Calatoria ultima.

Dincolo de frontierele fricii

Categoric n-aş fi citit acum trei ani (cu atât mai puţin acum cinci, şapte sau mai
mulţi) Călătoria ultimă a lui Stanislav Grof. Probabil m-aş fi eschivat de la orice recomandare
de lectură şi aş fi făcut tot posibilul să nu ţin în mână această carte. Nu din naivitate,
dezinteres sau incapacitate de înţelegere, ci din teamă. De frică! Fiindcă pentru mine cea mai
mare frică a fost frica de moarte. De moarte mi-era o frică de moarte!
Înţelegerea şi semnificaţia pe care am dat-o eu foarte devreme, la nici 4 ani, acestui profund proces
prin care trece fiinţa noastră, mi-a ghidat viaţa într-un mod de care aveam să devin conştientă doar
atunci când, încurcată în propriul labirint de frici, a trebuit să stau faţă în faţă cu moartea, la o
respiraţie distanţă.
Întâmplarea care m-a făcut pe mine să pun semnul egal între moarte şi pierdere dureroasă (uşor
confundabilă cu unacut sentiment al abandonării) a fost experienţa “însoţirii” către dincolo, într-o
noapte, a bunicului meu. Noaptea aceea, din a cărei totalitate păstrez doar frânturi, a fost percepută
de mine atât de dramatic, încât zeci de ani după aceea am trăit cu spaima unei noi confruntări, nu
atât cu moartea, ci cu golul pe care ea îl lasă în urmă.
Probabil că şocul despărţirii nu ar fi fost atât de puternic atunci, dacă adulţii din jurul meu ar fi
reacţionat altfel, în limitele firescului pe care abia de curând am înţeles că-l presupune orice plecare,
a oricui, oricând şi indiferent în ce condiţii. Intenţia bună a părinţilor mei de a mă proteja de “traumă”
a făcut ca ea să devină şi mai acută, pentru că, exclusă fiind din tot ceea ce înseamnă ritualul
înmormântării şi cermonialul despărţirii, am acordat marii treceri semnificaţia unei
întâmplări absurde, fără sens, aducătoare de suferinţă, efect al unei uriaşe nedreptăţi care i-a fost
dat fiinţei să o îndure din partea unei autorităţi supreme ce se manifestă haotic, lipsit de noimă şi
pedepsitor.

La vârsta de nici patru ani, după o experienţă ce avea să marcheze hotărâtor modul meu de a mă
raporta la viaţă, am revenit după trei zile într-un loc ce nu mai semăna deloc cu “acasă”, pentru că
unul dintre elementele ce acordau stabilitate universului meu şi mă făcea să mă simt în siguranţă,
dispăruse. Dispăruse prin moarte şi astfel eu am înţeles că ea, moartea- nu atât a mea, cât a celor
pe care îi iubesc- poate veni oricând şi să producă un uriaş cutremur.
Dispariţia enigmatică a bunicului a lăsat un gol enorm şi o durere pe măsură!
La o distanţă de treizeci de ani de la plecarea bunicului meu, după trei ani de eforturi supraomeneşti
de a înfrunta boala şi, în cele din urmă moartea, aveam să mă aflu iar în aceeaşi ipostază a însoţirii
spre marea trecere a cuiva drag. De data aceasta apropierea de marea frontieră s-a petrecut încet,
în timp, cumplit de greu, cu nenumarate tentative de abandonare, pentru ca în final totul să se
transforme în cea mai luminoasă experienţă de viaţă prin care am trecut.
Soţul meu a avut cancer şi pe drumul dinspre Aici spre Dincolo n-a fost zi, oră sau secundă în care
să nu-i fi fost alături. El s-a confruntat cu propria boală şi cu
propria plecare, eu cu boala şi cu plecarea sufletului pereche. Şi cu propria frică.
Şi-atunci, de unde lumina de care spun şi întelegerea mea asupra morţii- care s-a convertit pentru
mine în cea mai transformatoare experienţă prin care ne este dat să trecem?
E aproape imposibil de cuprins în cuvinte experienţă însoţirii cuiva către dincolo, mai cu seamă când
între cele două fiinţe comunicarea trece de limitele tangibilului. Târziu, mult mai târziu decât
soţul meu, am înţeles şi eu că drumul nostru va ajunge la o răspântie şi că va trebui să ne
despărţim. Acceptarea din partea mea a acestei realităţi, nu ca formă de capitulare, ci ca formă
supremă de a onora experienţa prin care soţul meu a decis să treacă, a fost shiftul care a făcut
posibil să ne fim unul altuia ghizi în spatiul intermediar în care ne aflam, eu dinspre Aici, iar el
dinspre Dincolo. Relatările soţului meu despre experienţele pe care le percepea cu alte simturi,
despre călătorii pe tărâmuri albastre, m-au ajutat pe mine să înteleg că dincolo e lumină şi că sunt
îngeri, iar asigurările mele că viaţa mea va continua frumos din punctul de răpântie l-au facut pe el
să se poată desprinde.
- A venit un înger să mă ia….Zbor….. Zbor cu el şi ameţesc foarte tare! Te rog, ţine-mă de
mână!
- Te ţin! Sunt lângă tine!
- Ţine-mă strâns. Zborul ăsta mă ameţeşte…..! Sunt în cer, sus de tot…. Ţine-mă, trage-mă
jos! Vreau să cobor………
- Dacă e un înger cu tine, să nu-ţi fie teamă!
- E cu mine…. Mă cheamă… Zbor… Ţine-mă de mână!
- Te ţin de mână! Eşti jos, lângă mine…. Eşti pe pat, eu sunt lângă tine şi te ţin de mână. Dar
cred că sufletul tău vrea să zboare…
- Acum sunt în iarbă…. E foarte verde….. şi moale…. E bine …..în iarbă…. e verde…şi
moale….
- Unde e îngerul?
- Aici, lângă mine….Mă aşteaptă…..Iar zbor… E ameţitor…. Sunt în cer, acum iar sunt în
iarbă… Iar în cer…..în iarbă….. zbor…. O parte din mine e jos, cu tine, alta e sus, cu îngerul……..
Ameţesc…. îngerul zboară prea tare. Tu ţine-mă de mână, strâns…. strâns……. Nu ştiu ce să
fac…. să zbor, sau să stau în iarbă, să stau cu tine…. Ţine-mă de
mână!….. Lasă-mă!… Ţine-mă…..
- Nu te gândi la mine! Fă doar ceea ce vrei… Zboară cu îngerul, sau rămâi în iarbă cu mine.
Fă cum vrei….

- Vreau şi-n cer, şi-n iarbă… Dar în cer

ameţesc….. Acum sunt într-o livadă…. e înflorită….
- Odihneşte-te în livadă! E şi îngerul cu tine?
- Da! El m-a adus aici. O să stau puţin să mă odihnesc….
- Spune-mi de înger! Cum e îngerul?
- Îngerul e cu mine, mă aşteaptă….E mare… alb…. are aripi mici … E în faţa mea….. Iar
zburăm…
- Caută lumina! Încearcă să gaseşti lumina! O vezi? Îndreaptă-te spre ea!
- Perdele….. sunt multe perdele de lumină şi e greu să zbor printre ele…..Trebuie să le dau la
o parte…… Ţine-mă de mână! Să nu mă laşi…
- Sunt aici, te ţin de mână, tare de tot…. Te las doar dacă vrei să te las… Poate te încurc la
zbor…
- Cine eşti tu? De ce vorbeşti cu mine? Cine eşti?
- Eu….? Eu sunt Raluca…… soţia ta….
- Ştiu ca eşti Raluca, ştiu că eşti soţia mea, dar cine eşti? Adică CINE eşti? Nu ştiu cine eşti!
Nu ştiu cum să spun…. ştiu cine eşti… dar nu ştiu CINE eşti……. Îngerul mă cheamă….
- ……………
De atunci, de când am participat atât de intim-aproape la transferul între lumi a sufletului
drag, pentru mine viaţa înseamnă expresia în densitate a aventurii spiritului, iar moartea – expresia
celei mai mari libertăţi, aceea de a decide când şi cum să te întorci Acasă.
Am citit cartea lui Grof în vara anului trecut, la câteva luni după această uriaşă experienţă. N-am trăit
regretul unei
întâlniri tardive, ci bucuria confirmării neaşteptate a unei înţelegeri, cu siguranţă încă nu depline, a
marii treceri.

Simţeam că răsturnarea ce se petrecuse în mine legat de

“viziunea asupra morţii” a schimbat complet şi “viziunea asupra vieţii” şi “a înţelege moartea” l-a
adus pentru mine, într-un mod aproape miraculous, pe “a iubi viaţa”, dar era
firesc să simt eu asta?
Apartenenţa mea la o societate pentru care moartea este un subiect tabu, o temă care naşte frică şi
duce la disperare, afăcut ca eu să continui tiparele colective până într-un moment limită, când în faţa
morţii, tot ce am avut la îndemână a fost iubirea. Ea a fost catalizatorul care a transformat întunericul
în lumină, frica în buncurie, moartea în viaţă.
Paradigma căreia îi aparţinem ne face să trăim cu un continuu sentiment al separării, al rupturii de
sine, de ceilalţi şi de divinitate şi ne aruncă într-o existenţă condiţionată de propriile frici. Avem
percepţia trunchiată asupra propriei fiinţe, şi, aşa cum spune Grof, trăim “într-o lume în care
realitatea e definită exclusiv ca materială, tangibilă şi măsurabilă”, iar în această lume nu prea e loc
pentru suflet. Partea terestră a fiinţei noastre şi-a pierdut/uitat dublul celest, iar identificarea
exclusiv cu aspectul dens al fiinţei noastre a dus la credinţa că noi suntem doar corpul nostru şi
nimic mai mult. Şi toată această teorie, în care credem aproape fanatic, funcţionează mult şi bine,
până în momentul unei crize care, de cele mai multe ori, înseamnă boală sau moarte. Atunci se
trezeşte în noi nostalgia esenţei noastre celeste, atunci ne întrebăm cine suntem, atunci devine
important unde ne ducem, unde se duc cei care se duc, dar cenzurăm rapid, din teama discreditării,
orice încercare a sufletului nostru de a se manifesta. “Chiar dacă activităţi religioase sunt în general
premise şi chiar încurajate formal, din punct de vedere strict ştiinţific, orice implicare în spiritualitate
este considerată o activitate iraţională, ce indică imaturitate emoţională şi intelectuală: lipsa
educaţiei, superstiţii primitive şi regresie la gândirea magică şi infantilă.Experienţele directe ale
realitaţilor spirituale sunt văzute ca manifestări ale unei boli psihice grave, ca distorsiuni psihotice ale
realităţii provocate de un process patologic care afectează creierul.” (Stanislav Grof, pag 25). Aici nu
mai e nevoie sa spun că seninătatea cu care privesc trecutul este privită uneori cu suspiciune, dar
mi se acorda si “circumstanţe atenuante”.
Dar, dincolo de toate limitările care încă persistă în lumea din jur, cartea lui Grof îşi găseşte cititorii,
iar marele ei merit acesta este: schimbă perspectiva asuptra morţii acelora care, tributari concepţiei
oficiale asupra lumii, încă se tem de trecere, dar intuiesc totuşi că “ trebuie să mai fie ceva”. Cartea
se adresează deopotrivă celor aflaţi în pragul trecerii, dar şi celor care îi insotesc, oferindu-le, pe
lângă sinteza înţelepciunii străvechi şi a abordărilor ştiinţifice, calea reconcilierii cu moartea prin
autoexplorare şi experienţe de conştiinţă extinsa.
Cartea este, aşa cum o recomandă Ervin Laslo “ O tratare strălucită a celui mai neglijat, dar în
acelaşi timp celui mai important subiect din existenţa umană. O lectură obligatorie pentru toţi
muritorii.”
În cadrul mai larg al tendinţelor actuale de “spargere a paradigmelor”, cărţile lui Stanislav Grof intră
în categoria de cărţi pe care eu le consider “ salvatoare”. Salvarea pe care o propune Grof prin
asumarea acestei transformări de percepţie asupra morţii, nu este doar a fiecărui individ în parte, ci
a întregii omeniri. “Oricat de neplauzibilă pare ideea unei transformări psihospirituale la scară largă,
faptul că ea poate apărea cu regularitate la nivel individual este foarte semnificativ. Din experienţa
mea, persoanele capabile să înfrunte moartea şi să se împace cu ea în procesul lor lăuntric sunt
predispuse să dezvolte un spirit de cetăţenie planetară, respect pentru viaţă în toate formele ei,
sensibilitate ecologică profundă, spiritualitate cu un caracter universal şi atotcuprinzător, aversiune
faţă de violenţă şi refuzul de a considera agresivitatea drept formă acceptabilă de rezolvare a
conflictelor. O astfel de transformare lăuntrică radicală prin ridicarea la un nou nivel de constiinţă ar
putea fi singura şansă de supravieţuire a omenirii. “ (Stanislav Grof)
 Încă primesc sfaturi “să-mi refac viaţa”,
presupunerea celor care mă sfătuiesc astfel fiind, desigur, că pentru mine totul s-a făcut praf şi
pulbere. Ceea ce este adevărat! Doar că ruinarea n-a însemnat
decât transformarea lumii mele vechi în cenuşa atât de necesară renaşterii lumii noi. Cineva care a
murit, m-a învăţat pe mine să trăiesc, pentru că, mi-e foarte clar acum, nu de moarte m-am temut
eu, ci de viaţă. De viaţă mi-era o frică de moarte!
Raluca Ardelean

Poti comanda această carte pe site-ul editurii Elena Francisc Publishing :

http://www.elenafrancisc.ro/ro/carte/detalii/1-Transpersonal-Calatoria-ultima/