Sunteți pe pagina 1din 2

Valeriu Gherghel

Dacă vrei să te bucuri de o carte, citește-o cît mai încet

A fi inteligent, observă Thomas Newkirk, într-un studiu publicat în 2010, „The Case
for Slow Reading”, înseamnă a fi rapid, iute ca prîsnelul, spontan în răspunsuri, prompt.
Trebuie să-ți meargă mintea, ba chiar, dacă este posibil, să o ia la sănătoasa. Prostul este,
neapărat, încet la minte, greoi, ticăit, indolent (etimologic: care nu simte durerea). Îți
răspunde abia după o lună la o întrebare simplă de felul: „care-i rostul existenței?” Astfel
de oameni nu ne sînt deloc simpatici. Ne plac oamenii iuți, expeditivi, harnici.
Deci, spun unii, trebuie să învățăm să citim cît mai rapid, 50 de pagini pe oră, 100,
1000. O carte pe zi, două, 40 ca N. Iorga. Cumpărăm tot mai multe cărți, trebuie să
fim up-to-date, dacă nu ești la zi, ești pierdut, n-am terminat cărțile apărute în 2016 (ar fi
o minune dacă am reuși să citim măcar o zecime din totalul lor!) și, iată, sîntem copleșiți
deja de aparițiile din 2017. O avalanșă. O călărire în zori. Un iureș. Un galop. Ce ne
facem? Mai putem face în cazul acesta ceva? Dacă privim în jur (sau de sus, cum ne
îndemna Seneca) și vedem roirea omenească, nu mai avem nici o speranță.
Unii vor să renunțe. Greșesc. Șansa noastră stă tot în lectură. Repet, nu sînt un cititor
rapid, n-am fost niciodată. Într-o vreme, cînd eram mai vioi, mă nemulțumea ritmul meu,
alții citeau mai rapid și mai mult. Devorau cărțile, citeau cinci sute de pagini pe zi, alte
cinci sute pe noapte, mă simțeam umilit. Mă îngrijora atîta silință, atîta sforțare mintală.
Astăzi consider că totul este o vanitate. Nu accept agitația ca finalitate metafizică a vieții.
Vă spun, deci, din puțina mea învățătură: cărțile bune se citesc lent. Au nevoie, așadar, de
un cititor leneș.
Moda lecturii rapide a cam trecut. Au venit rîndul și vremea lecturii lente, tacticoase,
temeinice: slow reading. E bine să citești pe îndelete, așezat. Nu te mînă nimeni din urmă.
Nu dau turcii.
Există studii înțelepte din care poți învăța cum să citești cît mai lent. Pare un paradox,
dar nu e. Nu-i deloc simplu să-ți modifici rutinele, mai ales cînd sînt proaste. Citim
pentru a ne informa (cît sîntem „activi” și avem un scop practic) și citim pentru a simți o
plăcere (ăsta e scopul oricărui leneș, plăcerea vine numai din lene). Dar, din păcate, de
cele mai multe ori renunțăm la orice plăcere, pentru a ajunge cît mai rapid la un rezultat
palpabil. Am cules o informație. Ne-am lărgit cunoștințele. Putem adăuga o notă de
subsol.
Am devenit mai bogați? Nu. Mai fericiți? Nu. Am simțit un frison inedit? Nu. Ce-i de
făcut, deci? Înainte de orice, să medităm la acest îndemn: „Slow down. Take time to
smell the roses”. În al doilea rînd, să observăm alte reguli de lectură. Dacă citești un
roman (pentru filosofii subțiri însuși faptul de a citi un roman este o formă de lene),
regula principală pretinde să nu sari nici un cuvînt, nici un detaliu, mai ales cînd ajungi la
descrieri și portrete. Francine Prose pune din capul locului: ”I read closely, word by
word, sentence by sentence”. Cititorii rapizi sar de regulă peste pasajele „plicticoase” și
preferă dialogurile sumare, ca în romanele lui Alexandre Dumas („Da, doamnă? Nu,
domnule. Vai, doamnă! Oh, domnule...”).
Cum vom vedea mai la vale dintr-un citat, nimic nu-i mai pasionant pentru
domnișoara Serena Frome decît un dialog inteligent, încheiat printr-o declarație de iubire.
O altă regulă a lecturii încete este să înveți pe de rost pasajele care îți plac și să le reciți
din cînd în cînd, savurînd fiecare cuvînt în parte. Îți vor folosi cu siguranță cîndva. N.
Steinhardt s-a bucurat de ele în temniță, declară că l-au salvat. În consecință, exersează-ți
zilnic memoria. Nu știi cînd vei avea nevoie de ea. De asemenea, nu strică să citești cu
voce tare, să silabisești, ca anticii și medievalii, mai ales dacă străbați un volum de poezii
sau proza lui Joyce. Sesizezi mai ușor asonanțele, ritmul, jocurile de cuvinte, sensul. În
fine, este obligatoriu să cîntărești ceea ce ai aflat.
Am spus că moda cititului rapid a cam trecut. Nimic nu durează o veșnicie. Cititorii de
acest tip sînt tot mai rari, lebede negre în Grecia, rara avis. Asta nu înseamnă că nu
întîlnim, prin cărți, fantasma lor obsedantă. În Operațiunea Sweet Tooth, de exemplu, Ian
McEwan descrie un astfel de cititor. E vorba, ca să fiu foarte precis, de o cititoare, Serena
Frome, am pomenit-o deja: este o frumusețe canonică (blondă cu ochi albaștri),
fulgerătoare, și se pregătește să devină spion. Voi cita mărturisirea ei, nu înainte de a
preciza că împrejurările vieții îi vor schimba dramatic modul de a percepe literatura (și
cititul ei). Dar și viața, în general. Va trebui să iscodească sufletul unui scriitor. Îl va trage
de limbă. Se va îndrăgosti de el. Mai mult nu are rost să divulg. Deci:

„V-am zis că eram rapidă la citit. Am dat gata The Way We Live Now în patru după-
amieze, tolănită-n pat. Parcurgeam un pasaj sau un paragraf dintr-o privire. Cum făceam
asta? Îmi relaxam ochii şi mintea pînă se înmuiau precum ceara, şi pe aceasta se întipărea
apoi textul de pe pagină. Dădeam pagina după doar cîteva secunde, cu o mişcare
nerăbdătoare din încheietură şi un foşnet brusc, care-i scotea din sărite pe cei din jur.
Eram uşor de mulţumit. Nu stăteam să-mi bat capul cu idei şi fraze meşteşugite, aşa că
săream peste splendidele descrieri de atmosferă, peisaje sau interioare. Voiam personaje
credibile, care să-mi stîrnească îndeajuns curiozitatea încît să le urmăresc destinul. În
general, căutam eroi care se îndrăgosteau ori sufereau deziluzii în amor”.

Precizez că The Way We Live Now este un roman masiv (are 100 de capitole), publicat
de Anthony Trollope în 1875. Criticii englezi îl consideră pe autor un „monument de
productivitate literară”. Trollope scria cu ceasul în mînă, șapte zile din șapte, „cel puțin
40 de pagini pe săptămînă, fiecare pagină însumînd 250 de cuvinte”. În limbajul de azi,
consemna cam 3000 de semne. Harold Bloom îl menționează pe diligentul Trollope în
Canonul occidental, dar mie nu mi-a stîrnit niciodată entuziasmul.
În pofida înclinației pentru lentoare, și eu l-aș citi repede, poate mai repede decît
Serena Frome.