuală, în sfârşit.”
Primirea moştenirii are efecte şi într-un plan mult mai profund, deoarece generează
criza matrimonială. Dintr-un orgoliu exagerat, refuză să intre în competiţie cu ceilalţi,
fiindcă i se pare sub demnitatea lui de intelectual să-şi schimbe garderoba şi să adopte
comportamentul superficial al dansatorilor mondeni apreciaţi de Ela. De aceea nici nu
întreprinde nimic pentru a recâştiga preţuirea pierdută a soţiei. Gheorghidiu descoperă
realativitatea sentimentului de iubire şi îşi dă seama de eşecul pe acest plan. În acelaşi timp,
recunoaşte că suferinţa e cauzată de evenimentele banale, de micile gesturi ale Elei.
Singurele care contează sunt evenimentele din conştiinţa sa, personjul fiind conştient că îşi
agravează suferinţa prin exagerarea anumitor fapte. El trăieşte iubirea în mod raţional,
intelectual, şi se raportează mereu la absolut.
Cu ocazia excursiei la Odobeşti, gelozia sa este amplificată, este momentul în care
îşi dă seama că nu poate obţine cunoaşterea prin intermediul iubirii pentru soţia sa. Mici
incidente, gesturi fără importanţă poate, privirile pe care Ela le schimbă cu domnul G., se
amplifică în conştiinţa personajului. Nevoia de absolut îl determină să-şi analizeze cu
luciditate stările, de unde suferinţa: „Câtă luciditate atâta conştiinţă, câtă conştiinţă atâta
pasiune şi deci atâta dramă.” Fiind un personaj lucid, nu face doar o analiză a lumii
exterioare, ci şi a propriilor sentimente, dar şi a psihlogiei feminine. Femeile îi apar ca nişte
fiinţe schimbătoare, capricioase, care uită de orice morală când este vorba de a-şi satisface
dorinţele. Această constatare o face când observă reacţiile de tristeţe sau bucurie ale Elei în
legătură cu prezenţa sau absenţa domnului G, pe care nu se sfieşte să le ascundă.
Sentimentele lui sunt analizate cu intensitate, elocvent fiind episodul când doreşte să
dezerteze pentru a-i ucide pe cei doi amanţi. În drama iubirii, greşeala este şi a lui: o aşează
pe Ela pe un piedestal şi apoi este dezamăgit că ea nu reprezintă femeia ideală la care visase.
Gelozia, îndoiala personajului înregistrează şi alte etape ale destrămării cuplului: ruptura,
împăcarea temporară, până la izbucnirea războiului. Despărţirea de Ela, pierderea acestei
iubiri pe care el o credea absolută, echivalează cu pierderea unei părţi din personalitate, care
va fi recuperată parţial prin experienţa războiului.
În ceea ce priveşte relaţia lui Gheorghidiu cu familia şi cu societatea, se observă că
este un inadaptat. Incompatibilitatea dintre el şi familie/ societate reiese cel mai bine din
capitolul în care primeşte moştenirea. Intelectual veritabil, opusul omului deştept şi „cu
70
___________________________________________________________________________
spirit” reprezentat de unchiul său, Gheorghidiu nu este interesat de partea materială a
existenţei. După cum constată şi el, luptă cu mai multă îndârjire pentru o idee în conferinţele
de filozofie, decât pentru moştenire. Societatea îl respinge la rândul ei: colegii îi apreciază
inteligenţa, dar îl ocolesc, rudele sale îi ironizează pasiunea pentru filozofie, prietenii
mondeni nu îi înţeleg gelozia şi frământările. Una dintre doamnele din societatea bună a
Bucureştiului îl acuză de prea multă luciditate, iar mai târziu chiar şi soldaţii de pe front îl
vor ocoli, chiar dacă îi apreciază curajul.
Nici personajul nu apreciază lumea care îl înconjoară şi nu face mari eforturi să se
integreze. Lumea lui Tache şi Nae Gheorghidiu este una brutală în ochii intelectualului. El
opune inteligenţei instinctuale care se află în scopul supravieţuirii, inteligenţa veritabilă care
urmăreşte cunoaşterea absolută. Este considerat un inadaptat atât în plan sentimental, cât şi
în plan social. Societatea avidă îl dezamăgeşte, aşa cum îl dezamăgise şi femeia iubită, motiv
pentru care putem vorbi de o dramă a omului superior.
O ultimă încercare de a junge la acea cunoaştere absolută este participarea la război.
Deşi ar fi putut să evite participarea la război, profitând de averea sa, aşa cum face Nae
Gheorghidiu, Ştefan se înrolează voluntară din dorinţa de a trăi această experienţă
existenţială şi ca act moralmente necesar: „N-aş vrea să existe pe lume o expereienţă
definitivă, ca aceea pe care o voi face, de la care să lipsesc, mai exact să lipsească ea din
întregul meu sufletesc. Ar avea faţă de mine, cei care au fost acolo, o superioritate, care mi
se pare inacceptabilă. Ar constitui pentru mine o limitare.” Nu se înrolează din patriotism, ci
din orgoliu, din dorinţa de a nu se simţi inferior. La fel ca şi în cazul iubirii, Gheorghidiu
analizează cu luciditate războiul nu pentru a sublinia eroismul, ci absurditatea acestuia. El
polemizează cu imaginea războiului din cărţile de literatură sau din articolele din ziarele
vremii, deoarece aceasta nu corespunde cu realitatea. Luptele nu sunt împărţite în mari şi
mici decât în funcţie de numărul celor care au murit. Pentru ofiţerul german aflat pe patul de
moarte lupta din acea zi a fost cea mai mare pentru că este cea care îi va aduce sfârşitul.
Războiul este unul haotic, prost organizat, în care soldaţii mor fără acel sentiment patriotic
descris în cărţi, ci cu regret, disperare şi resemnare.
Dacă în prima parte eroul consideră războiul drept o experiență pozitivă, dorindu-și
înrolarea, în a doua parte este vorba despre o imagine negativă a războiului: se prezintă
soldaţi îngroziţi că vor muri, care nu înţeleg semnificaţia deciziilor luate de putere, ei ştiu
doar că vor muri şi încearcă să-şi apere viaţa. De pe scena istoriei războiul se mută pe aceea
a conştinţei individului, pentru care viaţa sa este mai importantă decât războiul. Pentru
Gheorghidiu, războiul este o modalitate de a-şi verifica personalitatea, îşi analizează reacţiile
pe câmpul de luptă. Confruntat cu situaţii-limită, se analizează conștient: „Ştiu că voi muri,
dar mă întreb dacă voi putea îndura fizic rana care îmi va sfâşia trupul.” Adevărata „dramă”
a războiului este tot de natură interioară, psihologică. Războiul reprezintă experienţa finală
care îi va arăta lipsa de importanţă a problemei din dragoste. Rănit şi spitalizat, Gheorghidiu
se întoarce acasă la Bucureşti, dar se simte detaşat de tot ce îl legase de Ela. Finalul
romanului prezintă sfârşitul dramei personale, a iubirii. Obosit, Ştefan îşi priveşte acum
soţia „cu indiferenţa cu care priveşti un tablou”, iar ruptura este de data aceasta definitivă.
Personajul ia decizia de a-i lăsa toată averea Elei, adică tot trecutul care acum nu mai are
importanţă: „I-am scris că îi las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ, la cărţi... de la
lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul.” Astfel, drama războiului anulează drama
iubirii. În privinţa dramei colective, se poate vorbi despre un final deschis, deoarece
Gheorghidiu se întoarce pe front, fără a mai afla în ce fel îşi manifestă respingerea faţă de
absurditatea războiului.
Dintre modalităţile de caracterizare a personajului, portretul lui Gheorghidiu este
realizat mai ales prin caracterizare indirectă, care se desprinde din fapte, gânduri, limbaj,
gesturi, atitudini şi relaţiile cu celelalte personaje. La aceasta se adaugă autocaracterizarea,
dar şi procedee specifice prozei moderne: autoanaliza lucidă, introspecţia, monologul
interior, fluxul conştiinţei.
71
___________________________________________________________________________
III. FIȘE DE LUCRU
Fișa nr. 1
Citiți cu atenție următoarele texte și răspundeți cerințelor date:
A „În primăvara anului 1916, ca sublocotenent proaspăt, întâia dată concentrat,
luasem parte, cu un regiment de infanterie din capitală, la fortificarea văii Prahovei, între
Bușteni și Predeal. Niște șănțulețe ca pentru scurgere de apă, acoperite ici și colo cu ramuri
și frunziș, întărite cu pamânt ca de un lat de mână, erau botezate de noi tranșee și apărau un
front de vreo zece kilometri. În fata lor, câteva dreptunghiuri de rețele și „gropi de lup” erau
menite să sporească fortificațiile noastre. Toate capetele acestea de tranșee, risipite ici colo,
supraveghind șoseaua de pe boturi de deal, nu făceau, puse cap la cap, un kilometru.”
B „Pentru mine însa această concentrare era o lungă deznădejde. De multe ori
seara, la popotă, era destul un singur cuvânt ca să trezească răscoliri și să întarâte dureri
amorțite. E îngrozitoare uneori această putere a unei singure propozițiuni, în timpul unei
convorbiri normale, ca să pornească dintr-o data măcinarea sufletească, așa cum din zecile
de combinații cu șapte litere ale unui lacăt secret, una singura deschide spre interior. În
asemenea împrejurări, nopțile mi le petreceam în lungi insomnii, uscate si mistuitoare.”
C. „Eram însurat de doi ani și jumătate cu o colegă de la Universitate și bănuiam că
ma înșală. Din cauza asta, nici nu puteam să-mi dau examenele la vreme. Îmi petreceam
timpul spionându- i prieteniile, urmarind-o, făcând probleme insolubile din interpretarea
unui gest, din nuanța unei rochii și din informarea lăturalnică despre cine știe ce vizită la
vreuna dintre mătușile ei. Era o suferință de neînchipuit, care se hrănea din propria ei
substanță.” (Diagonalele unui testament).
1. Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este un roman ………………,
având o naraţiune……………, un narator-…………… şi focalizarea…………
2. Indicii subiectivităţii sunt: a) b)
3. Extrage din textul A două elemente ce conferă romanului un caracter realist.
4. Transcrie din fragmentele B şi C patru secvenţe care exprimă zbuciumul sufletesc al
personajului şi precizează tipul de conflict prezent în roman.
1. 3.
2. 4.
5. Identifică în textul C un enunţ ce se constituie în intriga romanului.
6. Rescrie din primul text 5 termeni din câmpul semantic al războiului.
7. Asociază cele trei fragmente cu câte una din cele două teme ale romanului
A – tema……………, B – tema…………….., C – tema……………..
Fișa nr. 2
Citește cu atenție următorul text:
Aproape chiar din această vreme, nevastă-mea a început să se ocupe cu
superioritate şi de ţinuta mea. Ştiam că la Universitate trec printre studenţii bine. Eram înalt
şi elegant, dar e adevărat că nu-mi făceam decât câte un costum de haine, pe care-l purtam
până se uza şi pe urmă îl înlocuiam cu altul. Cravate, de asemeni, cumpăram alta numai
când cea de la gât era mototolită de-a binelea. Bineînţeles că şi ghetele le pingeleam cât
timp cizmarul socotea că se pot pingeli cuviincios. Dar cum eram subţire, cum cumpăram
obiecte pe care le credeam bune, n-aveam nici un motiv să fiu îngrijorat. La început,
nevastă-mea s-a mulţumit să-mi calce hainele, să-mi aranjeze mai bine nodul de la cravată
şi să-mi puie, în fiecare zi, o batistă mai fină, în buzunarul de sus al hainei. Pe urmă, mi-a
cumpărat trei cravate noi şi o jumătate de duzină de batiste fine de olandă. O stânjenea
parcă neatenţia mea în îmbrăcăminte. E drept că într-o după-amiază am observat şi eu
deosebirea dintre mine şi dansatorii care veneau la Anişoara. Întâia dată mi-am dat seama
că o cămaşă nu se poate pune şi a treia zi. Aveam pe urmă manşetele prea largi şi cu
colţurile sucite în afară, pe când dansatorul pe care-l priveam avea mansetele bine întinse,
mici, care prindeau mâinile ca nişte cătuşe de mătase. Şi pe când ghetele mele aveau o
uşoară tendinţă să-şi ridice boturile, ale lui erau întinse şi parcă noi. Era tuns parcă de
72
___________________________________________________________________________
cinci minute pieptănat lins. Părea nesfârşit mai curat şi mai îngrijit ca mine, cu toată baia
mea din fiecare zi.
Cerinţe:
a) Comentaţi sensul complementului de mod ,,cu superioritate”, folosit de narator.
b) Care sunt opiniile personajului despre propria sa ţinută vestimentară?
c) Ce semnificaţie imprimă naratorul gestului Elei de a-i cumpăra cravate şi batiste noi?
d) Naratorul intuieşte o deosebire relevantă între el şi ceilalţi bărbaţi. Motivaţi-o.
e) Sesizaţi o anume atitudine a lui Ştefan Gheorghidiu faţă de ,,dansatorul” pe care îl
priveşte?
Fișa nr. 3
Cu ochii mari, albaştri, vii ca nişte întrebări de cleştar, cu neastâmpărul trupului
tânăr, cu gura necontenit netedă şi fragedă, cu o inteligenţă care irumpea, izvorâtă tot atât
de mult din inimă cât de sub frunte, era de altfel un spectacol minunat. Izbutea să fie
adorată de camarazi, băieţi şi fete deopotrivă, căci înfrumuseţa toată viaţa studenţească.
Ştiau toti orele ei de cursuri şi i se preţuia prezenţa, ca a unei adevărate vedete, fragile şi
mici, pe vastele culoare. Făcea totul cu pasiune. Uneori isprăvile ei ţineau de miracol. Când
am început să studiez filozofia din timpurile mai noi şi mai ales problema spaţiului şi a
timpului, am simţit nevoia sa audiez un an de zile un curs de matematici superioare, făcut de
un profesor savant, de reputaţie europeană. Şi ea, care nu urma decât franceza şi româna,
care avea oroare de matematici – fusese de două ori corigentă din cauza lor – numai ca să
fim împreună, mă însoţea şi asculta acum, o oră pe săptămână, serioasă şi cuminte ca şi un
căţeluş, principiile generale ale calculului diferenţial. Partea năzdrăvană era că, deşi în
linii generale nu înţelegea nimic desigur, după curs punea surprinzătoare întrebări despre
unele detalii (şi cum întreba de pasionat…). Nu mai vorbesc că nu lipsea nici de la cursul de
enciclopedia filosofiei.
Cerinţe:
a) Reconstituiţi elementele portretului fizic şi intelectual al Elei.
b) Cum se explică simpatia cu care o înconjurau colegii de Facultate, băieţi şi fete
deopotrivă, pe Ela?
c) Explicaţi motivul/motivele pentru care Ela a urmat cursurile de matematici
superioare şi enciclopedia filosofiei.
d) Ce dezvăluie întrebările ,,surprinzătoare” puse de Ela la sfârşitul cursului?
e) Cum explică ,,oroarea de matematici” a eroinei lui Camil Petrescu în contrast cu
pasiunea descoperită acum?
Fișa nr. 4
Exploziile se succed organizat. Unele le aud la câţiva paşi, altele în mine. Cum s-a
terminat o ruptură, corpul tot, o clipă sleit, îşi înjumătăţeşte răsuflarea şi se încadrează iar,
sec, în aşteptarea celeilalte explozii, ca un bolnav de tetanos. Un vâjâit scurt, pe care
urechea îl prinde cu un soi de anticipaţie, încleştezi dinţii, cu mâna îndoită deasupra
capului, într-o convulsie epileptică şi aştepţi să fii lovit drept în moalele capului, să fii
împrăştiat. Deasupra ta, întâia explozie îţi sparge urechile, te năuceşte, a doua te acoperă
de pământ. Dar prin faptul că le-ai auzit pe amândouă, nu eşti mort. Animalic, oamenii se
strâng unii lângă alţii, iar cel de la picioarele mele are capul plin de sânge. Nu mai e nimic
omenesc în noi.
Cerinţe:
a) Expuneţi sentimentul de insecuritate biologică trăit de narator.
b) Explicaţi felul stilistic al reiterării verbelor cu sens concret.
c) Comentaţi coportamentul personajului în timpul exploziilor.
d) Naratorul foloseşte verbele la indicativul prezent, cu o valoare specială; precizaţi-o!
e) Analizaţi paragraful din perspectiva conceptului operaţional de autenticitate.
73
___________________________________________________________________________
Romanul realist-balzacian
George Călinescu, Enigma Otiliei

George Călinescu (n. 19 iunie 1899, București — d. 12 martie 1965, Otopeni ) a
fost un critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate
enciclopedică a culturii și literaturii române, de orientare, după unii critici, clasicizantă,
după alții doar italienizantă sau umanistă. Este considerat drept unul dintre cei mai
importanți critici literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu sau Eugen
Lovinescu.
Își ia licența în Litere în 1923. Teza de licență purta titlul Umanismul lui
Carducci. Devine profesor de limba italiană pe la diverse licee bucureștene și
timișorene, apoi pleacă la Roma, pentru doi ani cu o bursă oferită de Academia din
România, instituție de propagandă culturală românescă, fondată de profesorul și
istoricul Vasile Pîrvan.
Este autorul unor studii fundamentale despre scriitori români (Viața lui Mihai
Eminescu, Opera lui Mihai Eminescu, Viața lui Ion Creangă, ș.a.).
Scrie romane de tip balzacian (cu intenție polemică evidentă), obiective, la persoana a
treia, denumite dorice, în terminologia lui Nicolae Manolescu din studiul asupra
romanului românesc, Arca lui Noe, începînd de obicei cu descrierea decorului caselor,
unde are loc acțiunea romanului. A mai scris versuri, Lauda lucrurilor; teatru, Șun, mit
mongol.
În anul 1953 îi apare romanul Bietul Ioanide, iar începînd cu 1956 reintră în viața
literară printr-o rubrică permanentă (Cronica optimistului) ținută în săptămînalul cultural
Contemporanul.
La 12 martie 1965, la adăpostul nopții, pleacă în lumea umbrelor, lăsînd ,,o
operă fundamentală pentru cultura poporului român” (potrivit epitafului literar semnat
de Geo Bogza).

Enigma Otiliei de George Călinescu este un roman realist și obiectiv, dar de factură
modernistă.
Trăsăturile romanului obiectiv sunt: îşi propune să reflecte existenţa obişnuită;
universul fictiv al operei literare este construit după principiul verosimilităţii; construcţia
subiectului respectă ordinea cronologică; incipitul se află într-o strânsă legătură cu finalul;
incipitul prezintă cadrul acţiunii, fixează timpul, reuneşte cele mai importante personaje din
roman; acţiunea se desfăşoară coerent, fără apariţia unor situaţii neprevăzute, evoluţia ei
putând fi anticipată; finalul este închis, rezolvând conflictele şi nepermiţându-i cititorului
alte interpretări; personajul este reprezentativ pentru o categorie socială sau umană, fiind
deseori vorba de tipuri; personajul este surprins într-un proces de transformare; naratorul
este omiscient, relatând la persoana a III-a, neutru şi impersoanl, fără să emită judecăţi de
valoare, să comenteze faptele sau să explice situaţiile. .
Romanul, numit iniţial Părinţii Otiliei, a fost publicat în anul 1938. Romanul a pus
încă de la apariţia lui problema încadrării într-un curent literar. Structura, compoziţia,
personajele, procedeele folosite, o serie de pasaje lirice, demonstrează că romanul este în
acelaşi timp clasic, romantic şi realist. Se pot observa şi anumite accente romantice, mai ales
în descrierea Bărăganului în momentul în care personajele fac o vizită la moşia lui
74
___________________________________________________________________________
Pascalopol. Totuşi, elementele care primează sunt realiste, romanul aparţinînd realismului
critic sau realismului balzacian.
Romanul Enigma Otiliei se înscrie în sfera realismului critic balzacian, fiind un
roman social şi citadin, care oferă cititorului o imagine amplă a societăţii bucureştene de la
începutul secolului al XX-lea. Elemente de realism balzacian constau în: tema romanului:
alcătuirea unei imagini complete a burgheziei de la începutul secolului al XX-lea; motivul
moştenirii; motivul paternităţii; expoziţiunea stabileşte fixarea exactă în timp şi spaţiu,
descrierea mediului; caracterizarea personajelor se realizează prin legătura cu mediul
ambiant, vestimentaţie; acestea sunt încadrate într-o tipologie; notarea amănuntelor
semnificative; descrieri minuţioase, tehnica detaliului.
Perspectiva narativă
Proza realist-obiectivă se realizează prin naraţiunea la persoana a III-a, care
presupune un narator omniscient, deoarece ştie mai mult decât personajele sale,
şi omniprezent, controlând evoluţia acestora. deşi adoptă un ton obiectiv, naratorul nu este
absent, ci comunică, prin postura de spectator şi comentator al comediei umane reprezentate,
cu instanţele narative.
Tema romanului
Prin temă, romanul este balzacian şi citadin. Enigma Otiliei descrie istoria unei
familii al cărei destin este strâns legat de o moştenire. În acelaşi timp, se prezintă o imagine
completă a burgheziei bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, care se află sub
determinarea social-economică, banul fiind valoarea supremă după care se ghidează. Pe
acest fundal social, este urmărit procesul de formare şi maturizare al lui Felix Sima care,
înainte de a-şi face o carieră, trăieşte experienţa iubirii şi a relaţiilor de familie. Romanul este
realist-balzacian prin apariţia unor motive specifice operei scriitorului francez Honoré de
Balzac: motivul moştenirii şi motivul paternităţii.
Romanul, alcătuit din douăzeci de capitole, este construit pe mai multe planuri
narative, care urmăresc destinul unor personaje, prin acumularea detaliilor: destinul Otiliei,
al lui Felix, al membrilor familiei Tulea, al lui Stpnică Raţiu etc. Cele două planuri
principale ale naraţiunii prezintă istoria moştenirii şi maturizarea lui Felix. Primul plan
urmăreşte lupta dusă de clanul Tulea pentru obţinerea moştenirii lui Costache Giurgiuveanu
care presupune înlăturarea Otiliei Mărculescu. Al doilea plan prezintă destinul tânărului
Felix Sima, care vine la Bucureşti pentru a studia medicina, locuieşte la tutorele lui şi se
îndrăgosteşte de Otilia. Autorul acordă importanţă şi planurilor secundare deoarece ele
realizează o imagine amplă a societăţii citadine.
Succesiunea secvenţelor narative este redată prin înlănţuire, respectându-se
ronologia faptelor. Alături de naraţiune, autorul foloseşte şi celelalte moduri de expunere. Cu
ajutorul dialogului, se caracterizează personajele, oferind în acelaşi timp caracterul scenic
unor secvenţe narative. Descrierea este folosită pentru a susţine impresia unui univers
autentic, dar şi pentru caracterizarea personajelor: descrierea spaţiilor exterioare (strada,
arhitectura, decorul interior, camerele), descrirea vestimentaţiei. Imaginea Bărăganului este
redată cu ajutorul unei descrieri de tip romantic, deoarece realitatea este proiectată în plan
fantastic.
Titlul iniţial, Părinţii Otiliei, reflectă ideea balzaciană a paternităţii, pentru că
fiecare dintre personaje determină într-un anumit fel destinul orfanei Otilia, ca nişte
„părinţi”. Autorul schimbă titlul şi deplasează accentul de la un aspect realist, la tehnica
modernă a reflectării poliedirce, prin care este realizat personajul principal. Otilia devine o
enigmă pentru că fiecare personaj din roman o percepe în mod diferit, nereuşind să o
definească în totalitate.
Acţiunea romanului începe, după cum precizează şi autorul, în iulie 1909 şi are în
principal, ca spaţiu de desfăşurare, casa lui Moş Costache. Alte locuri unde se desfăşoară o
75
___________________________________________________________________________
parte din evenimentele prezentate în carte sunt: casa familiei Tulea, casa lui Leonida
Pascalopol, moşia acestuia din Bărăgan, casa Georgetei sau cea a lui Stănică Raţiu.
Incipitul (expoziţiunea), specific romanului realist, fixează veridic cadrul
temporal şi spaţial al acţiunii: „Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puţin înainte de
orele zece, un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în uniforma de licean, intra în strada
Antim, venind dinspre strada Sfinţii Apostoli [...] În această obscuritate, strada avea un
aspect bizar. Nicio casă nu era prea înaltă şi aproape niciuna nu avea cat superior. Însă
varietatea cea mai neprăvăzută a arhitecturii (opera îndeobşta a zidarilor italieni), mărimea
neobişnuită a ferestrelor, în raport cu forma scundă a clădirilor, ciubucăria, ridiculă prin
grandoare, amestecul de frontoane greceşti şi chiar ogive, făcute însă din lemn vopsit,
umezeala, care deghioca varul, şi uscăciunea, care umfla lemnăria, făceau din strada
bucureşteană o caricatură în moloz a unei străzi italice.” Caracteristicile arhitectonice ale
unei case reflectă caracterul oamenilor care o locuiesc. Pentru Balzac, o casă este un
document sociologic şi moral. Strada şi casa lui moş costache sugerează, prin detaliile
surprinse, contrastul dintre pretenţia de confort şi bun gust a unor locatari bogaţi şi realitate:
inculţi (aspectul de kitsch, amestecul de stiluri arhitectonice incompatibile), zgârciţi (case
mici, cu ornamente din materiale ieftine), delăsători (există urme vizibile ale umezelii şi
uscăciunii, impresia de paragină). Arhitectura sugerează imaginea ueni lumi în declin, care a
avut cândva energia necesară pentru a dobândi avere, dar nu şi fondul cultural.
Personajul martor, din perspectiva căruia este descrisă strada şi casa lui Costache
Girgiuveanu, este Felix Sima. Acesta este fiul doctorului militar Iosif Sima de la Iaşi. Rămas
orfan, este nevoit să se afle sub tutela lui moş Costache, un fel de unchi prin alianţă. Tânărul,
încă minor, vine la Bucureşti pentru a-şi continua studiile. Prima întâlnire cu tutorele său
este una care defineşte caracterul acestuia din urmă: când ajunge în strada Antim, bătrânul
avar îl întâmpină cu următoarea afirmaţie care îl derutează pe Felix: „– Nu-nu-nu ştiu... nu-
nu stă nimeni aici, nu cunosc...” Incipitul se află în strânsă legătură cu finalul, care îl
prezintă pe Felix cu aproximativ zece ani mai târziu, plimbându-se din nou pe Strada Antim
pentru a revedea casa în care a locuit: „Dinadins, într-o duminică, o luă pe strada Antim.
Prefacerile nu schimbară cu totul caracterul străzii. Casa lui moş Costache era leproasă,
înnegrită. Poarta era ţinută cu un lanţ, şi curtea toată năpădită de scaieţi. Nu mai părea să fie
locuită. Cele patru ferestre din faţă, de o înălţime absurdă, înălţau rozetele lor gotice prăfuite,
iar marea uşă gotică avea geamurile plesnite. Felix îşi aduse aminte de seara când venise cu
valiza în mână şi trăsese de schelălăitorul clopoţel. I se păru că ţeasta lucioasă a lui moş
Costache apare la uşă şi vechile vorbe îi răsunară limpede în ureche: «Aici nu stă nimeni!»”
Încă din prima seară petrecută în casa tutorelui său, Felix ia contact cu toate
persoanele apropiate familiei Girgiuveanu. Îl cunoaşte pe rafinatul Leonida Pascalopol,
protectorul Otiliei, apoi pe membrii familiei Tulea alcătuită din Aglae, sora lui Costache,
Simion, soţul senil al acesteia şi cei trei copii: Olimpia, căsătorită cu Stănică, Aurica, o fată
bătrână, obsedată să se căsătorească, şi Titi, într-un fel retardat mintal. Felix asistă la jocul de
cărţi care adună în jurul mesei toate personajele, fiecare aducând o notă aparte prin
trăsăturile sale de caracter: moş Costache şi Aglae sunt avizi după câştig, Pascalopol este
blazat şi dezinteresat, Aurica este anostă şi uneori absentă la ce se petrece în jurul ei.
Spectatorii jocului sunt Felix, Otilia, care stă tot timpul în prejma lui Pascalopol, şi Simion
Tulea. Portretele fizice ale personajelor sunt alcătuite cu ajutorul detaliilor vestimentare şi
fiziologice, care sugerează, în manieră clasică, trăsături de caracter: Aglae este văzută ca „o
doamnă cu faţa gălbicioasă, gura cu buzele subţiri, acre, nasul încovoiat şi acut, obrajii
brăzdaţi de câteva cute mari, acuzând o slăbire bruscă. [...] ridică o faţă scrutătoare şi
examină din cap până în picioare pe Felix, ridicându-şi în acelaşi timp cu multă demnitate
mâna spre a-i fi sărutată.”, Aurica este „o fată cam de treizeci de ani, cu ochii proeminenţi ca
şi ai Aglaei, cu faţa prelungă, sfârşind într-o bărbie ca un ac, cu tâmple mari încercuite de
două şiruri de cozi împletite”, în timp ce Simion Tulea este „un bărbat în vârstă, cu papuci
verzi în picioare şi cu o broboadă pe umeri [...]. Avea mustăţi pleoştite şi un mic smoc de
76
___________________________________________________________________________
barbă. [...] ridică asupra lui Felix nişte ochi grozavi de spălăciţi şi-i lăsă apoi asupra măsuţei,
fără să scoată o vorbă.” Toate aceste aspecte alcătuiesc atmosfera ostilă, neprimitoare,
imaginea mediului în care pătrunde tânărul şi prefigurează cele două planuri narative şi
conflictul.
Intriga se dezvoltă pe două planuri care se întrepătrund: istoria moştenirii lui
Costache Giurgiuveanu şi destinul tânărului Felix Sima. Competiţia pentru moştenirea
bătrânului avar este un prilej pentru observarea efectelor morale pe care le are obsesia
banului asupra oamenilor. Istoria acestei moşteniri include două conflicte succesorale:
primul este iscat în jurul averii lui moş Costavhe şi se referă la adversitatea manifestată de
Aglae împotriva Otiliei, iar al doilea este reprezentat de interesul lui Stănică Raţiu pentru
banii bătrânului care duce la destrămarea familia Tulea. Moş Costache trăieşte cu iluzia unei
vieţi veşnice doar pentru a nu fi nevoit să realizeze un testament care să asigure viitorul fiicei
vitrege, Otilia Mărculescu. Deşi îşi iubeşte fiica nu face niciun demers pentru a o proteja, de
dragul banilor, dar şi din teama de sora lui, Aglae. Aceasta, împreună cu întreaga familie
Tulea, doreşte obţinerea averii totale a lui Costache, plan care poate fi periclitat de înfierea
Otiliei. Un alt personaj care doreşte să pună mâna pe averea bătrânului este Stănică Raţiu.
Reprezentativ pentru categoria parveniţilor din literatura română, acesta se căsătorise cu
Olimpia Tulea doar pentru averea ei, dar sfârşeşte prin a pune mâna pe averea lui Costache.
Casa Giurgiuveanu este spionată sistematic de Stănică. Acesta apare şi dispare fără motiv,
transminţând diferite veşti între cele două case. Când Costache are a doua criză, acesta
profită de scurta absenţă a Otiliei şi a lui Felix şi îi fură banii de sub saltea. Din cauza durerii
că a pierdut banii, bătrânul moare. Familia îl îngroapă cu oarecare fală spre a nu fi de râsul
lumii. Astfel se rezolvă şi conflictul exterior al cărţii şi problema moştenirii.
Aspectele sociale descrise în roman sunt completate de aspectele familiale: relaţiile
dintre părinţi şi copii, relaţiile dintre soţi, situaţia orfanilor. Căsătoria este şi ea analizată
dintr-o perspectivă critică: Aurica, fata bătrână, are obsesia căsătoriei, Titi trăieşte o scurtă
experienţă matrimonială, Stănică Raţiu se însoară cu Olimpia doar pentru zestrea ei,
Pascalopol se căsătoreşte cu Otilia pentru că îşi doreşte o familie chiar dacă ştie că aceasta
nu îi împărtăşeşte sentimentele, iar în final Felix, ratând prima iubire, se va căsători după ce
îşi va face o carieră. În general, motivul pentru care relaţiile dintre soţi se strică este obsesia
pentru bani. Cazul cel mai relevant este parvenitul Stănică Raţiu care, căsătorindu-se doar
din consideraţii materiale, nu îşi îndeplineşte datoria de soţ şi de tată. În momentul în care,
prin însuşirea banilor lui Costache, nu va mai depinde financiar de clanul Tulea, îşi va părăsi
soţia şi familia. Motivul paternităţii este înfăţişat sub două ipostaze: Costache Giurgiuveanu
îşi iubeşte sincer fiica, deşi nu o adoptă legal şi nu îi asigură viitorul, în timp ce Aglae,
adevăratul avar al romanului, striveşte personalitatea copiilor săi, anulându-le orice şansă de
a avea o viaţă normală.
Al doilea plan al romanului se referă la procesul de formare al lui Felix Sima şi
include şi conflictul erotic al romanului care prezintă rivalitatea dintre adolescentul Felix şi
maturul Leonida Pascalopol pentru mâna Otiliei. Se urmăresc experienţele pe care le trăieşte
în casa unchiului său, mai ales idila plină de inedit dintre acesta şi Otilia. Casa lui
Giurgiuveanu reflectă zgârcenia acestuia: interiorul este slab luminat, mobilele adunate de
ocazie, pereţii scorojiţi, scările scârţâie. Totul necesită reparaţii, dar acestea nu se fac din
avariţie. Casa este într-o puternică antiteză cu camera Otiliei, plină de lucruri scumpe şi de
bun gust, toate furnizate de generosul Pascalopol. Având ocazia să-i observe pe cei din jur,
Felix se izolează, devenind în timp interiorizat. Spre a se salva de această lume, scrie un
jurnal în care are curajul să noteze stările afective pe care i le produce frumoasa Otilia, dar şi
dispreţul faţă de ceilalţi membrii ai familiei. Faţă de Pascalopol are senimente contradictorii:
îl respectă, se revoltă împotriva lui sau îl urăşte, în funcţie de atenţia pe care i-o acordă
acestuia Otilia.
Otilia este, la fel ca şi Felix, un amestec ciudat între copilărie şi maturitate. Felix va
fi mirat de faptul că, fără a-i spune ceva, Otilia pleacă pentru câteva luni la Paris însoţită de
77
___________________________________________________________________________
Pascalopol, după vizita pe care o făcuseră împreună la moşia acestuia din Bărăgan. Această
perioadă este pentru Felix un lung moment de frământare pe care încearcă să-l depăşească
vizitând-o pe Georgeta, curtezana unui general bătrân. Revenirea acasă a Otiliei se face
firesc, totul reintră în normal iar declaraţiile de dragoste sunt mai pronunţate, deşi tot atât de
pure şi de frmoase ca mai înainte.
Idila celor doi se opune vieţii meschine a clanului Tulea, care manifestă un mare
interes pentru banii lui Costache Girgiuveanu, fiind manipulaţi şi de Stănică Raţiu. Toţi sunt
interesaţi dacă bătrânul a făcut vreun testament în care să-i lase casa şi banii Otiliei. Într-un
fel, ei îşi potolesc interesul în momentul în care bătrânul începe să construiască o casă, în
grădina celei în care locuieşte pe strada Antim. Construcţia pare să fie nefastă pentru bătrân
deoarece, în timp ce inspecta materialele, suferă un prim accident vascular. Familia pune
stăpânire pa casă şi îl păzeşte pe bătrân aşteptând să moară. Dar Moş Costache îşi revine şi
începe să se intereseze din ce în ce mai mult de sănătate şi de suflet. Încearcă chiar să-şi
aducă în casă o femeie, pe Paulina, însă refuză să o treacă în testament şi atunci aceasta
pleacă.
Casa Giurgiuveanu este spionată sistematic de Stănică. Acesta apare şi dispare fără
motiv, transminţând diferite veşti între cle două case. Când Costache are a doua criză, acesta
profită de scurta absenţă a Otiliei şi a lui Felix şi îi fură banii de sub saltea. Din cauza durerii
că a pierdut banii, bătrânul moare. Familia îl îngroapă cu oarecare fală spre a nu fi de râsul
lumii.
Într-o situaţie dilematică rămâne Otilia, pentru care Moş Costache nu apucase să
depună la bancă decât o sută de mii de lei. Otilia refuză să se căsătorească cu Felix, pe motiv
că ar constitui o piedică în calea realizării sale profesionale, şi părăseşte casa fără ca Felix să
o mai vadă vreodată. După mai mulţi ani, acesta se reîntâlneşte cu Pascalopol care îi spune
că Otilia este în Spania, căsătorită cu un conte. Felix ajunge, aşa cum visase, un doctor de
renume, profesor universitar şi realizează şi el o căsătorie fericită. Revăzând-o într-o
fotografie oferită de Pascalopol, lui Felix îi este cu neputinţă să o recunoască în femeia aceea
cu trăsături fine pe Otilia cea plină de ciudăţenii şi copilăroasă din anii tinereţii. O
ascensiune spectaculoasă are Stănică Raţiu care, devenit bogat, graţie banilor furaţi de la
Moş Costache, o părăseşte pe Olimpia, se căsătoreşte cu Georgeta şi ajunge om politic.
Romanul are o construcţie simetrică deoarece, în final, Felix se întoarce pe strada
Antim şi revede casa lui Moş Costache, lăsată în paragină, amintindu-şi de replica
bătrânului, acum adevărată: „Aici nu stă nimeni.”
În concluzie, Enigma Otiliei este un roman realist de factură balzaciană prin
prezentarea critică a unor aspecte ale societăţii de la începutul secolului al XX-lea, prin
motivul paternităţii şi cel al moştenirii, structură, specificul secvenţelor descriptive
(observaâia şi detaliul semnificativ, rolul vestimentaţiei), realizarea unor tipologii,
veridicitatea şi uitlizarea naraţiunii la persoana a III-a. Dar, depăşeşte modelul realist clasic,
prin elemente ale modernităţii: ambiguitatea personajelor, interesul pentru procese psihice
deviante (Simion şi Titi Tulea), tehnicile moderne de caracterizare (comportamentism,
reflectarea poliedrică).
Caracterizarea personajelor………………………………………………………..
Talentul şi modernitatea lui George Călinescu se observă din felul în care îşi
construieşte personajele. Acestea sunt definite în spiritul realismului balzacian, deducându-
se caracterul şi preocupările lor din modul cum se îmbracă, după mediul ambiant, după
preferinţele pentru jocuri sau întruniri de familie. Prin tehnica focalizării, caracterul
personajelor se dezvălui treptat, pornind de la datele exterioare şi ajungând la relevarea
trăsăturilor de caracter. În mod direct, naratorul dă lămuriri despre gradele de rudenie, starea
civilă, biografia personajelor, preocupările lor. Caracterele dezvăluite iniţial nu evoluează pe
parcursul romanului, dar trăsăturile se îngroaşă prin acumularea detaliilor în caracterizarea
indirectă (prin fapte, gesturi, replici, vestimentaţie, relaţii între personaje). Portretul
78
___________________________________________________________________________
balzacian porneşte de la caracterele clasice (avarul, ipohondrul, gelosul, cocheta, fata
bătrână), cărora realismul le conferă dimensiune socială şi psihologică, adăugând un alt tip
uman, arivistul. Tendinţa de generalizare conduce la realizarea unei tipologii: moş Costache
– avarul iubitor de copii, Aglae – „baba absolută fără cusur în rău”, Aurica – fata bătrână,
Simion – dementul senil, Titi – debil mintal, infantil şi apatic, Stănică Raţiu – arivistul,
Otilia – cocheta, Felix – ambiţiosul, Pascalopol – aristrocratul rafinat. George Călinescu
depăşeşte însă estetica realistă şi pe cea clasică.
O trăsătură a formulei estetice moderne este ambiguitatea personajelor. Moş
Costache nu este un avar dezumanizat: el nu şi-a pierdut instinctul de supravieţuire, pune
sănătatea mai presus de bani, şi îşi iubeşte sincer fiica vitregă. Astfel, reprezintă o
combinaţie între două caractere balzaciene: avarul (moş Grandet) şi tatăl (moş Goriot).
Călinescu realizează simultan tipuri şi individualităţi. Aproape toate personajele ilustrează
tipologi, cu trei excepţii: Felix, Otilia şi Pascalopol. Pe Leonida Pascalopol îl unicizează
strania dragoste pentru Otilia, despre care spune: „... n-am prea stat ca să disting ce e patern
şi ce e viril în dragostea mea.” Felix nu este ambiţiosul lipsit de scrupule, ci un adolescent
orfan capabil de a o iubi dezinteresat pe Otilia, dar în acelaşi timp hotărât să-şi facă o carieră.
Analiza lui asupra mediului în care trăieşte şi asupra oamenilor cu care intră în contact în
casa unchiului se bazează pe luciditate, spirit critic şi profunzime intelectuală.
Alt aspect modern, influenţat de estetica naturalismului, este interesul pentru
procesele psihice deviante, motivate prin ereditate şi mediu: alienarea şi senilitatea. Simion
Tulea reprezintă categoria estetică a urâtului, grotescul chiar. Titi, fiul retardat care se
îndreaptă spre demenţă, este o copie a tatălui. Aurica, fata bătrână, invidioasă şi rea, este o
copie degradată a mamei. Lumea familiei Tulea se află sub semnul bolii, al degradării
morale reflectate în plan fizic. Autorul dispune personajele în planuri antitetice: inteligenţa
lui Felix se opune imbecilităţii lui Titi, în timp ce feminitatea misterioasă a Otiliei
contrastează cu urâţenia Auricăi.
Pe de altă parte, imaginea unui personaj este completată de prezentarea părerilor
celorlalte personaje despre acesta, formulă care poartă denumirea de reflectarea poliedrică.
Un exemplu elocvent, este Aglae Tulea. În timp ce Otilia o acceptă aşa cum este, fără să aibă
resentimente pentru răutatea ei, Felix trăieşte un sentiment de dispreţ atât pentru ea, cât şi
pentru familia ei. Stănică o prezintă astfel: „Asta n-are nimic sfânt. Bărbat, frate, toţi-s fleac
pentru ea. Ambiţioasă şi veninoasă.”, iar Weissmannn o defineşte foarte bine într-o singură
propoziţie: „Esta baba absolută, fără cusur în rău.” O altă tehnică folosită
este comportamentismul. De exemplu, o mare parte din roman Otilia este prezentată
exclusiv prin comportamentism (descrierea faptelor, gesturilor, replicilor), fără ca naratorul
să-i prezinte gândurile din perspectiva sa ominscientă, cu excepţia celor mărturisite chiar de
personaj. Spre final se foloseşte şi tehnica poliedrică, fapt care sporeşte ambiguitatea
personajului şi care sugerează enigma, misterul feminităţii ei. Relativizarea imaginii prin
reflectarea în mai multe oglinzi alcătuieşte un portret complex şi contradictoriu: „fe-
fetiţa” cuminte şi iubitoare pentru moş Costache, fata exuberantă, „admirabilă,
superioară” pentru Felix, femeia capricioasă „cu un temperament de artistă” pentru
Pascalopol, „o dezmăţată, o stricată” pentru Aglae, „o fată deşteaptă”, cu spirit practic pentru
Stănică, o rivală în căsătorie pentru Aurica.
Relaţia dintre două personaje, Felix şi Otilia. Caracterizarea personajelor

Felix şi Otilia alcătuiesc un cuplu de personaje care ilustrează tema iubirii în acest
roman realist. Cocheta şi ambiţiosul, din tipologia clasică, fata exuberantă şi tânărul raţional,
personaje ce pun în evidenţă antiteza romantică, dar şi atracţia contrariilor, au în comun
condiţia socială, amândoi sunt orfani, dar şi statutul intelectual superior faţă de copiii cu
părinţi din clanul Tulea. În general, caracterizarea personajelor se realizează ca în romanul
realist-balzacian. Prin tehnica focalizării, caracterul personajelor se dezvăluie progresiv,
pornind de la datele exterioare ale existenţei lor: prezentarea mediului, descrierea locuinţei, a
79
___________________________________________________________________________
camerei, a fizionomiei şi a gesturilor. În mod direct, naratorul dă lămuriri despre gradele de
rudenie, starea civilă etc. Caracterizarea iniţială se completează prin adăugarea detaliilor
în caracterizarea indirectă: fapte, gesturi, replici, vestimentaţie, relaţii dintre personaje.
Încă din incipitul romanului, personajele sunt prezentate în mod direct de către
narator. Intrusul Felix Sima este „un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în uniforma de
licean, [...] Uniforma neagră îi era strânsă bine pe talie, ca un veşmânt militar, iar gulerul
tare şi foarte înalt şi şapca umflată îi dădeau un aer bărbătesc şi elegant. Faţa îi era însă
juvenilă şi prelungă, aproape feminină din pricina şuviţelor mari de păr ce-i cădeau de sub
şapcă, dar culoarea măslinie a obrazului şi tăietura elinică a nasului corectau printr-o notă
voluntară întâia impresie.” Felix vine în casa bătrânului avar, deoarece vrea să studieze
medicina şi are nevoie de un loc unde să locuiască, acesta fiind numit tutorele lui. Este
primit cu răceala de familia Tulea, Aglae vorbind cu uşurinţă despre situaţia şi familia lui,
fapt care îl contrariază: ,,– De unde să mă cunoască? Întrebă Aglae. Când a murit mă-sa, era
numai atât. De atunci nu l-am mai văzut. Tu ţi-l aminteşti, Aurico? Ruşinat de bruscheţea
expresiunii «mă-sa» şi de familiaritatea cu care oameni străini vorbeau de familia lui, Felix
privi sfios la aceea pe care o chema Aurica.” De asemenea, Aglae vorbeşte cu răceală şi
despre statutul lui de copil orfan: „N-am ştiut: faci azil de orfani. – Felix are venitul lui –
protestă Otilia – nu-i aşa, papa? [...] – Atuncea faceţi pensiune, continuă implacabil
Aglae.” Singura persoană care îl primeşte cu căldură este Otilia, fiica vitregă a lui Costache,
studentă la Conservator, al cărei prim portret fizic este realizat din perspectiva tânărului în
momentul în care intră în casă: „Felix privi spre capătul scării ca spre un cer deschis şi văzu
în apropierea lui Hermes cel vopsit cafeniu un cap prelung şi tânăr de fată, încărcat cu bucle,
căzând pe umeri.” „Verişoara” Otilia pe care o ştia doar din scrisori îl surprinde în mod
plăcut, mai ales că portretul ei apare conturat în opoziţie cu acela al fetei bătrâne
Aurica: „Părăsit de toţi, obosit, Felix examina mediul în care picase. Otilia îl surprinsese de
la început şi n-ar fi putut spune ce sentiment nutrea faţă de dânsa, simţea doar că are
încredere în ea. Fata părea să aibă optsprezece-nouăsprezece ani. Faţa măslinie, cu nasul mic
şi ochii foarte albaştri, arăta şi mai copilăroasă între multele bucle şi gulerul de dantelă. Însă
în trupul subţiratic, cu oase delicate de ogar, de un stil perfect, fără acea slăbiciune suptă şi
pătată a Aureliei, era o mare libertate de mişcări, o stăpânire desăvârşită de femeie.”
Otilia îi va purta de grijă lui Felix încă din prima seară în care soseşte în casa lui moş
Costache. Neavând o cameră pregătită, fata îi va oferi cu generozitate camera ei, prilej
pentru Felix de a desoperi în amestecul de dantele, partituri, romane franţuzeşti, cutii de
pudră şi parfumuri, o parte din personalitatea acesteia: „Sertarele de la toaletă şi de la
dulapul de haine erau trase afară în panglici, cămăşi de mătase mototolite, batiste de broderie
şi tot soiul de nimicuri de fată. Cutii de pudră numeroase, unele desfundate, flacoane de apă
de Colonia destupate erau aruncate în dezordine pe masa de toaletă, ca într-o cabină de
actriţă, dovedind graba cu care Otilia le mânuia. Rochii, pălării zăceau pe fotolii, pantofi pe
sub masă, jurnale de modă franţuzeşti mai peste tot, amestecate cu note muzicale pentru
pianoforte.” Între cei doi se naşte încă de la început o afecţiune delicată, determinată de
condiţia lor de orfani. Impulsiv şi încă imatur, Felix percepe dragostea la modul romantic,
transformând-o pe Otilia într-un ideal feminin: „Otilia i se înfăţişase încă de la început ca o
finalitate, ca un premiu mereu dorit şi mereu amânat, al meritului lui. Voia să facă ceva mare
din cauza Otiliei şi pentru Otilia.” El are nevoie de certitudini, iar comportamentul derutatant
al fetei îl descumpăneşte, pentru că nu-şi poate explica schimbările de atitudine, trecerea ei
bruscă de la o stare la alta. Însuşi scriitorul justifică misterul personajului feminin prin
prisma imaturităţii lui Felix: „Nu Otilia are vreo enigmă, ci Felix crede aceasta. Pentru orice
tânăr de douăzeci de ani, enigmatică va fi în veci fata care îl va respinge, dându-i totuşi
dovezi de afecţiune. Iraţionalitatea Otiliei supără mintea clară, finalistă a lui Felix. [...]
enigmă este tot acel amestec de luciditate şi ştrengărie, de onestitate şi de uşurinţă.”
Otiliei îi lipseşte structura profunzimilor, recunoaşte cu sinceritate că este o fiinţă
dificilă şi se autocaracterizează astfel: „Ce tânăr de vârsta mea îţi închipui că m-ar iubi aşa
80
___________________________________________________________________________
cum sunt? Sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă!”. Ea este enigmatică pentru Felix, prin
maturitatea și imaturitatea pe care acesta le descoperă în comportamentul ei, în intuirea
naturii fiecăruia dintre membrii clanului Tulea, în cunoaşterea celorlalţi şi în felul cum se
foloseşte de ei. Pentru Pascalopol, ea este o fată delicioasă, fragilă, candidă, neajutorată,
dornică de lux. La moşia lui Pascalopol, Otilia aleargă, urcă pe stoguri, iar la heleşteu, spre
spaima moşierului, se pregăteşte să intre în apă. Exuberanţa, gesturile şi trăirile Otiliei
răspund parcă amănuntelor semnificative aglomerate în descrierea camerei ei. Totul este
firesc în mimica Otiliei, în gesturi, în ceea ce spune, iar aceste lucruri creează o atmosferă
care o reprezintă. În ciuda efuziunilor care parcă nu mai puteau fi stăvilite şi care se
îndreptau pe rând când spre Pascalopol, când spre Felix, făcându-i pe amândoi să sufere,
Otilia devine deodată rezervată, reflectând la viitorul lui Felix, sau, cochetă,
mărturisind: „Eu am un temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt
contrariată.”
Caracterizarea Otiliei se realizează şi cu ajutorul tehnicilor moderne:
comportamentismul şi reflectarea poliedrică. Până în capitolul al XVI-lea, Otilia este
prezentată exclusiv prin comportamentism (fapte, gesturi, replici), fără a-i cunoaşte
gândurile din perspectiva unică a naratorului, cu excepţia celor mărturisite chiar de personaj.
Ambiguitatea personajului este conferită de utilizarea celei de-a doua tehnici. Otilia este
văzută diferit de personajele romanului, fapt care sugerează în plan simbolic şi enigma,
misterul femninităţii. Relativizarea imaginii prin reflectarea în mai multe oglinzi alcătuieşte
un portret complex şi contradictoriu: fetiţa cuminte şi iubitoare pentru moş Costache, femeia
capricioasă cu un temperament de artistă pentru Pascalopol, o dezmăţată şi o„stricată” pentru
Aglae, o fată deşteaptă cu spirit practic pentru Stănică Raţiu, o rivală în căsătorie pentru
Aurica, „cea mai elegantă conservatoristă şi mai mândră” pentru colegii lui Felix care îl
invidiază, un amestec de copilărie şi maturiatate, dar şi un mister feminin pentru Felix. Cel
care intuieşte adevărata dimensiune a personalităţii Otiliei este Weissmann, prietenul lui
Felix, care îi spune acestuia, la un moment dat: „Orice femeie care iubeşte un bărbat fuge de
el, ca să rămână în amintirea lui ca o apariţie luminoasă. Domnişoara Otilia trebuie să fie o
fată inteligentă. După câte mi-ai spus, înţeleg că te iubeşte.” Contradicţiile Otiliei îl
contrariază pe Felix. Iniţial, tânărul ezită între a crede bârfele clanului Tulea şi a-i păstra o
dragoste pură Otiliei, iar mai apoi, când aceasta pleacă pe neaşteptate la Paris cu Pascalopol,
are o scurtă aventură cu Georgeta, pe care i-o prezintă Stănică Raţiu.
Otilia are o spiritualitate modernă, sentimente şi atitudini contradictorii, care fac
din ea o fiinţă enigmatică. Este o adolescentă care, prin indeciziile ei, îl tulbură atât pe
Pascalopol, moşierul bogat şi dezamăgit, cât şi pe Felix, încă un copil. Felix este un
intelectual superior, el vrea să se realizeze profesional. Otilia simte că lui Felix, în ciuda
stăpânirii de sine, îi lipseşte ceva: „Dacă un tânăr ar avea răbdarea şi bunătatea lui
Pascalopol, l-aş iubi.” Există însă o aspiraţie secretă a Otiliei spre Felix, deoarece este
conştientă că el este o valoare la care nu poate ajunge. Ultima întâlnire dintre Felix şi Otilia,
înaintea plecării ei din ţară, este esenţială pentru înţelegerea personalităţii tinerilor şi a
atitudinii lor faţă de iubire. Dacă Felix este intelectualul ambiţios, care nu suportă ideea de a
nu realiza nimic în viaţă şi pentru care femeia reprezintă un sprijin în carieră, Otilia este
cocheta care crede că rostul femeii este să placă: „Rostul femeii este să placă, în afară de asta
nu poate exista fericire! [...] Singura noastră formă de inteligenţă, mai mult de instinct, e să
nu pierdem cei câţiva ani de existenţă, vreo zece ani cel mult. [...] Succesul nostru în viaţă e
o chestiune de viteză, iubite Felix.” Otilia concepe iubirea în felul aventuros al artistului, cu
dăruire şi libertate absolută, în timp ce Felix este dispus să aştepte oricât în virtutea
promisiunii că, la un moment dat, se va căsători cu ea. Dându-şi seama de această diferenţă,
dar şi de faptul că ea ar putea reprezenta o piedică în calea realizării lui profesionale, Otilia îl
părăseşte pe Felix şi alege siguranţa căsătoriei cu Pascalopol.
În epilog, câţiva ani mai târziu, Felix se întâlneşte cu Pascalopol care îi dezvăluie
faptul că i-a redat libertatea Otiliei, care s-a căsătorit cu un conte. Moşierul îi oferă o
81
___________________________________________________________________________
fotografie cu Otilia, în care Felix nu o mai recunoaşte pe fata veselă şi exuberantă de care era
îndrăgostit: „Speriat, Felix se mai uită o dată. Femeia era frumoasă, cu linii fine, dar nu era
Otilia, nu era fata nebunatică. Un aer de platitudine feminină stingea totul.” Pascalopol
afirmă despre ea: „A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă.”, în timp ce
Felix constată că „nu numai Otilia era o enigmă, ci destinul însuşi.” Tot în epilog, naratorul
precizează că Felix îşi realizează ambiţiile profesionale, devenind un medic renumit şi
profesor universitar, căsătorit „într-un chip care se cheamă strălucit şi intră, prin soţie, într-
un cerc de persoane influente.” Iubirea dintre Felix şi Otilia eşuează pentru că nu se
împlineşte matrimonial, căsătoria fiind unul dintre lait-motivele romanului. Felix este gelos
pe Pascalopol, bătrânul rafinat şi bogat, dar nu ia nicio decizie în ceea ce o priveşte pe Otilia,
deoarece primează dorinţa de a-şi face o carieră. Otilia îl iubeşte pe Felix, dar după moartea
lui moş Costache îi lasă tânărului libertatea de a-şi împlini visul şi se căsătoreşte cu
Pascalopol, care îi poate oferi siguranţă materială, înţelegere şi protecţie. În ambele cupluri,
Felix-Otilia, Pascalopol-Otilia, femeia este cea care decide. Felix nu este făcut pentru o viaţă
aventuroasă, dar nici Otilia pentru o viaţă modestă alături de studentul Felix, prin urmare ea
este cea care decide ca fiecare să meargă pe drumul pe care şi l-a ales. Otilia reprezintă
pentru Felix o imagine a eternului feminin, iar pentru Pascalopol o enigmă.
Test de evaluare
1. Anul apariţiei romanului Enigma Otiliei este:…..................................................0.20 p

2. Explică semnificaţia titlului romanului:................................................................0.50 p
3. Temele romanului sunt:....................................................................................... 0.50 p
4. Prezintă structura romanului şi planurile narative:.............................................. 0.50 p
5. Evidenţiază conflictul romanului:........................................................................ 0.50 p
6. Cine este Felix şi ce relaţii se stabilesc între el şi Otilia?.................................... 0.50 p
7. Ce rol joacă Stănică Raţiu în roman?................................................................... 0.40 p
8. Numeşte 5 trăsături ale personajului principal feminin:...................................... 0.50 p
9. Numeşte personajele principale ale romanului. Vei preciza numele personajului şi
statutul pe care-l are, relaţia cu celelalte personaje...........................................................0,60 p
10. Precizează locul şi timpul evenimentelor..............................................................0.30 p
11. Cu ce apelativ îşi numeşte Costache Giurgiuveanu fiica?.................................. 0.20 p
12. Unde se întâlnesc pentru prima dată Felix şi Otilia?...........................................0.40 p
13. Unde îi invită Leonida Pascalopol pe cei doi tineri în timpul verii? Prezintă în 5
rânduri vizita respectivă....................................................................................................0.50 p
14. Cu ce afaceri se ocupa Costache Giurgiuveanu?.................................................0,40 p
15. „Nu-nu-nu ştiu… nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc…” Cărui personaj aparţine
această replică? Precizează contextul în care are loc această scenă..................................0.60 p
16. Cum este primit Felix de familia tutorelui său?.................................................. 0.20 p
17. Prezintă deznodământul romanului. Vei avea în vedere destinul personajelor
principale şi secundare...................................................................................................... 1 p
82
___________________________________________________________________________
Fișe de lucru
Fișa 1
1. Romanul Enigma Otiliei de G. Călinescu poate fi încadrat în mai multe tipuri de

roman. Argumentează acest lucru.
a) obiectiv ..............b) realist............. c) interbelic............. d) citadin............e) social ..............
2. Poate fi considerat un bildungsroman dacă avem ȋn vedere opinia lui Pompiliu
Constantinescu: Studentul sentimental Felix Sima primește o magistrală lecţie de viaţă, cu
riscul dezamăgirilor, dar și cu avantajul de a deveni lucid, observȃnd atȃtea realităţi tragice
sau comice. Romanul este astfel centrat pe mobila psihologie a unui adolescent ȋn plină
criză de creștere și de formare a personalităţii”?, dar un roman al educaţiei sentimentale
avȃnd ȋn vedere că Felix (proiecţie a autorului ȋn adolescenţă) e ȋnconjurat de măștile iubirii
și ale geloziei, ale rapacităţii sau generozităţii (Nicolae Manolescu)? (rapacitate=lăcomie de
bunuri materiale). Argumentați.
3. Ilustrează aspectele formulei estetice: realism balzacian, clasicism, romantism,
modernism, prin exemple din roman.
4. Precizaţi semnificaţia titlului, pornind de la citatul aparținând lui G. Călinescu: ,,voisem
să numesc cartea „Părinţii Otiliei”, dar editorului i s-a părut mai sonor titlul ,,Enigma
Otiliei’’. Otilia, cei inteligenți vor fi observat, nu e personajul principal. Felix şi Otilia sunt
acolo în calitate de victime şi de termeni angelici de comparație. Nu Otilia are vreo enigmă,
ci Felix crede aceasta. Pentru orice tânăr de 20 de ani, enigmatică va rămâne în veci fata
care îl respinge, dându-i, totuşi, dovezi de afecțiune. Apoi Otilia, fără interes material
propriu-zis, arată afecțiune pentru Pascalopol. Asta, pentru Felix, este o enigmă… Şi apoi
enigmă este tot acel amestec de lucuditate și ștrengărie, de onestitate și de ușurinţă’’.
5. Enumeră temele și motivele operei.
6. Explică simetria incipitului cu finalul.
7. Prezintă cele două planuri narative principale ale romanului…………………………
8. Exemplifică tipurile de conflicte existente în roman………………………………….
9. Scrieţi în spaţiul liber din dreptul fiecărui personaj tipul potrivit:
1. Stănică avarul
2. Aurica ingenua, cocheta
3. Costache parvenitul, arivistul
4. Pascalopol baba absolută
5. Titi aristocratul rafinat
6. Aglae prostul, debil mintal, infantil
7. Simion dementul senil, nebunul
8. Otilia ambiţiosul
9. Felix fata bătrână
Fișa 2
Se dă textul:
,, – Ascultă, madam, scopul căsătoriei este procreatia, și când o femeie nu procreează,
decade din drepturile ei. De vreme ce nu-mi dai o familie, nu ma faci util patriei, mă lași să
mă pierd în negura uitării, fără urmaşi, care să-mi poarte numele, nu mai eşti, de fapt soţia
mea. Eu sunt un sentimental, un om bun; mi-am zis că poate eşti în neputinţa fiziologică de
a-mi da un fiu, si cum ai făcut tot ce ai fost în stare, născând un copil neviabil, am fost
învins de caritate, de amorul spiritual pentru tine, de amorul steril. Dar văd că nu e aşa...
Nemaifiind soţia mea de facto, voi face ca in curând să nu mai fii nici de jure.’’ (G.
Călinescu, Enigma Otiliei)
83
___________________________________________________________________________
a. precizează sinonimele cuvintelor: util, caritate, amor, soţie, negură.
b. prezintă tema romanului ,,Enigma Otiliei”, așa cum reiese din fragmentul dat.
c. argumentează că romanul ,,Enigma Otiliei’’ este scris din perspectiva unui narator
omniscient şi omniprezent, folosind un exemplu/argument din acest citat.
d. caracrerizaţi personajul Stănică Raţiu având în vedere modul în care este realizat
portretul în fragmentul citat.
e. transformaţi fragmentul în vorbire indirectă.
Fișa 3
1. Citeşte cu atenţie următoarele fragmente extrase din romanul studiat. Care

sunt mijloacele de caracterizare a personajului?
Modalitatea de Citate din operă

caracterizare
“Fata părea să aibă 18-19 ani. Faţa măslinie cu nasul mic şi ochii
foarte albaştrii arată şi mai copilăroasă între multele bucle şi gulerul
de dantelă. Însă în trupul subţire, era o mare liberate de mişcări, o
stăpânire desăvârşită de femeie.”
Otilia amesteca o seriozitate rece, blazată cu cele mai teribile
copilării. Într-o zi îmbrăca păpuşi, în alta mustra pe moş Costache că
se murdăreşte [...] şi-l scutura întorcându-l în toate chipurile, ca pe un
copil, spre râsul de plăcere al aceluia. Altă dată Otilia fu nemulţumită
de gospodăria Marinei şi, punându-şi un şorţ înainte, se aşeză serios
pe treabă. Dar se plictisi curând.”
“uita repede răutăţile altora”
“Nimic în purtarea Otiliei nu era agresiv sau arogant, gesturile și
cuvintele ei erau pline de graţie, însă totul respire prea multă
inteligenţă. Otilia trăia cum cânta la pian, zguduitor şi delicat, într-un
tumult de pasiuni....”
Camera Otiliei “mirosea pătrunzător a pudră şi parfumuri.
“o amestecătură comică. Un pantof era în pat, pe o carte deschisă, pus
probabil ca să nu se închidă volumul legat prea dur. Covorul era
semănat cu note muzicale, răsfirate nebuneşte, spre a găsi în pripă
ceva. În cutia în care trebuia să caute degetarul, erau aruncate laolaltă
ace, batiste subţiri, cărţi de vizită, bucăţi de ciocolată muşcate cu
dinţii. [...] Patul era el însuşi plin de tot felul de nimicuri, de perne de
catifea cu broderii aplicate, de păpuşi de stofă, de rochii şi jupoane
zvârlite în grabă”
Aglae: “o zănatică ... zăpăcită”; “are instincte de lux”; “stricată”
Aurica:“Otilia e şireată, caută numai bărbaţi în vârstă, bogaţi.”
“N-ar fi rea Otilia, dacă n-ar fi falsă.”
“Fată fără căpătâi şi fără părinţi”;
“Otilia nu ştie nimic”
Stănică: “Ca Otilia sunt sute. Numai să-ntinzi mâna. Nostimă fată,
delicioasă, dar uşuratică, cheltuitoare, e femeia care te ruinează.”
“Otilia, ce mai fată! Bravo, Pascalopol, bravo, Felix!”
“Este o frumuseţe rară.”; “E încântătoare!”; “O fată superbă”
“Evident sufletul Otiliei era impenetrabil, şi, dacă ea juca conştient o
comedie, o juca cu multă fineţe şi graţie.”
“E sufleteşte obosită, blazată.”
“A divorţat de Pascalopol după ce l-a tocat.”
84
___________________________________________________________________________
“Cantă admirabil la pian, vorbeşte două limbi străine.”
Georgeta: “Stimez pe Otilia numai pentru felul cum îmi vorbeşti
despre ea.”
Pascalopol: “e o mare ştrengăriţă”
“dacă prin căsătorie aş căpăta-o acum pe d-ra Otilia,[…] m-aş
căsători.”
“am nevoie de d-ra Otilia, ea e micul meu viţiu sentimental”
Felix: “nici eu nu ştiu cum să te iubesc, ca pe o logodnică, ca pe o
mamă, aş zice.”
“ am găsit în tine tot ce mi-a lipsit în copilărie.”
“Sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă.”
“ Eu am un temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când
sunt contrariată”
“Eu sunt o zăpăcită, nu ştiu ce vreau...”
2. Cum o văd celelalte personaje pe Otilia? Completaţi spaţiile punctate cu numele

personajelor care fac aceste afirmaţii:
Nevasta
“Este o fată simpatică.”
Amanta “nostimă, are temperament”
“spune drept... se pretează? “cantă admirabil la pian”
Mama spune c-a văzut-o cu “deşteaptă fată, ştiu că se descurcă-n viaţă”
mulţi” “Dumneata ai mult din caracterul meu; eşti
liberă, independentă, lipsită de prejudecăţi.”
“am vrut s-o iau de nevastă”
...........................
Fetiţa ...........................
“O sorbea umilit din ochi.”
Moş Costache era un simplu satelit al
voinţei ei.” Otilia
“Nu eşti tu Otilia mea scumpă, nu-ţi las
eu ţie tot?”
“ I se păru de o frumuseţe rară

...........................
şi de o onestitate desăvârşită
în privire. Era o Otilie
,,o dezmăţată”; ,,obraznică plastică, mai placidă.”
şi îndrăzneaţă”; ,,O fată ca
Otilia merită să intre într-o ...........................
casă de corecţie.”
“Otilia e şireată, caută numai
bărbaţi în vârstă. Numai de-ar
........................... lua-o în căsătorie.”
“ Nu e nimic interesant într-o
destrăbălată ca Otilia.”
...........................
85
___________________________________________________________________________
Romanul postbelic, neorealist
Marin Preda, Moromeţii

La 5 august 1922, în comuna Siliștea-Gumești, județul Teleorman, se naște
Marin Preda, fiu al lui Tudor Călărașu, „de profesie plugar", și al Joiței Preda. Copilul
va purta numele mamei.
În aprilie 1942 debutează cu schița Părlitu' în ziarul Timpul. Debutul la 20 de ani îi
dă încredere în scrisul său, publicând în continuare schițele și povestirile: Strigoaica,
Salcâmul, Calul, Noaptea, La câmp.
Între 1943-1945 este luat în armată, experiență descrisă în operele de mai târziu, în
romanele Viața ca o pradă și Delirul. În 1945 devine corector la ziarul „România liberă”.
Între 1949 și 1955 scrie primul volum al romanului Moromeții, considerat ca fiind
capodopera scriitorului.
În 1960-1961, citește marii romancieri ai lumii. Romanul său, Marele singuratic,
primește premiul Uniunii Scriitorilor pe anul 1971.
În 1974 este ales membru corespondent al Academiei Române.
Apare ediția a doua a romanului Marele singuratic în 1976, iar în 1977 publică
Viața ca o pradă, un roman autobiografic amplu care are drept temă principală cristalizarea
conștiinței unui artist.
În 1980, la editura pe care o conducea, publică ultimul său roman: Cel mai iubit
dintre pământeni.
Pe 16 mai 1980 moare la vila de creație a scriitorilor de la Palatul Mogoșoaia.

Romanul Moromeţii este un roman realist și obiectiv, dar de factură modernistă.
Trăsăturile romanului obiectiv sunt: îşi propune să reflecte existenţa obişnuită;
universul fictiv al operei literare este construit după principiul verosimilităţii; construcţia
subiectului respectă ordinea cronologică; incipitul se află într-o strânsă legătură cu finalul;
incipitul prezintă cadrul acţiunii, fixează timpul, reuneşte cele mai importante personaje din
roman; acţiunea se desfăşoară coerent, fără apariţia unor situaţii neprevăzute, evoluţia ei
putând fi anticipată; finalul este închis, rezolvând conflictele şi nepermiţându-i cititorului
alte interpretări; personajul este reprezentativ pentru o categorie socială sau umană, fiind
deseori vorba de tipuri; personajul este surprins într-un proces de transformare; naratorul
este omiscient, relatând la persoana a III-a, neutru şi impersoanl, fără să emită judecăţi de
valoare, să comenteze faptele sau să explice situaţiile.
Romanul Moromeţii ia naştere în urma unui îndelung proces de elaborare, fiind
anticipat de proza scurtă din volumul de debut, unde se regăsesc personaje, conflicte și
întâmplări ce vor apărea în roman. Volumul întâi cunoaşte o primă elaborare în 1949, apoi
este reluat în anul 1955, când va vedea şi lumina tiparului. Volumul al doilea apare doar în
1967, deşi fusese început în 1953. Liantul celor două volume îl constituie problematica
pământului și personajul Ilie Moromete.
Perspectiva narativă .
. Naratorul este omiscient, relatând la persoana a III-a, neutru şi impersoanl, fără să
86
___________________________________________________________________________
emită judecăţi de valoare, să comenteze faptele sau să explice situaţiile. Perspectiva
naratorului obiectiv se completează cu cea a reflectorilor: în primul volum, rolul de
personaj-reflector îi aparţine lui Ilie Moromete, iar în al doilea volum lui Niculae. De
asemenea, există şi personaje-informatori, cum ar fi de exemplu Parizianu care le
povesteşte celorlalţi săteni de vizita lui Moromete la băieţi, la Bucureşti.
Tema romanului
Cea mai importantă temă a prozei lui Marin Preda este dispariţia ţărănimii
tradiţionale. Dar, alături de această problemă, autorul tratează şi tema istoriei, a timpului
„care nu mai avea răbdare”, care trece fără a ţine cont de dorinţa oamenilor şi care aduce cu
el schimbări radicale şi neaşteptate. Titlul, Moromeţii aşază tema familie în centrul
romanului, însă evoluţia şi criza familiei sunt simbolice pentru transformările din satul
românesc.
Romanul este alcătuit din două părţi, corespunzătoare celor două volume.
Primul volum utilizează tehnica decupajului şi accelerarea gradată a timpului
naraţiunii şi poate fi considerat o monografie a familiei ţărăneşti şi a satului românesc din
Câmpia Dunării într-o perioadă de frământări social-istorice. Volumul este structurat în trei
părţi, cu o acţiune concentrată, care se desfăşoară pe parcursul verii, cu trei ani înaintea
celui de-al doilea război mondial când „se pare că timpul era foarte răbdător cu oamenii”,
în satul Siliştea-Gumeşti. Prima parte, de sâmbătă seara până duminică noaptea, conţine
scene care ilustrează monografic viaţa rurală: cina, tăierea salcâmului, întâlnirea duminicală
din fierăria lui Iocan, hora. Partea a doua se derulează pe parcursul a două săptămâni,
începând cu plecarea lui Achim cu oile, la Bucureşti. Partea a treia, de la seceriş până la
sfârşitul verii, se încheie cu fuga băieţilor.
Cele trei părţi conferă echilibrul compoziţiei. Fiecare parte începe cu o prezentare de
ansamblu: masa, prispa şi secerişul. Simetria compoziţională este dată de legătura dintre
incipit şifinal la nivelul primului volum care subliniază tema timpului. La început, aparent
îngăduitor, „timpul era foarte răbdător cu oamenii; viaţa se scurgea aici fără conflicte
mari”, pentru ca în final să se modifice imaginea timpului, care devine necruţător şi
intolerant şi „nu mai avea răbdare.”
În centrul primului volum se află figura lui Ilie Moromete şi problema paternităţii, a
raporturilor acestuia cu fiii lui, care este însă o deghizare a problemelor sociale generale.
Familia Moromete (hibridă) este formată din Ilie Moromete, soţia sa, Catrina, trei băieţi din
prima căsătorie a lui Ilie, Paraschiv, Nilă şi Achim, o fată a Catrinei, Tita, şi doi copii din a
doua căsătorie, Ilinca şi Niculae. Relaţiile familiale sunt tensionate, lucru de care va profita
Guica, sora lui Moromete, care îi instigă împotriva familiei şi îi convinge să fugă de acasă.
Scenei de început, când familia se întoarce de la câmp, îi corespunde contrapunctic scena din
final, când se produce ruptura în familia Moromete. Familia Moromete se destramă ca
urmare a producerii mai multor conflicte exterioare. Cel mai important conflict exterior
este cel dintre tată şi cei trei fii ai săi din prima căsătorie, Achim, Paraschiv şi Nilă. Ilie
Moromete nu poate să înţeleagă dorinţa de îmbogăţire a celor trei fii, cum nu poate să
înţeleagă nici pătrunderea valorilor civilizaţiei urbane în lumea satului. Băieţii îşi
dispreţuiesc tatăl fiindcă nu ştie să transforme în bani produsele agricole, aşa cum face
vecinul lor, Tudor Bălosu. Acest conflict va duce pînă la urmă la dezmembrarea familiei
deoarece băie ii pleacă de acasă. Oricare ar fi fost problemele materiale, Ilie Moromete
găsea mijlocul să le depăşească, dar fuga băieţilor îl dezechilibrează total.
Al doilea conflict exterior izbucneşte între Moromete şi Catrina, soţia lui. Moromete
vându-se în timpul secetei un pogon din lotul soţiei, promiţându-i, în schimb, trecerea casei
pe numele ei. De teama fiilor celor mari care îşi urau mama vitregă, Moromete amână
îndeplinirea promisiunii. Din această cauză, femeia simte „cum i se strecoară în inimă
nepăsarea şi sila de bărbat şi de copii”, găsindu-şi iniţial refugiul în biserică. În al doilea
volum acest conflict determină decizia Catrinei de a-şi părăsi soţul, după ce află de vizita lui
87
___________________________________________________________________________
la Bucureşti şi de propunerea făcută celor trei fii mai mari. Această rupură va fi definitivă,
Catrina refuzând să se mai întoarcă acasă.
Al treilea conflict se desfăşoară între Moromete şi sora lui, Guica, care şi-ar fi dorit ca
fratele văduv să nu se mai căsătorească şi a doua oară. În felul acesta, ea ar fi rămas în casa
fratelui, să se ocupe de gospodărie şi de creşterea copiilor, pentru a nu rămâne singură la
bătrâneţe. Faptul că Moromete se recăsătorise şi să îşi construise o casă departe de
gospodăria ei îi aprinsese ura împotriva lui, pe care o transmite celor trei fii mai mari.
Acţiunea primului volum este structurată pe mai multe planuri narative. În prim plan
se află destinul familiei Moromeţii. Ilie Moromete încearcă să păstreze întreg, cu preţul unui
trai modest, pământul familiei pentru a-l transmite apoi băieţilor. Fiii cei mari nu împărtăşesc
idealul tatălui deoarece ei îşi doresc independenţa economică. Ei se simt neîndreptăţiţi pentru
că, după moartea mamei lor, Moromete s-a însurat cu altă femeie şi că are încă trei copii.
Îndemnaţi de Guica, cei trei băieţi pun la cale un plan care va amplifica problemele
econimice ale familiei. Ei intenţionează să plece la Bucureşti, fără ştirea familiei, pentru a-şi
face un rost. În acest scop, vor să ia oile cumpărate printr-un împrumut la bancă şi al căror
lapte constituie principala sursă de hrană a familiei şi caii, indispensabili pentru munca la
câmp. Prin vânzarea oilor şi a cailor, ar obţine un capital pentru a începe viaţa la oraş.
Datoria la bancă nefiind achitată, planul celor trei băieţi urmează a da o grea lovitură
familiei. Achim îi propune tatălui să-l lase să plece cu oile la Bucureşti, să la pască la
marginea oraşului şi să vândă laptele şi brânza la un preţ mai bun în capitală. Moromete se
lasă convins de utilitatea acestui plan, amână achitarea datoriei la bancă şi vinde o parte din
lotul familiei pentru a-şi putea plăti impozitul pe pământ. Însă Achim vinde oile la Bucureşti
şi aşteaptă venirea fraţilor. După amânările generate de refuzul lui Nilă de a-şi lăsa tatăl
singur în preajma secerişului, cei doi fug cu caii şi cu o parte din zestrea surorilor.
Moromete este nevoit să vândă din nou o parte din pământ pentru a-şi reface gospodăria,
pentru a plăti foncierea, rata la bancă şi taxele de şcolarizare ale lui Niculae.
Planurile secundare completează acţiunea romanului, conferindu-i caracterul de
frescă socială: boala lui Boţoghină, revolta ţăranului sărac Ţugurlan, dragostea dintre Polina
şi Birică, discuţiile din fierăria lui Iocan, rolul instituţiilor şi al autorităţilor în satul
interbelic.
Câteva secvenţe narative sunt esenţiale pentru destinul familiei Moromete şi pentru
conturarea conflictelor. Scena cinei are rolul de a prezenta familia, dar şi de a sugera relaţiile
tensionate dintre membrii acesteia. Ilie Moromete pare a domina o familie formată din copii
proveniţi din două căsătorii, învrăjbiţi din cauza averii. Aşezarea în jurul mesei sugerează
evoluţia ulterioară a conflictului, destrămarea familiei: „Cei trei fraţi vitregi, Paraschiv, Nilă
şi Achim, stăteau spre partea din afară a tindei, ca şi când ar fi fost gata în orice clipă să se
scoale de la masă şi să plece afară. De cealaltă parte a mesei, lângă vatră, stătea totdeauna
Catrina Moromete, mama vitregă a celor trei fraţi, iar lângă ea îi avea pe Niculae şi pe
Ilinca, copii făcuţi cu Moromete. Tita stătea între cei trei şi maică-sa. Era tot fata ei, din
căsătoria dintâi. Numai Moromete stătea parcă deasupra tuturor. Locul lui era pragul celei
de-a doua odăi, de pe care el stăpânea cu privirea la fiecare. Toţi ceilalţi stăteau umăr
lângă umăr, înghesuiţi, masa fiind prea mică. Moromete n-o mai schimbase de pe vremea
primei lui căsătorii, deşi numărul crescuse.”
O altă secvenţă narativă cu valoare simbolică este aceea a tăierii salcâmului. Ilie
Moromete taie salcâmul pentru a plăti o parte din datoriile familie, fără a vinde pământ sau
oi: Se pare că nimeni nu înţelegea că hotărându-se în sfârşit plecarea lui Achim la Bucureşti
însemna că trebuie să li se facă celor trei pe plac până la capăt, să nu se mai atingă nimeni
de oi şi cum altceva n-aveau ce vinde, salcâmul trebuia tăiat. Mai ciudat era că nici cei trei
în cauză nu înţelegeau; încât răspunsul lui Moromete că a tăiat salcaâmul «să se mire
proştii» nu era o batjocură întâmplătoare la adresa fiilor.” Tăierea salcâmului anticipează
destrămarea familiei şi a satului tradiţional. Pentru sătenii din Siliştea-Gumeşti, salcâmul din
grădina Moromeţilor era un punct de reper, el având valoarea unui arbore sacru, al unui ”axis
88
___________________________________________________________________________
mundi”. Odată cu tăierea acestuia, nici timpul nu mai are nici el răbdare, astfel încât
modificările din familia Moromete şi cele din plan social se succed rapid. Lumea
tradiţională, aşa cum şi-o imaginează personajul principal, va începe procesul de destrămare.
Ilie Moromete este un apărător al ordinii vechi pe care o consideră a fi cea mai bună dintre
toate şi pentru care statul reprezintă o supraindividualitate abstractă. Moromete analizează
schimbările din societate, dar până la un moment dat nu crede că ele pot înlocui mentalitatea
ţărănească. Este luat prin surprindere de istorie şi de trecerea timpului, dar îşi apără cu tărie
ideile, iluzia, demnitatea.
Al doilea volum reflectă mai bine problema deruralizării satului prin atragerea lui
treptată spre civilizaţia urbană. Volumul este structurat în cinci părţi, care prezintă viaţa
satului într-o perioadă de un sfert de veac, de la începutul anului 1938, până spre sfârşitul
anului 1962. Acţiunea se concentrează asupra a două momente istorice semnificative:
reforma agrară din 1945, cu prefacerile pe care ea le aduce şi transformarea „socialistă” a
agriculturii după 1949, percepută ca un fenomen abuziv. Datorită acestor schimbări rapide,
satul intră într-un proces ireversibil de disoluţie.
Conflictul dintre tată şi fiii mai mari trece în planul al doilea. Conflictul principal
opune mentalitatea tradiţională şi mentalitatea impusă, colectivistă. Opoziţia dintre cele două
lumi este pusă în evidenţă de relaţia dintre Ilie Moromete şi fiul său, Niculae, care devin
personaje-reflectori pentru cele două mentalităţi. Dacă primul volum vorbeşte despre lumea
tatălui, al doilea volum face loc lumii fiilor. Vechea imagine a lui Ilie Moromete este
distrusă, fiind înlocită cu o alta, lipsită de glorie. Autoritatea lui în sat se diminuează, iar
unitatea distrusă a familiei nu se reface. Volumul debutează cu o întrebare retorică: „În bine
sau în rău se schimbase Moromete?” Ceilalţi ţărani îşi schimbă atitudinea faşă de el, foştii
prieteni au murit sau l-au părăsit, vechile duşmănii se sting. Tudor Bălosu devine chiar
binevoitor faţă de vecinul lui, iar Guica moare, fără ca relaţiile cu fratele ei să se schimbe,
acesta neparticipând la înmormântarea ei. Moromete se apucă de negoţ, câştigă bani, dar îl
retrage pe Niculae de la şcoală pe motiv că „nu-i aduce niciun beneficiu”. Toată energia
tatălui se concentrează în încercarea de a-i aduce acasă pe băieţii fugari. De aceea cumpără
pământurile pierdute odinioară şi pleacă la Bucureşti pentru ai convinge să revină în sat, dar
aceştia resping încercarea de reconciliere a tatălui său. Catrina, aflând de propunerea făcută
fiilor, îl părăseşte pe Moromete şi se duce să locuiască la fiica ei. Destrămarea familiei
continuă cu moartea lui Nilă în război. Fetele se căsătoresc, dar soţul Titei moare într-un
accident stupid în sat.
Paralel cu procesul de destrămare a familiei, este prezentată destrămarea satului
tradiţional. Relaţia dintre Ilie Moromete şi fiul mai mic, Niculae, este transpusă la nivel
social, reprezentând opoziţia dintre un susţinător al clasei ţărăneşti şi un declasat al ei,
conflictul dintre cei doi simbolizând conflictul dintre două concepţii despre ţăran. În acest
volum observaţia socială primează, prin intermediul lui Ilie Moromete sunt analizaţi noii
reprezentanţi ai statului: Bilă, Isosică, Mantaroşie, Adam Fântână, Ouăbei. Statul devine şi
mai abstract în mintea ţăranului care apără valorile vechi: în primul volum, statul are un
reprezentant uman, Jupuitu, cu care se poate vorbi şi care îi înţelege, dar în al doilea volum
acesta dispare. Reprezentantul legii le confiscă averile ţăranilor, nu îi înţelege atunci când nu
au bani să plătească fonciirea. Nici măcar reprezentatntul lumii noi, Niculae, nu mai înţelege
mecanismele. În discuţiile cu tatăl său, nu poate să-şi susţină opţiunile pentru că nu ştie dacă
are sau nu dreptate, este la rândul lui exclus din sistem. Istoria şi schimbările aduse de
aceasta îl depăşesc şi pe Niculae.
Caracterizarea personajului principal – Ilie Moromete
Ilie Moromete este personajul central al romanului. El este capul familiei Moromete,
în jurul căruia se desfăşoară întreaga acţiune a primului volum. Este reprezentantul ţărănimii
tradiţionale, ale cărei valori le apără cu îndârjire. Nu ni se oferă date despre felul cum arată
personajul, deoarece acest lucru nu are importanţă. Naratorul precizează doar că se afla înte
„tinereţe şi bătrâneţe, când numai nenorociri sau bucurii mari pot schimba firea cuiva.”
89
___________________________________________________________________________
Accentul se pune mai ales pe capacităţile intelectuale ale personajului, datorită meditaţiilor şi
concepţiilor sale despre viaţă, a fost considerat de critici ţăranul filozof al literaturii române.
Portretul şi evoluţia sa sunt urmărite în raport cu familia, cu ceilalţi săteni, cu statul
şi cu pământul. Este caracterizat atât de autor, cât şi de celelalte personaje, dar acţiunile şi
felul său de a vorbi spun cel mai mult despre Ilie Moromete. Încă de la început, Moromete
este prezentat în calitate de cap de familie, în care autoritatea nu îi este contestată. Această
autoritate este subliniată în scena mesei în care naratorul precizează că „Moromete stătea
parcă deasupra tuturor.” Deşi relaţiile cu familia sunt tensionate, Moromete doreşte ce e
mai bine pentru fiii lui, dar nu crede că acest lucru înseamnă îmbogăţirea. Simte că ceilalţi
nu îl înţeleg şi atunci se izolează undeva în grădină şi vorbeşte singur. Familia realizează şi
ea prăpastia dintre ea şi Moromete: „tatăl lor avea ciudatul dar de a vedea lucruri care lor
le scăpau, pe care ei nu le vedeau.” Este mândru de fiul său mai mic, deşi nu îi arată, cu care
va păstra o relaţie specială până în final. Când îşi dă seama că a fost înşelat de Achim, încep
marile frământări interioare ale personajului. Semnificativ pentru noua stare de spirit a
personajului este monologul de pe câmp, în care îşi apără dreptul la seninătate; „Cum să
trăieşti dacă nu eşti liniştit?”.
Este apreciat de cei din sat, care îi ascultă tot timpul discursurile de duminică
dimineaţa de la fierăria lui Iocan. În semn de respect, Din Vasilescu îi face din lut portretul.
O trăsătură importantă pe care o subliniază naratorul este disimularea: Moromete oferă un
adevărat spectacol în episodul în care vrea să-l păcălească pe Jupuitu sau în episodul în care
discută cu Tudor Bălosu. Este apreciat pentru uşurinţa cu care, prin intermediul limbajului,
iese din situaţii dificile. Amână plata dărilor şi pentru că nu crede cu adevărat în puterea
statului, consideră că până la urmă statul va realiza că ţăranii nu au bani şi atunci nu le va
mai cere dări. Credinţa într-o lume care ar putea exista fără bani îi va fi zdruncinată până la
sfârşitul romanului. Îi place să observe lumea care îl înconjoară şi astfel ştie cum să se poarte
cu fiecare: pe Tudor Bălosu şi pe fiul acestuia îi ironizează cu fiecare ocazie, dar pe
Ţugurlan îl tratează cu respect şi simpatie, iar lui Cocoşilă îi apreciază inteligenţa.
Spre deosebire de personajul Ion al lui Liviu Rebreanu, pentru ţăranul Moromete
pământul nu este o obsesie, el nu doreşte mult pământ, ci doar atât cât să aibă din ce trăi.
Sănătatea morală nu înseamnă pentru el a avea bani, ci a putea trăi senin, Moromete îşi
doreşte liniştea căminului şi posibilitatea de a se bucura de micile bucurii ale vieţii. Drama
lui începe în momentul în care observă că familia nu îi împărtăşeşte idealurile. Moromete nu
este un ţăran obişnuit. Inteligenţa, ironia şi umorul îl deosebesc de orice personaj din
romanele anterioare care tratează lumea rurală. El însuşi este un simbol, fără să vrea, pentru
schimbările care se produc în acest univers: pentru Moromete este mult mai important să
stea să mediteze sau să discute politică decât să muncească. În romanul Ion a avea pământ
era singurul lucru care conta pentru un ţăran, îi definea personalitatea şi statutul în
comunitate. În Moromeţii pământul nu mai înseamnă bogăţie, avere, putere, ci libertatea
morală a individului în raporturile sale cu lumea, oferindu-i ţăranului posibilitatea de a
contempla lumea şi de a medita.
Este un idealist aflat în contradicţie cu noile schimbări ale societăţii, care până la
urmă îl vor învinge: deşi este capabil să păcălească autorităţile, nu va putea păcăli şi istoria.
După fuga celor doi fii începe să înţeleagă că a fost victima unei iluzii şi că lumea
prietenoasă şi timpul răbdător nu există decât în capul lui. Drama lui Moromete nu stă în
pierderea pământurilor, ci în destrămarea familiei sale, dar aceasta anunţă drama ţărănimii în
general. Destinul său se va modifica treptat după fuga băieţilor, nu va mai lua parte la
întânirile din fierăria lui Iocan, nu va mai fi „centrul universului”, cum îl caracterizează
Niculae, relaţiile cu familia se vor degrada din ce în ce mai mult. Totuşi, până în clipa morţii
îşi suţine cu tărie părerile despre adevăratele valori ale vieţii şi nu poate accepta că există o
lume mai bună decât cea tradiţională. În momentul în care moare, îi spune doctorului:
„Domnule, eu totdeauna am dus o viaţă independentă!”, afirmaţie care exprimă idealul şi
filozofia sa de viață.
90
___________________________________________________________________________
Fișa 1 (Metoda cubului)

· Se realizează în cub ale cărui feţe pot fi acoperite cu hârtie de culori diferite;
· Pe fiecare faţă a cubului se scrie câte una dintre următoarele instrucţiuni: DESCRIE,
COMPARĂ, ANALIZEAZĂ, ASOCIAZĂ, APLICĂ, ARGUMENTEAZĂ.
· Este recomandabil ca feţele cubului să fie parcurse în ordinea prezentată, urmând
paşii de la simplu la complex.
· Clasa se organizează în 6 grupe, vor avea ca timp de lucru 20 de minute, apoi liderii
grupelor vor prezenta rezolvarea sarcinilor, se vor analiza, comenta, critica, încuraja și
răsplăti răspunsurile inspitate și originale.
1) DESCRIE – satul din Câmpia Dunării, Siliștea Gumesti, cu câţiva ani înaintea
celui de-al doilea război mondial;
2) COMPARĂ – viziunea despre lume, a copiilor din prima căsătorie, care se
îndeparteaza de familie și de sat, (,,lumea lor”), cu cea a lui Moromete;
3) ANALIZEAZĂ – cele doua fraze din incipitul și finalul romanului:
INCIPITUL: ,,În Câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al doilea război
mondial, se pare că timpul era foarte răbdător cu oamenii; viaţa se scurgea aci fără conflicte
mari. Era începutul verii”.
FINALUL: ,,În următorii ani gospodăria ţărănească continuă să se ruineze.
Moromete intră într-o lungă stare depresivă, din care n-avea să fie scos decât de marile
zguduiri care se apropiau. Trei ani mai târziu, izbucnea cel de-al doilea război mondial…
Timpul nu mai avea rabdare”
4) ASOCIAZĂ – romanului un titlu potrivit din punctul de vedere al :
· întâmplărilor relatate;
· tipologiei personajului principal;
· propriilor impresii de lectură.
5) APLICĂ – etichete metaforice personajului central din romanul
,,Moromeții” de Marin Preda, prin care să surprinzi trăsăturile esențiale ale acestuia.
6) ARGUMENTEAZĂ (la alegere) – ,,Moromeții”, de Marin Preda, este un roman
realist de factură psihologică.
– ,,Moromeții este un mare roman prin
originalitatea tipologiei și profunzimea creației” (Eugen Simion).
Fișa 2
Citiți următoarele afirmații critice și rezolvați cerințele:
I. „Moromeţii stau sub un clopot cosmic şi drumurile mari ale istoriei trec prin ograda
lor… Omul liniştit – Ilie Moromete – stă totuşi pe un vulcan”. (Eugen Simion)
1. Exemplifică afirmaţia că Ilie Moromete este „omul liniştit”………………………......
2. Precizează la ce se referă termenul „vulcan” în textul dat……………………………..
II. „…Gustul lui Moromete pentru anecdotă trebuie, desigur, pus în legătură cu
concepţia de viaţă a personajului, cu originala lui plăcere de a pierde zile întregi pe prispa
scăldată în soare şi de a contempla – cu uimire şi încântare – spectacolul lumii – ”. (Liviu
Petrescu)
1. Prezintă două aspecte la care crezi că se referă criticul, în fragmentul citat, prin
expresia „spectacolul lumii”…………………………………………………………………...
2. Ce trăsături ale lui Ilie Moromete sunt scoase în evidenţă prin înclinaţia acestuia spre
anecdotă? Prezintă argumente pro şi contra pentru fiecare dintre următoarele răspunsuri:
- Bucuria de a trăi;
- Răutatea şi tendinţa de a-i batjocori pe ceilalţi;
- Talentul de povestitor
91
___________________________________________________________________________
Fișa 3
Încercuiți răspunsul corespunzător:
1. Romanul Moromeții, de Marin Preda, este alcătuit din:
a) două volume
b) trei volume
c) patru volume
2. Citatul: ,,În Câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial,
se pare că timpul era foarte răbdător cu oamenii” are rolul:
a) de a deschide acțiunea
b) de a preciza timpul și locul evenimentelor relatate
c) de a prevesti războiul
3. Propoziția: ,,Timpul nu mai avea răbdare” are rolul:
a) de a încheia volumul I
b) de a asigura caracterul simetric al acestuia
c) de a pregăti acțiunea din volumul al II-lea
4. Prima scenă a romanului înfățișează:
a) cina familiei Moromete
b) discuția dintre Ilie Moromete și vecinul său, Tudor Balosu
c) întoarcerea de la câmp a Moromeților într-o seara de sâmbătă
5. Membrii familiei Moromete sunt:
a) Ilie Moromete
b) Catrina
c) Nilă
d) Ilinca
e) Niculae
f) Din Vasilescu
g) Paraschiv
h) Achim
i) Tita
6. Notați cu A si B, copiii din prima si respectiv a doua căsătorie a lui Ilie Moromete:
a) Paraschiv
b) Nilă
c) Achim
d) Ilinca
e) Tita
f) Niculae
7. Ce semnificație are scena în care familia Moromete cinează?
a) are caracter ritualic
b) subliniează rolul pe care îl are în familie Guica
c) prevestește neînțelegerile din sânul familiei
d) stabilește locul de ,,stăpân” al lui Ilie Moromete
8. Ce semnificație are scena tăierii salcâmului, duminică în zori?
a) este tragică, petrecându-se pe fundalul bocetelor din cimitirul alăturat
b) prefigurează destinul lui Ilie Moromete, „doborât” și el de evenimentele care vor
urma
c) prevestește dispariția din istorie a clasei țăranilor proprietari de pământ
9. Numiți locul în care se întâlnesc țăranii din Siliștea-Gumești, pentru ,,a face politică”:
a) la școală, cu ocazia serbării de sfârșit de an
b) la poiana din fața fierăriei lui Iocan
c) pe uliță
10. Cum sunt acești țărani?
92
___________________________________________________________________________
a) îmbrăcați de sărbătoare
b) îngrijorați
c) veseli
d) inteligenți
e) plini de umor
11. Când se produce destrămarea familiei Moromete?

a) în timpul secerișului
b) atunci când Paraschiv și Nilă pleacă la București (unde se afla și Achim)
c) atunci când Tudor Bălosu cumpără o parte din grădina lui Moromete
12. Ilie Moromete prezintă următoarele trăsături:

a) inteligent
b) ironic
c) sociabil
d) aspru
e) disimulant
f) nepăsător
g) plin de umor
Fișa 4
Completează spațiile libere cu răspunsul adecvat:
Romanul este o specie ……… de dimensiuni………, cu acțiune …… și cu un numar
……… de personaje. Acțiunea se poate desfășura pe mai multe ……… sau ……….
Modalitatea de expunere caracteristică romanului este ………. Sunt folosite, de asemenea,
dar într-o formă mai redusă descrierea, …………, …………. .
Tematica romanului Moromeții este foarte bogată. Ea tratează marile probleme ale
existentei: dragostea, …………, satul, ………… .
Romanul este alcătuit din …… volume, apărute la distanța de ……... ani unul de
altul.
Marin Preda este narator……..., care povesteste întamplările și evenimentele la
persoana……
Acțiunea volumului întâi este plasată cu 3 ani înainte de începerea celui de-al ………
război mondial, într-un sat din ……, numit ……, într-o perioadă în care ,,timpul avea cu
oameni…………”, iar viața țăranilor ,,se scurgea aici fără …………”.
Volumul I ar putea fi structurat în trei mari episoade epice. Mai mult de jumătate din
primul volum cuprinde fapte din viața familiei ……… și a ………, ce se petrec de ……
până duminică noaptea, adică odată cu întoarcerea Moromeților de la ………, până la fuga
…… cu Birică. În continuare, al doilea episod epic este ilustrat de unul dintre cele mai
importante momente și obiceiuri din viața satului:.……...Ultimul episod prezintă conflictul
dintre.……și ……, care fugiseră la …… cu oile și caii, lăsând familia fără mijloacele zilnice
de trai.
Principalul conflict este între ………... și ……….... Ea îi crescuse de mici, cu greu,
pe cei trei băieți ai lui Moromete, care însă începuseră să o ………..., alimentați fiind de
……..., zisă ……. – nemulțumită la randul ei de căsătoria lui Ilie Moromete; ar fi vrut să
îngrijească de …….. și de copii, ca să poată avea pretenții asupra ….…... și a locului din
spatele casei.
Alt conflict este între ………... și fiul său ………..., care ar fi vrut să se
duca………..., dar tatăl îl trimitea cu ………...
Alt conflict se naște între ………... și ………..., deoarece Catrina revendica pogonul
ei de pământ, pe care Moromete îl vânduse.
Baieții se află în conflict și cu ………..., fiindcă acesta ……..
93
___________________________________________________________________________
Ei plănuiesc să plece………..………... ca să facă bani.
Datoriile la bancă și traiul zilnic al unei familii numeroase îl sufoca pe ………..., care
trebuie să se descurce cumva fără să vândă din pământ. De aici lucrurile se precipită,
Paraschiv și ………... fugiseră la București, luând cu ei ………....; Moromete ia hotărâri
decisive: îi vinde lui ………... un lot de pământ și locul din spatele casei, reușind astfel să-și
achite taxele pe ,,fonciire”, datoria la bancă și taxele școlare pentru Niculae.
Fișa 5
Citiţi textul:
„Moromete nu răspunse, dar tuşi liniştitor. Totuşi Catrina nu-şi văzu de somn.
Se întâmpla ceva în familie!? Poate plecarea lui Achim la Bucureşti, dar despre asta se
vorbise de prin iarnă, se gândiseră destul. În timpul mesei fusese pomenit numele agentului
de urmărire care avea să vină mâine dimineaţă după fonciire. Dar şi asta era poveste veche;
Jupuitu venea în fiecare an şi anul acesta nu avea nimic deosebit faţă de celălalt. Banca? Dar
banca venea taman la toamnă. Poate că toate aceste ameninţări care se târau cu anii în urma
lor, să se îngrămădească în acest an pe capul familiei? Da. Dar nici asta nu se putea, fiindcă
timpul era foarte răbdător şi ameninţările mari se sfărâmau în puzderie de ameninţări mai
mici pe care cu ajutorul timpului le ducea zilnic în spinare. Aşa se întâmplase că timpul
făcuse să rămână în urmă una din cele mai cumplite ameninţări de care îşi aduceau aminte şi
anume datoria făcută la banca pentru plata loturilor primite la reforma agrară de după război.
Mulţi au vândut loturile, iar alţii au rămas de tot fără pământ şi au căzut în mizerie. Ei au
avut însă răbdare, au dus-o de la an la an până când, într-o zi, statul văzând că ţăranii tot n-au
cu ce plăti, n-a mai avut încotro şi a trebuit să şteargă datoriile. N-aveau să poată plăti? Se
gândiseră mult şi mai mare nenorocire decât să piardă ceea ce nu câştigaseră ce putea fi? Era
deci limpede că numai Moromete singur era pricina propriilor sale gânduri şi Catrinei i se
păru atât de ciudat acest lucru, încât se închină.
– Se vede că ai intrat în anul morţii, şopti ea. Şi îşi lăsă capul pe căpătâi, pomenind că
aşa se întâmplă când omul uită de Dumnezeu, uită şi Dumnezeu de el şi îl lasă singur în faţa
păcatelor.
– Pentru că, mai bolborosi ea cu faţa în căpătâi, numai păcatele nu te lasă să dormi. La
aceste cuvinte din urmă, Moromete tuşi cu înţeles şi răspunse cu o veselie supărată:
– D-aia dormi tu buştean, lovi-te-ar moartea, că n-ai păcate! Aruncă ţigarea, se dădu jos
de pe prispă şi o luă încet spre grădină, fără să mai asculte răspunsul femeii. Catrina era
credincioasă şi de aceea pomenise de păcate.”
Cerinţe:
1. Prezintă perspectiva narativă a romanului, prin câteva indicii din text.
2. Prezintă starea de spirit a personajului principal.
3. Alcătuiţi propoziţii cu paronimele: abuziv/aluziv, atlas/atlaz.
4. Precizaţi sinonimele cuvintelor subliniate în text.
5. Alcătuiţi propoziţii în care cuvintele morţii şi mizerie să aibă sens conotativ şi denotativ.
6. Scrieţi expresii şi locuţiuni care să conţină cuvintele: moarte, pământ, război.
7. Alcătuiţi propoziţii cu omonimele faţă, cap, era.
8. Demonstrează în trei enunţuri polisemia cuvântului a (se) schimba.
9. Comentează în 6-10 rânduri ultimul paragraf al textului.
10. Explicaţi elementele de ortografie şi punctuaţie din următorul fragment: „Ei au avut însă
răbdare, au dus-o de la an la an până când, într-o zi, statul văzând că ţăranii tot n-au cu ce
plăti, n-a mai avut încotro şi a trebuit să şteargă datoriile. N-aveau să poată plăti?”
11. Prezentaţi conflictul ce reiese din textul dat.
94
___________________________________________________________________________
Test de evaluare
I. Scrieți răspunsul la fiecare din următoarele cerinţe, cu privire la textul de
mai jos: (3 puncte)
„ – La masă! spuse mama venind cu tigaia cu fasole sub umbra rogojinii.
Moromete se uită o clipă la tigaie. Fasolea, cu boabele mari, parcă nu fusese luată
atunci de pe foc, prinsese pojghiţă pe deasupra şi parcă fusese sleită, rece. Paraschiv şi Nilă
se târâră pe sub căruţă şi se aşezară în capul oaselor.
Moromete rupse o bucată de mămăligă, luă din tigaie fasole şi fără nicio grijă înghiţi
dumicatul. În clipa următoare însă el se cam înţepeni pe locul unde se afla, se făcu roşu la
faţă şi îi ţâşniră lacrimile. Dar în loc să bea apă şi să-şi potolească arsura, el se stăpâni şi se
întoarse către fete.
– Voi de ce ziceţi că n-aţi încălzit fasolea asta? întrebă el în treacăt, cu o înfăţişare de
nepătruns şi nu prea tare, încât mama care scotea nişte ceapă din cutia căruţei nu-l auzi, să-i
răspundă că abia o luase de pe foc.
– Hai, mamă, tu ce faci acolo?! se miră Tita. Şi tu, Niculae, ce stai în spinarea mea?
Stai jos, starea-i bumben!
Asta însemna că Niculae să fie bolnav şi să stea cu şezutul în sus. Paraschiv parcă era
singur. Nu mai aşteptă să se aşeze toată lumea, rupse ca şi tatăl său din mămăligă şi râni cu
nădejde din tigaie. În clipa aceea Moromete îşi pironi privirea asupra lui şi aşteptă.
Paraschiv, hulpav şi absent, înghiţi dintr-o dată, dar apoi ochii i se beliră şi scoase un răcnet.
– Na, Paraschive, bea apă, se precipită Moromete, apucând bota în braţe şi
întinzându-i-o grijuliu. Te-a ars rău? Eu credeam că e rece, mărturisi el naiv.
Cu privirea sticlind, Niculae se uita când la Paraschiv, când la tatăl său. Mama nu
înţelegea.
– Ce să fie rece? întrebă ea.
– Fasolea asta! răspunse Moromete.
– Păi acu' o luai de pe foc! se dezvinovăţi ea
Fetele pufniră în râs, iar Niculae înţelegând, începu să răcnească şi să dea din
picioare, arătându-l pe Paraschiv cu degetul. Acesta, schimonosit, bând apă, aruncă deodată
bota de la gură, se întinse şi îl cârpi pe Niculae cu atâta sete, încât din pricina asta Niculae
nici măcar nu simţi durerea, atât de mult îi plăcu furia cu care îl plesnise fratele său.”
(Marin Preda, Moromeţii)
sleit – solidificat prin răcire, închegat
dumicat s.m. (pop.) – bucată mică ruptă dintr-un aliment, îmbucătură
bumben adv. – a rămâne nemişcat, ţeapăn
a râni vb. (reg.) – a curăţa un loc de stratul de murdărie depus
botă s.f. – vas din doage de lemn înalt ca o cofă şi înfundat la amândouă capetele, cu o
mică deschidere
1. Explicaţi înțelesul construcțiilor: „îl cârpi pe Niculae” şi „cu atâta sete”. (0,6 p)
2. Stabiliţi rolul semnelor de punctuaţie din fragmentul: „– Hai, mamă, tu ce faci
acolo?!” (0,6 p)
3. Găsiţi patru expresii/ locuţiuni din limba română care să conţină verbul „a lua”. (0,6 p)
4. Identificaţi în text termeni din câmpul semantic al mâncării. (0,6 p)
6. Corectaţi greşelile din enunţul următor, indiferent de natura lor:
„M-ia indicat două intervaluri orale ale acelei zi, în care îi pot telefona.” (0,6 p)
II. Alcătuiţi portretul lui Ilie Moromete, folosind numai informaţiile din text. (2 puncte)
III. Faceți o caracterizare a lui Paraschiv, folosind numai informaţiile din textul dat.
(2 puncte)
IV. Redactaţi rezumatul textului de la subiectul I. (2 puncte)
Se acordă 1 punct din oficiu
95
___________________________________________________________________________
TEMA IV
GENUL LIRIC
ROMANTISMUL
Romantismul a fost o mișcare literară și artistică, aparută în Europa la sfârșitul

secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea. A luat naștere în Anglia, de unde s-a
extins în Germania și Franta, apoi în întreaga Europă. Acest curent cultural, care s-a
manifestat nu numai în literatură, ci și în artele plastice și în muzică, s-a ridicat impotriva
dogmatismului estetic, pledând pentru exploatarea universului interior al omului.
Printre reprezentanții europeni ai romantismului literar, se pot enumera scriitorii:
Victor Hugo, Byron, Manzoni, Pușkin etc.
Romantismul este caracterizat de introducerea unor noi categorii estetice: urâtul,
grotescul, fantasticul, feericul, precum și a unor specii literare inedite (meditația, poemul
filozofic, nuvela istorică). Cultivă sensibilitatea și fantezia creatoare, iar evadarea din lumea
reală se realizează prin vis sau somn, concretizându-se mitul onirismului. Se acordă o
importanță deosebită sentimentelor omenești, ca predilecție iubirii, trăirile interioare intense
fiind armonizate cu peisajul naturii ocrotitoare, prin manifestarea unor inovații prozodice și
supremația subiectivismului.
Au fost create personajele exceptionale, puse în împrejurari excepționale, care tind
spre absolut. Antiteza romantică este o altă caracteristică a romantismului, alături de
titanism, prin care se exprimă o atitudine de revoltă. Ca în orice curent literar, și aici au fost
exploatate anumite teme specifice, printre care: iubirea și natura, cosmogonia, condiția
omului de geniu, prin intermediul motivului codrului, visului, lunii etc.
Ca manifest artistic al romantismului este cunoscută „Prefața” la drama Cromwell a
lui V. Hugo, unde chiar el afirma: ,,Nu exista reguli, nici modele!”, ceea ce susține spiritul
libertin al romanticilor și promovează dictonul: ,,Sentio, ergo sum”.
În literatura română, romantismul a fost precedat de o formulă literară de tranziție,
de la iluminism spre romantism, numită preromantism, reprezentat de Ion Heliade
Rădulescu, Grigore Alexandrescu și alti scriitorii pașoptiști.
A urmat apoi romantismul propriu-zis, reprezentat în mod strălucit de Mihai
Eminescu, considerat ultimul mare romantic european.
Curentul se încheie cu postromantismul, în care au fost îmbinate elementele
romantice cu cele simboliste, perioadă în care se înscriu Alexandru Macedonski și Octavian
Goga.
Cel mai reprezentativ poet romantic al literaturii române este Mihai Eminescu.
Înzestrat cu o fantezie creatoare de excepție și distingându-se printr-o neobișnuită viziune
cosmică și mitologică asupra omului, Eminescu a tins spre perfecțiune, mistuit de propria-i
creație și convins că numai arta poate să asigure omului nemurirea. Fire boemă și solitară,
poetul a abordat teme pecum iubirea și natura, istoria, cosmogonia, mitologia, având o
slăbiciune și pentru condiția omului de geniu, în antiteză cu omul comun, însetat de absolut.
96
___________________________________________________________________________
Mihai Eminescu, Luceafărul

Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici) a fost
poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de
critica literară postumă drept cel mai mare poet român.
Creația sa aparține unui romantism literar relativ târziu.
Poetul avea o bună educație filosofică, opera sa poetică fiind
influențată de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de filosofia
antică, de la Heraclit la Platon, de marile sisteme de gândire
ale romantismului, de teoriile lui Arthur Schopenhauer, Immanuel
Kant și de teoriile lui Hegel.
Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, și a
lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului
Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la
19 ani a plecat să studieze la Viena.
Singurul volum de versuri publicat în timpul vieții a fost Poesii, în 1883, sub
îngrijirea lui Titu Maiorescu.
În data de 15 iunie 1889, poetul a murit în sanatoriul doctorului Șuțu. În 17 iunie
Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din București. A fost ales
post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.
Text-suport:
A fost odată ca-n poveşti, Şi cât de viu s-aprinde el
A fost ca niciodată. În orişicare sară,
Din rude mari împărăteşti, Spre umbra negrului castel
O prea frumoasă fată. Când ea o să-i apară.
*
Şi era una la părinţi Şi pas cu pas pe urma ei
Şi mândră-n toate cele, Alunecă-n odaie,
Cum e Fecioara între sfinţi Ţesând cu recile-i scântei
Şi luna între stele. O mreajă de văpaie.
Din umbra falnicelor bolţi Şi când în pat se-ntinde drept

Ea pasul şi-l îndreaptă Copila să se culce,
Lângă fereastră, unde-n colţ I-atinge mâinile pe piept,
Luceafărul aşteaptă. I-nchide geana dulce;
Privea în zare cum pe mări Şi din oglindă luminiş

Răsare şi străluce, Pe trupu-i se revarsă,
Pe mişcătoarele cărări Pe ochii mari, bătând închişi
Corăbii negre duce. Pe faţa ei întoarsă.
Îl vede azi, îl vede mâini, Ea îl privea cu un surâs,

Astfel dorinţa-i gata; El tremura-n oglindă,
El iar, privind de săptămâni, Căci o urma adânc în vis
Îi cade draga fată. De suflet să se prindă.
Cum ea pe coate-şi răzima Iar ea vorbind cu el în somn,

Visând ale ei tâmple, Oftând din greu suspină:
De dorul lui şi inima – O, dulce-al nopţii mele domn,
Şi sufletu-i se împle. De ce nu vii tu? Vină!
97
___________________________________________________________________________
Cobori în jos, luceafăr blând, Dară pe calea ce-ai deschis
Alunecând pe-o rază, N-oi merge niciodată;
Pătrunde-n casă şi în gând
Şi viaţa-mi luminează! Străin la vorbă şi la port,
Luceşti fără de viaţă,
El asculta tremurător, Căci eu sunt vie, tu eşti mort,
Se aprindea mai tare Şi ochiul tău mă-ngheaţă.
Şi s-arunca fulgerător, *
Se cufunda în mare; Trecu o zi, trecură trei
Şi iarăşi, noaptea, vine
Şi apa unde-au fost căzut Luceafărul deasupra ei
În cercuri se roteşte, Cu razele-i senine.
Şi din adânc necunoscut
Un mândru tânăr creşte. Ea trebui de el în somn
Aminte să-şi aducă
Uşor el trece ca pe prag Şi dor de-al valurilor domn
Pe marginea ferestei De inim-o apucă:
Şi ţine-n mână un toiag
Încununat cu trestii. – Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Părea un tânăr voievod Pătrunde-n casă şi în gând
Cu păr de aur moale, Şi viaţa-mi luminează!
Un vânăt giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale. Cum el din cer o auzi,
Se stinse cu durere,
Iar umbra feţei străvezii Iar ceru-ncepe a roti
E albă ca de ceară - În locul unde piere;
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scânteie-n afară. În aer rumene văpăi
Se-ntind pe lumea-ntreagă,
– Din sfera mea venii cu greu Şi din a chaosului văi
Ca să-ţi urmez chemarea, Un mândru chip se-ncheagă;
Iar cerul este tatăl meu
Şi mumă-mea e marea. Pe negre viţele-i de păr
Coroana-i arde pare,
Ca în cămara ta să vin, Venea plutind în adevăr
Să te privesc de-aproape, Scăldat în foc de soare.
Am coborât cu-al meu senin
Şi m-am născut din ape. Din negru giulgi se desfăşor
Marmoreele braţe,
O, vin'! odorul meu nespus, El vine trist şi gânditor
Şi lumea ta o lasă; Şi palid e la faţă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă. Dar ochii mari şi minunaţi
Lucesc adânc himeric,
Colo-n palate de mărgean Ca două patimi fără saţ
Te-oi duce veacuri multe, Şi pline de-ntuneric.
Şi toată lumea-n ocean
De tine o s-asculte. -– Din sfera mea venii cu greu
Ca să te-ascult ş-acuma,
– O, eşti frumos, cum numa-n vis Şi soarele e tatăl meu,
Un înger se arată, Iar noaptea-mi este muma;
98
___________________________________________________________________________
O, vin', odorul meu nespus, Ce umple cupele cu vin
Şi lumea ta o lasă; Mesenilor la masă,
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă. Un paj ce poartă pas cu pas
A-mpărătesii rochii,
O, vin', în părul tău bălai Băiat din flori şi de pripas,
S-anin cununi de stele, Dar îndrăzneţ cu ochii,
Pe-a mele ceruri să răsai
Mai mândră decât ele. Cu obrăjei ca doi bujori
De rumeni, bată-i vina,
– O, eşti frumos cum numa-n vis Se furişează pânditor
Un demon se arată, Privind la Cătălina.
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată! Dar ce frumoasă se făcu
Şi mândră, arz-o focul;
Mă dor de crudul tău amor Ei, Cătălin, acu-i acu
A pieptului meu coarde, Ca să-ţi încerci norocul.
Şi ochii mari şi grei mă dor,
Privirea ta mă arde. Şi-n treacăt o cuprinse lin
Într-un ungher degrabă.
- Dar cum ai vrea să mă cobor? – Da' ce vrei, mări Cătălin?
Au nu-nţelegi tu oare, Ia du-t' de-ţi vezi de treabă.
Cum că eu sunt nemuritor,
Şi tu eşti muritoare? – Ce voi? Aş vrea să nu mai stai
Pe gânduri totdeauna,
– Nu caut vorbe pe ales, Să râzi mai bine şi să-mi dai
Nici ştiu cum aş începe - O gură, numai una.
Deşi vorbeşti pe înţeles,
Eu nu te pot pricepe; – Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri,
Dă-mi pace, fugi departe -
Dar dacă vrei cu crezământ O, de luceafărul din cer
Să te-ndrăgesc pe tine, M-a prins un dor de moarte.
Tu te coboară pe pământ,
Fii muritor ca mine. – Dacă nu ştii, ţi-aş arăta
Din bob în bob amorul,
– Tu-mi cei chiar nemurirea mea Ci numai nu te mânia,
În schimb pe-o sărutare, Ci stai cu binişorul.
Dar voi să ştii asemenea
Cât te iubesc de tare; Cum vânătoru-ntinde-n crâng
La păsărele laţul,
Da, mă voi naşte din păcat, Când ţi-oi întinde braţul stâng
Primind o altă lege; Să mă cuprinzi cu braţul;
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi să mă dezlege. Şi ochii tăi nemişcători
Sub ochii mei rămâie...
Şi se tot duce... S-a tot dus. De te înalţ de subsuori
De dragu-unei copile, Te-nalţă din călcâie;
S-a rupt din locul lui de sus,
Pierind mai multe zile. Când faţa mea se pleacă-n jos,
* În sus rămâi cu faţa,
În vremea asta Cătălin, Să ne privim nesăţios
Viclean copil de casă, Şi dulce toată viaţa;
99
___________________________________________________________________________
Şi ca să-ţi fie pe deplin Şi căi de mii de ani treceau
Iubirea cunoscută, În tot atâtea clipe.
Când sărutându-te mă-nclin,
Tu iarăşi mă sărută. Un cer de stele dedesubt,
Deasupra-i cer de stele -
Ea-l asculta pe copilaş Părea un fulger ne'ntrerupt
Uimită şi distrasă, Rătăcitor prin ele.
Şi ruşinos şi drăgălaş,
Mai nu vrea, mai se lasă, Şi din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Şi-i zice-ncet: – Încă de mic Vedea, ca-n ziua cea dentâi,
Te cunoşteam pe tine, Cum izvorau lumine;
Şi guraliv şi de nimic,
Te-ai potrivi cu mine... Cum izvorând îl înconjor
Ca nişte mări, de-a-notul...
Dar un luceafăr, răsărit El zboară, gând purtat de dor,
Din liniştea uitării, Pân' piere totul, totul;
Dă orizon nemărginit
Singurătăţii mării; Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaşte,
Şi tainic genele le plec, Şi vremea-ncearcă în zadar
Căci mi le umple plânsul Din goluri a se naşte.
Când ale apei valuri trec
Călătorind spre dânsul; Nu e nimic şi totuşi e
O sete care-l soarbe,
Luceşte c-un amor nespus, E un adânc asemene
Durerea să-mi alunge, Uitării celei oarbe.
Dar se înalţă tot mai sus,
Ca să nu-l pot ajunge. – De greul negrei vecinicii,
Părinte, mă dezleagă
Pătrunde trist cu raze reci Şi lăudat pe veci să fii
Din lumea ce-l desparte... Pe-a lumii scară-ntreagă;
În veci îl voi iubi şi-n veci
Va rămânea departe... O, cere-mi, Doamne, orice preţ
Dar dă-mi o altă soarte,
De-aceea zilele îmi sunt Căci tu izvor eşti de vieţi
Pustii ca nişte stepe, Şi dătător de moarte;
Dar nopţile-s de-un farmec sfânt
Ce nu-l mai pot pricepe. Reia-mi al nemuririi nimb
Şi focul din privire,
– Tu eşti copilă, asta e... Şi pentru toate dă-mi în schimb
Hai ş-om fugi în lume, O oră de iubire...
Doar ni s-or pierde urmele
Şi nu ne-or şti de nume, Din chaos, Doamne,-am apărut
Şi m-aş întoarce-n chaos...
Căci amândoi vom fi cuminţi, Şi din repaos m-am născut,
Vom fi voioşi şi teferi, Mi-e sete de repaos.
Vei pierde dorul de părinţi
Şi visul de luceferi. – Hyperion, ce din genuni
* Răsai c-o-ntreagă lume,
Porni luceafărul. Creşteau Nu cere semne şi minuni
În cer a lui aripe, Care n-au chip şi nume;
100
___________________________________________________________________________
Tu vrei un om să te socoţi Şi, ca şi-n ziua cea de ieri,
Cu ei să te asameni? Lumina şi-o revarsă.
Dar piară oamenii cu toţi,
S-ar naşte iarăşi oameni. Căci este sara-n asfinţit
Şi noaptea o să-nceapă;
Ei numai doar durează-n vânt Răsare luna liniştit
Deşerte idealuri - Şi tremurând din apă
Când valuri află un mormânt,
Răsar în urmă valuri; Şi umple cu-ale ei scântei
Cărările din crânguri.
Ei doar au stele cu noroc Sub şirul lung de mândri tei
Şi prigoniri de soarte, Şedeau doi tineri singuri:
Noi nu avem nici timp, nici loc
Şi nu cunoaştem moarte. – O, lasă-mi capul meu pe sân,
Iubito, să se culce
Din sânul vecinicului ieri Sub raza ochiului senin
Trăieşte azi ce moare, Şi negrăit de dulce;
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăşi soare; Cu farmecul luminii reci
Gândirile străbate-mi,
Părând pe veci a răsări, Revarsă linişte de veci
Din urmă moartea-l paşte, Pe noaptea mea de patimi.
Căci toţi se nasc spre a muri
Şi mor spre a se naşte. Şi de asupra mea rămâi
Durerea mea de-o curmă,
Iar tu, Hyperion, rămâi Căci eşti iubirea mea dentâi
Oriunde ai apune... Şi visul meu din urmă.
Cere-mi cuvântul meu dentâi -
Să-ţi dau înţelepciune? Hyperion vedea de sus
Uimirea-n a lor faţă:
Vrei să dau glas acelei guri, Abia un braţ pe gât i-a pus
Ca dup-a ei cântare Şi ea l-a prins în braţe...
Să se ia munţii cu păduri
Şi insulele-n mare? Miroase florile-argintii
Şi cad, o dulce ploaie,
Vrei poate-n faptă să arăţi Pe creştetele-a doi copii
Dreptate şi tărie? Cu plete lungi, bălaie.
Ţi-aş da pământul în bucăţi
Să-l faci împărăţie. Ea, îmbătată de amor,
Ridică ochii. Vede
Îţi dau catarg lângă catarg, Luceafărul. Şi-ncetişor
Oştiri spre a străbate Dorinţele-i încrede:
Pământu-n lung şi marea-n larg,
Dar moartea nu se poate... – Cobori în jos, luceafăr blând,
Şi pentru cine vrei să mori? Pătrunde-n codru şi în gând,
Întoarce-te, te-ndreaptă Norocu-mi luminează!
Spre-acel pământ rătăcitor
Şi vezi ce te aşteaptă. El tremură ca alte dăţi
* În codri şi pe dealuri,
În locul lui menit din cer Călăuzind singurătăţi
Hyperion se-ntoarse De mişcătoare valuri;
101
___________________________________________________________________________
Dar nu mai cade ca-n trecut Trăind în cercul vostru strâmt
În mări din tot înaltul: Norocul vă petrece,
– Ce-ţi pasă ţie, chip de lut, Ci eu în lumea mea mă simt
Dac-oi fi eu sau altul? Nemuritor şi rece.
(Mihai Eminescu, Luceafărul)


Lectura poemului „Luceafărul” s-a făcut la Junimea, apoi a apărut în Almanahul
Societăţii Cultural-literare „România Jună”, din Viena, în 1883. În același an, poemul a fost
reprodus în revista „Convorbiri literare” și în revista ,,Familia”, iar la sfârșitul anului a
apărut în prima ediție de ,,Poesii”, îngrijită de Titu Maiorescu.
„Luceafărul” este un poem filozofic, în care tema romantică a condiției omului de
geniu capătă strălucire desăvârșită.
Problema geniului este ilustrată de poet din punctul de vedere al filozofiei lui
Schopenhauer (filozof german), potrivit căreia cunoașterea adevărată a tainelor lumii, ale
vieții și morții, este accesibilă numai omului superior, singurul capabil să depășească sfera
obișnuitului, să se depășească pe sine, înălțându-se în sfera obiectivului. Spre deosebire de
el, omul obișnuit nu se poate înălța deasupra vieții concrete, nu-si poate depăși condiția de
muritor.
Surse de inspiraţie
Principala sursă de inspiraţie a fost un basm popular românesc, cules şi publicat
într-un memorial de călătorie, apărut la Berlin în 1861 de către germanul Kunisch.
Basmul se intitula Fata din grădina de aur.
În basmul publicat de Kunisch, este vorba despre o frumoasă fată de împarat pe care
tatăl ei o închide într-un castel înconjurat de o grădină de aur, pentru a nu fi văzută de ochii
unui muritor. De fata de împarat se îndrăgosteşte un zmeu, dar fata, speriată de nemurirea
lui, îl refuză. Zmeul insistă, iar fata îi cere acestuia să fie muritor ca şi ea. Pentru a-i dovedi
dragostea, zmeul se duce la creator să-l dezlege de nemurire, dar acesta îl refuză. Întors pe
pământ, zmeul vede că fata se îndrăgosteşte între timp de un frumos flăcău, un fecior de
împărat care reuşeşte s-o răpească. Furios, zmeul îi desparte pe cei doi, aruncînd peste fată o
stâncă, iar pe el îl lasă să moară de durere într-o vale fabuloasă a amintirii.
Eminescu valorifică acest basm într-un poem cu titlul Fata în grădina de aur, dar, în
poemul creat, autorul modifică unele lucruri şi, mai ales, finalul. Răzbunarea zmeului din
basm i se pare prea dură, nepotrivită cu superoritatea unei fiinţe nemuritoare; astfel că în
poem zmeul n-o mai omoară pe fată, ci rosteşte cu amărăciune un blestem: "un chin s-aveţi:
de-a nu muri odată".
Elemente de structură şi limbaj în poemul „Luceafărul”
1. Incipitul
Începutul poemului se află sub semnul basmului. Formula „A fost odată ca-n
poveşti/ A fost ca niciodată” atrage atenţia cititorului asupra sensului metaforic al
poemului. Luceafărul este un poem alegoric pe tema geniului (alegoria este figura de stil
prin care sunt sugerate idei abstracte prin intermediul faptelor concrete), dar în acelaşi timp
pune problema depăşirii condiţiei omenești. În concordanţă cu sursa de inspiraţie, basmul
Fata în grădina de aur, poemul păstrează şi ideea că timpul este unul mitic, fără posibilitatea
plasării într-un anumit moment al istoriei, un timp magic în care îşi face apariţia fata de
împărat. Portretul ei, realizat, de asemenea, după modelul popular, este descris prin
epitetul „o prea frumoasă fată”. La început, ea reprezintă ipostaza angelică (îngerescă) a
femeii din lirica eminesciană, fiind unică prin frumusețe şi puritate: „Şi era una la părinţi/ Şi
mândră-n toate cele,/ Cum e Fecioara între sfinţi/ Şi luna între stele.”
2. Primul tabloul
102
___________________________________________________________________________
Primul tablou descrie povestea de iubire dintre fiinţa superioară şi fata de
împărat, autorul realizând o sinteză între elementele mitologiei populare (mitul
Zburătorului) şi elemente de imaginar romantic. Cadrul în care ia naştere iubirea este
unul romantic, întunecat, nocturn, având în centru imaginea „negrului castel”. Un alt motiv
romantic prezent în această parte a poemului este visul, povestea de iubire petrecându-se în
acest spaţiu compensativ: „Cum ea pe coate-şi răzima/ Visând ale ei tâmple”, „Ea îl privea
cu un surâs,/ El tremura-n oglindă,/ Căci o urma adânc în vis/ De suflet să se prindă.” Atât
fata pământeană, cât şi fiinţa superioară, aspiră la o împlinire prin intermediul acestei iubiri
ideale: ea doreşte să-şi depăşească starea de muritoare, el doreşte să-şi desăvârşească
cunoaşterea prin intermediul iubirii. Iubirea fetei are un accent de cotidian: „Îl vede azi, îl
vede mâni,/ Astfel dorinţa-i gata”, spre deosebire de iubirea Luceafărului care are nevoie de
un lung proces de cristalizare: „El iar, privind de săptămâni,/ Îi cade dragă fata.”
Pentru a se putea împlini această iubire, chiar dacă ea are loc în tărâmul visului,
fata de împărat îi adresează Luceafărului prima chemare: „–O, dulce-al nopţii mele domn,/
De ce nu vii tu? Vină!” Prima metamorfoză a fiinţei nemuritoare se realizează din cer şi din
mare şi conţine atât elemente preluate din mitul Zburătorului, cât şi imagini
specifice imaginarului romantic care alcătuiesc o imagine angelică a acestuia: „Părea un
tânăr voievod/ Cu păr de aur moale (epitet metaforic)/ Un vânăt giulgi se-ncheie nod/ Pe
umerele goale.” Se pune accentul pe paloarea feţei şi pe strălucirea ochilor, elemente redate
cu ajutorul imaginilor artistice, a epitetelor şi a comparaţiei:„umbra feţei străvezii / E albă
ca de ceară –/ Un mort frumos cu ochii vii.”
Un element de simetrie al poemului îl constă repetarea chemării fetei de
împărat, urmată de o nouă întrupare, din soare şi din noapte. În antiteză cu imaginea angelică
a primei întrupări, aceasta este demonică, aşa cum o percepe şi fata de împărat: „– O, eşti
frumos cum numa-n vis/ Un demon se arată”. Luceafărul este descris astfel: „Pe negre
viţele-i de păr/ (epitet, inversiune) Coroana-i arde pare/ Venea plutind în adevăr/ Scăldat în
foc de soare (metaforă)//Din negru giulgi se desfăşor (epitet cromatic)/ Marmoreele
braţe,(epitet, inversiune)/ El vine trist şi gânditor/ Şi palid e la faţă;// Dar ochii mari şi
minunaţi (epitete)/ Lucesc adânc himeric.” În ambele ipostaze, ca un alt element de simetrie,
se pune accentul pe paloarea feţei şi, mai ales, spre strălucirea ochilor, simbol pentru
inteligenţa superioară. Fiinţă pământeană şi inferioară, fata de împărat le consideră atribute
ale morţii şi respinge iubirea Luceafărului, datorită incapacităţii de a-l înţelege: „Străin la
vorbă şi la port,/ Luceşti fără de viaţă / Căci eu sunt vie, tu eşti mort / Şi ochiul tău mă
îngheaţă.” (prima ipostază); „Mă dor de crudul tău amor/ A pieptului meu coarde,/ Şi ochii
mari şi grei mă dor,/ Privirea ta mă arde.” Luceafărul este cel care subliniază diferenţa
dintre ei:„Cum că eu sunt nemuritor,/ Şi tu eşti muritoare?”, şi tot el este cel care acceptă
sacrificiul suprem, acela de a renunţa la nemurire.
3. Al doilea tablou
A doua parte a poemului descrie iubirea pământeană dintre Cătălin şi Cătălina.
Este o altă ipostază a iubirii, opusă celei ideale. Portretul lui Cătălin se realizează
în antiteză cu cel al Luceafărului. Descrierea geniului, a fiinţei superioare, punea accentul
pe elemente abstracte, mitice, care exprimau inteligenţa şi apartenenţa la o lume diferită şi
superioară. În schimb, Cătălin este descris cu ajutorul limbajului popular, punându-se astfel
în evidenţă trăsăturile sale umane, terestre:„Viclean copil de casă”, (epitet,
inversiune) „Băiat din flori şi de pripas,/ Dar îndrăzneţ cu ochii,// Cu obrăjei ca doi
bujori”. (comparaţie) Iubirea pământeană este prezentată ca un joc în care Cătălin îşi atrage
iubita şi în ale cărui reguli o iniţiază: „–Dacă nu ştii, ţi-aş arăta/ din bob în bob amorul”,
„Cum vânătoru-ntinde-n crâng/ La păsărele laţul,/ Când ţi-oi întinde braţul stâng/ Să mă
cuprinzi cu braţul.” Chiar dacă îşi acceptă condiţia de muritor şi este atrasă de jocul iubirii
propuse de Cătălin, fata de împărat aspiră încă la iubirea ideală pentru Luceafăr: „O, de
luceafărul din cer/ M-a prins un dor de moarte.” Această aspiraţie ilustrează condiţia umană
duală, aceea de a dori absolutul, dar de a nu-şi putea depăşi condiţia.
103
___________________________________________________________________________
4. Al treilea tablou
Cea de-a treia parte descrie călătoria interstelară pe care o realizează Luceafărul
spre Demiurg. Se pune din nou accentul pe superioritatea acestuia, fiind descris prin
metafora „fulger nentrerupt”, dar şi prin numele pe care îl primeşte, Hyperion (gr. = cel care
merge deasupra). Călătoria sa reia procesul de creaţie a lumii, anulând noţiunile de timp şi
spaţiu: „Şi din a chaosului văi,/ Jur împrejur de sine,/ Vedea, ca-n ziua cea dentâi,/ Cum
izvorau lumine;”, „Căci unde ajunge nu-i hotar,/ Nici ochi spre a cunoaşte,/ Şi vremea-
ncearcă în zadar/ din goluri a se naşte.” Datorită setei de iubire, nemurirea este percepută
ca „greul negrei vecinicii”, „al nemuririi nimb”, „focul din privire”, de care Luceafărul
vrea să se elibereze pentru „o oră de iubire...”. Tot cu ajutorul antitezei, procedeu specific
romantismului, se subliniază diferenţa dintre oamenii comuni şi fiinţele superioare: „Ei au
doar stele cu noroc/ Şi prigoniri de soarte,/ Noi nu avem nici timp, nici loc,/ Şi nu cunoaştem
moarte.” Pentru a-l convinge să nu renunţe la nemurire, Demiurgul îi propune trei ipostaze
ale geniului: ipostaza cuvântului, a înţeleptului: „Cere-mi cuvântul meu dentâi – / Să-ţi dau
înţelepciune?” care echivalează cu putere de creaţie divină, ipostaza orfică, puterea muzicii
care schimbă cursul lumii:„Vrei să dau glas acelei guri,/ Ca dup-a ei cântare/ Să se ia
munţii cu păduri / Şi insulele-n mare?” şi ipostaza împăratului, a celui care stăpâneşte
lumea: „Ţi-aş da pământul în bucăţi/ să-l faci împărăţie.” Cele trei oferte ale divinităţii
presupun noi modalităţi de a cunoaşte universalul şi absolutul, dar nemurirea şi, prin urmare
împlinirea prin iubire, îi este refuzată. Argumentul care schimbă decizia lui Hyperion este
dovada superiorităţii sale chiar şi în iubire: „Şi pentru cine vrei să mori?/ Întoarce-te, te-
ndreaptă/ Sre-acel pământ rătăcitor/ Şi vezi ce te aşteaptă.”
5. Al patrulea tablou
Acest ultim tablou este construit în relaţie de simetrie cu primul deoarece se reia
interferenţa dintre cele două planuri, cel uman şi cel terestru. În opoziţie cu imaginea din al
doilea tablou, este descrisă o altă ipostază a iubirii pământene. Iubirea nu mai este văzută ca
un joc, ci ca o posibilitate de împlinire a fericirii şi de refacere a cuplului adamic: „Miroase
florile-argintii/ Şi cad, o dulce ploaie,/ Pe creştetele-a doi copii/ Cu plete lungi,
bălaie.” Descrierea este specifică idilelor eminesciene şi imaginarului romantic: „Căci este
sara-n asfinţit/ Şi noaptea o să-nceapă;/ Răsare luna liniştit/ Şi tremurând din
apă. (personificare) // Şi împle cu-ale ei scântei / Cărările din crânguri./ Sub şirul lung de
mândri tei.” Apar motive specifice poeziei lui Eminescu: luna, codrul, teiul, elemente care
oferă o altă perspectivă asupra iubirii dintre cei doi. Cătălin apare şi el schimbat, nu îi mai
propune iubitei un joc al dragostei, ci iubirea absolută. Discursul lui se schimbă, se adresează
Cătălinei cu ajutorul metaforelor: „noaptea mea de patimi”, „iubirea mea dentâi”, „visul
meu din urmă”. Dragostea lor devine o posibilitate de a găsi fericirea absolută, punându-se
accentul pe unicitatea ei.
6. Finalul
Strofele finale se află în strânsă legătură cu incipitul poemului, deoarece ele
exprimă dramatismul omului de geniu care constată că împlinirea prin iubire este imposibilă,
fiinde nevoit la rândul lui să-şi accepte condiţia şi să-şi asume destinul, eternitatea. Omul
comun este incapabil să-şi depăşească limitele, iar omul de geniu manifestă dispreţ faţă de
această limitare. Fata de împărat îi adresează o ultimă chemare, aceea de a-i binecuvânta
iubirea pământeană: „ – Cobori în jos, luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n
codru şi în gând,/ Norocu-mi luminează!”. Prin refuzul geniului se pune încă o dată în
evidenţă antiteza dintre fiinţele superioare şi cele inferioare: ,,Trăind în cercul vostru strâmt
/ Norocul vă petrece, / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor şi rece.”
O interpretare a poemului „Luceafărul” socoteşte această creaţie ca un poem
al ,,vocilor” poetului sau un poem al măştilor, în sensul că poetul se proiectează în diferite
ipostaze lirice. Astfel, Eminescu s-a imaginat pe sine, în primul rând în Luceafărul sau
Hyperion, geniul care caută suprema clipă de fericire fără să fie înţeles şi rămânând la locul
104
___________________________________________________________________________
său, separat de societatea din jur. Eminescu s-a imaginat însă şi în chipul lui Cătălin,
pmânteanul obişnuit care trăieşte din prima clipă dragostea.
Dar Eminescu s-a imaginat chiar în chipul Cătălinei, muritorul care aspiră
spre absolut. El s-a imaginat şi sub chipul Demiurgului, exprimând astfel aspiraţia spre
personalitatea universală, cel care rosteşte teribilul nu se poate, conştient fiind de
incompatibilitatea celor două lumi.
Concluzii
În concluzie, putem spune că, sub aspiraţia unei poveşti de dragoste,
„Luceafărul” este, de fapt, un poem alegoric de factură romantică, o sinteză a liricii lui
Eminescu, a vocilor poetice din opera sa, pentru că găsim aici nu numai ecouri din poezia de
dragoste şi natură, dar avem ecouri şi din poezia de înaltă cugetare filosofică din poezia pe
teme cosmogonice („Scrisoarea I”, „Împărat şi proletar”). Presupusele personaje devin
simboluri mitice ale contradicţiilor din sufletul poetului care se simte, ca orice creator de
geniu, slab şi puternic, muritor şi nemuritor, om şi zeu.
III. FIȘE DE LUCRU
Fișa nr. 1
Citiți cu atenție textul următor: Şi apa unde-au fost căzut
„Şi din oglindă luminiş În cercuri se roteşte,
Pe trupu-i se revarsă, Şi din adânc necunoscut
Pe ochii mari, bătând închişi
Un mândru tânăr creşte.
Pe faţa ei întoarsă.
Ea îl privea cu un surâs, Uşor el trece ca pe prag

El tremura-n oglindă, Pe marginea ferestei
Căci o urma adânc în vis Şi ţine-n mână un toiag
De suflet să se prindă. Încununat cu trestii.
Iar ea vorbind cu el în somn, Părea un tânăr voevod

Oftând din greu suspină Cu păr de aur moale,
– ,,O, dulce-al nopţii mele domn, Un vânăt giulgi se-ncheie nod
De ce nu vii tu? Vină! Pe umerele goale.
Cobori în jos, luceafăr blând, Iar umbra feţei străvezii

Alunecând pe-o rază, E albă ca de ceară -
Pătrunde-n casă şi în gând Un mort frumos cu ochii vii
Şi viaţa-mi luminează!" Ce scânteie-n afară.
(Mihai Eminescu, Luceafărul )

Cerințe:
1. Precizează cărei părți a poemului aparține fragmentul dat 0,2 puncte
2. Explicaţi, în minimum 30 de cuvinte, despre ce este vorba în textul dat. 0,8 puncte
3. Precizează apartenența fragmentului la unul dintre tablourile poemului. 0,4 puncte
4. Explică sensul cuvântului somn (denotativ, conotativ), argumentează răspunsul. 0,6 pc.
5. Găseşte în textul dat un termen care poate fi utilizat cu sens conotativ. 0,5 puncte
6. Realizează familia lexicală a termenului tânăr (5 cuvinte). 1 punct
7. Explică semnificaţia titlului. 0,5 puncte
8. Realizează portretul Luceafărului pornind de la textul dat. 1 punct
9. Explică semnificaţia oglinzii din textul dat. 1 punct
10. Precizată ce motive romantice întâlnim în textul dat. 0,5 puncte
11. Comentaţi, în minimum 30 de cuvinte, strofa a treia a poemului. 2 puncte
105
___________________________________________________________________________
Fișa nr. 2
Luceşte c-un amor nespus,
Citiți cu atenție textul următor:
Durerea să-mi alunge,
Și-i zise-ncet: – ,,Încă de mic
Dar se înalţă tot mai sus,
Te cunoşteam pe tine,
Ca să nu-l pot ajunge.
Şi guraliv şi de nimic,
Te-ai potrivi cu mine...
Pătrunde trist cu raze reci
Din lumea ce-l desparte...
Dar un luceafăr, răsărit
În veci îl voi iubi şi-n veci
Din liniştea uitării,
Dă orizont nemărginit Va ramânea departe...
Singurătaţii mării;
De-aceea zilele îmi sunt
Şi tainic genele le plec, Pustii ca nişte stepe,
Căci mi le împle plânsul Dar nopţile-s de-un farmec sfânt
Când ale apei valuri trec Ce nu-l mai pot pricepe”
Călătorind spre dânsul; (Mihai Eminescu, Luceafărul)
Cerințe:
1. Precizează cărei părți a poemului aparține fragmentul dat.
2. Găseşte în text doi termeni aparţinând sferei semanitice a celestului.
3. Explică sensul cuvintelor rostite de fata de împărat: ,,Şi guraliv şi de nimic/ Te-ai
potrivi cu mine”.
4. Comentează semnificaţia celei de-a doua strofe citate.
5. Schiţează portretul fetei de împărat, aşa cum rezultă din acest fragment.
6. Explică semnificaţia versurilor ,,În veci îl voi iubi şi-n veci/ Va rămânea departe”.
7. Numește două motive eminesciene prezente în acest fragment.
8. Transcrie din text un alt epitet şi o comparaţie. Comentează semnificaţia comparaţiei.
9. Luceafărul si Cătălin sunt două prezente antitetice în poemul eminescian. Interpretează
această antiteză având în vedere, cu deosebire, fragmentul citat mai sus.
10. Precizează măsura, rima şi ritmul versurilor.
Fișa nr. 3
Citiți cu atenție textul următor: Iar tu, Hyperion rămâi
Hyperion, ce din genuni Oriunde ai apune...
Răsai c-o-ntreagă lume, Cere-mi cuvântul meu de-ntâi -
Nu cere semne şi minuni Să-ţi dau înţelepciune?
Care n-au chip şi nume;
Vrei să dau glas acelei guri,
Tu vrei un om să te socoţi, Ca dup-a ei cântare
Cu ei să te asameni? Să se ia munţii cu păduri
Dar piară oamenii cu toţi, Şi insulele-n mare?
S-ar naşte iarăşi oameni.
Vrei poate-n faptă să arăţi
Ei numai doar durează-n vânt Dreptate şi tărie?
Deşerte idealuri - Ţi-aş da pământul în bucăţi
Când valuri află un mormânt, Să-l faci împărăţie.
Răsar în urmă valuri;
Îţi dau catarg lângă catarg,
Ei doar au stele cu noroc Oştiri spre a străbate
Şi prigoniri de soarte, Pământu-n lung şi marea-n larg,
Noi nu avem nici timp, nici loc, Dar moartea nu se poate...
Şi nu cunoaştem moarte.(…) (Mihai Eminescu, Luceafărul)
106
___________________________________________________________________________
Cerințe:
1. Precizează cărei părți a poemului aparține fragmentul dat.

2. Dă câte un sinonim pentru structurile a fi un om și jumătate, a face pe cineva om, om
ca toți oamenii.
3. Motivează folosirea cratimei în structura moartea-l paşte.
4. Cum explici versurile Ei au doar stele cu noroc şi Noi nu avem nici timp, nici loc.
5. Care sunt cele două ipostaze la care poate fi raportat Hyperion. Explică-le.
6. Identifică epitetul din strofa a treia şi interpretează-l în trei-patru rânduri.
7. Lecţia de cunoaştere oferită de Demiurg surprinde diferențele fundamentale între geniu
şi omul comun. Numeşte câte trei caracteristici specifice pentru fiecare în parte.
8. De ce Demiurgul îl numeşte Hyperion şi refuză să-i accepte rugămintea? Argumentea-
ză-ţi răspunsul în 8-10 rânduri.
9. Explică prozodia textului.
Fișa nr. 4
Ea, îmbătată de amor, El tremură ca alte dăți

Ridică ochii. Vede În codri si pe dealuri,
Luceafărul. Și-ncetișor Călăuzind singurătăti
Dorințele-i încrede: De mișcătoare valuri;
-,,Cobori în jos, luceafăr blând,
Dar nu mai cade ca-n trecut
În mări din tot înaltul…
Pătrunde-n codru si în gând,
Norocu-mi luminează!”
(Mihai Eminescu, Luceafărul)
Redactează răspunsuri pentru fiecare dintre următoarele cerințe:
1. Explică sensul expresiei îmbătată de amor. (1 p)

2. Comentează semnificația rugăminții fetei de împărat. (1 p)
3. Interpretează reacția Luceafărului la cuvintele fetei. (1 p)
4. Indică sensul cuvântului noroc în contextul versurilor de mai sus. (1 p)
5. Integrează fragmentul dat într-un tablou al poemului Luceafărul și comentează
semnificațiile elementelor romantice ce apar în tabloul respectiv, precum și
mijloacele artistice utilizate de poet (5p).
107
___________________________________________________________________________
SIMBOLISMUL
Definiţie: Curent literar ce apare în ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea în
Franța, teoretizat de Jean Moréas prin articolul Le Symbolism, care devine programul literar
şi estetic al acestui curent literar.
Reprezentanţi în literatura universală: Charles Baudelaire, A. Rimbaud,
Mallarme, Rilke, Verlaine, Yeats.
Reprezentanţi în literatura română: George Bacovia, Ion Minulescu, Şt. Petică,
Dimitrie Anghel.
Simbolismul în literatura română:
Nu se constituie ca un fenomen de imitaţie, ci ca o dimensiune profund originală
adaptată la specificul nostru naţional. În desfăşurarea acestui fenomen se pot identifica patru
etape:
Prima etapă – cea a experienţelor şi a tatonărilor – se desfăşoară sub îndrumarea lui
Macedonski, la revista Literatorul. Macedoski teoretizează noua poezie în câteva studii,
dintre care cel mai important este Poezia viitorului. În concepţia sa, noua poezie trebuie să
sugereze, să exprime corespondenţe intre diferite elemente ale universului.
Etapa a II-a – revista Viaţa nouă – este condusă de O. D. Densusianu, care
teoretizează şi el despre noua poezie, insistând asupra inspiraţiei din spaţiul citadin cu
havuzuri – fântâni arteziene, turnuri.
Etapa a III-a – simbolismul minulescian - Ion Minulescu abordează un simbolism
mai degrabă formal, punând accent pe tehnici simboliste şi mai puţin pe profunzimea
trăirilor.
Ultima etapa – simbolismul autentic – George Bacovia promovează toate trăsăturile
simbolismului.
Surse de inspirație: Simboliştii sunt atraşi de spaţiul citadin, de oraşul de provincie,
care devine loc al claustrării. Acest spaţiu este schiţat prin câteva detalii: parcuri solitare,
cimitire, abatoare, spitale de nebuni şi de tuberculoşi, statui, heleştee.
Teme: natura cu anotimpurile – spaţii ale corespondenţelor – , iubirea lipsită de
speranţă, casa iubitei devenită loc de refugiu pentru eul liric, boala, moartea, condiţia
poetului damnat.
Motive: ploaia, plânsul, ninsoarea, singurătatea, monotonia, golul, frigul, urâtul,
plictisul.
Tehnici artistice: utilizarea simbolului (sensuri implicite, multiple), a
corespondenţelor, utilizarea laitmotivului, sinestezia: amestec de senzaţii diferite ( vizuale,
auditive, olfactive), folosirea sugestiei (stările nu sunt numite direct, ci sunt sugerate),
muzicalitatea şi cromatica.
Stări sufleteşti sugerate: nevroza, spleenul (dezgust), disperarea, apăsarea
sufletească, oboseala psihică, spaima, dezolarea.
108
___________________________________________________________________________
George Bacovia, Plumb

George Bacovia (1881-1957) (născut George Andone Vasiliu) a
fost un scriitor român format la școala simbolismului literar francez.
Despre George Bacovia s-a spus inițial că e un poet simbolist, dar
criticii au remarcat ulterior că își depășește epoca, aparținând poeziei
române moderne. Dacă în primul său volum, Plumb, publicat în 1916,
imediat după ce carnagiul din primul război mondial se dezlănțuise,
influența poeziei simboliste era foarte vizibilă, abia din volumele
următoare, în Scântei galbene sau Comedii în fond, Bacovia descoperă
rețeta poeziei moderne, apropiată de proza poetică. Criticii interbelici
au văzut în Bacovia un neosimbolist (George Călinescu), însă după cel
de-al doilea război mondial, poezia sa este afiliată curentelor de gândire mai noi, fiind pusă în
paralel cu anumite curente ale modernismului poetic.
Bacovia a dus o existenţă retrasă, fiind marcat sufleteşte de monotonia vieţii din
târgurile de provincie, cu atmosferă sufocantă, obositoare. În opera lui se regăsesc toate
instrumentele tehnicii simboliste: simbolul, sugestia, corespondenţele, muzicalitatea,
cromatica, olfactivul, prozodia, precum şi temele şi motivele ce ilustrează şi definesc acest
curent: singurătatea, melancolia, spleen-ul, misterul, evadarea, natura ( motive: ploaia,
anotimpuri nevrotice), nevroza, iubirea deprimantă, oraşul sufocant.
Bacovia este poetul toamnelor dezolante, al iernilor ce dau sentimentul de sfârşit de
lume, al căldurilor toride, în care cadavrele intră în descompunere, al primăverilor iritante şi
nevrotice.
Plumb
de George Bacovia
Dormeau adânc sicriele de plumb,
Și flori de plumb și funerar veștmânt -
Stam singur în cavou… și era vânt…
Și scârțâiau coroanele de plumb.
Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb, și-am început să-l strig -
Stam singur lângă mort… și era frig…
Și-i atârnau aripile de plumb.

Preliminarii:
„Plumb” este cea mai cunoscută dintre creaţiile bacoviene, artă poetică care dă şi
titlul volumului de debut. A fost scrisă în 1900 și publicată în 1916 în revista „Versuri”, sub
pseudonimul George Andoni. Discursul poetic este conceput sub forma unui monolog tragic
în care poetul exprimă o stare sufletească de disperare și lipsă a oricărei speranțe. Poezia
produce o puternică impresie la citirea ei de către autor în 1903 la salonul literar al
lui Alexandru Macedonski.
„Plumb” este considerată o chintesenţă a liricii bacoviene şi ilustrează un fenomen
specific poeziei moderne: tendinţa către esenţializare a lirismului, această caracteristică fiind
prezentă şi la Ion Barbu, dar şi la Blaga.
Poezia se înscrie în universul liric specific bacovian, al „atmosferei de copleşitoare
dezolare,(...) o atmosferă de plumb, în care pluteşte obsesia morţii şi a neantului şi o
descompunere a fiinţei organice.” (Eugen Lovinescu).
109
___________________________________________________________________________
Tema poeziei o constituie condiţia poetului într-o societate meschină, care nu-1
înţelege, o societate superficială, neputincioasă să aprecieze valoarea artei adevărate.
Un prim motiv care surprinde această stare este cel al plumbului, material toxic ce
cuprinde întreaga existență (florile, aripile, veșmintele etc.) și o acaparează, fără posibilitatea
evadării. Acesta este parte din spațiul funerar, ce amplifică starea de degradare sufletească și
o împinge înspre decădere și moarte. Creând astfel o stare deprimantă, un spirit în rătăcire în
contextul unei naturi potrivnice, Bacovia se identifică cu viziunea despre lume a
simboliștilor, fiind cel mai fidel exponent al acestei lirici în spațiul românesc.
Semnificaţia titlului:
Titlul poeziei este dat de simbolul „plumb", cuvânt care are drept corespondent în
natură metalul, ale cărui trăsături specifice sugerează stări sufleteşti poetice. Astfel, greutatea
metalului sugerează apăsarea sufletească, culoarea cenuşie - monotonia, angoasa, iar
maleabilitalea metalului se traduce prin labilitate psihică, dezorientare. Structura fonologică
a cuvântului “plumb” ( două grupuri consonantice care limitează o vocală închisă) sugerează
închiderea definitivă a spaţiului existenţial, fără soluţii de ieşire.
Într-un interviu acordat lui I. Valerian, George Bacovia mărturisea: ,,În poezie m-a
obsedat întotdeauna un subiect de culoare. Pictura cuvintelor sau audiţie colorată.[...]
Fiecărui sentiment îi corespunde o culoare. Acum, în urmă m-a obsedat galbenul, culoarea
deznădejdii. De aceea şi ultimul meu volum poartă titlul „Scântei galbene”. Roşu e sângele,
e viaţa zgomotoasă [...]. În plumb văd culoarea galbenă. Compuşii lui dau precipitat
galben. Temperamentului meu îi convine această culoare. După violet şi alb, am evoluat
spre galben [...]. Plumbul ars e galben.” Obsesia culorii la Bacovia creează efecte
combinatorii neobişnuite, ca urmare plumbul ce la o primă încercare de decodificare este un
simbol al morţii şi al unei existenţe monotone, devine, conform mărturiei poetului, expresie
a bolii sufleteşti, a spleen-ului, transformându-se în galben.
Elemente de structură şi compoziţie:
Poezia este alcătuită din două catrene, fiind prezente două planuri ale existenţei: unul
exterior sugerat de cimitir, cavou, veşmintele funerare şi unul interior sugerat de sentimentul
de iubire care-i provoacă poetului disperare, nevroză, deprimare, dezolare. Prin utilizarea
paralelismului sintactic şi a simetriei cele două planuri se suprapun, aşa încât realitatea
exterioară devine copleşitoare, sufocantă, de plumb.
Cele două catrene se construiesc pe un număr restrâns de termeni, cei care se repetă
devenind cuvintele-cheie ale textului.
Cultivarea intuiţiei şi a sugestiei prin simbol se realizează prin simbolul plumb, care
prefigurează moartea materiei, este rezultatul unui proces de dezintegrare a elementelor
radioactive, este o metonimie, dar şi o metaforă a absolutului într-o lume relativă.
Laitmotivul, reluarea cuvântului plumb într-un context mereu schimbat, este un
procedeu simbolist, utilizat cu multă măiestrie de poet spre a da textului densitate,
profunzime şi muzicalitate. Prin simbolul plumb, reluat de şase ori exact în acelaşi loc, în
cele două catrene, ca efect al cristalizării textului se sugerează conceptul de „poezie pură”.
Semnificaţiile textului:
Strofa întâi exprimă simbolic spaţiul închis, sufocant, apăsător în care trăieşte poetul
şi care poate fi societatea, mediul, propriul suflet, propria viaţă, destinul sau odaia, oricare
(dintre acestea fiind sugerate de simbolurile "sicriele de plumb", "cavou", trimiţând - ca stare
- către iminenţa morţii ("funerar vestmânt", "coroanele de plumb").
Starea poetului de solitudine este sugerată de sintagma "stam singur", care alături de
celelalte simboluri creează impresia de pustietate sufletească ("era vânt"), nevroză, spleen
("scârţâiau"). Repetarea simetrică a simbolului "plumb", plasat ca rimă la primul şi ultimul
vers al strofei întâi sugerează apăsarea sufletească, neputinţa poetului de a evada din această
lume apăsătoare, obositoare, stresantă, sufocantă.
Strofa a doua a poeziei ilustrează mai ales spaţiul poetic interior, prin sentimentul
de iubire care "dormea întors", expresie a morţii, a întoarcerii spre apus, sugerând astfel
110
___________________________________________________________________________
disperarea poetului ("strig") într-o solitudine morbidă ("stăm singur lângă mort"), dragostea
nefiind înălţătoare, ci dimpotrivă este rece ("frig") şi fără nici un fel de perspective de
împlinire ("atârnau aripile de plumb").
Poezia "Plumb" este o confesiune lirică, poetul exprimându-şi stările prin folosirea
persoanei I singular în sintagma "stam singur", care se regăseşte simetric la începutul
versului al treilea din fiecare strofă. Imaginile surprinzătoare şi inedite dau o profundă
semnificaţie stărilor sufleteşti exprimate, poetul alăturând simbolului "plumb" alte cuvinte,
formând sintagme extrem de sugestive: "flori de plumb" (viaţă-moarte), "amor de plumb"
(oboseala, sentimentele apăsătoare), "aripile de plumb" (imposibilitatea împlinirii idealului).
Alte simboluri sunt verbele auditive a căror sonoritate stridentă, enervantă sugerează
tristeţe şi disperare ("să strig") sau starea de nevroză ("scârţâiau"), precum şi intemperii ale
naturii ce simbolizează un suflet pustiit ("era vânt") sau încremenire şi răceală interioară
("era frig").
Imperfectul verbelor sugerează lipsa oricăror stări optimiste, stările interioare ale
poetului fiind proiectate în veşnicie, eternitate ("dormeau", "stam", "era", atârnau"),
acţiunea lor neavând finalitate.
O trăsătură specifică liricii bacoviene este simetria poeziei, atât ca simbolistică
precum şi emoţional. Astfel, imperfectul verbului "dormea(u)", aliat la începutul primului
vers al fiecărei strofe, sintagmele "flori de plumb" la începutul versului al doilea şi "stam
singur" la începutul versului al treilea din fiecare strofă sugerează o stare de monotonie fără
de sfârşit, o oboseală psihică veşnică. Cromatica este numai sugerată în poezia "Plumb", prin
prezenţa elementelor funerare: veşminte, flori, coroane şi plumb, iar olfactivul prin simbolul
"mort".
Limbajul artistic:
Tonul elegiac al poeziei este dat de ritmul iambic ce domină aproape întreaga poezie,
alternând cu peonul şi amfibrahul. Muzicalitatea este ilustrată de rima în cuvinte cu
sonoritate surdă, terminate în consoane (plumb/ vestmânt/ vânt/ plumb), de verbele la
imperfect (dormea, stam) şi de cele cu sonoritate stridentă, onomatopeică (scârţâiau, vânt,
strig). Poezia lui Bacovia este, neîndoielnic, înscrisă în simbolismul european prin
atmosferă, procedee, cromatică, muzicalitate, defînindu-l pe poet ca fiind "pictor în cuvinte
şi compozitor în vorbe". (M.Petroveanu)
III. FIŞE DE LUCRU ȘI DE ÎNVĂŢARE

FIȘE DE ÎNVĂȚARE
1. Analiza textului pe niveluri
Nivelul fonetic :
- Ocurența sonantelor bilabiale m/ n (ton grav, ideea morții), a consoanelor dure p/ b;
- Fricativele v/ f/ s (stridență, disconfortul);
- Vocale închise î/ i/ o/ u (închiderea, melancolia, nevroza).
- Se creează o sonoritate bizară, lugubră.
- Consoana stridentă ţ creează impresia de straniu.
Nivelul morfologic:
- Folosirea imperfectului (un timp ce denotă o acțiune continuă, nedeterminată,
obsedantă), asociat adverbelor “adânc”, “întors” traducând durativ emoția poetică.
- Singurele verbe care diferă –“ am început”/ “să strig”, marchează conștientizarea
dramatică a eului liric.
Nivelul sintactic:
- Paralelismul sintactic;
- Propozițiile sunt predominant principale, independente (coordonate deseori prin “și”
-ceea ce intensifică impresia de monotonie prin aglomerarea senzațiilor).
- Se remarcă topica inversă a subiectului “Dormeau adânc sicriele de plumb/ Dormea
întors amorul meu de plumb” (expresie a morţii).
111
___________________________________________________________________________
Nivelul lexical:
- Vocabular poetic restrâns, apariția obsedantă a cuvântului “plumb” (invadează toate
registrele stilistice: flori, sicrie, coroane, amor, aripi); repetarea lui obsesivă are ca
efect monotonia.
- Predomină cuvintele din câmpul semantic al morții.
Nivelul stilistic:
- Prezența simbolului central “plumb”, asociat metaforelor “flori de plumb”, “coroane
de plumb”,“aripile de plumb” și expresivitatea epitetului metaforic “amorul meu de
plumb”.
Nivelul prozodic:
- Versurile au masura fixă de 10 silabe, rima îmbrățișată (contribuind în plus la ideea de
închidere ). Ritm iambic.
2. Schiţă recapitulativă
Titlul poeziei – este format dintr-un singur cuvânt: plumb, care coincide cu
leitmotivul poeziei. Cuvântul plumb are o singură vocală- u (închisă) așezată între doua
consoane grele. Acest cuvânt se repetă de șase ori în poezie și sugerează:
- spațiul închis,
- starea de angoasă,
- imposibilitatea eului liric de a evada.
Tema poeziei – este condiția poetului într-o lume ostilă, sufocantă, apăsătoare,
dominată de obiecte; din această lume nu se poate evada și nu există refugii salvatoare.
Structura textului – două catrene organizate pe baza paralelismului sintactic:
- strofa I: corespunde realității exterioare,
- strofa a II-a: corespunde realității interioare.
Lirismul este subiectiv, evidențiat prin numeroase mărci ale subiectivității:
- verbe la persoana I singular: stam, am început.
- adjectivul pronominal (amorul) meu.
Strofa I :
Surprinde elemente ale unui cadru spațial închis, apăsător, în care eul liric se simte
sufocat.
Verbul dormeau (+adverbul adânc) – metaforă a morții, sugerează un sfârșit continuu
(specific liricii bacoviene).
Cuvintele care aparțin câmpului semantic al universului mortuar: „sicriele de plumb”,
„funerar vestmânt”, „flori de plumb”,”coroane de plumb”, „cavou” construiesc un decor
artificial, care, prin repetarea epitetului metaforic de plumb, creează impresia unei existențe
fără sens și fără posibilitatea înălțării.
Toate aceste obiecte sunt marcate de împietrire.
Eul liric este prezent într-o ipostază de însingurare totală: Stam singur.
Vântul – singurul element care exprimă mișcarea, produce însă efectele reci ale
morții; verbul scârțâiau întărește senzația de iritare, de nevroză, de angoasă.
Strofa a II-a:
Această strofă se află sub semnul tragicului existențial dat de moartea afectivității:
“Dormea întors amorul meu de plumb”.
Epitetul întors (referitor la sentiment) adâncește senzația unei lumi părăsite de orice
speranță de mântuire, de înălțare.
Marcat de aceeași singurătate totală, eul liric ajunge să se privească în interior ca un
străin, strigătul său de deznădejde fiind o încercare de salvare iluzorie.
Imaginea metaforică a îngerului cu aripi de plumb presupune senzația căderii
definitive a omului într-o lume a morții, în care înălțarea nu mai este posibilă.
Înstrăinarea, împietrirea, izolarea, singurătatea, privirea în sine ca într-un străin, toate
acestea se înscriu în estetica simbolistă.
112
___________________________________________________________________________
Anexa
1
113
___________________________________________________________________________
FIŞE DE LUCRU
Fișa 1:
Formulează răspunsuri pentru următoarele cerințe având în vedere poezia „Plumb”:
1. Scrie cât mai multe cuvinte pe care le poți asocia plumbului.
2. Transcrie două mărci lexico-gramaticale ale prezenței eului liric.
3. Identifică, în text, mărci ale unei alte instanțe a comunicării și comentează, în 20-30 de
cuvinte, cui îi este adresat strigătul fără niciun răspuns al poetului.
4. Numește sentimentul dominant trăit de poet în relație cu lumea, exemplificând prin citate
semnificative din text.
5. Precizează posibilele teme pe care le abordează poezia.
6. Formulează o observație în legătură cu semnele de punctuație din cele două catrene.
7. Analizează sintactic, în paralel, cele două catrene. Ce
observi? AFLĂ MAI MULT!
8. Notează două structuri care susțin relația de simetrie Corespondențe -
dintre cele două catrene ale poeziei. procedeu artistic simbolist,
9. Numește câmpul semantic dominant din fiecare prin care simbolurile lumii
catren. Transcrie câte doi termini corespunzători. exterioare sugerează universul
10. Menționează secvențele poetice ale textului, în funcție interior; unitatea lumii, dată de
de câmpurile semantice identificate. Asociază-le apoi comunicarea dintre diferite
cu relația interior-exterior, pe principiul simbolist al senzații, este transpusă în
corespondențelor dintre planul sentimentelor și cel al simboluri și sinestezii, ca în
naturii/al lumii din afară. poemul Corespondețe al lui
11. Ce semnificație dobândește verbul la imperfect de la Charles Baudelaire.
începutul fiecărei strofe: dormeau, dormea, în relație
cu finalul, verbul la imperfect, atârnau (aripile de plumb)?
12. Menționează două procedee prin care se susține, în text, muzicalitatea versurilor, unul
dintre principiile simbolismului.
FIȘA 2:
Formulează răspunsuri pentru următoarele cerințe având în vedere poezia
„Plumb”:
1. Numește simbolul central al textului, apoi explică, în 30-40 de cuvinte, semnificațiile
pe care le dobândește în poezie, prin relaționare și cu titlul operei.
2. Notează câte o semnificație pentru fiecare metaforă care implică motivul plumbului:
sicriele de plumb, flori de plumb, coroanele de plum, amorul de plumb, aripile de plumb.
3. Selectează, din text, trei tipuri diferite de imagini artistice și comentează, în câte 20-30
de cuvinte, semnificațiile acestora.
4. Comentează semnificațiile a două figuri de stil diferite din text.
FIŞA 3:
Formulează răspunsuri pentru următoarele cerințe având în vedere poezia
„Plumb”:
1. Precizează cuvântul-cheie al textului şi explică prin ce anume este pus în evidenţă.
2. Indică sensurile pe care le acumulează plumbul în poezie.
3. Selectează repetiţiile lexicale din text. Indică poziţiile (în cadrul versurilor şi al
strofei) în care e reluat cuvântul – cheie plumb. Explică rolul acestor repetiţii în text.
4. Identifică în textul poeziei trăsături ale liricii simboliste.
Bibliografie
Mutoiu, Lăcrămioara, Alchimia textului poetic, Editura Versus, Iaşi, 2005
Romonţi, Adrian Nicolae; Popa , Mihaela; Popa, Stănuţa Nicoleta, Limba şi literatura
română – clasa a X-a, Editura Delfin, Bucureşti, 2018
114
___________________________________________________________________________
MODERNISMUL POETIC
Modernismul denumește curentele apărute la sfârșitul secolului al XIX-lea - începutul

secolului al XX-lea în câteva literaturi naționale precum și în domeniul artelor. Moderniștii
sunt de fapt doritorii de schimbare în opoziție cu adepții stărilor existente (tradiționaliști).
În literatura română, teoreticianul acestui curent este Eugen Lovinescu, care afirmă
despre existența unui "spirit al epocii", care influențează literaturile mai puțin dezvoltate să
se raporteze la altele mai evoluate. Astfel, el preia "teoria formelor fără fond" a lui Titu
Maiorescu, cu precizarea că "formele trebuie să-și creeze un fond propriu".
Eugen Lovinescu definește inițial termenul prin înglobarea simbolismului, a poeziei
de după război și a „curentelor extremiste” (de exemplu, avangardismul), apoi aplică
termenul doar literaturii nontradiționaliste postbelice.
Modernismul a adus o serie de inovaţii în literatură, atât în proză, dar mai ales în
poezie. Poezia interbelică va asimila elemente din principalele curente literare ale epocii
(avangardism, dar şi expresionism, simbolism, ermetism), se va distana de „inimă”, de poezia
de tip romantic, devenind practic o abandonare în voia forţelor magice ale limbajului. Forma
se desprinde de conţinut şi apar o serie de inovaţii, cu precădere în aspectele exterioare ale
poeziei .
Printre acestea se numără: dezarticularea sintaxei, ambiguitatea versurilor, încifrarea
înţelesurilor, utilizarea simbolului pentru a sugera în loc de a descrie. De asemenea, cuvântul
liric nu se mai naşte din acea unitate a poeziei cu eul empiric. Metaforele şi comparaţiile sunt
construite într-un stil nou, însă nu sintagmele în sine sunt importante, ci combinaţiile lexicale
ca atare. Mai mult, este folosită tehnica de inserţie a unui domeniu în altul. Astfel, în poezie
sunt intercalate elemente din filozofie, pictură sau chiar matematică.
Poezia modernă se caracterizează prin:

Ø ermetism (limbaj încifrat);
Ø ambiguitatea exprimării;
Ø utilizarea limbajului neologic și tehnic;
Ø sintaxă contorsionată a propoziției și a frazei;
Ø elitism;
Ø sinceritate, coborârea poeziei în realitatea concretă, apropierea ei de contingent;
Ø fragmentarism (discontinuitate – la nivelul expresiei şi limbajului);
Ø apelul la funcția simbolică a limbajului, apar simboluri personale;
Ø noutatea metaforei;
Ø înnoiri prozodice: vers liber, măsură variabilă, ingambament;
Ø îmbinarea în imagini a concretului cu abstractul.
115
___________________________________________________________________________
Tudor Arghezi, Testament
Tudor Arghezi (1880-1967), (pseudonimul lui Ion Nae

Theodorescu, n. 21 mai 1880, București – d. 14 iulie 1967) a fost poet,
prozator şi gazetar cu o carieră literară întinsă şi foarte bogată, unul
dintre autorii de prim rang ai perioadei interbeliceb şi unul dintre cei
mai contestați din întreaga literatură română.
Opera sa poetică, de o originalitate exemplară, reprezintă o altă
vârstă marcantă a literaturii române. A scris, între
altele, teatru, proză (notabile fiind romanele ,,Cimitirul Buna
Vestire” și „Ochii Maicii Domnului”), pamflete, precum și literatură
pentru copii.
Considerat al doilea poet, după Eminescu, revoluţionar al limbajul poetic a debutat în
1927 cu volumul “Cuvinte potrivite”, volum al cărui titlu se referă la munca de artizan a
poetului. Arghezi foloseşte estetica urâtului în volumul “Flori de mucigai”. În “Psalmi se
întâlneşte oscilaţia permanentă a poetului între credinţă şi tăgadă. Marile teme ale operei sale
poetice sunt: tema filosofică, tema creaţiei, tema morţii, tema iubirii, tema socială şi poezia
jocului, a boabei şi a fărâmei. Artele sale poetice cele mai cunoscute şi mai importante sunt
cele 2 poezii ce deschid primele sale volume de versuri: “Testament” şi “Flori de mucigai”.
Testament
de Tudor Arghezi
„Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,
Decât un nume adunat pe-o carte,
În seara răzvrătită care vine
De la străbunii mei până la tine,
Prin râpi şi gropi adânci
Suite de bătrânii mei pe brânci
Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă
Cartea mea-i, fiule, o treaptă.
Aşeaz-o cu credinţa căpătâi.

Ea e hrisovul vostru cel dintâi.
Al robilor cu saricile, pline
De osemintele vărsate-n mine.
Ca să schimbăm, acum, întâia oară

Sapa-n condei şi brazda-n calimară
Bătrânii au adunat, printre plavani,
Sudoarea muncii sutelor de ani.
Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite
Eu am ivit cuvinte potrivite
Şi leagăne urmaşilor stăpâni.
Şi, frământate mii de săptămâni
Le-am prefăcut în versuri şi-n icoane,
Făcui din zdrenţe muguri şi coroane.
116
___________________________________________________________________________
Veninul strâns l-am preschimbat în miere,
Lăsând întreagă dulcea lui putere.
Am luat ocara şi torcând uşure
Am pus-o când să-mbie, când să-njure.
Am luat cenuşa morţilor din vatră
Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră,
Hotar înalt, cu două lumi pe poale,
Păzind în piscul datoriei tale.
Durerea noastra surdă şi amară

O grămădii pe-o singură vioară,
Pe care ascultând-o a jucat
Stăpânul, ca un ţap înjunghiat.
Din bube, mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.
Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte
Şi izbăveşte-ncet pedepsitor
Odrasla vie-a crimei tuturor.
E-ndreptăţirea ramurei obscure
Ieşită la lumină din pădure
Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi
Rodul durerii de vecii întregi.
Întinsă leneşă pe canapea,

Domniţa suferă în cartea mea.
Slova de foc şi slova făurită
Împărechiate-n carte se mărită,
Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte.
Robul a scris-o, Domnul o citeşte,
Făr-a cunoaşte că-n adâncul ei
Zace mânia bunilor mei.”
(Tudor Arghezi, ,,Testament”)
Preliminarii:
,,Testament” de Tudor Arghezi este o operă definitorie pentru concepţia despre
misiunea poetului şi rolul poeziei, fiind considerată o artă poetică, ce cuprinde o largă paletă
de atitudini programatice. Poezia face parte din seria artelor poetice moderne ale literaturii
române şi prezintă o triplă problematică, specifică liricii moderne: transfigurarea socialului în
artistic, estetica urâtului şi raportul dintre inspirație și actul de creație.
Discursul poetic reliefează condiţia poetului raportat la propria artă, în contextul
destinului colectiv, privit în simultaneitatea generaţiilor ei trecute şi viitoare. Gândită pentru
a deschide volumul „Cuvinte potrivite", poezia lui Arghezi se dezvoltă într-un monolog
solemn, rostit de către poetul-patriarh către fiul său, cititorul.
Tema: poeziei o reprezintă creaţia literară în ipostaza de meşteşug, creaţie lăsată ca
moştenire unui fiu spiritual.
Viziunea argheziană despre lume este una duală: pe de-o parte este legată de estetica
urâtului, susținând că se poate creea artă din orice aspect al realității chiar și din cele mai
puțin frumoase, pe de altă parte ni se prezintă rolul de făuritor al poetului care prin efort
personal filtrează și transmite sentimentele poporului său.
117
___________________________________________________________________________
Titlul poeziei este paradoxal pentru un început literar, fiind mai degrabă potrivit
pentru final şi aminteşte de “Testamentul” lui Ienchiţă Văcărescu : „Urmaşilor mei
Văcăreşti/ Las vouă moştenire/ Creşterea limbei româneşti/ Şi-a patriei cinstire.” Poetul
lasă moştenire urmaşilor o valoare spirituală, o carte de poezii: ”Nu-ţi voi lăsa drept bunuri
după moarte/ Decât un nume adunat pe-o carte.”
Sensul propriu al cuvântului „testament” reprezintă un act juridic ce exprimă
dorințele unei persoane după moarte, în special cele legate de administrarea averii. Aici
,cuvântul este folosit cu sens conotativ, poezia devenind o moștenire lăsată urmașilor-cititori.
Acest sens derivă și din scrierile biblice Noul și Vechiul Testament, cărți cu o mare valoare
spirituală pentru omenire.
Compoziţional, poezia cuprinde trei secvenţe poetice, prima are un caracter adresativ,
stabilind un contact cu lectorul şi sugerând legătura dintre poet şi urmaşi, a doua prezintă
rolul estetic şi social al poeziei, iar a treia secvenţă conţine definirea operei artistice.
Lirismul este unul de tip subiectiv, mărcile eului liric fiind pronumele la persoana
întâi („străbunii mei”, „cartea mea”) sau verbele la persoana întâi („nu-ți voi lăsa”, „am
ivit”, „am prefăcut”). Ipostaza eului liric este cea a poetului responsabil, angajat social.
Poetul apare în postura unui exponent al primei generaţii de cărturari care a schimbat
„acum întâia oară / Sapa-n condei şi brăzda-n călimară". Izvoarele creaţiei poetice sunt
dispuse în serii opuse: „Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite / Eu am ivit cuvinte
potrivite"; „Făcui din zdrenţe muguri şi coroane"; "Veninul strâns l-am preschimbat în
miere"; "Din bube, mucegaiuri şi noroi / Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi". În aceeaşi serie
de opoziţii relevante este definită metaforic poezia, rod în egală măsură a harului şi a
meşteşugului: „Slova de foc şi slova făurită / împerecheate-n carte se mărită", dar şi relaţia
dintre autor şi cititor: „Robul a scris-o, Domnul o citeşte".
Metafora centrală a poeziei este „cartea", sinonimă cu poezia însăşi. Ea reprezintă
unicul bun lăsat moştenire fiului - simbol al viitorimii: „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri după
moarte/ Decât un nume adunat pe-o carte". Versurile devin astfel un amplu discurs apodictic
cu uz didactic, organizat în jurul unei succesiuni de echivalente ale cărţii: cartea – „treaptă",
cartea – „hrisovul vostru cel dintâi", cartea – „cuvinte potrivite", cartea – „Dumnezeu de
piatră", cartea – „slovă de foc şi slovă făurită".
Cartea-treaptă reprezintă veriga de legătură între generaţiile care au urcat „râpi şi
gropi adânci" pe o simbolică Golgotă a neamului întreg. Versul, alcătuit din cuvinte
monosilabice dă asprime rostirii, sugerând truda îngenuncheată şi împovărătoare, asumată
pentru un ipotetic trai mai bun. Suferinţa uriaşă legitimează drepturile moştenitorului, pentru
care cartea devine: „hrisovul cel dintâi", sugerând pecetea voievodală, ce întăreşte un
privilegiu. Îndemnul poetului de a aşeza cartea „cu credinţă căpătâi" este legat de imaginea
simbolică a unui adevărat osuar viu, în care s-au decantat străbunii robi „... cu saricile pline /
De osemintele vărsate-n mine". Metafora din ultimul vers poate exprima şi ideea efemerităţii
şi a perisabilităţii omului care devine un morman de oase sau cenuşă.
Cartea trecută în proprietatea urmaşului nu este una obişnuită, ci una ce întemeiază o
nouă estetică a cuvântului: „cartea - cuvinte potrivite". Creatorul preia un material lingvistic,
arhaic şi rudimentar pe care îl şlefuieşte cu migală: "Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite /
Eu am ivit cuvinte potrivite". În viziunea poetului, poezia este un fenomen de distilare a
cuvintelor, este esenţă de cuvinte extrase din limbajul comun. Poetul potriveşte cuvintele
păstrându-le frăgezimea iniţială, dar le obligă sa slujească o idee. Lexicul trebuie supus unui
proces continuu de refacere, de prelucrare din partea poetului care va contribui la
împrospătarea expresivităţii limbii, după cum o demonstrează seria de verbe ce exprimă
ideea de metamorfozare, ca efect al unei munci laborioase (“am luat”, „am pus”, „am
prefăcut”, „am ivit”), eul liric identificându-se astfel în ipostaza de poeta faber.
118
___________________________________________________________________________
Frământând cu sârg limba comună, Tudor Arghezi a iniţiat o estetică creatoare şi un
nou limbaj poetic. În viziunea lui Arghezi poezia este un proces de purificare a cuvintelor şi
de modelare a lor într-o nouă substanţă. Urâtul poate deveni estetic pentru că şi frumuseţea
are uneori rădăcini urâte, pe care însă arta este chemată să le distileze într-o doză de otravă
perfidă, după cum mărturiseşte însuşi Arghezi în „Ars poetica”: „Am căutat cuvinte
virginale, cuvinte puturoase, cuvinte cu râie, le-am excitat aroma, le-am avivat rănile cu
sticlă pisată şi le-am infectat pe unele complet; şi cum de la ele la azur e o distanţă directă,
o corespondenţă, am făcut pe cale artificială şi cuvinte oglinditoare sau străvezii şi am silit
să intre în lumina lor eterogenul, ca într-o vitrină de optician ambulant.”
Valorificarea urâtului este principalul element novator al liricii argheziene, menită să
transfigureze în frumseţe tot ce atinge. Din aceasta perspectivă, concepţia lui Arghezi despre
poezie se dovedeşte tributară poeţilor „blestemaţi", ce alcătuiau nucleul simbolismului
european. Recunoaştem aici influenţa poetului francez Charles Baudelaire, autorul
volumului sugestiv intitulat: „Florile răului". De altfel, Arghezi consideră necesar ca în
„floarea de cuvinte" a artei să se păstreze parfumul rădăcinilor urâte. Opoziţia artistic - non-
artistic trebuie să amintească mereu izvoarele din care s-a întrupat „cartea". Astfel, limbajul
poetic arghezian adună laolaltă cuvinte ce aparţin registrului artistic, dar şi cuvinte ce sunt
considerate, prin tradiţie, non-artistice. Se vorbeşte despre „cuvinte potrivite", „leagăne",
"versuri şi icoane", "muguri şi coroane", "miere", dar şi despre „zdrenţe", „venin", „cenuşa
morţilor", „bube, mucegaiuri şi noroi". Aceste metafore, inedit asociate semantic, conferă
ideii o deosebită forţă de sugestie.
Odată cu poezia programatică „Testament”, lirica modernistă infirmă tradiţionala
dihotomie aristotelică între frumos şi urât.
O alta ipostază metaforică a „cărţii" argheziene este cea justiţiară. „Cenuşa morţilor",
element rezidual, devine în poezie „Dumnezeu de piatră", eternizând trecutul şi cinstind
memoria înaintaşilor. Creaţia poetică devine astfel un martor ce păstrează echilibrul între
trecut şi prezent, între profan şi sacru, convertit în final într-un „hotar înalt cu două lumi pe
poale". Cartea concentrează „durerea surdă şi amară" trăită şi nerostită în trecut, dar
adunată acum „pe-o singură vioară". Lumina adevărului răzbate printr-o nouă sublimare:
„Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte / şi izbăveşte-ncet, pedepsitor / Odrasla vie-a crimei
tuturor". În măsura în care poezia este produsul superior al suferinţei, în timp ea devine,
firesc, suferinţa însăşi, ce ascunde pedeapsa şi iertarea, robia şi puterea, josnicia şi nobleţea.
Ultima definiţie metaforică a „cărţii" subliniază harul divin al creatorului, pentru care
„Slova de foc şi slova făurită / împerecheate-n carte se mărită / Ca fierul cald îmbrăţişat în
cleşte". Într-o inseparabilă uniune se împletesc inspiraţia şi munca trudnică. Cele două
metafore „slova de foc” şi „slova făurită” asociate cu comparaţia, exprimă incandescenţa
trăirii actului creaţiei poetice. Cu alte cuvinte, poezia nu înseamnă numai cuvântul spontan
fierbinte de viaţă, ci şi expresia elaborată obţinută cu multă trudă. Poetul este deopotrivă
artist talentat şi meşteşugar, ultimul din filiaţia seculară a străbunilor plugari, a cărui carte:
„Robul a scris-o, Domnul o citeşte." Poezia, metaforizată printr-o domniţă care suferă, oferă
generaţiei viitoare posibilitatea să cunoască trecutul, poetul devine „robul” care transmite
prin munca lui grea cititorilor („Domnului”) valorile adevărate prin creaţiile sale.
Referinţe critice:
„Nicăieri n-am putea găsi o caracterizare, globală fireşte, dar mai viguros
exprimată, a acestei estetici decât în însuşi dl. Arghezi, în poezia sa Testament. (...) Această
capacitate de a «transforma veninul în miere», păstrându-i totuşi «dulcea lui putere», de a
transforma «mucigaiurile, bubele şi noroiul» în frumuseti inedite, constituie şi nota
diferenţială a poetului şi principiul unei estetici creatoare de noi valori literare. (...) Putem
chiar afirma că dl. Arghezi reprezintă cea mai mare capacitate de a exprima abstracţia prin
materie. Valoarea lui nu stă, aşadar, în determinante psihologice, ci în ineditul expresiei,
inedit ieşit din o forţă neegalată de a transforma la mari temperaturi «mucigaiurile, bubele
şi noroiul» în substanţa poetică. Fără intenţii ditirambice, putem deci afirma că odată cu dl.
119
___________________________________________________________________________
Arghezi începe o nouă estetică: estetica poeziei scoasă din detritusuri verbale." (Eugen
Lovinescu)
Bibliografie
Arghezi, Tudor, Arte poetice, Editura Albatros, Bucureşti, 1987

Balotă, Nicolae, Opera lui Tudor Arghezi, Editura Eminescu, Bucureşti, 1979
Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, Editura
Minerva, Bucureşti, 1982
Lovinescu, Eugen, Istoria literaturii române contemporane, Editura Minerva, Bucureşti,
1973
III. FIŞE DE LUCRU
Fişa de lucru 1:
Formulează răspunsuri pentru următoarele cerințe având în vedere poezia „Testament” de

Tudor Arghezi:
1. Numiți două „cărți de căpătâi” pentru voi.

2. Precizați un lucru învățat din ultima carte citită care v-a ajutat în progresul personal.
3. Identificați în textul dat termeni ce țin de estetica urâtului.
4. Identificați figurile de stil din ultima strofă și precizați sensul lor.
5. Identificați în textul dat două elemente de prozodie.
6. Extrageți serii de opoziții prezente în text subliniind rolul lor.
7. Identificați metafore și explicați sensul lor în text.
8. Transcrieți cuvinte din cât mai multe registre prezente în text.
Fişa de lucru 2:
1. Stabiliţi un paralelism între următoarele fragmente, în care, prin truda poetului materialul
este transformat în spiritual: “Le-am prefăcut în versuri şi-n icoane”. Icoana, văzută ca
imagine artistică, este o idee întâlnită atât la Arghezi cât şi la Eminescu: „Ce e poezia? Înger
palid cu priviri curate/ Voluptos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate, / Strai de purpură şi
aur peste ţărâna cea grea.” („Epigonii” de Mihai Eminescu)
2. De ce credeţi că volumului de poezii din 1927 T. Arghezi i-a dat titlul „Cuvinte potrivite”
şi nu „Potrivire de cuvinte”? Există vreo diferenţă între cele două sintagme? Reflectaţi asupra
acestei problematici şi realizaţi un text argumentativ de aproximativ 150 de cuvinte despre
tema creaţiei, valorificând idei din poezia “Testament”.
120
___________________________________________________________________________
Lucian Blaga, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
Lucian Blaga (1895-1967), poet, dramaturg şi filozof, s-a

născut la 9 mai 1895, în satul Lăncrăm din judeţul Alba, sat ce poartă-n
nume "sunetele lacrimei”. Copilăria sa a stat, după cum el însuşi
mărturiseşte, "sub semnul unei fabuloase absenţe a cuvântului”,
autodefinindu-se "mut ca o lebădă”.
Blaga se manifestă atât ca poet cât și ca filosof, între cele două
stabilindu-se o profundă întrepătrundere. Blaga este de altfel și singurul
filosof român de sistem, care își construiește discursul pe o structură
coerentă de idei. Sistemul său filosofic se regăseşte în opera literară
prin conceptele: cunoaştere luciferică, cunoaştere paradisiacă, Marele
Anonim, cenzura trancedentală, spaţiul mioritic, metaforă revelatorie şi plasticizantă.
Volume de versuri: “Poemele luminii”, “Paşii profetului”, “În marea trecere”,
“Lauda somnului”, “La cumpăna apelor”, “La curţile dorului”, “Nebănuitele trepte”.
Teatru: “Meşterul Manole”, “Arca lui Noe”, “Zamolxe”.
Primele sale volume de poezii sunt expresioniste prin: expresia pură a trăirilor
sufletești, tendinţa către reînnoire spirituală, regăsirea esențelor umanului, imagini artistice
puternice, violente, impregnate de elan vital, impuls interior, neliniște şi cultivarea mitului.
În poezie se distinge prin folosirea versului liber (fără rimă, versuri inegale)
caracterizat prin două procedee: ingambamentul şi enumeraţia prin “şi”.
Concepții filosofice:
Universul este impregnat de mister. Marele Anonim (Dumnezeu) impune o cenzură
transcendentă asupra cunoașterii (o limită a înțelegerii). Asupra misterului se pot exercita
două tipuri de cunoaștere: una paradisiacă (științifică, rațională, logică, plus cunoașterea, care
descifrează misterul), alta luciferică (poetică, intuitivă, minus cunoașterea, care mărește,
potențează misterul). Există două tipuri de metafore poetice: plasticizante (care nu aduc un
plus de semnificație, dând frumuseţe limbajului liric, fără a-i îmbogăţi conţinutul) și
revelatorii (care scot la iveală misterul).
Crezul artistic: “Poetul este nu atât un mânuitor, cât şi un mântuitor al cuvintelor.
El scoate cuvintele din starea lor naturală şi le aduce în starea de graţie”. (“Elanul Insulei”)
"Câteodată, datoria noastră în faţa unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim
aşa de mult, încât să-l prefacem într-un mister şi mai mare.” („Pietre pentru templul meu”)
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

de Lucian Blaga
„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină –
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
121
___________________________________________________________________________
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.”
(„Poemele luminii”, 1919)
Preliminarii:
Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” deschide volumul „Poemele
luminii” apărut în 1919, volum ce promovează o „poezie cosmică, străbătută de fiori
metafizici”. Este o veritabilă artă poetică, în care Blaga îşi expune eul liric şi viziunea
asupra lumii, prezentând idei despre menirea poetului în univers, viziunea sa despre lume și
rolul artei sale.
Tema poeziei este cunoașterea poetică, act de exprimare artistică autentică a eului
liric blagian. Aceasta este de tip luciferic, artistic, intuitiv, definind viziunea despre lume
specifică autorului.
Ideea cunoașterii se construiește în primul rând pe motivul luminii, foarte prezent în
volumul “Poemele luminii”, aici fiind asociat pe de o parte eului liric (în urma actului
artistic), dar și oamenilor de știință (în urma cunoașterii raționale). În al doilea rând motivul
lunii, care prin lumina difuză mărește taina nopții, este asemănată cu efectul actului artistic al
poetului ce îmbogățește tainele lumii.
Viziunea despre lume se construiește în jurul ideii de mister, un concept
fundamental la Blaga, enunțat în opera filosofică “Trilogia cunoașterii”. Pentru Blaga există
două modalităţi de cunoaştere a tainelor universului: cunoaşterea luciferică sau minus
cunoaşterea, care mărește misterul, şi cea paradisiacă sau plus cunoaşterea, care descifrează
misterul. Rolul poetului nu este de a descifra tainele lumii şi de a le ucide astfel (“lumina
altora/ sugrumă vraja nepătrunsului ascuns”), ci de a le spori misterul prin actul de creație
artistică (“eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”).
Titlul, reluat în incipit ca prim vers, este constituit dintr-o metaforă ce semnifică ideea
cunoaşterii luciferice. Blaga îşi exprimă atitudinea faţă de tainele universale, alegând
potenţarea lor prin contemplare şi nu prin cunoaştere raţională.
Pronumele personal „eu" aşezat în fruntea poeziei are o conotaţie expresionistă
orgolioasă, specifică poeziilor din volumele de tinereţe. Metafora-simbol mai poate
semnifica echilibrul universal, măsura binelui şi a frumosului, imaginea absolutului.
Atitudinea poetului faţă de procesul cunoaşterii trebuie legată de concepţia lui
filozofică. Blaga face distincţie între cunoaşterea paradisiacă (raţională) şi cunoaşterea
luciferică (contemplativă şi poetică). Dacă prima formă de cunoaştere risipeşte
misterul, înlocuindu-1 cu o formă impersonală şi rece a deducţiei logice, cea de-a doua
formă îl adânceşte, mulţumindu-se să-1 contemple şi să-1 amplifice prin creaţie. Pentru
Blaga, creaţia poetică este un mediator între eul poetic şi lume, având rolul de a
converti misterul şi nu de a-l reduce.
Din punct de vedere compoziţional, poezia este realizată din trei secvenţe
poetice, marcate prin scrierea cu majusculă a începutului de vers.
122
___________________________________________________________________________
Prima secvență exprimă atitudinea eului liric faţă de tainele lumii al căror mister nu
îl doreşte descoperit: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii / şi nu ucid / cu mintea tainele
ce le-ntâlnesc / în calea mea / în flori, în ochi, pe buze, ori morminte". Ea se deschide cu
pronumele personal de persoana I „eu”, menționat pentru prima dată în titlu și prezent de
şapte ori în poezie. Aceasta conturează exacerbarea eului creator în raport cu lumea
exterioară, influență expresionistă în poezie. Verbele de persoana I „nu strivesc”, „nu ucid”
definesc cunoașterea luciferică, exprimând refuzul de a distruge cu mintea (raţiunea) tainele
acestui univers. Se pune în evidenţă o opoziţie evidentă faţă de gândirea raţională, vinovată
de denaturarea farmecului inefabil al lumii. Metafora misterului („corola de minuni a
lumii”), comună cu titlul poeziei este dezvăluită în enumerația ulterioară a locurilor ce
ascund vraja universului nostru. Acestea apar ca experiențe unice pe parcursul vieții ființei
(„în calea mea”). Astfel, florile denumesc frumosul, viața și germinația lumii, ochii trimit la
suflet, la profunzimea interioară a omului, buzele denotă farmecul cuvintelor, dar și al
iubirii, iar mormintele trimit înspre moarte. Marile taine ale existenţei nu pot fi pătrunse în
profunzime decât prin iubire.
Fiecare dintre aceste simboluri devine un arhetip plin de semnificaţii. S-ar putea
spune că aceste patru simboluri au valoare duală, aparţinând atât lumii obişnuite cât şi lumii
fascinante a cunoaşterii luciferice. Fiecare devine astfel „o diferenţială divină", un fragment
al Marelui Anonim, care este suma tuturor diferenţialelor divine şi „misterul ultim".
În viziunea lui Blaga lumea este “corola de mistere” ascunse sub aparenţa cotidiană. Din
„subiect cunoscător", omul poate deveni „subiect creator", dacă va alege iubirea ca unică
modalitate de cunoaştere, mai precis de „minus-cunoaştere" cum se va numi în scrierile
filosofice ulterioare ale autorului.
Și a doua secvență reflectă o legătură între lirism și filosofie, enunțând conceptul
cunoașterii prin metafora luminii și prin comparația cu luna. În contextul „luminii altora”,
care prin rațiunea lor „sugrumă vraja nepătrunsului ascuns în adâncimi de întuneric”,
lumina lui definește cunoașterea luciferică ce sporește misterul lumii. Acest efect de
potențare a tainelor se realizează la Blaga prin creația artistică, prin poezie, și se aseamănă cu
efectul pe care lumina difuză a lunii îl produce asupra obiectelor, distorsionându-le formele și
creând un joc al umbrelor.
Secvenţa se structurează pe baza unor relaţii ale opoziţiei: „eu - alţii", „lumina mea"
- „lumina altora". În context „,lumina mea" semnifică o cunoaştere poetică de tip intuitiv
(luciferică), în timp ce „lumina altora" semnifică o cunoaştere de tip raţional (paradisiacă).
Cele două sintagme atrag o bogată serie verbală antitetică: „lumina mea", „sporesc",
„măreşte", „îmbogăţesc", „iubesc" iar „lumina altora" „sugrumă", adică striveşte, ucide, nu
iubeşte. Aşadar, în relaţia „eu-alţii", poetul se defineşte pe sine ca fiinţă solitară, opusă celor
mulţi. Blaga sugerează o formă de cunoaştere sintetizatoare prin care tainele lumii sunt
înglobate fiinţei, prin iubire. El ştie că inteligenţa, în absenţa emoţiei, are efecte profanatore
asupra „corolei de minuni a lumii". Refuzul percepţiei strict raţionale a lumii şi aderarea la o
percepţie contemplativă reprezintă atitudinea ce garantează eului liric statutul de fiinţă
creatoare.
Cea de-a treia secvenţă a poeziei are valoare conclusivă: „căci eu iubesc / şi flori şi
ochi şi buze şi morminte", confirmând opţiunea fermă a eului liric pentru atitudinea
luciferică. Ea reia enumerația din prima secvență, adăugând apropierea afectivă. Cunoașterea
tainelor existenței precum iubirea, sufletul, moartea, frumusețea nu se realizează deci cu
ajutorul rațiunii și al înțelegerii logice, ci prin iubire pentru că iubirea protejează misterul.
Astfel ele nu sunt pătrunse cu mintea și „strivite”, ci intuite și contemplate, mărindu-și
frumusețea.
Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”aparține expresionismului prin
expresia pură a stărilor sufletești ale autorului („eu iubesc”, „îmbogățesc”) și prin imaginile
artistice puternice, violente, prin elanul vital, starea de neliniște și impuls interior ce derivă
din text: „eu nu strivesc”. Este modernă prin limbajul ambiguu, prin înnoirile prozodice:
123
___________________________________________________________________________
măsură variabilă, vers liber, ingambament („Lumina altora/ sugrumă vraja nepătrunsului
ascuns/ în adâncimi de întuneric…”) prin intelectualism dar și prin noutatea metaforei
(misterul este sugerat aici de metafora „vraja nepătrunsului ascuns”, iar „lumina”
sugerează cunoașterea), dimensiune subliniată și de Dumitru Micu în “Scurtă istorie a
literaturii române”: „modernismul blagian este înainte de orice «metaforă revelatorie»”.
Receptare critică:
,,Lucian Blaga este poate cel mai original creator de imagini pe care l-a cunoscut
literatura română până acum: imagini neaşteptate şi profund poetice. Pentru a reda
impresia liniştei, el cel dintâi a auzit zgomotul razelor de lună bătând în geamuri. Imaginea
nu este unul din elementele poeziei lui Lucian Blaga, ci pare poezia lui însăşi. Din poezia lui
Blaga reiese o bucurie de a trăi, un optimism, nu conceptual, ci pur senzorial; senzaţia
proaspătă întreţine mulţumirea vieţii. Găsim deci în poet şi o unitate sufletească şi o
oarecare atitudine." (Eugen Lovinescu)
III. FIŞE DE LUCRU
Fişa de lucru 1:
Citește cu atenție textul următor pentru a putea răspunde cerințelor:

„Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină-
și-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micșoreză, ci tremurătoare
mărește și mai tare taina nopții,
așa îmbogățesc și eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
și tot ce-i neînțeles
se schimbă-n neînțelesuri și mai mari
sub ochii mei –
(Lucian Blaga, „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”)
1. Transcrie toate cuvintele care fac parte din câmpul semantic al creației.
2. Arată diferențele de sens pe care le dobândește metafora luminii în cele două structuri
în care apare în text.
3.
Repere Cunoașterea luciferică Cunoașterea paradisiacă
(poetică) „lumina mea” (științifică)
„lumina altora”
Astrul simbolic corespondent
Scopul
Instrumentul
124
___________________________________________________________________________
Fişa de lucru 2:
1. Completează spațiile punctate cu verbele potrivite pentru a reprezenta atitudinea ta

față de lume şi prin care te deosebești de alții.
Eu......................................lumea, pentru că alții o...................................
Eu...................................... lumea, pentru că alții o..................................
Eu...................................... lumea, pentru că alții o..................................
2. Citeşte cu atenție textul poeziei “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian
Blaga pentru a putea răspunte cerințelor:
2.1. Completează tabelul următor pentru a organiza cuvintele poeziei în câmpurile

semantice dominante:
Verbe ale atitudinii eului liric Elementele lumii Verbe ale atitudinii celorlalți
2.2. Formulează un enunț în care să arăți ce ar putea denumi pronumele nehotărât altora din
text.
2.3. Motivează forma de plural a pronumelui altora în opoziție cu singuralul mea/ eu specific
eului liric.
2.4. Delimitează în text secvențele poetice, luând în considerare nu mai ideile exprimate, ci
și punctuația sau elemantele de legatură.
2.5. Formulează 3 propoziții dezvoltate pentru a exprima conținutul ideatic al fiecărei
secvențe identificate.
2.6. Explică de ce ultima secvență se poate lega direct de titlu și de incipit.
Fişa de lucru 3:
1. Scrie patru expresii cu substantivul lumină, precizând ce sensuri conotative are.

2. Citește cu atenție textul următor pentru a putea răspunde cerințelor:
“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
și nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
…………………………………………
Căci eu iubesc
și flori și ochi și buze și morminte.”
(Lucian Blaga, “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”)
2.1. Argumentează reluarea titlului în primul vers al poeziei.

2.2. Transcrie o enumerație care completează metafora din titlu.
2.3. Explică fiecare termen al enumerației selectate, precizând în ce fel ordinea
acestora este relevantă pentru exprimarea relației omului cu lumea.
2.4. Explică de ce apare pronumele eu în propoziția din titlu, deşi în limba română
contemporană este nerecomandat.
2.5. Interpretează rolul și semnificația metaforei corola de minuni.
125
___________________________________________________________________________
Fişa de lucru 4:
SUGESTII PENTRU REALIZAREA ESEURILOR

Particularitați ale unui text poetic studiat, aparținând lui Lucian Blaga
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
Pre-text
Citește cu atenție cerința următoare:
Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularități ale
unui text poetic studiat, aparținând lui Lucian Blaga.
În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
- evidențierea a două trăsături care permit încadrarea textului poetic studiat într-un curent
cultural/ literar sau într-o orientare tematică;
- prezentarea modului în care tema se reflectă în textul poetic studiat, prin comentarea a două
imagini sau idei poetice;
- analiza, la alegere, a două elemente de compoziție și de limbaj, semnificative pentru textul
poetic studiat, din seria: titlu, imaginar poetic, incipit, relații de opoziție și de simetrie, motiv
poetic, laitmotiv, figuri semantice (tropi), elemente de prozodie etc.
Con-text
1. Subliniază termenii-cheie din enunțul dat, pentru a identifica în mod precis problematica
eseului de redactat.
2. Realizează un plan al eseului, notând cele mai importante aspecte la care vei face referire.
Sugestii
Tema textului ales Viziunea despre lume, sugerată de textul ales
- locul omului în lume; -omul este centrul lumii, protectorul acesteia;
- cunoașterea; -cunoașterea este o formă de iubire a acesteia;
- -
- -
- -
Motive poetice specifice
temei
- ochii; - simboluri ale cunoașterii senzoriale/ sufletești/
- lumina; sensibile/ affective;
- misterul, tainele, vraja. - metaforă revelatorie a creației și a cunoașterii de ordin
poetic.
Orientarea culturală
- poezia are caracter programatic, anticipează idei din sistemul filozofic al autorului, prin
tema modernă a cunoașterii;
- câmpul semantic dominant este cel al creației, conturat prin verbele la persoana l (de ex:
“sporesc”, “îmbogățesc” etc.), de aceea textul este considerat o artă poetică.
Imagini/ idei poetice
- mesajul filozofic este transmis prin dezvoltarea a două concepte opuse, figurate metaforic
în text prin două construcții originale: “lumina mea”, “lumina altora”, spre deosebire de
textele ulterioare ale poetului, ce prezintă criza cunoașterii și a comunicării poetice,
atitudine caracteristică modernității, acest poet ilustrează relația de comuniune perfectă
dintre eul liric și lume, tema fundamentală a universului liric blagian.
Elemente de compoziție și de limbaj ale textului
Titlu/ incipit - titlul este reluat în primul vers, procedeu modern de
126
___________________________________________________________________________
accentuare a semnificațiilor încă din incipit.
Relații de opoziție și de simetrie - textul se caracterizează prin simetrie
compozițională;
- este evidentă opoziția dintre cele două metafore
revelatorii: “lumina mea”, “lumina altora”.
Motiv poetic/ laitmotiv - motivul poetic central: misterul
Figuri semantice/ trop - metafora revelatorie fundamentală: “corola de
minuni a lumii”;
- alte figuri de stil: .....
Elemente de prozodie - versul liber;
- tehnica ingambamentulu
Sugestii pentru formularea opiniei/ipotezei

- poezia “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga deschide volumul de
debut al poetului, “Poemele luminii” (1919), reprezetând una dintre cele mai cunoscute
arte poetice din perioada interbelică a literaturii române;
- importanța acestui text constă în caracterul programatic, conferit de reunirea a două teme
esențiale: creația poetică și cunoașterea, desprinse din exprimarea unor idei filozofice
despre relația eului liric cu lumea - acesta contemplă frumusețea universului, văzut ca o
corolă de minuni misterioase, conștientizând că este una dintre ele.
3. Formulează ideea care constituie ipoteza eseului.
AFLĂ MAI MULT!

,,Cunoașterea înțelegătoare (luciferică) începe printr-un act de instalare în mister ca
atare. Obiectul ei e misterul care ,,se ascunde revelându-se". Rostul cunoașterii luciferice e
de a încerca sau o revelare pozitivă a misterului (printr-un proces cognitiv indefinit), sau o
permanentizare, sau o potențare a acestui mister. [...] Cunoașterea luciferică reprezintă
modul cel mai amplu de cunoaștere individuală." (Lucian Blaga, „Trilogia cunoașterii”)
4. Dezvoltă ideile din planul eseului, astfel încât reperele oferite să devină argumente care să
susțină ipoteza/ opinia formulată anterior.
Sugestii pentru integrarea în eseu a reperelor din cerință

Prin temă şi viziunea despre lume transmisă, textul Eu nu
- evidențierea a două strivec corola de minuni a lumii de Lucian Blaga face parte din
trăsături care permit lirica filozofică, parte a modernității. Poezia reuneşte două teme
încadrarea textului specifice imaginarului poetic modern, cunoaşterea şi meditația
poetic studiat într-o asupra locului omului în lume, imaginat în ipostaza eului liric -
orientare culturală/ creator și instanță cunoscătoare.
tematică - discursul este meditativ, datorat temei cunoaşterii: poezia
prezintă, în opoziție, două concepții despre lume, datorate
atitudinii diferite față de mister;
- acestea sunt explicitate ulterior în sistemul filozofic al
autorului, cunoașterea luciferică (specifică poetului, creatorului
de poezie, având ca scop potențiarea și protejarea misterelor
lumii), respectiv cunoașterea paradisiacă (specifică
cercetătorului, omului de știință, având ca scop elucidarea
tainelor);
- câmpul semantic dominant în text este cel al creației, conturat
atât prin verbele persoana I (de ex.: “sporesc”, “îmbogățesc”
127
___________________________________________________________________________
etc.), cât şi prin cele la persoana a III-a (de ex.: “sugrumă”,
“micșorează“ etc.)
Prezentând universul, din perspectiva creatorului de
poezie, care se naşte din contemplarea şi protejarea misterelor,
textul este o artă poetică.
- prezentarea a două Mesajul filozofic al poeziei este transmis prin dezvoltarea a
imagini/ idei poetice două concepte opuse, figurate metaforic în text prin două
construcții originale: lumina mea, lumina altora.
- fiecare dintre acestea desemnează o concepție despre lume,
deoarece misterul, ca trăsătură principală a universului,
stârnește deopotrivă rațiunea și sufletul;
- prima este la îndemâna fiecarui om, ființă rațională, ce resimte
aspirația spre a ști mereu mai mult, a doua este de ordin
excepțional, fiind atributul creatorului: ,,Câteodată, datoria
noastră în fața unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l
adâncim așa de mult, încât să-l prefacem într-un mister și mai
mare." (L.Blaga)
- analiza unor elemente Atât limbajul poetic, cât şi structura compozițională a textului
de compoziție și de “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga
limbaj evidențiază mesajul său original: poetul trebuie să renunțe la
cunoaşterea rațională a lumii, pentru a o proteja şi pentru a-şi
păstra capacitatea creatoare, înnobilată de iubirea pentru tot ce-l
înconjoară.
- poezia se remarcă printr-un rafinament al compoziției şi al
exprimării lirice;
- secvențele poetice se înlănțuie astfel încât sunt valorizate
drept părți ale unei argumentări: punctul de plecare (prima
secvență, primele cinci versuri), demonstrația ideilor (secvența
mediană)- concluzia (secvența finală, ultimele două versuri).
Titlul/ Incipitul Sintetizează în mod sugestiv ideea centrală a poeziei - omul
este perfect integrat universului;
- metafora revelatorie “corola de minuni a lumii” este pusă în
relație cu marca eului liric, pronumele ,,eu", prin verbul la
forma negativă ,,nu strivesc"; astfel, titlul conturează cele două
atitudini posibile față de mister, cunoaşterea paradisiacă,
respectiv cunoașterea luciferică;
- contemplarea misterelor este asumată de eul liric ca mod de a
trăi în lume;
- titlul este reluat în incipit, modalitate modernă de evidențiere
a semnificațiilor, de asemenea, este completat din punctul de
vedere al sensului în prima secvență lirică, dar şi în cea din
urmă, fapt ce denotă consecvența structurală şi ideatică a
poeziei: “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii [...] / căci eu
iubesc/ și flori şi ochi şi buze si morminte.”
Relații de opoziție și de - textul se caracterizează prin simetrie compozițională, datorită
simetrie reluării enumerației “în flori, în ochi, pe buze ori morminte”;
- este evidentă opoziția dintre cele două metafore revelatorii:
“lumina mea”, “lumina altora”, care conturează în antiteză
concepția rațională despre cunoașterea lumii respectiv
concepția poetică.
Motiv poetic/ Laitmotiv - motivul central este misterul, desprins dintr-o serie de
sinonime contextuale, care sugerează ideea că tainele lumii sunt
128
___________________________________________________________________________
de nepătruns, iar prezența omului în lume contribuie la sporirea
vrajei: “vraja nepătrunsului ascuns/ în adâncimi de întuneric”;
“a lumii taină”; “mărește și mai tare taina nopții”;
“întunecata zare”; “tot ce-i neînțeles/ se schimbă-n
neînțelesuri și mai mari”, etc.
- luna, noaptea, întunericul reprezintă motive secundare, cu
aceleași semnificații;
- motivul ochilor accentuează capacitatea demiurgică a privirii,
îndreptată contemplativ spre splendorile lumii.
Figuri semantice - metafora “corola de minuni a lumii” este interpretată drept
imagine a frumuseții perfecte, a vrajei, a splendorii;
- enumerația celor patru metafore (“în flori, în ochi, pe buze ori
morminte”) exprimă poziția privilegiată a omului în raport cu
lumea “ o taină în taină” și simbolizează cosmosul ca o floare
minunată, hrănită din tainicul pământ, dar și din misteriosul
suflet omenesc și deschisă spre înalt.
Elemente de prozodie - versificația este modernă, versul liber și ingambamentul
conferind poeziei un ritm interior aparte;
- sunt plasate în propoziții privilegiate chiar și cuvintele de
legătură (dar, căci)
5. Scrie concluzia eseului, sintetizând cele mai importante idei dezvoltate.
Sugestii pentru formularea concluziei

- poezia “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga transmite un mesaj
optimist, fundamentat filozofic, despre potențialul infinit al ființei umane, care participă
nemijlocit, la păstrarea armoniei universale, așezând la temelia creației poetice o formă
aparte de cunoaștere – iubirea.
Extra-text
Redactează eseul, mai întâi pe ciornă, apoi realizează corecturile necesare și
transcrie-l în formă finală.
Bibliografie
Blaga, Lucian, Poezii, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1982

Lovinescu, Eugen, Critica şi literatura IV, “Sburãtorul literar”.I, 22, 11 febr., 1922
Romonţi, Adrian Nicolae ; Popa , Mihaela ; Popa, Stănuţa Nicoleta, Limba şi literatura
129
___________________________________________________________________________
Ion Barbu, Riga Crypto şi lapona Enigel
Ion Barbu (1895-1961) a fost un poet și matematician român. Ca

matematician este cunoscut sub numele Dan Barbilian. A fost unul
dintre cei mai importanți poeți români interbelici, reprezentant al
modernismului literar românesc.
Fenomenul artistic barbian s-a născut în punctul de
interferență al Poeziei cu Matematica, de aceea poezia lui este cu
mult deosebită de cea a lui Arghezi și Blaga, mai ales din pricina
caracterului ei ermetic. Apoi nu trebuie uitat că poetul a fost dublat
de un matematician și că modul lui de a gândi în spiritul abstract al
matematicii s-a impus și în planul reprezentărilor poetice. Ion Barbu însuși afirmă: "Ca și în
geometrie, înțeleg prin poezie o anumită simbolică pentru reprezentarea formelor posibile de
existență… Pentru mine poezia este o prelungire a geometriei, așa că, rămânând poet, n-am
părăsit niciodată domeniul divin al geometriei."
Creaţia lui Barbu exprimă, mai ales, dorinţa lui de comunicare cu Universul, de
contemplarea lumii în totalitatea ei, este o stare de intelectualitate. Aspiraţia sa către lirismul
pur presupune o stare iniţiatică, ce nu poate fi exprimată decât într-un limbaj încifrat. Versul
lui Ion Barbu nu se supune nici unei reguli de logică între cuvinte, făcând ca limbajul său să
fie criptic şi ermetic.
În creaţia lirică a lui Ion Barbu, Tudor Vianu desprinde trei etape esenţiale:
Ø Etapa parnasiană cuprinde creaţia publicată între 1919 - 1920 în revista „Sburătorul" a
lui Eugen Lovinescu, din care fac parte poezii ca: „Lava", „Munţii", „Copacul",
„Banchizele", „Panteism", „Arca", „Pytagora", „Râul", „Umanizare" şi care
exprimă puternice trăsături parnasiene.
Ø Etapa baladică şi orientală (1921-1925) se caracterizează printr-o poezie epică,
„baladică" („Riga Crypto şi lapona Enigel”, „După melci”, „Domnişoara Hus”,
„Nastratin Hogea la Isarlâk”), ce evocă o lume pitorească, de inspiraţie balcanică sau
autohtonă, asemănătoare concepţiei lui Anton Pann.
Ø Etapa ermetică (1925-1926) cuprinde poeziile din volumul „Joc secund” şi este
marcată de un limbaj criptic, încifrat, o exprimare abreviată, uneori în cuvinte
inventate.
Ion Barbu este un poet singular în literatura română, creator al unui univers liric şi
stilistic inedit, profund şi tulburător, un poet al esenţelor exprimate într-un limbaj criptic, care
exprimă atât de mult în cuvinte puţine şi la care „concizia este virtutea capitală a stilului
său" (Tudor Vianu).
Riga Crypto şi lapona Enigel

de Ion Barbu
„Menestrel trist, mai aburit Şi Crypto, regele-ciupearcă!
Ca vinul vechi ciocnit la nuntă,
De cuscrul mare dăruit – Nuntaş fruntaş!
Cu pungi, panglici, beteli cu funtă, Ospăţul tău limba mi-a fript-o,
Dar, cântecul, tot zice-l-aş,
Mult îndărătnic menestrel, Cu Enigel şi riga Crypto.
Un cântec larg tot mai încearcă,
Zi-mi de lapona Enigel – Zi-l menestrel!
130
___________________________________________________________________________
Cu foc l-ai zis acum o vară; Zorile încep să joace
Azi zi-mi-l strâns, încetinel, Şi eşti umed şi plăpând:
La spartul nunţii, în cămară. Teamă mi-e, te frângi curând,
* Lasă. - Aşteaptă de te coace.
Des cercetat de pădureţi
În pat de râu şi-n humă unsă, – Să mă coc, Enigel,
Împărăţea peste bureţi Mult aş vrea, dar vezi, de soare,
Crai Crypto, inimă ascunsă, Visuri sute, de măcel,
Mă despart. E roşu, mare,
La vecinic tron, de rouă parcă! Pete are fel de fel;
Dar printre ei bârfeau bureţii Lasă-l, uită-l, Enigel,
De-o vrăjitoare mânătarcă, În somn fraged şi răcoare.
De la fântâna tinereţii.
– Rigă Crypto, rigă Crypto,
Şi răi ghioci şi toporaşi Ca o lamă de blestem
Din gropi ieşeau să-l ocărască, Vorba-n inimă-ai înfipt-o!
Sterp îl făceau şi nărăvaş, Eu de umbră mult mă tem,
Că nu voia să înflorească.
Că dacă-n iarnă sunt făcută,
În ţări de gheaţă urgisită, Şi ursul alb mi-e vărul drept,
Pe-acelaşi timp trăia cu el, Din umbra deasă, desfăcută,
Laponă mică, liniştită, Mă-nchin la soarele-nţelept.
Cu piei, pre nume Enigel.
La lămpi de gheaţă, supt zăpezi,
De la iernat, la păşunat, Tot polul meu un vis visează.
În noul an, să-şi ducă renii, Greu taler scump cu margini verzi
Prin aer ud, tot mai la sud, De aur, visu-i cercetează.
Ea poposi pe muşchiul crud
La Crypto, mirele poienii. Mă-nchin la soarele-nţelept,
Că sufletu-i fântână-n piept,
Pe trei covoare de răcoare Şi roata albă mi-e stăpână,
Lin adormi, torcând verdeaţă: Ce zace-n sufletul-fântână.
Când lângă sân, un rigă spân,
Cu eunucul lui bătrân, La soare, roata se măreşte;
Veni s-o-mbie, cu dulceaţă: La umbră, numai carnea creşte
Şi somn e carnea, se dezumflă,
– Enigel, Enigel, Dar vânt şi umbră iar o umflă...
Ţi-am adus dulceaţă, iacă.
Uite fragi, ţie dragi, Frumos vorbi şi subţirel
Ia-i şi toarnă-i în puiacă. Lapona dreaptă, Enigel,
Dar timpul, vezi, nu adăsta,
–Rigă spân, de la sân, Iar soarele acuma sta
Mulţumesc Dumitale. Zvârlit în sus, ca un inel.
Eu mă duc să culeg
Fragii fragezi, mai la vale. – Plângi, preacuminte Enigel!
Lui Crypto, regele-ciupearcă.
–Enigel, Enigel, Lumina iute cum să-i placă?
Scade noaptea, ies lumine, El se desface uşurel
Dacă pleci să culegi, De Enigel,
Începi, rogu-te, cu mine. De partea umbrei moi, să treacă...
– Te-aş culege, rigă blând... Dar soarele, aprins inel,

131
___________________________________________________________________________
Se oglindi adânc în el; Iar la făptură mai firavă
De zece ori, fără sfială, Pahar e gândul, cu otravă,
Se oglindi în pielea-i cheală.
Ca la nebunul rigă Crypto,
Şi sucul dulce înăcreşte! Ce focul inima i-a fript-o,
Ascunsa-i inimă plesneşte, De a rămas să rătăcească
Spre zece vii peceţi de semn, Cu altă faţă, mai crăiască:
Venin şi roşu untdelemn
Mustesc din funduri de blestem; Cu Laurul-Balaurul,
Să toarne-n lume aurul,
Că-i greu mult soare să îndure Să-l toace, gol la drum să iasă,
Ciupearcă crudă de pădure, Cu măsălariţa-mireasă,
Că sufletul nu e fântână Să-i ţie de împărăteasă.”
Decât la om, fiară bătrână,
Preliminarii:
Unul dintre cei mai originali poeţi modernişti este Ion Barbu - poet dublat de
matematician, a cărui operă literară reuneşte trei etape: parnasiană, baladic-orientală şi
ermetică. Poemul „Riga Crypto şi lapona Enigel” a fost publicat în ciclul „Uvedenrode” din
volumul „Joc secund” (1930) şi face parte din etapa baladic-orientală. Potrivit
notaţiilor autorului, textul aparţine speciei baladei, însă având în vedere complexitatea
textului, ambiguizarea sensurilor în spirit modernist, se poate afirma că „Riga Crypto şi
lapona Enigel” este un cântec bătrânesc de nuntă, o alegorie simbolică, în care personajele
sunt măşti lirice purtătoare de idei.
Imaginarul poetic transfigurează realitatea concretă într-o viziune fantastică inedită, a
cărei interpretare implică drama cunoaşterii şi imposibilitatea împlinirii sentimentului de
iubire între două fiinţe aparţinând unor lumi/regnuri diferite.
Tematica ilustrează imposibilitatea iubirii văzută ca o cale de acces spre înţelegerea
sensurilor lumii, neputinţa depăşirii propriei condiţii. Tema baladei exprimă o iubire
imposibilă, deoarece fiinţele care alcătuiesc cuplul erotic fac parte din lumi diferite,
incompatibile, Enigel aparţinând regnului animal, iar ciuperca-rege Crypto regnului vegetal.
Povestea fantastică, asemenea celei din Luceafărul lui Eminescu, se derulează în visul fetei,
numai că în această poezie ea este fiinţa superioară, iar el este cea inferioară, de aceea critica
literară a numit poemul barbian un „luceafăr întors”.
Titlul deschide un orizont de aşteptare prefigurând imaginea unui cuplu asemenea
celui din celebra poveste de dragoste “Romeo şi Julieta”. În plus, aici este atrasă atenţia
asupra statutului social al primului personaj (riga-rege) şi asupra originii celuilalt (lapona-
locuitoare a Laponiei). Numele Crypto face trimitere la caracterul ascuns al regelui, dar şi la
natura sa vegetală, la specia de ciuperci a criptogramelor. Enigel provine din englezescul
angel (înger), subliniindu-se astfel puritatea, inocenţa personajului feminin.
Discursul epic al poeziei este, ca şi în „Luceafărul” eminescian, străbătut de elemente
dramatice îmbinate cu cele lirice, compunând o poveste stranie de dragoste cu aspect de
cântec medieval, spus de un menestrel (trubadur, poet şi muzicant ambulant din Evul Mediu,
cântăreţ popular) „la spartul nunţii, în cămară”.
Textul este structurat pe două părţi reunite după tehnica povestirii în ramă (a
povestirii în povestire), ambele înfăţişând câte o nuntă: una lumească (posibilă), alta fantastică
(imposibilă).
132
___________________________________________________________________________
Partea întâi, considerată ramă a povestirii, are şi rolul de incipit şi sugerează câteva
detalii spaţio-temporale, substantivul ,,menestrel’’ făcând trimitere la un Ev Mediu european.
Este conturată o atmosferă lumească, de nuntă, momentul surprins fiind cel al spartului nunţii,
în cămară, când îndemnat de nuntaşi, menestrelul zice o poveste de dragoste tristă, dintre
lapona Enigel şi Crypto, regele ciupearcă.
În a doua parte, este prezentat regatul craiului Crypto, o lume ascunsă, un ţinut al
întunericului, simbolizând lipsa cunoaşterii. Este surprins, de asemenea, portretul regelui, o
fire ciudată, închisă, un neînţeles, ocărât de supuşi că nu aduce nimic frumos pe lume, că nu
îşi împlineşte menirea: „Şi răi ghioci şi toporaşi/ Din gropi ieşeau, să-l ocărască,/ Sterp îl
făceau, şi nărăvaş,/Că nu voia să înflorească”.
În continuare, este conturat portretul laponei, care se remarcă prin gingăşie, puritate
„Laponă mică, liniştită/ Cu piei, pe nume Enigel”. Ea vine din ţinuturile arctice, geroase şi se
îndreaptă spre sud, în căutare de soare şi lumină – simbol al cunoaşterii. În drumul său, ea
poposeşte la Crypto, mirele poienii, ca să se odihnească şi să-şi adape renii. Întâlnirea celor
două fiinţe care provin din lumi diferite, dialogul lor, povestea de dragoste au loc în vis,
spaţiu oniric ce aminteşte de „Luceafărul” eminescian. Astfel, există un paralelism al celor
două poeme, protagoniştii care aparţin unor lumi inferioare aspirând să-şi depăşească statutul,
condiţia. Însă, dacă în „Luceafărul” principiul feminin era cel inferior, încercând să acceadă
către planul cosmic al luceafărului, în „Riga Crypto şi lapona Enigel” regele ciupearcă este cel
care vrea să-şi depăşească statutul aspirând la iubirea pentru o fiinţă umană. Ca şi în poemul
eminescian, dialogul regelui cu lapona presupune o serie de chemări şi de refuzuri desfăşurate
după acelaşi tipar. Prima dată, regele îi oferă fetei fragi, simbol al iubirii, fruct analog mărului
edenic, pentru a o determina să-i rămână alături, însă este refuzat: „Enigel, Enigel,/ Ţi-am
adus dulceaţă, iacă/ Uite, fragi, ţie dragi/ Ia-i şi toarnă-i în puiacă”. A doua oară,
Crypto îşi oferă întreaga fiinţă „Dacă pleci să culegi,/ Începi, rogu-te, cu mine”, iar în final,
întreaga sa împărăţie, somnul fraged şi răcoarea.
Fiecare dintre cele două strofe ale tiradei rostite de Crypto începe patetic, printr-o
repetiţie ce sugerează pasiune - „Enigel, Enigel”-, sentimente calde şi emoţionante contrare
firii reci a regelui-ciupercă şi o cheamă pe tânără în lumea lui rece şi întunecoasă, îndemnând-
o să uite soarele, ideal spre care ea aspiră cu toată energia spirituală: „Lasă-l, uită-l, Enigel, /
În somn fraged şi răcoare”.
Există o anumită gradaţie în refuzul fetei: la început, verbul la indicativ „mă duc”
sugerează hotărârea de a-şi urma calea; a doua oară, condiţional-optativul „te-aş culege”
exprimă nehotărârea acesteia, iar în final, sintagma „ca o lamă de blestem” sugerează
suferinţa tinerei care înţelege că nu poate rămâne alături de rege.
Lapona îl refuză cu delicateţe, a treia oară mărturisindu-i ostilitatea faţă de umezeală şi
frig, mediu propice numai regelui-ciupercă, în timp ce „Eu de umbră mult mă tem, / Că dacă-
n iarnă sunt făcută / [...] Mă-nchin la soarele-nţelept”. Se manifestă aici motivul soare-
umbră, sugerând cele două lumi incompatibile cărora le aparţin cele două fiinţe care nu pot
comunica ideatic şi sentimental. Soarele este simbol al vieţii spirituale, al luminii sufleteşti, ce
sugerează capacitatea fiinţei superioare de a aspira către absolut. Umbra, întunericul şi
umezeala simbolizează condiţia omului obişnuit, neputinţa lui de a se înălţa către idealuri.
Ca orice fiinţă inferioară, Crypto nu poate înţelege lumea omului superior, care
năzuieşte cu întreaga fiinţă pentru împlinirea idealului, sugerat aici de lumina solară, pe care
nu oricine o poate suporta, sufletul fiind asemănat sugestiv cu o fântână, simbol al aspiraţiei
spre cunoaştere: „Mă-nchin la soarele-nţelept,/ Că sufletu-i fântână-n piept/ Şi roata albă mi-
e stăpână / Ce zace-n sufletul-fântână”.
Pentru Enigel, somnul fraged şi răcoarea definesc biologicul, materia aflate în opoziţie
cu soarele-nţelept, simbol al devenirii spirituale – astfel poemul poate fi interpretat ca o
alegorie a raportului spirit-materie.
Omul obişnuit, muritorul dezinteresat de lumea abstractă, nu se poate înălţa spre
absolutul cunoaşterii, care-i poate fi fatal: „Că-i greu mult soare să îndure/ Ciupearcă crudă
133
___________________________________________________________________________
de pădure,/ Că sufletul nu e fântână / Decât la om, fiară bătrână, / Iar la făptură mai firavă /
Pahar e gândul, cu otravă”. Regele Crypto este victima propriei neputinţe şi a cutezanţei de
a-şi depăşi limitele, de a încerca să intre într-o lume pe care n-o înţelege şi cu care nu se
potriveşte: „Şi sucul dulce înăcreşte!/ Ascunsa-i inimă plesneşte”. Încercând a-şi depăşi
condiţia prin iubire, riga iese din poiană (spaţiu limitat) sub lumina soarelui şi înnebuneşte,
devine o ciupercă otrăvitoare, însoţindu-se cu „măselariţa mireasă”, o fiinţă din propria
lume, o plantă medicinală toxică potrivită lui, întrucât fac parte din acelaşi regn. Referirea la
„Laurul-Balaurul” sugerează aceeaşi idee a „nuntirii” posibile numai între două fiinţe
aparţinând aceleiaşi lumi, deoarece „laur” este o plantă veninoasă, cu miros neplăcut, cu
fructul ţepos: „Cu Laurul-Balaurul/ Să toarne-n lume aurul,/ Să-l toace, gol la drum să iasă,/
Cu măsălariţa-mireasă, / Să-i ţie de împărăteasă”.
Tema şi structura narativă ar încadra poezia în romantism, dar Ion Barbu surclasează
interpretarea superficială la acest prim nivel, întrucât, simbol al fiinţei superioare, al omului
de geniu, Enigel deplânge fiinţa umană duală, ce oscilează în permanenţă între ideal şi
material, între raţional şi instinctual. Subtilitatea estetică a baladei este de factură modernă,
exprimând o concepţie cu totul nouă a poetului Ion Barbu despre cunoaştere, prin trei căi
esenţiale: eros (senzuală), raţiune şi contemplaţie poetică.
În spirit modern este interpretată şi incompatibilitatea celor două fiinţe care alcătuiesc
cuplul erotic, din perspectiva apartenenţei la regnurile animal/ vegetal şi aflate în relaţii de
opoziţie. Făpturile superioare, înzestrate cu sensibilitate şi raţiune, aspiră către cunoaştere,
idealuri, desăvârşire, dar se depărtează astfel de natura primordială, înălţându-se în abstractul
existenţei. Ciuperca, o plantă involuată, este simbolul vieţii pur vegetative, situată pe prima
treaptă a naturii primitive, aproape de esenţa Creaţiei.
“Riga Crypto şi lapona Enigel” este una dintre cele mai reuşite balade alegorice
barbiene, impresionând prin fondul de idei, dar şi prin originalitatea limbajului.
Receptare critică:
Eminesciană e şi “Riga Crypto şi lapona Enigel”, care e un „Luceafăr” cu rolurile
inversate. Prăpastia se deschide între Crypto, simbolul forţelor telurice, şi Enigel, care se-
nchina soarelui. Acest motiv al soarelui e central în poezia de cunoaştere a lui Barbu. Poetul
închipuie trei faze succesive ale cunoaşterii, înaintând în spirală, şi având fiecare un simbol
în plan astral: cunoaşterea prin simţuri, „roata inimii”, e pusă sub semnul Venerei;
cunoaşterea intelectuală, abstractă, sub semnul lui Mercur; cunoaşterea simbolică, poetica,
sub acela al Soarelui. ‚Ritmuri pentru nuntile necesare” e o ilustraţie aproape didactică a
spiralei. (Nicolae Manolescu)

Fişa de lucru 1:
,,– Rigă Crypto, rigă Crypto Mă-nchin la soarele-nțelept
Ca o lamă de blestem Că sufletu-i fântână-n piept
Vorba-n inimă-ai înfipt-o! Și roata albă mi-e stăpână
Eu de umbră mult mă tem, Ce zace-n sufletul-fântână.
Că dacă-n iarnă sunt făcută La soare, roata se mărește;

Şi ursul alb mi-e vărul drept, La umbră, numai carnea crește
Din umbră deasă desfacută, Și somn e carnea, se desumflă,
Mă-nchin la soarele-nțelept, – Dar vânt și umbră iar o umflă...”
La lămpi de ghiață, supt zăpezi,

Tot polul meu un vis visează.
Greu taler scump cu margini verzi,
De aur, visu-i cercetează (Ion Barbu, “Riga Crypto și lapona Enigel”)
134
___________________________________________________________________________
Formulează răspunsuri pentru următoarele cerințe:
1. Identifică idealul spre care tinde lapona Enigel.
2. Extrage, din fragmentul citat, două metafore prin care este numit soarele și comentează
semnificaţia lor.
3. Numește posibilele teme ale poemului “Riga Crypto și lapona Enigel”.
Fişa de lucru 2:
Se dă textul:
„Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste,
Intrată prin oglindă în mântuit azur,
Tăind pe înecarea cirezilor agreste
În grupurile apei, un joc secund, mai pur.
Nadir latent! Poetul ridică însumarea

Pe harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi
Şi cântec istoveşte; ascuns, cum numai marea,
Meduzele când plimbă sub clopotele verzi.”
(Ion Barbu, „Din ceas, dedus”)
Răspunde la fiecare dintre următoarele cerinţe:
1. Precizaţi semnificaţia titlului.
2. Comentaţi semnificaţia epitetului metaforic „calmă creastă".
3. Extrageţi din text patru termeni neologici din domeniul limbajului ştiinţific, familiar
poetului matematician.
4. Identificaţi cele două simboluri centrale ce organizează discursul poetic.
5. Comentaţi semnificaţia metaforei „nadir latent".
6. Extrageţi din text patru metafore ce justifică atribuirea calităţii de text încifrat.
7. Argumentaţi ideea că poezia „Din ceas, dedus" poate fi considerată o „artă poetică".
8. Identificaţi o particularitate sintactică a construcţiei textului.
9. Comentaţi conotaţiile diferite ale imaginii apei în cele două strofe.
10. Comentaţi semnificaţia ultimelor două versuri ale poeziei.
Fişa de lucru 3:
SPRE EXAMENUL DE BACALAUREAT

( Subiectul I şi Subiectul al II-lea)
SUBIECTUL I (40 puncte)
București, 7 iulie [1]920
Citește următorul fragment:
Scumpe domnule Vianu, tardivitatea scrisorii d[umi]tale a deconcertat puțin
speranțele mele, de altfel, relative. Cunosc psihologia celui care pleacă; promisiunile
anticipate și apoi imposibilitatea de a le ține dezradăcinarea bruscă ce-l aruncă intr-o lume
nouă ce solicită și-o încordează. Tăcerea d[umi]tale îmi pare deci legitimă; numai prietenia
nu vrea să cunoască logica. De altfel, trebuie să știi că gesturile d[umi]tale mici sau mari m-
au câștigat de mult. În urmă și mai mult. Sub aparențe placide și indiferente, ochiul meu a
distrus linia d[umi]tale fermă și a avut marea bucurie de a găsi un caracter și o conștiință.
Lucru enorm de rar! Încotro mă întorc, nu văd decât instabilitate. Aș zice și ingratitudine,
dacă n-aș fi suprimat de mult acest sentiment din gama sentimentală. Oricum, e întristătoare
degenerarea simțului moral și dezechilibrul sufletesc pe care le găsim la fiecare pas. În
mijlocul ei mi-a plăcut să presimt acțiunea d[umi]tale ponderatoare și cumpănită.
Fără rezultate apreciabile, firește; dar apreciabile prin sine...
Noi ne simțim aici într-un cuptor infernal; trăim grozăviile dantești ale unor călduri
clocotitoare. Am devenit o pastă informă ce fiebe... În mijlocul acestor călduri, Sburătorul își
135
___________________________________________________________________________
duce mica lui viață. E de mirat că atunci cănd caldarâmul se scufundă sub picior, aripile lui
mari pot zbura, chiar și la înălţimi mediocre. Dacă îţi vine câteodată în minte, vei fi băgat de
seamă că suntem aceași gardă veche, cu mici dislocări, și cu câteva adaosuri care nu trec
însă peste mijlocie... Sper să vivoteze până în septembrie ca, atunci, să-i putem da o
îndrumare mai vie, rămânând totuși onestă. Cred că prin septembre vei fi și d[umnea]ta aici,
fie numai în treacăt. Voi fi fericit să mai stăm de vorbă.
E. Lovinescu”
(Eugen Lovinescu, „Scrisori și documente”)
A. Scrie pe foaia de examen răspunsul la fiecare dintre urmatoarele cerințe cu privire la text:
(20 de puncte)
1. Explică sensul din text al secvenței numai prietenia nu vrea să cunoască logica. 4 puncte
2. Indică sentimentul trăit de Eugen Lovinescu, provocat de întârzierea scrisorii de la Tudor
Vianu. 4 puncte
3. Menționează locul resimțit de Lovinescu drept “un cuptor infernal”. 4 puncte
4. Precizează atitudinea lui Eugen Lovinescu față de redacția revistei “Sburătorul”, desprinsă
din următoarea lui remarcă “Dacă iți vine câteodată în minte, vei fi băgat de seamă că suntem
aceași gardă veche, cu mici dislocări, si cu câteva adaosuri care nu trec însă peste
mijlocie...” 4 puncte
5. Precizează, în 30-50 de cuvinte, concepția lui Eugen Lovinescu despre valorile morale ale
societații timpului său. 4 puncte
Notă! Răspunsurile vor fi formulate în enunțuri.
B. Redactează un text de 150-300 de cuvinte, în care să argumentezi dacă sunt sau nu

importante relațiile dintre doi oameni de cultură, făcând referire la fragmentul extras din
volumul „Scrisori și documente” de Eugen Lovinescu. (20 de puncte)
În redactarea textului, vei avea în vedere următorele repere:
- formularea ipotezei/tezei/ premisei; 2 puncte
- menționarea poziției pe care o ai față de ipoteză/ teza/ premise formulată; 2 puncte
- enunțarea și dezvoltarea corespunzătoare a două argumente adecvate poziției adoptate; 12
puncte
- formularea unei concluzii pertinente; 2 puncte
- utilizarea corectă a conectorilor în argumentare; 1 punct
- respectarea precizării privind numărul de cuvinte. 1 punct
Notă! În elaborarea răspunsului te vei raporta la informațiile din fragmentul dat. Folosirea
acestor informaţii este facultativă.
SUBIECTUL al II-lea (10 puncte)

Prezintă în minimum 50 de cuvinte, doua modalități de caracterizare a personajului din
fragmentul următor:
Pașadia era un Luceafăr. Un joc al întâmplării îl inzestrase cu una din alcătuirile
cele mai desăvârșite ce poate avea creierul omenesc. Am cunoscut o bună parte din aceia ce
sunt socotiți ca faime ale țării; la foarte puțini însă dintr-înșii am văzut laolaltă și așa
minunat cumpănite atâtea înalte însușiri ca la acest nedreptățit ce, de voie, din viață se
bărăzise singur uitării. Și nu știu un al doilea care să fi stârnit împotrivă-i atâtea oarbe
dușmănii. […] Ca dânsul nimeni nu știuse să aștepte și să rabde, neclintit el pândise norocul
la răspântie, el înșfăcase și-l siluise ca să-i poată smulge ceea ce, în chip firesc, i s-ar fi
cuvenit de la început fără caznă și zbucium. […] Calea măririlor i se deschidea largă, netedă,
acum însă că putea năzui la orice, numai voi el nimic și se retrase. Presupuneam că la
temelia acestei hotărâri ciudate a fost întrucâtva și teama de sine însuși, fiindcă, sub învelișul
de gheață din afară Pașadia ascundea o fire pătimașă, întortocheată tenebroasă care, cu
toată stăpânirea, se trăda adesea în scăpărări de cinism.
(Mateiu I. Caragiale, „Craii de Curtea-Veche”)
136
___________________________________________________________________________
Fişa de lucru 4:
SPRE EXAMENUL DE BACALAUREAT

(Subiectul I și Subiectul al II-lea)
SUBIECTUL I (40 puncte)

Citește fragmentul următor:
Ion Barbu ne-a făcut odată să înțelegem ce gândeşte el însuși asupra acestui punct de
estetică, şi din obiecțiile pe care le ridică atunci în fața unui alt poet ne-a îngăduit să
desprindem limpede ceea ce pretinde de la sine. Era momentul apariției “Cuvintelor
potrivite” ale d-lui Tudor Arghezi, când Barbu, notând ceea ce i se părea a constitui
insuficiențele unei poezii de pitoresc și impulsivitate lirică, compunea un eseu foarte
caraceristic pentru felul său propriu, deși, în raport cu obiectul său polemic, numai de o
frumoasă injustiţie: “D-l Arghezi face poezie cu inocenta aplicație spre migală a unui
ceasornicar - scria Ion Barbu. Câteodată trece şi la bardă. O poartă țărănească ia ființă.
Alteori, travestit in brodeuză, ia acul, foarfecele şi creează pe olandă à jour. Toate acestea
sunt foarte bune deprinderi călugărești. Dar parfumurile duhovniceștilor virtuți le bănuim
irevocabil mistuite. Ne găsim în prezența banală a unui poet fără mesaj, respins de Idee, ca
altădată de rigorile vieții ascetice.” [ Ion Barbu, “Poetica d-lui Arghezi!”] [...]
Întrucât privește seria poemelor sale din Sburătorul d-lui E. Lovinescu, tehnica
dezvoltării retorice și alegorice permite apropierea de acele modele [ale poeților filozofi din
veacul al XIX-lea]. Când însă inspirația sa se purifică și se concentrează în “Joc secund“,
ideea nu mai figurează decât ca o posibilitate a poeziei sale, așa cum flacăra este o
posibilitate a pulberii explosive. Eliminarea ideii în forma exprimării ei discursive nu
înseamnă o renunțare la ea, ci numai situarea ei într-un plan care se completează în spiritul
cititorului. Sunt opere ale poeziei pe care le aflăm gata făcute ca niște existențe închegate şi
perfecte. Cititorul le regăsește oricând, așa cum regăsim la locul lor munții, copacii și apele
când primele raze le scoate din adâncul nopții. Dar există opere care nu se desăvârșesc decât
în legătură cu societatea pe care cititorul le întreține cu ele. Ființa lor ne apare ca un produs
al activității şi colaborării cu poetul.
(Tudor Vianu, Scriitori români în secolul XX)
A. Scrie pe foaia de examen răspunsul la fiecare dintre următoarele cerințe cu privire la text:
(20 de puncte)
1. Explică sensul din text al secvenței: ideea nu mai figurează decât ca o posibilitate a poeziei
sale, așa cum flacăra este o posibilitate a pulberii explozive. 4 puncte
2. Indică motivul pentru care lon Barbu polemizează cu Tudor Arghezi. 4 puncte
3. Menţionează o caracteristică a poemelor lui lon Barbu din ,,Sburătorul" lui Eugen
Lovinescu, conform fragmentului citat. 4 puncte
4. Precizează cele două tipuri de poezie identificate de Tudor Vianu, pornind de la opera lui
lon Barbu. 4 puncte
5. Prezintă, în 30-50 de cuvinte, atitudinea lui Tudor Vianu față de articolul polemic al lui Ion
Barbu. 4 puncte
Notă! Răspunsurile vor fi formulate în enunțuri.
B. Redactează un text de 150-300 de cuvinte, în care să argumentezi dacă discuţiile polemice

pot sau nu să fie constructive, făcând referire la fragmentul extras din ,,Scriitori români în
secolul XX” de Tudor Vianu. (20 puncte)
În redactarea textului, vei avea în vedere următorele repere:
- formularea ipotezei/tezei/ premisei; 2 puncte
- menționarea poziției pe care o ai față de ipoteză/ teza/ premise formulată; 2 puncte
137
___________________________________________________________________________
- enunțarea și dezvoltarea corespunzătoare a două argumente adecvate poziției adoptate;
12 puncte
- formularea unei concluzii pertinente; 2 puncte
- utilizarea corectă a conectorilor în argumentare; 1 punct
- respectarea precizării privind numărul de cuvinte. 1 punct
Notă! În elaborarea răspunsului te vei raporta la informațiile din fragmentul dat. Folosirea
acestor informaţii este facultativă.
SUBIECTUL al II-lea (10 puncte)

Prezintă în minimum 50 de cuvinte, semnificațiile fragmentului următor, având în
vedere două elemente de compoziție a textului poetic.
“În limpezi depărtări aud din pieptul unui turn

cum bate ca o inimă un clopot
şi-n zvonuri dulci
îmi pare
că stropi de linişte îmi curg prin vine, nu de sânge.
Gorunule din margine de codru,

de ce mă-nvinge
cu aripi moi atâta pace
când zac în umbra ta
şi mă dezmierzi cu frunza-ţi jucăuşă?
O, cine ştie? - Poate că

din trunchiul tău îmi vor ciopli
nu peste mult sicriul,
şi liniştea
ce voi gusta-o între scândurile lui
o simt pesemne de acum:
o simt cum frunza ta mi-o picură în suflet -
şi mut
ascult cum creşte-n trupul tău sicriul,
sicriul meu,
cu fiecare clipă care trece,
gorunule din margine de codru.”
(Lucian Blaga, „Gorunul”)
Bibliografie
Manolescu, Nicolae, Metamorfozele poeziei, EPL, Bucureşti, 1968

Romonţi, Adrian Nicolae ; Popa , Mihaela ; Popa, Stănuţa Nicoleta, Limba şi literatura
138
___________________________________________________________________________
TRADIŢIONALISMUL
Tradiţionalismul este un curent cultural care preţuieşte, apără şi promovează tradiţia,

percepută ca o însumare a valorilor arhaice, tradiţionale ale spiritualităţii şi expuse pericolului
degradării şi eroziunii. O încercare importantă de conservare a valorilor tradiţiei româneşti se
regăseşte în activitatea poporanismului şi a sămănătorismului, care s-au manifestat pregnant
în primele două decenii ale secolului al XX-lea şi a căror reacţie a avut şi un aspect negativ,
deoarece adepţii acestor curente au respins cu fermitate orice tendinţă de modernizare a
literaturii naţionale.
În perioada interbelică, direcţia tradiţionalistă s-a regăsit, la nivel ideatic, în
programul promovat, în principal, de reviste cu orientări politice distincte:
- „Gândirea", revistă apărută la Cluj în 1921, s-a situat de la început pe o linie
tradiţională, propunându-şi să apere "românismul", adică ceea ce e specific „sufletului
naţional". Ceea ce aduce nou ideologia gândiriştilor este promovarea în operele literare a
credinţei religioase ortodoxe, care ar fi elementul esenţial de structură a sufletului ţărănesc.
Opera cu adevărat românească trebuia să exprime în modul cel mai înalt specificul naţional –
„ethosul" - prin promovarea şi ilustrarea ideii de religiozitate, căutând să surprindă
particularităţile sufletului naţional prin valorificarea miturilor autohtone, a riturilor şi
credinţelor străvechi. Dintre poeţii care au aderat la aceste idei şi care le-au ilustrat în operele
lor pot fi menţionaţi: Lucian Blaga, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic.
- „Viaţa românească", revistă apărută în două serii la Iaşi, a avut în prima perioadă
(1906-1916) o orientare poporanistă, adică o simpatie exagerată pentru ţăranul obidit şi
asuprit.
- „Sămănătorul", revistă de cultură şi literatură apărută la Bucureşti între 2
decembrie 1901 şi 27 iunie 1910. Sămănătoriştii se opuneau influenţelor străine, considerate
primejdioase pentru cultura naţională, Coşbuc susţinând ideea necesităţii unui ideal, a unei
literaturi care să lumineze poporul. Nicolae Iorga promovează concepţia intrării în
universalitate prin naţionalism, integrând esteticul în etnic. Cei mai reprezentativi poeţi au
fost G. Coşbuc, Al. Vlahuţă şi Şt. O. Iosif.
Trăsăturile tradiţionalismului:
- întoarcerea la originile literaturii;
- ideea că mediul citadin este periculos pentru puritatea sufletelor;
- promovează problematica ţăranului;
- pune accent pe etic, etnic, social;
- cultivă universul patriarhal al satului;
- proză realistă de reconstituire socială;
- istoria şi folclorul sunt principalele izvoare de inspiraţie, dar într-un mod exaltat;
- reiterează mituri autohtone;
- apără tradiţia;
- respingerea oricăror tendinţe de modernizare ce degradează tradiţionalul;
- simpatie exagerată pentru ţăran;
- componenta religioasă;
- fluxul de arhaisme;
- modalitatea artistică este evocarea, valorificarea trecutului.
139
___________________________________________________________________________
Ion Pillat, Aci sosi pe vremuri
Ion Pillat (1891-1945) a fost un academician, antologator, editor,

eseist, poet tradiționalist și publicist român.
A debutat în 1912 cu volumul de poezii „Visări păgâne”. Publică volumul
"Eternităţi de-o clipă" în anul 1914, volum urmat de "Amăgiri" (1917),
"Grădina dintre ziduri" (1919), „Pe Argeş în sus” (1912).
A frecventat cenaclul "Literatorul" al lui Alexandru Macedonski,
căruia i-a editat volumul "Flori sacre". Ion Pillat mai editează pe propria-i
finanţare volumul "Plumb" de George Bacovia şi volumul "Poezia
toamnei".Împreună cu Tudor Arghezi scoate în 1922 revista “Cugetul românesc”.
Aci sosi pe vremuri

de Ion Pillat
„La casa amintirii cu-obloane și pridvor,

Păienjeni zăbreliră și poartă, și zăvor. Te recunoști în ele, dar nu și-n fața ta,
Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poți uita...
Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc
De când luptară-n codru și poteri, și haiduc. Ca ieri sosi bunica... și vii acuma tu:
Pe urmele berlinei trăsura ta stătu.
În drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii.
Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi.
Același drum te-aduse prin lanul de secară.
Nerăbdător bunicul pândise de la scară Ca dânsa tragi, în dreptul pridvorului, la
Berlina legănată prin lanuri de secară. scară.
Pe-atunci nu erau trenuri ca azi, și din berlină Subțire, calci nisipul pe care ea sări.
Sări, subțire,-o fată în largă crinolină. Cu berzele într-ânsul amurgul se opri...
Privind cu ea sub lună câmpia ca un lac, Și m-ai găsit, zâmbindu-mi, că prea naiv eram
Bunicul meu desigur i-a recitat Le lac. Când ți-am șoptit poeme de bunul Francis
Jammes.
Iar când deasupra casei ca umbre berze cad, Iar când în noapte câmpul fu lac întins sub
Îi spuse Sburătorul de-un tânăr Eliad. lună
Ea-l asculta tăcută, cu ochi de peruzea... Și-am spus Balada lunei de Horia Furtună,
Și totul ce romantic, ca-n basme, se urzea.
M-ai ascultat pe gânduri, cu ochi de ametist,
Și cum ședeau... departe, un clopot a sunat, Și ți-am părut romantic și poate simbolist.
De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din
sat. Și cum ședeam... departe, un clopot a sunat.
Același clopot poate în turnul vechi din sat...
Dar ei, în clipa asta simțeau că-o să rămână...
De mult e mort bunicul, bunica e bătrână... De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din
sat.”
Ce straniu lucru: vremea! Deodată pe perete
Te vezi aievea numai în ștersele portrete.
140
___________________________________________________________________________
Preliminarii:
Poezia Aci sosi pe vremuri de Ion Pillat, publicată în volumul „Pe Argeș în sus”
(1923) este de factură tradiționalistă şi reprezintă viziunea lui Pillat care „cântă bucuriile
simple, savurate în cadrul bucolic al peisajului natal, satisfacţiile vieţii patriarhale”. (Ovid
Crohmălniceanu)
Ca specie, este o elegie (poezie ce transmite sentimente de tristețe) prin referirea
melancolică la trecut și prin evidențierea trecerii ireversibile a timpului peste ființa umană.
Aparține tradiționalismului prin descrierea spațiului rural în care are loc întâlnirea bunicilor,
prin valorificarea trecutului folosind procedeul evocării în prezentarea iubirii bunicilor, prin
utilizarea arhaismelor care creează parfumul unei epoci: „peruzea”, „crinolină”, „obloane”,
„pridvor”.
Tema poeziei se construiește în jurul ideii că existența umană este ciclică, precum și a
ideii că timpul se scurge în mod ireversibil, acest fapt provocând o ruptură sufletească ființei
care înțelege aceasta. Tema poeziei este pe de o parte iubirea, experiența de viață
fermecătoare care se repetă peste generații, dar și trecerea ireversibilă a timpului în
secvența meditativă a textului. O imagine poetică semnificativă este prezentarea casei
părintești, acum părăsită, acoperită de mister, dar care rămâne un axis mundi, un centru al
existenței ființei poetului. O altă imagine vizuală sugestivă este cea a clopotului din „vechiul
turn din sat”, element atemporal de echilibru ce veghează peste generații.
Viziunea despre lume este una profund tradiționalistă. În opinia
autorului specificul autentic românesc și spiritul țăranului român sunt singurele realități
generatoare de viață, de opere originale. Mediul rural nealterat asigură autenticitatea
trăirilor, a sentimentelor, favorizează o continuitate a generațiilor. În opoziție, mediul
urban înstrăinează omul, îl îndepărtează de adevărata sa natură.
Titlul poeziei sugerează întoarcerea spre trecut, deoarece conține în structura sa
sintagma ”pe vremuri”. De asemenea, forma arhaică a adverbului de loc ”aci” , precum și
verbul la timpul perfect simplu ”sosi” pregătesc să introducă cititorul în trecut.
Structura poemului este de factură clasică: strofe de 2 versuri (distihuri) și 3 versuri
izolate. Ritmul este iambic, rima este împerecheată, măsura este de 13 silabe, iar lirismul
subiectiv se împleteşte armonios cu lirismul obiectiv. Eul liric este obiectiv în prima secvență
a poeziei, în descrierea poveștii de dragoste a bunicilor dar este subiectiv în a doua parte, cea
cu caracter reflexiv și în secvența a treia unde prezintă propria poveste de iubire. Astfel
identificăm în text mărci lexico-gramaticale subiective: „m-ai găsit”, „ți-am șoptit”.
Poezia conține 19 distihuri și 1 monostih împărțite în trei secvențe lirice.
Prima secvență ilustrează iubirea bunicilor. Incipitul este reprezentat de primele trei
strofe, în care este descris un spațiu numit ”casa amintirii”, cadru rustic, intim, căruia i se
circumscriu lexeme ca: obloane, pridvor, zăvor, etc. şi care poartă pecetea timpului
necruţător: “păianjeni zăbreliră”, “poartă”, „zăvor”. În acest spațiu, eul liric va avea
revelația trecutului, văzând cu ochii sufletului secvențe din alte vremi, revăzându-și bunicii
și înțelegând treptat că fiecare vârstă are pardisul ei. Deși acum este părăsită, păianjenii fiind
stăpânitorii locurilor, ea reprezintă un spațiu aparte, de stabilitate pentru ființa poetului,
emanând un mister ce parcă așteaptă să fie descoperit. Proiecția poveștii de iubire este într-un
timp mitic: „de când luptară-n codru și poteri și haiduc”.
141
___________________________________________________________________________
Următoarele şase distihuri conțin povestea de ieri a bunicii, împreună cu scenariul
erotic al îndrăgostiților de ieri. Protagoniștii acestei povești sunt bunicii, care-și trăiesc
povestea de iubire. Trecutul este conturat cu ajutorul recuzitei specifice epocii: bunica vine
într-o berlină, îmbrăcată cu crinolină, iar bunicul o așteaptă nerăbdător. Într-un decor
romantic, dominat de lumina lunii, îndrăgostitul recită versuri din poeții romantici, iar
atmosfera este plină de farmec. Idila bunicilor se desfășoară parcă după un ritual: sosirea
bunicii, bunicul recită poezii de Lamartine şi Heliade-Rădulescu, atmosfera e paradisiacă, de
un pitoresc accentuat prin imaginile vizuale („umbrele”, „luna”) sau prin cadrul rural ce
conturează o geografie imaginară, un topos tradițional cu „lanuri”, „plopi”, „berze”. Tinerii
sunt răpiți de momentul acesta unic din viața lor, iar timpul parcă a stat în loc. În acest decor
de basm, se aude deodată clopotul din turnul bisericii care ar putea celebra, pe de o parte,
iubirea, iar pe de altă parte, ar putea aminti omului condiția sa de muritor. Ca orice tânăr naiv
și îndrăgostit, și bunicii trăiesc iluzia nemuririi: ”Dar ei în clipa asta simțeau c-o să rămână”.
Și ei s-au înșelat însă, deoarece poetul adaugă ”De mult e mort bunicul, bunica e bătrână...”
Secvența următoare realizează legătura dintre trecut și prezent, dintre povestea
bunicilor și cea a nepotului, de astăzi. Cele două strofe sugerează drama trecerii timpului prin
motivul fotografiei de pe perete, în care omul nu se mai recunoaște. Secvența începe cu o
exclamație retorică: „Ce straniu lucru: vremea!”, o expresie a reflecției autorului asupra
trecerii timpului. Percepția faptului că suntem victime ale îmbătrânirii se realizează brusc:
”deodată, pe perete/ Te vezi aievea numai în ștersele portrete/ Te recunoști în ele, dar nu și-n
fața ta/ Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poți uita”. Ideea efemerității ființei umane dă
poemului o tonalitate gravă şi un caracter elegiac.
Secvența a treia aduce în prim-plan povestea de dragoste din prezent, care are drept
protagoniști îndrăgostiții de astăzi şi este o confesiune a eului liric. Eul liric își trăiește
propria poveste de dragoste în același decor, dar cu altă recuzită: berlina de altădată e
înlocuită cu trăsura, iar îndrăgostitul îi recită versuri din poeții simboliști, semn că vremurile
s-au schimbat. Între cele două povești de dragoste se stabilește un raport de opoziție, dar și de
simetrie. Există antiteza trecut prezent, recuzita este diferită, aluziile culturale, de asemenea,
sunt diferite. Pe de altă parte, în ansamblul lor, poveștile au elemente comune: iubita poetului
vine pe același drum pe care odinioară venea bunica; gesturile sunt asemănătoare;
îndrăgostitul recită versuri ca și bunicul altădată; decorul este același, romantic, vrăjit de
lumina lunii. Ceea ce se schimbă pare să fie atitudinea fetei care îl privește cu „ochi de
ametist”, având parcă o atitudine ușor ironică față de poza romantică a îndrăgostitulu., pe
gânduri sau zâmbind. Poezia simbolistă ia locul celei romantice, îndrăgostitul recitând din
Horia Furtună și Francis Jammes.
Ca și bunicii altădată, și cei din prezent trăiesc pentru un moment iluzia că timpul a
stat pentru ei : ”cu berzele într-însul amurgul se opri”. Basmul poveștii de iubire este însă
destrămat de clopotul - același clopot - care poate anunța nunta sau moartea și care introduce
o notă gravă în tabloul perfect.
Poezia lui Ion Pillat este organizată pe baza unor simetrii, dar și a unor opoziții
(exemplificare). Există, de asemenea, o serie de elemente de recurență (motive, laitmotive,
repetiții) care au rolul de a accentua ideea centrală a poeziei. Astfel, motivul clopotului care
apare în momentele-cheie și în poziții strategice ale poeziei, întărește ideea că viața omului stă
sub semnul iubirii, dar și al morții. De asemenea, clopotul este și un element-simbol,
concentrând în sine valori ale satului și ale trecutului. Un alt motiv este cel al ochilor (bunicii
și a iubitei poetului). În privire se ascunde sufletul, iar dragostea o poți citi privindu-i.
Epitetele cromatice (de peruzea, de ametist) accentuează frumusețea feminității. Important
este și laitmotivul poeziei, versul ”De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat” care
întreține pe de o parte muzicalitatea poeziei, iar pe de altă parte, reamintește condiția omului
și drama ființei nevoită să se manifeste între anumite limite.
142
___________________________________________________________________________
Receptare critică:
"Timpul istoric sau biografic e inclus în circuitul repetitiv al timpului cosmic, cel care,
asemenea vegetaţiei, se mişcă în acelaşi cerc. Fabula «mitică» a acestui timp ciclic,
reduplicat, în interiorul caruia se schimba doar imponderabilele istoriei, este «Aci sosi pe
vremuri», «capodopera lui Ion Pillat», «graţioasă, mişcătoare şi indivizibilă paralelă între
două veacuri, înscenare care încântă ochii şi în acelaşi timp simbolizare a unităţii în
devenire». «Paralela» e însă un simplu procedeu de evidenţiere a celor două viteze
temporale: cea a timpului ce se mişcă în coincidenţe şi cea a timpului ce se mişcă în
diferenţe. Timpul destinat e acelaşi, încremenit în rama aceleiaşi ceremonii, iar pe lângă el se
precipită timpul istoric al schimbării şi progresului (unde literatura stă alături de mijloacele
de transport). Paralela fundamentală e, însă, aceea dintre semnele timpului «etern» şi cele
ale timpului «trecător», şi ea se joacă între dialectica ciclică a devenirii şi curgerea lineară a
istoriei. E un joc de perspective temporale în cadrul căruia timpul heraclitic evoluează în
interiorul timpului eleat: «Pe-atunci nu erau trenuri ca azi, şi din berlină / Sări, subţire-o fată
în largă crinolină.»" (Al. Cistelecan)
Fişa de lucru 1:
1. Este evident că fiecare epocă îşi are numele sale preferate. Scrie câteva nume la modă în
secolul al XIX- lea şi câteva, în secolul XX. Poţi folosi ca sursă de informaţie şi operele
literare ale scriitorilor români, studiate la clasă.
2. Dar azi, care sunt numele cel mai des întâlnite? Compară numele întâlnite în operele
literare cu acelea din viaţă. Ce concluzii poţi trage?
3. Şi moda se schimbă nu numai numele. Poţi descrie moda feminină de la jumătatea
secolului trecut: îmbrăcăminte, accesorii ale feminităţii etc.?
4. Care erau preferinţele literare ale epocii: autori, genuri?
5. Berlina era o trăsură mare, închisă, asemănătoare unui cupeu, cu două banchete aşezate
faţă în faţă, foarte la modă spre jumătatea secolului al XIX-lea. Şi ea este în text un indice
de timp. Care este, în text, corespondentul modern al berlinei, ce sugerează totodată şi
trecerea timpului?
6. Transcrie indicii ale trecerii timpului din primele trei distihuri.
7. La ce face aluzie poetul în versurile: Te recunoşti în ele, dar nu şi-n faţa ta,/ Căci trupul
tău te uită, dar tu nu-l poţi uita?
8. Prezintă, într-un text de maximum cinci rânduri, semnificaţia versului : Paianjeni
zăbreliră şi poartă, şi zăvor.
9. Numele persoanelor pot deveni şi ele indici de timp. Stabileşte o legătură între Calyopi şi
timpul evocării. Ce alte detalii pot confirma acest timp?
10. Care sunt preferinţele literare ale epocii noastre: autori, genuri? Poţi să extinzi căutarea şi
în domeniul muzicii, al filmului, al modei. Precizează-ţi, sub forma unui eseu, punctul de
vedere în legătură cu întrebarea dacă aceste preferinţe sunt dependente numai de vârstă
sau intervin şi educaţia, mediul social/ familial, tradiţia.
Fişa de lucru 2:
1. Exprimă-ţi, într-un eseu liber, punctul de vedere despre modul în care este valorificată
tema timpului, în poezie.
2. Fii atent la subtila schimbare a timpurilor verbale. Ea te poate ajuta să descoperi
permanentul joc de planuri pe care este construit textul. Justificaţi variaţia timpurilor
verbale în poem. Selectează exemple care să corespundă situaţiilor prezentate mai sus.
3. Precizează rolul adverbului mai din versul : „Hornul nu mai trage alene din ciubuc”.
143
___________________________________________________________________________
4. Selectează câte un exemplu care să corespundă următoarelor categorii de verbe
subiective: a. ale sentimentelor; b. de percepţie.
5. Selectează versul- cheie al textului; motivează-ţi alegerea.
6. Indică funcţia pe care o are în text repetiţia lui şi în versul Păianjeni zăbreliră şi poartă,
şi zăvor, alegând dintre următoarele variante: alternanţă, succesiune, durată,
periodicitate, cantitate, intensitate, progresie, reciprocitate.
7. Transcrie versuri cu ajutorul cărora să poată fi ilustrat conceptual de paralelism
sintactic.
8. Stabileşte ritmul, rima şi măsura versurilor.
9. Exprimă-ţi, într-un eseu liber de 30-40 de rânduri, punctul de vedere despre valoarea
artistică a poeziei Aci sosi pe vremuri de Ion Pillat.
Fişa de lucru 3:
1. Există evocate în text două sensibilităţi, una romantică şi una simbolistă , deşi poetul nu
face o distincţie netă între ele. Transcrie, pe două coloane, exemple care să le ilustreze
pe fiecare dintre ele.
2. Identifică în titlu un reper spaţial şi unul temporal. Ce importanţă au?
3. Extrage din text referinţele de ordin cultural şi precizează rolul lor.
4. Selectează versurile din care transpare cel mai pregnant meditaţia poetului asupra
scurgerii timpului.
5. Comentează conceptul de tradiţionalism, trecând în revistă şi o serie de informaţii de
ordin istoric, cultural şi literar legate de acest curent.
6. Precizează tema şi motivele textului.
7. Găseşte elemente caracteristice lirismului narativ.
8. Identifică trei regionalisme în textul dat.
9. Extrage din text două cuvinte formate prin sudare.
10. Construieşte enunţuri cu termenii din perechea: de mult/ demult.
Fişa de lucru 4:
1. Găseşte, în text, elemente de recurenţă.
2. Comentează succint două trăsături tradiţionaliste ale poeziei.
3. Descrie, în câteva rânduri, imaginarul potic al textului.
4. Interpretează, sub aspect ideatic şi stilistic, incipitul poeziei.
5. Explică utilizarea, în text, a referinţelor livreşti.
6. Comentează secvenţa poetică preferată, motivând alegerea făcută.
7. Evidenţiază două caracteristici ale textului poetic.
8. Scrie câte un sinonim neologic pentru următoarele cuvinte populare: zăbreliră, poteri,
se urzea, şedeau, pridvor.
9. Alcătuieşte un eseu în care să descrii viziunea lui Pillat asupra trecerii timpului,
referindu-te la poemul „Aci sosi pe vremuri”.
În redactarea eseului, veţi avea în vedere următoarele repere:
- identificarea speciei literare în care se încadrează textul dat;
- stabilirea elementelor specifice tradiţionalismului poetic;
- tema şi motivele textului;
- precizarea unor elemente de ordin compoziţional şi stilistic.
Bibliografie
Cistelecan, Alexandru, Celălalt Pillat, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000
144
___________________________________________________________________________
NEOMODERNISMUL
Neomodernismul poetic sau generaţia '60 (1960-1980) a însemnat o revigorare a

poeziei, o revenire a discursului liric interbelic, la formulele de expresie metaforice, la
imaginile artistice şi la reflecţii filozofice. Poeţii acestei perioade se întorc, după perioada
întunecată a realismului socialist, la metafore subtile, la ironie, la marile teme filozofice ale
poeziei interbelice, la mit şi intelectualism.
Poeţii tineri ai vremii au înnoit poezia şi au înălţat-o pe culmi neatinse: Nichita
Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Ion Alexandru. Acestora li s-au alăturat poeţii
maturi, cu opera cenzurată de factorii politici ai vremii: Emil Botta, Ştefan Augustin Doinaş,
Geo Dumitrescu.
Trăsăturile poeziei neomoderniste:
· expansiunea imaginaţiei;
· luciditatea şi fantezia;
· sensibilitatea şi ironia;
· elemente suprarealiste şi ermetice;
· universul afectiv al omului contemporan;
· formulele artistice se diversifică;
· preferinţa pentru metaforă.
Nichita Stănescu, Leoaică tânără, iubirea

I. DATE DESPRE AUTOR (1933-1983)
Cel mai important poet postbelic, din generaţia ’60.

Locul deosebit al poetului în poezia românească este
demonstrat de faptul că este un inovator al limbajului artistic,
fapt care explică înţelegerea mai anevoioasă a poeziei sale.
La început, deşi laudativă, reacţia criticii a fost vagă în
aprecieri: ,,Nichita Stănescu este autorul celei de-a treia
revoluţii poetice în limba română, după aceea eminesciană şi
argheziană” (Mircea Martin).
Poezia lui este ermetică, pentru că se apropie de
matematică prin limbajul încifrat, iniţiatic: “Frunză verde de
albastru/ mă doare un cal măiastru/ şi-am zis pară de un măr,
minciună de adevăr”.
Descendenţa spirituală a lui Nichita Stănescu (1933 - 1983) vine, fără îndoială, din
lirismul lui Mihai Eminescu, căruia îi şi dedică poezia sa de debut, „O călărire în zori", din
poetica filosofică a lui Lucian Blaga, din ermetismul lui Ion Barbu, fiind, asemenea lui
Arghezi, un inovator al cuvântului. Eugen Simion defineşte opera lui Nichita Stănescu ca
fiind „Poezia poeziei. Criza de identitate. Un poet al transcendenţei", concepţie sugerată încă
din titlul studiului; care face parte din lucrarea Scriitori români de azi, în care criticul
sesizează originalitatea artistică a poetului.
Privitor la concepţia sa literară Nichita afirma într-un eseu de tinereţe: „clasicul vede
idei, romanticul sentimente, modernul vede deodată ideile şi sentimentele, dar le vede cu
cuvintele". Pentru Nichita, Cuvântul are materialitate, fiind „preumblare prin şinele
145
___________________________________________________________________________
lucrurilor", iar Poezia e definită ca „aventura cuvântului", aşadar Poezia este comunicarea
Sinelui cu Sine, prin cuvânt.
Lirica lui Nichita Stănescu este reprezentativă pentru fenomenul de resurecţie a
lirismului, ce constă în afirmarea liberă a afectului în poezie. Poetul se desprinde de
tematica impusă în epocă şi propune o viziune care poartă marca subiectivităţii.
Volume de versuri: Sensul iubirii (1960), O viziune a sentimentelor (1964),
Dreptul la timp (1965), 11 elegii (1966), Necuvintele (1969) etc.
Particularităţi ale poeziei neomoderniste cultivate în lirica lui Nichita Stănescu:
Ø poezia contrariază permanent aşteptările cititorului;
Ø poetică a existenţei şi a cunoaşterii;
Ø lupta sinelui cu sinele;
Ø confruntarea dintre creator şi gânditor;
Ø redefinirea poeticului;
Ø lupta cu verbul (necuvintele);
Ø cunoaşterea deplină numai prin poezie, ca gest de participare la creaţie;
Ø intelectualismul;
Ø reinterpretarea miturilor;
Ø reflecţia filozofică, abordarea marilor teme ale liricii;
Ø ironia, spiritul ludic;
Ø transferul dintre concret şi abstract funcţionează bivalent, punând în discuţie relaţia
dintre conştiinţă şi existenţă;
Ø ambiguitatea limbajului împinsă până la aparenţa de nonsens, de absurd;
Ø răsturnarea firescului;
Ø ermetismul expresiei;
Ø subtilitatea metaforei;
Ø insolitul imaginilor artistice.
Leoaică tânără, iubirea

de Nichita Stănescu
"Leoaică tânără, iubirea
mi-a sărit în faţă.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
m-a muşcat, leoaica, azi de faţă.
Şi deodată-n jurul meu, natura

se făcu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Şi privirea-n sus ţâşni,
curcubeu tăiat în două,
şi auzul o-ntâlni tocmai lângă ciocârlii.
Mi-am dus mâna la sprânceană,

la tâmplă şi la bărbie,
dar mâna nu le mai ştie
şi alunecă-n neştire
pe-un deşert în strălucire
146
___________________________________________________________________________
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mişcările viclene,
încă-o vreme,
şi-ncă-o vreme..."
Preliminarii:
Poezia Leoaică tânără, iubirea face parte din volumul apărut în 1964, volum în care
Nichita Stănescu (1933 -1983), prin cuvântul poetic esenţial, vizualizează iubirea ca
sentiment, ca stare extatică a eului poetic, reflectând lirismul subiectiv. Este o idilă
expresionistă, dar şi o meditaţie pe tema iubirii. Ideea este o reluare a mesajului din poezia
Zburătorul de Ion Heliade-Rădulescu şi anume evitarea iubirii, care devine o patimă.
Considerată o capodoperă a liricii erotice româneşti, individualizându-se prin
transparenţa imaginilor şi proiecţia cosmică, prin originalitatea metaforelor şi simetria
compoziţiei, poezia Leoaică tânără, iubirea este şi o confesiune lirică, o artă poetică erotică,
în care eul liric este puternic marcat de intensitatea şi forţa celui mai uman sentiment, iubirea.
Tema:
Tema o constituie consecinţele pe care iubirea, năvălind ca un animal de pradă în
spaţiul sensibilităţii poetice, le are asupra raportului eului poetic cu lumea exterioară şi cu
sinele totodată.
Titlul este exprimat printr-o metaforă în care transparenţa imaginii sugerează extazul
poetic la apariţia neaşteptată a iubirii, văzute sub forma unui animal de pradă agresiv, "leoaica
tânără", explicitată chiar de poet prin apoziţia „iubirea".
Elemente de structură, compoziţie, limbaj poetic:
Poezia este structurată în trei secvenţe lirice, corespunzătoare celor trei strofe.
Prima strofă exprimă vizualizarea sentimentului de iubire, sub forma unei tinere
leoaice agresive, care îi sare „în faţă" eului liric, având efecte devoratoare asupra identităţii
sinelui, înfigându-şi „colţii albi [...] în faţă" şi muşcându-1 „de faţă". Pronumele la persoana
I („mi", „mă", „mi", „m") potenţează confesiunea eului poetic în sensul că el era conştient de
eventualitatea ivirii sentimentului de dragoste, care-l „pândise-n încordare/ mai demult", dar
nu se aştepta ca acesta să fie atât de puternic, să aibă atâta forţă devastatoare „mi-a sărit în
faţă", „mi i-a înfipt în faţă", „m-a muşcat [...] de faţă".
Secvenţa a doua accentuează efectul psihologic al acestei neaşteptate întâlniri cu un
sentiment nou, necunoscut - iubirea, care degajă asupra sensibilităţii eului poetic o energie
147
___________________________________________________________________________
omnipotentă, extinsă asupra întregului univers: „Şi deodată-n jurul meu, natura". Forţa
agresivă şi fascinantă a iubirii reordonează lumea după legile ei proprii, într-un joc al
cercurilor concentrice, ca simbol al perfecţiunii: „se făcu un cerc de-a dura,/ când mai larg
când mai aproape,/ ca o strângere de ape". Eul liric se simte în acest nou univers un adevărat
„centrum mundi", un nucleu existenţial, care poate reorganiza totul în jurul său, după alte
percepţii, cu o forţă impresionantă.
Privirea, ca şi auzul, pot fi simboluri al perspectivei sinelui, se înalţă „tocmai lângă
ciocârlii", sugerând faptul că apariţia iubirii este o manifestare superioară a bucuriei supreme,
a fericirii, care este percepută cu toate simţurile, mai ales că se spune că ciocârlia este pasărea
care zboară cel mai sus şi are un viers cu totul aparte. Eul liric este extaziat de noul sentiment
neaşteptat, care-l copleşeşte („Şi privirea-n sus ţâşni,/ curcubeu tăiat în două"). Curcubeul, ca
simbol al unei fericiri nesperate, poate semnifica un fenomen rar şi fascinant, ca şi iubirea, sau
poate fi un adevărat arc de triumf, de izbândă cerească, reflectat în sufletul prea plin al eului
poetic.
Strofa a treia revine la momentul iniţial, „leoaica arămie/ cu mişcările viclene" fiind
metafora iubirii agresive, insinuante, devoratoare pentru eul liric. Sinele poetic îşi pierde
concreteţea şi contururile sub puterea devastatoare a iubirii, simţurile se estompează: „Mi-am
dus mâna la sprânceană,/ la tâmplă şi la bărbie,/ dar mâna nu le mai ştie", poetul nu se mai
recunoaşte, simţindu-se confuz şi bulversat de „atacul" surprinzător al unui sentiment extrem
de puternic. Gestul inconştient circumscrie o jumătate de cerc, semn că în absenţa iubirii omul
este imperfect, sau o jumătate de inimă, ceea ce sugerează ideea că omul nu se poate întregi
decât prin iubire. Eul liric identifică sentimentul, nu mai este o „leoaică tânără" oarecare, ci
„arămie", ştie că iubirea este perfidă, are „mişcările viclene", dar fericirea trăită acum vine
după o perioadă ternă a vieţii, „un deşert", care capătă brusc „strălucire". Iubirea, ca formă a
spiritului, învinge timpul, dând energie şi profunzime vieţii „înc-o vreme,/şi-ncă-o vreme...".
Poezia este o romanţă cantabilă a iubirii, sentiment materializat, vizualizat de Nichita
Stănescu, stare sufletească ce capătă puteri demiurgice asupra sensibilităţii eului poetic,
înălţându-1 în centrul lumii care, la rândul ei, se reordonează sub forţa miraculoasă a celui
mai uman sentiment.
Imaginile poetice se individualizează prin transparenţă, dinamism şi sugestie
semnificativă pentru „obiectul" iubire, întreaga poezie concentrându-se într-o unică metaforă.
Limbaj şi expresivitate:
Perspectiva neomodernistă a discursului liric este susţinută de sugestia creată prin
metafora „leoaică”, imaginea transparentă a iubirii, sentiment puternic, agresiv, având
repercusiuni decisive asupra sensibilităţii eului liric. Ca element de recurenţă, substantivul
„faţă” este un laitmotiv ideatic al primei strofe, care profilează ambiguitatea stilistică a
poeziei, prin echivocul lexical care insinuează starea sufletească.
Sensul ambiguu al efervescenţei interioare reiese şi din ultima strofă, unde aceeaşi
semantică se concretizează prin elemente ale feţei: „sprânceană”, „tâmplă”, „bărbie”,
semnificând buimăceala şi bulversarea oricărui îndrăgostit, care nu mai percepe lumea la fel
ca înainte.
Epitetele cromatice „colţii albi”, „leoaică arămie” şi epitetele metaforice „leoaică
tânără”, „mişcările viclene” potenţează intensitatea sentimentului, forţa lui devoratoare.
Repetiţia „înc-o vreme, / şi-ncă-o vreme...” proiectează sentimentul iubirii într-un
viitor nedefinit şi incert, iar punctele de suspensie insinuează o stare de nesiguranţă temătoare
a îndrăgostitului care ştie că simţământul este viclean şi perisabil.
Verbele aflate, în mod surprinzător, la perfect simplu, timp propriu poveştilor,
sugerează ideea că iubirea este un sentiment nou, abia ivit, exprimând o acţiune de dată
recentă cu efecte năucitoare asupra îndrăgostitului: „se făcu”, „ţâşni”, „o-ntâlni”.
148
___________________________________________________________________________
Imagistica inedită a liricii stănesciene este o adevărată aventură spirituală şi
lingvistică, ce defineşte un inovator al Cuvântului şi Necuvântului, Nichita Stănescu fiind nu
numai „un model reprezentativ al poeziei contemporane, ci şi o conştiinţă artistică ce
regândeşte, de la capăt, întreaga poeticitate în articulaţiile ei, propunând o operă de o mare
profunzime şi originalitate, [...] descoperă poezia într-un «loc» nou, cu care nu eram
obişnuiţi”. (Ştefania Mincu)
Elemente de versificaţie şi prozodie:
Strofele sunt inegale (sextină, octet, decimă), versurile inegale, libere şi cu rimă
împerecheată sau încrucişată, ingambamentul, ritm combinat (dactil, peon, amfibrah), ceea ce
sugerează fie spontaneitate, fie curgere domoală, nesfârşită, ca în vis.
Receptare critică:
“Poezia stănesciană reia tradiția liricii interbelice, făcând totodată, printr-o sinteză
unică neomodernă, trecerea în literatura autohtonă de la modernismul începutului de secol
spre postmodernismul sfârșitului de mileniu. Prin ea s-a petrecut în poezia romanească, după
întemeierea ei de către Eminescu, a doua mare mutație a structurilor limbajului și viziunii
poetice, prima fiind cea modernistă a interbelicilor.
Cu fiecare volum al lui Nichita Stănescu s-a produs în literatura noastră o perpetuă
revoluție a limbajului poetic, în jurul cărților sale dându-se o adevărată <<bătălie a
(neo)modernității>>.”(Alexandru Condeescu)
III. FIȘE DE LUCRU ȘI DE ÎNVĂȚARE
Fişă de lucru
1. Motivaţi preferinţa autorului pentru acest titlu.

2. Stabiliţi o relaţie între numărul de strofe al poeziei – dispunerea acestora – conţinutul
textului.
3. Care este sentimentul dominant transmis de această poezie? Motivaţi-vă opinia cu versuri
din text.
4. Găsiţi cel puţin şase cuvinte – cheie care ar putea descrie cel mai bine această poezie.
Alcătuiţi o frază/un text scurt cu aceste cuvinte. (Ex. dragoste, frenezie, beatitudine, trăire,
ideal, leoaică, simţuri, etc.)
5. Selectaţi, din text, cuvintele ce formează câmpul lexical al sentimentelor.
6. Comentaţi versurile: ”Colţii albi mi i-a înfipt în faţă/ m-a muşcat leoaica, azi, de faţă”.
7. Identificaţi, în textul poeziei, elemente care să ilustreze trăsăturile ei neomoderniste.
8. Cum puteţi argumenta ineditul imaginilor artistice prezente în text ?
9. Identificaţi şi justificaţi motivul pentru care autorul alege din real elementele naturale
amintite.
149
___________________________________________________________________________
Fişă de învăţare
Secvenţa Semnificaţii
I - Discursul liric se structurează sub forma unei confesiuni a eului liric care
mărturiseşte propria aventură a trăirii sentimentului de iubire;
- Iubirea ia forma agresivă a unei leoaice, metafora personificatoare din
primul vers irizând semantic restul versurilor. Naşterea acestui sentiment
surprinde, sperie, tulbură; el ,,atacă” direct, în faţă, fără a da vreo şansă de
scăpare, asemenea leului care nu mai scapă prada din colţi;
- Verbele dure care definesc intruziunea leoaicei în existenţa solitară a eului
(,,mi-a sărit”, ,,mă pândise”, i-a înfipt”, ,,m-a muşcat”) subliniază întâlnirea
surprinzătoare cu iubirea: eul nu cunoscuse iubirea care îl atacă şi îl
invadează agresiv şi irezistibil; perfectul compus traduce caracterul brusc şi
irevocabil al întâlnirii cu iubirea;
- Ferocitatea leoaicei lasă urme vizibile – colţii înfipţi în faţă, muşcătura în
carnea feţei – care poartă şi conotaţia unui stigmat evident pentru ceilalţi;
sintagma ,,colţii albi” face parte din câmpul semantic al agresivităţii şi
sugerează efectul devorator pe care iubirea îl are asupra identităţii sinelui; ca
şi la Eminescu, rana este interioară: e sufletul tulburat de iubire, de suferinţa
,,dureros de dulce” a voluptăţii erotice;
- Jocul cuvintelor ,,în faţă”-,,de faţă” este cel ce reface filmul naşterii
poetului întru iubire;
- versurile 2 şi 3 sugerează caracterul premeditat al atacului iubirii, sufletul
fiind mereu disponibil sau în pericol de a se îndrăgosti, fără să prevadă
momentul în care se va întâmpla;
- Pronumele la persoana I sunt mărci clare ale eului liric exprimat; lirica
eului;
- Imagini artistice: vizuale, dinamice şi tactile.
II - Forţa acaparatoare a erosului poartă imense capacităţi de transfigurare,
propulsând fiinţa către o imponderabilă stare spirituală; prin iubire, eul trece
într-o altă dimensiune: trăind sentimentul superior al iubirii, el dobândeşte
statutul de centrum mundi - ,,în jurul meu” -, iar propria sa metamorfoză
declanşează metamorfoza cosmică, o nouă cosmogonie; spiritul purificat şi
aflat în înălţare, în expansiune, are intuiţia unei lumi perfecte, cercul fiind un
simbol al perfecţiunii, al cerului, al absolutului etern – geometria circulară
(imaginea cercului, locuţiunea populară cu accente argheziene ,,de-a dura”,
comparaţia filtrată eminescian ,,ca o strângere de ape”) sugerând ideea
desăvârşirii fiinţei prin iubire;
- Abandonul imanentului prin zbor şi transcendenţa sunt subliniate prin
intermediul simţurilor exacerbate: văzul se întâlneşte cu auzul într-o
sinestezie tipic simbolistă, traducând ascensiunea eului spre absolut, calea
iluminării reprezentând-o iubirea; simbolul curcubeului şi structura
metaforică din versurile 5 şi 6 ale celei de-a doua secvenţe poetice
evidenţiază capacitatea fiinţei de a se renaşte prin iubirea care devine punte
între două lumi: real – ireal, contingent – transcendent; tăierea ,,în două” a
curcubeului aminteşte de nevoia de refacere a androginului, a cuplului
edenic, cele două jumătăţi regăsite refăcând acel etern Unu universal; situat
acum în planul transcendent, eul liric trăieşte plenar şi fericit sentimentul
iubirii care îi copleşeşte sufletul, cântecul ciocârliei – pasăre solară, apolinică
- celebrând metamorfoza benefică a eului şi a universului;
150
___________________________________________________________________________
- Apa joacă rolul oglinzii barbiene: poartă de trecere din contingent în
transcendent, fiind şi un semn al începutului iubirii;
- Metafore: ,,un cerc de-a dura”, ,,strângere de ape”, ,,curcubeu tăiat în
două”;
- Ingambamentul conferă cursivitate ideilor;
- Verbele la perfectul simplu ( ,,se făcu”, ,,ţâşni”, ,,întâlni”) dau dinamism
discursului şi ideilor exprimate şi anunţă verbele la prezent din ultima
secvenţă care desăvârşesc transfigurarea eului poetic sub impactul devastator
al iubirii;
- Imagini artistice: vizuale, auditive, dinamice.
III - Omul s-a dematerializat fixându-se în planul ideilor, s-a abstractizat,
constatând metamorfoza fiinţei la exterior dar, mai ales, în interior, lăuntric;
mâna care nu mai recunoaşte vechiul ,,eu” sugerează transformarea totală a
celui care, invadat de forţa copleşitoare a iubirii, nu-şi mai regăseşte sinele
anterior; gestul circumscrie o jumătate de cerc sau o jumătate de inimă:
sprânceană (cunoaşterea), tâmplă (gândire), bărbie (rostire, senzualitate);
- Verbul la perfectul compus ,,mi-am dus” poate sugera desăvârşirea
metamorfozei eului sau consumarea iubirii după care acesta încearcă inutil să
se regăsească; verbele le prezentul etern, ,,alunecă”, ,,trece”, şi locuţiunile
adverbiale ,,în neştire” şi reiterata ,,înc-o vreme” induc ideea persistenţei
iubirii în sufletul omului, etern îndrăgostit; mişcările exprimate de verbe sunt
lente, alunecoase, întocmai unduirii ,,viclene” a leoaicei care, după atacul
brutal prin care s-a ,,înfipt” în ,,faţa” eului, începe să se insinueze treptat şi
voluptuos în sufletul poetului care, fremătător, aşteaptă o nouă întâlnire,
mereu în pericolul de a pica pradă iubirii necontrolate; se produce o
identificare între eu şi ,,leoaica arămie”, imagine a maturizării sentimentului,
aşa cum deşertul – univers inefabil al cunoaşterii - se contopeşte în culori cu
leoaica – iubire;
- Se creează impresia simetriei între începutul poeziei şi finalul acesteia prin
repetarea imaginii leoaicei; de fapt, raportul vânător – vânat, prădător –
pradă s-a inversat: dacă, iniţial, leoaica – iubire îl vânează pe om, în final,
omul ,,pândeşte în încordare” iubirea, devenită joc viclean dar seducător;
- Repetiţia din final are ton de incantaţie, descântec, vrajă; urmată de punctele
de suspensie, amplificată prin conjuncţia ,,şi”, ea exprimă eternitatea iubirii,
sentiment universal în afara căruia nu există nimic;
- Metafore: ,,mâna”, ,,sprânceană”, ,,tâmplă”, ,,un deşert în strălucire”, ,,o
leoaică arămie”;
- Epitete: ,,arămie”, ,,viclene”, ,,în neştire”;
- Imagini artistice: vizuale, tactile, de mişcare.
Bibliografie
Condeescu, Alexandru, Prefață la Nichita Stănescu, Opera poetică, vol. I, București, Editura
Humanitas, 1999
151
___________________________________________________________________________
TEMA V
GENUL DRAMATIC
Comedia
I.L. Caragiale, O scrisoare pierdută
I. DATE DESPRE AUTOR (1852-1912):

Prozator, dramaturg, jurnalist, înființând el însuși ziare (,,Moftul român”), director
general de teatru, redactor la ziarul ,,Timpul” și la ,,Vatra”, stabilit la Berlin în 1905 și
refuzând să se mai întoarcă vreodată în țară, I.L. Caragiale este o figură atipică printre autorii
români, genial și spectaculos, caustic și ironic, cu siguranță unul dintre ,,marii clasici” ai
literaturii române.
Nuvelist de primă importanță, este și creatorul schiței la noi: 1897 – Schițe, 1901 –
Momente, 1910 – Schițe nouă.
Dramaturgia sa cuprinde comediile: O noapte furtunoasă sau Numărul 9, Conul
Leonida față cu reacțiunea, O scrisoare pierdută, D-ale carnavalului și o dramă – Năpasta.

Reprezentată pe scenă în 1884, comedia O scrisoare pierdută este a treia dintre cele
patru scrise de autor, fiind o capodoperă a genului dramatic. Opera este inspirată de farsa
electorală din anul 1883.
O scrisoare pierdută este o comedie de moravuri, specie a genului dramatic, destinată
reprezentării scenice, dovadă fiind lista cu Persoanele de la începutul piesei şi didascaliile,
singurele intervenţii directe ale autorului în piesă. Piesa este structurată în patru
acte alcătuite din scene, fiind construit sub forma schimbului de replici între personaje.
Principalul mod de expunere este dialogul, prin care personajele îşi dezvăluie intenţiile,
sentimentele, opiniile. Prin dialog se prezintă evoluţia acţiunii dramatice, se definesc relaţiile
dintre personaje şi se realizează caracterizarea directă sau indirectă.
Comedia este specia genului dramatic în versuri sau în proză, care provoacă râsul
prin surprinderea moravurilor sociale, a unor tipuri umane sau a unor situaţii neaşteptate,
având un final fericit şi, deseori un rol moralizator. Conflictul comic presupune contrastul
dintre aparenţă şi esenţă. Personajele comediei sunt inferioare în privinţa însuşirilor morale, a
capacităţilor intelectuale sau a statutului social.
Tema comediei o constituie prezentarea vieţii social-politice dintr-un oraş de
provincie în circumstanţele tensionate ale alegerii unui deputat, eveniment care antrenează
energiile şi capacitățile celor angajaţi, într-un fel sau altul, în farsa electorală.
Titlul pune în evidenţă contrastul comic dintre esenţă şi aparenţă. Pretinsa luptă
pentru putere politică se realizează, de fapt, prin lupta de culise, având ca instrument al
şantajului politic o scrisoare pierdută, pretext dramatic al comediei. Articolul nehotărât o
indică atât banalitatea întâmplării, cât şi repetabilitatea ei.
Conflictul dramatic principal constă în confruntarea pentru puterea politică a două
forţe opuse: reprezentanţii partidului aflat la putere (prefectul Ştefan Tipătescu, Zaharia
Trahanache, preşedintele grupării locale a partidului şi Zoe, soţia acestuia) şi gruparea
independentă constituită în jurul lui Nae Caţavencu, ambiţios avocat şi proprietar al
ziarului Răcnetul Carpaţilor. Conflictul are la bază contrastul dintre ceea ce sunt şi ceea ce
vor să pară personajele, între aparenţă şi esenţă.
Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi-Brânzovenescu, care se teme
de trădarea prefectului. Tensiunea dramatică este susţinută prin apariţia şi dispariţia scrisorii,
prin felul cum evoluează încercarea de şantaj a lui Caţavencu.
152
___________________________________________________________________________
O scrisoare pierdută este o comedie în patru acte, primele trei urmărind o acumulare
gradată de tensiuni şi conflicte, iar al patrulea anulând toată agitaţia şi panica stârnite în jurul
scrisorii pierdute. În construcţia piesei, se remarcă trei elemente care subliniază arta de
dramaturg a lui Caragiale: piesa începe după consumarea momentului intrigii (pierderea
scrisorii), găsindu-l pe Tipătescu într-o stare de agitaţie şi nervozitate; nu există propriu-zis o
acţiune, totul se derulează în jurul scrisorii, adică a pretextului; chiar dacă începutul şi finalul
piesei nu sunt simetrice, piesa are o arhitectură circulară, în sensul că atmosfera destinsă din
final reface situaţia iniţială a personajelor, aceea de dinaintea pierderii scrisorii, ca şi cum nu
s-ar fi întâmplat nimic.
Fiind destinată reprezentării scenice, creaţia dramatică impune anumite limite în ceea
ce priveşte amploarea timpului şi a spaţiului de desfăşurare a acţiunii. Întreaga acţiune se
desfăşoară în ,,capitala unui judeţ de munte ”, la sfârşitul secolului al XIX-lea, în perioada
campaniei electorale, într-un interval de trei zile.
Scena iniţială din actul I prezintă personajele Ştefan Tipătescu şi Pristanda, care
citesc ziarul Răcnetul Carpaţilor şi numără steagurile. Pretextul dramaturgic, adică intriga,
care încinge spiritele şi activează conflictul, este pierderea de către Zoe, soţia lui Zaharia
Trahanache, a unei scrisori de amor ce i-a fost adresată lui Tipătescu, prefectul judeţului.
Scrisoarea, găsită de Cetăţeanul turmentat şi sustrasă acestuia de Caţavencu, este folosită de
acesta din urmă ca mijloc de şantaj pentru a obţine candidatura. Comicul de situaţie constă
aici între calmul lui Zaharia Trahanache, soţul înşelat, care crede însă că scrisoarea este un
fals, şi zbuciumul celor doi amanţi care încearcă să găsească soluţii pentru a recupera
scrisoarea.
Actul II (desfășurarea acțiunii) începe cu numărarea voturilor, cu o zi înaintea
alegerilor. Se declanșează conflictul secundar, teama grupului Farfuridi-Brânzovenescu de
trădarea prefectului. Încercările amorezilor sunt contradictorii: Tipătescu îi ceruse lui
Pristanda arestarea lui Cațavencu și percheziția locuinței, Zoe, dimpotrivă, îi ordonă
eliberarea lui și uzează de mijloacele de convingere feminine pentru a-l determina pe
Tipătescu să susțină candidatura avocatului din opoziție, în schimbul scrisorii. Cum prefectul
nu acceptă compromisul politic, Zoe îi promite șantajistului sprijinul său. Depeșa primită de
la centru solicit însă alegerea altui candidat pentru colegiul al II-lea.
În actul III, care constituie şi punctul culminant, acţiunea se mută în sala mare a
primăriei unde au loc discursurile candidaţilor. Moment de maximă încordare, în care cei doi
posibili candidaţi, Farfuridi şi Caţavencu, rostesc discursuri antologice. Într timp, Trahanache
găseşte o poliţă falsificată de Caţavencu pe care intenţionează să o folosească pentru contra-
şantaj. Apoi anunţă în şedinţă numele candidatului susţinut de comitet: Agamiţă Dandanache.
Bătaia dintre taberele de alegători se declanşează imediat după anunţarea candidatului, astfel
încercarea lui Caţavencu de a vorbi în public despre scrisoare eşuează. În încăierare,
Caţavencu pierde pălăria cu scrisoarea, găsită pentru a doua oară de Cetăţeanul turmentat,
care o duce destinatarei.
Actul IV, deznodământul, aduce rezolvarea conflictului iniţial pentru că scrisoarea
revine la Zoe, prin intermediul Cetăţeanului turmentat, trimisul de la centru este ales, iar
Caţavencu apare umil şi speriat. Propulsarea politică a candidatului-surpriză se datorează
unei poveşti asemănătoare deoarece şi el găsise o scrisoare compromiţătoare. Caţavencu este
nevoit să accepte să conducă festivitatea în cinstea noului ales, şi totul se termină într-o
atmosferă de sărbătoare şi împăcare.
Tipurile de comic
Comicul este o categorie estetică având ca efect râsul, declanşat de conflictul
dintre aparenţă şi esenţă.
Comicul de situaţie. Tensiunea dramatică este întreținută prin întâmplările
neprevăzute, construite după scheme comice clasice: scrisoarea este pierdută şi găsită
153
___________________________________________________________________________
succesiv, răsturnarea de statut a lui Caţavencu, teama exagerată de trădare a grupului
Farfuridi-Brânzovenescu, confuziile lui Dandanache care o atribuie pe Zoe când lui
Trahanache, când lui Tipătescu şi, în final, împăcarea ridicolă a forţelor adverse.
Comicul de limbaj este ilustrat prin intermediul ticurilor verbale: ,,Ai puţintică
răbdare”, ,,Curat...”, tautologia: ,,O soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are”,
stâlcirea cuvintelor: ,,momental”, ,,nifilist”, ,,famelie”, clişeele verbale, negarea primei
propoziţii prin a doua: ,,Industria română este admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte
cu desăvârşire”, ,,Noi aclamăm munca, travaliul, care nu se face deloc în ţara noastră”.
Limbajul este principala modalitate de individualizare a personajelor. Prin comicul de limbaj
se realizează caracterizarea indirectă. Vorbirea constituie criteriul după care se constituie
două categorii de personaje: parveniţii, care îşi trădează incultura prin limbajul valorificat de
autor ca sursă a comicului şi personajele „cu carte” (Tipătescu şi Zoe), ironizate însă pentru
legătura extraconjugală.
Comicul de caracter se observă din ipostazele personajelor, disponibilitatea pentru
disimulare, în timp ce comicul de moravuri cuprinde mai ales relaţia dintre Tipătescu şi
Zoe, dar şi practicarea şantajului politic şi a falsificării listelor electorale.
Un tip aparte de comic este comicul de nume: Zaharia (zaharisitul, ramolitul)
Trahanache (derivat de la cuvântul trahana, o cocă moale, uşor de modelat), Nae (populistul,
păcălitorul păcălit) Caţavencu (demagogul lătrător, derivat de la caţă), Agamiţă (diminutivul
carghios al celebrului nume Agamemnon, purtat de eroul homeric) Dandanache (derivat de
la dandana, încurcătură, cu sufix grecesc, semn al vechilor politicieni), Farfuridi şi
Brânzovenescu (prin aluziile culinare sugerează inferioritate, vulgaritate, prostie), Ghiţă
(slugarnic, individul servil şi umil în faţa şefilor) Pristanda (numele unui dans popular în care
se bate pasul pe loc).
Personajele
Ştefan Tipătescu este prezentat încă din lista cu Persoanele de la începutul piesei în
funcţia de prefect al judeţului. La adăpostul autorităţii politice, îşi foloseşte avantajele în
propriile lui interese. În acelaşi timp, el întruchipează în comedie tipul donjuanului, al
primului amorez. Prietenul cel mai bun al lui Zaharia Trahanache, Tipătescu o iubeşte pe
soţia acestuia, Zoe, femeia cochetă, încă din momentul în care ea se căsătoreşte cu neica
Zaharia, după cum observă cu naivitate soţul: ,,pentru mine să vie să bănuiască cineva pe
Joiţica, ori pe amicul Fănică, totuna e... E un om cu care nu trăiesc de ieri, de alaltăieri,
trăiesc de opt ani, o jumătate de an după ce m-am însurat a doua oară. De opt ani trăim
împreună ca fraţii, şi niciun minut n-am găsit la omul acesta măcar atâtica rău.”
În comparaţie cu celelalte personaje, Tipătescu este cel mai puţin marcat comic, fiind
spre deosebire de toţi ceilalţi un om instruit, educat, dar cu toate acestea impulsiv, după cum
îl caracterizează în mod direct şi Trahanache: ,,E iute! N-are cumpăt. Aminteri bun băiat,
deştept, cu carte, dar iute, nu face pentru un prefect.” În fond, Tipătescu trăieşte o dramă. De
dragul unei femei pe care este nevoit să o împartă cu altcineva, sacrifică o carieră
promiţătoare la Bucureşti, aşa cum remarcă acelaşi Trahanache: ,,Credeţi d-voastră că ar fi
rămas el prefect aici şi nu s-ar fi dus director la Bucreşti, dacă nu stăruiam eu şi cu Joiţica...
şi la drept vorbind, Joiţica a stăruit mai mult...”
Disperat de pierderea scrisorii, el aplică o bine susţinută tactică de atac împotriva lui
Caţavencu, încălcând chiar legea. Abuzul de putere este principala sa armă: îi dă mână liberă
lui Pristanda, controlează scrisorile de la telegraf şi dispune să nu fie transmis niciun mesaj
fără ştirea lui, îi oferă lui Caţavencu diferite posturi importante, pentru ca apoi, la refuzul
acestuia şi conştient că alegerile sunt o farsă, să cedeze. Pus în situaţia de a se apăra,
Tipătescu dovedeşte o bună ştiinţă a disimulării: când Trahanache îi aduce vestea existenţei
scrisorii, se preface a nu şti nimic; în faţa lui Farfuridi şi Brânzovenescu ia poză de victimă a
propriei sale sensibilităţi pentru partid, iar în relaţia cu Nae Caţavencu este perfid şi violent.
154
___________________________________________________________________________
Personajul nu are ambiţii politice, postul de prefect oferindu-i o stare de suficienţă, tulburată
doar de pierderea scrisorii.
Zoe, în schimb, în ciuda văicărelilor, a leşinurilor, dar şi faptului că este considerată o
damă ,,simţitoare”, este în realitate o femeie voluntară, stăpână pe sine, care ştie foarte bine
ce vrea şi care îi manipulează pe toţi în funcţie de propriile dorinţe. Spre deosbire de amantul
ei, ea nu cade pradă disperării ci încearcă să rezolve situaţia cu Caţavencu cât mai repede
posibil, deşi face paradă de iubirea pentru Tipătescu şi de sacrificiile ei pentru el, în fapte ea
nu a jertfit altceva decât o fidelitate conjugală stânjenitoare, sacrificiul fiind făcut de fapt de
Tipătescu.
Dincolo de aparenţe, în cuplul pe care Zoe îl formează cu Tipătescu, ea reprezintă
raţiunea, puterea şi deţine de fapt controlul asupra relaţiei. Fiind ,, un om căruia îi place să
joace pe faţă ”, după cum el însuşi mărturiseşte, Tipătescu refuză iniţial compromisul politic
şi îi propune Zoei o soluţie disperată, arătându-se pregătit să renunţe la tot pentru ea: ,,Să
fugim împreună...” Ea intervine însă energic şi refuză ,,nebunia”, deoarece nu doreşte să
renunţe la poziţia sa de primă doamnă a oraşului. De aceea îi răspunde ferm prefectului: ,,Eşti
nebun? Dar Zaharia? Dar poziţia ta? Dar scandalul şi mai mare care s-ar aprinde pe
urmele noastre?...” Izbucnirea scandalului o îngrozeşte mai tare decât pierderea bărbatului
iubit: ,,Cum or să-şi smulgă toţi gazeta, cum or să mă sfâşie, cum or să râză!... O săptămână,
o lună, un an de zile n-au să mai vorbească decât de aventura asta... În orăşelul acesta, unde
bărbaţii şi femeile şi copiii nu au altă petrecere decât bârfirea, fie chiar fără motiv... dar
încă având motiv... şi ce motiv, Fănică! Ce vuiet!... ce scandal! Ce cronică
infernală!” Replica ei la întrebarea lui Tiptescu ascunde o ironie amară: ,, Zoe! Zoe! Mă
iubeşti? / Te iubesc, dar scapă-mă ”.
În confruntarea dintre cei doi în ceea ce priveşte susţinerea candidaturii lui
Caţavencu, prefectuleste cel care cedează până la urmă de dragul Zoei: ,,În sfârşit, dacă vrei
tu... fie!... Întâmplă-se orice s-ar întâmpla... Domnule Caţavencu, eşti candidatul Zoii, eşti
candidatul lui nenea Zaharia... prin urmare şi al meu!... Poimâine eşti deputat!...” Crispată,
încordată, pe parcursul întregii comedii, Zoe devine, la sfârşitul piesei, generoasă,
fermecătoare, spunându-i lui Caţavencu: ,,Eu sunt o femeie bună... am să ţi-o dovedesc.
Acum sunt fericită... Puţin îmi pasă dacă ai vrut să-mi faci rău şi n-ai putut. Nu ţi-a ajutat
Dumnezeu pentru că eşti rău; şi pentru că eu voi să-mi ajute totdeauna, am să fiu bună ca şi
până acuma.”
Zaharia Trahanache, nenea Zaharia, este tipul încornoratului dar şi al ticăitului
(după trăsătura dominantă). El este un încornorat simpatic, deoarece refuză să creadă - din
convingere, sau din „ enteres ” şi diplomaţie – în autenticitatea scrisorii de amor şi în
adulterul soţiei. După cum precizează autorul, Trahanache este „prezidentul Comitetul
permanent, Comitetul electoral, Comitetul şcolar, Comitetul agricol şi al altor comitete şi
comiţii”, el fiind unul dintre stâlpii locali ai partidului aflat la putere, alături de Farfuridii şi
Brânzovenescu, aşa cum el însuşi pretinde. Trăsătura dominantă este „ticăiala” (încetineala)
ilustrată în atât de remarcabila formulă rostită şi în rarele momente de enervare „ Aveţi
puţinică răbdare!”, cât şi de la numele Trahanache, provenit de la „trahana” – o cocă moale,
şi Zaharia care ne duce cu gândul la zahariseală. „Venerabilul” este calm, liniştit,
imperturbabil, cu o gândire plată şi cu un temperament formal, dar este viclean, de o viclenie
rudimentară şi în acelaşi timp periculoasă pentru că ştie să disimuleze şi să manevreze cu
abilitate intrigi politice. Astfel, când el şi ai săi sunt şantajaţi nu se agită, ci, abil, răspunde cu
un contraşantaj descoperind o poliţă falsificată de Caţavencu.
Cu aceeaşi abilitate politică îi combate şi pe Farfuridi şi pe Brânzovenescu care îl
bănuiesc pe prefect de trădare şi care ajung apoi să creadă despre Trahanache: „E tare…tare
de tot… solid bărbat ”. Recunoaşte imoralitatea şi corupţia la nivelul societăţii „o societate
fără moral şi fără prinţip”, dar o practică prin politică, înşelăciuna şi fraudă, falsificând
155
___________________________________________________________________________
listele de alegători şi promiţându-i lui Dandanache unanimitate în alegeri. El nu admite însă
imoralitatea în sânul familiei şi de aceea nu crede în autenticitatea scrisorii pe care o
consideră o „plastografie”.
Credulitatea lui poate fi pusă pe seama unei convingeri ferme sau poate fi considerată
un act de diplomaţie, prin care vrea să păstreze onoarea familiei şi să nu-şi strice relaţiile cu
prefectul. De fapt, principiul lui politic este de a respecta ordinele celor de la Centru :„noi
votăm candidatul pe care-l pune partidul întreg, pentru că de la partidul întreg atârnă binele
ţării şi de binele ţării atârnă binele nostru”. Motivul acestei atitudini este, bineînţeles,
„binele nostru”, prin care noi, cititorii, trebuie să înţelegem binele personal al „ venerabilului
” şi al celor asemenea lui. Este neinstruit, căci stâlceşte neologismele, se exprimă confuz,
fiind prezente deopotrivă truismul și tautologia. Și politica se rezumă la spusele fiului său,
care exprimă, în fond, tot o platitudine: „unde nu e moral, acolo e corupţie, şi osocietate fără
prinţipuri, va să zică că nu le are”.
Nae Cațavencu este tipul demagogului ambițios. El este „avocat, director-proprietar
al ziarului Răcnetul Carpaților , prezident fondator al Societății Enciclopedice-cooperative
Aurora Economică Română” și șef al „Grupului independent”. Este reprezentantul și
candidatul tinerii burghezii locale.
Pentru a câștiga lupta politică, nu ezită să folosească șantajul. Atâta vreme cât are
scrisoarea, el este orgolios, agresiv, inflexibil. După ce pierde scrisoarea, devine umil,
lingușitor, supus. Principala trăsătură a lui Cațavencu este capacitatea de a se adapta la orice
situație. El este mereu pregătit să schimbe masca. Discursurile sale pun în evidenta
demagogia, incultura, lipsa de logică. Știe să plângă, să emoționeze, să influențeze
ascultătorii. Este un actor desăvârșit. Noțiunile de țară, popor, progres, reprezintă pentru el
simple lozinci în lupta electorală. Patriotismul lui Cațavencu este un fals patriotism, care
ascunde o puternică dorință de parvenire. Exprimarea lui Cațavencu cuprinde numeroase
greșeli: ,,Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipsește cu
desăvârșire…”; ,,După lupte seculare care au durat aproape 30 de ani”; ,,Noi aclamăm
munca, travaliul, care nu se face de loc în țara noastră!”.
Nae Cațavencu umbla cu ,,machiaverlâcuri” și este conștient de acest lucru pentru că
citează deseori propoziția lui Machiavelli ,,scopul scuză mijloacele”, pe care însă o atribuie
,,nemuritorului Gambetta”. Are o evoluție inversă față de momentul inițial. Pierzând
scrisoarea, se resemnează, se supune imediat.
Cațavencu este orgolios și dorește să parvină, urmărindu-și realizarea intereselor
personale indiferent prin ce mijloace o face, conform principiului enunțat. De aceea, nu se dă
înapoi de la șantaj și declară deschis scopul șantajului – deputăția: „Vreau ceea ce merit în
orașul ăsta de gogomani, unde sunt cel dintâi… între fruntașii politici. Vreau mandatul de
deputat…”. Profesiile de avocat și gazetar îi favorizează demagogia. În fraze lungi, se
adresează auditoriului pe care încearcă să-l impresioneze.
Cât timp este stăpân pe situație este inflexibil, orgolios, agresiv, refuzând orice
propunere a lui Tipătescu și încercând să-și impună pretențiile. Când situația se schimbă și îi
este nefavorabilă, devine umil, neputincios și acceptă fără nicio împotrivire toate condițiile
puse de Zoe.
Renunță repede la micile orgolii și, în ultima scenă a comediei, conduce ceremonia
alegerii candidatului de la centru, Agamiță Dandanache. Față de Tipătescu se pronunță
viclean: „Să mă ierți și să mă iubești! Pentru că toți ne iubim țara, toți suntem români!”
Două personaje secundare au un rol aparte în construcţia subiectului şi în menţinerea
tensiunii dramatice. În fiecare act, în momentele de maximă tensiune, Cetăţeanul turmentat
intră în scenă, având intervenţii involuntare, dar decisive în derularea intrigii. El apare ca un
instrument al hazardului, fiind cel care găseşte scrisoarea din întâmplare, în două rânduri,
face să-i parvină mai întâi lui Caţavencu şi o duce în final ,,adrisantului”, coana Joiţica.
156
___________________________________________________________________________
Dandanache este elementul-surpriză prin care se realizează deznodământul, el rezolvă
ezitarea cititorului între a da mandatul prostului de Farfuridi sau canaliei Caţavencu.
Personajul întăreşte semnificaţia piesei, prin generalizare şi îngroşare a trăsăturilor,
candidatul trimis de la centru fiind ,,mai prost ca Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu”.
O scrisoare pierdută provoacă râsul, dar, în același timp, atrage atenția cititorilor /
spectatorilor, în mod critic, asupra ,,comediei umane”. Lumea eroilor lui Caragiale este
alcătuită dintr-o galerie de personaje care acționează după principiul ,,Scopul scuză
mijloacele”, urmărind menținerea sau dobândirea unor funcții politice / statut social / a unor
avantaje.
III. FIȘE DE LUCRU
Fișa nr. 1
1. Cum se numește ziarul pe care îl coordonează Caţavencu ?
2. Stabileşte locul şi timpul când se desfăşoară subiectul piesei de teatru.
3. Ce crede Trahanache despre scrisoarea ce se presupune ca i-a trimis-o Tipătescu lui
Zoe ?
4. Caţavencu promite că va restitui scrisoarea lui Zoe cu o condiţie, care anume ?
5. Cu ce boacănă l-a prins Trahanache pe Caţavencu şi vrea să-l contraşantajeze?
6. Ce confuzii jignitoare pentru unele personaje face Dandanache? (confuzii care reflectă
totuşi realitatea)?
7. Ce face Zoe cu scrisoarea, după ce i-o înapoiază cetăţeanul turmentat în actul IV?
8. Cum o numeşte cetăţeanul turmentat pe Zoe ?
9. Ce personaj afirmă: ,,După lupte seculare care au durat aproape 30 de ani, iată visul
nostru realizat ”?
10. Care este ticul verbal al lui Zaharia Trahanache?
11. Prin ce metodă reuşeşte Agamiţă Dandanache să ajungă în postura de a fi deputat ?
12. Ce funcţie are Tipătescu?
13. Cine afirmă despre industria română că ,,e admirabilă, e sublimă, dar lipseşte cu
desăvârşire?”
14. Unde îl trimite Zoe pe Tipătescu pentru a-l putea primi pe Caţavencu în ultimul act al
piesei?
15. Cum ajunge scrisoarea iar în mâinile cetăţeanului turmentat în actul IV ?
16. Cui aparţine ultima replică a piesei de teatru ?
17. Ce recompensă cere cetăţeanul turmentat lui Zoe, când îi înapoiază acesteia scrisoarea
de amor?
18. Despre câte scrisori e vorba în comedie ?
Fișa nr. 2
Grupa nr. I:
Prezintă acțiunea actului I.
Grupa a II-a
Rezumă acţiunea actului al II-lea.
Grupa a III-a
Expune succint acțiunea actului al III-lea.
Grupa a IV-a
Redă pe scurt acțiunea actului al IV-lea.
Grupa a V-a
Compară secvența de teatru pe care o vei viziona cu fragmentul de text.
157
___________________________________________________________________________
Fișa nr. 3
TIPĂTESCU: Ei! neică Zahario, ce e? ia spune, te văz cam schimbat!...
TRAHANACHE: Ai puţintică răbdare, să vezi... Azi-dimineaţă, pe la opt şi jumătate, intră
feciorul în odaie, — nici nu-mi băusem cafeaua, — îmi dă un răvăşel şi-mi zice că aşteaptă
răspuns... De la cine era răvăşelul?
TIPĂTESCU: De la cine?
TRAHANACHE: De la onorabilul d. Nae Caţavencu.
TIPĂTESCU: De la Caţavencu?
TRAHANACHE: Zic: ce are a face Caţavencu cu mine şi eu cu Caţavencu, nici în clin, nici în
mâneci, ba chiar putem zice, dacă considerăm după prinţipuri, dimpotrivă.
TIPĂTESCU: Fireşte... Ei?
TRAHANACHE: Stăi, să vezi. (scoate un răvăşel din buzunar şi-l dă lui Tipătescu)
TIPĂTESCU (luând răvăşelul şi citind) : „Venerabilului d. Zaharia Trahanache, prezident al
Comitetului permanent, al Comitetului şcolar, al Comitetului electoral, al Comiţiului agricol
şi al altor comitete şi comiţii... Loco. (scoate hârtia din plic) Venerabile domn, în interesul
onoarii d-voastre de cetăţean şi de tată de familie, vă rugăm să treceţi astăzi între orele 9
jum. şi 10 a.m. pe la biuroul ziarului «Răcnetul Carpaţilor» şi sediul Societăţii
Enciclopedice-Cooperative «Aurora Economică Română» unde vi se va comunica un
document de cea mai mare importanţă pentru d-voastră... Al d-voastră devotat, Caţavencu,
director-proprietar al ziarului «Răcnetul Carpaţilor», prezident fundator al Societăţii
Enciclopedice-Cooperative «Aurora Economică Română»...” Ei? ce document?
TRAHANACHE: Ai puţintică răbdare! Să vezi... M-am gândit: să nu mă duc... să mă duc...
să nu mă duc... ia, numai de curiozitate, să mă duc, să văz ce moft mai e şi ăsta. Mă îmbrac
degrabă, Fănică, şi mă duc.
TIPĂTESCU: La Caţavencu?
TRAHANACHE: Stăi, să vezi... la Caţavencu. — Cum intru se scoală cu respect şi mă
pofteşte pe fotel. „Venerabile”-n sus, „venerabile”-n jos. „îmi pare rău că ne-am răcit
împreună, zice el, că eu totdeauna am ţinut la d-ta ca la capul judeţului nostru...” şi în sfârşit
o sumă de delicateţuri... Eu serios, zic: „Stimabile, m-ai chemat să-mi arăţi un docoment,
arată docomentul!” Zice: „Mi-e teamă, zice, că o să fie o lovitură dureroasă pentru d-ta, şi
ar fi trebuit să te pregătesc mai dinainte, d-ta un bărbat aşa de, şi aşa de...” şi iar
delicateţuri. Zic iar: „Stimabile, ai puţintică răbdare, docomentul”... El iar: „... că de,
damele...” Să vezi unde vrea să m-aducă mişelul!... Biata Joiţica! să nu cumva să-i spui, să
nu care cumva să afle! cum e ea simţitoare!…
Cerințe:
1. Precizează sinonimele contextuale ale cuvintelor subliniate în text
2. Argumentează, prin patru argumente, că textul aparţine genului dramatic
3. Menţionează funcţiile dialogului în textul dat
4. Defineşte comedia şi indică trei trăsături ale acesteia identificate în text
5. Alcătuieşte propoziţii în care cuvintele a răci să aibă un sens conotativ şi unul denotativ
6. Demonstrează polisemia cuvântului a pregăti
7. Explicaţi semnele de punctuaţie şi de ortografie din următorul fragment: „ Ai puţintică
răbdare! Să vezi... M-am gândit: să nu mă duc... să mă duc... să nu mă duc... ia, numai
de curiozitate, să mă duc, să văz ce moft mai e şi ăsta. Mă îmbrac degrabă, Fănică, şi mă
duc.”
8. Selectează din text patru cuvinte folosite cu formă neliterară şi indică forma literară
9. Identifică modalităţi de realizare a comicului în text şi exemplifică
10. Caracterizează unul din cele două personaje din text
158
___________________________________________________________________________
Drama postbelică
Marin Sorescu, Iona

Marin Sorescu a fost poet, dramaturg, prozator, eseist și traducător. Operele lui au
fost traduse în mai mult de 20 de țări, totalizând peste 60 de cărți apărute în străinătate.
Este considerat unul dintre cei mai mari scriitori români contemporani. Marin Sorescu
(poet, dramaturg, prozator, eseist şi traducător) a fost cunoscut în timpul vieţii (1936-1996)
pe aproape toate continentele planetei. Operele lui au fost traduse în: SUA, Canada, Mexic,
Brazilia, Columbia, India, Anglia, Germania, Franta, Grecia, Suedia, Italia, Olanda, Spania,
Portugalia, China, Singapore, Rusia, Cehia, Slovacia, Serbia, Macedonia, Bulgaria ş.a.,
totalizând peste şaizeci de cărţi apărute în străinătate.
A publicat primul său volum ("Singur printre poeţi"), în 1964.
Ca dramaturg, Sorescu este autorul unei capodopere, "Iona", care împreună cu alte
piese ale sale, figurează în repertoriul multor teatre din lume. Creaţia sa dramaturgică poate fi
considerată şi ea ca fiind excepţională: "Iona", "Paracliserul", "Matca", "Există nervi", "A
treia ţeapă", "Răceala".
Piesele sale s-au bucurat de o primire excepţională, fiind traduse şi prezentate pe
scene din Paris, Zürich, Tampere, Berna, Copenhaga, Geneva, Napoli, Helsinki, Dortmund,
Varşovia şi Port-Jefferson (SUA).
A murit în anul 1996, la Bucureşti.

Iona, de M. Sorescu, este dramă de factură neomodernistă, aparținând teatrului
postbelic, al absurdului, cu multiple sensuri filozofice și alegorice.
Drama se definește ca specie a genului dramatic, în versuri sau în proză, care
înfăţişează viaţa reală printr-un conflict complex şi puternic al personajelor individualizate
sau tipice, cu sufletul plin de frământări şi stări contradictorii. Acţiunea este încărcată de
tensiune şi scene violente, cu întâmplări şi situaţii tragice, în care eroii au un destin nefericit.
Parabola este o povestire alegorică având un cuprins religios sau moral.
Trăsăturile teatrului modern (și neomodernist) constau în renunţarea la regulile
teatrului clasic, renunţarea la distincţiile între specii, în preferinţa pentru teatrul-parabolă şi
teatrul absurdului, îmbinarea comicului şi a tragicului, inserarea liricului în text: metaforele-
simbol, numeroase imagini cu încărcătură lirică. De asemenea, teatrul modern valorifică
miturile, personajele reprezintă idei, conflictul lipsește, iar succesiunea temporală a
evenimentelor este încălcată.
Publicată în 1968, în revista ,,Luceafărul" şi subintitulată de către autor ,,tragedie în
patru tablouri", Iona face parte din trilogia dramatică, semnificativ intitulată Setea muntelui
de sare, alături de Paracliserul şi Matca. Gruparea nu este întâmplătoare, ci are în vedere o
problematică esenţială a pieselor: setea fără limite de absolut a omului.
Tragedia este o specie a genului dramatic care prezintă personaje puternice, angajate
în luptă cu un destin potrivnic sau cu propriile sentimente, conflictul soluţionându-se cu
înfrângerea sau moartea eroului.
Teatrul de avangardă pe care îl reprezintă Marin Sorescu, prin expresionismul
pieselor sale şi prin elementele de teatru absurd este în concordanță cu dramaturgia
europeană. Piesa Iona se remarcă prin mai multe elemente de originalitate, unii critici
considerând chiar că nu aparţine de genul dramatic, ci de cel liric. Se regăsesc în această
159
___________________________________________________________________________
piesă mai multe trăsături ale expresionismului: centrarea pe problema eului, eroul care caută
să evadeze dintr-un mediu ostil, care se caută pe sine deşi este plin de contradicţii şi care
doreşte să instaureze un sistem propriu de valori. De asemenea, se remarcă prezenţa ironiei, a
grotescului şi a tragicului.
Geneza operei
Piesa lui Marin Sorescu are la origine, aşa cum se observă şi din titlu, mitul biblic
despre profetul Iona care este însărcinat să propovăduiască cuvântul Domnului în cetatea
Ninive, căci fărădelegile oamenilor ajunseseră până la cer. Vrea însă să se ascundă şi, cu
ajutorul unei corăbii fuge, dar este pedepsit pentru neascultare. Dumnezeu trimite un vânt
ceresc care răscoleşte marea, şi pescarii, pentru a potoli urgia, îl aruncă pe Iona în valuri. Un
monstru marin îl înghite, din poruncă divină. Rugăciunea îl salvează şi Dumnezeu îi oferă a
doua şansă de a-şi îndeplini rolul de profet. Iona se revoltă împotriva lui Dumnezeu, dar nu
poate ieşi din voinţa acestuia. Piesa lui Marin Sorescu reinterpretează mitul, îl goleşte de
conţinutul religios: spre deosebire de personajul biblic, pescarul din piesă se află de la
început în gura peştelui, fără posibilitatea eliberării şi fără a fi săvârşit vreaun păcat. Singurul
lucru pe care îl au în comun cele două personaje este imposibilitatea acestora de a se
împotrivi destinului.
Tema piesei este singurătatea, stare în care omul încearcă să se regăsească pe sine,
deşi nu ştie care este drumul spre această cunoaştere. Alături de această temă, se adaugă
problema omului care se revoltă în faţa destinului, care suferă din cauza lipsei de libertate şi
de comunicare.
Deşi autorul şi-a intitulat piesa „tragedie în patru tablouri”, aceasta este de fapt
o parabolă dramatică, alcătuită sub forma unui monolog şi care conţine elemente lirice,
cum ar fi metafora şi alegoria.
Structura compozițională
Din punctul de vedere al compoziţiei, piesa este alcătuită din patru tablouri. Cele
patru tablouri sunt în relaţie de simetrie, în primul şi în ultimul tablou Iona este afară, în al
doilea şi al treilea se află înăuntru. Fiecare dintre acestea prezintă un alt context în care se
află personajul. Rolul didascaliilor (al indicaţiilor scenice) este de a ajuta la clarificarea
semnificaţiilor simbolice şi de a oferi cititorului posibilitatea de a înţelege textul. Fiind o
piesă a teatrului modern, se renunţă la regulile clasice, chiar şi la folosirea dialogului. Iona
are în centru un singur personaj, folosindu-se astfel monologul. Deşi aparent pare un dialog
între două persoane, în realitate Iona se dedublează, vorbeşte cu sine ca şi cum în piesă ar fi
vorba despre două persoane: „Ca orice om foarte singur, Iona vorbeşte tare cu sine însuşi,
îşi pune întrebări şi îşi răspunde, se comportă tot timpul, ca şi când în scenă ar fi două
personaje. Se dedublează şi se «strânge» după cerinţele vieţii sale interioare şi trebuinţele
scenice”. Acest fapt are drept consecinţă anularea conflictului, a intrigii, şi plasarea acţiunii
în planul parabolei. Prin urmare, tot ce se întâmplă în piesă trebuie interpretat în plan
simbolic, nu real.
În tabloul I, „scena e împărţită în două. Jumătate din ea reprezintă o gură imensă
de peşte. [...] Iona stă în gura peştelui, nepăsător, cu năvodul aruncat [...]. E întors cu
spatele spre întunecimea din fundul gurii peştelui uriaş. Lângă el, un mic acvariu, în care
dau veseli din coadă câţiva peştişori.” Incipitul este abrupt, deoarece personajul este
prezentat direct în gura peştelui, fără a se oferi o explicaţie în legătură cu motivul pentru care
se află acolo. Totuşi, prin prezenţa acvariului şi a lipsei ecoului („Pustietatea măcar ar trebui
să-mi răspundă: ecoul. [...] Gata şi cu ecoul meu.”) se anticipează situaţia-limită în care se
va afla personajul în curând, şi, prin urmare, tema piesei. La început, Iona ignoră pericolul şi
nu realizează situaţia în care se află. Acvariul este un avertisment pentru inconştienţa cu care
se poartă omul în faţa piedicilor pe care i le oferă viaţa. Lumea peştilor nu este acvariul, în
fond o închisoare, dar ei „dau veseli din coadă”, părând a se fi adaptat pe deplin la situaţia
160
___________________________________________________________________________
anormală în care se află. Aceeaşi atitudine o va avea şi Iona în momentul în care este înghiţit
de „gura imensă de peşte” pe care o ignorase atâta vreme. Gestul său disperat din finalul
acestui tablou, când încearcă să oprească fălcile este tardiv: „(Se apleacă peste acvariu şi în
clipa aceasta gura peştelui uriaş începe să se închidă. Iona încearcă să lupte cu fălcile, care
se încleştează scârţâind groaznc.) – Ajutor! Ajutoooor! – Eh, de-ar fi măcar ecoul!”
În tabloul II, odată ajuns în burta peştelui, Iona nu realizează situaţia în care se află
şi încearcă să se adapteze noului mediu, la fel ca şi peştii din acvariu. Timpul şi spaţiul nu
mai au coordonate reale şi încep să-şi piardă din concreteţe, intervenind un timp
interior: „Începe să fie târziu în mine. Uite, s-a făcut întuneric în mâna dreaptă şi în
salcâmul din faţa casei.” Prin întrebările existenţiale pe care Iona începe să şi le pună
anticipează sfârşitul piesei: „De ce trebuie să se culce toţi oamenii la sfârşitul vieţii?”. În
încercarea de a se adapta noului mediu, se convinge că este liber şi că face ceea ce doreşte,
fără să existe ceva / cineva care să-l oprească: „Pot să merg, uite, pot să merg încolo. (Merge
într-o direcţie, până se izbeşte de limită.) – (Întorcându-se, calm) Şi pot să merg şi încoace.
(Merge; acelaşi joc.) – Pot să merg unde vreau. – Fac ce vreau. Vorbesc. – Să vedem dacă
pot şi să tac. Să-mi ţin gura.” Încearcă să-şi continue şi activitatea de pescar şi să prindă
peştii care se află în burta peştelui, dar îşi dă seama că deşi acesta este rostul unui pescar „nu
mă simt eu aşa de bine. – Să-l pot gusta după pofta inimii.” Îşi propune să facă o fereastră în
burta peştelui, dar nu cu scopul de a evada ci pentru a lua aer. De asemenea, se gândeşte că ar
putea face un refugiu spiritual, o bancă de lemn în mijlocul mării, gest pentru care să.l
aprecieze şi să-l ţină minte întreaga omenire:„Dacă aş avea mijloace, n-aş face nimic altceva
decât o bancă de lemn în mijlocul mării. Construcţie grandioasă de stejar geluit, să respire
pe ea, în timpul furtunii, pescăruşii mai laşi. E destul de istovitor să tot împingi din spate
valul, dându-i oarecare nebunie, vântul, el mai degrabă s-ar putea aşeza acolo, din când în
când. Şi să zică aşa, gândindu-se la mine: «N-a făcut nimic bun în viaţa lui decât această
bancă de lemn, punându-i de jur împrejur marea». M-am gândit bine, lucrul ăsta l-aş face cu
dragă inimă. Ar fi ca un lăcaş de stat cu capul în mâini în mijlocul sufleteului.”
În tabloul III, „mica moară de vânt” aflată în burta celui de al doilea peşte şi de
care Iona se simte „atras ca de un vârtej”, constituie şi ea un avertisment simbolic. Eroul „se
va feri tot timpul să nu nimerească între dinţii ei de lemn”, dar nu se va gândi că singurul
gest normal în această situaţie ar fi să o înlăture din calea sa. Atitudinea lui este specifică
omului care refuză să îşi conştientizeze situaţia, încercând doar să se adapteze. Începe să-şi
pună întrebări legate de viaţă şi de moarte şi se gândeşte dacă nu cumva este mort şi trebuie
să se nască încă o dată: „Prima viaţă nu prea mi-a ieşit ea. Cui nu i se întâmplă să nu poată
trăi după pofta inimii? Dar poate a doua oară...” Apariţia celor doi pescari nu schimbă
starea de izolare şi solitudine în care se află personajul deoarece ei nu îi răspund la întrebări,
nu comunică. De asemenea, scrisoarea trimisă de Iona nu va ajunge la nimeni deoarece
singurătatea este totală: „Află de la mine: n-o să mişte nimeni nici măcar un deget. Nimeni
din sat. Nimeni de pe pământ. Nimeni din cer. [...] Pe omenire o doare-n fund de sorta ta.”
Tabloul IV prezintă „o gură de grotă, spărtura ultimului peşte spintecat de Iona”,
în care îşi face apariţia barba lui Iona, „lungă şi ascuţită”, semn că a trecut o viaţă de când
încearcă zadarnic să găsească o soluţie pentru a depăşi limitele. În final, descoperă că soluţia
era în el însuşi şi că tot ce trebuia să facă era să-şi redescopere trecutul şi identitatea. „Cum
se numeau bătrânii aceia buni, care tot veneau pe la noi când eram mic? Dar ceilalţi doi,
bărbatul cel încruntat şi femeia cea harnică, pe care-i vedeam des prin casa noastră şi care
la început parcă nu erau aşa bătrâni? Cum se numea clădirea aceea în care am învăţat eu?
Cum se numeau lucrurile pe care le-am învăţat eu? Ce nume purta povestea aia cu patru
picioare, pe care mâncam şi beam şi pe care am şi jucat de vreo câteva ori? În fiecare zi
vedeam pe cer ceva rotund, semăna cu o roată roşie, şi se tot rostogolea numai într-o
161
___________________________________________________________________________
singură parte – cum se numea? Cum se numea drăcia aceea frumoasă şi minunată şi
nenorocită şi caraghioasă, formată de ani, pe care am trăit-o eu? Cum mă numeam eu?”
Iona îşi dă seama că a greşit drumul spre cunoaştere, care a luat-o în altă direcţie şi
că adevărata soluţie se afla în sine: „Am pornit-o bine. Dar drumul, el a greşit-o. Trebuia să
o ia în partea cealaltă.” Gestul sinuciderii trebuie înţeles tot din puct de vedere simbolic:
Iona a găsit calea, iar aceasta se afla în sine. Astfel se explică şi metafora luminii din ultima
propoziţie a piesei: „Răzbim noi cumva la lumină.”
Personajul Iona
Iona este un personaj-simbol care reprezintă omul prins fără voia sa într-o capcană
din care încearcă să scape. Motivul central al pisei este labirintul care simbolizează drumul
cunoaşterii de sine. Iona intră în labirint accidental şi această intrarea echivalează
cu „spargerea ghinionului, forţarea norocului” (Iona sfidează norocul pescuind în acvariu),
dar şi cu instituirea unui ghinion permanent, consumat zilnic. Dar conştientizarea propriei
condiţii şi, drept urmare, gândul că trebuie să găsească o soluţie de salvare nu vin de la sine.
Iniţial, faptul că se află izolat nu îi stârneşte panică, întâmplarea fiind considerată firească,
urmată de o încercare de adaptare. Dar, treptat, Iona devine conştient de rostul său şi trece de
la starea de inconştienţă la un demers lucid: „Un sfert de viaţă îl pierdem făcând legături.
Tot felul de legături între idei, fluturi, între lucruri şi praf. Totul curge aşa de repede şi noi
tot mai facem legături între subiect şi predicat.”
Iona vorbeşte cu sine, se strigă, se ipostaziază în Iona cel fără noroc la pescuit şi Iona
cu noroc la nori şi se întreabă: „Dacă sunt geamăn?”, „Sunt ochii mei aceia care mă
privesc?” El îşi creează un „însoţitor” de drum pentru că, suferind de singurătate şi
încercând să o depăşească, trăieşte iluzia comunicării. Vorbeşte fără să i se răspundă cu cei
doi pescari, scrie o scrisoare pe care nu o citeşte nimeni. Aceasta este condiţia omului într-o
lume a muţeniei universale şi a surzeniei: „Pe omenire o doare-n fund de soarta ta.” Deşi
este singur, multe din gândurile lui se îndreaptă spre ceilalţi. Unul dintre visurile pescarului
Iona era să instaleze o scândură în mijlocul mării, simbol al statorniciei în jocul neobosit al
apelor, popas pe care să se odihnească pescăruşii sau vântul: „Dacă aş avea mijloace, n-aş
face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării. Construcţie grandioasă de stejar
geluit, să respire pe ea, în timpul furtunii, pescăruşii mai laşi. E destul de istovitor să tot
împingi din spate valul, dându-i oarecare nebunie, vântul, el mai degrabă s-ar putea aşeza
acolo, din când în când. Şi să zică aşa, gândindu-se la mine: «N-a făcut nimic bun în viaţa
lui decât această bancă de lemn, punându-i de jur împrejur marea». M-am gândit bine,
lucrul ăsta l-aş face cu dragă inimă. Ar fi ca un lăcaş de stat cu capul în mâini în mijlocul
sufleteului.”
Totuşi, ideea căutării unei soluţii se insinuează treptat în mintea lui. Primele sale
acţiuni sunt mai degrabă rodul unor impulsuri de moment decât nişte acte raţionale: prins în
capcană, el doar încearcă să scape. Iona spintecă burta peştelui care l-a înghiţit şi se trezeşte
în burta altuia, mai mare decât a primului. Burţile sunt o metaforă pentru limitele existenţei
umane: acţiunea de încercare de eliberare rămâne zadarnică, pentru că ieşirea dintr-un peşte
înseamnă intrarea în alt peşte, eliberarea dintr-un cerc al existenţei este închiderea în altul,
într-o succesiune nesfârşită de pântece concentrice de peşti. Totdeauna, ieşirea din limite
vechi înseamnă intrarea în limite noi, după cum observă cu luciditate şi Iona: „Toate
lucrurile sunt peşti. Trăim şi noi cum putem înăuntru.” Va repeta gestul de mai multe ori, dar
de fiecare dată cu acelaşi rezultat, căci voinţa de a se salva nu este suficicientă: „Doamne,
câşi peşti unul într-altul! – Când au avut timp să se aşeze atâtea straturi?”
Înţelegerea şi găsirea soluţiei se va produce abia în final. Eroul alesese un drum
greşit, care ducea în afară. Calea cea adevărată, singura posibilă, se află înlăuntrul
nostru: „Trebuia s-o ia în partea cealaltă. [...] E invers. Totul e invers.” Această evoluţie de
la starea de inconştienţă a lui Iona (stă în gura chitului şi nu se gândeşte nicio clipă că va fi
162
___________________________________________________________________________
înghiţit), la cea de luciditate din final reprezintă un drum al cunoaşterii. Ieşit în sfârşit la
lumină, deşi îmbătrânit, din spintecătura ultimului peşte, pe o plajă pustie, orizontul care i se
arată îl înspăimântă din nou pentru că şi acesta este alcătuit dintr-un alt şir nesfârşit de burţi
de peşte. Iona nu e un caracter, ci un personaj generic, un „personaj-idee”. Scopul său este
acela de a ieşi din labirint, de a se naşte din nou spre a deveni alt Iona, spre a-şi asuma
destinul, spre a afla mereu o altă şansă. Cuvântul care marchează clipa descoperirii propriei
identităţi este „eu”: „Eu sunt Iona!”. Tot mai lucid, Iona realizează că nu e liber şi că
drumul adevărat este cel „invers”, spre centru, adică spre spirit. Vrând să-şi prezică trecutul,
el rememorează propria existenţă, eliberându-se astfel de acţiunea timpului. Iona află o
definiţie a vieţii: „drăcia aceea frumoasă şi minunată şi nenorocită şi caraghioasă, formată
din ani pe care am trăit-o eu”, caută un nume pentru sine: „Cum mă numeam eu?”, îşi
descoperă identitatea: „Mi-am adus aminte: Iona. Eu sunt Iona!” şi înţelege că a greşit
drumul. Îşi strigă numele din depărtarea în care rătăcise şi, în loc de a mai tăia burţi de peşte,
în speranţa unei libertăţi iluzorii, îşi spintecă propriul abdomen, cu sentimentul de a fi găsit
nu în afară, ci în sine deplina libertate: „Totul e invers. Dar nu mă las. Plec din nou. De data
aceasta, te iau cu mine. Ce contează dacă ai sau nu noroc? E greu să fii singur. – (Scoate
cuţitul.) Gata, Iona? (Îşi spintecă burta.) Răzbim noi cumva la lumină.”Gestul de a-şi
spinteca burta nu trebuie înţeles ca o sinucidere, ci tot simbolic: omul a găsit calea, iar
aceasta se află în sine. O nouă naştere este posibilă numai prin eliberare totală, prin moarte.
Singura soluţie, sinuciderea, este unica posibilitate de a ieşi din labirint. Prin iluminarea
finală, Iona înţelege că trebuie să-şi găsească propriul drum. Mitul labirintului şi metafora
luminii din final („Răzbim noi cumva la lumină.”) susţin semnificaţia simbolică a piesei.
Mijloacele de caracterizare sunt specifice personajului dramatic: este caracterizat
direct de către autor prin intermediul didascaliilor, şi indirect prin limbaj, gesturi, acţiuni
simbolice, redate prin intermediul monologului.
Semnificațiile unor simboluri în drama Iona, de M. Sorescu:
* metafora peştelui: semnificaţii: - în interiorul său, Iona se descoperă pe sine ca ins
captiv: într-un labirint în care fiinţele au dublă identitate, de vânat şi vânător, de jucărie a
destinului şi destin (peştele mare înghite pe cel mic);
- spaţiu prin excelenţă închis, în care insul e condamnat să fie un etern prizonier;
- universul limitat, închisoarea existenţială în care nu există ferestre, adică omul nu
are acces la cunoaştere si nici posibilitatea de a evada;
- societetatea mărginită, anostă, care agresează şi depersonalizează fiinţa umană, în
care omul este supus unor legi pe care le nu le aprobă şi nu le înţelege şi în care se dă o
cumplită luptă pentru existenţă (,,veşnica mistuire");
- în întunericul lumii în care trăieşte, Iona afla că este ,,trestie gânditoare", devine
conştient de rostul său, se opune unui univers ostil şi trece de la starea de inconştienţă la
demersul lucid: ,,Un sfert de viaţă îl pierdem făcând legături. Tot felul de legături între idei,
fluturi, între lucruri şi praf. Totul curge aşa de repede şi noi tot mai facem legături între
subiect şi predicat".
* marea - spaţiu instabil care face să alunece printre valuri orice fel de certitudine;
- înşelătoare, univers închis ca şi burţile peştelui, simbol al macrocosmosului care
închide iremediabil microcosmosul;
- existenţa înţesată de un şir neîntrerupt de capcane:
,,Apa asta e plină de nade, tot felul de nade frumos colorate. Noi, peştii, înotăm
printre ele atat de repede, încât părem gălăgioşi. Visul nostru de aur e să înghiţim una,
bineînţeles, pe cea mai mare. Ne punem în gând o fericire, o speranţă, în sfârşit ceva frumos,
dar peste câteva clipe observăm miraţi ca ni s-a terminat apa."
* ceilalţi doi pescari muţi - evidenţiază lipsa de comunicare în acest univers ostil; nu
funcţionează în acest spaţiu închis niciunul dintre atributele umanului: nevoia de comunicare
163
___________________________________________________________________________
cu ceilalti, sentimentul solidarităţii umane, setea de aspiraţie, cautarea identităţii de sine,
nostalgia stabilităţii, dorinţa de libertate.
* scândura din mijlocul mării pe care Iona visează să o instaleze - este un simbol al
statorniciei în jocul neobosit al apelor, fragil popas în calea ,,rătăcirii înainte", pe care să se
odihnească pescăruşii;
- dorinţa de a găsi un reazem în aceasta existenţă sordidă, lipsită de idealuri.
* gestul final: - îndreptând cuţitul spre sine, Iona nu mimează gestul sinuciderii, el
pleacă în marea călătorie a cunoaşterii, într-o simbolică însoţire cu unica certitudine pe care a
putut-o afla: Omul.
,,Gestul final al eroului nu e o sinucidere, ci o salvare. Singura salvare - care
înseamnă că lupta continuă şi după ce condiţia tragică a fost asumată. De aici, bucuria cu care
Iona îşi spune cele din urmă cuvinte de încurajare, înainte de a înfrunta, înca o dată, destinul:
«Gata, Iona! (Îşi spintecă burta). Răzbim noi cumva la lumină». Adevărata măreţie
a lui Iona este de a fi luat cunoştinţa de sine, de forţa sa: de aici înainte, el va putea fi ucis,
dar nu înfrânt" (Nicolae Manolesu)
III. FIŞE DE LUCRU ȘI TESTE

Fişe de lucru
Fișa 1
1. Explicați semnificația gestului:
Iona stă în gura peștelui, nepăsător. (Marin Sorescu, Iona)
2. Comentați :
– Apa asta e plină de nade, tot felul de nade frumos colorate. Noi, peștii, înotăm
printre ele, atât de repede, încât părem gălăgioși. Visul nostru de aur e să înghițim una,
bineînțeles pe cea mai mare. (Marin Sorescu, Iona)
Fișa 2
1. Ce semnificație are următoarea replică:
,, – Începe să fie târziu în mine. Uite, s-a făcut întuneric în mâna dreaptă și în salcâmul din
fața casei [...] Și am lăsat vorbă în amintirea mea, măcar la soroace mai mari, universul
întreg să fie dat lumii de pomană.” (Marin Sorescu, Iona)
2. Care este sensul unei bănci de lemn în mijlocul mării? De ce își dorește oare Iona să
facă o astfel de construcție?
Fișa 3
1. Interpretați introducerea în scenă a celor doi pescari care nu vorbesc, nu-i răspund lui
Iona și rămân în scenă cu bârnele pe umeri.
2. Ce semnificație are replica: Dacă nu există ferestre, ele trebuie inventate. (Marin
Sorescu, Iona)
Fișa 4
1. Explică semnificația detaliului despre barba lui Iona, care fâlfâie afară, în timp ce el se
află în peșteră.
2. Comentați gestul lui Iona din final: ,, – (Scoate cuțitul.) Gata, Iona? (Își spintecă burta.)
Răzbim noi cumva la lumină” (Marin Sorescu, Iona)
164
___________________________________________________________________________
Teste de evaluare
Test 1
Scrie un eseu de minimum 400 de cuvinte, despre forme de manifestare a
dramaturgiei în teatrul modern, ilustrate într-o operă literară studiată, pornind de la
ideile exprimate în următoarea afirmaţie: ,,Teatrul este un domeniu în care, mai mult ca
oriunde, clişeele, tiparele gata făcute, procedeele mecanice, sunt greu de urnit. Inerţia lor
e ucigătoare. Nu e rău, ca din când în când, să pătrundă în această lume închisă un om
care să poată arunca o privire nouă asupra altor lucruri vechi.” (Mihail Sebastian, Jurnal
II). În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
- evidenţierea trăsăturilor operei dramatice pentru care ai optat, care fac posibilă încadrarea
într-o tipologie, într-un curent cultural/ literar, într-o perioadă sau într-o orientare tematică;
- prezentarea temei reflectată în textul dramatic ales, în legătură cu tipologia piesei,
prin referire la două scene/ secvenţe/ situaţii ale conflictului;
- sublinierea a patru elemente ale textului dramatic, semnificative pentru ilustrarea
formei de teatru specifice manifestată în piesă (de exemplu: acţiune, relaţii temporale şi
spaţiale, construcţia subiectului, particularităţi ale compoziţiei, construcţia
personajului, modalităţi de caracterizare, limbaj etc.).
Pentru conţinutul eseului vei primi 48 de puncte (câte 16 puncte pentru fiecare
cerinţă/ reper). Pentru redactarea eseului vei primi 42 de puncte (organizarea ideilor în scris
- 8 puncte; abilităţi de analiză şi de argumentare - 10 puncte; utilizarea limbii literare - 6
puncte; ortografia - 4 puncte; punctuaţia - 4 puncte; aşezarea în pagină, lizibilitatea - 4
puncte; încadrarea în limita de spaţiu indicată - 4 puncte). În vederea acordării punctajului
pentru redactare, eseul trebuie să aibă minimum 400 de cuvinte şi să dezvolte subiectul
propus.
Se acordă 10 puncte din oficiu. Nota finală se obţine prin împărţirea punctajului
obţinut la 10.
Timpul de lucru efectiv este de 50 min.
Test 2
Scrie un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinţi tema şi viziunea
despre lume, reflectate într-o operă dramatică studiată, aparţinând perioadei postbelice.
(90 puncte)
În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
- evidenţierea trăsăturilor operei dramatice pentru care ai optat, care fac posibilă încadrarea
într-o tipologie, într-un curent cultural/ literar, într-o perioadă sau într-o orientare tematică;
- prezentarea temei reflectată în textul dramatic ales, prin referire la două scene/
secvenţe/ situaţii ale conflictului;
- sublinierea a patru elemente ale textului dramatic, semnificative pentru ilustrarea
viziunii despre lume a autorului/ a unuia dintre personaje (de exemplu: acţiune, relaţii
temporale şi spaţiale, construcţia subiectului, particularităţi ale compoziţiei, construcţia
personajului, modalităţi de caracterizare, limbaj etc.).
Pentru conţinutul eseului vei primi 48 de puncte (câte 16 puncte pentru fiecare
cerinţă/ reper). Pentru redactarea eseului vei primi 42 de puncte (organizarea ideilor în scris
- 8 puncte; abilităţi de analiză şi de argumentare - 10 puncte; utilizarea limbii literare - 6
puncte; ortografia - 4 puncte; punctuaţia - 4 puncte; aşezarea în pagină, lizibilitatea - 4
puncte; încadrarea în limita de spaţiu indicată - 4 puncte). În vederea acordării punctajului
pentru redactare, eseul trebuie să aibă minimum 400 de cuvinte şi să dezvolte subiectul
propus.
Se acordă 10 puncte din oficiu. Nota finală se obţine prin împărţirea punctajului
obţinut la 10. Timpul de lucru efectiv este de 50 min.
165
___________________________________________________________________________
BIBLIOGRAFIE
1. Arghezi, Tudor, Arte poetice, Ed. Albatros, Bucureşti, 1987.

2. Blaga, Lucian, Spaţiul mioritic, în Opere filozofice. 9. Trilogia culturii, Bucureşti, Ed.
Minerva, 1985).
3. Balotă, Nicolae, Opera lui Tudor Arghezi, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1979.
4. Bălu, Ion, Lucian Blaga, București, Ed. Albatros, 1986.
5. Bălu, Ion, Marin Preda, București, Ed. Albatros, 1976.
6. Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti,
Editura Minerva, Bucureşti, 1982.
7. Călinescu, George, Ion Creangă. Viața și opera, Ed. Princeps Edit, Colecția: Biblioteca
Ion Creangă, București, 2015.
8. Caraion, Ion, Bacovia. Sfârșitul continuu, București, Ed. Eminescu, 1975; ediția a II-a,
București, Editura Cartea Românească, 1979.
9. Cistelecan, Alexandru, Celălalt Pillat, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000.
10. Condeescu, Alexandru, Prefață la Nichita Stănescu, Opera poetică, vol. I, București, Ed.
Humanitas, 1999.
11. Crohmălniceanu, Ovidiu S., Cinci prozatori în cinci feluri de lectură, Bucureşti, Ed.
Cartea românească, 1984.
12. Crohmălniceanu, Ovid S., Istoria literaturii române între cele două războaie mondiale,
vol. I, București, Ed. Minerva, 1975.
13. Dumitrescu-Bușulenga, Zoe, Eminescu și romantismul german, București, Ed. Eminescu,
1986).
14. Florea, Silvian, Dicționar de termeni literari, Ed. Semne, 2008.
15. Ibrăileanu, Garabet, Spiritul critic în cultura românească, Bucureşti, Ed. Minerva, 1984.
16. Lovinescu, Eugen, Critica şi literatura IV, Sburătorul literar. I, 22, 11 febr., 1922.
17. Lovinescu, Eugen, Istoria civilizaţiei române moderne, Bucureşti, Ed. Minerva, 1972.
18. Lovinescu, Eugen, Istoria literaturii române contemporane, Ed. Minerva, Bucureşti, 1973
19. Maiorescu, Titu, Critice, 1866-1907 –1867-1892, vol. I-III, Ed. Tipo Moldova, Iași, 2016.
20. Manolescu, Florin, Caragiale și Caragiale, Ed. Humanitas; București, 2002.
21. Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc, Ed. 1001 Gramar,
Bucureşti, 1998.
22. Manolescu, Nicolae, Literatura română postbelică (Lista lui Manolescu), vol. II, Proza,
teatrul, Ed. Aula, Bucureşti, 2001.
23. Manolescu, Nicolae, Metamorfozele poeziei, EPL, Bucureşti, 1968.
24. Micu, Dumitru, Opera lui Tudor Arghezi, 1965.
25. Mincu, Marin, Opera literară a lui Ion Barbu, Ed. Cartea Românească, 1991.
26. Mutoiu, Lăcrămioara, Alchimia textului poetic, Ed. Versus, Iaşi, 2005.
27. Noica, Constantin, Modelul cultural european, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1993.
28. Paicu, L., Lupu, M., Lazăr, M., Literatura română, Ed. Art, București, 2018.
29. Petrescu, Aurel, Opera lui Camil Petrescu, București, E.D.P., 1972.
30. Pop, Ion, Nichita Stănescu – spațiul și măștile poeziei, București, Ed. Albatros, 1980.
31. Romonţi, Adrian Nicolae; Popa , Mihaela; Popa, Stănuţa Nicoleta, Limba şi literatura
română – clasa a X-a, Ed. Delfin, Bucureşti, 2018.
32. Scarlat, Mircea, Istoria poeziei româneşti, Bucureşti, Ed. Minerva, vol. I (1982); vol. II
(1984); vol. III (1986).
33. Simion, Eugen, Scriitori români de azi, vol. I, București, Ed. Cartea Româneascǎ, 1974
(ediția I) / 1978 (ed. a doua, revăzută/augm.).
34. www.wikipedia.ro.
166
___________________________________________________________________________

Proiect Rose

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Proiect Rose

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

GHID REMEDIAL

LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ

COLEGIUL TEHNIC ,,PETRU PONI”, ROMAN

Proiectul privind Învățământul Secundar (ROSE)

Structura textului argumentativ:

· Pot fi cuvinte (conjuncţii, adverbe, prepoziţii, interjecţii), expresii şi locuţiuni

După natura relaţiei între secvenţele discursive pe care le leagă, conectori:

Etapele redactării unui text argumentativ:

· Citiţi cu atenţie subiectul pentru a vă da seama care este situaţia de comunicare

OPERA LITERARĂ reprezintă o scriere literară de mare valoare, în care

MODURI DE EXPUNERE ÎN OPERA LITERARĂ

1. Naraţiunea este modalitatea artistică prin care sunt prezentate, de regulă în

GENURI ŞI SPECII LITERARE

Definire: genul literar reprezintă o categorie fundamentală a teoriei literare care

II. Genul liric:

III. Genul dramatic:

Instanțele comunicării narative sunt: autorul, naratorul și personajul.

Modalități de caracterizare a personajului:

SPECII LITERARE EPICE

Romanul este o specie epică de mare întindere cu o intrigă mai complicată şi cu o

Clasificarea romanelor se poate face după criterii foarte diverse, nereușind să se

Definire: Genul dramatic cuprinde totalitatea operelor scrise pentru a fi reprezentate

SPECII LITERARE DRAMATICE

Tragedia: are un conflict puternic și deznodământ grav, personaje excepționale,

FIGURI DE STIL ȘI PROCEDEE DE EXPRESIVITATE

B. FIGURI SINTACTICE ȘI DE CONSTRUCŢIE

ENUMERAŢIA prezentarea detaliată a faptelor sau „taie un cap, taie două,

ANAFORA repetarea unui cuvânt la începutul „Pe-un picior de plai

C. FIGURI SEMANTICE (TROPI)

EPITETUL alăturarea unui adjectiv, adverb Tipuri:

De exemplu, în ,,Pasteluri’’, V. Alecsandri apelează la imagini auditive: ,,În paduri

Imaginea artistică, în literatură, poate fi auditivă, vizuală, olfactivă.

(Ion Creangă, Povestea lui Stan Păţitul)

Modernismul este un curent artistic manifestat în prima jumătate a secolului al

1. Încercuiește litera corespunzătoare răspunsului corect:

B. 1. Rescrie enunțul următor ,corectând greșelile de orice natură: (10 puncte)

Redactează un eseu, de 15-20de rânduri (150-200 de cuvinte), în care să oferi

1. Încercuiește litera corespunzătoare răspunsului corect:

B. 1. Rescrie enunțurile următoare, corectând greșelile de orice natură: (10 puncte)

Partea a II-a (30 puncte)

Redactează un eseu, de 15-20 de rânduri (150-200 de cuvinte), în care să-ți

N-auzi cum frunzele-n poiană,

În cea oglindă mișcătoare

Partea a-II-a (30 puncte)

Redactează un eseu, de 15-20 de rânduri (150-200 de cuvinte), în care să-ți

Vino-n codru la izvorul Fruntea albă-n părul galben

Cerinţă: Redactează un eseu, de 15-20 de rânduri (150-200 de cuvinte), în care

Poezia „Dorinţa”, publicată în 1876 în „Convorbiri literare” constituie o mărturie a

I. DATE DESPRE AUTOR

II. REPERE DE INTERPRETARE

Povestea lui Harap-Alb, de Ion Creangă a apărut în anul 1877 în revista

3. Potrivește tipurile de probe din coloana A cu explicaţiile corespunzătoare din coloana

4. Identifică numele personajelor menţionate prin citatele:

Citește cu atenție textul următor:

1. Identifică, în text o formulă de adresare …………………………………………………..

I. DATE DESPRE AUTOR

III. FIȘE DE LUCRU, TESTE

( C. Negruzzi, Alexandru Lăpușneanul )

Citește cu atenție textul următor:

1) Notează cu A (adevărat) sau F (fals) enunțurile de mai jos:

2) Pornind de la informația oferită de textul suport, alege varianta considerată corectă:

3) Rezumă fragmentul dat în maximum 8 enunțuri.

4) Realizează o compunere de 15-20 de rânduri, în care să prezinți particularitățile nuvelei,