UNIVERSITATEA „GEORGE BACOVIA” BACĂU

MONEDĂ ŞI CREDIT
- suport de curs -

Titular disciplină:
Lect. univ. drd. GABRIELA FOTACHE
 - BACĂU 2006 -

2
 CUPRINS

1. Capitolul 1. ORIGINEA, FORMELE ŞI FUNCŢIILE MONEDEI 5

1.1. Etimologia termenului “monedă”....................................................................................5
1.2. Istoricul monedei.............................................................................................................6
1.3. Caracteristicile şi funcţiile monedei.................................................................................9
1.4. Clasificarea semnelor monetare.....................................................................................11
1.5. Masa monetară...............................................................................................................12

2. Capitolul 2. MONEDA ŞI SISTEMUL MONETAR ÎN EPOCA PREMODERNĂ

ŞI MODERNĂ 15
2.1. Conţinutul sistemului monetar.......................................................................................15
2.2. Etape în evoluţia sistemelor monetare...........................................................................16
2.3. Evoluţia sistemului monetar al României......................................................................20
2.4. Moneda şi schimburile economice internaţionale..........................................................21
2.5. Sistemul monetar internaţional......................................................................................25
2.6. Sistemul monetar european şi tranziţia spre Uniunea Monetară...................................27

3. Capitolul 3 CREDITUL ŞI BĂNCILE ÎN SOCIETATEA CONTEMPORANĂ 31

3.1. Definiţia şi conţinutul creditului....................................................................................31
3.2. Formele creditului..........................................................................................................34
3.3. Funcţiile creditului şi riscurile creditării........................................................................43
3.4. Sursele formării creditului.............................................................................................46
3.5. Dobânda şi scontul.........................................................................................................47

4. Capitolul 4 INSTRUMENTE DE CREDIT 52

4.1. Titlurile de credit............................................................................................................52
4.2. Tendinţe în evoluţia instrumentelor de plată..................................................................56
4.3. Circuitele de plăţi...........................................................................................................58
4.4. Sistemul electronic de transfer al fondurilor..................................................................59

3
 5. Capitolul 5. SISTEME BANCARE 66
5.1. Etape în apariţia şi evoluţia băncilor..............................................................................66
5.2. Formarea sistemului bancar românesc...........................................................................68
5.3. Organisme bancare internaţionale..................................................................................74

6. Capitolul 6. PIAŢA MONETARĂ 78

6.1. Caracterizare generală a pieţei monetare.......................................................................78
6.1.1. Ce este piaţa monetară şi cum a evoluat ea ?.........................................................78
6.1.2. Piaţa monetară şi pieţele paralele............................................................................79
6.2. Operaţiuni ale pieţei monetare.......................................................................................83
6.2.1. Conceptul de compensaţie......................................................................................83
6.2.2. Etapele compensării................................................................................................86
6.2..3. Rolul compensaţiei pe piaţa monetară...................................................................91
6.2.4. Operaţiunile pieţei şi noile instrumente ale pieţei monetare deschise....................92
6.3. Piaţa monetară în România............................................................................................95
6.3.1. Trăsături ale pieţei monetare...................................................................................95
6.3.2. Tranziţia de la piaţa interbancară la piaţa monetară deschisă în România.............97

7. CAPITOLUL 7. BĂNCILE COMERCIALE (DE DEPOZIT) ŞI ROLUL LOR ÎN

SISTEMUL BANCAR 99
7.1. Rolul băncilor comerciale în sistemul bancar................................................................99
7.2. Operaţiunile pasive şi active ale băncilor comerciale..................................................103
7.3. Clientela bancară..........................................................................................................105
7.4. Serviciile oferite de băncile comerciale.......................................................................110
7.5. Importanţa gestionării riscurilor în activitatea bancară................................................113

8. Capitolul 8. BANCA CENTRALĂ DE EMISIUNE 116

8.1. Înfiinţarea Băncii Naţionale a României......................................................................116
8.1.1. Precursorii Băncii Centrale de Emisiune..............................................................116
8.1.2. Înfiinţarea Băncii Naţionale a României şi emisiunea de bancnote......................118
8.1.3. BNR şi interesele ce au determinat politica sa bancară........................................120
8.2. Funcţiile băncii de emisiune........................................................................................121
8.3. Intervenţia băncii de emisiune pe piaţa interbancară...................................................124

4
9. Capitolul 9. BĂNCILE DE AFACERI 126
9.1. Operaţiunile şi rolul băncilor de afaceri.......................................................................126
9.1.1. Tipuri de bănci de afaceri......................................................................................126
9.1.2. Rolul băncilor de afaceri în realizarea de operaţiuni, achiziţii şi fuziuni.............127
9.1.3. Răscumpărarea integrală pentru management (RIPM).........................................127
9.2. Societăţi financiare de plasament.................................................................................128
9.2.1. Titlurizarea ; Fondul comun de creanţe (FCC).....................................................129
9.2.2. Societăţile de investiţii financiare.........................................................................130

10. Capitolul 10. BĂNCILE ŞI INSTITUŢIILE DE CREDIT SPECIALIZATE

131
10.1. Locul şi rolul băncilor specializate in economii........................................................131
10.2. Leasingul si factoringul..............................................................................................132
10.3. Bancile de comert exterior si rolul lor in sprijinirea comertului................................133
10.4. Casele de economii şi cooperaţia de credit................................................................135

11. Capitolul 11. ECHILIBRUL MONETAR ŞI INFLAŢIA 139

11.1. Conceptul de echilibru monetar şi inflaţia.................................................................139
11.2. Cauzele apariţiei inflaţiei şi formele acesteia............................................................140
11.3. Efecte şi politici de combatere a inflaţiei...................................................................142

12. BIBLIOGRAFIE 145

5
 CAPITOLUL 1. ORIGINEA, FORMELE ŞI FUNCŢIILE MONEDEI

1.1. Etimologia termenului “moneda”

1.2. Istoricul monedei
1.3. Caracteristicile şi funcţiile monedei
1.4. Clasificarea semnelor monetare
1.5. Masa monetară

Obiectul disciplinei MONEDĂ ŞI CREDIT îl reprezintă studierea unor laturi obiective şi

subiective semnificative, de legiferare şi organizare a relaţiilor băneşti şi de credit.
Principalele ipostaze ale relaţiilor băneşti şi de credit investigate sunt:
- legităţile care guvernează relaţiile băneşti şi de credit în evoluţia lor în decursul
dezvoltării economico-sociale;
- reglementările juridice, uzanţele, practica monetară şi de credit pe plan naţional şi
internaţional;
- rolul monedei, al băncilor şi creditului în viaţa economică şi socială
Ca disciplină de învăţământ, MONEDA ŞI CREDITUL se corelează prin conţinutul său cu
economia politică, care studiază ansamblul relaţiilor economice şi care îi asigură baza teoretică şi
metodologică, cu finanţele, al căror areal include relaţiile băneşti şi mutaţiile patrimoniale pe care
acestea le provoacă, cu ştiinţele juridice, întrucât organizarea monetară, bancară şi activitatea de
creditare se află sub incidenţa legii, cu doctrinele economice şi politice care se constituie ca punct
de plecare şi suport pentru formularea şi promovarea politicilor monetare şi de credit.

1.1. Etimologia termenului “monedă”

Cuvântul “monedă” provine din termenul latin “moneta” derivat din verbul “moneo” cu
semnificaţia de “a avertiza”.
În lumea romană primul atelier monetar a început să funcţioneze din anul 269 î.Hr. acest
atelier era plasat pe Capitoliu, lângă templul zeiţei Junona (soţia lui Jupiter, protectoarea femeilor,
în special a celor căsătorite şi a viitoarelor mame). Legat de episodul prin care gâştele sacre ale
templului au avertizat asupra iminentului asalt al galilor şi au salvat Roma, zeiţa a primit şi
supranumele de moneta (avertizoare). Acest nume s-a extins apoi asupra atelierului şi producţiei lui
şi a pătruns în vorbirea curentă.

6
 În terminologia monetară contemporană se utilizează alternativ doi termeni: unul care
exprimă, în general unitatea de valoare: “bani”, altul care exprimă forma naţională reprezentativă:
moneda. Cu timpul cei doi termeni au devenit sinonimi.
În DEX termenul de monedă este definit ca fiind “ban de metal (rar de hârtie) care are sau a
avut curs legal pe teritoriul unui stat”.
În prezent, termenul de monedă, nu se foloseşte doar în accepţiunea de piesă de metal
determinată, ci în sensul său larg ce cuprinde şi biletele de bancă şi banii de cont.

1.2. Istoricul monedei

Evoluţia istorică a monedei poate fi grupată în trei mari etape:
 de la economia de troc la moneda abstractă
 de la moneda abstractă la moneda concretă sau materială (cu valoare intrinsecă)
 de la moneda materială la moneda dematerializată sau simbolică (fără valoare intrinsecă)
a) de la economia de troc la moneda abstractă
Moneda apare de timpuriu în istoria societăţii umane, fiind prezentă în tranzacţii sub forma
unor mărfuri obişnuite şi variate.
Exteriorizarea valorii se realiza odată cu schimbul, prin raportarea mărfurilor la o marfă care
îndeplinea rolul de monedă.
Acest etalon de valori nu putea fi decât o monedă abstractă, o monedă care nu dă loc la o
reprezentare concretă.
În Egipt, Grecia şi Roma în antichitate s-a folosit ca etalon de valori “capul de vită”
b) de la moneda abstractă la moneda concretă sau materială (cu valoare intrinsecă)
Moneda materială era reprezentată de un anumit bun care a înlăturat trocul şi care intervenea
efectiv în schimbul de mărfuri.
Măsurarea valorii mărfurilor obişnuite va fi posibilă prin stabilirea unui bun în calitate de
etalon monetar. Bunul monedă etalon trebuie să fie durabil, pentru a conserva puterea de
cumpărare. Era necesar, de asemenea, să fie divizibil, pentru a permite efectuarea plăţilor şi să
prezinte valoare proprie, intrinsecă, suficient de mare şi stabilă.
Moneda materială a trecut prin două faze:
- moneda marfă – este vorba de o marfă aleasă printre multe altele având calităţi
fundamentale efectuării schimbului (se detaşează uşor, are o anumită valoare de întrebuinţare, este
divizibilă, dă încredere la toată lumea, şi care se conservă pe un timp îndelungat). De exemplu:
sclavi, tutun, ceai, ţesături etc.
- moneda metalică – bunurile folosite anterior au fost rapid înlocuite iniţial cu metalele şi
aliajele comune (cupru, bronz, fier) apoi cu metale preţioase (aur şi argint). Iniţial, metalele

7
preţioase circulau sub formă de lingouri, apoi sub formă de monedă de aur sau argint emisă de
puterea politică.
Primele monede din metal preţios ar putea fi socotite cele din China (sec. XI î. Hr.) apărute
sub forma unor piese de bronz ce prezentau diverse inscripţii şi denumiri pitoreşti. Mai târziu, în
secolul al III-lea î.H. chinezii au inventat piese de bronz rotunde cu o gaură patrulaterală în centru.
Herodot (484-420 î.Hr.) susţine că în Europa, primele monede metalice ar fi apărut în statul elen
Lydia (a doua jumătate a sec. al VII-lea î.Hr.). Spre deosebire de emitenţii monedei chineze, lydienii
au procedat la ştampilarea pieselor de dimensiuni şi valori variabile sau identice. Regele lydian Gyg
(687-650 î.Hr.)1este considerat în istoriografia economică drept inventator al monedei propriuzise,
deoarece din timpul domniei sale datează cele mai vechi piese, bătute în electrum – aliaj din aur şi
argint.
În Lydia, prin tehnologia separării aurului de argint s-au pus bazele primului sistem bimetalist
din istorie.
Pe teritoriul României primele monede autohtone cunoscute au fost drahmele de argint
bătute la Histria în sec. X-IV î.Hr. Geto-dacii au emis, începând din jurul anilor 300 î.Hr. monede
proprii, iniţial imitaţii după modelele greco-macedonene, apoi cu simboluri locale originale.
În lumea tracilor existau şi meşteri specializaţi – dovada fiind atelierele metalurgice de la
Pecica (judeţul Arad), sărata Monteoru (judeţul Buzău), unde se folosea tipare pentru turnarea
pieselor. În depozitul de bronzuri de la Drajna de Jos (judeţul Prahova), săbii şi seceri, recuperate
integral sau fragmentar, nu prezintă urme de utilizare. Ele au fost considerate de specialişti drept
„lingouri” pentru facilitarea schimbului de bunuri materiale.
Din Hallstatt-ul mijlociu (850-650 î.Hr.), în aria culturii Basarabi s-au descoperit primele
tezaure certe de obiecte-bani din aur. Piesele au aceeaşi mărime şi au forma inelelor şi verigilor. Tot
acum se integrează istoric „cea dintâi exploatare negustorească” greacă pe litoralul apusean al Mării
Negre. Cea mai cunoscută colonie grecească – Histria- a fost întemeiată în anul 657 î.Hr. Histria
este prima colonie grecească ce emite monedă proprie – drahma de argint (sec. V î.Hr.). S-au
descoperit câteva sute de piese pe un spaţiu geografic considerabil – Valea Oltului – Carpaţii
Răsăriteni – Valea Nistrului. Histria a emis şi monedă de bronz, descoperită în depozitul de la
Fedeşti (judeţul Vaslui).
Dezvoltarea schimbului a solicitat perfecţionarea sistemului monetar. Histrienii au introdus în
circulaţie noi piese divizionare din argint (oboli şi hemioboli), necesare tranzacţiilor mărunte.
Circulaţia drahmelor, a obolilor şi hemiobolilor din argint, a pieselor din bronz emise de
Histria a conturat primul sistem monetar pe teritoriul României.

1
Păun, N., Bani şi bănci în structuri europene, Ed. Biblioteca Apostrof, Cluj, 1995, p.8

8
 Triburile geto-dace au emis monedă proprie în cursul secolului al III-lea î.Hr. emisiunea
dacică a continuat sporadic până în ultimele decenii ale secolului I î.Hr. Monetăriile locale au imitat
tetradrahmele macedonene. În prima fază, a secolului al III-lea, conţinutul de argint şi calitatea
metalului sunt apropiate modelului. Apoi, piesele locale încep să aibă valoare proprie scăzută,
bronzul şi chiar fierul vor predomina în aliaj.
În perioada de maximă dezvoltare a civilizaţiei de tip Laténe în statul dac, au încetat
emisiunile monetare proprii. Totodată, se constată arheologic mari cantităţi de denari romani
republicani de argint. Daco-geţii utilizează frecvent moneda romană, însă, conform descoperirilor
arheologice din judeţul Timiş, unde s-au găsit tipare monetare de bronz, se pare că pe lângă denarii
autentici, bătuţi în atelierele Imperiului, circulau şi piese false, bătute în ateliere autohtone.
Se poate considera că moneda a constituit la început o a treia marfă intervenită în actul de
schimb, care datorită calităţilor sale a fost adoptată ca principal mijloc de intermediere a
tranzacţiilor.
c) de la moneda materială la moneda dematerializată sau simbolică (fără valoare
intrinsecă)
Începând din sec. al XVII-lea se trece de la o monedă cu valoare deplină la o monedă fără
valoare intrinsecă sau pur simbolică fixată şi garantată de stat.
Cu secole în urmă, anumite servicii financiare erau furnizate de aurari. Aceştia ofereau
clienţilor încăperi sigure pentru depozitarea obiectelor de valoare (mai ales bijuterii) şi a monedelor
de aur sau argint. Iniţial, chitanţele erau eliberate în numele depozitarului, dar, în timp, acestea au
început să fie plătibile celui care le deţinea. Acesta a fost începutul unui lung proces istoric care a
condus, în final, la apariţia bancnotelor (bani de hârtie). Clienţii au găsit aceste chitanţe foarte utile,
având posibilitatea utilizării lor ca mijloc de plată, fără a fi nevoie să fie returnate la emitent.
Chitanţele nu aveau o valoare a lor, intrinsecă, dar erau un simbol al metalului preţios deţinut de
aurar în custodie.
Chitanţele aurarilor prefigurau viitoarele bancnote. Pe măsură ce populaţia s-a obişnuit cu
acest sistem, a devenit posibil pentru aceşti primi bancheri să emită mai multe bancnote decât
valoarea metalelor preţioase pe care le deţineau efectiv. Astfel, treptat, au apărut primele bănci care
au început să acorde credite pentru care percepeau dobândă. Odată cu extinderea rolului băncilor, au
fost create premisele utilizării „monedei scripturale” sau a „banilor de cont” (disponibilităţi băneşti
aflate în conturi bancare şi care pot fi transferate între conturile diferitelor persoane fizice şi
juridice).
În această etapă distingem următoarele forme ale monedei: biletul de bancă, hârtia monedă,
moneda fiduciară, bani de cont (moneda scripturală, moneda electronică).

9
 Biletul de bancă apare pentru prima dată în Suedia în sec XVII. Este un titlu de creanţă,
având caracteristicile unui titlu de credit (efect de comerţ).
Hârtia monedă apare în momentul în care biletul de bancă are un curs forţat (nu mai este
convertibil în aur).
Moneda fiduciară este o monedă cu valoare proprie inferioară valorii nominale fiind
confecţionată din metale obişnuite.
Banii de cont reprezintă disponibilităţile aflate în conturile bancare şi care circulă între aceste
conturi prin operaţii de virament sau transfer între conturi (cecul şi viramentul).
Moneda electronică se diferenţiază de celelalte forme ale monedei cel puţin prin două
aspecte:
- nu are curs legal în sensul că poate fi refuzată la plată;
- nu este reutilizabilă, aşa cum este biletul de bancă şi hârtia monedă care sunt folosite la
mai multe tranzacţii în cadrul circulaţiei monetare.
Diferenţa faţă de moneda scripturală constă în faptul că, în cazul monedei electronice, puterea
de cumpărare este dată de simpla posesie a cărţii de credit, care este de fapt, proba creanţei
purtătorului respectiv.

1.3. Caracteristicile şi funcţiile monedei

Pentru a îndeplini rolul banilor în mod eficient, un activ (formă a valorii economice) trebuie
să prezinte anumite calităţi şi caracteristici2:
Acceptabilitate generală - populaţia trebuie să aibă încredere în forma sub care se prezintă
banii, pe care urmează să-i folosească. În caz contrar, banii nu vor fi acceptaţi şi vor înceta să mai
fie un mijloc de schimb. Banii pot fi acceptaţi fie datorită valorii intrinseci pe care o are materialul
din care sunt confecţionaţi (cum a fost cazul monedelor din aur şi argint), fie datorită garanţiei
acordată prin lege (cazul banilor de hârtie, ca monedă fiduciară – bazată pe încredere).
Durabilitate – societatea va refuza să accepte ceva care se deteriorează rapid sau este
perisabil, deoarece nu va reuşi să acopere intervalul între cumpărare/vânzare, efectuarea plăţii şi
utilizarea ulterioară a banilor pentru noi achiziţii. În acest sens, banii trebuie să fie durabili atât din
punct de vedere fizic, cât şi din punct de vedere al stabilităţii valorii. Banii sunt mai puţin acceptaţi
dacă, datorită inflaţiei ridicate, oamenii se îndoiesc de puterea lor de cumpărare.
Divizibilitate – banii trebuie să fie divizibili, pentru a fi utili şi în cazul tranzacţiilor de
valoare mică. Atunci când se foloseau monedele de aur, această problemă era rezolvată prin
folosirea altor metale cu valoare unitară mai mică (argint, cupru). În cazul bancnotelor, problema

2
Ionescu, L.C. – coordonator, Economia şi rolul băncilor, vol I, Edit. Economică, Bucureşti, 1997, p. 158-159

10
este rezolvată prin gama valorilor nominale, exprimate în unităţi monetare, precum şi prin moneda
divizionară.
Omogenitate – unităţile monetare care descriu aceeaşi valoare trebuie să fie identice. Cu alte
cuvinte, o bancnotă de o anumită mărime (cupiură) trebuie să aibă aceeaşi putere de cumpărare ca
orice altă bancnotă reprezentând aceeaşi cupiură.
Recognoscibilitate (uşurinţa identificării) – pentru a fi acceptaţi, banii trebuie să fie uşor de
recunoscut. În acelaşi timp, este necesar ca falsificarea banilor să fie imposibilă sau cât mai dificilă.
Bancnotele moderne includ din ce în ce mai multe elemente de siguranţă, pentru a reduce
posibilitatea contrafacerii.
Portabilitate – comerţul ar fi foarte restrâns dacă forma banilor nu ar permite o manipulare
facilă. Bancnotele sunt atractive pentru că se pot transporta uşor, iar sistemul de plăţi prin cec
permite ca depozitele bancare să fie uşor transferate, indiferent unde se află beneficiarii plăţilor.
Cantitate limitată – pentru a servi ca bani, o marfă trebuie să fie oferită într-o cantitate strict
delimitată. Dacă s-ar afla pe piaţă în exces, cantităţile necesare ar fi prea mari, voluminoase,
incomode. Desigur, dacă marfa având rolul de bani ar fi insuficientă, comerţul ar fi inhibat.
Principiul cantităţii limitate este un corolar al caracteristicilor banilor, exprimând sintetic relaţia
dintre raritatea resurselor economice şi tendinţa de creştere nelimitată a necesităţilor social-umane.
Orice tratare ştiinţifică a monedei începe prin enumerarea funcţiilor monedei, enunţate pentru
prima dată de Aristotel (384-322 î.Hr.) în opera sa “Politica”. Aceste funcţii sunt:
a) etalon al valorii
b) instrument de plată (mijloc de schimb)
c) mijloc de tezaurizare (de rezervă a valorii)
a) ca etalon al valorii moneda face posibilă compararea preţurilor mărfurilor şi serviciilor
celor mai diferite, stabilirea raporturilor de echivalenţă dintre ele.
În această funcţie, moneda măsoară valoarea bunurile şi serviciilor tranzacţionate. Moneda
este instrumentul de calcul economic legat de schimb, înainte de a fi unitate intermediară de
schimb.
b) mijloc de schimb – moneda reprezintă un mijloc de reglare, imediată a obligaţiilor
pecuniare dintre parteneri.
Moneda este mijlocul de plată general acceptat, permiţând cumpărarea unui bun oarecare sau
stingerea unei datorii.
c) Moneda – mijloc de tezaurizare – moneda serveşte ca rezervă de valoare “lichidă” adică
preschimbabilă în orice bunuri şi servicii.

11
 Această funcţie a monedei este generată de faptul că nu are loc o coincidenţă în timp între
momentul încasării şi momentul cheltuirii unei cantităţi de monedă. În acest context moneda devine
instrument de economisire.
Funcţiile prezentate se bucură de un consens larg în rândul economiştilor. Totuşi, în unele
lucrări de specialitate3 sunt sugerate şi alte funcţii ale banilor:
- Mijloc de realizare a tranzacţiilor unilaterale – nu toate plăţile implică tranzacţii în două
sensuri. Exemple de plăţi unilaterale pot fi plata impozitelor, a donaţiilor sau operelor de caritate.
- Mijloc de influenţare a activităţii economice – evoluţia masei monetare într-o economie
poate influenţa producţia, preţurile, utilizarea forţei de muncă. Majorarea sau scăderea masei
monetare afectează puterea de cumpărare, producţia sau furnizarea de bunuri şi servicii. De
asemenea, există o legătură directă între masa monetară şi inflaţie.
- Simbol al bogăţiei şi puterii economice – în acest sens, banii reprezintă obiect de studiu
nu numai pentru economie, ci şi pentru alte ştiinţe sociale, cum sunt sociologia şi politologia.

1.4. Clasificarea semnelor monetare

În decursul evoluţiei economice, moneda şi semnele ei au evoluat şi ele, unele au apărut şi s-
au extins rapid sau treptat, altele au dispărut.
Paralel cu această evoluţie, diferitele teorii monetare au imprimat monedei sau semnelor
monetare semnificaţii, funcţii şi acţiuni specifice potrivit propriilor lor susţineri.
Criterii de clasificare a semnelor monetare:
1. forma de existenţă a monedei în raport de care moneda se clasifică în: materială
(moneda metalică şi moneda de hârtie) şi de cont (scripturală)
2. în funcţie de emitentul semnelor monetare putem grupa moneda în:
- moneda creată de agenţii economici – a funcţionat în cadrul sistemelor monetare bazate
pe etalonul aur-monedă pe baza unui mecanism simplu. Agenţii economici se prezentau la
monetărie cu lingouri de aur şi primeau în contrapartidă echivalentul lor în aur-monedă;
- moneda creată de tezaur: vizează îndeosebi moneda divizionară, fără a exclude însă rolul
pe care îl exercită statul în economia modernă, atât în ce priveşte creaţia monetară de ansamblu, cât
şi în domeniul politicilor monetare;
- moneda creată de bănci: relevă rolul decisiv pe care îl au băncile în creaţia monetară, pe
de o parte, prin emiterea biletelor de bancă (de către banca centrală) şi, pe de altă parte, prin crearea
monedei de cont sau scripturală (de către băncile comerciale).
3) un alt criteriu este valoarea intrinsecă în raport de care moneda cunoaşte două forme:

3
Ionescu, L.C. – coordonator, Economia şi rolul băncilor, vol I, Edit. Economică, Bucureşti, 1997, p. 160

12
 - moneda cu valoare integrală – este moneda care conţine o cantitate de metal preţios egală
cu cantitatea de metal preţios ce i se atribuie prin valoarea nominală.
- Moneda semn – este reprezentată de monedele de metal sau de hârtie pe care sunt
imprimate valori exprimate printr-un anumit număr de unităţi monetare. Aceste valori sunt
fiduciare, acceptate şi utilizate prin încrederea reciprocă, atribuindu-li-se o anumită putere de
cumpărare.
4) În funcţie de obligaţiile pe care şi le asumă emitentul monedele se pot grupa în convertibile
şi neconvertibile.
- moneda convertibilă a fost reprezentată iniţial de bancnote care puteau fi preschimbate în
metal preţios. Aceasta era o formă a convertibilităţii interne. Mai târziu unica formă de
convertibilitate este cea externă.
- moneda neconvertibilă desemnează în exclusivitate moneda care circulă numai în cadrul
graniţelor naţionale.
5) în funcţie de capacitatea liberatorie (stabilită juridic) a monedei, există următoarea
clasificare:
- moneda legală – cu capacitate liberatorie sau circulaţie nelimitată, recunoscută prin lege,
atribuită monedei naţionale;
- moneda fracţionară – cu capacitate liberatorie limitată, atribuită monedei de argint (atunci
când circula paralel cu moneda de aur în cadrul monometalismului aur) şi monedei divizionare;
- moneda facultativă – care este, de regulă o monedă străină.

1.5. Masa monetară

Statul, prin intermediul Guvernului şi Băncii Centrale, încearcă, prin politici
macroeconomice, să controleze cantitatea de mijloace băneşti, în principal pentru a menţine
stabilitatea preţurilor (respectiv stabilitatea puterii de cumpărare a monedei naţionale).
Masa monetară reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti aflate în circulaţie, într-o anumită
perioadă. Deşi poate părea o problemă simplă, în practică, determinarea masei monetare este
complicată de varietatea componentelor sale.
Funcţia de mijloc de schimb şi funcţia de activ de rezervă sunt esenţiale pentru circulaţia
banilor. Capacitatea de a acţiona ca intermediar al schimburilor este o funcţie de bază a banilor,
pentru că eliberează comerţul de restricţiile trocului.
Funcţia de activ de rezervă (pentru economisire, acumulare, tezaurizare) se află într-o strânsă
corelaţie cu funcţia de mijloc de schimb, deoarece banii pot intermedia schimburi economice numai
dacă populaţia este pregătită atât să-i accepte, cât şi să-i păstreze sau depoziteze. Unele active, cum

13
ar fi clădirile sau acţiunile, pot servi ca mijloc de păstrare a averii, dar nu pot fi folosite, convenabil,
pentru a efectua plăţi (nu sunt suficient de „lichide” în sens monetar).
Capacitatea unui activ de a servi ca bani poate fi evaluată după funcţia de mijloc de schimb şi
cea de activ de rezervă; diferite active îndeplinesc aceste funcţii, în grade diferite.
În acest sens, componentele masei monetare pot fi clasificate în funcţie de gradul de
lichiditate, care indică uşurinţa utilizării diferitelor active monetare în efectuarea plăţilor:
- bani primari (baza monetară);
- bani secundari;
- quasi-bani
această clasificare este teoretică-metodologică; în practică, statistica prezintă structura masei
monetare sub forma „agregatelor monetare”.
Banii primari reprezintă aşa-numita bază monetară, constituie o creanţă faţă de banca
centrală şi constau din:
- numerar (bancnote şi monede);
- depozitele băncilor comerciale păstrate la banca centrală (în contul rezervelor minime
obligatorii)
Banii secundari reprezintă disponibilităţile la vedere şi constau în creanţe faţă de băncile
comerciale; acestea pot fi folosite ca mijloc de plată prin emiterea de cecuri asupra unor depozite la
vedere.
Baza monetară şi depozitele la vedere definesc masa monetară în sens restrâns.
Cvasi-banii reprezintă, în general, depozite la termen, statut care poate fi ambiguu. Deşi
aceste active financiare nu sunt bani lichizi (deoarece nu pot fi utilizate, direct, ca mijloc de plată),
ele pot fi transformate în numerar, fără mari dificultăţi şi cu un cost scăzut. Economiile populaţiei
depuse la bănci şi unele depozite la termen sunt exemple de quasi-bani.
De asemenea, depozitele din instituţiile financiare nebancare reprezintă o parte importantă a
quasi-banilor; această definiţie nu include conturile care necesită o perioadă lungă pentru avizare
sau care impun penalităţi pentru retragerea banilor în avans. Dobânda plătită pentru ele protejează
valoarea investiţiei deponentului. Banii primari, şi majoritatea celor secundari, nu asigură valoarea,
dar sunt mai utili pentru efectuarea plăţilor (au un grad mai ridicat de lichiditate). În schimb, quasi-
banii păstrează sau chiar sporesc valoarea, dar au un grad redus de lichiditate.
Astfel se poate observa relaţia invers proporţională între lichiditate şi profitabilitate în
deţinerea diferitelor componente ale masei monetare.
Structura masei monetare şi agregatele monetare

14
 Pe măsura dezvoltării pieţelor monetare şi a diversificării activelor financiare, structura masei
monetare devine din ce în ce mai complexă, ceea ce impune definirea şi redefinirea periodică a
componentelor sale.
În terminologia specifică domeniului monetar, componentele masei monetare sunt denumite
agregate monetare. În majoritatea cazurilor, simbolul unui anumit agregat monetar este „M”,
având un număr de ordine drept indice: M0, M1, M2, ... , Mn. De regulă, acest indice este corelat cu
gradul de lichiditate al agregatelor monetare, în sens descrescător.
Pe măsura creşterii „numărului de ordine”, forma statistică a masei monetare include mai
multe componente. Astfel, M1 include pe M0, M2 include pe M1 (deci şi pe M0) ş.a.m.d.
În buletinele lunare sau trimestriale ale Băncii naţionale a României, componentele masei
monetare sunt prezentate după cum urmează:
- M1
- Numerar în afara sistemului bancar;
- Disponibilităţi la vedere (agenţi economici, populaţie, alte disponibilităţi)
- Cvasi-bani
- Depozite ale populaţiei (economii):
- la vedere
- pe termen
- Depozite în lei (agenţi economici)
- depozite pe termen
- depozite condiţionate
- certificate de depozit
- Depozite în valută ale rezidenţilor (agenţi economici, populaţie, alte depozite)
- la vedere şi pe termen
- condiţionate
Pe baza structurii prezentate se poate exemplifica „algebra” agregatelor monetare:
M1 = Numerar în afara sistemului bancar +
Disponibilităţi la vedere

Cvasi-bani = Economii ale populaţiei +

Depozite în lei ale agenţilor economici +
Depozite ale rezidenţilor
M2 = M1 + Cvasi-bani
Având în vedere dezvoltarea pieţelor monetar-financiare în România, este posibil ca Banca
Naţională a României să calculeze şi să prezinte statistic noi agregate ale masei monetare.

15
 În ţări cu economie de piaţă dezvoltată structura masei monetare se află în continuă
diversificare.

16
 CAPITOLUL 2. MONEDA ŞI SISTEMUL MONETAR ÎN EPOCA
PREMODERNĂ ŞI MODERNĂ

2.1. Conţinutul sistemului monetar

2.2. Etape în evoluţia sistemelor monetare
2.3. Evoluţia sistemului monetar al României
2.4. Moneda şi schimburile economice internaţionale
2.5. Sistemul monetar internaţional
2.6. Sistemul monetar european şi tranziţia spre Uniunea Monetară

2.1. Conţinutul sistemului monetar

Sistemele monetare reprezintă forme de organizare a baterii şi circulaţiei monedei într-o ţară
sau alta, organizare realizată prin normele dictate de stat, dar şi prin norme ce decurg din cutume.
(Turliuc).
Sistemul monetar în sens administrativ reprezintă totalitatea dispoziţiilor legale şi cu caracter
normativ elaborate de statul respectiv cu privire la emisiunea şi circulaţia monedei în cadrul unei
economii naţionale.
Prin sistemul monetar sunt reglementate următoarele elemente ale circulaţiei băneşti:
alegerea metalului preţios care îndeplineşte funcţia de etalon, respectiv de echivalent general
(aur, argint sau ambele metale)
denumirea unităţii monetare a statului respectiv (dolar, liră, franc, leu etc.)
stabilirea instrumentelor efective de circulaţie şi de plată (monedă efectivă, monedă
fiduciară, bilete de bancă, titluri de credit etc.)
reglementarea baterii monedei (cu valoare deplină sau fără valoare deplină, respectiv
monede din metale preţioase şi monede fiduciare)
reglementarea emisiunii monetare şi a decontărilor fără numerar (prin virament);
organizarea şi atribuţiile băncii centrale de emisiune
stabilirea relaţiilor cu alte sisteme monetare pe plan internaţional.
Organizarea sistemului bănesc este determinată de stadiul de dezvoltare economică şi politică
a statului respectiv şi de corelaţia cu sistemele monetare ale altor state şi a normelor convenite pe
plan internaţional.

17
 2.2. Etape în evoluţia sistemelor monetare
Primele încercări ale organizării sistemelor monetare au avut loc în Lydia (Bazinul
Mediteranean) odată cu centralizarea şi uniformizarea operaţiunilor de batere a monedelor de aur şi
argint. Modelul organizării monetare din Lydia s-a extins ulterior la popoarele vecine: perşii, grecii,
romanii.
Principalele caracteristici:
- fărâmiţare – descentralizarea baterii monedei, lipsa de unitate a circulaţiei monetare la
nivelul unei ţări;
- deteriorarea monedei – prin uz şi prin falsificare, determinând o scădere a valorii reale
comparativ cu valoarea nominală, respectiv diminuarea puterii de cumpărare.
În sec. al XIX-lea au existat trei sisteme privind moneda metalică:
- monometalismul argint în unele ţări din Asia, sistem care a dispărut treptat în a doua jumătate
a sec. XIX ca urmare a creşterii rapide a producţiei de aur;
- monometalismul aur;
- bimetalismul.
Bimetalismul reprezintă o bază a unui sistem monetar în cadrul căruia două metale – aurul şi
argintul – servesc concomitent ca echivalent general şi ca mijloc de circulaţie.
În bimetalism se întâlnesc două variante:
- varianta monedei paralele (Germania) – raportul de valoare dintre cele două metale
monetare era liber (mărfuri cu două preţuri – în aur şi argint);
- varianta monedei duble (SUA, Franţa, România) raportul de valoare dintre cele două
metale monetare era fixat de stat, stabilit prin lege (diferenţa dintre raportul stabilit de stat şi cel al
pieţei a dat naştere fenomenului speculativ). Raportul de piaţă a decurs din nivelul comparativ al
productivităţii muncii în extracţia aurului şi argintului şi din relaţia cerere – ofertă pentru cele două
metale.
La sfârşitul secolului XIX monometalismul aur s-a introdus în tot mai multe ţări: Germania,
Franţa Olanda, România, Rusia, Japonia etc.
În istoria monedei, funcţia de etalon a fost îndeplinită la începuturile sale de mărfuri
obişnuite, pentru ca treptat, această poziţie să fie cucerită de metalele preţioase (Au şi Ag), locul lor
fiind preluat apoi de valute şi devize. În prezent se afirmă în această calitate un nou tip de etalon,
cel al puterii de cumpărare.
Noţiunile de etalon monetar, monedă etalon şi unitate monetară sunt atât de legate între ele
încât nu de puţine ori au fost considerate sinonime. Totuşi trebuie făcută distincţia între moneda
legală, ca semn sau instrument monetar şi etalonul monetar, ca modalitate de precizare şi
concretizare a unităţii monetare.

18
 În funcţie de conţinutul etalonului monetar adoptat, practica monetară a consacrat mai multe
tipuri de sisteme monetare:
1. sisteme monetare având drept etalon metalul monetar, în raport de care au funcţionat:
- sisteme monetare bimetaliste, bazate pe un dublu etalon (Au şi Ag);
- sisteme monetare monometaliste, funcţia de etalon fiind îndeplinită de unul dintre
cele două metale (Au, Ag)
2. sisteme monetare bazate pe etalonul combinat (Au-devize);
3. sisteme monetare bazate pe etalonul putere de cumpărare – etalon format prin contribuţia
bunurilor şi serviciilor create în cadrul fiecărei economii naţionale.
Sistemul monetar bimetalist
A fost introdus la începutul sec. XIX, în încercarea de a asigura stabilitatea monedei prin
procese compensatoare, mai bine decât monometalismul Ag. Baterea monedelor etalon pentru
ambele metale era liberă iar circulaţia lor era paralelă şi simultană.
În funcţie de modalitatea de stabilire a raportului valoric dintre cele două metale,
bimetalismul a cunoscut trei variante:
a) bimetalismul integral – caracterizat prin menţinerea unui raport fix de schimb, statul
fixând prin lege un raport de valoare de 1 la 15,5. Baterea monedelor, în aceste condiţii, era
nelimitată, monedele având o putere liberatorie egală. Principalul avantaj al acestei variante era
asigurarea unei cantităţi suficiente de monedă. Bimetalismul integral prezenta însă dezavantajul
impus de legea circulaţiei monetare, conform căreia: “moneda rea, scoate din circulaţie moneda
bună” (la schimbarea raportului de valoare moneda din metalul mai preţios era retrasă din circulaţie
- tezaurizare).
b) bimetalismul paralel – monedele circulau independent, fiecare având putere liberatorie
nelimitată. Raportul de valoare era fixat de piaţă fără intervenţia autorităţii monetare.
c) bimetalismul parţial – unul din metale (Au) era cel din care era bătută moneda-etalon, în
mod nelimitat. Ag – folosit atât la baterea monedei etalon pe baza raportului de valoare fixat prin
lege, cât şi la baterea de monedă secundară (divizionară) care se găsea în alt raport valoric faţă de
moneda-etalon, având o putere liberatorie limitată.
Sisteme monetare bazate pe etalonul Au
a)Etalonul Au-monedă (Gold Specie Standard) - clasic
Etalonul Au-monedă funcţionează de la sfârşitul sec. XIX până la primul război mondial.
Prima ţară ce adoptă acest tip de etalon Anglia 1818, urmată de celelalte ţări europene, după 1870,
SUA – 1900, România 1890.

19
 Acest tip de etalon se caracterizează printr-o stabilitate relativă influenţată de anumiţi factori
cum sunt: evoluţia ciclică a economiei, evoluţia preţului aurului şi raportul cerere-ofertă de metal
preţios.
Etalonul aur-monedă se baza pe două principii:
- baterea liberă a monedelor de Au – asigură echivalenţa între valoarea nominală şi valoarea
comercială, de piaţă a metalului monetar şi tezaurizarea nestânjenită a monedelor lucru care asigură
adaptarea masei monetare la necesităţi;
- circulaţia liberă a Au pe plan internaţional – determină convertibilitatea liberă şi
nelimitată a bancnotelor (valoarea lor nominală = valoarea proprie a monedei Au).
Ponderea covârşitoare a banilor în circulaţie au avut-o bancnotele. Alături de Au şi moneda de
hârtie, funcţiile monedei erau îndeplinite de Ag şi alte semne monetare.
Până la începutul primului război mondial are loc sistarea convertibilităţii bancnotelor în
aur, fapt determinat de următorii factori:
- accentuarea dezvoltării inegale a ţărilor industrializate;
- repartiţia inegală a Au pe plan mondial;
- retragerea aurului din circulaţie;
- emisiunea banilor de hârtie pentru nevoile statului.
După primul război mondial se încearcă reinstaurarea etalonului Au clasic, dar fără succes.
b) Etalonul Au-lingouri (Gold Bullion Standard)
Etalonul Au-lingouri funcţionează o foarte scurtă perioadă după primul război mondial. El
reprezintă o variantă limitată a etalonului Au clasic, variantă în care bancnotele erau convertibile în
lingouri, fapt ce limitează convertibilitatea. Acest etalon a fost introdus în Anglia în anul 1925,
Franţa 1928. Sistarea convertibilităţii Au-lingouri – 1931 Anglia, 1936 Franţa, a limitat excesiv
posibilităţile de adaptare a masei monetare la necesităţile circulaţie, unul din efectele cele mai
importante fiind criza de supraproducţie 1929-1933.
c) Etalonul Au-devize (Gold Exchange Standard)
Devizele reprezintă titluri de creanţă exprimate în monedă străină. Ele conferă dreptul
deţinătorului de a primi în ţara străină, imediat sau într-un termen apropiat o sumă în valuta acestei
ţări.
Acest etalon a pus bazele sistemelor monetare naţionale după Conferinţa monetară din 1922
de la Genova, fiind o formă de etalon Au redus. A apărut după primul război mondial (după unii
autori) când în cadrul Ligii Naţiunilor s-a făcut recomandarea ca în decontările internaţionale să se
folosească devizele ca mijloc de plată.

20
 După alţi autori, etalonul Au-devize este introdus la sfârşitul sec. XIX când circulaţia
monetară internă era garantată şi prin titluri de creanţă (trate, remiteri, cecuri etc.) emise în monede
străine.
În cazul utilizării acestui etalon, nu există însă o legătură directă între bancnotele în circulaţie
şi Au deţinut de banca de emisiune. Convertirea se asigură prin devize care , la rândul lor, sunt
convertibile în Au.
Principalele dezavantaje ale etalonului Au-devize:
- favorizează starea de dependenţă a sistemelor băneşti ale ţărilor mai slab dezvoltate, de cele
ale ţărilor dezvoltate;
- aceeaşi cantitate de metal preţios serveşte la acoperirea unei circulaţii băneşti cu atât mai
mari cu cât sistemul de includere în stocul de acoperire al devizelor este mai răspândit. Această
situaţie favorizează posibilitatea emisiunii succesive de semne băneşti şi a proliferării inflaţiei.
Etalonul Au-devize a fost instituţionalizat la Conferinţa Monetară şi Financiară Internaţională
de la Bretton Woods (SUA) iulie 1944.
Principalele obiective urmărite prin aceste acorduri:
- introducerea convertibilităţii dintre diferite valute, ale acestora în dolari americani şi a
dolarului în Au;
- instituirea cursurilor fixe cu abateri maxime de paritate de +/- 1%;
- constituirea de rezerve monetare la FMI şi BIRD şi acordarea din aceste rezerve de credite
pe termen scurt pentru acoperirea unor deficite ale balanţei de plăţi externe ca şi de creditare pe
termen lung pentru finanţarea investiţiilor.
Sistemul monetar internaţional (SMI) creat pe baza acordurilor din 1944 a funcţionat normal
până în mai 1960 – prima criză a dolarului american apoi a lirei sterline 1964 şi 1967, şi a francului
francez 1968.
La 15 august 1971 Administraţia Nixon sistează convertibilitatea dolarului în Au. În
decembrie 1971 este lărgită marja abaterii cursului de paritate la +/- 2,25%. În 1973 sunt
abandonate cursurile fixe şi se generalizează cursurile flotante, legalizate prin cel de-al doilea
amendament la Statutul FMI, ratificat în aprilie 1978.
Etalonul devize (Exchange Standard)
Sistemele monetare ale principalelor ţări nu mai au ca referinţă Au, care nu mai are un preţ
fix, acesta determinându-se în fiecare zi potrivit raportului cerere-ofertă.
FMI recomandă ţărilor membre să nu-şi mai definească monedele în aur sau faţă de vreo
monedă singulară a altei ţări, ci faţă de coşuri valutare de genul DST.

21
 2.3. Evoluţia sistemului monetar al României
Primul sistem monetar naţional al României a fost adoptat în anul 1867, având ca unitate
monetară “leul”. Legea din 14/26 aprilie 1867 “pentru înfiinţarea unui nou sistem monetar şi
fabricarea monedelor naţionale” este rezultatul unei doctrine monetare româneşti elaborată în cursul
câtorva decenii. Sistemul monetar din 1867 apare când, pe plan mondial, începuse o dezbatere între
monometalism şi bimetalism. În 1867 a fost adoptat bimetalismul definind leul în funcţie de ambele
metale (aur şi argint)
În urma unei legi din 1877 au fost puse în circulaţie un fel de bonuri de tezaur care purtau
denumirea de “bilete ipotecare”. Biletele ipotecare din perioada 1877-1889 reprezintă prima
hârtie-monedă pusă în circulaţie pe teritoriul României, sub presiunea nevoilor financiare foarte
mari dictate de izbucnirea Războiului de Independenţă. Biletele ipotecare au fost retrase din
circulaţie începând cu anul 1882, când au început să fie stocate la Banca Naţională a României, fără
să fi fost răscumpărate de stat şi în felul acesta, constituindu-se deci într-o datorie a statului faţă de
banca de emisiune. Lichidarea acestei datorii s-a făcut printr-un împrumut special.
În 1880, odată cu înfiinţarea Băncii Naţionale a României, au fost puse în circulaţie primele
bilete de bancă exprimate în lei, convertibile în aur şi argint. Bimetalismul a fost înlocuit în 1890
cu monometalismul aur.
În cursul primului război mondial bancnotele au devenit neconvertibile iar monedele de aur şi
argint au fost tezaurizate de populaţie. Inflaţia declanşată în timpul războiului s-a datorat mai multor
cauze economice şi sociale la care s-au adăugat şi banii de război emişi de ocupanţii germani tot sub
denumirea de leu.
Inflaţia a continuat să crească şi după primul război mondial.
Ca urmare a încheierii procesului de formare a statului naţional unitar român, în anii 1920-
1921 a avut loc operaţia de unificare monetară pe întreg teritoriul ţării. Astfel, în iunie 1920 statul
a contractat la Banca Naţională a României un împrumut cu scopul retragerii din circulaţie a leilor
de război emişi de ocupanţii germani, a coroanelor austro-ungare şi a rublelor.
În anul 1925, încercarea de revalorizare a leului prin deflaţie a fost considerată ca nereuşită.
Devalorizarea şi stabilizarea monetară din 1929. Această reformă monetară a recunoscut legal
deprecierea leului şi adoptarea etalonului aur-devize.
Programul pentru stabilizarea monetară conţinea următoarele elemente cu caracter financiar:
- rolul Băncii Naţionale a României în menţinerea stabilităţii monetare;
- asigurarea echilibrului bugetului de stat;
- contractarea şi utilizarea împrumutului de stabilizare;
- reglementarea datoriei externe.

22
 Rata înaltă a inflaţiei a continuat să se manifeste în timpul celui de-al doilea război mondial
atingând cifre astronomice în perioada 1945-1947. În august 1947 circulaţia bănească era de
aproximativ 75 de ori mai mare decât în iunie 1945. Faţă de anul 1938, nivelul preţurilor cu
amănuntul a crescut de 8000 de ori.
Creşterea inflaţiei se datorează şi retragerii din circulaţie la sfârşitul anului 1944 a semnelor
monetare puse în circulaţie pe teritoriul ţării noastre de către URSS şi de către Ungaria în
Transilvania de Nord în timpul ocupaţiei.
Ca măsură considerată de guvern antiinflaţionaistă, deşi în realitate a avut alt caracter, a fost
emisiunea de la începutul anului 1945 a unei medalii comemorative de aur. Dreptul de cumpărare
a acestor medalii de aur era condiţionat de subscrierea la împrumutul Refacerii Naţionale.
Lichidarea inflaţiei galopante din perioada 1945-1947 s-a realizat prin stabilizarea monetară
din 15 august 1947. Preschimbarea s-a făcut la raportul de 20000 lei pentru un leu nou, dar suma
admisă la preschimbare a fost plafonată.
La 28 ianuarie 1952 a avut loc o altă reformă bănească care a constat practic în punerea în
circulaţie de noi semne băneşti în locul celor existente, care au fost retrase din circulaţie la un raport
mai avantajos, faţă de cel hotărât prin stabilizarea monetară din 1947.
În prezent, ca urmare a prăbuşirii sistemului monetar internaţional aur-devize din august
1971, definirea în aur a unităţii monetare are un caracter formal, teoretic, cunoscând că valoarea
unei unităţi monetare se exprimă practic în raport cu dolarul, cu drepturile speciale de tragere sau cu
euro.

2.4. Moneda şi schimburile economice internaţionale

Paritatea monetară reprezintă raportul valoric între două monede funcţie de conţinutul
acestora în metal preţios.
Stabilirea raportului valoric, între două unităţi monetare, adică a parităţii monetare era
posibilă numai în condiţiile în care fiecare dintre cele două monede avea o valoare paritară. Deci
paritatea se exprima ca raport între valorile paritare şi a cunoscut mai multe forme în funcţie de
modul de definire a elementelor ce o determinau.
Tradiţional, paritatea s-a definit prin conţinutul în Au sau Ag al etalonului monetar, conţinut
stabilit de stat. Paritatea monetară s-a mai numit paritate metalică, paritate Au sau simplu paritate, şi
reprezenta de fapt cursul oficial (paritar) dintre două monede.
Dacă valorile paritare ale unor monede naţionale erau exprimate într-o valută (de regulă
dolar), prin raportarea lor rezultă paritatea valutară.
Paritatea valutară este raportul dintre valorile paritare exprimate în valută a două monede
naţionale.

23
 În situaţia în care monedele îşi definesc valoarea paritară în DST, paritatea dintre ele se
numeşte paritate DST
În cursul anilor 70 Au a fost eliminat din funcţiile monetare. De la abolirea conţinutului Au
paritatea monetară nu are nimic comun cu paritatea puterii de cumpărare. Raportul de piaţă dintre
monede se reflectă în cursul valutar denumit de obicei cursul schimbului sau rata schimbului.
Cursul valutar este raportul efectiv de preschimbare a monedelor între ele la un moment dat,
respectiv preţul unei unităţi sau a 100 de unităţi monetare ale unei ţări, exprimat în moneda altei
ţări.
Cursul de schimb se abate de la paritate în funcţie de oferta de valută străină şi de cererea
pentru aceasta. Nivelul cursului de schimb exprimă:
- dinamica comparativă a preţurilor în ţările date;
- starea balanţei de plăţi externe a zilei;
- evoluţia conjuncturii economice, a stării politice etc.
Formarea cursului de schimb:
În condiţiile etalonului Au-clasic abaterile de la paritate se menţineau în aşa numitele “puncte
aur” (gold points) de +/- 1%. Limitele abaterii erau dependente de costul relativ al remiterii aurului
în străinătate format din: cheltuieli de transport, de asigurare, cheltuieli de ambalare şi de
transformare a lingourilor de Au în monede.
Importatorii îşi puteau plăti datoriile faţă de partenerii străini în două moduri:
- prin cumpărarea şi remiterea spre creditori a devizelor (titluri de creanţă exprimate în altă
monedă) trate, ordine de plată, cecuri etc.;
- prin achitarea sumei în monedă naţională efectivă sub forma monedelor din metal preţios
sau sub forma Au în care bancnotele se puteau converti la preţ fix.
Dacă balanţa de plăţi a zilei pentru ţara dată era deficitară, cererea pentru devize era mai mare
decât oferta, cursul devizelor creştea peste paritate. Cumpărarea de devize era avantajoasă însă cât
timp costul devizelor nu depăşea costul remiterii “groupului Au”.
Punctele aur – reprezintă cursul superior şi cel inferior al devizelor, de la care este avantajos
sub raport comercial de a se exporta sau importa Au.
Punct de ieşire – (de export) – cursul crescut al devizelor la nivelul la care este mai
convenabilă remiterea Au în străinătate decât cumpărarea acestor devize scumpe (punct superior al
Au).
Punct de intrare (de import) – cursul în scădere al devizelor la care exportatorii sau creditorii
din străinătate preschimbau în Au valuta străină (punct inferior al Au).

24
 Eliminarea mecanismului punctelor Au în timpul primului război mondial, este determinată de
generalizarea procesului inflaţionist şi de suprimarea convertibilităţii în aur a bancnotelor. Se
statorniceşte acum posibilitatea abaterii nelimitate a cursului de schimb faţă de paritate.
După al II-lea război mondial pe baza acordului de la Bretton Woods s-au introdus măsuri
de limitare a abaterii cursurilor de la paritate, mai întâi la nivelul +/- 1% iar din dec. 1971 la +/-
2,25% (un ecart de 4,5%).
Deosebirea esenţială între punctele Au şi cursurile fixe instituite de FMI constă în faptul că
punctele Au reprezintă o formă de limitare naturală a abaterii cursului de la paritate pe când
cursurile fixe sunt limitate prin intervenţia statală, a băncilor de emisiune (au un caracter artificial).
Din martie –aprilie 1973 cursurile fixe sunt înlocuite de cursuri flotante fără vreo limită de
abatere faţă de paritate.
În perioada de aplicare a etalonului Au, comparaţia unităţilor monetare se realiza prin
raportarea a două valori, fie direct, prin conţinutul de Au, fie indirect prin raportarea la o altă
monedă (dolarul SUA).
În cadrul sistemelor monetare actuale comparaţia are în vedere puterile de cumpărare ale
unităţilor monetare intrate în raporturile de schimb.
După renunţarea la paritatea Au, băncile de emisiune determinau aşa-numitul “curs central”
sau paritatea la nivelul puterii de cumpărare, acest curs înlocuind cursul oficial (la paritate).
În prezent acest curs este cunoscut sub forma parităţii puterilor de cumpărare şi reprezintă
punctul de plecare în explicarea cursului pieţei, stabilit pe bază de cerere şi ofertă pentru o monedă
sau alta.
Metode de cotare
Practica internaţională cunoaşte două metode de cotare:
- cotare directă (nesigură);
- cotare indirectă (sigură).
a) Cotarea directă primul termen al egalităţii este moneda străină (valută) iar cel de-al doilea
termen este corespondentul valutei în moneda naţională. Toate monedele, exceptând lira sterlină,
cotează direct.
Cotarea directă este nesigură deoarece piaţa valutară nu exprimă nemijlocit corespondentul în
valuta străină pentru etalonul monetar local. Acest corespondent trebuie calculat.
b) Cotarea indirectă – primul termen al ecuaţiei îl reprezintă unitatea de monedă naţională,
corespondentul variabil al acesteia exprimându-se în valută (nu mai trebuie calculat). Cotarea
indirectă este sigură, deoarece corespondentul etalonului monetar naţional în valuta străină este
prezentat nemijlocit în fiecare caz în parte.

25
 Sistemul de cotare nu exercită nici o influenţă asupra raporturilor valorice dintre monede, ci
numai asupra modului de exprimare a acestora.
Raporturile de preschimbare dintre monede sunt influenţate de următorii factori:
- mărimea etalonului naţional şi al monedei străine;
- situaţia balanţelor de plăţi zilnice ale ţărilor ale căror monede intră în cotare;
- evoluţia puterii de cumpărare a monedelor respective;
- prezenţa şi nivelul ratei inflaţiei;
- factori economici conjuncturali;
- factori politici;
- factori psihologici;
Sub influenţa raportului cerere-ofertă de monedă, cotarea variază de la o piaţă la alta, dar
variază şi în funcţie de nivelul comparativ al dobânzilor ca şi de faptul dacă sunt operaţi la vedere
sau la termen.
Diferenţele existente permit speculaţii care se numesc arbitraj valutar. Ca rezultat al
arbitrajului valutar are loc un proces de egalizare a cursurilor de schimb pe diferitele pieţe.
Tehnica coşurilor valutare
Primul amendament la Statutul FMI l-a reprezentat instituirea în 1969 a DST–ului (Drepturi
Speciale de Tragere) o valută de creaţie colectivă. Iniţial DST-ul era definit printr-un conţinut Au
egal cu cel al dolarului SUA. Începând din 1974 s-a trecut la stabilirea valorii unui DST pe baza
unui coş de 16 valute ale ţărilor membre ale FMI, cu pondere mai mare de 1% în comerţul
internaţional reciproc.
În anul 1980 Consiliul de administraţie al FMI a decis reducerea coşului la cinci monede:
dolarul american, marca vest-germană, lira sterlină, yenul japonez şi francul francez.
Funcţionarea coşului DST comportă următoarele elemente tehnice:
13. stabilirea ponderii diferitelor monede în coşul valutar, pe baza volumului exporturilor
de bunuri şi servicii ale ţărilor membre.
14. Stabilirea de sume fixe din fiecare monedă a coşului, potrivit ponderilor monedelor în
coş, anterior determinate;
15. Stabilirea valorii zilnice a DST-ului, prin însumarea echivalentelor în dolari ale
sumelor fixe aferente monedelor coşului, pe baza ratei de schimb zilnice.
Metoda coşurilor valutare este menită să confere DST-ului o valoare mai stabilă decât
valoarea individuală a monedelor coşului, pentru că evoluţiile în sens diferit ale valutelor se
compensează parţial.

26
 2.5. Sistemul monetar internaţional
Relaţiile monetare s-au derulat până în anul 1944, anul creării sistemului monetar
internaţional pe baze bilaterale, fără existenţa unor reglementări concrete, adoptate expres de
majoritatea ţărilor. Au existat, totuşi unele încercări de reglementare internaţională a acestor relaţii
sub forma unor uniuni şi blocuri monetare, acestea din urmă transformându-se după al II-lea
război mondial în zone monetare.
Uniunile monetare au fost create în a doua jumătate a sec.XIX în scopul unificării unor
sisteme monetare naţionale ca mijloc de înlăturare a dificultăţilor create prin funcţionarea
neadecvată a bimetalismului sau monometalismului argint. Cele mai cunoscute sunt Uniunea
Monetară Latină şi Uniunea Monetară Germană.
Uniunea monetară latină a fost înfiinţată prin convenţia din 1865 încheiată între Franţa,
Belgia, Italia, Elveţia şi Grecia. Ţările membre au adoptat un sistem monetar comun, având ca
monedă centrală francul francez şi o circulaţie liberă a monedelor lor naţionale la cursuri fixe
stabilite în raport cu moneda franceză. Crearea acestei uniuni a contribuit la o anumită consolidare
de scurtă durată a poziţiilor internaţionale ale bimetalismului.
Uniunea monetară germană creată în 1875 prin participarea Prusiei şi Austriei, ulterior
aderând şi alte ţări, cuprindea reglementări privind emisiunea şi circulaţia monedelor în şi între
ţările membre, sistemul funcţionând pe baza monometalismului argint. De asemenea, era
reglementată emisiunea şi circulaţia aşa numitelor monede comerciale utilizate în relaţiile de plăţi
cu ţările din afara uniunii.
Blocurile monetare s-au constituit în perioada 1929-1933, având la bază o monedă cheie
(pivot) şi mai multe monede satelit. Mecanismele monetare s-au caracterizat prin:
- fixitatea raporturilor valorice între moneda pivot şi cele satelit;
- convertibilitatea şi transferabilitatea nelimitată a monedelor satelit în moneda pivot şi între ele;
- concentrarea rezervelor monetare şi administrarea lor de către banca emitentă a monedei pivot;
- reglementarea şi aplicarea uniformă a relaţiilor monetare ale ţărilor membre faţă de ţările din
afara blocului.
În funcţie de moneda care a îndeplinit rolul de monedă pivot, au existat blocul lirei sterline;
blocul francului francez şi al dolarului american.
Blocul lirei sterline a reprezentat modelul blocului monetar şi a funcţionat în perioada 1931-
1939, având ca obiectiv asigurarea stabilităţii cursurilor de schimb ale monedelor componente, în
care scop a fost înfiinţat în 1932 Fondul de Stabilizare a Schimburilor.
Blocul francului francez a funcţionat până în 1945, moneda franceză având aceeaşi putere
circulatorie atât în Franţa, cât şi pe pieţele ţărilor membre. Francul francez era emis nu numai de

27
Banca Franţei dar şi, sub controlul acesteia, de anumite bănci din celelalte ţări cum a fost cazul
Algeriei.
Blocul dolarului a fost creat în 1933 după eşecul Conferinţei monetare şi economice de la
Londra, monedele ţărilor sud-americane fiind legate de dolarul SUA, evoluând şi fluctuând în
funcţie de modificările intervenite în valoarea paritară şi în cursul de schimb al acestuia.
Reprezentând interesele unui grup de ţări şi având din acest punct de vedere un caracter
limitat, funcţionarea uniunilor şi blocurilor monetare nu a condus la reglementarea internaţională a
relaţiilor monetare care trebuiau să răspundă cel puţin la trei obiective majore şi anume:
- asigurarea stabilităţii relative a raporturilor valorice dintre monedele naţionale în scopul
promovării certitudinilor şi echităţii în tranzacţii, prevenirii şi înlăturării mişcărilor speculative de
capital;
- crearea unor rezerve monetare şi a unor lichidităţi suficiente, cantitativ şi calitativ;
- instituirea unor mecanisme de ajustare (echilibrare) a balanţelor de plăţi în cazul unor
deficite sau excedente exagerat de mari. Mai mult, aceste înţelegeri au venit în conflict cu interesele
unor ţări, care au răspuns cu contramăsuri pe plan monetar.
Sistemul monetar internaţional de la Bretton Woods
Dată fiind necesitatea constituirii cadrului juridic şi instituţional al unui sistem monetar
internaţional în perioada 1-24 iulie 1944 a avut loc la Bretton Woods, SUA Conferinţa Monetară
Internaţională care a pus bazele primului sistem monetar internaţional modern. La conferinţă au
participat reprezentanţi din 44 de ţări. Ca bază de discuţii au fost prezentate două proiecte, unul
britanic elaborat de J. M. Keynes şi celălalt american având ca autor pe Harry Dexter White.
Planul Keynes preconiza abolirea circulaţiei aurului între state, iar stocul de metal preţios
deţinut de băncile centrale de emisiune urma să fie depozitat la o instituţie centrală unică denumită
Uniunea Internaţională de Clearing. Această organizaţie nou creată, având drept garanţie stocul de
aur, urma să emită o bancnotă internaţională denumită „bancor” la schimb cu aurul care era însă
neconvertibilă în aur. Ratele de schimb ale monedelor ţărilor membre urmau să fie determinate în
raport cu „bancor”.
Planul White, preconiza crearea unui „Fond de stabilizare” şi plasarea dolarului SUA în
centrul sistemul monetar ca valută de rezervă şi de plăţi externe. Decontările internaţionale între
statele membre urmau să se facă prin utilizarea unei monede de cont denumită „unitas”, dar care,
spre deosebire de moneda propusă de Keynes, putea fi convertită în aur. Fondul de stabilizare avea
sarcina supravegherii şi menţinerii cursului valutar în raport cu „unitas”.
Prevederile acordului final adoptat la Bretton Woods sunt inspirate în cea mai mare parte de
planul White, susţinut de SUA deoarece se acorda un rol preponderent aurului. Se ştie că SUA
deţineau două treimi din rezervele oficiale de aur ale ţărilor occidentale şi intenţionau să-şi asigure

28
un rol esenţial în noul sistem monetar. În acordul final al conferinţei de la Bretton Woods s-a
menţionat renunţarea la ambele monede de cont propuse. Acordul a fost ratificat la 27 decembrie
1945.
Principiile sistemului monetar internaţional de la Bretton Woods au fost următoarele:
- universalitatea, principiu conform căruia calitatea de membru era deschisă tuturor
statelor care recunosc prevederile statului FMI;
- convertibilitatea reciprocă a monedelor ţărilor participante;
- asigurarea stabilităţii cursurilor valutare, care presupunea definirea monedei ţării
membre în aur sau în dolari americani. Modificarea valorii paritare poate avea loc numai cu acordul
FMI, iar fluctuarea cursului valutar poate avea loc în limitele de +-1%, ulterior de +-2,25% în raport
cu paritatea monetară;
- înlăturarea restricţiilor, discriminărilor şi a altor practici protecţioniste din
schimburile şi plăţile internaţionale;
- asigurarea echilibrului balanţelor de plăţi prin crearea unui sistem de rezerve valutare.
Sistemul Monetar Internaţional a consolidat etalonul aur-devize. Spre deosebire de perioada
interbelică, a rămas o singură monedă ca mijloc internaţional de plată şi de rezervă, respectiv
dolarul american. Moneda americană era definită în aur, iar guvernul SUA, se angaja să menţină
paritatea monedei sale, precum şi convertibilitatea ei în aur, la cererea băncilor centrale.
Sistemul monetar internaţional creat la Bretton Woods a funcţionat cu anumite amendamente,
până în august 1971. Un important amendament adus a fost cel din mai 1968 prin care s-a hotărât
crearea „drepturilor speciale de tragere” DST, cu scopul de a asigura o mai justă distribuire a
lichidităţilor internaţionale. Iniţial, valoarea unui DST a fost definită pe baza parităţii metalice a
dolarului. Ulterior conţinutul valoric al DST a fost definit pe baza unui „coş valutar”.
În anii 60 încep să apară simptomele crizei sistemului monetar internaţional, care aveau drept
cauză principală dezechilibrul balanţei de plăţi externe a SUA la care se mai adaugă devalorizarea
dolarului şi a lirei sterline. Un rol important în prăbuşirea sistemului monetar internaţional creat la
Bretton Woods, l-a avut criza aurului, care a culminat în august 1971 cu suprimarea convertibilităţii
dolarului american în aur.

2.6. Sistemul monetar european şi tranziţia spre Uniunea Monetară

În evoluţia sa istorică, sistemul monetar european a Pieţei Comune cunoaşte trei etape:
- Sistemul european al limitelor înguste ale cursurilor valutare cu denumirea figurativă de
„Şarpele valutar”;
- Sistemul monetar european;
- Tratatul de la Maastricht

29
 Şarpele valutar a fost înfiinţat în aprilie 1972 pe baza unei rezoluţii a Comunităţii Economice
Europene, care prevedea realizarea pe plan regional a unei discipline în relaţiile valorice dintre
monedele respective, printr-o coordonare a intervenţiilor pe pieţele valutare cu ajutorul dolarului.
Acest sistem monetar a fost creat în urma abandonării consecutive a sistemului monetar
internaţional de la Bretton Woods din 1971.
Ţările participante şi-au luat angajamentul de a nu permite fluctuaţii ale cursurilor valutare
reciproce mai mari de +- 2,25%, cu precizarea că faţă de dolar cursurile monedelor din „şarpele
valutar” flotau liber.
Sistemul monetar european a luat fiinţă la 13 martie 1979, înlocuind şarpele valutar. El a
fost înfiinţat în scopul realizării unei strânse cooperări monetare între ţările membre, prin crearea
unei zone de stabilitate monetară în Europa, precum şi pentru o mai mare convergenţă a politicilor
financiare şi monetare ale ţărilor membre, printr-un sistem complex de cursuri valutare, combinat cu
largi facilităţi de credit.
Sistemul monetar european funcţionează fixând pentru fiecare valută un curs de schimb
calculat în ECU (unitatea monetară europeană – European Currency Unit), care se întemeiază pe un
coş de valute naţionale. Monedele ţărilor Pieţei Comune în compoziţia ECU erau: marca germană,
francul francez, lira sterlină, lira italiană, florinul olandez, francul belgian, peseta spaniolă, coroana
daneză, moneda irlandeză, escudo portughez, drahma grecească, francul luxemburghez.
Pentru fiecare monedă s-a fixat un curs de referinţă, raportat la celelalte valute, cu o marjă
de fluctuaţie de +-2,25%, cu excepţia lirei sterline căreia i s-a stabilit o marjă de fluctuaţie de 6%.
ECU este, în principiu o monedă stabilă, în condiţiile unei fluctuaţii de +-2,25% faţă de cursul
stabilit între ECU şi fiecare dintre monedele de origine. Fluctuaţiile mai mari se atenuează, de
regulă, prin acţiunea de piaţă a băncilor centrale de emisiune prin vânzarea sau cumpărarea de
valută până când cursurile revin în cadrul limitelor stabilite, urmând ca monedele respective să
continue a flota solidar faţă de valutele din afara CEE.
ECU este o monedă convenţională cu rol esenţial de monedă de cont, servind ca instrument
de plată între băncile centrale din sistem.
Relativa stabilitate a Sistemului Monetar European a fost puternic zdruncinată în septembrie
1992, când a avut loc devalorizarea lirei sterline cu 7% şi a pesetei spaniole cu 5%. Ca o consecinţă,
şi a altor probleme monetare, Anglia şi Italia s-au retras provizoriu din SME.
De asemenea, la sfârşitul lunii iulie 1993, cinci valute ale ţărilor Uniunii Europene şi-au
diminuat rata de schimb în raport cu restul monedelor din Piaţa Comună. Este vorba de francul
francez, francul belgian, peseta spaniolă, coroana daneză şi ecudo-ul portughez.
Începând din luna august 1993, s-a hotărât lărgirea limitelor de fluctuaţie a ratei de schimb de
la +-2,25% la +-15%, cu excepţia mărcii germane şi guldenului olandez, care îşi vor păstra limita de

30
fluctuaţie anterioară. Actuala grilă de paritate a monedelor din Sistemul Monetar European va
contracara o serie de speculaţii financiare.
Tratatul de la Maastricht
Şefii de stat şi de guverne ai CEE au semnat în decembrie 1991 la Maastricht, în Olanda
tratatul devenit oficial la 7 februarie 1992 şi ratificat în octombrie 1993. Acest document pune
bazele juridice şi politice ale Uniunii Monetare Europene. La baza acestui tratat stă Raportul
Delors (raportul a fost elaborat de Jacques Delors, preşedintele Comisiei Europene a Pieţei
Comune) din iunie 1989 privind crearea Uniunii Economice şi Monetare a Pieţei Comune.
Uniunea economică şi monetară implică perfecţionarea pieţei unice, existenţa unei rate de
schimb cvasifixe între monedele naţionale şi crearea unei monede unice. De asemenea,, urma să fie
creată o bancă centrală independentă, care să realizeze politica monetară de stabilitate a preţurilor.
Politicile economice ale statelor membre urmează să aibă un program comun şi coerent în ceea ce
priveşte rata inflaţiei, fiscalitatea şi diminuarea deficitelor bugetare etc.
Crearea Uniunii monetare europene se va desfăşura în trei etape:
Prima etapă începută în iulie 1990 şi continuată până în 1994 a constat în adoptarea
următoarelor măsuri în domeniul monetar:
- liberalizarea circulaţiei banilor şi a mişcărilor de capital începând din ianuarie 1993;
- integrarea financiară a Comunităţii Economice Europene, adică libera funcţionare a
serviciilor bancare, financiare şi de asigurări. În ceea ce priveşte aparatul bancar se prevede
deschiderea de sucursale ale băncilor în toate cele 12 state, cu condiţia ca sucursala respectivă să
dispună de un capital minim de 5 milioane ECU. Totodată se va extinde sistemul de plăţi
electronice, rapide şi mai puţin costisitoare în toate cele 12 state;
- participarea tuturor monedelor ţărilor CEE la mecanismul de schimb al Sistemului
Monetar European;
- eliminarea tuturor obstacolelor în utilizarea monedei ECU astfel ca aceasta să devină în
ultima etapă o monedă unică. În prezent acest instrument monetar este utilizat sub denumirea de
EURO ca numitor comun în mecanismul cursurilor valutare, al intervenţiei pe pieţele valutare,
precum şi ca monedă de cont (virament) între ţările membre ale Pieţei Comune.
În cea de-a doua etapă (ianuarie 1994-dec.1997) statele membre vor căuta să întărească
convergenţa rezultatelor economice obţinute prin soluţionarea a patru probleme:
- diminuarea diferenţei ratei inflaţiei existentă între ţările membre;
- stabilitatea ratei de schimb;
- diminuarea decalajului ratei dobânzii în ţările membre;
- menţinerea deficitului bugetar şi a datoriei externe în limite viabile,

31
 În această etapă s-a format Institutul Monetar European compus din guvernatorii băncilor
centrale naţionale şi un preşedinte. Acest institut are ca sarcină întărirea cooperării între băncile
centrale şi urmărirea evoluţiei Uniunii Monetare Europene.
La sfârşitul anului 1997 şefii de stat şi de guverne au făcut o reevaluarea a statelor membre
pentru a decide dacă statele membre îndeplinesc condiţiile cerute pentru adoptarea unei monede
unice.
În cea de-a treia etapă începută în anul 1999 s-a creat Banca centrală europeană. Această
instituţie bancară de tip federal funcţionează independent şi coordonează sistemul european de
bănci centrale având ca sarcină elaborarea unei politici monetare comune, cu ajutorul băncilor
centrale naţionale. După unele opinii, înlocuirea Institutului monetar european cu Banca centrală
europeană a determinat apariţia unei suprapuneri monetare, aspect ce implică puncte de vedere
diferite, în funcţie de importanţa pe care o dă fiecare ţară membră atributelor şi funcţiilor naţionale,
faţă de interesele comunitare. În acest context Anglia şi Danemarca se pronunţă pentru revizuirea
Acordului de la Maastricht şi concomitent pentru amânarea aplicării lui în eventuala formă
revizuită.
În această etapă era necesar ca statele membre să atingă un grad suficient de convergenţă în
domeniile politicii bugetare, inflaţiei şi ratei dobânzii. Ratele de schimb între monedele naţionale
actuale vor fi definitiv fixate.
Condiţiile economice la care este supusă o ţară membră participantă la Uniunea monetară
europeană în conformitate cu tratatul de la Maastricht sunt extrem de severe. Printre aceste restricţii
enumerăm:
- creşterea preţurilor nu trebuie să fie mai mare faţă de anul precedent decât cu cel mult
1,5% faţă de rata medie a inflaţiei din trei state membre cele mai bine situate în materie de
stabilitate a preţurilor;
- rata dobânzii pe termen mediu şi lung nu trebuie să fie mai mare de 2% faţă de cele trei
state membre unde inflaţia este cea mai redusă;
- rata de schimb trebuie să se găsească în limitele fluctuante de +-2,25%;
- deficitul bugetar nu trebuie să depăşească 3% din PIB; rata datorie publică/PIB nu trebuie
să fie mai mare de 60%.
Acordul de la Maastricht privind uniunea economică şi monetară a Comunităţii europene
stabileşte un cadru juridic solid în vederea adoptării unei monede europene unice şi a unei politici
monetare comune.

32
 CAPITOLUL 3 CREDITUL ŞI BĂNCILE ÎN SOCIETATEA
CONTEMPORANĂ

3.1. Definiţia şi conţinutul creditului

3.2. Formele creditului
3.3. Funcţiile creditului şi riscurile creditării
3.4. Sursele formării creditului
3.5. Dobânda şi scontul

3.1. Definiţia şi conţinutul creditului

Sistematizând numeroasele opinii exprimate, putem structura trei concepţii privind
elementul fundamental în definirea creditului: creditul ca încredere, creditul ca formă a relaţiilor
de schimb şi creditul ca expresie a relaţiilor de redistribuire.
Creditul ca încredere.
Etimologic vorbind, cuvântul “credit” vine din verbul latin credo – credere care înseamnă o
anumită psihologie de încredere. De aceea, unii economişti sunt de părere că ideea de încredere ar
reprezenta principalul conţinut al creditului. În acelaşi timp, acordarea unui credit comportă un risc,
generat de ipoteza neîndeplinirii obligaţiei de rambursare la scadenţă.
Profesorul belgian Fd. Baudhuin reţine aspectul material al creditului şi îl asimilează cu un
transfer temporar, definind creditul ca “închirierea unui capital sau a unei puteri de cumpărare”.
Autorul subliniază faptul că, în cazul când creditul reprezintă o “putere de cumpărare” aceasta nu
este efectivă de la început. Creditul constituie o anticipare asupra producţiei viitoare. La expirarea
termenului de rambursare însă, creditul va fi reprezentat printr-o producţie suplimentară, condiţie
necesară pentru a evita inflaţia.
Alţi autori, ţinând seama de elementele juridice, economice şi psihologice, propun următoarea
definiţie: “Creditul este operaţia care constă din transferarea încrederii, sub rezerva riscului de a
renunţa la un bun, de a ceda o putere de cumpărare, de a lua un angajament în schimbul promisiunii
unei contraprestaţii diferită în timp”. În acelaşi sens este definit creditul ca “schimbul unei prestaţi
viitoare”. Actul oneros de credit, “dă loc nu unei plăţi pentru marfa primită, ci unei promisiuni de
plată la o dată precisă, o promisiune de monedă”.
Creditul ca schimb.
Unii autori consideră creditul ca fiind o formă particulară a schimbului. Astfel economistul
francez Jean Marchal consideră creditul ca schimb separat în timp. Operaţiunile de credit sunt
operaţiuni de schimb care prezintă acea particularitate că un interval de timp apreciabil separă

33
efectuarea operaţiunii de efectuarea contraprestaţiei. Creditul – după cum se menţionează în
Dicţionarul economico-financiar şi contabil apărut la Editura Simone, Napoli 1992 – înseamnă
schimbarea unei prestaţiuni actuale contra unei prestaţiuni viitoare între doi subiecţi: creditorul, care
transferă bunuri, servicii sau bani (prestaţiunea actuală) şi debitorul, care-şi asumă obligaţia de a
plăti bunurile sau de a restitui banii la scadenţă (prestaţiunea viitoare).
Potrivit unei alte formulări care se găseşte într-un dicţionar american de termeni bancari
(Thomas Fitch, Dictionary of Banking Terms, New York, 1993, p.158), creditul este un acord prin
care forme ale valorii – bunuri, servicii sau monedă – sunt cedate în schimbul unei promisiuni de
plată viitoare.
Totuşi schimbul se caracterizează prin cedarea unei mărfi cu o anumită valoare de
întrebuinţare şi obţinerea echivalentului general, a banilor, în vederea procurării unei alte mărfi, cu
o altă valoare de întrebuinţare. Schimbul de valori echivalente nu modifică mărimea valorii, ci
numai forma materială în care ea se concretizează. Spre deosebire de schimbul de mărfuri, al cărui
mobil este valoarea de întrebuinţare, scopul creditului nu este înlocuirea unei valori de întrebuinţare
printr-o altă valoare de întrebuinţare, ci mărimea valorii. Acordarea şi rambursarea creditului nu
modifică conţinutul material al valorii. Creditul nu exprimă relaţii tipice de schimb. Şi dacă creditul
nu exprimă, în principal, relaţii de schimb, atunci el nu poate fi redus la un gen specific de schimb
care începe în prezent şi se termină în viitor. Fără să fie o formă a schimbului, creditul este legat de
schimb întrucât împrumuturile sunt, de regulă, contractate cu scopul de a face plăţi pentru livrări de
mărfuri făcute de către furnizori. (spunem de regulă plăţi pentru livrări, întrucât creditul poate fi
solicitat şi pentru plăţi de salarii, diverse servicii nemateriale etc.)
Creditul ca expresie a relaţiilor de redistribuire
Ceea ce deosebeşte esenţial creditul de schimbul de mărfuri este mobilul creditării care
înseamnă redistribuirea valorii. Conţinutul economic specific al creditului este transferul unei părţi
din produsul social de la unii participanţi la circuitul economic către alţi participanţi la acest circuit,
un transfer cu caracter temporar. Conţinutul economic principal al creditului este transferul de
capital între persoane fizice şi juridice, un transfer ce constituie o formă specifică de mişcare a
capitalului de împrumut. Creditul este o componentă a relaţiilor de repartiţie, o formă particulară a
acestor relaţii care are caracter temporar, spre deosebire de relaţiile de redistribuire ce au loc pe linie
fiscală, în raporturile cu bugetul public, cărora le sunt proprii redistribuiri valorice cu titlu definitiv.
Cele trei grupuri de concepţii asupra creditului – încredere, formă specifică a schimbului,
formă particulară a relaţiilor de redistribuire – se corelează între ele şi numai împreună configurează
relaţiile de credit în ansamblul lor.

Trăsăturile creditului

34
 Creditul are ca principal conţinut transferul temporar de fonduri de la agenţii economici
excedentari către cei deficitari, ca şi adaptarea prin emisiune a stocului de monedă în circulaţie.
Totodată, creditul impune rambursarea şi perceperea de dobândă.
Trăsăturile principale ale creditului sunt:
- separarea proprietăţii asupra capitalului de împrumut de folosirea lui;
- perceperea de dobândă ca “chirie” a folosirii creditului;
- rambursarea creditului la scadenţă şi participarea creditului la finanţarea debitorilor,
alături de alte instrumente de finanţare.
Separarea proprietăţii asupra capitalului de împrumut de folosirea lui. Capitalul de împrumut
nu este folosit de agentul economic excedentar, de cel căruia îi aparţine, ci de cel care îl primeşte cu
titlu de împrumut. Băncile apar ca intermediari financiari specifici, ce se interpun între cei care
dispun de resurse de finanţare şi cei care au nevoie de ele. Băncile sunt, deci, administratori generali
ai creditului.
Plata dobânzii pentru utilizarea capitalului de împrumut este o altă trăsătură pregnantă a
creditului. Dobânda reprezintă “chiria” pe care o plăteşte debitorul pentru dreptul ce i se acordă de a
utiliza capitalul de împrumut. Dobânda este calculată atât pentru soldurile debitoare ale conturilor
bancare curente deschise clienţilor, cât şi pentru soldurile creditoare ale acestor conturi, ca
remunerare a depunerilor făcute la bancă. Dobânda aferentă soldurilor debitoare ale conturilor
bancare curente deschise clienţilor este preţul plătit de către agenţii deficitari din economie pentru
folosirea împrumuturilor. Pentru utilizarea creditelor, dobânda se corelează cu rata profitului
obţinută de întreprinzători.
Rambursarea creditelor la scadenţă. Prin natura sa, creditul este o finanţare cu caracter
temporar. Acordarea creditului este urmată, după un anumit timp, de rambursare.
Rambursabilitatea creditului presupune stabilirea scadenţelor. De principiu, termenul normal
de rambursare se corelează cu durata circuitului aprovizionare – producţie-desfacere, pentru că
nevoia creditelor, ca şi posibilităţile returnărilor decurg în corelare cu angajarea cheltuielilor şi
încasarea veniturilor. Dificultatea aprecierii duratei pentru care se legitimează creditele decurge din
acţiunea concomitentă a particularităţii sectorului de activitate, a nivelului eficienţei în activitatea
agenţilor economici, ca şi din angajarea de cheltuieli în succesiunea tuturor momentelor circuitului
economic şi nu numai de la debutul său.
Rambursabilitatea creditelor are legătură cu modul de garantare a creditelor. Garantarea
creditului se poate realiza prin garanţii personale şi garanţii reale. Garanţia personală este
angajamentul luat de o terţă persoană de a plăti în cazul în care debitorul este în incapacitate de
plată. Garanţia reală are la bază gajarea de valori materiale, prin vânzarea cărora se recuperează
sumele necesare achitării creditului. Gajarea poate fi cu sau fără deposedarea debitorului de

35
bunurile gajate. O formă de garantare a returnării creditului la scadenţă este ipotecarea de către
debitor a unor valori imobiliare – terenuri, clădiri – pe seama cărora creditorul se poate despăgubi.
Cea mai economică, mai reală şi mai adecvată formă de garantare a creditelor este garantarea
lor financiară prin asigurarea în perspectiva termenelor de rambursare a unor încasări oportune şi
îndestulătoare pentru acoperirea cheltuielilor, inclusiv a celor pentru restituirea creditelor.
Garantarea prin evoluţia situaţiei financiare a debitorului este cea mai firească şi mai semnificativă,
întrucât corelează activitatea la finanţarea căreia a concurat creditul cu rezultatele băneşti cu are se
soldează acea activitate. Faţă de aceasta, garantarea prin gajarea unor active fixe şi circulante sau
prin implicarea garanţiei unor terţe persoane, apare ca exogenă şi nestimulativă.
O altă ipostază a garanţiei creditelor se poate realiza şi prin anumite componente anume ale
activelor debitorului, fie prin anumite valori materiale, fie încasări, dar cea mai reală şi mai
avantajoasă formă de garantare este cea globală bazată pe situaţia financiară de ansamblu a
debitorului.
Faţă de cele de mai sus, considerăm că s-ar putea defini creditul astfel:
Încrederea pe care o persoană fizică sau juridică numită creditor, o acordă altei
persoane numită debitor, căreia îi dă în prezent bani sau alte valori materiale, cu condiţia de a
le restitui mai târziu în valori monetare echivalente, la o dată determinată numită scadenţă.

3.2. Formele creditului

Creditul poate fi structurat după mai multe criterii:
a) natura economică şi participanţi
b) destinaţia dată creditului
c) natura garanţiilor ce servesc ca acoperire
d) termenul la care trebuie rambursat
e) fermitatea scadenţei
f) modul de stingere a obligaţiilor de plată.
a) deşi fiecare criteriu de grupare a creditului îşi are însemnătatea sa, dintre acestea se
detaşează structurarea creditului după natura sa economică şi participanţi. Se disting în funcţie de
acest criteriu următoarele forme ale creditului:
- creditul comercial
- creditul bancar
- creditul de consum
- creditul obligatar
- creditul ipotecar
Creditul comercial

36
 Este creditul pe care îl acordă agenţii economici în momentul vânzării mărfurilor, sub forma
amânării plăţilor. Creditul comercial se manifestă nu numai în relaţiile de vânzare-cumpărare dintre
agenţii economici din sectorul producţiei cu cei din sfera comerţului, ci şi între producătorii de
bunuri materiale. Datorită creditului comercial, agenţii economici din sfera producţiei au
posibilitatea să-şi desfacă produsele finite fără a mai aştepta ca agenţii economici din comerţ să
dispună de lichidităţi. În acest mod, creditul comercial contribuie la accelerarea circulaţiei
capitalului industrial.
Creditul comercial are următoarele particularităţi:
- obiectul creditului este capitalul sub formă de mărfuri;
- subiectele creditului comercial sunt deţinătorii de capital activi;
- mişcarea creditului comercial este paralelă cu mişcarea capitalului industrial.
Cu toate avantajele pe care le presupune, creditul comercial are, totuşi, o serie de îngrădiri. În
primul rând, el este limitat prin proporţiile capitalului de rezervă al producătorului. Orice
întreprinzător va putea vinde mărfuri pe credit numai în măsura în care dispune de rezerve de
capital care să-i permită continuarea activităţii de exploatare. În al doilea rând, proporţiile creditului
comercial depind de regularitatea încasării contravalorii mărfurilor vândute pe credit, anterior. Dacă
nu încasează la timp contravaloarea mărfurilor livrate, producătorul va trebui să restrângă vânzarea
cu plata amânată.
Creditul comercial cuprinde: creditul vânzător şi creditul cumpărător.
Creditul de vânzător are ca obiect vânzarea mărfurilor cu plata amânată. Întreprinzătorul
apare în două ipostaze, şi anume: cea de împrumutat, prin credit-furnizori, pentru producătorii de
echipamente, materiale etc. şi cea de împrumutător, prin credite-clienţi, pentru produsele livrate sau
lucrările executate partenerilor săi.
Creditul de cumpărător se identifică cu plăţile în avans. Şi în această ipostază,
întreprinzătorul poate fi atât beneficiar al avansurilor plătite de către clienţii săi pentru fabricarea
produselor, cât şi plătitor de avansuri către furnizori. De regulă, aceste credite sunt utilizate în
procesele de exploatare cu ciclu lung de fabricaţie (construcţii, agricultură).
Asupra termenelor de plată, a duratei şi dimensiunii creditului comercial acţionează trei
componente:
- componenta tradiţională
- componenta comercială
- componenta financiară
Componenta tradiţională decurge din interesele comune ale părţilor în crearea fluidităţii
schimburilor şi diminuarea costurilor de organizare. Se reduc astfel cheltuielile de depozitare
necesare în cazul în care livrările ar fi condiţionate de posibilităţile reale, precum şi de costurile de

37
procurare a mijloacelor de plată pentru cumpărători, dacă plata ar fi obligatorie la primirea mărfii.
Elasticitatea dovedită de furnizor prin creditul comercial serveşte interesele ambelor părţi şi
facilitează circulaţia mărfurilor.
Componenta comercială implică utilizarea creditului ca modalitate de promovare a
vânzărilor, practicată de fiecare furnizor în condiţiile date. De aici şi varietatea termenelor de plată
şi deci a duratei şi prin aceasta, a dimensiunilor creditului comercial.
Clientul, beneficiar al prelungirii termenului de plată, receptează efectul pozitiv care
acţionează pentru el ca o reducere de preţ, scutindu-l de eventualele costuri privind procurarea
mijloacelor de plată, atingând astfel şi latura financiară.
Componenta financiară implică punerea la dispoziţia clientului, pentru o perioadă dată, a
unei părţi din capitalul său, sub formă de marfă a cărei plată este amânată.
Dimensiunea financiară are o importanţă crescândă atât în activitatea cumpărătorului, cât şi în
cea a furnizorului. Pentru întreprinderile cumpărătoare, creditul comercial este şi o sursă
suplimentară de capital circulant, scutindu-l pe client, în proporţia dată, să apeleze la creditul
bancar. Mai mult, creditul comercial primit de la furnizorii săi prin materiile prime pe care le
aprovizionează, permite cumpărătorului să ofere, la rândul lui, credite distribuitorilor mărfurilor
sale, fără să angajeze resurse proprii sau credite bancare. Astfel, creditul comercial primit devine
sursă de acoperire a creditelor sub formă de mărfuri livrate cu plata amânată.
Creditul comercial este un instrument de promovare a livrărilor şi de reducere a cheltuielilor
reclamate cu plata dobânzilor pentru contractarea de împrumuturi care, altfel, ar fi necesare.
Primind livrări pe credit, cumpărătorii beneficiază de un aflux de resurse. Efectuând la rândul
lor livrări pe credit, întreprinderile acordă facilităţi propriilor cumpărători. Creditele primite şi cele
acordate prin vânzările cu plata amânată, adesea, nu se echilibrează, soldul general fiind pentru
fiecare întreprinzător fie favorabil (excedent de credite primite), fie defavorabil (mai multe credite
acordate decât primite). Astfel, pe baza creditelor comerciale primite se pot reduce solicitările de
credite bancare sau, faţă de o situaţie dată, se poate amplifica cifra de afaceri.
Pe de altă parte, titlurile creditului comercial (înscrisurile cambiale), ca titluri de creanţă, pot
fi transferate prin scont la bănci, creditul comercial transformându-se în credit bancar. Cedarea
portofoliului de efecte scontate în procesul reescontului la banca de emisiune constituie un
semnificativ mecanism de punere în circulaţie de monedă centrală.
Creditul bancar
Apare ca sistem de relaţii între băncile comerciale şi agenţii economici, în cadrul cărora
mijloacele băneşti aflate temporar disponibile în conturile bancare, împreună cu disponibilităţile
sistemului financiar-bancar devin resurse de creditare în sensul că sunt folosite de bănci, prin
redistribuire, la acordarea de credite diferitelor ramuri ale economiei naţionale.

38
 Spre deosebire de creditul comercial care se acordă din capitalul industrial, creditul bancar se
acordă din capitalul inactiv (adică temporar disponibil).
Dacă în cazul creditului comercial, participanţii la relaţiile de credit sunt întreprinzători, în
cazul creditului bancar numai unul dintre participanţi este agent nefinanciar, producător
(întreprinzătorul), celălalt participant fiind banca, adică un agent financiar.
Creditul bancar fiind sub formă bănească este mult mai flexibil. Astfel, disponibilităţile
băneşti mobilizate din anumite ramuri ale economiei pot fi dirijate către întreprinzători, indiferent
de sfera lor de activitate.
Această elasticitate sporită faţă de creditul comercial a făcut ca, în dinamică, creditul
comercial să fie devansat de creditul bancar. În fapt, între creditul comercial şi creditul bancar există
o legătură organică, deoarece deseori creditul comercial se poate transforma în credit bancar sau
creditul bancar poate constitui un bun suport pentru susţinerea unui credit comercial.
În funcţie de necesităţi, întreprinzătorii recurg atât la creditul comercial, cât şi la creditul
bancar. Deşi creditul comercial are proporţii apreciabile, el şi-a restrâns aria datorită proliferării
monopolurilor, care cuprind activităţi din foarte multe domenii, cât şi datorită creării unei stări
excesive de lichiditate în viaţa economică internă şi internaţională.
Prin formarea depozitelor bancare pe seama disponibilităţilor, pe de o parte şi acordarea de
credite pentru activitatea de exploatare curentă sau realizarea obiectivelor de investiţii, pe de altă
parte, băncile şi clienţii lor (întreprinzătorii) se găsesc în raporturi de reciprocitate.
Modalităţile tehnice de creditare a activităţii curente a agenţilor nefinanciari sunt multiple:
avansurile în cont curent, linia de credit simplă, linia de credit confirmată, linia de credit revolving,
credite cu destinaţie specială etc.
Avansurile în cont curent sunt credite pentru acoperirea unor goluri de casă, indiferent de
cauza care determină aceste goluri. Ele sunt credite fără destinaţie prestabilită, aşa-numitele credite
de trezorerie sau credite non-afectate. Aceste credite nu sunt garantate în mod expres, ci prin starea
de bonitate a debitorului. Datorită acestor particularităţi, creditele de trezorerie se caracterizează
printr-o mare operativitate.
Linia de credit simplă defineşte limita maximă a creditului ce se acceptă a se acorda într-un
cadru general prestabilit.
Linia de credit confirmată beneficiază de consemnare într-un document scris, convenit de
bancă.
Linia de credit revolving pune în evidenţă un mecanism de creditare cu autoîncărcare pe
măsură ce creditele anterioare au fost rambursate, fără a mai fi necesară producerea expresă de
documente care să ateste necesitatea reînnoirii creditului.

39
 Unele credite, mai ales cele pentru constituirea de stocuri, reclamă respectarea destinaţiei
creditului şi o evidenţă distinctă în contabilitatea băncii. Asemenea credite cu destinaţie specială se
acordă pentru constituirea de stocuri sezoniere privind materii prime agricole, credite pentru
producţia de conserve, pentru stocarea unor materiale de construcţii etc.
Creditul bancar se extinde pe baza creditului comercial cu ocazia scontării efectelor de comerţ
de către băncile comerciale.
Creditul de consum.
Constă în vânzarea cu plata în rate către populaţie a bunurilor cu folosinţă îndelungată.
Adesea, pentru a dezvolta vânzarea de mărfuri cu plata în rate, comercianţi recurg la credit
bancar.
Creditul de consum este legat de producţie. El reprezintă un factor de lărgire a producţiei. Pe
de altă parte, creditul de consum poate fi un instrument de acţiune asupra consumatorului prin faptul
că mărfurile au, de regulă, preţuri majorate sau sunt purtătoare de dobânzi mari. Adesea, se vând cu
plata în rate mărfuri dezavantajate, care nu au cea mai bună desfacere. Trebuie avut în vedere şi
faptul că, în condiţii de insolvabilitate, cumpărătorul este obligat să restituie bunurile, uneori funcţie
de clauzele contractuale, fără a putea recupera ratele achitate.
Începând din anii 50 în SUA şi anii 60 în Europa s-a introdus sistemul cărţilor de credite ca o
nouă formă a creditului de consum.
O altă formă a creditului de consum este leasing-ul care constă din închirierea unor bunuri de
folosinţă îndelungată sau a unor echipamente şi utilaje, cu posibilitatea debitorului de ale cumpăra
în final.
Creditul obligatar
Este creditul contractat de stat prin lansarea titlurilor de împrumut (obligaţiuni, titluri de rentă,
bonuri de tezaur etc.). Întrucât operaţiunea de lansare a titlurilor de împrumut, subscrierea acestora
şi efectuarea de vărsăminte în contul sumelor subscrise se fac cu participarea băncilor, creditul
public se îmbină cu creditul bancar.
Odată cu dezvoltarea economiilor moderne, creditul obligatar a înregistrat creşteri de proporţii
şi se măsoară, de regulă, prin mărimea procentuală a datoriei publice faţă de PNB. Cauzele
principale ale creşterii fără precedent a datoriei publice sunt deficitele bugetare provocate de diverşi
factori, între care nivelul ridicat al cheltuielilor neproductive şi mai ales a celor militare. Mai mult,
datoria publică odată angajată, prin practicarea unor dobânzi atractive suportate prin anuităţi, duce
la o creştere a cheltuielilor bugetare şi al o accentuare a fiscalităţii.
Cel mai adesea, creditul public se materializează preponderent, pe lângă alte titluri de
împrumut (titluri de rentă, bonuri de tezaur etc.), în obligaţiuni ale împrumutului de stat, fapt ce-i
conferă şi titulatura de credit obligatar.

40
 S-au contura, în timp, următoarele tipuri de efecte financiare publice:
- titluri necomercializabile sub forma obligaţiunilor pe economii şi a emisiunii de titluri
speciale vândute băncilor de emisiune şi guvernelor străine;
- efectele publice comercializabile sau transferabile pe piaţa financiară, dintre care se
remarcă: obligaţiunile emise de tezaur pe o durată mai mare de 5 ani, notele sau efectele de tezaur
cu o durată cuprinsă între 1-7 ani, certificatele de îndatorare cu o maturitate de 1 an şi bonurile de
tezaur, ca titluri de credit bugetar pe termen scurt.
Cea mai mare parte dintre efectele publice menţionate constituie instrumente la dispoziţia
bugetului administraţiei centrale de stat şi emisiunea lor poate fi realizată doar prin colaborarea cu
Banca Centrală.
De regulă, bugetele locale şi ale municipalităţilor au posibilitatea de a-şi acoperi deficitul doar
prin emisiune de obligaţiuni. Deci, se poate considera că, în cazul bugetelor locale, cea mai
accesibilă formă de împrumut este împrumutul obligatar.
Condiţia primordială pentru lansarea unui astfel de împrumut este existenţa unei puternice
pieţe financiare, coroborată cu posibilitatea rambursării din veniturile realizate pe seama exploatării
obiectivelor publice, a căror finanţare s-a asigurat prin împrumut obligatar.
Împrumuturile obligatare se caracterizează prin:
- modalităţi de lansare;
- tipuri de obligaţiuni;
- modalităţi de rambursare şi facilităţi acordate subscriptorilor.
Un împrumut public poate fi lansat prin:
- emisiune de obligaţiuni distribuite direct de către organismul districtual sau municipal prin
ghişee deschise la administraţiile financiare;
- emisiunea de obligaţiuni prin intermediul unui consorţiu sau sindicat format din
principalele bănci comerciale şi instituţii financiare din zonă. Acestea preiau sarcinile
vânzării obligaţiunilor şi constituirii fondurilor.
Prospectul de împrumut este înmânat unei bănci sau unui sindicat financiar-bancar care îşi
asumă riscul gestionării în totalitate a acordării şi rambursării împrumutului obligatar. Aceasta este
forma de emisiune cea mai comodă, dar şi cea mai costisitoare, deoarece băncile percep în afara
dobânzilor şi comisioane substanţiale în schimbul riscului asumat. De regulă, un împrumut obligatar
emis de către o municipalitate sau un consiliu departamental trebuie să fie garantat de către Guvern,
prin Ministerul Finanţelor, pentru a conferi atractivitate şi siguranţă investitorilor potenţiali. Oferta
de împrumut public poate fi cash sau bonuri de subscripţie, situaţie în care investitorii beneficiază
de drepturi preferenţiale la emisiunea unui nou împrumut obligatar.
În cadrul creditului obligatar se operează cu mai multe tipuri de obligaţiuni:

41
 - obligaţiuni cu venit fix. Rata de randament este precizată la data emisiunii şi rămâne în
vigoare până la maturitatea înscrisurilor;
- obligaţiuni indexabile, situaţie în care rata în care se indexează valoarea nominală este în
funcţie de evoluţia indicelui general al preţurilor;
- obligaţiuni cu rata variabilă. Pe parcursul duratei împrumutului, rata randamentului este
modificată în funcţie de evoluţia ratei dobânzii pe piaţa monetară şi pe piaţa capitalurilor.
Cele mai frecvente tipuri de obligaţiuni emise de către instituţiile publice sunt cu venit fix şi
cu rată variabilă. Acesta este şi motivul pentru care rata de randament cerută de un investitor pe
piaţa financiară, sau care plasează capitalurile într-o investiţie reală se raportează la randamentul pe
obligaţiuni emise de stat, considerate ca având un risc minim.
În general, o obligaţiune este caracterizată prin valoare nominală, curs, preţ de emisiune,
cupon, durata de maturitate şi valoare garantată de rambursare. Frecvent, pentru a atrage
subscripţia de economii ale publicului, preţul de emisiune al unei obligaţiuni se situează sub
valoarea sa nominală cu 10-15%. În acest caz, subscriitorii beneficiază de prima de emisiune. Dacă
valoarea de rambursare la maturitate depăşeşte valoarea nominală, intervine o primă de rambursare,
de aceeaşi mărime cu prima de emisiune.
Rata stabilită la data emisiunii este de obicei mai mică decât rata dobânzii curente bancare cu
aproximativ 20-30%, datorită faptului că pentru deţinătorii de obligaţiuni riscul asumat este minim.
Cu toate acestea, costul unui împrumut obligatar este mai mare decât cel al creditului bancar de
aceeaşi durată, deoarece include:
- cheltuielile de emisiune, estimate în medie la 6% din valoarea totală a emisiunii;
- comisionul anual plătit băncilor pentru obligaţiunile răscumpărate, care reprezintă 0,5%
din valoarea lotului de obligaţiuni rambursate;
- comisionul bancar, reprezentând 1% din valoarea dobânzilor (cupoanelor) acordate anual
investitorilor;
- rata dobânzii sau randamentul acordat investitorilor.
În ultima perioadă, necesitatea de a face la fel de atractive ofertele de împrumut obligatar ale
municipalităţilor ca şi cele ale societăţilor private a determinat acordarea unor rate mai mari de
dobândă, variabile anual în funcţie de evoluţia pieţelor monetare şi financiare.
O facilitate importantă acordată de puterea publică deţinătorilor de obligaţiuni statale este
scutirea de impozit pe venitul aferent cupoanelor primite anual. De asemenea, se garantează de către
stat prin aceste obligaţiuni creditele cu caracter privat angajate la bănci de către deţinători.
Rambursarea împrumutului public poate avea loc prin anuităţi constante, amortismente
constante, tragere la sorţi sau la sfârşitul perioadei.

42
 De regulă, modalitatea de rambursare se precizează la data emisiunii şi obligaţiunile nu pot fi
răscumpărate anticipat (înainte de data maturităţii) dacă această posibilitate nu a fost prevăzută în
momentul lansării împrumutului public. Rambursarea sau răscumpărarea obligaţiunilor are loc prin
aceleaşi organisme care au promovat emisiunea.
Investitorii în obligaţiuni emise de organismele centrale şi locale ale statului sunt diferiţi, dar
predomină băncile comerciale, companiile de asigurări şi trusturile de investiţii. Urmează societăţile
comerciale, şi pe un loc minor, publicul larg. Aceasta deoarece valoarea ofertelor de împrumut
public este foarte ridicată iar rambursabilitatea constituie o problemă dificilă în situaţia participării
unui număr mare de subscriptori. Rambursarea împrumutului public obligatar se face din fonduri
speciale de amortisment al datoriei publice, din sursele bugetare curente sau excedentele bugetare.
Dar creditul obligatar nu se rezumă numai la creditul public. Alături de acţiuni, emit
obligaţiuni şi societăţile comerciale. Emisiunea de obligaţiuni este adesea o formă preferată de
mobilizare a capitalului, întrucât obligaţiunile nu conferă subscriptorilor drept de vot, iar deţinerea
lor nu modifică structura puterii în consiliul de administraţiei. În acelaşi timp dobânzile la
obligaţiuni sunt, de regulă, mai mici decât plăţile de dividende.
Extinderea rapidă a creditului obligatar conferă importanţă evaluării financiare a titlurilor de
împrumut pentru a aprecia, în primul rând, riscurile legate de rambursarea sau plata dobânzilor
(operaţiuni de rating, expertizare).
Obligaţiunile pe termen scurt şi lung emise de către stat sau societăţi comerciale sunt o
componentă a patrimoniului investitorilor (întreprinderi, bănci etc.), uşor transformabilă în
lichidităţi la bursa de valori sau suportul pe care se obţin sau garantează împrumuturi.
Creditul ipotecar
Este creditul garantat cu proprietatea imobiliară şi are ca principal obiectiv susţinerea
dezvoltării acestei proprietăţi. După natura garanţiei, creditul ipotecar poate fi rural sau urban. În
timp ce creditul ipotecar rural are drept garanţie a rambursării proprietatea funciară, proprietatea
asupra terenului, creditul ipotecar urban este garantat cu ipotecarea clădirilor.
Formele pe care le îmbracă creditul ipotecar sunt diverse: credit ipotecar cu dobânzi
variabile, credit ipotecar cu rambursare progresivă, credit ipotecar inversat, purtător de anuităţi etc.
Creditul ipotecar cu dobândă variabilă operează cu un nivel al dobânzii stabilit în funcţie de
evoluţia pieţei financiare;
Creditul ipotecar cu rambursare progresivă constă în aceea că prevede pentru început
reduceri între 9 şi 95% faţă de rambursările constante;
Creditul ipotecar inversat, purtător de anuităţi, urmăreşte să valorifice capitalul imobilizat în
locuinţe proprietăţi, fără a se renunţa la dreptul de proprietate şi la uzufruct. Ca urmare, împrumutul

43
obţinut prin ipotecarea unei părţi a proprietăţii serveşte la achiziţionarea unui contract de anuităţi şi
aduce astfel proprietarului unui venit periodic.
Prin creditul ipotecar se mobilizează capitalurile disponibile pe termen lung. Instituţiile care
vehiculează disponibilităţile pe termen lung şi care se afirmă în sfera creditului ipotecar sunt băncile
ipotecare, casele de economii, societăţile de asigurări şi, în proporţii crescânde, băncile comerciale.
Ca forme distincte, creditul bancar, creditul de consum, creditul obligatar şi creditul ipotecar
se deosebesc între ele din punct de vedere al naturii creditului.
b) după destinaţia dată creditului se disting:
- credite productive;
- credite neproductive.
Creditele productive sunt cele destinate unei activităţi productive.
Creditele neproductive au ca destinaţie consumul individual.
c) după natura garanţiilor ce servesc ca acoperire, creditul poate fi:
– credit real;
– credit personal.
Creditul real este creditul acordat pe temeiul unor garanţii materiale certe, care acoperă în
întregime valoarea creditului, punând la adăpost pe creditor de orice risc;
Creditul personal are la bază încrederea de care se bucură debitorul, reputaţia lui de a-şi
îndeplini prompt obligaţia, calităţile morale ale solicitatorului, dar şi situaţia lui materială. Chiar
dacă nu se cere o garanţie efectivă sub raport juridic, ca în cazul creditului real, calităţile morale ale
debitorului nu pot fi ignorate.
Creditele personale, după natura garanţiei, pot fi considerate acoperite şi descoperite. Un
credit personal negarantat prin bunuri reale nu este neapărat descoperit, ci el devine acoperit dacă o
terţă persoană garantează rambursarea la scadenţă.
d) după termenul la care trebuie rambursat creditele pot fi:
- credite pe termen;
- credite fără termen
Creditele pe termen trebuie rambursate la o dată stabilită, cum sunt, de exemplu, creditele
cambiale. Nerespectarea termenului de rambursare atrage sancţiuni. Creditele pe termen pot fi
considerate, creditele pe termen scurt, mediu şi lung.
Creditele fără termen – în cazul acestora contractarea obligaţiei de credit nu stipulează data
lichidării ei. Ne găsim în situaţia unei operaţii de credit fără termen în cazul creditelor de cont
curent, care presupun relaţii continue şi curente.
Termenul de lichidare al unei operaţii de credit este important. Activitatea economică poate
impune întreprinzătorilor să solicite şi să obţină credite pe termen mediu şi lung (cel mai frecvent

44
pentru investiţii). Când operaţia comportă un circuit economic cu lichidare rapidă (vânzare-
cumpărare de mărfuri), creditul va fi pe termen scurt.
e) în funcţie de fermitatea scadenţei creditul poate fi:
- credit denunţabil;
- credit nedenunţabil
Creditul denunţabil – atunci când bancherul îşi rezervă dreptul ca înaintea termenul de
scadenţă fixat, pe baza unui preaviz, să ceară debitorului să plătească. Aceste denunţări pot interveni
în cazul creditului de cont curent, atunci când debitorul prezintă o deteriorare a gestiunii sale.
Creditul nedenunţabil este creditul în care bancherul nu-şi rezervă dreptul de a cere restituirea
anticipată a împrumutului acordat.
f) în legătură cu modul de stingere a obligaţiilor de plată pentru lichidarea creditelor, se
disting:
- credite amortizabile;
- credite nenamortizabile.
Creditele amortizabile – la creditele pe termen mediu şi lung se prevede posibilitatea
rambursării acestora prin rate anuale determinate, încât stingerea întregului angajament să se facă în
cadrul unui termen stabilit. Suma din credit care trebuie restituită periodic poartă denumirea de
amortizare sau amortisment. De regulă, amortizarea unui credit pe termen mediu şi lung se
realizează în cadrul anuităţilor care includ şi dobânzile aferente.
Creditele neamortizabile – pentru creditele mici sau pe termen scurt, condiţiile de rambursare
pot fi stabilite fie în sensul unei achitări globale, fie în sensul unei plăţi eşalonate, altfel decât anual.

3.3. Funcţiile creditului şi riscurile creditării

Principalele trăsături distinctive ale relaţiilor de credit sunt finanţarea agenţilor economici pe
seama disponibilităţilor latente ale economiei şi emisiunea monetară în condiţiile rambursabilităţii
şi perceperii de dobândă.
Funcţiile creditului, ca expresie a dezideratelor fundamentale faţă de existenţa şi menirea
operaţională a relaţiilor de credit sunt:
a) funcţia de mobilizare, ameliorare calitativă a disponibilităţilor băneşti şi redistribuire;
b) funcţia de emisiune;
c) funcţia de reflectare şi stimulare a eficienţei în activitatea agenţilor economici.
a) funcţia de mobilizare, ameliorare calitativă a disponibilităţilor băneşti din conturile
organismelor de credit şi redistribuire.
Formarea disponibilităţilor latente în activitatea agenţilor economici, instituţiilor, populaţiei şi
concentrarea lor la bănci este premisa principală pentru acordarea de credite. Reflectarea în

45
conturile bancare a acestor disponibilităţi monetare şi luarea lor în calculul creditelor de acordat, nu
este o redistribuire propriu-zisă de putere de cumpărare între titularii de conturi. Titularii de
disponibilităţi nu-şi pierd dreptul de a dispune plăţi pe seama depozitelor ce le au constituite la
bănci. Are loc, în fapt, crearea de către bancă a unei noi puteri de cumpărare, pe care deţinătorii de
monedă pasivă nu au utilizat-o. Se produce o “reaşezare” a cererii ca valori de întrebuinţare.
Cererea titularilor de disponibilităţi, care nu este în condiţiile date decât potenţială, este înlocuită cu
cererea efectivă a beneficiarilor de credite, diferită material de cea a deţinătorilor de depozite
monetare, deci cu implicaţii asupra structurii materiale a producţiei.
Funcţia redistributivă a creditului nu poate pune în evidenţă dinamica masei monetare în
circulaţie, întrucât în ea se regăseşte şi se reflectă doar înlocuirea monedei pasive cu moneda activă,
cantitatea rămânând aceeaşi.
b) funcţia de emisiune a creditului
Indiciul funcţiei de emisiune a creditului este crearea de noi mijloace de plată în economie, a
unei mase monetare suplimentare.
Dacă fondurile agenţilor economici, resursele bugetului administraţiei publice şi ale populaţiei
sunt, în fiecare moment în parte, limitate, creditul bancar apare ca fiind singura resursă liberă, a
cărei mărime ar putea lua valori în funcţie de deciziile subiective ale băncilor.
Această aparenţă este falsă. Emisiunea monetară nu poate fi arbitrară, ci ea trebuie corelată cu
realităţile economiei. Atât supracreditarea, cât şi subcreditarea au efecte perturbatoare pentru
economie.
Supracreditarea economiei se produce sub influenţa unor solicitări insistente de împrumuturi
din partea agenţilor economici cu o situaţie economico-financiară precară, similară cu aceea a
întreprinderilor falimentare, cu imobilizări de fonduri în stocuri excesive în fazele aprovizionare-
desfacere, cu tehnologii depăşite, costuri ridicate şi calitate a producţiei necorespunzătoare.
Supracreditarea conduce la onorarea unei cereri monetare neacoperite prin mărfuri şi servicii, cerere
ce exercită presiune asupra preţurilor.
Subcreditarea, expresie a insuficientei aprovizionări cu bani a economiei, frânează activitatea
economică, creează dificultăţi în finanţarea curentă a activităţii de producţiei şi conduce la
proliferarea plăţilor restante.

c) funcţia de reflectare şi stimulare a eficienţei activităţii agenţilor economici

Eficienţa economică cu care lucrează întreprinderile se reflectă sensibil în situaţia lor
financiară, iar aceasta din urmă în volumul fondurilor utilizate pentru un nivel dat de activitate,
precum şi în gradul de asigurare a capacităţii de plată.

46
 Se poate considera că acţionează o lege obiectivă a raportului invers între eficienţa în
activitatea economică şi necesarul de fonduri. Sporirea eficienţei economice reduce nivelul relativ
al cheltuielilor faţă de venituri, după cum ea acţionează şi în direcţia reducerii fenomenelor de
stocare.
Ca urmare, cu cât eficienţa economică a unei activităţi este mai ridicată, celelalte condiţii
fiind invariabile, cu atât necesarul de fonduri este mai redus.
Nivelul de eficienţă se regăseşte în mărimea fondurilor totale necesare, însă, şi mai pregnant,
în situaţia creditelor, întrucât acestea intervin ca resursă marginală de completare, se reflectă în plus
şi evoluţia fondurilor proprii. Legea raportului invers între necesarul de fonduri şi eficienţa în
activitatea economică acţionează şi mai concludent în cazul creditului.
Creditul nu este doar un seismograf al eficienţei economice, ci şi un instrument de influenţare
în direcţia stimulării activităţii calitativ superioare. Aceasta prin acordarea de credite fără restricţii
agenţilor economici cu bună activitate şi prin aplicarea de restricţii sau neacordarea de credite celor
care se confruntă cu deficienţe în gestiunea lor şi dificultăţi în returnarea împrumuturilor.
În ţările cu economie planificată imperativ de la centru, un mare accent s-a pus pe funcţia de
control a creditului exercitată de bănci în numele statului, ca şi pe măsuri administrative, cu caracter
de obligativitate, pe care acestea le aplicau întreprinderilor. Deşi în aceste ţări băncilor li s-a cerut să
fie foarte severe cu întreprinderile ce înregistrau slabe rezultate financiare, prin faptul că băncile au
tolerat nerambursarea la termen a creditelor şi au continuat să le acorde noi credite fără perspective
certe de rambursare, acest control a fost adesea formal, ineficient.
Prin funcţiile pe care le îndeplineşte, creditul generează o serie de efecte favorabile, cum ar fi:
- sporirea puterii productive a întreprinderilor prin redistribuirea capitalului;
- concentrarea capitalului;
- reducerea cheltuielilor pe care le presupune circulaţia monetară;
- adaptarea elastică a masei de bani în circulaţie la necesarul economiei.
Pe lângă aceste efecte favorabile, creditul presupune şi o serie de riscuri. Principalul risc este
abuzul de credit. Fenomenul supracreditării economiei generează, inevitabil, procese de deteriorare
a puterii de cumpărare a banilor, inflaţie. Totodată, creditul poate favoriza operaţii economice ce
atentează la lichiditatea bancară, în măsura în care băncile au prea puţine posibilităţi de selecţie a
clienţilor solicitatori de credite sau aceştia sunt de rea credinţă.
Riscurile creditului pot fi generate de fenomene economice individuale sau de o anumită stare
economică conjuncturală.
În primul caz se are în vedere insolvabilitatea debitorilor, lipsa lor de promptitudine în
rambursarea creditelor, deţinerea de către bănci a unor informaţii inexacte privind debitorii sau
reaua credinţă a acestora.

47
 În al doilea rând, conjunctura economică poate fi cea care întreţine o anumită stare de risc. De
exemplu, un risc major îl comportă continuarea creditării în condiţiile în care producţia este
excesivă, peste capacitatea de absorbţie a pieţei. De asemenea, crizele economice, convulsiile
politice pot produce grave perturbări în utilizarea creditului bancar, în însăşi activitatea
organismelor de credit şi financiare.
Pentru prevenirea riscurilor pe linia creditării, băncile trebuie să deţină informaţii pertinente
asupra situaţiei patrimoniale şi financiare a debitorilor, asupra naturii operaţiunilor economice în
care aceştia se angajează. Totodată, prevenirea riscurilor în creditare mai presupune cunoaşterea
reputaţiei morale a debitorilor, a bonităţii lor, o bună evaluare a evoluţiilor viitoare a acestora.
În mod direct, prevenirea riscurilor de creditare se poate realiza prin constituirea unor garanţii
acoperitoare reale. De asemenea, pe linia contracarării riscului de creditare, băncile au posibilitatea
de a constitui rezerve şi provizioane. Altfel spus, creditorul trebuie să fie şi propriul său asigurator.
Pe de altă parte băncile de emisiune au posibilitatea de a acţiona eficient pe linia asigurării
lichidităţilor celorlalte bănci.

3.4. Sursele formării creditului

Sursele de alimentare a capitalului de împrumut sunt:
a) depozitele bancare, ca urmare a eliberării temporare de capital bănesc în procesul
reproducţiei. Cauzele eliberării temporare de capital bănesc sunt:
- modul de circulaţie a capitalului fix. În procesul reproducţiei, capitalul fix îşi transmite
treptat valoarea asupra producţiei fabricate, pe calea amortizării. În intervalul de timp de
la uzura parţială a mijloacelor fixe şi înnoirea lor deplină, se constituie o sursă temporară
susceptibilă de a fi folosită în creditare;
- diferenţa în timp între momentul vânzării produselor finite şi momentul cumpărării
materiei prime la agenţii economici din ramurile sezoniere ale industriei uşoare şi
alimentare, duce la formarea de disponibilităţi băneşti în perioada următoare, care păstrate
în conturi la bănci, servesc ca sursă de creditare.
- necoincidenţa termenului de vânzare a mărfurilor cu termenul de plată a salariilor;
- rezervarea treptată a unei părţi din profit pentru acumulare.
b)veniturile rentierilor. Este vorba de deţinătorii de valori mobiliare a căror venituri obţinute
din dividende sau dobânzi sunt depuse la bănci pentru fructificare, contribuind astfel la sporirea
posibilităţilor de acordare a creditelor.
c) veniturile şi economiile băneşti ale populaţiei, centralizate prin sistemul bancar şi prin
casele de economii.

48
 d) emisiunea monetară a băncii centrale. Ea poate fi cauzată fie de împrumuturile statului la
banca de emisiune, fie de deficitele bugetare, fie de creşterea economică. Rezultă că emisiunea
monetară poate avea un caracter inflaţionist, în primele două cazuri şi o necesitate obiectivă în cazul
creşterii economiei.

3.5. Dobânda şi scontul

Creditul este inseparabil de dobândă. Dobânda este forma de remunerare a creditorului de
către debitor pentru folosirea capitalului de împrumut, este preţul capitalului de împrumut, al valorii
de întrebuinţare a acestuia. Dobânda poate fi privită atât ca mărime absolută, ca sumă pe care
debitorul trebuie să o plătească creditorului, cât şi ca mărime relativă, ca rată procentuală. Rata
dobânzii este determinată raportând suma anuală a dobânzii achitate (de achitat) la capitalul
împrumutat.
Din punctul de vedere al băncii, putem deosebi două categorii de dobânzi: dobânda bonificată
şi dobânda percepută.
Dobânda bonificată reprezintă remunerarea disponibilităţilor băneşti ale titularilor de conturi
constituite ca depozite la bancă. Capitalul mobilizat la dispoziţia băncilor este fructificat în procesul
creditării. Nivelul dobânzilor bonificate este dependent de rata inflaţiei, rata dobânzii de refinanţare
(taxa oficială a scontului, în cazul reescontării) şi de ratele dobânzilor practicate de celelalte bănci
comerciale.
Dobânda percepută este dobânda pe care o încasează băncile de la clienţii lor în calitate de
debitori, corespunzător creditelor acordate. La rândul său, dobânda percepută este dependentă de o
serie de factori, printre care enumerăm: erodarea monetară, nivelul cheltuielilor cu operaţiunile
bancare, gradul de risc, profitul bancar, rezerva minimă obligatorie.
Cele două categorii de dobânzi sunt interdependente, se află într-o strânsă corelaţie, în sensul
că dobânda percepută se stabileşte pornind de la nivelul dobânzii bonificate, ţinând cont de nivelul
marjei dobânzii şi de rezerva minimă obligatorie depusă la banca centrală.
Dobânda aferentă rezervelor minime obligatorii este considerată de către băncile comerciale
ca o cheltuială ce urmează a se recupera prin dobânda percepută. În unele ţări dezvoltate, băncile
centrale acordă băncilor comerciale dobânzi pentru rezervele constituite.
Teoretic, dobânda a fost analizată de pe poziţiile mai multor orientări doctrinare şi a fost şi
este practicată în cadrul unor sisteme economice esenţial diferite.
După Adam Smith venitul obţinut din capital, de către persoana care nu-l întrebuinţează ea
însăşi, ci îl dă cu împrumut alteia, se numeşte dobândă sau venitul banilor. Aceasta este
compensaţia pe care împrumutatul o plăteşte împrumutătorului pentru profitul pe care împrumutatul
are prilejul să-l realizeze prin întrebuinţarea banilor.

49
 Eugen von Bohm-Bawerk (1851-1914), fondatorul şcolii economice austriece, demonstrează
în teoria sa că dobânda este numai o participare la productivitatea capitalului şi nu un preţ de locaţie
a capitalului. Este numai preţul timpului., altfel spus, diferenţa de valoare între un bun prezent şi
acelaşi bun în viitor.
J. M. Keynes a afirmat că “rata dobânzii depinde de interacţiunea dintre curba eficienţei
marginale a capitalului şi înclinaţia psihologică spre economii”, susţinând că “rata dobânzii este
recompensa pentru renunţarea la lichiditate pe o anumită perioadă de timp”. În concepţia
keynesiană când preferinţa pentru lichiditate este mare şi cantitatea de bani este mică, rata dobânzii
este ridicată; când preferinţa pentru lichiditate este redusă şi sporeşte cantitatea de bani aflată în
circulaţie atunci rata dobânzii este mai scăzută, favorizând finanţarea proiectelor de investiţii.
Referindu-se la modalităţile de determinare a ratei dobânzii, economistul Fr. Modigliani
relevă faptul că, dacă pe termen scurt rata dobânzii este determinată de cererea şi oferta de monedă,
pe termen lung acţionează factori de ordin tehnologic şi psihologic care pot fi subsumaţi noţiunilor
de înclinaţie spre economisire şi eficienţă marginală a investiţiilor. El susţine că, în condiţii de
flexibilitate a preţurilor şi salariilor, preferinţa pentru lichiditate şi oferta de bani ar determina
nivelul preţurilor şi nu rata dobânzii.
După alţi autori, dobânda este o primă contra riscurilor. Riscul de insolvabilitate este, în
general, redus, însă riscul eroziunii monetare prin diminuarea puterii de cumpărare rămâne real.
Din punct de vedere juridic, dobânda ca regulator al pieţei capitalurilor reprezintă suma
încasată de creditor de la debitor ca plată pentru capitalul de împrumut cedat pe o perioadă de timp
determinată.
Dobânda se exprimă prin rata dobânzii adică un procent la suma împrumutată pe timp de un
an. De regulă, rata dobânzii este inferioară ratei profitului, însă în condiţiile unei inflaţii galopante
este cu mult mai mare.
O formă particulară a dobânzii care operează în legătură cu înscrisurile cambiale este scontul.
Totodată scontul este una dintre principalele operaţiuni active ale băncilor comerciale. Prin
mijlocirea scontului, întreprinzătorul care a vândut mărfuri pe credit şi care din lipsă de
disponibilităţi nu mai poate aştepta scadenţa pentru a încasa de la debitor suma ce i se datorează,
cedează băncii comerciale cambia, aceasta plătind pe loc suma înscrisă pe cambie, mai puţin
dobânda pentru perioada cuprinsă între momentul scontării şi scadenţă. Băncile comerciale nu
acceptă la scont orice titlu de credit, ci numai acelea semnate de debitori care prezintă încredere
prin situaţia lor financiară, ca şi prin probitatea de care au dat dovadă în a onora obligaţiile asumate.
De regulă, băncile comerciale nu scontează decât titluri de credit prevăzute cu cel puţin două
semnături şi cu scadenţe apropiate.

50
 Scontul este o operaţiune de creditare, de transformare a creditului comercial în credit bancar,
deoarece banca comercială avansează prezentatorului titlului de credit, înainte de scadenţă, suma
înscrisă în titlu diminuată cu o dobândă aferentă. Această dobândă care poartă denumirea de scont se
calculează după următoarea relaţie:
V *T * P
S 
12(360) * 100

în care:
S = scontul
V = valoarea nominală a titlului de credit
T = timpul de la scontare până la scadenţă, care poate fi exprimat în luni sau zile, funcţie de
care divizorul este 12 sau 360.
P = procentul dobânzii sau taxa scontului
În mod obişnuit, băncile comerciale nu aşteaptă nici ele scadenţa titlurilor de credit scontate,
ci le prezintă spre reescontare marilor bănci sau băncii de emisiune. În condiţii normale rata
dobânzii percepută de banca de emisiune numită taxa oficială a scontului este mai mică decât rata
dobânzii încasată de băncile comerciale, numită taxa scontului privat.
Diferenţa dintre suma încasată de la banca centrală prin reescont şi suma plătită
întreprinzătorului în cadrul operaţiunii de scontare, va servi la acoperirea cheltuielilor băncii
comerciale şi, totodată, constituie o sursă de profit.
Băncile comerciale şi marile companii prezintă spre scontare nu înscrisuri cambiale izolate, ci
portofolii de astfel de înscrisuri. Calculul scontului se face în acest caz nu pe fiecare efect
comercial, ci pentru grupe de efecte prezentate la scont sau reescont la un moment dat şi care sunt
purtătoare ale aceleaşi rate a scontului. Acest calcul se face pentru fiecare borderou de efecte supuse
scontării. În practica bancară, relaţia de calcul folosită este următoarea.
NumereDeDo banzi
S 
Dvizorulfix

unde:
Numere de dobânzi = T*V
Divizorul fix = (360*100)/P
Creditele de scont ale băncii centrale au reprezentat, într-o serie de ţări principala arteră prin
care au fost puse în circulaţie bancnotele.
Taxa oficială a scontului influenţează asupra preţului tuturor creditelor în economie. Având în
vedere poziţia centrală a băncii de emisiune, modificarea taxei scontului constituie, în principiu,
semnalul creşterii sau descreşterii dobânzilor, iar de aici restrângerea sau lărgirea activităţii de
creditare.

51
 Dobânzile şi comisioanele percepute de băncile comerciale pentru creditele acordate
întreprinzătorilor costă pe debitori mai mult decât taxa oficială a scontului.
Reducerea taxei oficiale a scontului, şi în general a dobânzilor bancare stimulează activitatea
productivă şi investiţiile. Dimpotrivă, majorarea taxei oficiale a scontului, a dobânzilor frânează
producţia şi noile investiţii.
Dacă economia stagnează, banca de emisiune va proceda la reducerea taxei oficiale a
scontului pentru a spori suma creditelor şi a impulsiona activitatea economică. În cazul invers, în
care se manifestă “supraîncălzirea” economiei, adică dezvoltarea producţiei peste capacitatea de
absorbţie a pieţei şi este necesară temperarea ei, taxa oficială a scontului se majorează.
Prin manevrarea taxei de scont şi a dobânzilor la creditele bancare, banca centrală
influenţează asupra balanţei de plăţi externe în sensul echilibrării ei. Majorarea taxei oficiale a
scontului şi a dobânzilor face mai convenabil plasamentul de capital autohton. Totodată, determină
atragerea de capitaluri străine şi revenirea în ţară a capitalurilor proprii. Intrarea de capitaluri străine
şi revenirea capitalurilor proprii din străinătate acţionează ca un factor de redresare a balanţei de
plăţi şi de susţinere a cursului monedei proprii.
Diminuarea taxei scontului sau a dobânzilor la creditele bancare directe face ca plasamentele
de capital să devină mai favorabile în străinătate, ceea ce orientează capitalurile spre alte pieţe
financiare, reduce fluxul de încasări valutare evidenţiat prin balanţa de plăţi externe, agravează
deficitul existent şi deteriorează raportul de cotare al monedei naţionale. Fireşte, migraţia
internaţională a capitalurilor nu este determinată doar de nivelul dobânzilor la creditele bancare şi,
adesea, acesta nu este nici cel mai important factor care generează fenomenul respectiv.
O formă a creditului comercial, cu largă răspândire în economiile moderne o reprezintă
operaţiunile de factoring. Ele rezidă într-o tehnică financiară în care vânzătorul de mărfuri pe credit
(furnizorul) şi posesor al titlurilor de creanţă nu se ocupă el însuşi de încasarea lor. El încredinţează
înscrisurile cambiale unor întreprinderi specializate numite case de factoring. Casele de factoring
prestează operaţiuni diverse: informează pe furnizor înaintea încheierii tranzacţiei asupra
solvabilităţii cumpărătorului; preiau atribuţiile furnizorului referitoare la formalităţile de încasare a
contravalorii produsului vândut şi mai ales, plătesc pe furnizor cu anticipaţie, din propriile lor
resurse, adică înainte de a încasa contravaloarea facturilor de la cumpărător. Ele îşi asumă astfel
riscurile ce decurg din insolvabilitatea clienţilor. Pentru plata cu anticipaţie a titlurilor de creanţă,
casele de factoring percep o dobândă, iar pentru celelalte servicii un comision.
Casele de factoring prestează asemenea servicii, pe bază de contracte încheiate, unui mare
număr de întreprinderi şi nu pentru clienţi izolaţi. Ele triază creanţele şi preiau spre încasare numai
titlurile de credit asupra unor clienţi solvabili, care dispun de lichidităţi. Conlucrarea cu o casă de
factoring nu limitează libertatea comercială a întreprinderilor care au recurs la serviciile acesteia.

52
 Faptul că furnizorul nu se mai ocupă el însuşi de scontarea titlurilor de credit primite de la
clienţi, ci primeşte suma cu anticipaţie de la casa de factoring, că el este protejat faţă de riscul
privind insolvabilitatea clienţilor, că în loc să ţină evidenţa unui număr mare de cumpărători,
serviciul vânzări ţine în contabilitate un singur cont – “casa de factoring” – reprezintă un avantaj
considerabil pentru acesta. În aceasta constă şi explicaţia extinderii largi a operaţiunilor de
factoring, mai ales pentru livrările externe.

53
 CAPITOLUL 4 INSTRUMENTE DE CREDIT

4.1. Titlurile de credit

4.2. Tendinţe în evoluţia instrumentelor de plată
4.3. Circuitele de plăţi
4.4. Sistemul electronic de transfer al fondurilor

4.1. Titlurile de credit

Titlurile de credit sunt înscrisuri care nu au valoare proprie. Ele sunt concomitent simbol al
banilor şi document de expresie a relaţiilor de credit, respectiv relaţii dintre debitori şi creditori.
Dezvoltarea relaţiilor de credit a determinat o mare varietate a titlurilor de credit.
Creditul comercial dă naştere la titluri sub forma cambiei, iar creditul bancar sub forma
bancnotei şi a cecului; creditul obligatar conduce la crearea obligaţiunilor, bonurilor de tezaur,
certificatelor de depozit.
Cambia este obligaţia scrisă de a plăti sau de a face să se plătească, la scadenţă, o sumă de
bani determinată.
Trata
Trata (în franceză = scrisoare de schimb) este un înscris prin care creditorul numit trăgător dă
ordin (mandat) debitorului său tras, să achite la o anumită dată numită scadenţă, la prezentare sau la
ordinul beneficiarului, o sumă de bani determinată.
Trata conţine următoarele elemente:
- denumirea de trată;
- ordin de a plăti o sumă determinată;
- numele şi prenumele trasului;
- scadenţa;
- locul unde se va face plata;
- numele şi prenumele beneficiarului;
- data şi locul emiterii titlului;
- numele, prenumele, şi semnătura trăgătorului.
Creditorul, respectiv trăgătorul, remite trata mai întâi debitorului (trasului) care este obligat să
înscrie pe faţa tratei cuvântul “acceptat”, urmat de semnătura sa şi data acceptării. Acceptarea este
angajamentul luat de tras de a achita suma tratei la scadenţă. Numai în urma acceptării, trasul
devine răspunzător faţă de posesorul cambiei (beneficiar). În operaţiile cambiale se mai utilizează şi
avalul. Este o menţiune scrisă pe cambie prin care o persoană (avalistul) îşi ia angajamentul,

54
asimilat cu o garanţie de plată, că, în cazul în care trasul nu achită la scadenţă suma prevăzută în
cambie, plata o va face el. Mărind încrederea în plata cambiei, avalul facilitează folosirea şi
circulaţia acestor titluri de credit.
Trata astfel acceptată de tras este remisă beneficiarului. Acesta o va păstra până la scadenţă,
când o va prezenta trasului care va efectua plata.
Beneficiarul tratei poate transfera, înainte de scadenţă, altei persoane dreptul de creanţă
asupra trasului. În acest scop, el va înscrie pe dosul tratei expresia “plătiţi la ordinul – urmează
numele şi prenumele noului beneficiar - şi semnătura”. Această operaţie poartă denumirea de gir şi
datorită faptului că este făcută pe spatele tratei se mai numeşte şi andosare.
În natura sa girul este de trei feluri:
- gir translativ de proprietate, prin care se vinde o cambie;
- gir de încasare sau de procură, prin care se dă mandat unei persoane să încaseze cambia la
scadenţă pentru posesor;
- gir de gaj, prin care cambia se constituie un gaj pentru garantarea unei datorii.
Persoana care efectuează girul se numeşte girant iar cea care primeşte girul se numeşte giratar.
Formula de andosare facilitează circulaţia titlurilor de credit şi totodată, întăreşte certitudinea
încasării sumei respective la scadenţă, cunoscând că toţi cei care abandonează sunt solidari la plata
cambiei, împreună cu trasul. În felul acesta prin mecanismul girului, cambia, ca titlu de credit pe
termen scurt, devine şi un instrument de plată.
Refuzul la plată din partea trasului la scadenţă va fi hotărât pe cale judecătorească. Acţiunea
în justiţie poartă denumirea de “protestarea cambiei”, prin care se constată că debitorul a refuzat de
a plăti la termen un efect de comerţ.
Cambia care cuprinde numai obligaţia de a plăti se mai numeşte şi bilet la ordin.
Este înscrisul prin care o persoană denumită subscriitor se angajează să plătească la o
anumită dată o sumă determinată unei alte persoane denumită beneficiar. Spre deosebire de trată,
biletul la ordin cuprinde iniţial numai două nume: al creditorului (beneficiarului) şi al debitorului
(subscriitorul).
Biletul la ordin se mai deosebeşte de trată şi prin aceea că emitentul înscrisului nu mai este
creditorul, ci debitorul. El poate circula ca şi trata prin andosări (girări) succesive până la scadenţa
înscrisă pe titlul de credit.
După natura operaţiunilor ce stau la baza emiterii cambiilor, acestea sunt de mai multe feluri.
- cambiile comerciale, care apar pe baza tranzacţiilor de cumpărare-vânzare de mărfuri pe credit;
- cambiile financiare, care sunt emise în scopul obţinerii de împrumuturi băneşti de la bănci, de
cele mai multe ori pentru operaţiuni speculative.

55
 O formă specifică a cambiilor financiare o reprezintă cambiile reciproce pe care, prin
înţelegere, agenţii economici le trag şi le acceptă, îndatorându-se, fiecare faţă de celălalt, să
plătească o anumită sumă la termenul stabilit.
La baza emiterii acestor cambii nu stau, de fapt, operaţiuni economice, singura menire a
acestor cambii constând în faptul de a asigura, prin scontare, sau alte căi, mijloace de plată părţilor
implicate. Această modalitate de emisiune a cambiilor duce la creşterea nejustificată a creditelor,
fapt ce influenţează negativ economia.
Cambia, sub forma tratei şi a biletului la ordin, îndeplineşte importante funcţii în calitate de
titlu de credit, printre care menţionăm:
- mijlocirea plăţii. Circulaţia tratei şi a biletului la ordin se efectuează pe baza andosării
(girului), adică prin garantarea solidară a plăţii de către transmiţător. Cambiile servesc ca
şi instrumente de plată a unor datorii bancare.
- Instrument de credit bancar pe termen scurt. În afară de faptul că sunt titluri de credit
comercial, posesorul lor le poate prezenta la banca comercială, obţinând pe baza lor un
credit bancar pe termen scurt prin mecanismul scontului şi reescontului.
- Serveşte la mişcarea capitalurilor pe termen scurt.
Alte titluri de credit
Warantul este o formă de bilet la ordin care se caracterizează prin faptul că este garantat de
mărfuri. Proprietarul bunurilor materiale va depozita mărfurile respective la o terţă persoană cu
activitate comercială, de la care va primi două documente:
- recipisa care are funcţia de titlu de proprietate asupra mărfurilor depozitate;
- warantul.
Dacă proprietarul mărfurilor depozitate doreşte să obţină un împrumut, el va remite warantul
creditorului, conferindu-i astfel un drept de gaj asupra mărfurilor respective. Warantul circulă prin
tehnica andosării (girului). Volumul creditului obţinut va fi inferior valorii mărfurilor depozitate.
Biletele de bancă, spre deosebire de cambii, sunt emise de băncile de emisiune, în valori
diferite (cupiuri), servind la plăţi în diferite mărimi, fiind la purtător şi neavând termene de plată.
Astfel, poliţa bancherului se substituie poliţelor particulare, dar prin aceasta, are calitatea
deosebită de a fi oricând plătibilă (în accepţiunea convertirii în aur), sau, în condiţiile actuale,
oricând valorificată prin însăşi utilizarea ei ca instrument de plată.
Creditul bancar în sine determină existenţa unor instrumente de credit specifice.
Dezvoltarea băncilor, în principal ca bănci de depozit, a mărit gama instrumentelor de credit,
prin documentele legate de operarea sumelor în conturile bancare. Titularii de depozite, titulari
implicit ai conturile deschise la bănci, îşi exercită dreptul de proprietate prin dispoziţii de retragere a
sumelor, sau al plăţii în favoarea unor alţi agenţi economici. Au luat naştere astfel instrumente

56
specifice cu caracteristici proprii definite diferit în fiecare ţară. Se întâlnesc astfel, denumiri ca
ordine de plată, ordine de virament, viramente. La rândul lor furnizorii solicită, uneori, în mod
expres, sumele ce li se datorează prin aviz de plată, dispoziţie de plată, aviz de prelevare etc.
cărora plătitorul, titularul de cont, le încuviinţează plata.
Toate aceste înscrisuri sunt instrumente de credit prin faptul că sunt legate de relaţia de credit
decurgând din constituirea şi utilizarea depozitelor la bănci.
Cecul este ordinul de plată dat de titularul unui cont curent către banca la care-şi ţine
depozitul, de a elibera o anumită sumă de bani persoanei înscrise în cec sau prezentatorului
acestuia. Titularii de depozite folosesc cecurile, în mod frecvent, pentru achitarea mărfurilor
cumpărate, fapt care le atribuie şi lor rolul de instrumente de credit pentru circulaţia mărfurilor.
Cecurile sunt de mai multe feluri:
- cec nominal, în care este specificat numele beneficiarului;
- cec la purtător, al cărui beneficiar este posesorul care se prezintă pentru încasare;
- cec de virament sau de decontare, care serveşte trecerea sumei din contul curent al
emitentului în contul curent al beneficiarului;
- cec certificat sau acceptat, în care banca confirmă pe cecul emis de titular existenţa
disponibilului în contul curent şi asigură pe beneficiar de plata cecului la prezentare;
- cec barat, a cărui denumire este dată de liniile paralel în diagonală trase sau imprimate pe
cec, ceea ce implică obligaţia de efectuare a plăţii prevăzute pe cec numai de către o
instituţia bancară (respectiv necesitatea de a încredinţa cecul, spre încasare unei bănci).
Prin utilizarea acestui cec se evită folosirea cecurilor furate de la beneficiarii legali.
Extinderea depunerilor în conturi curente şi a tehnicilor electronice de calcul a condus la
utilizarea, pe o scară tot mai largă, a cărţilor de credit la care recurg titularii de conturi, persoane
fizice.
Într-o formă iniţială, cărţile de credit serveau numai pentru identificarea emitentului de cecuri,
cecul însoţit de cartea de credit constituind astfel o confirmare evidentă a calităţii emitentului, ca
titular de depozit. Ulterior prezentarea cărţii de credit a devenit o modalitate de efectuare a plăţii.
Avantajele acestui instrument de plată rezultă din caracterul său operativ: plata prin carte de
credit este asimilată cu execuţia unui ordin de plată (de virament) pentru bancher, iar cartea bancară,
propriu-zisă, intră în tehnica bancară ca un instrument operaţional. Prin aceasta cartea de credit se
deosebeşte principial de alte cărţi: acreditive, privative, folosite şi ele în practica bancară dar care au
rolul numai de a recomanda, de a stabili pentru parteneri un anume regim de plăţi sau de credite,
plăţile efective desfăşurându-se prin alte instrumente, de regulă cecuri.
Bonul de casă (certificatul de depozit) este un titlu de credit la purtător prin care se constată
că o persoană fizică sau juridică a depus la banca comercială sau la un agent economic puternic din

57
punct de vedere financiar o sumă de bani, care va fi restituită depunătorului, împreună cu dobânda
respectivă, la scadenţă. Termenul de depunere este de cel puţin un an. Certificatele de depozit sunt
negociabile, adică uşor transformabile în bani.
Bonuri de tezaur sunt titluri de credit la purtător emise de stat pentru obţinerea de la
populaţie de împrumuturi pe termen scurt sau, în vederea acoperirii unor deficite bugetare. Aceste
instrumente de credit sunt emise asupra veniturilor bugetare (tezaurului), din perioadele următoare.
Dobânda bonificată este diferenţiată în funcţie de durata termenului de rambursare. Bonurile de
tezaur constituie datoria publică flotantă a statului. Ele sunt negociabile şi deci pot fi uşor
transformate în bani lichizi.
Prin aceste calităţi, bonurile de tezaur reprezintă un plasament tradiţional, pentru casele de
economii şi alte instituţii ce constituie depozite din economii, pentru bănci şi alte instituţii
financiare şi pentru instituţiile economice.
Creşterea continuă a datoriei publice a determinat promovarea de către stat a utilizării
bonurilor de tezaur prin obligarea băncilor de a-şi constitui activele uşor lichidabile pe seama
acestora.
Emiterea bonurilor de tezaur se poate face prin subscrieri curente potrivit necesităţilor, în
condiţii dinainte stabilite, fie prin adjudecări la licitaţie, fapt ce permite diversificarea ofertelor cu
privire la rata dobânzii şi alegerea de către stat a celor mai convenabile.
Promovarea bonurilor de tezaur îmbracă forme noi prin introducerea obligaţiilor cupon zero.
Aceste titluri sunt emise de bănci specializate care deţin în portofoliu bonuri de tezaur în
valoare nominală egală cu obligaţiile cupon zero emise. Acest portofoliu este constituit de la o terţă
instituţie şi reprezintă temeiul garantării emisiunii respective. Obligaţiile cupon zero, potrivit
denumirii, nu implică plata dobânzii de la emitere până la scadenţă. Echivalentul dobânzii revine
subscriitorului prin faptul că el cumpără obligaţia de valoare actuală urmând să încaseze la termen
valoarea integrală.

4.2. Tendinţe în evoluţia instrumentelor de plată

În evoluţia moneticii contemporane, transformările principale nu sunt determinate numai de
extinderea operaţiunilor firmelor, creşterea numărului agenţilor economici şi a volumului activităţii
economice pe ansamblu, cât mai ales de angajarea în sistemul bancar a resurselor considerabile pe
care le reprezintă veniturile şi economiile populaţiei.
Veniturile familiilor transformate în depozite bancare chiar pe termene foarte scurte, aduc un
aflux important de resurse pentru bănci. Totodată acestea fiind destinate acoperirii unor cheltuieli de
întreţinere, deseori mărunte, au drept efect o amplificare deosebită a operaţiunilor, determinată de
prelucrarea numeroaselor instrumente de plată folosite.

58
 Deşi aceste operaţiuni au fost mereu supuse unei analize a raportului cost-efect, concluziile au
fost orientate permanent spre angajarea în depozitele bancare a tuturor acestor potenţiale resurse,
reprezentate de veniturile şi economiile populaţiei.
Însă, chiar în ţările dezvoltate, acest proces de absorbţie nu a fost egal realizat, astfel că în
plăţile curente ale populaţiei se menţin încă în proporţii mari, prin tradiţie, plăţile cu numerar.
Analiza modului de utilizare a instrumentelor de plată a constatat faptul că se mai folosesc efecte
comerciale de multe ori fără justificare economică, prin inerţie tradiţională şi lipsă de orientare faţă
de instrumentele de plată moderne.
În ceea ce priveşte instrumentele utilizate cu predilecţie de populaţie, cecul şi cartea de credit,
acestea înregistrează o creştere a ponderii la numărul de operaţiuni. Între ele are loc o puternică
redistribuire, numărul operaţiunilor cu cărţi de credit fiind în continuă creştere.
Se poate observa însă că gama de utilizări a cărţii de credit conduce la valori reduse, pe
fiecare operaţiune, în medie. Cecul, deşi în uşoară scădere, continuă să aibă un rol deosebit în
economie.
O analiză comparativă privind costurile şi remunerările bancare subliniază, pentru cec, o
scădere substanţială a costurilor de prelucrare, ca urmare a eforturilor băncilor de a implementa
echipamente de prelucrare electronică eficiente, dar totodată pune în lumină că pragul de eficienţă a
fost atins şi că în condiţiile de după anul 1992 costurile staţionează.
În raţionalizarea operaţiilor bancare privind cecul o resursă s-a dovedit a fi circuitul cecurilor.
Soluţia adoptată care s-a afirmat şi ea ca un factor important de reducere a costurilor: utilizarea
cecurilor „fără circulaţie liberă a cecurilor” aduce unele modificări în principiile şi practicile
bancare. Cecurile se arhivează în totalitate la banca plătitoare urmând ca plăţile efective (între
bănci) să se facă informatic, per soldul care nu se compensează, prin sistemul bancar de
telecompensaţie devenit operaţional în 1989.
Folosirea cecurilor continuă însă propagarea unui risc: abuzurile de utilizare, pierderile şi
furtul carnetelor de cecuri.
Principala ameninţare pentru utilizarea cu preponderenţă a cecului rămâne tehnologia şi
politica bancară comercială, adaptate pentru promovarea cărţii de credit.
În evoluţia cărţii de credit, un rol important pentru bancă îl are şi raportul remunerare-cost.
Factorii angrenaţi la reducerea costurilor ar fi:
- scăderea costului mediu al echipamentului monetic având în vedere reducerea costului
echipamentelor electronice de calcul;
- îmbunătăţirea securităţii plăţilor, şi respectiv scăderea pagubelor din pierderi şi furturi;
- creşterea volumului operaţiilor care permit economii şi, în general, o dispersie pronunţată a
costurilor fixe.

59
 Efectuarea de servicii pentru titularii de cont privind desfăşurarea plăţilor sunt considerate de
bănci cheltuieli legate de constituirea resurselor în depozite la vedere.
Băncile au la dispoziţie procedee diferite pentru a acoperi, fie prin diminuarea sau lipsa de
remunerare a serviciilor efectuate: taxe şi comisioane pentru emiterea şi derularea plăţilor prin
cecuri, viramente şi alte mijloace de plată.

4.3. Circuitele de plăţi

Desfăşurarea plăţilor în economie înseamnă implicit vehicularea instrumentelor de plată între
bănci, respectiv a informaţiilor cuprinse în aceste documente. În conformitate cu aceste informaţii,
în fapt dispoziţii privind disponibilităţile din conturi, devine posibilă operarea lor, trecerea sumelor
dintr-un cont în altul, respectiv desfăşurarea circulaţiei monetare scripturale.
Iniţial, aceste operaţii reciproce reveneau băncilor. Cu timpul, numărul crescând al
documentelor de plată reciproce între bănci a condus la înfiinţarea unor instituţii specializate, casele
de compensaţie, funcţionând de regulă, sub egida băncii centrale de emisiune.
Adesea, operaţiunile de prelucrare a instrumentelor de plată şi compensare a plăţilor între
băncile participante se desfăşoară, având în vedere multitudinea lor, prin pieţe paralele.
Situaţia actuală din Franţa, are o asemenea caracteristică prezentând trăsături tipice şi altor
ţări, şi afirmându-se implicit ca model.
În această ţară activează în prezent:
- casele de compensaţie;
- ordinatoarele de compensaţie;
- sistemul în timp real SAGITTAIRE (o prelungire internă a sistemului SWIFT)
- centrele regionale de schimb a imaginilor-cec, care prelucrează informaţii privind cecurile
rămase sub control la banca plătitoare.
Un rol deosebit îl are, începând din 1990, sistemul interbancar de telecompensaţie care s-a pus
în funcţiune, progresiv, până în 1992. sistemul este conceput să efectueze toate operaţiunile
tranzitate iniţial de ordinatoarele de compensaţie, legând direct băncile cu un centru în condiţii de
înaltă securitate. Operaţiile se derulează astfel continuu, asigurând prelucrarea în termen şi la
costuri moderate.
Sistemul interbancar de telecompensaţie este prevăzut pentru a desfăşura miliarde de
operaţiuni, incluzând şi pe cele ce decurg din utilizarea cărţii de credit, şi să asigure, în perspectivă,
implementarea unui sistem naţional de schimb de imagini cec.
În schema circuitelor actuale de plăţi se cuprinde şi sistemul SWIFT (Society for WorldWide
Financial Telecommunication).

60
 A fost pus în funcţiune în 1977 şi este o arteră internaţională interbancară a fondurilor.
Reţeaua se axează pe două centre operaţionale aflate în SUA şi Olanda care transmit mesajele sau le
preiau de la centrele regionale, de care depind băncile respective.
Reţeaua cuprindea în 1989 bănci din circa 80 de ţări de pe toate continentele.
Prin acest sistem se acţionează pentru diminuarea costurilor, tariful actual fiind mult mai
scăzut faţă de reţeaua obişnuită.

4.4. Sistemul electronic de transfer al fondurilor

În prezent, sistemul electronic de transfer al fondurilor constituie calea principală de
dezvoltare a relaţiilor monetare, care de fapt transformă substanţial şi reorientează radical operaţiile
bancare privind conturile titularilor, modificând relaţia bancă-client.
Sistemul electronic de transfer al fondurilor este expresia înnoirilor tehnologice, a dezvoltării
comunicaţiilor şi informaticii.
În fapt, însăşi evoluţia titlurilor de credit şi a mijloacelor de plată a marcat aceste
transformări.
O primă asemenea premisă o constituie trecerea de la un titlu de credit obiectivizat, localizat
pe un anume angajament (precum cambia şi cecul) la un titlu de credit universal valabil, în
anumite limite, pentru dispoziţii de plată multiple şi succesive exprimate în diferite împrejurări
(cartea de credit).
În al doilea rând, în cadrul aceluiaşi instrument de credit, dispoziţia expresă a plătitorului se
exprimă prin sistemul informatic, prin anumite informaţii dispozitive, excluzându-se suportul de
hârtie al acestei dispoziţii.
În al treilea rând, transmiterea dispoziţiei se realizează prin mesaj special informatic şi prin
vehicularea hârtiei suport
Sistemul electronic de transfer al fondurilor este un conglomerat de metode de plată prin care
titularul de cont (client al băncii) este implicat în transferul computerizat al banilor, fie direct, (în
cazul recurgerii la maşinile automate de operare) fie indirect (ca beneficiar al plăţilor şi altor
serviciu suplimentare ordonate prin bănci în cadrul sistemului).
Sistemul electronic de transfer al fondurilor este constituit din trei verigi de bază: maşinile
automate de operare, terminalele de la punctele de vânzare şi banca la domiciliu.
1. Maşina automată de operare (Automated Teller Machine) este instrumentul
electromecanic ce serveşte titularului de cont atât pentru eliberarea de numerar cât şi pentru accesul
la alte servicii: informaţii asupra soldului şi asupra ultimelor intrări în cont, transfer d sume sau alte
angajări ale depozitului din cont.

61
 Cu funcţii mai limitate în aceeaşi categorie funcţionează distribuitorul de numerar (cash
dispencer CD) instrument electromecanic care asigură eliberarea autorizată a bancnotelor (în unele
cazuri şi a monedelor).
Funcţia principală a maşinilor de operare este eliberarea de numerar. Introducând cartea de
credit în fanta aparatului, acesta declanşează operaţia de recunoaştere, validare şi autorizare, face
înregistrarea operaţiunii şi returnează suma respectivă.
2. Terminalele la punctele de vânzare (Point of Sale Terminal) sunt terminale instalate în
reţeaua comercială, utilizate pentru a reda şi a transmite informaţii privind plăţile prin mijloace
electronice.
Terminalele electronice de plăţi, se caracterizează prin capacitatea de a realiza automat
validarea plăţii şi transferul către centrele de plăţi.
Terminalele instalate la beneficiarii plăţii, comercianţi sau prestatori de serviciu, efectuează
automat operaţii de verificare: acceptabilitatea cărţii bancare (apartenenţa la reţea); validitatea cărţii
bancare (prin confruntarea cărţii de credit cu lista de cărţi interzise, stocată de regulă în memoria
terminalului). De asemenea, în caz de necesitate, când suma de plată depăşeşte plafonul de garanţie
stabilit, terminalul se conectează la reţea în mod automat, pentru a solicita autorizarea plăţilor,
operaţii ce se desfăşoară, de regulă, în 40 de secunde.
Procedând la exceptarea de la autorizare, comerciantul îşi asumă riscul, deoarece reţeaua nu
garantează decât plăţile autorizate.
În sistemul cărţii de credit un rol deosebit în verificarea identităţii titularului şi a legitimităţii
sale ca titular, ăl are codul secret încredinţat titularului, care se foloseşte ca o cale suplimentară de
validare.
3. O mai profundă legătură a clientului cu baca prin mijloace electronice se realizează prin
banca la domiciliu. Banca la domiciliu (home banking) este un serviciu prin care un client al băncii
poate avea acces, folosind telefonul şi televizorul sau un terminal, ca mijloc de comunicaţie cu
centrul de calcul al băncii. Astfel se constituie un „sistem interactiv” capabil să transmită pagini de
text şi imagini grafice, adaptate reprezentării pe ecran, folosind comenzi simplificate. În acest sens
s-au dezvoltat sistemele electronice Videotext şi Viewdata Systems.
Banca la domiciliu măreşte gama serviciilor în domeniul transferului d fonduri, alături de
ordinele de plată fiind posibile şi acorduri de plată. Pe de altă parte se pot remite băncii toate
operaţiile de debitare-creditare, dispuse în fişiere specializate şi se pot primi de la bănci extrase de
cont, detalii sau rezumate ale operaţiilor etc. Toate aceste operaţiuni se desfăşoară sub u control
reciproc şi cu asigurare împotriva fenomenelor de intrare în circuit, printr-un cod specific,
personalizat.

62
 Evident, în cadrul băncilor, aceste noi tehnologii presupun o altă organizare a fluxului
operaţiilor, o regândire a structurilor organizatorice, a politicii comerciale şi de concurenţă.
Comerţ electronic înseamnă, în accepţiune "tradiţională", utilizarea în reţele a unor aplicaţii
de tipul transferului electronic de documente (EDI), a comunicaţiilor fax, codurilor de bare,
transferului de fişiere şi a poştei electronice. Extraordinara dezvoltare a interconectivităţii
calculatoarelor în Internet, în toate segmentele societăţii, a condus la o tendinţă tot mai evidentă a
companiilor de a folosi aceste reţele în aria unui nou tip de comerţ, comerţul electronic în Internet,
care să apeleze - pe lângă vechile servicii amintite - şi altele noi. Este vorba, de exemplu, de
posibilitatea de a se efectua cumpărături prin reţea, consultând cataloage electronice "on" pe Web
sau cataloage "off" pe CD-ROM şi plătind prin intermediul cărţilor de credit sau a unor portmonee
electronice. Pentru alţii, comerţul Internet reprezintă relaţiile de afaceri care se derulează prin reţea
între furnizori şi clienţi, ca o alternativă la variantele de comunicaţii "tradiţionale" prin fax sau linii
de comunicaţii dedicate. O altă formă a comerţului Internet implică transferul de documente - de la
contracte sau comenzi pro forma, până la imagini sau înregistrări vocale.
Acest nou tip de comerţ a stimulat însă cererea pentru noi metode adecvate de plată. În cadrul
noului concept de "sat global" (global village), dezvoltarea unor activităţi comerciale între
participanţi situaţi la mari distanţe geografice unii de alţii nu poate fi concepută fără folosirea unor
sisteme electronice de plăţi. Aceste noi mijloace de plată permit transferarea comodă, sigură şi
foarte rapidă a banilor între partenerii de afaceri. De asemenea, înlocuirea monedelor şi bancnotelor
(actualele forme tradiţionale de numerar) prin ceea ce denumim bani electronici conduce, pe lângă
reducerea costurilor de emitere şi menţinere în circulaţie a numerarului, şi la o sporire a flexibilităţii
şi securităţii sistemelor de plăţi.
În domeniul mijloacelor electronice de plată, cercetările sunt în plină desfăşurare. Există
numeroase sisteme în curs de experimentare, altele abia au fost cercetate şi supuse analizei. Este
normal ca prudenţa şi securitatea să fie cuvintele cheie ale acestor demersuri.
Cele mai cunoscute sisteme de plăţi electronice pot fi grupate în patru categorii:
- sisteme cu carduri bancare;
- sisteme on-line;
- microplăţi;
- cecuri electronice.
Sisteme de plăţi în Internet bazate pe carduri bancare SET
Multe cumpărări de bunuri şi servicii prin Internet se fac plătindu-se cu carduri bancare
obişnuite (Visa, MasterCard etc.). Însă tranzacţiile cu carduri conţin informaţii confidenţiale privind
cardul şi informaţiile personale ale clienţilor, informaţii ce pot fi interceptate în timpul transmisiei
prin Internet. Fără un soft special, orice persoană care monitorizează traficul pe reţea poate citi

63
conţinutul acestor date confidenţiale şi le poate folosi ulterior Este necesară elaborarea unor
standarde specifice sistemelor de plăţi, care să permită coordonarea părţilor legitime implicate în
transfer şi folosirea corectă a metodelor de securitate.
În 1996, MasterCard şi Visa au convenit să consolideze standardele lor de plăţi electronice
într-unul singur, numit SET (Secure Electronic Transaction). Protocolul SET îşi propune şapte
obiective de securitate în e-commerce:
- să asigure confidenţialitatea instrucţiunilor de plată şi a informaţiilor de cerere care sunt
transmise odată cu informaţiile de plată.
- să garanteze integritatea tuturor datelor transmise.
- să asigure autentificarea cumpărătorului precum şi faptul că acesta este utilizatorul legitim
al unei mărci de card.
- să asigure autentificarea vânzătorului precum şi faptul că acesta acceptă tranzacţii cu
carduri prin relaţia sa cu o instituţie financiară achizitoare.
- să folosească cele mai bune metode de securitate pentru a proteja părţile antrenate în
comerţ.
- să fie un protocol care să nu depindă de mecanismele de securitate ale transportului şi care
să nu împiedice folosirea acestora.
- să faciliteze şi să încurajeze interoperabilitatea dintre furnizorii de soft şi cei de reţea.
În prezent, tot mai multe produse de e-commerce implementează protocolul SET, ceea ce
conferă securitate plaţilor Internet cu card, prin mijloace criptografice.
Sistem on-line de plata cu moneda electronica ECash
ECash reprezintă un exemplu de sistem electronic de plăţi, care foloseşte poşta electronică sau
Web-ul pentru implementarea unui concept de portofel virtual. A fost dezvoltat de către firma
DigiCash Co. din Olanda, firmă fondată de către celebrul cercetător al sistemelor criptografice,
David Chaum. Prima demonstraţie a sistemului a fost făcută în 1994 la prima Conferinta WWW,
printr-o legătură Web între Geneva şi Amsterdam. Ulterior a fost implementată de bănci din SUA
(Mark Twain Bank of Missouri), Finlanda şi din alte ţări. Este prima soluţie totalmente soft pentru
plăţile electronice.
ECash reprezintă un sistem de plăţi complet anonim, ce foloseşte conturi numerice în bănci şi
tehnica semnăturilor oarbe. Tranzacţiile se desfăşoară între cumpărător şi vânzător, care trebuie să
aibă conturi la aceeaşi bancă. Cumpărătorii trebuie să înştiinţeze banca cu privire la faptul că doresc
să transfere bani din conturile lor obişnuite în aşa numitul cont eCash Mint. În orice moment,
cumpărătorul poate interacţiona de la distanţă, prin calculatorul său, cu contul Mint si, folosind un
client soft, poate retrage de aici fonduri pe discul calculatorului său. Apoi, se pot executa plăţi între
persoane individuale sau către firme, prin intermediul acestor eCash.

64
 La fel ca şi banii reali (bancnote, monede), banii electronici eCash pot fi retraşi din conturi
sau depozitaţi, pentru a fi tranzacţionaţi. De asemenea, la fel ca în cazul banilor fizici, o persoană
poate transfera posesia unui cont eCash unei alte persoane. Însă, spre deosebire de banii
convenţionali, atunci când un client plăteşte unui alt client, banca electronică joacă un rol aparent
modest, dar esenţial.
ECash reprezintă o soluţie de plăţi soft on-line, care constă în interacţiunile dintre 3 entităţi:
- banca, care emite monede, validează monedele existente şi schimbă monede reale pentru
eCash;
- cumpărătorii, care au cont în bancă, din care pot încărca monede eCash sau în care pot
depune monede eCash;
- vânzătorii, care acceptă monede ECash în schimbul unor bunuri sau servicii.
NetCash
NetCash reprezintă un alt exemplu de sistem electronic de plăţi de tip on-line. A fost elaborat
la Information Science Institute de la University of Southern California. Cu toate că sistemul nu
asigură anonimitatea totală a plăţilor ca eCash (banii pot fi identificaţi), NetCash oferă alte mijloace
prin care să se asigure plăţilor un anumit grad de anonimitate. Sistemul se bazează pe mai multe
servere de monede distribuite, la care se poate face schimbul unor cecuri electronice (inclusiv
NetCheque) în moneda electronică.
CyberCoin
Sistemul de micro-plăţi CyberCoin poate realiza în Internet plăţi de la sume mici de câţiva
cenţi, până la 10 $, acoperind astfel o zonă în care sistemul ce utilizează cărţile de credit nu este
economic. Vânzătorii de pe Web ce vând servicii şi produse la preţuri foarte mici şi doresc să
livreze imediat respectiva marfă, au nevoie de o metodă de plată diferită de cartelele cu
microprocesor, dar asemănătoare cu plata cash ce se efectuează şi în magazine. Serviciul CyberCoin
de la CyberCash a fost lansat în septembrie 1996, ca un prim sistem de micro-plăţi în Internet.
Consumatorii pot folosi conturile existente deja în bănci pentru a transfera valori în softul portofel
electronic propriu. Altă posibilitate este de a încărca fonduri direct de pe o carte de credit, printr-o
tranzacţie obişnuită cu astfel de mijloace. În ambele cazuri, banii reali rămân în custodia băncilor.
Odată portofelul "alimentat" cu fonduri, consumatorul poate începe să efectueze micro-plăţi
pe situri Web ce sunt înregistrate de CyberCash şi detin un program numit CashRegister. Acest soft
suportă, de asemenea, şi plăţi cu cărţi de credit (VISA, MasterCard, American Express şi Discover)
şi cecuri electronice PayNow.
Plăţi prin cecuri electronice
Cecurile electronice au fost dezvoltate printr-un proiect al lui FSTC -Financial Services
Technology Consortium. FSTC cuprinde aproape 100 de membri, incluzând majoritatea marilor

65
bănci, furnizorii tehnologiei pentru industria financiară, universităţi şi laboratoare de cercetare.
Partea tehnică a realizării proiectului cecului electronic a fost realizată într-un număr de faze:
generarea conceptelor originale, realizarea cercetărilor preliminare, construirea şi demonstrarea
unui prototip, formularea specificaţiilor pentru un sistem pilot şi implementarea acestui sistem. În
prezent, cecurile electronice încep să fie utilizate într-un program pilot cu Departamentul
Trezoreriei Statelor Unite care plăteşte furnizorii Departamentului de Apărare.
Cecurile electronice sunt create pentru a realiza plăţi şi alte funcţii financiare ale cecurilor pe
hârtie, prin utilizarea semnăturilor digitale şi a mesajelor criptate, pe suportul reţelei Internet.
Sistemul cecurilor electronice este proiectat pentru a asigura integritatea mesajelor, autenticitatea şi
nerepudierea proprietăţii, toate condiţii suficiente pentru a preveni frauda din partea băncilor sau a
clienţilor lor.
Un cec este un document pe hârtie, semnat, care autorizează banca să plătească o sumă de
bani din contul celui ce a semnat cecul, după o dată specificată. Cecurile pe hârtie sunt cele mai
utilizate instrumente de plată (după folosirea banilor cash) în majoritatea statelor occidentale.
Acestea au avantajul că plătitorul şi cel care încasează suma pot fi persoane individuale, mici
afacerişti, bănci, corporaţii, guverne sau orice alt tip de organizaţii. Aceste cecuri pot fi transmise
direct de la plătitor la încasator.
Cecurile electronice (e-cecurile) sunt bazate pe ideea că documentele electronice pot substitui
hârtia, iar semnăturile digitale cu chei publice pot substitui semnăturile olografe. Prin urmare, e-
cecurile pot înlocui cecurile pe hârtie, fără a fi nevoie să se creeze un nou instrument, înlăturându-se
astfel problemele de legalitate, reglementare şi practică comercială ce pot fi provocate de
schimbarea şi impunerea unui instrument de plată nou.
Semnături digitale pe cecuri electronice - Atunci când este creat un cec electronic, în el este
scris un set minim de informaţii şi cecul este semnat. Odată cu vehicularea e-cecului, alte informaţii
şi alte semnături sunt adăugate atunci când acesta este transmis între părţi. De exemplu, e-cecul
trebuie să fie:
- creat de plătitor,
- co-semnat de co-plătitor,
- certificat de bancă,
- aprobat de încasator (plătit),
- co-aprobat de co-încasator,
- depozitat şi
- plătit.
Viteza cu care evoluează tehnologia Internet-ului este impresionantă. Dacă acum se apreciază
că există câteva milioane de oameni care folosesc serviciile Internet în fiecare moment, numărul lor

66
va creşte exponenţial în anii următori. Dintr-un recent sondaj a reieşit că, dacă cu un an în urma
70% din utilizatorii Internet-ului apreciau e-mail-ul ca principal beneficiu şi doar 30% Web-ul,
astăzi 50% din persoane consideră pe primul loc e-mail-ul, 40% Web-ul şi, deja 10%, comerţul şi
plăţile electronice. În acest domeniu revoluţia abia a început: să observăm că plăţile electronice
reprezintă un fel de e-mail în raport cu banii reali, aşa cum poşta electronică reprezenta, acum câţiva
ani, o adevarată revoluţie în comunicaţiile dintre persoane. Departe de a fi rezolvate problemele de
securitate şi acceptabilitate necesare, sistemele electronice de plată, puternic cercetate şi
experimentate azi, vor progresa rapid, devenind o realitate a Cyberspace-ului anilor viitori.

67
 CAPITOLUL 5. SISTEME BANCARE

5.1. Etape în apariţia şi evoluţia băncilor

5.2. Formarea sistemului bancar român
5.3. Organisme bancare internaţionale

5.1. Etape în apariţia şi evoluţia băncilor

Perioada antichităţii
Cele mai vechi informaţii cu privire la bănci parvin din Orientul Mijlociu (Mesopotamia)
unde s-au descoperit o serie de tăbliţe de ceramică, considerate azi ca primele evidenţe contabile,
căci aveau înscrise operaţii cu preţurile diferitelor bunuri, contracte comerciale, chitanţe care atestă
contribuţia templului la depozitarea şi păstrarea bunurilor care constituiau moneda marfă şi la
asigurarea schimbului.
După fondarea Babilonului apare primul document de drept bancar înscris pe un bloc de
piatră şi anume, Codul lui Hammourabi. Acest cod reglementa preţul metalelor preţioase,
contractele de depozit, contractele de împrumut, contractele de comision, nivelul dobânzilor. Pentru
prevenirea unor dobânzi exagerate contractele de împrumut trebuiau vizate de împuterniciţii regelui.
Este prima manifestare de control al statului asupra creditului.
În Grecia antică, încă din secolul al VI-lea Î.H., băncile au început să ocupe un loc tot mai
important în viaţa cetăţii. Iniţial în temple şi numai cu rol de depozite, băncile elene au trecut la
efectuarea de acordări de credite pe termen mijlociu şi lung. Prin legea lui Solon se reglementa
nivelul dobânzilor. În secolele V şi IV î.H. sunt în plină dezvoltare băncile private, remarcându-se o
oarecare specializare în comerţul cu monede cu valoare intrinsecă.
Egiptul Antic, după cucerirea lui de către Alexandru cel Mare (334 î.H.) cunoaşte o imensă
dezvoltare a sectorului bancar, creat după sistemul grecesc şi continuat şi sub ocupaţia romană.
În imperiul roman existau bancheri, majoritatea sosiţi din Grecia din coloniile feniciene, care
se ocupau în special cu schimbul de monede, foarte multe şi variate. Treptat, se formează o
aristocraţie a finanţelor romane, adevăraţii bancheri romani fiind argentarii. În anul 450 î.H. apare
Legea celor XII Table, care reglementează detaliat activitatea creditului şi dobânzii, care putea să se
exercite numai pe bază de contract.
Perioada Evului Mediu şi a Renaşterii
„În Europa, în secolele XII-XV, comerţul bancar a marcat o oarecare înflorire, în ciuda
restricţiilor impuse de religia creştină, care considera încasarea dobânzilor un act injust. Din raţiuni

68
economice, împrumuturile cu dobândă au fost ulterior admise, cu condiţia să fie efectuate de evrei
şi lombarzi. Principalii beneficiari ai creditului erau monarhii.”4
Prima bancă publică se pare că a fost Banca din Veneţia, înfiinţată în anul 1171 şi recunoscută
oficial ca bancă de viramente în anul 1587 sub denumirea de Banca de Rialto. În prima jumătate a
secolului al XII-lea ia fiinţă Banca Buonsigniori din Siena (oraş în Italia centrală).
Din punct de vedere al tehnicii bancare apare ca noutate în secolul al XV-lea contractul de
schimb “cambium” prin care bancherul se obligă, la cererea clientului să efectueze plăţi în alte
localităţi şi în alte ţări, pe baza unei scrisori de plată. De asemenea, băncile au început să practice
compensarea creanţelor unei păţi cu datoriile celeilalte, rămânând să fie plătit numai soldul.
În timpul Renaşterii sec. (XIV-XVI), prohibiţiile religioase privind dobânda sunt atenuate,
fapt care permite o dezvoltare amplă a băncilor şi a tehnicii bancare.
Perioada cuprinsă între secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea
Această perioadă se caracterizează prin apariţia unor mari instituţii bancare în regiuni
îndepărtate de bazinul mediteranean, cum sunt Ţările de Jos, Germania, Anglia etc. Declinul
băncilor italiene a dat posibilitatea înfiinţării la Amsterdam în 1609, deci cu circa un secol înaintea
Angliei, a unei bănci foarte puternice şi influente pe plan internaţional, Banca din Amsterdam.
Pentru prima dată la această bancă s-a adoptat pentru conturile clienţilor săi o monedă de cont
numită “Florin Banco”.
În Anglia, abia în sec. XVII nevoile vistieriei regale şi instabilitatea monedelor au impus
organizarea comerţului bancar naţional. În această epocă, comercianţii îşi păstrau rezervele de
metale preţioase în Turnul Londrei. În anul 1640 regele Carol I confiscă 130.000 livre în lingouri
din depunerile comercianţilor.
Ca urmare a frecventelor falimente ale aurarilor, publicul nu a mai avut încredere în afacerile
acestora şi ca o consecinţă a apărut necesitatea creării unei bănci naţionale şi independente.
În 1694, Parlamentul britanic aprobă înfiinţarea Băncii Angliei, trasându-i atribuţiile
principale: asigurarea resurselor financiare Coroanei, emisiunea de bilete de bancă garantate cu
metale preţioase, efectuarea tuturor operaţiilor bancare care să vină în sprijinul comercianţilor etc.
Banca era autorizată să sconteze cambii şi să primească depozite. Concomitent, pe baza resurselor
constituite, banca acorda comercianţilor credite pe termen scurt. În anul 1946 Banca Angliei era
naţionalizată şi pusă sub controlul guvernului.
În Franţa se remarcă o oarecare întârziere în dezvoltarea sistemului bancar. Prima bancă
modernă a fost înfiinţată în 1716 şi s-a numit Banca Generală. În 1718 această bancă a fost
subordonată statului sub denumirea de Banca Regală. Emisiunea exagerată de hârtie monedă, fără

4
Turliuc, V., Cocriş, V., Monedă şi credit, Editura Ankarom, Iaşi, 1997, pag. 100

69
acoperire în metale preţioase, a dus la o inflaţie periculoasă, care a provocat panică şi în final a dus
la falimentul băncii.
„Momentul istoric al apariţiei băncilor marchează un pas major pentru ştiinţele economice...
Necesitatea considerării paralele a bunurilor, care acum nu mai erau în întregime proprii, ci
aparţineau şi terţilor, faţă de care se creau obligaţii speciale au fost pasul necesar spre reprezentarea
în partidă dublă a patrimoniului, obiect al unei noi ştiinţe sau arte, contabilitatea”5

5.2. Formarea sistemului bancar românesc

Procesul formării aparatului bancar în România se situează la mijlocul sec. XIX, atunci când
dezvoltarea forţelor de producţie şi a relaţiilor de producţie au impus concentrarea capitalurilor
băneşti temporar disponibile în economie şi punerea lor la dispoziţia industriaşilor, marilor
proprietari funciari şi comercianţilor, sub formă de credite. La formarea sistemului bancar românesc
au contribuit statul şi transformarea cămătarilor în bancheri, unii dintre ei reprezentanţi ai
capitalului străin.
Prima bancă înfiinţată în Principatele Române în martie 1857 a fost Banca Naţională a
Moldovei, cu sediul central la Iaşi şi sucursale la Galaţi şi Bucureşti. Datorită faptului că,
conducătorii băncii s-au aventurat în afaceri speculative, unele peste hotare, după un an de
funcţionare, banca de la Iaşi a fost declarată în stare de faliment.
Anul 1880 poate fi considerat drept început al constituirii aparatului bancar în România când
a luat fiinţă Banca Naţională a României ca “bancă de scont şi circulaţiune” sub formă de societate
pe acţiuni cu capital subscris în proporţie de două treimi de un grup de particulari şi o treime de stat.
În anul 1901 statul român şi-a retras participaţia la capitalul băncii.
Până la începutul primului război mondial au mai fost înfiinţate o serie de mari bănci cu
capital străin printre care:
- Banca Generală Română – 1895 – cu capital german;
- Banca de credit român – 1904- cu capital austriac;
- Banca Marmorosch – Blank – 1905 – cu capital ungar, german şi francez;
- Banca comercială română – 1906 – cu capital englez, austriac, francez şi belgian.
În aceeaşi perioadă au luat fiinţă bănci comerciale cu capital autohton:
- Banca agricolă – 1984
- Banca de scont din Bucureşti – 1898;
- Banca comerţului din Craiova – 1898;
- Banca românească – 1910 – creaţie a PNL

5
Basno, C., Dardac, N., Floricel, C., Monedă, credit, bănci, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997, pag. 191

70
 De asemenea s-au înfiinţat bănci specializate care acordau credite pe termen lung ca:
- Creditul funciar rural – 1873;
- Creditul funciar urban – 1875;
- Creditul funciar urban din Iaşi - 1881
În Transilvania, primele bănci au fost înfiinţate în a doua jumătate a sec. XIX sub formă de
sucursale la Arad, Sibiu, Braşov, Cluj, Timişoara, ale băncilor din Viena şi Budapesta. În felul
acesta, sistemul bancar al Transilvaniei era subordonat aparatului bancar austro-ungar. Ulterior au
apărut bănci cu capital autohton: Banca Albina de la Sibiu (1871), Banca Furnica 1883), Banca
Ardeleană din Braşov (1885).
Spre deosebire de ţările occidentale, România în a doua jumătate a secolului XIX şi începutul
sec. XX nu a exportat capital şi nu a participat la împărţirea pieţei mondiale. Dimpotrivă, a fost o
ţară importatoare de capital.
Evoluţia băncilor din România în perioada interbelică
Extinderea aparatului bancar în ţara noastră s-a realizat sub impulsul desăvârşirii statului
naţional unitar român, în condiţiile dezvoltării economiei pe calea capitalistă. Creşterea
spectaculoasă a reţelei bancare a fost impusă şi d necesitatea înlocuirii în mare parte a capitalului
străin din Transilvania, Basarabia şi Bucovina.
În anul 1923 a fost înfiinţată Societatea naţională de credit industrial, cu capital de stat având
ca atribuţie principală finanţarea cu mijloace proprii a investiţiilor industriale din ţară.
La sfârşitul celui de-al doilea război mondial aparatul bancar era caracterizat prin existenţa
unei reţele de bănci comerciale private, a unui sector al creditului specializat, precum şi a
cooperativelor de credit (bănci populare).
În fruntea aparatului bancar se afla Banca Naţională a României, bancă de emisiune. Ea
acorda credite de reescont celorlalte bănci şi acoperea prin emisiune monetară deficitele bugetului
de stat devenite cronice în timpul celui de-al doilea război mondial şi în perioada imediat următoare.
La 28 decembrie 1946, BNR a fost etatizată şi reorganizată, devenind mandatara statului ca
organ de dirijare şi control al sistemului monetar de credit din România.
În condiţiile în care inflaţia devenise galopantă, chiar şi după stabilizarea monetară din august
1947 prin excluderea unui număr mare de bănci de la reescontul BNR a reprezentat o barieră în
alimentarea băncilor cu lichidităţi monetare. În această situaţie cea mai mare parte din băncile
comerciale au dat faliment. În august 1948 s-a decretat dizolvarea şi lichidarea băncilor particulare.
Au fost exceptate de la lichidare BNR, societatea Naţională de Credit Industrial, Casa
Naţională de Economii şi Cecuri Poştale şi Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni. În acest context, în
septembrie 1948 funcţionau în ţara noastră următoarele instituţii bancare:
- BNR, care a preluat şi operaţiile fostelor bănci comerciale;

71
 - Banca de Credit pentru Investiţii, prin transformarea Societăţii Naţionale de Credit
Industrial;
- Casa de Economii şi Consemnaţiuni
În anul 1968 au fost înfiinţate:
- Banca Română de Comerţ Exterior;
- Banca Agricolă;
Aparatul bancar etatist avea următoarele caracteristici:
- banca de emisiune avea şi atribuţii de creditare directă a întreprinderilor şi organizaţiilor
economice, devenind centru unic de casă, decontări şi credite;
- eliminarea concurenţei în sistemul bancar;
- interzicerea creditului comercial;
- subordonarea întregii activităţi bancare sistemului de planificare centralizată a economiei
naţionale.
În baza legislaţiei din noiembrie 1990 şi aprilie 1991 sistemul bancar a fost reorganizat pe
două nivele, care delimitează atribuţiile băncii centrale de emisiune de cele ale băncilor de depozit
sau comerciale.
La nivelul superior se situează BNR ca bancă centrală de emisiune, având ca funcţie
principală apărarea stabilităţii monetare. Este subordonată Parlamentului ţării.
La baza piramidei sistemului bancar există:
- băncile comerciale sau de depozit;
- casa de economii şi consemnaţiuni, ca bancă de depozit a economiilor băneşti ale
populaţiei şi ale organizaţiilor sindicale şi obşteşti.
Din punct de vedere al apartenenţei capitalului social, băncile comerciale din România se
grupează astfel:
- bănci cu capital integral de stat;
- - bănci cu capital de stat şi capital privat;
- bănci cu capital străin;
- bănci cu capital mixt (de stat şi capital străin);
- bănci cu capital autohton privat
În anul 1993 a fost elaborat un program de constituire şi restructurare a băncilor comerciale ca
societăţi pe acţiuni, având ca obiective principale:
- capitalizarea;
- preluarea de către stat a unor credite în contul datoriei publice;
- privatizarea băncilor cu capital integral de stat;
- pregătirea cadrelor

72
 - modernizarea
- dezvoltarea reţelei teritoriale a fiecărei bănci şi înfiinţarea de noi bănci cu capital privat.
După 1989 România nu dispunea de experienţă cu privire la funcţionarea economiei de piaţă.
Nivelul ridicat al inflaţiei, infrastructura bancară relativ slabă, lipsa unui sistem eficient de plăţi,
tradiţia birocraţiei statale, existenţa unor întreprinderi ineficiente au încetinit tranziţia României
către o economie de piaţă. Cu toate acestea exista un potenţial considerabil de creştere şi dezvoltare
a activităţii bancare. Numărul de bănci noi a crescut astfel că, „în 1996 în România erau autorizate
26 de societăţi bancare persoane juridice române şi 12 sucursale şi reprezentanţe ale băncilor
străine. Din cele 26 societăţi bancare 8 aveau capital integral românesc, 16 mixt, iar două capital
integral străin.”6
Structura sistemului bancar a cunoscut unele modificări în cursul anului 2000: autorizarea
Băncii de Investiţii şi Dezvoltare (31 ianuarie 2000), a Volksbank România (10 aprilie 2000) şi a
Sucursalei Bucureşti a Băncii „Banca di Roma ”Italia (7 noiembrie 2000); declanşarea procedurii de
faliment judiciar la Bankcoop (8 februarie 2000) şi la Banca Internaţionalã a Religiilor (10 iulie
2000) şi ridicarea autorizaţiei de funcţionare a Băncii Columna (28 iunie 2000).
Astfel, la finele anului 2000, sectorul bancar românesc cuprindea 33 de bănci persoane
juridice române (inclusiv Banca Dacia Felix, aflatã în litigiu cu Banca Naţionalã a României ca
urmare a cererii depuse, la data de 5 iulie 2000, pentru declanşarea procedurii falimentului) şi 8
sucursale ale băncilor străine.
Evoluţia structurii sectorului bancar românesc în perioada 1994-2000 este prezentată în
tabelul nr. 1:
Sectorul bancar de stat a fost marcat de transformări majore în perioada 1999 - 2000:
privatizarea Băncii Române pentru Dezvoltare şi Banc Post, precum şi restructurarea financiarã a
Bancorex şi a Băncii Agricole. Aceste transformări au redus cota de piaţã deţinutã de băncile cu
capital majoritar de stat cu aproximativ 25 puncte procentuale, comparativ cu începutul anului
1999.Deşi sectorul de stat continuă să deţină o cotã ridicatã (46,1 la sută) pe piaţa bancară
autohtonă, la finele lunii decembrie 2000, acesta a fost devansat de băncile cu capital străin
(50,88%).

Tabelul nr. 1 Numărul băncilor româneşti, grupate după natura capitalului social, şi al
sucursalelor băncilor străine7
1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000
I. Numărul băncilor româneşti 20 24 31 33 36 34 33

6
Davidescu, N., „Sistemul bancar şi economia de piaţă” articol publicat în revista Finanţe, Bănci, Asigurări Nr. 7-8,
2001
7
Banca Naţională a României, Raport anual 2000, http://www.bnro.ro/

73
 din care:
a) cu capital integral sau majoritar de 7 7 7 7 7 4 4
stat, din care:
- cu capital integral de stat 1 1 1 1 1 1 1
- cu capital majoritar de stat 6 6 6 6 6 3 3
b) cu capital integral sau majoritar 1 1 2 2 2 3 2
privat, din care: 3 7 4 6 9 0 9
- cu capital integral sau majoritar 8 9 1 1 1 1 8
autohton 4 3 3 1
- cu capital integral sau majoritar străin 5 8 1 1 1 1 2
0 3 6 9 1
II. Numărul sucursalelor băncilor 7 7 9 1 9 7 8
străine 0
Total sistem bancar (I+II) 2 3 4 4 4 4 4
7 1 0 3 5 1 1

Anul 2001 a marcat un progres important în procesul de asanare şi întărire a sistemului

bancar românesc, performanţele acestuia înregistrând o tendinţă de apropiere de standardele
internaţionale. Procesul a fost iniţiat de Banca Naţională a României prin elaborarea unui program
de consolidare a sistemului bancar corelat cu activitatea guvernului şi conceput pe coordonate
convenite cu organismele internaţionale.
Promovarea unei activităţi bancare performante, apariţia de bănci private, îmbunătăţirea
managementului bancar din România, având ca obiectiv prioritar întărirea rolului pe care acesta
trebuie să-l joace în economia reală pentru transformarea agenţilor economici în unităţi performante
şi eficiente.
Evoluţia sistemului bancar românesc nu trebuie privită separat de contextul european şi
internaţional, mai ales în perioada actuală, când civilizaţia financiară cunoaşte o adevărată
globalizare.

Componenţa sistemului bancar românesc în anul 2001 este prezentată în Tabelul nr. 2.

Tabelul nr. 2 Componenţa sistemului bancar în anul 20018

număr de bănci
Dec. 2000 Dec. 2001
Bănci cu capital integral sau majoritar autohton, 12 9
din care:

8
Banca Naţională a României, Buletin lunar 1/2002, http://www.bnro.ro

74
 - cu capital integral sau majoritar de stat 4 3
- cu capital integral sau majoritar privat 8 6
Bănci cu capital integral sau majoritar străin 21 24
Sucursale ale băncilor străine 8 8
Total sistem bancar 41 41

După anul 1989, majoritatea statelor foste socialiste şi-au creat sisteme bancare structurate pe
două niveluri, banca centrală şi un număr de bănci comerciale. Sistemele bancare din aceste ţări au
fost afectate, mai ales în ultima perioadă, de creditele neperformante. „Conform datelor Fondului
Monetar Internaţional, în 1997, creditele neperformante reprezentau în România 57% din totalul
creditelor acordate, în Cehia 29%, în Bulgaria 13% şi în Polonia 10%.”9 În unele din aceste ţări
capitalul minim necesar pentru crearea unei bănci a fost stabilit la un nivel prea mic, fapt ce a
determinat o proliferare a băncilor cu un potenţial relativ slab.
Datorită turbulenţei mediului economic, băncile din ţările est-europene nu au putut stabili
legături de afaceri solide şi durabile cu clienţii lor. 10 Un aspect prioritar al politicii financiare
adoptate de autorităţile din aceste ţări îl constituie recapitalizarea băncilor comerciale, prin injecţii
de numerar sau obligaţiuni guvernamentale, prin cumpărarea sau chiar ştergerea unei părţi din
creditele neperformante.
Din analiza evoluţiei istorice a activităţii bancare în România se disting:11
- un sistem bancar prosper în dezvoltare format din bănci cu capital privat înainte de al II-
lea război mondial;
- sistemul bancar tip monobancă în economia planificată centralizat care finanţa nevoile
planului economic;
- începând din anul 1990 un sistem bancar structurat pe două niveluri cu o bancă centrală şi
mai multe bănci comerciale destinate să sprijine tranziţia spre o economie de piaţă.

5.3. Organisme bancare internaţionale

Punctul de plecare pentru toate organismele financiare internaţionale a fost Conferinţa de la
Bretton Woods din 1944. Ideea centrală a conferinţei a fost necesitatea de a crea organisme bancare
internaţionale cu capacitate de decizie pe plan economic şi politic. În ce priveşte problemele
economice, se consideră că dezechilibrul economic între ţări constituie o cauză permanentă de
conflicte şi că pentru a atenua acest dezechilibru era necesar să se creeze mecanisme multilaterale
eficiente. S-a preferat formula unor organisme multilaterale de finanţare şi ajutor economic.
În acest context s-a hotărât înfiinţarea a două mari organisme bancare internaţionale: Fondul
Monetar Internaţional şi Banca Mondială.
9
Cojocaru, D. „Privatizarea băncilor şi guvernarea corporativă”, revista Finanţe, Bănci, Asigurări, nr. 3/2000, pag.33
10
Dinu, C., „România are cele mai multe credite neperformante”, Cronica română, 13 iulie 1999, p.6
11
Davidescu, N., „Rolul şi funcţiile de bază ale băncii”, Finanţe, Bănci, Asigurări, nr. 7-8/1998, p.44

75
 Fondul Monetar Internaţional înfiinţat în decembrie 1945 la Washington însă şi-a început
activitatea în martie 1947.
FMI are următoarele obiective statutare:
 promovarea cooperării monetare internaţionale;
 facilitarea creşterii echilibrate a comerţului internaţional, care să conducă la crearea de noi
locuri de muncă;
 promovarea stabilităţii valutare prin elaborarea unei politici riguroase a ratei de schimb;
 sprijinirea organizării unui sistem multilateral de plăţi în ce priveşte tranzacţiile curente ale
ţărilor membre prin utilizarea DST;
 punerea temporară la dispoziţia ţărilor membre a resurselor de creditare pe termen scurt în
vederea corectării dezechilibrelor balanţei de plăţi a ţării respective;
 acordarea de asistenţă tehnică pentru îmbunătăţirea gestiunii economice a ţărilor membre.
România este membră a FMI din decembrie 1972.
Banca Mondială este formată din următoarele organisme:
 Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD)
 Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (Ida)
 Corporaţia Financiară Internaţională (CFI)
 Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor (MIGA)
BIRD cu sediul la Washington are rol proeminent în activitatea de finanţare a dezvoltării pe
calea investiţiilor a ţărilor membre. BIRD sprijină investiţiile statelor membre în curs de dezvoltare
prin acordarea de credite pe termen lung şi asistenţă tehnică. BIRD utilizează atât capitalul propriu
pe acţiuni, cât şi capitalul împrumutat pe pieţele financiare internaţionale şi prin emisiuni de
obligaţiuni.
Sectoarele principale socio-economice finanţate pe termen lung de către BIRD sunt:
 agricultura şi proiecte de dezvoltare rurală;
 combaterea crizei energetice;
 aprovizionarea cu apă şi irigaţii;
 finanţarea proiectelor industriale;
 sprijinirea învăţământului, educaţiei şi planificării familiale;
 finanţarea asigurării sănătăţii în mediul rural;
 dezvoltarea turismului şi protejarea mediului;
 proiecte de urbanizare;
 împrumuturi de ajustare structurală şi sectorială.

76
 Asociaţia internaţională pentru dezvoltare înfiinţată în anul 1960 şi acordă credite pentru
investiţii ţărilor slab dezvoltate. Resursele de creditare provin din.
 subscripţiile iniţiale ale membrilor;
 reconstituirile (subvenţiile) din partea ţărilor puternic industrializate;
 contribuţii speciale ale unor ţări nemembre (Elveţia);
 transferuri de beneficii nete de la BIRD.
Creditele se acordă în aceleaşi sectoare economico-sociale ca şi la BIRD.
Corporaţia Financiară Internaţională înfiinţată în 1956 are ca obiectiv să sprijine prin credite
dezvoltarea pe calea investiţiilor a întreprinderilor productive din ţările membre mai puţin
dezvoltate. Majoritatea fondurilor provin de la BIRD. România a devenit membră în 1990.
Agenţia multilaterală de garantare a investiţiilor unitate creată în 1988 are următoarele
atribuţii principale:
 stimularea investiţiilor private în vederea dezvoltării economice;
 asigurarea investiţiilor noi contra riscurilor necomerciale (lovituri de stat,
transfer de devize, exproprieri, conflicte armate, tulburări civile);
 acordarea de asistenţă tehnică membrilor săi cu scopul de a crea un climat
favorabil stimulării investiţiilor.
Bănci regionale de dezvoltare
Din această categorie fac parte organisme bancare cu o arie de activitate limitată la o anumită
regiune continentală. Principalele bănci regionale de dezvoltare sunt:
Banca Africană de dezvoltare înfiinţată în 1963 cu sediul la Abidjan (Coasta de Fildeş)
contribuie la dezvoltarea economică şi progresul social al membrilor ei prin:
 finanţarea proiectelor de investiţii;
 elaborarea de proiecte proprii de investiţii;
 acordarea de asistenţă tehnică pentru realizarea proiectelor şi programelor de
dezvoltare în zonă.
Banca arabă pentru Dezvoltare Economică înfiinţată în 1974 de majoritatea ţărilor membre
ale Ligii Arabe. Are sediul la Khartum (Sudan).
Banca Asiatică de Dezvoltare creată în 1966 având ca ţări membre şi alte ţări extraasiatice
(între care şi Anglia). Are sediul la Manila (Filipine). Sfera de activitate este Asia de Sud şi Sud-est.
Banca Europeană de Investiţii înfiinţată în 1958 în conformitate c Tratatul de la Roma al
Pieţei Comune. Are sediul la Luxemburg.
Resursele de creditare ale Băncii Europene de Investiţii sunt:
 cota subscrisă de fiecare membru la capitalul social;

77
  fonduri procurate de la băncile comerciale,
 resurse speciale sub formă de alocaţii bugetare din partea CEE.
BIE acordă credite pe termen lung ţărilor membre pentru dezvoltarea unor regiuni rămase în
urmă (Grecia, Spania, Portugalia, dar şi Franţa pentru Bretania şi Italia pentru Meyyogiorno).
Banca are ca obiectiv şi constituirea unei reţele europene de infrastructură de transport şi
telecomunicaţii, factor determinant în realizarea Sistemului economic şi monetar. De asemenea
banca contribuie la realizarea concretă a politicilor economice comunitare ca: Industria, protecţia
mediului, politica energetică etc.
Banca Interamericană de Dezvoltare a fost creată în 1959 cu sediul la Washington cu scopul
de a contribui la o dezvoltare mai rapidă a ţărilor membre în curs de dezvoltare din America Latină.
Operaţiile de credit ale băncii au ca sursă capitalul social.
Fondul de Operaţii Speciale destinat acordării de împrumuturi pe termene şi în condiţii foarte
avantajoase care să facă faţă unor cazuri speciale sau realizării unor proiecte prioritare.
Fondul Financiar de Progres Economic şi Social creat de SUA în 1961.
Fondul interamerican de progres social creat de SUA în 1960.
Aceste fonduri speciale sunt destinate de regulă finanţării dezvoltării sociale . este vorba de
participarea la finanţarea de proiecte de asistenţă medicală, locuinţe, apă potabilă, dezvoltare rurală.
Banca islamică pentru Dezvoltare înfiinţată în 1975 de 23 de state musulmane cu sediul la
Jeddah (Arabia SAudită) acordă credite de investiţii fără dobândă în favoarea ţărilor membre.
Banca Reglementelor Internaţionale cu sediul la Basel (Elveţia) înfiinţată în 1930. Iniţial avea
sarcina aplicării planului referitor la reglementarea definitivă a plăţii reparaţiilor datorate de
Germania aliaţilor pe baza Tratatului de la Versailles, după primul război mondial.
În prezent efectuează operaţii bancare curente îndeosebi pentru contul băncilor centrale
membre.
Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi dezvoltare înfiinţată în 1990, din iniţiativa
preşedintelui Franţei. Sediul băncii este la Londra. Capitalul social este subscris de Banca
Europeană de Investiţii a Pieţei Comune, Banca Mondială şi o serie de bănci comerciale.
BERD finanţează investiţiile de natura infrastructurii (telecomunicaţii, poluare, şosele)
investiţiile private din ţările Europei de Est. conducerea băncii dă de asemenea prioritate sectorului
energetic şi securităţii centralelor nucleare. Banca condiţionează operaţiile sale de creditare de
instaurarea deplină a democraţiei în ţările respective.
Banca de Comerţ şi Dezvoltare a Mării Negre înfiinţată în 1933. Această unitate bancară are
ca atribuţie principală acordarea de credite pentru investiţii ţărilor membre ale Organizaţiei
Cooperării Economice de la Marea neagră, majoritatea aflate într-o perioadă de tranziţie spre
economia de piaţă.

78
 CAPITOLUL 6. PIAŢA MONETARĂ

6.1. Caracterizare generală a pieţei monetare

6.2. Operaţiuni ale pieţei monetare
6.3. Piaţa monetară în România

6.1. Caracterizare generală a pieţei monetare

6.1.1. Ce este piaţa monetară şi cum a evoluat ea ?

Piaţa monetară este o piaţă a capitalurilor pe termen scurt şi foarte scurt. Existenţa acestei
bănci este legată de faptul că unele bănci sunt beneficiare ale unui surplus de încasări, iar altele au
de efectuat un surplus de plăţi .
Piaţa monetară nu este o piaţă localizată, tranzacţiile acestei pieţe se încheie prin telefon,
telex, fax. Piaţa monetară se derulează în principal la băncile care creează monedă, de la care se pot
procura disponibilităţile necesare pentru a face faţă fluxurilor de plăţi. De aceea se poate spune că
piaţa monetară este o piaţă a monedei centrale, adică a biletelor de bănci, a numerarului în general
şi a disponibilităţilor în cont create la banca de emisiune. Piaţa monetară este o piaţă de lichidităţi
pe termen scurt pentru toate organismele de credit bancare. Participanţii la această piaţă sunt bănci,
case de economii, societăţi financiare, banca de emisiune, trezoreria statului, casele de titluri, etc.
Unele dintre aceste organisme apar cu predilecţie excedentare creditoare, cum sunt de regulă casele
de economii, casele de pensii, în timp ce altele, printre care băncile comerciale, instituţiile de credit
specializate sunt predominant debitoare. Piaţa monetară redefineşte funcţia de compensare a
excedentului şi deficitului de lichidităţi. Operaţia pe piaţa monetară cu termenul cel mai scurt este
acordarea unui titlu de împrumut a unei sume de bani până la ora 12 a zilei următoare. Termenele
pentru care se acordă creditele s-au prelungit de la 24 de ore până la 18 luni, cum rezultă dintr-o
practică mai veche italiană până la perioade cuprinse între o zi şi 7 ani sau chiar 10 ani, cum atestă
practica şi literatura franceză mai recentă .
Piaţa monetară a devenit în Franţa, după 1986, o piaţă deschisă agenţilor nefinanciari care
doresc fie să acorde credite, fie să se împrumute cu lichidităţi .
Piaţa monetară este un mecanism important în sistemul monetar şi financiar al unei ţări. Ea
este locul intervenţiilor băncii de emisiune asupra lichidităţilor bancare .
Piaţa monetară este în prezent în plină schimbare, transformare. Până acum circa un sfert de
secol ea a fost o piaţă specializată, cunoscută doar unor specialişti, iar noţiunea corespundea în fapt

79
cu ceea ce reprezintă piaţa interbancară. Pe această piaţă restrânsă băncile îşi regularizează zilnic
excedentele şi deficitele de trezorerie. Puteau interveni şi atunci instituţii financiare specializate cu
excedentele lor de lichiditate. Banca Franţei, ca bancă de emisiune, avea posibilitatea să intervină şi
ea, dar o făcea foarte puţin, întrucât ea refinanţa băncile prin intermediul reescontului efectelor
comerciale. Ea mai acorda avansuri pe efecte publice, efectua operaţiuni de open-market, dar de
proporţii reduse şi la o rată mai ridicată decât taxa de scont.
Din 1967 alimentarea pieţei monetare a fost îmbunătăţită prin posibilitatea ce s-a creat
societăţilor de asigurări, caselor de pensii de a plasa lichidităţile colectate de ele. Casele de
economii, care până atunci plasau totalitatea fondurilor mobilizate pe termen lung, au trecut la
utilizarea unei fracţiuni de 20 % din acestea pe piaţa monetară. Refinanţarea pe calea reescontului a
fost descurajată prin faptul că rata dobânzii la creditele acordate pe piaţa monetară a devenit mai
mică decât taxa oficială a scontului, iar plafoanele de scont, care asigurau un automatism în
refinanţarea băncilor la banca centrală, au fost suprimate .
Sub influenţa inovaţiei financiare şi a conjuncturii, proporţia datoriei publice creşte. Noile
instrumente financiare de genul SICAV pe termen scurt şi fondurile comune de plasament (FCP)
captează lichidităţile populaţiei şi întreprinzătorilor. Reforma din noiembrie 1986 a constat în
“deschiderea” pieţei monetare pentru a permite accesul la operaţiunile ei şi a întreprinderilor şi
trezoreriei publice. Piaţa monetară a devenit, în aceastã concepţie, o piaţă a capitalurilor pe termen
scurt şi pe termen mijlociu, unde toţi ofertanţii şi solicitanţii de capitaluri pot interveni .
În noile condiţii, piaţa monetară poate fi privită, deci, în sens restrâns ca piaţă interbancară, o
piaţă a monedei centrale şi, în sens larg, ca piaţă deschisă, o piaţă a capitalurilor pe termen scurt,
care din raţiunea prezenţei întreprinderilor în circuit este simultan atât o piaţă a monedei centrale,
cât şi a monedei bancare .
Sensul principal al lărgirii participanţilor la piaţa monetară prin asigurarea accesului
întreprinderilor, trezoreriei statului şi al instituţiilor financiare este promovarea concurenţei,
activizarea participanţilor pentru găsirea de noi “produse financiare”, noi forme şi titluri de creanţă
care să amplifice, să amelioreze resursele şi să ieftinească creditele 12.

6.1.2. Piaţa monetară şi pieţele paralele

În procesele economice apar numeroşi factori interesaţi în vânzarea sau cumpărarea
capitalurilor disponibile pe o perioadă mai scurtă sau mai îndelungată şi că în realizarea
dezideratelor lor privind fructificarea capitalurilor ei negociază, se confruntă şi se pun de acord în
cadrul unor relaţii specifice de piaţă.
Totalitatea relaţiilor dintre diferitele subiecte economice, întreprinderi şi persoane, între
acestea şi intermediarii bancari, precum şi a raporturilor dintre bănci şi alte instituţii de credit
12
Turliuc V., Cocriş V. : “Monedă şi credit”, Editura Ankarom, Iaşi, 1998, p. 190

80
privind transferul de disponibilităţi monetare ca formă specifică de creanţe şi fructificare a
capitalului, formează pieţele de capital sau pieţele creditului .
Aceste pieţe sunt segmentate în funcţie de natura participanţilor şi scopurile urmărite de
aceştia .
Astfel, potrivit celei mai acceptate considerări ale structurii pieţelor distingem :
 piaţa capitalurilor sau piaţa financiară ;
 piaţa monetară ;
 piaţa valutară .
Piaţa monetară sau piaţa creditului are drept obiect capitalurile disponibile pe termen scurt şi
piaţa valutară este un compartiment obligatoriu pentru fluxurile de capital din şi către exterior .
Aşa cum s-a subliniat, aceste pieţe se individualizează prin instituţiile funcţionale şi modul de
desfăşurare a tranzacţiilor pe aceste pieţe. Dar se apreciază, pe bună dreptate, că pe de o parte
graniţele dintre aceste pieţe nu pot fi precis delimitate, iar pe de altă parte, legăturile dintre aceste
pieţe sunt foarte strânse. Astfel, evenimentele şi tendinţele dintr-o piaţă pot influenţa desfăşurarea
evenimentelor şi tendinţelor de pe alte pieţe, cu atât mai mult cu cât mulţi participanţi operează pe
mai multe pieţe şi implicit pot transfera, în cazul în care consideră favorabilă, participarea lor pe
alte pieţe .
Între cele două extreme posibile : angajarea “permanentă” a capitalului prin achiziţii de
acţiuni şi obligaţiuni şi împrumuturile de la zi la zi, există o gamă diferenţiată de modalităţi de
plasare a capitalurilor pe pieţele de capital şi ale creditului, deosebite, dar apropiate gradual una de
alta .
Piaţa monetară sau piaţa creditului funcţionează cu participarea amplă a populaţiei, a firmelor
şi îndeosebi a intermediarilor bancari, instituţii cu largă funcţionalitate pe această piaţă .
Complexitatea relaţiilor din cadrul pieţei monetare conduce la segmentarea ei specifică,
funcţie de diversitatea firească a unor laturi ale procesului de modernizare şi angajare a capitalurilor
disponibile. Astfel, funcţionalitatea generală a pieţei creditului este asigurată prin activitatea unor
pieţe componente, având fiecare în parte participanţi şi operaţiuni specifice .
Astfel, în cadrul pieţei monetare distingem :
 piaţa monetară (clasică) ;
 pieţele paralele .
Piaţa monetară, aşa-zisă clasică, are în fapt mai multe ipostaze :
 piaţa monetară sau piaţa scontului ;
 piaţa monetară propriu zisă ,
considerate ca două părţi componente complementare ale pieţei monetare clasice.

81
 În prima ipostază piaţa monetară sau piaţa scontului pe termen scurt cuprinde un cadru larg de
relaţii privind, pe de o parte mobilizarea disponibilităţilor monetare de la întreprinderi şi persoane la
instituţiile de credit, iar pe de altă parte, acordarea de credite, de către bănci, firmelor sau
persoanelor .
Termenele de creditare specifice pe această piaţă sunt la vedere sau pentru un maxim de un an
(SUA) sau 18 – 24 luni în sistemele bancare europene.
Resursele ce se mobilizează pe această piaţă sunt, de regulă, disponibilităţi curente ale
firmelor şi persoanelor, respectiv soldurile conturilor de depozit la vedere sau ale conturilor curente.
Distribuirea acestor resurse se efectuează prin creditele acordate firmelor pentru satisfacerea
necesităţilor curente legate, în principiu, de avansarea cheltuielilor de producţie, sau a celor legate
de circulaţia mărfurilor de la producător la reţeaua de distribuţie. De asemeni, beneficiare de credite
sunt familiile, în principal pentru achiziţia de locuinţe şi de bunuri de consum.
Mobilizarea disponibilităţilor şi distribuirea creditelor se face în condiţii de piaţă, participanţii
la tranzacţii manifestându-şi preferinţele, în mod liber, orientată de interesul, respectiv nivelul de
dobânzi optim, care îi pot favoriza.
În a doua sa ipostază, piaţa monetară propriu zisă, în care în principal băncile îşi împrumută
una alteia sumele necesare în scopul echilibrării raporturilor interbancare, zilnic, în legătură cu
lichidarea soldurilor provenind din operaţiuni reciproce pe termen de 24 de ore şi mai mari, funcţie
de necesităţi.
Acest circuit special al capitalurilor disponibile are un rol deosebit în reglarea şi stabilirea
circulaţiei monetare scriptice şi în funcţionarea echilibrată a sistemului bancar.
Buna funcţionare a pieţei monetare este strâns legată de piaţa economiilor care poate fi
considerată piaţă auxiliară pentru piaţa economiilor care poate fi considerată piaţă auxiliară pentru
piaţa monetară. Băncile de orice fel îşi atrag, pe baza unor relaţii de permanentă colaborare şi în
condiţii de competiţie, importante resurse din sfera caselor de economii, cooperativelor de credit,
societăţilor de asigurări, fondurilor de pensii, fondurilor de plasament etc.; instituţii consacrate în
mobilizarea şi fructificarea specifică a unei importante părţi a economiilor populaţiei.
Pieţele paralele s-au format treptat în perioada de după cel de-al doilea război mondial, în
împrejurări istorice şi de dezvoltare economică specifice, care au determinat structura unor noi pieţe
ale creditului independente în funcţionarea lor şi cu restrânse canale de comunicare directă cu
celelalte pieţe aparţinând pieţei tradiţionale a creditului. De aici şi denumirea lor de pieţe paralele.
Prima piaţă paralelă prezentă în ţările dezvoltate este piaţa eurodevizelor.
Eurodevizele reprezintă creanţele exprimate în valută unei ţări, care se utilizează în afara
graniţelor naţionale de către nerezidenţi.

82
 Prefixul de euro relevând iniţial localizarea acestei pieţe în Europa pentru resursele exprimate
în dolari (de unde eurodolari) se utilizează astăzi în mod curent în caracterizarea tuturor
operaţiunilor de acest gen efectuate în lume, având ca obiect, în mare majoritate dolari, dar şi yeni,
mărci germane, lire sterline şi franci francezi.
Piaţa eurodevizelor este o piaţă a creditului, menirea sa funcţională fiind mobilizarea şi
redistribuirea prin credite, în scopul fructificării optime a disponibilităţilor ciclate pe această piaţă.
Participanţii direcţi pe această piaţă sunt băncile autorizate în operaţiuni valutare, potrivit
legislaţiei fiecărei ţări. Contractarea şi negocierile au loc între bănci independent de naţionalitate şi
graniţe convenindu-se împrumuturile pe termene şi sume diferite şi la nivelul de dobânzi proprii
acestei pieţe. Evident, băncile fac oferte şi exprimă cereri în raport cu posibilităţile şi nevoile
propriei sale clientele.
Resursele de eurodevize ce afluează pe această piaţă au diferite provenienţe : exportatorii,
marile societăţi transnaţionale, băncile comerciale şi cele de emisiune din diverse ţări, funcţie de
rezervele lor valutare. La rândul lor beneficiarii de credit principali se recrutează din importatori
precum şi din categoriile enumerate mai sus.
Piaţa eurodevizelor joacă un rol major în economiile ţărilor dezvoltate; asigură lichidităţi
suplimentare, precum şi resurse aferente expansiunii firmelor şi înfăptuirii exportului de capital. Ca
piaţă paralelă aceasta conduce la creşterea semnificativă a resurselor de creditare, contracarând
politicile naţionale şi constituind adesea stimuli inflaţionişti.
O altă piaţă paralelă este piaţa creditului între firme (intercompany market). Această piaţă s-a
dezvoltat sub semnul restricţiilor de credite care a obstrucţionat relaţiile de credit în ţările dezvoltate
în anii ’70 şi în continuare şi constă în avansarea de sume importante de către unele firme altora, pe
termen scurt. Aceasta reprezintă o formă de emancipare de sub tutela intermediarilor, denumită şi
dezintermediere, care asigură participanţilor un plus de randament pe seama profiturilor cuvenite
intermediarilor bancari.
În Anglia, aceste credite sunt intermediate de brokeri specializaţi între principalele firme
(aproximativ 500), iar sumele minime vehiculate sunt de 50.000 £, împrumuturile fiind de fapt
negociabile.
În SUA s-a creat un instrument specific acestei pieţe comerciale papers care sunt negociabile
şi reprezintă valori între 10.000 şi 5.000.000 dolari cu termenele de la 25 la 270 de zile. Aceste
instrumente au crescut în ritmuri relevante, ceea ce arată preferinţele sporite pentru această formă ca
expresie a opţiunii pentru procesele de dezintermediere.
În raport cu caracteristicile economice respective şi a sistemelor bancare naţionale, mai apar
sub forma pieţelor paralele:

83
  piaţa societăţilor financiare în legătură cu formarea şi redistribuirea resurselor pentru
operaţiile specializate ca leasing, factoring şi altele;
 piaţa ipotecară, în legătură cu constituirea resurselor, îndeosebi prin credite pe termen
scurt, necesare desfăşurării activităţii autorităţilor locale.
În încheiere trebuie să subliniem că noţiunea de piaţă în general, şi de piaţă a creditului, în
special, este o categorie abstractă care se referă la relaţii între anumiţi participanţi care se desfăşoară
prin forme specifice şi prin instituţii caracteristice, în cazul nostru, intermediarii bancari.
Deci, în principal, natura, specificul şi conţinutul operaţiunilor pe aceste pieţe vor fi
determinate de instituţiile de credit, care acţionează pe aceste pieţe.
Este deasemeni util de reţinut că sfera de funcţionare a pieţelor este elastică, în unele cazuri
dificil de delimitat, în timp ce funcţionalitatea intermediarilor bancari are delimitări şi reguli de
derulare precise care sunt primordiale în cunoaşterea şi înţelegerea mecanismului de creditare.
Accepţia procesului de creditare prin prisma funcţionalităţii pieţelor ne dă o orientare generală
care să permită poziţionarea şi receptarea cunoştinţelor concrete despre intermediarii bancari, în
conexiunile lor fireşti, în adevărata lor relevanţă 13.

6.2. Operaţiuni ale pieţei monetare

6.2.1. Conceptul de compensaţie

Piaţa monetară reprezintă cadrul necesar în care se desfăşoară zilnic raporturile dintre bănci în
legătură cu lichidarea soldurilor provenite din operaţiuni reciproce14 .
Pe de o parte băncile îşi acordă împrumuturi sau îşi rambursează credite acordate anterior. Pe
de altă parte, din ordinul clienţilor lor, titularii de depozite, băncile, efectuează plăţi prin unele bănci
şi sunt beneficiare de încasări de la aceleaşi sau de la alte bănci. Astfel, din fiecare operaţiune
efectuată, o bancă devine creditoare sau debitoare faţă de altă bancă.
La finele unei zile, fiecare bancă în parte are în raport cu celelalte bănci o serie de poziţii şi
sume debitoare şi o serie de poziţii şi sume creditoare şi în consecinţă este beneficiara a unui sold
creditor, fie titulara unui sold debitor.
Evoluţia practicii bancare a determinat cu necesitate stingerea comună a plăţilor reciproce
într-un cadru organizat, de regulă sub egida băncii de emisiune .
Procesul de stingere a soldurilor reciproce prin efectuarea de plăţi de către titularii soldurilor
debitoare către beneficiarii soldurilor creditoare, poartă numele de compensare interbancară.

13
Basno C., Dardac N., Floricele C. : “Monedă, credit, bănci”, Editura Didactică şi pedagogică A. Bucureşti, 1995
14
Cezar Basno, Nicolae Dardac, Constantin Floricel : “Monedă, credit, bănci”, Editura Didactică şi pedagogică RA,
Bucureşti, pag. 305

84
 Plecând de la conceptul general, compensaţia angajează două caracteristici ale unui fenomen,
de regulă diametral opuse şi notate pozitiv şi negativ (în cazul nostru debit şi credit).
Primordial, compensaţia înseamnă compararea celor două caracteristici pentru a le stabili
dimensiunile respective, caracteristica cea mai mică dă de fapt dimensiunile compensării în sensul
că dă măsura în care cele două caracteristici se completează reciproc.
În continuare, pentru fenomenul respectiv, rămâne valabilă acea caracteristică care
dimensional este mai mare, în care, după diminuarea echivalentă cu parte ce se compensează
(aferentă părţii contrare anihilate) rămâne valabilă.
Compensarea în sistemul de plăţi înseamnă, pentru fiecare bancă, compararea în cadrul unei
perioade date, a drepturilor de încasări (sume creditoare) cu obligaţiile de plată (sume debitoare)
faţă de altă bancă sau faţă de toate celelalte bănci cuprinse într-un sistem dat, în scopul de a stabili
măsura în care acestea se anihilează reciproc (se compensează) şi suma rămasă de încasat sau de
plătit.
Această sumă de încasat sau de plătit reprezintă valoarea sedimentară ca efect al stingerii
definitive a tuturor plăţilor cuprinse în compensare pentru banca respectivă.
Compensările pot fi bilaterale, când se supun compensării plăţile reciproce dintre două bănci.
Aici, în mod direct, se stabileşte poziţia fiecărei bănci rezultată din operaţiunile de plăţi reciproce.
Compensările multilaterale sunt cele care includ toate băncile cuprinse într-un sistem dat. Aici
fiecare bancă se prezintă şi delimitează faţă de toate celelalte bănci. Evident, cu cât este mai
cuprinzător, adică include un număr mai mare de bănci, cu atât compensarea devine mai eficientă,
înregistrând un grad ridicat de compensare şi asigurând operativitate în derularea plăţilor în
economie.
În cadrul compensărilor interbancare se creează relaţii speciale între comunitatea unităţilor
bancare membre luată ca atare şi fiecare bancă membră a comunităţii.
Fiecare participant, deci fiecare bancă, se opune întregii comunităţi de participanţi pe care o
personalizează prin compensator, respectiv prin casa de compensaţie.
Fiecare participant solicită plata creanţelor creditoare (în fapt datorii anulate de numeroase
bănci componente ale sistemului) unui singur debitor : casa de compensaţie.
Astfel, compensaţia se dovedeşte a fi în sine “un sistem de lichidare de creanţe prin
concentrarea tuturor debitelor pentru toţi debitorii şi tuturor creanţelor pentru toţi creditorii, către un
singur debitor şi creditor, unde făcându-se apoi evidenţa se obţine, pentru fiecare participant, un
simplu şi sigur sold debitor sau creditor, după natura soldului operaţiunilor compensate” 15 .
Compensarea interbancară poate diferi funcţie de substanţa operaţiunilor ce se supun
compensării.

15
Ştefan Dumitrescu : “Plăţile fără numerar”, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1931

85
 Se utilizează astfel compensarea în sistem brut, situaţie în care se supune compensării
totalitatea operaţiunilor dispuse de clienţii băncilor sau decontate în favoarea lor.
În această situaţie, informaţiile cu privire la aceste plăţi (sau chiar documentele privind plăţile
respective) se concentrează la un centru de compensare, unde se desfăşoară efectiv şi integral
operaţiunile de compensare.
În acest sistem, în vederea compensării pentru perioada ce se supune compensării (de regulă o
zi), fiecare din băncile participante inventariază relaţiile de plăţi reciproce cu fiecare din băncile
participante şi prin însumare şi compensare “ad-hoc” stabileşte soldul operaţiilor reciproce cu
fiecare din băncile participante la compensare.
Astfel, fluxul informaţiilor către centrul de compensare se diminuează.
Într-un sistem de compensare cu 123 de sedii participante, centrul de compensare va primi
123 de raportări conţinând fiecare 122 de poziţii, în total 15.006 poziţii faţă de câteva sute de mii de
poziţii posibile în cazul în care informaţiile trimise centrului de compensare ar implica o poziţie
pentru fiecare operaţiune, respectiv document.
Centrul de compensare are astfel o activitate operaţională mai restrânsă, înfăptuind
compensarea pe baza soldurilor nete comunicate de fiecare din bănci.
În unele cazuri, soldurile comunicate sunt înscrise direct în conturile băncilor participante (în
special atunci când compensarea se efectuează de Banca Centrală, unde băncile îşi au deschise
conturi în mod obligatoriu) şi compensarea se desăvârşeşte firesc pentru fiecare participant şi deci
pentru ansamblul băncilor participante.
O altă diferenţiere a compensărilor se face din punct de vedere al raporturilor dintre momentul
compensării interbancare şi momentul decontării în favoarea beneficiarului plăţii.
O modalitate caracteristică unor tehnologii de lucru mai vechi, care implică de pildă
transportul efectiv al documentelor suport – hârtie la centrul de compensare şi apoi la banca unde îşi
are contul titularul beneficiar al plăţii, are loc decontarea post-compensatorie.
Acesta înseamnă că se face mai întâi regularizarea (respectiv compensarea) plăţilor dintre
bănci ca operaţiuni de bază.
Banca, de fapt, prin această operaţiune îşi primeşte implicit suma ce se cuvine beneficiarului
destinatar al plăţii, sumă pe care i-o poate pune la dispoziţie acum în cont.
Cu această ocazie putem observa că decontarea între două firme se derulează pe două paliere:
 de la firmă la firmă;
 de la bancă la bancă.
Cum circuitul de plăţi nu se poate desfăşura decât prin intermediul bancar, înseamnă că plata
efectuată de o firmă în favoarea altei firme implică cu necesitate efectuarea unei plăţi echivalente,
de către banca plătitorului în favoarea băncii beneficiarului plăţii.

86
 În cazul examinat, plata între bănci ce se efectuează anterior, creează condiţii pentru
desăvârşirea plăţii între titularii de cont, prin înscrierea sumei în contul beneficiarului de sumă.
O soluţie alternativă o reprezintă decontarea în timp real.
Decontarea în timp real însemnă de fapt o decontare ante-compensaţie.
Această modalitate de operare devine posibilă datorită progreselor tehnologice în transmiterea
informaţiilor, în general, şi în special în domeniul bancar.
Pe de altă parte, extinderea pe scară largă a acestor procedee a fost promovată de interesele
motivate ale clienţilor beneficiari de sume mari, dornici să intre cât mai repede în posesia sumelor
ce le sunt transferate, a căror deţinere imediată şi utilizare operativă poate fi vitală şi oricum
profitabilă pentru aceştia.
Dând curs acestor preferinţe, băncile utilizează cele mai rapide mijloace de transmitere a
mesajelor de plăţi către băncile partenere.
Mesajul ajuns la destinaţie, suma cuprinsă în mesaj este înregistrată imediat în contul
clientului dându-i acestuia posibilitatea să o utilizeze.
Astfel, suma poate fi folosită de firma destinatară în scurt timp de la transmiterea de către
banca plătitoare a mesajului plăţii şi se poate spune că derularea se face în timp real, să zicem de la
10 am la 10.45 am.
Relaţiile efective de plăţi între două bănci rămân pe planul secund şi se reglementează ulterior
respectiv la sfârşitul aceleiaşi zile, în cadrul compensării obişnuite, după ora 17.00 spre exemplu.
Utilizarea sistemului de plăţi în timp real asigură o accelerare semnificativă a circuitelor de
plăţi şi, practicată pentru sume mari, are un rol deosebit în intensificarea proceselor economice.
Aşa se şi explică de ce se înteţesc eforturile cercurilor bancare de a crea condiţii pentru
implementarea şi extinderea acestor sisteme în toate ţările dezvoltate.

6.2.2. Etapele compensării

Concentrându-ne asupra procesului de compensare în sine, vom începe a observa că acesta,
prin natura lui, are o desfăşurare episodică, pe etape .
Etapele procesului de compensare sunt :
1. inventariere – structurare ;
2. soldare – compensare ;
3. stingerea datoriilor reciproce între bănci .
Oricare ar fi sistemul de compensare şi oricare perioada de referinţă, procesul de compensare
implică existenţa unui flux de informaţii într-un oarecare cadru organizatoric prin care să se poată
inventaria toate operaţiunile reciproce ale băncilor participante care să se structureze într-un cadru
normat.

87
 Astfel fiecare bancă vine în relaţie cu fiecare din celelalte bănci:
pe de-o parte, pe linie debitoare (adică are să dea celorlalte bănci) ;
pe de altă parte pe linie creditoare (respectiv are de primit) .
Astfel prin inventarierea şi structurare în cadrul unei situaţii – şah, operaţiunile pot fi
poziţionate astfel:

Situaţia băncilor cuprinse în compensare

Tabelul 6.2.1.
Total
Banca Banca Banca Banca Banca
Operaţiuni creditoare operaţiuni
A B C D E
debitoare
Operaţiuni debitoare
Banca A - 40 10 30 100 180
Banca B 75 - 15 40 20 150
Banca C 40 15 - 20 10 85
Banca D 5 20 30 - 40 95
Banca E 100 50 35 25 - 210
Total operaţiuni creditoare 220 125 90 115 170 720

În această situaţie se reprezintă poziţia fiecărei bănci în raport de fiecare din băncile
participante, fapt ce asigură de la început o bază precisă şi corelată privind modul de angajare în
operaţiuni reciproce pentru fiecare dintre băncile angajate în sistemul de compensare.
În acest cadru se pot identifica erorile într-un moment în care acestea se pot preveni şi
implicit, aşa cum se va vedea, băncile puternic expuse, respectiv prea mult îndatorate, îşi pot evalua
din timp posibilitatea de a satisface cerinţele compensării.
În a doua etapă, operaţiunile de soldare – compensare se desfăşoară pe baza situaţiilor
rezultate din operaţiunile de inventariere – structurare şi reprezintă de fapt esenţa procesului de
compensare.
Operaţiunile înregistrate pentru fiecare bancă sunt după însumare soldate .
Astfel, pe această bază se pot stabili :
 sumele brute de primit sau de plătit pentru fiecare bancă ;
 soldurile nete rezultate din compensare ;
 gradul de compensare .
Reluăm situaţia sa anterioară care acum se majorează cu operaţiunile de soldare – compensare
(tabelul 6.2.1.) .
Din tabel se desprind anumite măsuri semnificative pentru calitatea procesului de
compensare:

88
  sumele ce intră în compensare ca sume ale operaţiunilor debitoare, respectiv ale
operaţiunilor creditoare intervenite între bănci expresie a totalului plăţilor reciproce în perioada dată
(în cazul nostru 720) ;
 soldurile rămase neacoperite prin aranjamente reciproce, sume care reprezintă solduri nete
de încasat sau de plată, care odată efectuate, asigură stingerea integrală a operaţiunilor între bănci
privind operaţiunile de plăţi intrate în compensare (în cazul de faţă 65) ;
 prin diferenţă se vor determina sumele compensate : total sume intrate în compensare –
solduri necompensate (720 – 65 = 655) ;
 gradul de compensare va rezulta din raportul :
sume_ compensate 655
  90,97%
Sume_int rate_ în _ compensare 720

Situaţia băncilor cuprinse în compensare

Rezultatul compensării
Tabelul 6.2.2.
Total
Banca Banca Banca Banca Banca Solduri
Operaţiuni creditoare operaţiuni
A B C D E debitoare
debitoare
Operaţiuni debitoare

Banca A - 40 10 30 100 180 -

Banca B 75 - 15 40 20 150 25
Banca C 40 15 - 20 10 85 .
Banca D 5 20 30 - 40 95 -
Banca E 100 50 35 25 - 210 40

Total operaţiuni
220 125 90 115 170 720 -
creditoare

Total solduri
40 - 5 20 - - 65
creditoare

Stabilitatea soldurilor datorate (debitoare) din compensare are o deosebită importanţă pentru
băncile devenite acum debitoare. Ele urmează acum, de fapt în câteva ore, să se preocupe pentru a
procura resursele necesare pentru a plăti sumele datorate, nu unei anumite bănci, ci ansamblului de
bănci cuprinse în sistemul de compensare.
La rândul lor, băncile cu solduri excedentare se vor preocupa pentru plasarea resurselor
prisositoare de care dispun.
Stingerea datoriilor reciproce între bănci se delimitează expres ca etapă a compensării
desfăşurată într-un moment ulterior, distanţat cu cel puţin 2 – 3 ore faţă de etapa anterioară, etapă în
care participanţii au aflat care sunt rezultatele şi care sunt pentru ele efectele compensării.

89
 Funcţie de modul de organizare şi de dispersia reţelei, participanţii sunt anunţaţi cu privire la
rezultatele provizorii ale compensării. Sunt vizate în primul rând băncile deficitare, care sunt
obligate să procure resurse pentru încheierea în fapt a compensării şi pentru a asigura astfel
stingerea obligaţiunilor pentru toţi plătitorii aflaţi în compensare.
O singură absenţă a unei bănci plătitoare, imposibilitatea ca aceasta să-şi acopere datoriile faţă
de sistemul de compensare este suficientă pentru a distruge de fapt eşafodajul compensării în cadrul
structurat dat.
În asemenea împrejurări, este necesară să se reconstituie o nouă structură a compensării prin
eliminarea băncii sau băncilor care nu au capacitatea de a plăti.
În cazurile normale, băncile deficitare au posibilitatea de a-şi procura resursele trebuitoare
pentru ca desfăşurarea procesului de compensare să aibă de suferit.
Pentru a surprinde etapele de derulare a procesului de stingere a plăţilor intrate în compensare,
vom lua în considerare un exemplu, în fapt continuarea celui anterior .
În derularea acestui exemplu, ca expresie a aspectelor reale, intervin elemente noi :
- considerarea disponibilităţilor pe care băncile le au în conturile de la banca de emisiune sau
la sistemele de compensaţie ce funcţionează sub auspiciile Băncii de Emisiune şi care reprezintă
rezerva de monedă centrală a băncilor, care poate fi utilizată pentru ştergerea oricăror datorii ;
- presupunerea ipotetică a faptului că sumele necesare pentru stingerea plăţilor sunt procurate
exclusiv de către băncile deficitare prin credite abţinute de la alte bănci participante la compensare
şi care au solduri excedentare .
Aceste operaţiuni se desfăşoară între bănci şi sunt specifice pieţei interbancare:
 cu semnul minus soldurile deficitare ;
 cu semnul plus (respectiv lipsite de semn) soldurile excedentare .
În ansamblu său procesul de stingere rezultă din operaţiile succesive înfăţişate în tabelul 6.2.3.
În cadrul acestui tabel devin distincte cele două etape conclusive ale compensaţiei : soldul
provizoriu la Casa de Compensaţie şi soldul final la Casa de Compensaţie .

90
 Stingerea operaţiunilor de plăţi prin compensare
Tabelul 6.2.3.
Sold
Operaţiuni Sold final la
Sold iniţial la Sold din provizoriu la
la piaţa Casa de
Băncile contul curent compensare Casa de
interbancară Compensare
I II Compensare
IV V
III
A 6 40 46 -23 23
B 2 -25 -23 + 23 -
C 15 5 20 - 20
D 8 20 28 -27 1
E 13 -40 -27 + 27 -
Total 44 0 44 0 44

Soldul provizoriu la Casa de Compensaţie (III) se determină pentru fiecare bancă prin însumare
algebrică :
Sold iniţial (I) la Casa de Compensaţie + Sold din compensare (II)
Astfel, în cadrul acestei etape intermediare se pun în temă băncile deficitare (în cazul nostru B
+ E) de necesitatea de a acoperi şi respectiv de a găsi resursele acoperitoare ale soldului provizoriu
din compensare .
În timpul afectat, în medie 3 ore, cum rezultă din practica ţărilor dezvoltate, băncile solicitate
vor contracta băncile partenere, intermediarii sau Banca de Emisiune, pentru a găsi resursele
necesare .
De regulă aceste resurse se obţin prin credite acordate pe diferite termene (24 ore; 3 zile; 7
zile; etc.) .
În exemplul de mai sus am considerat că băncile solicitante vor avea drept furnizori de
resurse, obţinute prin credite, partenerii situaţi în vecinătatea lor. Astfel, banca B va solicita
împrumutul de 23 băncii A. Operaţia este exprimată de coloana IV unde banca A a fost notată cu +
23, respectiv cu plusul de resurse ce i-a revenit, iar banca B cu – 23, respectiv cu suma cu care i-a
fost diminuat disponibilul .
Acelaşi regim l-au avut băncile D şi E, banca E a împrumutat de la banca D suma de 27, fapt
ce a fost reprezentat cu + 27 în poziţia sa, ca expresie a plusului de resurse ce le-a obţinut. Pe de altă
parte banca D a dat ca împrumut resurse şi deci I s-au diminuat disponibilităţile, fapt notat cu – 27 .
Putem determina acum pentru oricare din participanţii la compensare, soldul final la Casa de
Compensare (IV) care reprezintă etapa finală după stingerea totală a plăţilor intrate în compensare şi
care rezultă tot ca o sumă algebrică :
Soldul provizoriu la Operaţiunile la
Casa de Compensaţie + piaţa interbancară
(IV) (V)

91
 6.2..3. Rolul compensaţiei pe piaţa monetară

Efectuarea plăţilor în economie implică un amplu număr de participanţi angajaţi în cadrul

unor circuite monetare tipice .
Efectuarea plăţilor înseamnă, în unele cazuri ruperea circuitelor sau subcircuitelor respective,
necesitând acte de transfer sau conversiune .
În condiţiile extinderii generalizate a bancarizării, a cuprinderii agenţilor economici şi
persoanelor în sistemul bancar ca titulari de cont, efectuarea plăţilor între subiectele economice nu
poate fi desfăşurată decât prin cooperare între bănci prin sistemul de compensare a plăţilor .
Astfel, sistemele de compensare centralizează zilnic întregul circuit de plăţi iniţiate de titulari
dispersaţi în întreaga economie naţională şi asigură strângerea acestora primordial prin procedeul de
compensare.
Compensarea reprezintă, astfel, pe de-o parte singura modalitate de a satisface relaţiile de
plăţi între parteneri aflaţi în diferite părţi ale ţării şi incluşi în unul sau altul din circuitele sau
subcircuitele monetare.
Compensarea tuturor sau majorităţii plăţilor monetare printr-un singur proces centralizat este
forma cea mai economică de a asigura derularea plăţilor la modul operativ .
Compensarea desfăşurată în sisteme centralizate organizate, oferă condiţii optime pentru
încheierea circuitelor de plăţi declanşate în mod spontan de titularii de cont răspândiţi în întreaga
ţară. Încheierea normală a compensării înseamnă implicit stingerea tuturor plăţilor intrate în
compensare. Se încheie astfel un circuit al circulaţiei monetare scripturale care a fost declanşat în
etapa dată a plăţilor. Viitoarea compensare va include şi va rezolva, va încheia de asemenea, prin
stingere, un alt circuit al monedei scripturale .
Compensarea implică cu necesitate, utilizarea creditului şi desfăşurarea unor operaţiuni tipice
pe piaţa interbancară .
Pentru a înţelege procesul, trebuie analizate unele din momentele deja parcurse .
Să examinăm condiţiile în care băncile participante la compensare sunt puse în situaţia de a-şi
procura resurse pentru a satisface cerinţele rezultate din compensare.
În primul rând soldul din compensare nu decurge dintr-un act de voinţă al băncii, ci este o
rezultantă a operaţiunilor dispuse de clienţii băncii în corelare cu deciziile de plăţi operate de
partenerii clienţilor băncii, care îşi au conturi deschise la alte bănci.
O bancă cu acelaşi nivel al depozitelor, funcţie de dimensiunile monetare ale încasărilor şi
plăţilor clienţilor săi poate fi excedentară sau deficitară, în ziua respectivă, vis-à-vis de celelalte
bănci .
Dacă notăm cu I şi P încasările şi plăţile unei bănci putem avea :

92
  fie o situaţie excedentară, când I  P ;
 fie o situaţie deficitară, când I  P.
Pentru fiecare zi, situaţia poate fi alta, în funcţie de fluxurile de încasări şi plăţi ale băncii
respective .
Deci deficitul sau excedentul este un fenomen monetar ce decurge din actele normale, dar
necorelate cu banca, ale clienţilor băncii şi actele partenerilor clienţilor băncii, pe care de asemenea
banca nu le poate prevede.
În concluzie, banca trebuie să facă faţă în cazul unei situaţii deficitare, unui fenomen
conjunctural trecător. Şi situaţiile inverse au, de fapt, acelaşi caracter .
Astfel, în mod firesc, izvorul resurselor necesare băncilor deficitare pot fi chiar băncile
participante la compensare, care au devenit şi ele, pe neaşteptate, excedentare, în aceleaşi condiţii
conjuncturale .
Este firesc să se constituie aici o piaţă a creditului cu o funcţionare tipică. Principalele
caracteristici ale pieţei monetare sunt trasate de profesor Cezar Basno în manualul său “Monedă,
credit, bănci” :
 participanţii la piaţa monetară sunt băncile ;
 obiectul tranzacţiilor sunt disponibilităţile în monedă centrală, respectiv în depozite la
banca de emisiune;
 operaţiunile se desfăşoară zilnic ;
 termenele de acordare a împrumuturilor sunt foarte scurte, cele mai multe având scadenţa
în ziua următoare ;
 creditele acordate pe piaţa monetară sunt credite personale de la bancă la bancă, implicând
de regulă riscuri reduse ;
 dobânda practicată pe piaţa monetară se stabileşte zilnic prin jocul cererii şi ofertei .
Relaţiile de la bancă la bancă reflectă relaţiile dintre bănci şi întreprinderi, atât relaţiile de
credit (de acordare şi rambursare de împrumuturi), cât şi relaţiile de decontări, adică circulaţia
monedei în toată amploarea ei. Piaţa monetară joacă, deci, un rol esenţial în redistribuirea
disponibilităţilor în economia naţională .

6.2.4. Operaţiunile pieţei şi noile instrumente ale pieţei monetare deschise

Agenţii care sunt în căutare de lichidităţi oferă active celor care sunt în căutare de utilizări
pentru disponibilităţile lor. Unele operaţiuni se fac fără suport expres. Se întâlnesc operaţiuni în alb
(eu blanc), operaţiuni de remiteri de lichidităţi ce se fac fără contrapartidă, fără garanţie. Unica lor
bază este încrederea în debitor .

93
 Totuşi, operaţiunile cele mai frecvente se întemeiază pe titluri de creanţă. Aceste titluri fac
obiectul unor cesiuni ferma, caz în care ele sunt vândute definitiv, sau obiectul unor presiuni .
Cea mai cunoscută tehnică a creditării creanţelor comerciale o reprezintă operaţiunea de
scontare .
Scontarea reprezintă cesiunea cambiei către un alt beneficiar în schimbul valorii actuale a
cambiei 16.
Necesitatea acestei operaţiuni apare când beneficiarul cambiei (care urmează ca la scadenţă să
încaseze valoarea integrală a creanţei) având nevoie urgentă de lichidităţi, cedează acest drept de
creanţă, de regulă băncii. În urma scontării, el este îndreptăţit să primească valoarea actuală a
cambiei care se calculează :
Va = Vn – S
în care:
Va – valoarea actuală a cambiei ;
Vn – valoarea nominală a cambiei ;
S – scontul, respectiv dobânzile pentru perioada de la scontare până la scadenţă.
Scontarea prezintă următoarele trăsături :
- cedarea cambiei prin scontare are caracterul de act de vânzare – cumpărare în sensul că se
cedează şi se preia dreptul de a beneficia de suma prevăzută în cambie ;
- scontarea cambiei este o operaţiune specială, în sensul că fiecare din beneficiarii care au
recurs la scontare şi deci a cedat prioritatea cambiei, rămâne obligat la plata sumei din cambie, în
condiţiile în care trasul sau alţi participanţi la procesul cambiei n-au putut plăti. Se manifestă astfel
o caracteristică specifică, răspundere solidară a tuturor semnatarilor cambiei la plata sumei
respective ;
- scontarea cambiei reprezintă o operaţiune de creditare prin faptul că se referă la transferul
unui instrument de credit, dar şi că determină plasarea resurselor de creditare a unei bănci pe un
anumit termen, cu asigurarea încasării dobânzii aferente .
Prin scontare creditul comercial se transformă în credit bancar. În urma scontării beneficiarul
iese din raportul de credit anterior, obligaţia trasului de a plăti fiind înlocuită prin bani efectivi, pe
care bancherul îi avansează. Pe de altă parte, trasul angajat iniţial într-o operaţiune comercială
devine în urma scontării debitor al băncii comerciale .
Băncile efectuează şi alte operaţiuni cambiale pentru a se proteja împotriva unor riscuri. O
astfel de operaţiune este pensiunea .
Pensiunea este operaţiunea prin care banca presa cambiile pe care le vinde beneficiarul, cu
condiţia răscumpărării lor de către acesta la termenele convenite .
16
C. Basna, N. Dardac, C-tin Floricel : “Monedă, credit, bănci” Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1993,,pag. 205

94
 Operaţiunile de pensiuni pot fi de 24 de ore, reînnoibile sau pentru o durată fixă, de exemplu
de 7 zile .
Aceste operaţiuni se desfăşoară, în mod frecvent, în relaţiile băncilor cu firmele mari şi
îndeosebi între bănci. Efectele ce fac obiectul unei pensiuni rămân de regulă la beneficiar, iar banca
cumpărătoare primeşte angajamentul de răscumpărare, emis de beneficiar, şi borderoul efectelor
respective .
Caracteristic şi celorlalte pieţe, mecanismul pieţei monetare vizează profitul. Intermediarii
urmăresc acumularea de lichidităţi la costuri cât mai reduse încercând să le plaseze sub formă de
credite remunerate cât mai bine .
Un rol esenţial în derularea operaţiunilor pe această piaţă îl joacă nivelul actual al ratei
dobânzii şi mai ales anticipaţiile privind evoluţiile viitoare ale acesteia. Operatori pieţei arbitrează
între diferitele scadenţe ale titlurilor şi diferitele rate ale dobânzii la instrumentele utilizate .
În ultimii 10 ani, piaţa monetară a cunoscut un proces de transformare prin “deschiderea”
acesteia. Acest fenomen se caracterizează prin posibilitatea ce se oferă tuturor agenţilor care dispun
de capitaluri pe termen scurt de a le oferi celorlalţi agenţi care au nevoie de lichidităţi pe termen
scurt. Deschiderea pieţei monetare este o invenţie franceză şi s-a manifestat ca o reacţie împotriva
excesivei compartimentări a pieţei banilor .
Piaţa monetară a devenit în Franţa şi în alte ţări accesibilă întreprinderilor, trezoreriei statului
şi tuturor instituţiilor financiare. Unii dintre aceşti agenţi au primit dreptul de a emite instrumente
financiare pe termen scurt negociabile .
Noile instrumente ale pieţei financiare se concretizează în :
 certificate de depozit emise de bănci (din martie 1985) pentru suma de minimum 5
milioane de franci pe termene cuprinse între 10 zile şi 7 ani. Ele sunt destinate tuturor titularilor de
lichidităţi, inclusiv întreprinderilor. Dacă certificatele de depozit sunt emise în devize durate, suma
lor minimală ca şi remunerarea lor sunt liber negociabile ;
 biletele de trezorerie sunt titluri care asigură accesul pe piaţa monetară a întreprinderilor în
calitate de creditori. Ele au aceeaşi limită minimă (5 milioane de franci) şi aceeaşi durată, între 7
zile şi 10 ani. Acestea sunt negociate prin intermediul băncilor, caselor de titluri şi agenţilor pieţei
interbancare ;
 Bonuri de tezaur negociabile reprezintă o nouă categorie de titluri publice emise pentru 7
ani. Ele vizează marii deţinători de lichidităţi şi se substituie altor bonuri emise până acum. Aceste
titluri sunt emise prin adjudecări la Banca Franţei şi sunt garantate de către aceasta ;
 Bonurile negociabile ale instituţiilor financiare sunt bonuri rezervate instituţiilor financiare
specializate bancare ca Agenţia de antreprenori şi nebancare ca, de exemplu Creditul Naţional,

95
Creditul Funciar etc. şi sunt garantate de Banca Franţei. Sunt plasate şi negociate ca biletele de
trezorerie ale întreprinderilor şi sunt emise pe termene între 10 zile şi 7 ani ;
 Bonuri ale societăţilor financiare şi ale caselor de titluri. Au aceleaşi caracteristici generale
ca şi ale celorlalte titluri emise de instituţiile financiare .

6.3. Piaţa monetară în România

6.3.1. Trăsături ale pieţei monetare

Apariţia pieţei monetare în România este legată de transformările care s-au manifestat în tara
noastră după formările care s-au manifestat în ţara noastră după 1989. Fiind un mecanism al
economiei de piaţă, nu se poate vorbi despre existenţa ei în perioada de dinainte de 1989 .
În condiţiile economiei planificate central, moneda a fost transformată din instrument al
acţiunii descentralizate a deţinătorilor puterii de cumpărare în instrument al dictaturii etatist.
Caracteristicile acestui tip de mecanism economic, prevalenţa proprietăţii de stat, predominaţia
preţurilor administrate, lipsirea agenţilor economici de formele fundamentale ale autonomiei
decizionale, subordonarea aparatului bancar şi financiar faţă de criteriile planului directivă,
suprimarea pieţei titlurilor de valoare, a bursei de valori şi a convertibilităţii monedei, au condus la
subordonarea monedei faţă de centrul puterii politice .
Într-o economie centralizată, instrumentele, categoriile financiare au încetat să reflecte situaţia
reală din economie. Fixarea preţurilor cu o ridicată doză de subiectivism a generat apariţia unor
întreprinderi rentabile fără merite proprii şi altele cu pierderi care nu erau vinovate pentru situaţia
lor financiară.
Plăţile restante, blocajul financiar, absenţa falimentului sunt de asemenea fenomene care au
anihilat şi blocat existenţa pieţei monetare .
Statornicirea pieţei monetare este strâns legată de restructurarea aparatului bancar. Această
restructurare înseamnă lichidarea monopolului statului de proprietar al tuturor băncilor şi ieşirea
băncilor din subordonarea guvernului pe de-o parte, iar pe de altă parte reaşezarea raporturilor
dintre banca de emisiune şi celelalte bănci, reinstituirea băncilor comerciale propriu-zise, vânzării
mărfurilor cu plata amânată şi punerea în circuit a înscrisurilor cambiale şi a titlurilor de stat .
Se poate spune că piaţa monetară în România este în faza incipientă, departe de cerinţele unei
funcţionări eficiente. Ca o comparaţie, din marea varietate a titlurilor de credit negociate pe pieţele
monetare occidentale, în România există doar certificatele de depozit şi acestea departe de a se
asemăna cu cele din Franţa, spre exemplu .

96
 Crearea şi buna funcţionare a pieţei monetare în România este condiţionată de statornicirea
precumpănitoare a proprietăţii private, a sprijinului concurenţial ca factor principal al creşterii
eficienţei economice .
Piaţa monetară în România, aflată în curs de formare, comportă refinanţarea băncilor
comerciale de către BNR .
Principalele categorii de credite de refinanţare practicate de BNR sunt prezentate în cele ce
urmează :
Creditul structural este creditul acordat de BNR în cadrul unui plafon stabilit pentru fiecare
bancă comercială şi pentru fiecare tip de garanţii. Creditele sunt garantate cu efecte comerciale sau
publice. Creditul structural prefaţează creditul de reescont, iar dobânda percepută anticipează taxa
oficială a scontului. Totuşi, deşi creditul comercial şi emiterea de înscrisuri cambiale au fost legal
autorizate, recursul la acesta, în structura actuală de proprietate şi a prezenţei blocajului financiar
atât de extins nu este posibil în mod obiectiv .
Creditul de licitaţie reprezintă principala cale de refinanţare a băncilor comerciale. Ele
prefigurează operaţiunile de open-market. Durata de acordare este de maxim 15 zile, este garantat
cu titluri de stat, se acordă în cadrul unui plafon, la rate de dobânzi rezultate din licitaţie. Dar
mecanismul operaţiunilor de pe piaţa liberă nu poate funcţiona corespunzător într-o economie în
care titlurile se emit ocazional, iar piaţa bursieră nu are capacitatea efectivă de a le evalua. De aici şi
evoluţiile incoerente, discrepante ale nivelului ratei dobânzii cu efecte perturbatoare pentru
gestiunea bancară şi activitatea financiară a întreprinderilor .
Creditul special se acordă băncilor comerciale aflate în criză de lichiditate pe o perioadă de
până la 30 de zile, în condiţiile unor garanţii financiare şi în active reale, cu condiţia prezentării de
programe eficiente de redresare .
Creditul lombard (overdraft) sau creditul de pe o zi pe alta (day-to-day) are menirea de a
susţine efectuarea plăţilor zilnice exigibile ale unei bănci comerciale aflate în criză. Se acordă la
nivelul soldului debitor al contului curent al băncii la BNR, la limita a 75 % din fondurile proprii
ale băncii finanţate, în condiţiile garantării cu anumite hârtii de valoare .
În condiţiile absenţei predominării economiei de piaţă şi a unui sistem bancar etatist,
dobânzile practicate de Banca centrală pentru refinanţarea sistemului bancar s-a ridicat la nivele
foarte mari, depăşind rata inflaţiei, fiind inaccesibile pentru majoritatea agenţilor economici .
Ratele de dobânzi practicate de BNR au cunoscut modificări, în special dobânda de licitaţie
care a cunoscut cele mai frecvente modificări şi cele mai ample variaţii : ianuarie – iunie 1993 – 71
%, ianuarie 1994 – 185,5 %, iar la sfârşitul anului 1995 a coborât la 38,1%. În primele luni ale
anului 1997 au crescut, însă, ajungând şi la valori de peste 400 % .

97
 În cazul creditului structural, nivelul ratei dobânzii este modificat mai rar şi are cele mai mici
valori. Spre exemplu în ianuarie 1993, această rată (sau rata scontului) era de 70 %, valoare care s-a
menţinut până în august 1994, când a scăzut la 65 %, ajungând la sfârşitul anului 1995 la 35 % .
Dobânda overdraft a atins nivele foarte ridicate, variind de la 78 %, în prima jumătate a anului
1993, la 25 % în perioada noiembrie 1993 – martie 1994 .

6.3.2. Tranziţia de la piaţa interbancară la piaţa monetară deschisă în România

În condiţiile actuale pe piaţa noastră interbancară se efectuează mai ales operaţiuni de
refinanţare şi mai puţin operaţiuni de creditare inter-bănci. Refinanţarea constituie principalul
instrument de intervenţie a BNR pe piaţa monetară (în 1995, refinanţarea a reprezentat în medie
circa 18 %) .
Marea dependenţă a sistemului nostru bancar de resursele BNR se explică prin ponderea mare
a proprietăţii de stat în cele mai multe dintre sectoarele economice. Aceste întreprinderi
înregistrează, de regulă, mari pierderi, implică subvenţii de la bugetul statului şi, de asemenea,
credite bancare fără şanse de rambursare, credite numite eufemistic neperformante. Nivelul excesiv
al refinanţării se mai explică prin gradul redus al monetizării economiei (înţelegem prin monetizare
capacitatea economiei – a întreprinderilor şi populaţiei – de a constitui rezerve băneşti şi de a le
utiliza în plasamente) .
Odată cu creşterea ponderii proprietăţii private în economie, criteriul eficienţei va predomina,
iar lichidităţile economiei vor creşte. BNR va dobândi posibilităţi mai largi de intervenţie prin
operaţiunile de open market .
În cadrul acestor operaţiuni, banca centrală cumpără şi vinde pe piaţă titluri ale
împrumuturilor publice, cu scopul de a lărgi sau restrânge lichidităţile băncilor, de a influenţa
volumul creditelor şi evoluţia generală a cursurilor titlurilor pe piaţă .
În măsura în care banca centrală cumpără titluri de pe piaţă, ea distribuie monedă, lichidităţi.
În situaţia inversă, are loc un reflux de monedă şi astfel scade lichiditatea de pe piaţă .
Tranziţia de la piaţa interbancară la piaţa deschisă presupune glisarea formelor actuale de
finanţare spre formele consacrate pe plan internaţional. Se are în vedere introducerea reescontului,
operaţiune prin care băncile comerciale îşi transformă o parte a portofoliului lor de efecte de comerţ
în lichidităţi prin banca centrală; introducerea operaţiunilor de open market, ca alternativă faţă de
reescont şi instrument mai eficient de influenţare a dobânzilor în economie .
Punerea în circuitul economic a efectelor cambiale a fost legiferată la începutul anului 1994,
fără însă să existe premisele necesare utilizării lor normele de către agenţii economici şi instituirii
mecanismului scontului, care să remodeleze raporturile dintre băncile comerciale şi banca de

98
emisiune. Trecerea la emisiunea de titluri de stat s-a realizat tot la începutul anului 1994 şi tot fără a
beneficia de suficientă încredere din partea agenţilor economici şi a populaţiei .
Un factor esenţial care a limitat evoluţia pieţei titlurilor de stat este capacitatea insuficientă a
actualei pieţe primare de a absorbi un volum mai mare de astfel de titluri, volum care să depăşească
40 % din deficitul bugetului de stat. Absenţa unei palete mai largi de scadenţe a titlurilor este şi ea
un impediment în realizarea flexibilităţii necesare în politica de dobânzi şi de transmitere a
impulsurilor politicii monetare .
Tranziţia la piaţa deschisă presupune şi privatizarea băncilor comerciale, întărirea concurenţei,
înlăturarea dominaţiei nete a unora dintre ele, creşterea numărului de bănci, dezvoltarea reţelei
bancare17.

17
Vasile Turliuc, Vasile Cocriş : “Monedă şi credit”, Editura Ankarom, Iaşi, 1998, pag. 203

99
 CAPITOLUL 7. BĂNCILE COMERCIALE (DE DEPOZIT) ŞI ROLUL LOR
ÎN SISTEMUL BANCAR

7.1. Rolul băncilor comerciale în sistemul bancar

7.2. Operaţiunile pasive şi active ale băncilor comerciale
7.3. Clientela bancară
7.4. Serviciile oferite de băncile comerciale
7.5. Importanţa gestionării riscurilor în activitatea bancară

7.1. Rolul băncilor comerciale în sistemul bancar

Apariţia băncilor moderne este strâns legată de dezvoltarea comerţului cu cetăţile îndepărtate
şi acumularea capitalului monetar în special pe această bază, expresie a dezvoltării producţiei
manufacturiere şi a expansiunii generale a economiei. Legate de nevoile comerţului şi desfăşurând
principalele operaţiuni prin intermediul efectelor comerciale, în mod firesc băncile au primit
atributul de comerciale .
În epoca contemporană, locul şi rolul băncilor în economie este strâns legat de calitatea lor de
intermediar principal în relaţia economii investiţii, relaţie hotărâtoare în creşterea economică .
Conceptele moderne privind dezvoltarea economică consideră ca un rezultat necesar al
evoluţiei societăţii obţinerea de economii ale agenţilor economici sau persoanelor, reprezentând
venituri neconsumate în perioada curentă şi destinată utilizării viitoare. În cadrul aceloraşi concepte,
investiţiile reprezentând achiziţia de instalaţii şi echipament, structuri, maşini şi inventar, destinate
dezvoltării producţiei, reprezintă o altă realitate a economiei şi expansiunii ei ce afectează pe agenţii
economici .
Agenţii economici îşi găsesc resursele necesare realizării investiţiilor pe două căi : fie prin
utilizarea propriilor economii, fie prin recurgerea la creditele ce le sunt acordate prin bănci, în
procesul de reciclare şi valorificare a capitalurilor monetare în economie .
În acest fel se creează condiţiile unei ample redistribuiri a capitalurilor, tot mai mari odată cu
evoluţia istorică, vehiculate de o largă reţea de intermediari care au fost exclusiv, la început, şi
preponderent apoi, în structura sistemului bancar în formare, băncile comerciale sau de depozit .
Creaţia monetară, ca factor specific al funcţionalităţii băncilor, a stat la rândul său la baza
definirii locului şi rolului băncilor în economie .
Băncile s-au afirmat esenţial ca instituţii monetare, a căror caracteristică principală este
posibilitatea de a pune în circulaţia creanţe asupra lor înseşi, care sporesc masa mijloacelor de plată,
volumul circulaţiei monetare .

100
 Caracteristica semnificativă a acestor intermediari este transformarea activelor monetare în
monedă .
Forma principală a creaţiei monetare este emisiunea de bancnote. La început această funcţie
era deschisă tuturor băncilor pentru ca ulterior să fie una specifică băncii de emisiune .
Totuşi, băncile comerciale tipice îşi aduc aportul lor la creaţia monetară prin transformarea
activelor nemonetare (conturi, obligaţii) fără putere liberatorie în instrumente de plată. Înscrierea în
conturile de la bancă a creditelor acordate (fundamentale sau garantate pe activele pe care le
monetizează) constituie momentul creaţiei unei monede adiţionale specifice, moneda scripturală .
Un timp, în Anglia, Franţa, SUA şi alte ţări, o mare parte a băncilor de depozit efectuau şi
operaţiuni de emisiune. Multiplicarea acestor centre de emisiune a condus la crearea condiţiilor de
Încălcare a normelor de emisiune şi încărcarea canalelor circulaţiei cu bancnote emise cu sau fără
justificare economică. La momentul reglementării acestei chestiuni, în 1913, în SUA, numărul
băncilor împuternicite să emită bancnote depăşea 7500 .
Aşa încât, la momente istorice diferite şi în funcţie de condiţiile proprii, toate ţările dezvoltate
au fost nevoite să delimiteze foarte clar funcţiile băncii de emisiune, acestea concentrându-se de
regulă la o singură bancă, banca centrală. În SUA, spre exemplu, deşi există 12 bănci federale de
emisiune, acestea acţionează ca un tot unitar sub egida unei autorităţi monetare unice .
O altă tendinţă care s-a manifestat în sânul băncilor o întreagă epocă, este specializarea
băncilor, care deşi în descreştere, nu încetează să caracterizeze lumea băncilor. Separarea şi
independenţa băncilor specializate este în momentul delimitării sferei de competenţă şi de activitate
a băncilor de depozit .
Un moment important în evoluţia băncilor l-a reprezentat criza economică din anii 1929 –
1933, care s-a manifestat în toate ţările dezvoltate, dar a avut efecte devastatoare în SUA prin crahul
bancar de proporţii (36 % din bănci fiind declarate în stare de faliment). Acest eveniment a impus o
reglementare severă în regimul băncilor, care să acţioneze în direcţia protejării deponenţilor. În mod
necesar, statutul băncii de depozit a trebuit să fie bine conturat, impunându-se un regim limitativ de
control asupra instituţiilor de credit ce primesc depuneri şi asupra modului de folosire a acestor
resurse în procesul creditării .
În acest cadru s-a delimitat, mai exact, accepţiunea de bancă de depozit, spre deosebire de
celelalte bănci .
S-a ajuns astfel la o delimitare clară în bănci de depozit şi bănci specializate, generalizată în
toate structurile naţionale ale sistemelor bancare în ciuda diferenţelor de la ţară la ţară, diferenţe
care sunt rezultatul fie al evoluţiilor anterioare, fie al elementelor tradiţionale ce se perpetuează, fie
al suflului înnoirilor la care sunt supuse .

101
 O caracteristică a băncilor comerciale sau de depozit (acceptate de regulă fără o asemenea
calificare expresă) este aceea că efectuează toate tipurile de operaţiuni bancare. Activitatea lor este
diversă şi se poate modifica liber în funcţie de cerinţe, posibilităţi şi propria orientare .
Totuşi, operaţiunile de bază sunt reprezentate de constituirea de depozite şi utilizarea lor în
scopul acordării de credite agenţilor economici .
Ele sunt organizate ca societăţi comerciale şi urmăresc obţinerea de profit .
Băncile specializate includ o sferă largă de instituţii de credit, cu o gamă largă de diferenţieri
şi implicit cu statute diferite de la ţară la ţară.
Băncile specializate efectuează, în ansamblul lor, totalitatea operaţiunilor bancare. Fiecare
dintre ele sunt supuse unor limitări privind funcţionalitatea lor, fie că îşi asumă în exclusivitate
anumite operaţiuni .
Limitările se referă la raza de implantare (teritoriale sau de ramură) sau de statutul lor social
particular (acţionând ca bănci cu caracter cooperativ sau mutual) .
Principalii intermediari în SUA

Active (mld dolari)

Tipul principalilor intermediari sfârşitul anului
1970 1980 1990
Instituţii (bănci) de depozit
Bănci comerciale 517 1357 3356
Asociaţii de economii şi împrumut 171 614 1098
Bănci mutuale de economii 79 170 264
Uniuni de credit 18 67 215
Instituţii de economii
Companii de asigurări de viaţă 201 464 1409
Companii de asigurare de bunuri 50 174 528
Fonduri de pensii (private) 112 470 1169
Fonduri de pensii (de stat) 60 198 806
Intermediari de plasament
Companii financiare 64 202 574
Fonduri comune de creanţe 47 62 609
Fonduri comune de creanţe - 76 499
(pe piaţa monetară)

Sursa : F. Mishkin : The Economics of Money, Banking and Financial Markets

Harper Collinns - 1992

102
 Sistemul bancar în Franţa
(structură şi dimensiuni 1989)

Număr Număr Depozite Creanţe

de de % %
bănci ghişee
I. Bănci 404 10.143 41 35
- Naţionale (Nationale de Paris, Credit
Lyonnaris, Societe Generale)

II. Bănci cooperative 421 15.500 29 24

- de credit agricol mutual, populare mutual,
cooperative etc.
- case de economii şi prevedere

III. Societăţi financiare afiliate la casele 1062 - 1,7 13,1

naţionale de credit sau organisme profesionale
de comun leasing, mobiliar, echipament etc.
IV. Instituţii financiare specializate (de 32 - 0,8 13,6
dezvoltare, regională, pentru micile
intreprinderi, funciar, de locuinţe, de cooperare
etc.
V. Casele de titluri sau băncile de afaceri 144 - - -
TOTAL 2063 - 100 100

Sursa : XXX L’organisation de systeme bancaire francais,

Problemes economique, nr. 2206/1991

Între băncile specializate un loc deosebit îl ocupă instituţiile de credit specializate cărora le-a
fost evidenţiată o misiune de interes public ; creditarea pe termen mijlociu şi lung a unor ramuri
(frecvent agricultura), sprijinirea acţiunilor de credit ipotecar imobiliar ; creditarea colectivităţilor
locale, etc.
Societăţile financiare, în fapt societăţi de credit, sunt prezenţe importante în activitatea
economică în toate ţările dezvoltate : sunt instituţii de credit care pe de-o parte nu sunt autorizate să
primească depozite, iar pe de altă parte nu pot efectua decât operaţiunile pentru care au fost abilitate
prin lege sau convenţia .
Principalele lor orientări sunt : leasing-ul, factoring-ul, acordarea şi garantarea de credite pe
termen mijlociu şi lung pentru întreprinderi, creditarea mărfurilor cu plata în rate, creditarea
locuinţelor cu garanţii ipotecare, gestiunea mijloacelor de plată, în special prin cărţi de credit .
În considerarea structurii sistemului bancar trebuie avut în vedere că în componentele
naţionale se afirmă şi trăsături generale, dar şi particularităţi ale alcătuirii verigilor componente .
Astfel SUA, în mod firesc se consideră în componenţa sistemului de instituţii aflate în postura
de furnizori importanţi de resurse, cum ar fi companiile de asigurări, instituţiile ce constituie şi
administrează fondurile de pensii, fondurile comune de creanţe etc.

103
 Dimpotrivă, în alte ţări, Franţa, de exemplu, instituţii de credit importante : Casa de Depuneri
şi Consemnaţiuni, Poşta, deţinătoare a conturilor de depuneri poştale, sunt ataşate Tezaurului şi nu
sunt cuprinse în sistemul bancar. Cum însă Tezaurul este el însuşi considerat partener în sistemul de
credit al economiei, putem aprecia că nu este de fapt decât o interpretare formală ce ţine de
subordonarea ierarhică a participanţilor .
Unele din băncile specializate acţionează ca intermediari în anumite ramuri sau domenii de
activitate desfăşurând activităţi de mobilizare a resurselor, cât şi de distribuire a creditelor în sfera
lor specifică, în cadrul unui echilibru relativ între operaţiunile pasive şi active proprii .
O mare parte din băncile specializate sunt însă unităţi profilate unilateral, fie primordial
pentru mobilizarea de resurse, fie preponderent pentru acordarea creditelor din resurse ce-i sunt
puse la dispoziţie .
În acest cadru, alte instituţii, de regulă băncile comerciale în special, joacă rolul de
intermediar. Astfel băncile comerciale îţi exercită rolul lor de intermediar nu numai între agenţii din
afara sistemului bancar, ci au un rol major în reciclarea şi valorificarea capitalului, în mobilizarea de
resurse şi distribuirea de credite în însuşi sistemul bancar, deci intermediază între verigile sistemului
bancar .
În acest proces se afirmă şi se detaşează ca principale funcţii ale băncilor comerciale cele
două laturi ale intermedierii :
 mobilizarea resurselor ;
 distribuirea creditelor .
Legătura directă cu mii şi milioane de agenţi economici, titulari de cont, în legătură cu
constituirea şi utilizarea depozitelor, conferă băncilor, în general, băncilor comerciale în special, o
altă principală funcţie în economia modernă, aceea de centru de efectuare a plăţilor între titularii de
cont şi prin aceasta băncile determină şi cadrează fluxurile circulaţiei monetare scripturale.
În îndeplinirea funcţiilor lor băncile comerciale îndeplinesc anumite operaţiuni specifice
considerate şi reunite, după sensul lor în active şi pasive .

7.2. Operaţiunile pasive şi active ale băncilor comerciale

Funcţia de bază a băncilor comerciale sau de depozit constă în mobilizarea capitalurilor
temporar disponibile urmată de transformarea lor în capital de împrumut acordat, sub forma
creditelor pe termen scurt, mijlociu şi ung, agenţilor economici din toate ramurile de activitate.
Pentru desfăşurarea activităţii, băncile comerciale îşi constituie următoarele surse proprii:
- capitalul social la nivelul stabilit prin statutul băncii;
- - fondul de rezervă, până la cuantumul capitalului social;
- fondul de risc, pentru acoperirea eventualelor credite care nu mai pot fi rambursate;

104
 - alte fonduri.
Fondurile băncilor comerciale se constituie din profitul anual.
Modul de intervenţie a băncilor comerciale în economie este reprezentat de totalitatea
instrumentelor prin care acţionează ca: intervenţii pe piaţa monetară a schimbului valutar, plafonări
de credite, concomitent cu punerea la dispoziţia agenţilor economici a cantităţii optime de monedă
necesară creşterii economice.
Pe lângă funcţia de bază de creditare, băncile comerciale efectuează pentru clienţii lor operaţii
cu numerar şi plăţi prin cont.
Din punct de vedere juridic şi contabil, operaţiile băncilor comerciale se împart în două
categorii, după cum sunt evidenţiate în bilanţul băncii respective şi anume: operaţii pasive şi
operaţii active.
a) Operaţiile pasive se referă, de regulă, la formarea resurselor de creditare ale băncilor.
Este vorba de:
1. Capitalul social al băncii, prin emiterea de acţiuni proprii;
2. Fondul de rezervă;
3. Alte fonduri şi rezerve;
4. Depozitele bancare reprezintă forma principală de mobilizare a capitalurilor lichide ale
agenţilor economici şi a economiilor băneşti ale populaţiei. Depozitele bancare reprezintă pentru
depunători creanţe faţă de bancă, respectiv mijloace de plată în cadrul operaţiilor prin cont (moneda
scripturală). Din punct de vedere al băncii comerciale, depozitele constituie obligaţii ale băncii faţă
de depunători rezultate din mobilizarea capitalurilor temporar disponibile. După modul de utilizare,
depozitele bancare sunt de două feluri:
- “la vedere”, când depunătorii pot dispune în orice moment de utilizarea lor, pentru plăţile
prin virament sau prin retrageri de numerar din cont. evoluţia disponibilităţilor din depozitele la
vedere se caracterizează printr-o anumită variaţie a sumei soldului mediu permanent, care exprimă
posibilităţile băncii comerciale de folosire a lor ca resursă de creditare;
- “la termen” cu drept de utilizare şi ridicare după cel puţin un an de la data depunerii.
Depozitele bancare pot fi formate atât din moneda naţională, cât şi din valute liber
convertibile.
5. reescontul la banca centrală de emisiune;
6. credite primite de la alte instituţii bancare;
b) Operaţiile active ale băncilor comerciale sunt:
1. Operaţii cambiale. Scontarea reprezintă forma de bază a operaţiilor cambiale prin care
creditul comercial se transformă în credit bancar pe termen scurt;

105
 2. Avansurile în cont curent. Se acordă de bancă prin plata cecurilor emise de titularul de
cont, chiar şi în cazul când acesta nu are disponibil. O formă răspândită de efectuare a acestor
operaţii o constituie cărţile de credit;
3. Rezervele minime obligatorii la banca centrală de emisiune;
4. Credite acordate altor instituţii bancare şi Ministerului Finanţelor;
5. Participaţii la capitalul altor societăţi bancare;
6. Operaţii de comision, pe care banca le efectuează în numele şi pentru contul clienţilor şi
pentru care încasează un venit sub formă de comision (plăţi şi încasări în numerar, plăţi prin cont,
schimb valutar, deschideri de acreditive etc.)

7.3. Clientela bancară

În anul 1950 a avut loc orientarea pe client, ceea ce a însemnat concentrarea pe cerinţele
clienţilor. Grija principală era de a identifica necesităţile si dorinţele clienţilor, astfel întreprinderile
să vină în întâmpinarea acestora la cel mai înalt grad de satisfacere a clienţilor.
Conceptul susţine că soluţia atingerii de către o organizaţie a obiceiurilor proprii constă în
determinarea nevoilor si dorinţelor clienţilor vizaţi si în furnizarea satisfacţiei aşteptate într-un mod
mai eficient si mai operativ decât concurenţa.
Deci anul 1950 reprezintă momentul introducerii acestui concept si în domeniu bancar, odată
cu dezvoltarea sectorului terţiar (sector al serviciilor). Prin marketing s-a ajuns să se afle multe
lucruri despre client.
Clienţii sunt cei ce apelează la serviciile băncilor, dar mai întâi trebuie să-i cunoaştem mai
îndeaproape. Un client este o persoană fizică sau juridică care beneficiază sau va beneficia de
serviciile băncii, cum ar fi, de exemplu cei ce apelează la o bancă pentru a schimba valuta. Clientul
este cel ce are cont la bancă.
Nu există o definiţie consacrată a “clientului “. Se pot face, însă, câteva precizări despre
clienţi, precizări care ne vor ajuta să schiţăm o definiţie a clientului din punct de vedere al băncilor.
Clienţii pot fi definiţi după următoarele caracteristici:
- termenul de client presupune că este o persoană juridică sau fizică care are o relaţie de
afaceri cu banca;
- clienţii apelează din când în când, la una din unităţile băncii, a solicita efectuarea de
operaţiuni;
- clienţii folosesc unele sau toate serviciile oferite de bănci.
Relaţia dintre bancă si client a fost definită prin lege. Aceasta se referă la îndatorirea băncii de
a avea grijă de client şi la responsabilitatea băncilor de a se asigura că sistemul si tehnologia folosită
protejează atât banca însăşi cât si proprii clienţi.

106
 În esenţă relaţia care există între bancă si client este acea relaţie între debitor si creditor.
Clientul poate fi creditor, iar banca debitor. Reversul acestei situaţii se înregistrează în cazul în care
clientul împrumută bani de la bancă. Banca nu este doar un păstrător al banilor, întrucât ea poate
folosi fondurile în scopul unor afaceri, dar îşi asumă obligaţia de a restitui la cerere valoarea
depozitelor.
Pentru a exista ca afaceri viabile, băncile au nevoie de clienţi. Diferitele tipuri de clienţi au
cerinţe diferite, în concordanţă cu afacerile lor sau cu nevoile personale, oferind un potenţial
important pentru dezvoltarea activităţii bancare. Cerinţele si nevoile clienţilor se pot schimba, după
o perioadă de timp, în funcţie de noile condiţii existente în economie si societate. Pentru o bancă
este avantajos să aibă diferite tipuri de clienţi, întrucât astfel, va primi depozite si va acorda
împrumuturi atât pentru afaceri cât si persoanelor particulare.
Ca urmare a valorificării de către bancă a potenţialului de dezvoltare a activităţii, oferit de
clienţi, rezultă avantaje atât pentru bancă cât si pentru clienţi. Avantajele clienţilor pot fi
considerate:
 siguranţa privind depozitele păstrate la bănci;
 dobânda primită pentru acestea;
 faptul că sumele păstrate n conturile bancare pot fi restituite oricând, la cerere;
 transferurile de bani de care pot beneficia ( în loc de a purta asupra lor mari sume de bani
în numerar).
Prin satisfacerea nevoilor clienţilor si prin oferta de servicii performante, băncile îşi vor păstra
clienţii si vor fi în măsură să ofere noi servicii. Într-o economie de piaţă este un fapt bine stabilit că
produsele bancare specializate sunt mai uşor de dezvoltat si utilizat de către clienţii existenţi, decât
de către noii clienţi. Este, prin urmare important să se identifice diferitele tipuri de clienţi si
cerinţele specifice acestora. Companiile vor avea nevoi diferite în funcţie de natura si volumul
afacerilor. O companie mică, de exemplu, poate avea nevoie de un împrumut pe termen scurt pentru
a acoperi nevoile pentru servicii si producţie. Marii investitori pot dori să împrumute bani pentru
investiţii în aşa fel încât sa-si extindă si să-si diversifice afacerea.
Nevoile persoanelor fizice, ce îşi deschid conturi personal, pot diferi în funcţie de nivelul
venitului si stilul de viaţă. În prezent, acest tip de clienţi au o pondere scăzută în România, dar, în
perspectivă, numărul celor ce îşi deschid conturi personale ar trebui să crească considerabil.
Într-o economie de piaţă, clienţii optează pe baza nevoilor lor si vor alege o anumită bancă, în
funcţie de serviciile si avantajele oferite. Acest criteriu de opţiune va conduce un timp, la o industrie
bancară dezvoltată în funcţie de cerere. Presiunea exercitată de clienţii cu diferite necesităţi si
existenţa serviciilor oferite si de alte instituţii financiare, vor conduce la schimbări si îmbunătăţiri în

107
sistemul bancar. În timp, ca urmare a faptului că băncile încep sa-si îmbunătăţească strategiile, vor
fi introduse noi produse si servicii bancare în concordanţă cu practica bancară internaţională.
Categorii de clienţi
Tipurile de clienţi diferite au nevoi diferite. Pentru un bancher este deosebit de important:
 să recunoască diferitele tipuri de clienţi;
 să identifice tranzacţiile necesare pentru fiecare tip de client;
 să cunoască prevederile legale existente pentru diferitele tipuri de clienţi.
Clienţii pot fi împărţiţi, din punct de vedere juridic în două categorii: persoane juridice si
persoane fizice. Persoanele juridice pot fi, la rândul lor grupate în funcţie de forma de proprietate,
forma juridică de organizare si tipul de activitate economică (afaceri). Majoritatea conturilor în
România sunt deţinute de către persoane juridice.
Persoane juridice
Modul de constituire al societăţilor comerciale este reglementat de legislaţie. În ceea ce
priveşte, conturile bancare ale persoanelor juridice, trebuie precizat că fiecare bancă, pe baza
prevederilor legii privind activitatea bancară si-a elaborat reglementări proprii (norme) privind
deschiderea si operarea în aceste conturi. Aceste reglementări sunt într-o continuă îmbunătăţire,
pentru a veni în întâmpinarea cererilor unei economii de piaţă în dezvoltare. Legile si actele
normative se publică în ţara noastră în Monitorul oficial. În acelaşi timp este foarte importantă
cunoaşterea normelor interne ale băncilor.
Este important pentru bănci să ştie dacă un client-persoană juridică reprezintă o societate
comercială corect constituită din punct de vedere legal, înainte de a face afaceri cu el; fiecare tip de
societate comercială este supusă unor anumite reglementări.
Există mai multe forme de organizare a societăţilor comerciale în România, definite de Legea
nr.31/1990 .
Trăsături ale societăţilor comerciale în calitate de clienţi ai băncii:
 sunt înfiinţate în anumite forme specifice care determină atât modul de organizare cât si
desfăşurarea activităţii acestora;
 obţinerea prin lege a calităţii de personalitate juridică;
 în caz de încetare a plăţilor, sunt supuse falimentului.
În calitatea lor clienţi ai băncii societăţile comerciale trebui să respecte cerinţele stabilite de
bancă, cu privire la deschiderea si funcţionarea conturilor bancare ale acestora. Astfel societăţile
comerciale ce deschid conturi bancare li se solicită o serie de documente din care să reiasă forma lor
de organizare juridică, denumirea societăţii, tipul activităţii desfăşurate, valoarea capitalului
societăţii, specimenele de semnături pentru persoanele îndreptăţite să efectueze operaţiuni în cont si
altele.

108
 Deschiderea conturilor bancare
În vederea desfăşurării activităţii sale specifice, orice agent economic trebuie să aibă deschis
cont bancar, prin intermediul căruia să deruleze operaţiunile de încasări şi plăţi. În acest sens,
societatea respectivă trebuie să prezinte la bancă următoarele documente:
 cererea de deschidere de cont (în cazul conturilor în valută, precizând şi valuta);
 contractul de asociere / statutul de funcţionare al societăţii;
 hotărârea judecătorească rămasă definitivă;
 înregistrarea la Direcţia Generală a Finanţelor Publice si Controlul Financiar de Stat;
 autorizaţia de funcţionare / certificatul de înmatriculare la Registrul Comerţului;
 extras din procesul verbal al Adunării Generale a Asociaţilor privind aprobarea nominală
a persoanelor împuternicite cu drept de semnătură;
 fisa cu specimenele de semnături ale persoanelor autorizate să dispună efectuarea de
operaţiuni în contul deschis la bancă si amprenta ştampilei firmei;
 codul fiscal bancă si amprenta ştampilei;
 dovada existenţei spaţiului în care îşi desfăşoară activitatea.
Odată cu deschiderea conturilor, băncile eliberează societăţilor comerciale carnete de cecuri la
purtător si / sau cu limită de sumă, necesare pentru efectuarea operaţiunilor de plăţi curente.
Comercianţii persoane fizice. Cu toate că rolul dominant îl au societăţile comerciale, în
cadrul economiei de piaţă Comercianţii persoane fizice continuă sa-si manifeste prezenţa si să facă
parte din clientela băncilor. Din acest punct de vedere se disting:
 micii meseriaşi şi liber profesioniştii care acţionează în baza unei autorizaţii de
funcţionare, eliberată de primăria locală si plătesc un impozit forfetar asupra veniturilor realizate, la
secţia financiară de care aparţin. Ei pot să-si deschidă cont bancar în calitate de persoană fizică,
legea neobligându-i să deţină un cont bancar “pe firmă”, ca persoană juridică;
 asociaţii familiale (în baza Decretului nr.94/1990 ), unde deschiderea unui cont bancar se
realizează în aceleaşi condiţii ca pentru orice persoană juridică.
Clienţii persoană fizică
Deşi, aşa cum am mai spus, clienţii persoane fizice au încă o pondere redusă în ansamblul
activităţii bancare. În românia există tipuri de conturi destinate special acestei categorii de clienţi.
Pentru persoane fizice, deschiderea de conturi la o bancă presupune doar:
 cerere de deschidere de cont
 prezentarea actului de identitate ( buletin de identitate, pentru persoanele fizice române
sau paşaport pentru persoane fizice străine )

109
 Un client - persoană fizică poate fi descris ca o persoană ce deţine un cont bancar pentru uzul
personal. Acest tip de clienţi trebuie să respecte reglementările existente, iar bancherii trebuie să se
asigure că aceştia nu deschid si nu folosesc conturi bancare în scopuri ilegale. Persoanele pot
deschide conturi doar în numele lor, cu posibilitatea ca titularii de conturi să împuternicească si alte
persoane pentru semnătură în cont. În alte ţări, conturile comune (deschise pe două nume ), sunt des
întâlnite (de exemplu, în familie, soţul si soţia pot deschide un cont pe ambele nume ).
La capitolul persoane fizice, singurul considerent pe care băncile trebuie să-l aibă în vedere,
este vârsta persoanelor ce doresc să schimbe un cont. Se are în vedere că persoanele foarte tinere ar
putea să nu cunoască în totalitate consecinţele efectuării anumitor tranzacţii cu băncile si de aceea,
astfel de persoane sunt protejate, spre a nu se trage foloase de pe urma lor.
De asemenea nu ar fi înţelept pentru bănci să se angajeze în acorduri de împrumut complexe
cu persoane prea tinere. Chiar dacă legea nu este explicită în acest sens, băncile pot avea
regulamente proprii referitoare la vârsta minimă a clienţilor. În România ca si în multe alte ţări,
începând de la vârsta de 18 ani persoanele fizice au capacitate deplină de exerciţiu, si ca atare, îşi
pot exercita drepturile si pot să-si asume obligaţiile corespunzătoare raporturilor juridice pe care le
încheie.
Condiţii de menţinere a clienţilor
Clienţii care au fost admişi de bancă ca urmare a îndepliniri unor criterii, si care intră în
relaţiile normale si curente de afaceri cu B.C.R., vor fi urmăriţi permanent în scopul constatării în ce
măsură aceştia îşi menţin, îşi doresc sau îşi reduc performanţele iniţiale. Astfel, pe parcursul
derulării afacerilor si diverselor legături cu banca în situaţia clienţilor pot apărea următoarele
posibilităţi:
Clienţi îşi menţin sau îşi sporesc calităţile de ansamblu care au fost probate prin criteriile de
acceptare. Aceşti clienţi se recomandă astfel ca fiind foarte buni, cu performanţe ridicate si, în
aceste condiţii, banca si unităţile sale teritoriale îi va aborda în continuare activ.
Clienţi îşi modifică performanţele în sensul că înregistrează rentabilitatea scăzută, activele
imobilizate nu sunt într-o situaţie prea bună (prea mari) faţă de capitalurile proprii şi sursele pe
termen lung, apelează la puţine produse si servicii bancare, indicatorii de clienţi vor fi acceptaţi în
continuare în mod pasiv si vor fi urmăriţi cu atenţie si sprijiniţi pentru a putea îmbunătăţii situaţia
de ansamblu în care se află.
Clienţi nu se mai încadrează în criteriile pentru care au fost acceptaţi, numai desfăşoară o
activitate profitabilă, au o lichiditate si un grad de îndatorare sub nivelurile admise, activitatea si
produsele lor nu mai sunt admise pe piaţă, în general au o situaţie determinată care nu promite a fi
ameliorată în viitor.

110
 Această categorie de clienţi va fi cedată concurenţei, sens în care printr-o atitudine care să nu
lezeze relaţiile normale recomandate în general, dar care trebuie să fie fermă, banca nu va mai
promova noi afaceri cu societăţile din această categorie.

7.4. Serviciile oferite de băncile comerciale

Băncile furnizează clienţilor trei tipuri principale de servicii. Acestea sunt:
1. Deschiderea de conturi bancare (de diferite tipuri);
2. Facilităţi de împrumut (de credit);
3. Servicii privind transferul fondurilor.
1. Deschiderea de conturi bancare (de diferite tipuri)
O bancă atrage bani de la clienţii săi, prin conturi bancare, plătindu-le, în schimb, dobândă
pentru depozitele constituite. Plata acestor dobânzi este o cheltuială pentru bancă.
Atât pentru persoanele fizice, cât si pentru cele juridice, băncile deschid, în evidenţa lor,
următoarele tipuri de conturi:
 conturi curente (la vedere ), în lei si/sau în valută, conturi în care titularii pot face
operaţiuni de încasări si plăţi curente;
 conturi de depozit (la termen), în lei si/sau în valută, conturi în care depunerile se fac
pentru un anumit termen, perioadă în care titularii nu pot efectua nici depuneri în cont, nici plăţi din
aceste conturi.
În funcţie de anumite activităţi specifice, pentru clienţii persoane juridice, băncile mai deschid
si alte tipuri de conturi, cum sunt:
 conturi blocate, in care sunt depuse sume în lei si/sau în valută, reprezentând capitalul
social necesar constituirii unei societăţi comerciale. După ce clientul prezintă la bancă dovada
înregistrării societăţii la Registrul Comerţului, contul este deblocat, iar sumele sunt virate în contul
curent al societăţii;
 conturi blocate cu destinaţie specială, sunt conturi în care disponibilităţile titularului sunt
temporar blocate, în raport de o anumită operaţiune, ca măsură de protecţie pentru bancă si pentru
buna desfăşurare a unor obligaţii de plată către străinătate (acreditive, garanţii etc.). Ele se pot
constitui, după caz, în lei si/sau în valută;
 conturi pentru credite, destinate să evidenţieze creditele (în lei si/sau în valută ) acordate de
bancă clienţilor si din care urmează ca aceştia să dispună plăţi;
 conturi cu suma dobândită prin participare la licitaţiile valutare, evidenţiază sume în lei sau
valută rezultate din operaţiunile de vânzare/cumpărare de valută sau lei pe piaţa interbancară,
ordonate de client si efectuate de bancă în contul acestuia.
2. Facilităţi de împrumut (de credit)

111
 Băncile împrumută clienţilor lor sume de bani pentru finanţarea afacerilor acestora. Unele
bănci oferă împrumuturi atât persoanelor fizice cât si persoanelor juridice. Clientul trebuie să
plătească un tarif pentru analizarea de către bancă a oportunităţii acordării creditului si o dobândă
pentru creditul primit. Aceste tarife si dobânzi reprezintă un venit pentru bancă.
3. Servicii privind transferul fondurilor
Băncile furnizează si servicii privind plăţile prin transferul fondurilor (atât electronic cât si
prin instrumente de plată), în numele si la cererea clienţilor lor. Banca percepe un comision pentru
acest serviciu, comision a cărui mărime variază în funcţie de valoarea sumei si tehnica de transfer a
banilor.
Acest comision aduce un venit băncii.
Majoritatea persoanelor juridice folosesc o parte, sau chiar toate aceste servicii, la un moment
dat, la fel cum unele persoane fizice pot apela la ele, din când în când.
Alte servicii oferite de bănci
În afară de tipurile de conturi menţionate mai sus, persoanele juridice ( si, într-o proporţie mai
mică sii persoanele fizice) pot avea si alte solicitări decât cele privind operaţiunile de bază ale
băncilor. Băncile oferă multe servicii care aduc venituri din comisioanele, spezele si tarifele
percepute pentru efectuarea lor. În prezent, băncile româneşti fac eforturi pentru diversificarea
ofertei de produse bancare.
Valuta. În cazul călătoriilor în străinătate, sunt necesare si mici cantităţi din moneda ţării
respective, pentru cheltuieli imediate, deşi, este mai sigur pentru turişti să folosească cecuri de
călătorie sau instrumente de plată asemănătoare, în loc să poarte asupra lor valută în numerar.
Băncile pot asigura clienţilor posibilitatea de a procura majoritatea valutelor ţărilor lumii.
Băncile vând monedă străină (valută) la cursuri de schimb competitive si percep un comision,
pentru serviciul prestat. Principalii concurenţi ai băncilor, în acest domeniu, sunt casele de schimb
valutar si agenţiile de turism, în special din zonele de destinaţie ale călătoriilor de vacanţă. Aceste
două tipuri de organizaţii trebuie să-si procure, la rândul lor, monedele destinate schimbului valutar
(de obicei acestea cumpărând valută de la bănci).
Cecurile de călătorie. Cecurile de călătorie sunt cele mai cunoscute servicii bancare oferite
persoanelor care călătoresc. Cecurile pot fi folosite ca atare, pentru plata bunurilor şi serviciilor, în
toate ţările lumi sau pot fi schimbate, oricând, în numerar.
Un cec de călătorie cuprinde promisiunea unei bănci (sau a unei organizaţii cu o reputaţie
similară) de a plăti o sumă de bani oricărei persoane ce posedă fila de cec de la persoana în numele
căreia a fost emis cecul. Cecurile de călătorie se pot procura de la orice bancă. Până de curând,
majoritatea băncilor emiteau propriile cecuri de călătorie. În prezent cele mai multe bănci au

112
încheiat acorduri de a emite cecurile uneia dintre cele mai mari companii internaţionale de cecuri de
călătorii.
Plăţi privind derularea cheltuielilor guvernamentale Băncile efectuează plăţi si în numele
guvernului, în special cele privind finanţarea unor proiecte de investiţii de stat. Spre exemplu, statul
poate finanţa, construcţia unei noi scoli sau a unui spital. Companiile de construcţii vor primi banii
aferenţi lucrărilor efectuate si finanţate din fondurile statului, prin intermediul băncilor.
Încasarea taxelor si amenzilor. Persoanele care trebuie să plătească taxe sau amenzi pot
folosi sistemul bancar, pentru plata sumelor datorate diferitelor instituţii sau chiar statului.
Consemnarea de depozite. La bănci se pot constitui sume în depozit, cu un rol de garanţie,
care sunt păstrate pe perioada soluţionării unor diferende judiciare sau a altor cauze.
Servicii de executor testamentar. Unele bănci oferă clienţilor acest tip de serviciu
specializat, legat de moştenirile si proprietăţile clienţilor decedaţi. Băncile tratează rezolvarea
acestor probleme cu autorităţilor administrative, în numele si la cererea urmaşilor sau a
beneficiarilor respectivei proprietăţi. Pentru aceste servicii, banca percepe un comision, în funcţie
de valoarea proprietăţii.
Casete pentru păstrarea valorilor. Clienţii unei bănci pot folosi seifurile acesteia pentru
păstrarea unor valori. Serviciul se numeşte casete pentru păstrarea valorilor, băncile percepând în
schimb un comision.
În baza acestui serviciu, clienţii îşi pot lăsa spre păstrare articole de valoare, cutii închise,
testamente sau alte documente importante. Banca emite o chitanţă pentru bunurile lăsate în păstrare,
asumându-si, astfel, răspunderea asupra acestora.
Seifurile. Acest tip de serviciu, la fel ca si casetele de valori, implică folosirea unor spaţii
special amenajate care aparţin băncii. Clientului i se pune la dispoziţie un seif, accesul la seif fiind
sub un dublu control, banca păstrând o cheie si clientul cealaltă. Accesul la seif poate avea loc
oricând în timpul orelor de program ale băncii, timp în care clientul poate retrage sau depune orice
obiecte sau documente.
Banca la domiciliu . Această sintagmă este un termen nou, utilizat în practica bancară
contemporană si se referă la posibilitatea băncilor de a oferi clienţilor serviciul bancar la domiciliu
sau prin telefon. Folosind metode electronice, clienţii au acces la conturile lor fără să-si părăsească
domiciliul. Mai există alte câteva servicii pe care băncile occidentale le pot oferi clienţilor lor.
Depunerile pentru o noapte. Această facilitate este oferită acelor clienţi care doresc să
depoziteze fonduri, în timpul când banca este închisă. Cei care apelează cel mai des la acest serviciu
sunt gestionarii si casierii magazinelor, care doresc să-si depoziteze, pentru siguranţă, încasările
zilnice la bancă. În general, sunt două metode de administrare a depozitului.

113
 Banca poate să deschidă depozitul în absenţa clientului ( după verificarea sumelor aduse) si
apoi să crediteze contul clientului. În a doua variantă, clientul adună banii destinaţi depozitării peste
noapte urmând să-i verse cu regularitate sau la anumite perioade de timp. Pentru astfel de
operaţiuni, băncile au spaţii special amenajate si, bineînţeles, percep un comision.
Eurocecurile. O carte de credit Eurocec permite clientului să schimbe cecul în numerar, la
băncile afiliate la sistemul Eurocec, din orice ţară din Europa. Avantajul utilizării eurocecurilor,
comparativ cu folosirea cecurilor de călătorie este dat de faptul că, în limita unei anumite sume (de
exemplu 200 $), clientul nu trebuie să achite în prealabil contravaloarea acestora. Valoarea cecurilor
este debitată în contul clientului, în momentul transmiterii lor la banca emitentă. Cărţile de credit
Eurocec sunt folosite cu sisteme de identificare speciale.
Asigurarea de călătorie. E bine ca toţi cei care călătoresc în străinătate să fie sfătuiţi ca
înainte de începerea călătoriei să fie asiguraţi pe timpul acesteia, recurgând în acest sens la “
asigurarea de călătorie “. De regulă, băncile oferă un pachet standard prin care asigură clientul
împotriva principalelor riscuri de călătorie contra plăţii unei prime de asigurare. Principalul risc,
acoperit prin aceste asigurări, este cel privind asistenţa medicală, în puţine ţări străine având acces
direct la un tratament de urgenţă gratuit.
Asigurarea de călătorie permite rambursarea sumelor cheltuite, deşi poate exista o limită
maximă a sumei recuperabile. Ţările din Uniunea Europeană au încheiat acorduri reciproce cu
privire la asigurarea asistenţei medicale.

7.5. Importanţa gestionării riscurilor în activitatea bancară

Este, desigur evident ca o strategie bancara performanta trebuie să cuprindă atât programe cat
si proceduri de gestionare a riscurilor bancare care vizează, de fapt, minimalizarea probabilităţii
producerii acestor riscuri si a expunerii potenţiale a băncii. Susţinem că este evident deoarece
obiectivul principal al acestor politici este acela de minimizare a pierderilor sau cheltuielilor
suplimentare suportate de banca, iar obiectivul central al activităţii bancare îl reprezintă obţinerea
unui profit cat mai mare pentru acţionari.
Numai ca nu întotdeauna aceste doua obiective – cel general si cel sectorial – se afla in
concordanta. S-ar putea ca, în anumite situaţii, costul implementării şi exploatării procedurilor care
vizează gestiunea riscurilor sa fie mai mare decât expunerea potenţială la risc. Ceea ce nu înseamnă
decât ca şi aceste programe trebuie selectate în funcţie de criterii de eficienţă. În alte cazuri s-ar
putea ca strategia băncii să implice asumarea unor riscuri sporite sau a unor riscuri noi. În acest caz
decizia trebuie luată întotdeauna având în vedere şi cheltuielile suplimentare necesare pentru
asigurarea unei protecţii corespunzătoare şi pierderile potenţiale mai mari. Dar dacă decizia este de
aşa natură, atunci minimalizarea riscurilor bancare nu trebuie în nici un caz să se transforme într-un

114
obiectiv în sine. De altfel, obiectivele managementului bancar sunt trei: maximizarea rentabilităţii,
minimizarea expunerii la risc şi respectarea reglementărilor bancare în vigoare. Dintre acestea nici
unul nu are un primat absolut, una din sarcinile conducerii băncii fiind şi aceea de a stabili
obiectivul managerial central al fiecărei perioade.
Importanţa gestiunii riscurilor bancare nu se rezumă totuşi doar la minimizarea cheltuielilor.
Preocuparea permanentă a conducerii pentru minimizarea expunerii la risc are efecte pozitive şi
asupra comportamentului salariaţilor care devin mai riguroşi şi mai conştiincioşi în îndeplinirea
sarcinilor de serviciu, nu este de neglijat nici efectul psihologic de descurajare a unor activităţi
frauduloase. Existenţa unor programe adecvate pentru prevenirea şi controlul riscurilor bancare
contribuie şi la impunerea instituţiei în cadrul comunităţii bancare, nu de puţine ori experienţa unor
astfel de programe condiţionând admiterea sau participarea băncii respective la asociaţii
interbancare (îndeosebi de plăţi) sau obţinerea unor calificative superioare din partea autorităţii
bancare.
Şi, nu în cele din urmă, o gestiune eficace a riscurilor bancare îşi va pune amprenta şi asupra
imaginii publice a băncii. Clienţii doresc o bancă sigură şi acţionarii la fel. Soliditatea unei bănci îi
atrage însă pe deponenţi în condiţiile în care depozitele nu sunt asigurate în mod obligatoriu. Dacă
băncile nu sunt obligate să se asigure de răspunderea civilă faţă de deponenţi, atunci interesul
acestora pentru alegerea celor mai sigure instituţii este diminuat; principalul criteriu devine
rentabilitatea plasamentului. Poate să apară atunci o selecţie adversă pentru care este foarte probabil
ca băncile cu cele mai mari probleme, în lipsă de lichiditate, să acorde cele mai ridicate dobânzi.
Pentru evitarea acestei selecţii adverse, este preferabil ca asiguratorul să perceapă prime de
asigurare diferenţiate, mai ridicate pentru băncile cu o gestiune deficitară a riscurilor (cazul SUA)
astfel încât să existe o penalizare explicită pentru acestea.
În România băncile au făcut faţă tuturor factorilor de instabilitate financiară într-un context de
instabilitate generală generată de procesul de tranziţie. Tranziţia a însemnat pentru băncile
româneşti modificarea statutelor (ele operând ca societăţi pe acţiuni), a cadrului legal de operare
(legea permiţând angajarea într-o gamă largă de operaţiuni financiare), libertatea în alegerea
partenerilor interni şi externi, concurenţă din partea altor instituţii financiare (fondurile de
plasament) şi altor bănci (româneşti, create după 1990 şi străine), reducerea refinanţării directe de
către banca centrală, schimbarea permanentă a normelor prudenţiale de către BNR şi deteriorarea
situaţiei financiare a majorităţii clienţilor mari. În aceste condiţii, pentru conducerea băncilor,
implementarea unor politici adecvate de gestiune a riscurilor devine o necesitate, ca şi asimilarea de
către salariaţi a unor noi tehnici şi instrumente de gestiune a riscurilor.
În sectorul bancar creşterea a devenit un atribut esenţial al performanţei bancare. Ea nu este
un scop în sine ci este impusă de rentabilizarea investiţiilor în tehnologii noi, posibilă doar în

115
condiţiile "producţiei de masă". Procesul de creştere în sectorul bancar are două componente:
creşterea în domeniul serviciilor bancare tradiţionale (creditarea clienţilor, efectuarea viramentelor,
gestiunea patrimoniului) şi creşterea în zona noilor servicii bancare (gestiunea de trezorerie,
operaţiuni pe piaţa de capital, servicii informatice şi de informare, asigurări). El este caracterizat de
faptul că are lor într-un context concurenţial şi are drept rezultat prestarea de către instituţia
financiară a unei game largi de servicii. Unele din aceste servicii sunt noi şi personalul este lipsit de
experienţă, iar altele presupun operarea pe pieţe cu care băncile nu sunt familiare şi atunci
personalul pare lipsit de profesionalism.
Drept urmare imaginea băncilor pe pieţele financiare tinde să fie una deficitară, pentru că ele
riscă să fie tratate de către partenerii mai specializaţi drept conglomerate formate la voia
întâmplării, conduse de persoane ignorante în noile domenii şi inconştiente de capacitatea netă de
câştig sau riscurile specifice (exemplul băncii Baring's).
În condiţiile unui management corect, creşterea operaţiunilor în cele două arii mari – servicii
tradiţionale şi servicii noi – ar trebui să aibă un efect sinergetic. Însă pierderile suportate de unii
acţionari şi volatilitatea veniturilor duc la diminuarea valorii de piaţă a băncilor, ceea ce face extrem
de scumpă procurarea de capital suplimentar (necesar pentru protecţia generală a instituţiei în
condiţii de creştere). Deoarece comunicarea băncilor cu publicul şi chiar cu acţionarii, în ceea ce
priveşte gestiunea riscurilor bancare, este deficientă (în România în special) piaţa tinde să trateze
toate băncile la fel. Proasta gestiune a câtorva bănci poate influenţa negativ şi imaginea publică a
celorlalte.
În concluzie, deoarece riscurile bancare sunt o sursă de cheltuieli neprevăzute, gestiunea lor
adecvată pentru stabilizarea veniturilor în timp are rolul unui amortizor de şoc. În acelaşi timp,
consolidarea valorii acţiunilor bancare se poate realiza doar printr-o comunicare reală cu pieţele
financiare şi implementarea unor programe adecvate de gestiune a riscurilor bancare. Toate băncile
şi instituţiile financiare trebuie să-şi îmbunătăţească înţelegerea şi practica gestiunii riscurilor
bancare pentru a-şi putea gestiona cu succes diferite game de produse în anii '90. Dacă procesul de
gestiune a riscurilor bancare şi sistemul global de management sunt efective, atunci banca va avea
succes. Băncile pot gestiona cu succes riscurile bancare dacă recunosc rolul strategic al riscurilor,
dacă folosesc paradigma de analiza şi gestiune în vederea creşterii eficienţei.

116
 CAPITOLUL 8. BANCA CENTRALĂ DE EMISIUNE

8.1. Înfiinţarea Băncii Naţionale a României

8.1.1. Precursorii Băncii Centrale de Emisiune
8.1.2. Înfiinţarea Băncii Naţionale a României şi emisiunea de bancnote
8.1.3. BNR şi interesele ce au determinat politica sa bancară
8.2. Funcţiile băncii de emisiune
8.3. Intervenţia băncii de emisiune pe piaţa interbancară

8.1. Înfiinţarea Băncii Naţionale a României

8.1.1. Precursorii Băncii Centrale de Emisiune

Principala cale de punere în circulaţie a bancnotelor era acordarea creditelor de reescontare.
Existenţa Băncii de Emisiune presupunea existenţa unei reţele de bănci comerciale care să preia
bancnotele emise de Banca de Emisiune şi să le repartizeze sub forma unor credite de scont.
În capitalism, între sistemul bănesc şi sistemul de credit, între Banca de Emisiune şi băncile
comerciale există o legătură organică. Prin credit, capitaliştii utilizează banii ca mărfuri pentru
producerea profitului. Banii capătă astfel, în afară de valoarea de întrebuinţare pe care o au ca bani,
o valoare de întrebuinţare suplimentară, anume aceea de a funcţiona în calitate de capital. Valoarea
lor de întrebuinţare constă în profitul pe care-l produc atunci când sunt transformaţi în capital, banii
devenind astfel o marfă.
Caracteristic pentru această marfă este faptul că în anumite cazuri ea nu se cedează definitiv,
ci numai se împrumută, reîntorcându-se la proprietar, după ce s-a realizat valoarea ei de
întrebuinţare, adică după ce s-a produs plusvaloarea. Dezvoltarea sistemului de credit capitalist,
deci posibilitatea comercianţilor şi industriaşilor de a dispune, prin intermediul bancherilor, de
economiile băneşti ale tuturor claselor societăţii, constituie o cerinţă legată de dezvoltarea
comerţului cu mărfuri.
În ţara noastră, sistemul de credit capitalist s-a format pe două căi:
1) transformarea zarafilor şi cămătarilor în bancheri capitalişti; aceştia împrumutau mai
puţin burghezia industrială şi comercială şi mai mult pe domnitori şi boieri.
Ex. la Bucureşti – Ştefan Băltăreţu, Ştefan Meitani, Hagi Moscu; la Iaşi – Andrei Pavli,
Kirkor Adamachi, Spiro, Acatu, etc.; Michel Daniel (Iaşi) împrumuta pe domnitorul Mihail Sturdza
şi pe boieri.

117
 Riscul bancherilor de a rămâne neachitaţi la scadenţă era mare, deci aceştia practicau dobânzi
foarte ridicate (18, 24, 30, 40% pe an). Dobânzile nu conveneau burgheziei, deoarece reduceau
plusprodusul însuşit de acesta, iar capitalul bancherilor era redus (aveau doar capitaluri proprii).
2) crearea unor bănci pe acţiuni, cu ajutorul statului
Moşierii cereau înfiinţarea unei bănci de credit funciar, negustorii doreau bănci de scont şi
circulaţiune.
Obşteasca Adunare exprima în 1832 dorinţa de a crea o bancă naţională.
La 1850, domnitorul Ştirbey tratează cu doi capitalişti din Prusia înfiinţarea unei bănci de
scont şi circulaţie.
În Moldova se cunoaşte, până în 1859, existenţa unor proiecte de bănci, din care trei întocmite
de economistul N. Şuţu, iar altul (1852) întocmit de Grigore Alex Ghica.
În 1856 ia fiinţă Banca Naţională a Moldovei.
Între 1859-1880 mai apar încă 18 proiecte, din care 8 elaborate de miniştrii de finanţe sub
presiunea burgheziei interesate. Numai două dintre acestea se înfăptuiesc: sucursala din Bucureşti a
Băncii Imperiale Otomane din Constantinopol şi Creditul financiar rural.
Iniţiativa înfiinţării băncii capitaliste a fost susţinută de burghezia industrială şi comercială,
care urmărea ca aceste bănci să beneficieze de privilegiul emisiunii de bancnote. Problema
acoperirii marilor nevoi de bani pentru satisfacerea cerinţelor comerciale şi industriale nu s-a
rezolvat prin creşterea producţiei de aur şi argint şi prin adoptarea bimetalismului, ultima soluţe
rămânând banii de credit, în special bancnotele.
O altă categorie de interesaţi în crearea unei bănci de emisiune era moşierimea, care ar fi dorit
un credit pe termen lung şi cu dobândă mică. Iniţial, moşierimea a manifestat o rezervă faţă de
crearea Băncii de Emisiune, deoarece aceasta trebuia să acopere, în primul rând, nevoile de credit
ale comercianţilor şi industriaşilor.
Contribuţia statului la crearea băncilor capitaliste a fost proporţională cu interesul pe care cele
două clase care-l conduceau (moşierimea şi burghezia) îl aveau în înfiinţarea unui sistem bancar,
menit să acopere deficitul prin împrumuturi în sume mari, cu dobândă mică.
Şi capitaliştii străini aveau interes în constituirea băncilor pentru a înlesni pătrunderea
capitalului străin în Ţările Române şi transformarea capitalului inactiv autohton în capital activ,
aducător de profit pentru capitaliştii străini.
Banca Naţională a Moldovei şi-a început activitatea la 12/24 martie 1857, la Iaşi. Capitalul
băncii aşa-zis "naţionale" nu putea fi exprimat, pe vremea aceea, decât în bani străini: în speţă 10
mil. de taleri de Prusia, împărţiţi în 50.000 de acţiuni a câte 200 de taleri fiecare. Capitaliştii din
Moldova deţineau doar 10% din numărul total de acţiuni.

118
 Banca Naţională a Moldovei avea privilegiul să emită bancnote convertibile al vedere, cu
valori de la 40 de sorocoveţi în sus, cu acoperire în aur şi argint de cel puţin 1/3 din volumul
bancnotelor în circulaţie. Pentru rest, banca trebuia să dispună de cambii şi alte valori cu scadenţe
până la 90 de zile. Pe lângă emisiunea de bancnote, banca mai avea dreptul să facă oricare alte
operaţii mai mult sau mai puţin bancare: scont, împrumut pe ipotecă, amanet, etc.
Din cauza opoziţiei Turciei, banca a început să funcţioneze abia la 24 martie 1857,
neajungând să emită bancnote. La 14 iunie 1858 banca a fost declarată în stare de faliment, cauza
principală fiind politica de credite (credite neachitate datorită împrumuturilor acordate în sume
foarte mari).
În ce priveşte creditul funciar destinat moşierimii, eforturile s-au concretizat într-o vastă
acţiune de propagandă şi într-o serie de proiecte care s-au succedat la intervale foarte scurte în anii
1872-1873. În cele din urmă, după dezbateri aprinse în parlament, care scoteau la iveală diferitele
interese de grup din sânul burgheziei şi moşierimii, proiectul marilor proprietari funciari a devenit
în aprilie 1873 legea pentru creditul funciar român.
Pentru constituirea "Primei societăţi de credit funciar român din Bucureşti" s-au asociat 136
moşieri, ale căror moşii, înscrise la ipotecă şi cuprinzând terenuri arabile, vii, păduri şi munţi aveau
o valoare declarată după venit de 26 156 434 lei. Societatea a fost înfiinţată în iunie 1873, iar
creditele, acordate pe bază de scrisori funciare şi pe termene între 10 şi 60 de ani, au totalizat până
în anul 1915 suma considerabilă de 725 113 900 lei aur.
Pe baza aceloraşi principii organizatorice a fost înfiinţat în 1875 Creditul funciar urban
Bucureşti, iar în 1881 Creditul funciar urban Iaşi, în vederea sprijinirii marilor proprietari de
imobile urbane. Ca şi Creditul funciar rural, aceste institute au contribuit la accentuarea
contradicţiilor care în economia ţării, în stadiul ei de atunci existau, firesc.
Succesul obţinut de moşierime prin înfiinţarea creditului funciar era incomplet fără înfiinţarea
băncii de emisiune.

8.1.2. Înfiinţarea Băncii Naţionale a României şi emisiunea de bancnote

Proiectele anterioare în acest sens prevedeau înfiinţarea de bănci mixte, comerciale şi de
emisiune, deoarece în ţară nu existau suficiente capitaluri, băncile comerciale urmând să-şi procure
fondurile pe baza emisiunii de bancnote.
La 28 februarie 1880 s-a adus parlamentului proiectul de lege pentru înfiinţarea BNR.
Pretextul vehiculat pentru înfiinţarea ei era dezvoltarea tranzacţiilor comerciale şi industriale. Legea
a stârnit numeroase dispute, moşierimea temându-se că banca va neglija interesele ei. Astfel, ea ar fi
preferat crearea unei instituţii de credit funciar, banca urmând a fi înfiinţată atunci când comerţul
avea să se mai dezvolte.

119
 Proiectul a devenit lege la 17 aprilie 1880, şi cuprindea 30 de articole. Forma juridică a băncii
era societatea anonimă pe acţiuni, statul subscriind 1/3 din capital. S-a adoptat sistemul mixt de
colaborare a statului cu particularii. Drept de vot aveau acţionarii care deţineau cel puţin 4 acţiuni.
Operaţiunile pe care le putea efectua banca:
 sconta/cumpăra efectele de comerţ ale capitaliştilor (poliţe, bilete la ordin)
 făcea comerţ cu aur şi argint
 acorda avansuri de gaj pe aur şi argint, precum şi pe baza depozitelor de efecte publice
(adica pe bază de obligaţii ale împrumuturilor de stat) ~ "lombard"
 emisiunea de bancnote (fiind singura bancă din ţara noastră care deţinea privilegiul de
emisiune).
Legea prevedea, pe lângă dreptul de emisiune al băncii şi obligaţiile care derivau:
existenţa unui portofoliu de scont lesne de realizat;
o anumită mărime a stocului metalic de acoperire;
libera convertibilitate a bancnotelor.
Pentru stabilirea mărimii stocului de acoperire, autorii legii au avut în vedere două metode:
şcoala monetară şi şcoala bancară.
Şcoala monetară, reprezentată prin bancherul englez Lloyd, apăra interesele bancherilor.
Susţinea că emisiunea de bancnote trebuie făcută în două tranşe: prima reprezentând cantitatea
minimă de bancnote de care are nevoie economia naturală în orice moment, a doua reprezentând
cantitatea suplimentară la care economia naţională poate recurge în perioadele de vârf şi poate
renunţa în perioadele de acalmie. Prima se poate emite fără acoperire metalică, a doua trebuie
acoperită în întregime.
Şcoala bancară, reprezentată de Tooke, Newmarch, Fullarton, apăra interesele burgheziei
comerciale şi industriale. Susţinea că circulaţia bancnotelor poate fi asigurată şi fără impunerea unor
norme rigide de acoperire. Emisiunea bancnotelor nu trebuie să fie orientată asupra cantităţii de aur
pe care o poate procura banca.
Banca Angliei a adoptat, prin legea Peel din 1844, ideile şcolii monetare. Băncile de emisiune
de pe continentul european au adoptat principiile şcolii bancare, totuşi au menţinut un stoc de metal
preţios de circa 1/3 din valoarea bancnotelor emise, care a servit la operaţiuni de convertire, iar
emisiunea bancnotelor s-a făcut pe baza cambiilor comerciale reescontate.
În comparaţie cu şcoala monetară, şcoala bancară a avut o încredere prea mare în rolul
reglator pe care creditul bancar îl joacă în determinarea cantităţii de bancnote necesare unei ţări.
Apariţia BNR a constituit un pas înainte în ceea ce priveşte organizarea finanţelor capitaliste
ale României.

120
 8.1.3. BNR şi interesele ce au determinat politica sa bancară
Politica bancară a BNR avea un profund caracter de clasă. Emisiunea de bancnote era un
instrument pentru sprijinirea financiară a guvernului şi pentru acoperirea nevoilor de credit ale
burgheziei comerciale şi industriale, ale moşierimii. Relaţia dintre bancă şi guvern se concretiza in
acoperirea de către BNR a deficitului bugetar.
Un alt scop al politicii bancare şi de credit a Băncii Naţionale era sprijinirea burgheziei,
moşierimii prin intermediul creditelor pe scont de portofoliu comercial şi al avansurilor pe titluri.
Faptul că banca acorda mai multe avansuri pe titluri decât pe credite dovedeşte:
 că burghezia subscria disponibilităţile băneşti în obligaţii ale împrumuturilor de stat, iar
banii obţinuţi îi utiliza pentru cumpărarea de aur şi alte obligaţii
 în relaţiile de credit dominau moravurile "patriarhale", capitaliştii nerespectând condiţiile
necesare pentru obţinerea unui credit de scont
 punând emisiunea de bancnote la dispoziţia deţinătorilor de rente, BNR sprijinea statul
burghezo-moşieresc.
Cu timpul, preponderenţa avansurilor pe titluri faţă de creditele de scont a încetat. Portofoliul
de reescont a crescut mai mult decât avansurile pe titluri.
Apariţia BNR ca instituţie de credit a determinat o scădere a dobânzilor la credite (înainte de
1880, dobânda nu era mai mică de 15%, iar după 1880, a variat între 5-9%).
Folosirea privilegiilor obţinute de la stat ca mijloc de stoarcere a unor profituri cât mai mari a
făcut din activitatea băncii de emisiune o sursă excepţională de îmbogăţire pentru un mănunchi de
profitori. Acţionarii Băncii Naţionale au obţinut an de an, din operaţiile care valorificau aceste
privilegii, profituri de o mărime nemaiîntâlnită în România.
Astfel, câştigurile obţinute prin creşterea cursului acţiunilor Băncii Naţionale, la baza cărei
creşteri se aflau privilegiile băncii, au fost uriaşe. Este ştiut că acţiunile BNR aveau o valoare
nominală de 500 lei, din care acţionarii vărsaseră numai 25% (125 lei). În 1911, acţiunea Băncii
Naţionale ajunsese să coteze 5900 – 6000 lei. Rata anuală a profitului a fost de asemenea neobişnuit
de ridicată: în primii 20 de ani de activitate, ea a variat între 15,4 – 38,3 %.
Beneficiarii principali ai câştigurilor realizate de banca de emisiune au fost vârfurile
Partidului Liberal, care, printr-o organizare adecvată a subscrierii capitalului băncii, au acaparat de
la început majoritatea acţiunilor.
La caracterizarea în ansamblu a activităţii băncii de emisiune trebuie adăugate şi unele
trăsături pozitive:
 banca a pus la dispoziţia economiei un mijloc comod şi ieftin de circulaţie şi plată, al
cărui volum – în principiu – era adaptabil nevoilor efective

121
  BNR împreună cu reţeaua de sedii în provincie a mobilizat o mare parte din
disponibilităţile băneşti ale economiei, precum şi ale tezaurului, folosindu-le pentru acordarea de
credite industriei, comerţului şi agriculturii; dezvoltarea economiei, creşterea continuă a producţie
în ultimele două decenii ale sec. XIX sunt strâns legate de activitatea Băncii Naţionale
 prin acordarea de credite capitaliştilor autohtoni a mai sprijinit creşterea, într-o oarecare
măsură, a rolului capitalului intern în dezvoltarea unor ramuri ale economiei.

8.2. Funcţiile băncii de emisiune

Băncile de emisiune au apărut ca urmare a separării procesului de emisiune de bancnote de
celelalte operaţiuni bancare. Dacă la început nu a existat o delimitare între băncile de emisiune şi
băncile comerciale, cu timpul, emisiunea de bancnote a fost concentrată la un număr tot mai redus
de bănci, devenind în final monopolul unei singure bănci sau al câtorva bănci integrate într-un
sistem unitar cum este cazul SUA (12 bănci federale) .
Banca de emisiune deţine o poziţie prioritară în cadrul oricărui sistem bancar. Prin funcţiile
sale, prin multitudinea relaţiilor cu celelalte bănci şi cu întreaga economie, banca de emisiune
reprezintă aşa-zisa “placă turnantă” a sistemului pe care îl deţine în cadrul economiei naţionale,
justifică pe deplin atribuirea denumirii de bancă centrală sau bancă a băncilor .
Funcţionalitatea băncii de emisiune în cadrul economiei este subliniată prin funcţiile
principale pe care le îndeplineşte :
 de emisiune ;
 de creditare ;
 de centru valutar ;
 de bancă a băncilor ;
 de bancă a statului. 18
Fiecare din aceste funcţii au sfere de acţiune distincte dar, prin natura lor, independente şi
intercorelate .
Banca centrală, funcţionarea ei reprezintă un factor primordial, care contribuie la buna
desfăşurare a activităţii sistemului bancar al unei ţări, al economiei naţionale în general. Profesorul
doctor Marin Opriţescu de la Universitatea din Craiova a subliniat, cu ocazia sesiunii ştiinţifice
desfăşurate la Facultatea de Ştiinţe Economice Iaşi în octombrie 1995, principalele trăsături ce
trebuie să caracterizeze activitatea unei puternice şi eficiente bănci de emisiune :
a. Politica monetară permite băncii de emisiune să aibă un amplu impact asupra unei sfere
largi a dezvoltării macroeconomice, neincluzând creşterea, utilizarea forţei de muncă, inflaţia,

18
C. Basna, N. Dardac, C-tin Floricel : “Monedă, credit, bănci” Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1993,,pag. 231

122
nivelul dobânzii, cursul valutar şi balanţa de plăţi externe. Tocmai într-un asemenea context, se
impune clarificarea rolului său principal şi al responsabilităţii sale într-o economie de piaţă. În
cadrul unui sistem în care moneda nu are valoare intrinsecă menirea principală a băncii centrale este
de a limita pe cât posibil nivelul inflaţiei şi de a oferi cea mai bună monedă publică posibilă. Este
vorba de evitarea exceselor în creaţia monetară, adică de limitarea finalizării deficitelor publice prin
canalele bancare, precum şi de a evita greşelile în practica valutară în vederea stabilizării cursurilor
de schimb cu principalele monede străine ;
b. Pentru o bancă de emisiune, limitarea inflaţiei, în vederea creării premiselor privind
stabilitatea preţurilor trebuie să constituie nu numai o responsabilitate esenţială, că şi modalitatea
cea mai eficientă de promovare a performanţelor economice pe termen mediu şi lung. Când
acţionează în concordanţă cu cerinţele acestei responsabilităţi, banca de emisiune devine indirect o
forţă motrice în asigurarea unor dobânzi scăzute şi stabile şi, totodată, în procesul de stabilizare a
cursului valutar. Una din dilemele cu care se confruntă mai frecvent banca de emisiune este să
aleagă între măsuri care ar stabili o mai bună bază pentru stabilirea preţurilor pe termen mediu şi
lung şi în acest fel a şanselor unei creşteri pe termen lung şi efectele negative ale acestor măsuri
asupra creşterii economice pe termen scurt. O bancă de emisiune bine organizată şi credibilă poate
preveni efectele negative asupra creşterii economice ale acţiunilor luate pe termene scurte pentru
suprimarea presiunilor inflaţioniste. Instrumentele şi tehnicile folosite în acest scop sunt foarte
diverse, diferite de la o ţară la alta, depinzând de condiţiile instituţionale şi economice .
c. Experienţa unor ţări a arătat că puterea unei bănci de emisiune şi capacitatea ei de a-şi
promova cu succes funcţiile depind, într-o mare măsură, de calitatea profesională a personalului şi
conducerii ei. Aceasta le ajută să înfrunte valurile de presiuni din grupurile politice, de afaceri şi
academice, în ceea ce priveşte politica monetară .
d. Capacitatea autorităţii monetare, respectiv a băncii de emisiune, este influenţată şi de
modul în care sunt receptate şi înţelese acţiunile sale de către public, cu alte cuvinte operaţiile
băncii de emisiune trebuie să fie transparente, în aşa fel încât publicul să cunoască cum
funcţionează, ca şi motivele principale ale acţiunilor sale. Desigur că publicul nu trebuie să fie
implicat zilnic în luarea deciziilor ce influenţează acţiunile băncii .
e. În fine, puterea şi eficienţa activităţii desfăşurate de banca de emisiune sunt condiţionate şi
de modul în care acesta este protejată de interferenţa politică pe termen scurt. De fapt, nu se pune
problema unei interdependenţa absoluta, ci a uneia relative pe care Napoleon, creatorul Băncii
Franţei a sesizat-o atât de bine : “Vreu ca Banca Franţei să fie nici prea mult, nici prea puţin în
mâna guvernului !”. Viaţa a arătat că gradul efectiv al independenţei şi a acceptării publice depinde
de modul cum Banca Centrală îşi defineşte şi realizează rolul în timp .

123
 În lumina acestor coordonate pot fi evaluate performanţele unei bănci centrale, eficienţei
acţiunilor sale de intervenţie pe piaţa monetară şi în economia naţională. Importanţa Băncii centrale
de emisiune poate fi subliniată de prezentarea în sinteză a principalelor caracteristici ale Băncii
Naţionale a României.
Funcţiile esenţiale ale BNR :
1. este singura autoritate bancară naţională
2. este bancherul şi casierul general al statului
3. reglementează ,supraveghează şi participă la operarea sistemului de plăti al ţării
Atributele BNR :
 supranumită "banca băncilor" ,BNR autorizează băncile comerciale să desfăşoare operaţiuni
specifice în condiţiile îndeplinirii cerinţelor de autorizare stipulate în normele BNR;
 supravegherea prudentă a băncii autorizată prin verificarea permanentă a expunerii la risc a
acestora.
Caracteristici ale BNR :
- BNR - bancherul şi casierul general al statului;
- ţine în evidenţele sale contul curent al trezoreriei statului fără a percepe comisioane şi/sau
dobânzi.
În conformitate cu art. 31 din legea Nr. 34/1991 BNR poate acorda bugetului de stat un
împrumut limitat pentru acoperirea decalajului între veniturile si cheltuielile bugetare, pentru aceste
sume BNR devenind bancher al statului şi creditor al Ministerului Finanţelor.
În lipsa unei garanţii emise de Ministerul Finanţelor ,în prezent, BNR acorda credite pe baza
unei simple cereri. BNR poate să vândă şi să cumpere efecte comerciale, acţionând ca agent al
statului în ceea ce priveşte emisiunea ,vânzarea şi răscumpărarea obligaţiilor de stat.
BNR este singura bancă care nu impune garanţii.
BNR - politica monetara :
În conformitate cu art. 1 din legea Nr. 34/1991 ,BNR stabileşte şi conduce politica monetară şi
de credit în cadrul politicii financiare a statului stabilind obiectivele directoare ale menţinerii
stabilităţii monedei naţionale.
Între obiectivele politicii monetare menţionam:
- volumul şi structura masei monetare;
- dobânzile pornind de la dobânda de refinanţare;
- cursul de schimb al leului în raport cu alte valute şi situaţia balanţei de plăţi externe.

Instrumente specifice ale politicii BNR :

1. nivelul politicii de refinanţare ;

124
2. rezervele minime obligatorii (rezerve monetare ale băncilor comerciale obligate să le deţină la
BNR) ;
3. intervenţia pentru susţinerea monedei naţionale realizată prin cumpărări şi vânzări de lei şi/sau
valută ;
4. formarea şi utilizarea rezervei de aur pentru obţinerea de venituri şi mobilizarea de resurse
financiare externe.
Tehnici utilizate de BNR ca operator de plata :
 organizarea pieţei valutare centralizate în vederea asigurării convertibilităţii limitate interne
a leului
 organizarea unor pieţe a creditelor pe termen ultra scurt ( de 24 ore )
 participarea pe pieţe de capitaluri (burse de valori) la tranzacţionarea titlurilor de stat
 acordarea unor credite unor clienţi privilegiaţi (bugetul statului, societari bancare)
Politica valutara si controlul valutar exercitat de BNR :
- BNR are atribuţii importante în domeniul regimului valutar
- BNR mijloceşte formarea unui curs valutar interbancar (un curs de referinţa a pieţei
valutare);
- BNR controlează orice plată efectuata în favoarea unei firme străine prin canal bancar ;
- BNR este organizatorul pieţei interbancare.
Supravegherea si participarea BNR la reglementarea si apărarea sistemului de plăti al
ţării:
Începând cu 1992 BNR iniţiază reforma sistemului de plăti prin utilizarea structurilor sale
teritoriale, urmărindu-se perfecţionarea instrumentelor de plăti fără numerar şi realizarea de noi
mijloace de plată (CEC-uri, cărţi de credit sau debit) .
Obiectivul urmărit cu acest prilej este diminuarea plăţilor cu numerar în favoarea plăţilor
bancare cu utilizarea intensa a tehnicilor electronice.

8.3. Intervenţia băncii de emisiune pe piaţa interbancară

Banca de emisiune exercită o influenţă substanţială pe piaţa interbancară prin rolul său
regulator pe care îl joacă adesea .
Rolul ei este de a asigura o redistribuire a resurselor între bănci, normală, fără tensiuni.
Funcţie de această cerinţă şi funcţie de orientările privind dezvoltarea economiei, banca de emisiune
îşi va formula o proprie politică monetară şi de credit, respectiv îşi propune să determine
diminuarea sau expansiunea creditului în economie .
Astfel, Banca de emisiune poate să-şi exercite influenţa sa în economie :

125
 - fie prin nivelul dobânzii la care ea este dispusă să acorde credit, şi prin care influenţează
într-un sens evoluţia pe piaţă a dobânzii ;
- fie prin stabilirea unui anumit volum de credit care îl acordă economiei, contribuind astfel la
majorarea nivelului ofertei şi implicit la stabilirea unui preţ al creditului, funcţie de oferta majorată
şi nivelul dat al cererii.
Intervenţiile băncii centrale pe piaţa monetară poartă numele de operaţiuni pe piaţa deschisă
sau de open-market .
Pentru efectuarea acestor operaţii banca centrală intervine pe piaţă ca orice altă bancă cu
deosebire ca atunci când ea cumpără titluri, pune bani în circulaţie sporind masa monetară (“injectie
de lichidităţi”), iar când vinde retrage din circulaţie banii încasaţi (“puncţie” de lichidităţi). Pe piaţă,
banca centrală ar putea cumpăra orice fel de titluri : de credit (obligaţiuni) sau de proprietate
(acţiuni), totuşi operaţiile sale pe piaţa liberă se rezumă la vânzările şi cumpărările de titluri
guvernamentale. Existenţa unei pieţe dezvoltate a acestor titluri şi al unui volum semnificativ al
datoriei publice sunt deci condiţii esenţiale pentru eficacitatea politicii de open-market. Când banca
centrală cumpără titluri guvernamentale pe piaţa liberă, ea plăteşte cu un cec asupra ei înseşi. Când
vânzătorul primeşte banii, acesta echivalează cu sporirea depozitului său bancar. Acest spor implică
pentru o bancă o creştere a volumului resurselor sale minime, precum şi a celor excedentare. Deci
creşte oferta monetară şi resursele de creditare ale băncilor. În acelaşi timp creşte şi preţul titlurilor
guvernamentale, ceea ce echivalează cu o coborâre a nivelului ratei dobânzii la aceste titluri. De
exemplu, dacă preţul obligaţiunilor de 3 luni de o valoare nominală de 100.000 creşte de la 97.000
la 98.000, dobânda scade de la 3.000 la 2.000, iar rata dobânzii (anuală) de la 12 % la 8 %. În
concluzie, o cumpărare de titluri guvernamentale pe piaţa liberă are trei efecte majore :
 creşterea ofertei monetare ;
 creşterea resurselor de creditare ale băncilor ;
 creşterea nivelului ratei dobânzii .
Operaţiile pe piaţa liberă sunt principalul instrument folosit de FED în Statele Unite ale
Americii. Şi alte bănci centrale îl folosesc (Banca Angliei), preponderenţa lui fiind condiţionată de
existenţa unui volum substanţial al datoriei publice .
Prin aceste operaţiuni pe piaţa deschisă, băncile centrale reglează volumul lichidităţilor pe
piaţa monetară, ceea ce creează posibilitatea de a îmbunătăţi indirect trezoreria statului. Băncile
sunt astfel stimulate să-şi sporească portofoliul cu aceste instrumente de trezorerie .

126
 CAPITOLUL 9. BĂNCILE DE AFACERI

9.1. Operaţiunile şi rolul băncilor de afaceri

9.1.1.Tipuri de bănci de afaceri
9.1.2.Rolul băncilor de afaceri în realizarea de operaţiuni, achiziţii şi fuziuni
9.1.3.Răscumpărarea integrală pentru management (RIPM)
9.2.Societăţi financiare de plasament
9.2.1. Titlurizarea ; Fondul comun de creanţe (FCC)
9.2.2. Societăţii de investiţii financiare (SIF)

9.1. Operaţiunile şi rolul băncilor de afaceri

Băncile de afaceri sunt bănci de depozit specializate în operaţiuni de finanţare a investiţiilor
pe seama depozitelor pe termen lung şi atragerea de capitaluri prin emisiunea de valori mobiliare.
Băncile de afaceri se constituie în epoca modernă ca modalităţi de ameliorare a
managementului bancar.
Băncile de afaceri oferă clienţilor sprijin financiar direct prin participaţii de capital (cumpărări
de acţiuni) sau indirect prin preluarea datoriilor sub formă obligatară.
Băncile de afaceri îndeplinesc rolul de consilieri în managementul financiar al firmelor
încasând comisioane importante.

9.1.1. Tipuri de bănci de afaceri

Modelul băncilor de afaceri s-a creat printr-un act care se numeşte Glass Stegall Act (1933) şi
delimitează investiţiile de credit american în:
- băncile comerciale - care sunt colectoare de depozite şi distribuitoare de credite
- bănci de investiţii - care intermediază în domeniul atragerii capitalurilor, plasării lor optime
inclusiv prin administrarea pe cont propriu sau sindicalizarea emisiunilor de valori mobiliare.
Băncile de afaceri americane au ca principală caracteristică faptul că nu deţin şi nu exercită
controlul portofoliilor companiilor. Băncile de afaceri franceze, dimpotrivă, deţin importante
pachete ale portofoliilor companiilor, considerate, de aceea, frecvent, clienţi captivi.
Societăţile de portofoliu sunt o formă derivată în activitatea băncilor de afaceri, au o largă
răspândire în ţările francofone şi au o dublă funcţionalitate :
- deţinerile lor asigură o valorificare ridicată a capitalului prin dividende,
- scopul lor este asigurarea controlului asupra companiilor prin pachetul de control care conferă
privilegii (desemnarea cifrei de afaceri, orientarea politicii de investiţii).

127
 Aceste societăţii de portofoliu deţin participaţii încrucişate directe sau indirecte la anumite
companii şi invers.
În Franţa distingem trei categorii de societăţii de portofoliu :
A. Societăţi de portofoliu holding - sunt cotate bursier cu acţiuni deţinute sau contractate de
băncile franceze a căror capitalizare ajungea în 1998 la 30 miliarde FRF (Grupul Warms,
Sueze, Lazard Frerer).
B. Societăţi de portofoliu ale băncilor comerciale sunt filializate, dar sunt necotate bursier
(Societe General, Credite Lyonnais).
C. Investitori şi intermediari care deţin acţiuni la bănci şi invers.

9.1.2. Rolul băncilor de afaceri în realizarea de operaţiuni, achiziţii şi fuziuni

Realizarea de operaţiuni, achiziţii şi fuziuni este un fenomen caracteristic, predilect al
concentrării şi centralizării economiei. Frecvenţa acestui fenomen este dată de următorii factori:
- intensitatea transformărilor tehnico-ştiinţifice;
- mutaţiile rapide tehnologice;
- schimbări rapide opţiunile clienţilor, în reţelele de comerţ internaţional.
Tendinţa de regrupare internaţională se manifestă prin acţiuni concurenţiale bazate pe
consimţământul reciproc al părţilor.
Deconspirarea secretului privind intenţiile de fuziuni a condus în practică, în special în SUA
la ample creşteri ale cursurilor, antrenând câştiguri mari, neaşteptate pentru deţinătorii de acţiuni
supuse vânzării şi pentru intermediarii “bine informaţi” .

9.1.3. Răscumpărarea integrală pentru management (RIPM)

RIPM este o soluţie financiară pentru privatizare care a apărut în Marea Britanie ( Leverage
Management Buy Out). S-au angajat 330 de operaţiuni totalizând 3 miliarde de GBL (lire sterline)
şi a fost instrumentul principal al politicii de deznaţionalizare promovate de guvernul Thacher .
Scopul acestor operaţiuni este multiplu:
- perfecţionarea managementului,
- creşterea nivelului managerial,
- creşterea competitivităţii companiei.
În condiţiile economiei de piaţă se realizează următoarele cauze tipice care generează decizia
deţinătorilor companiei de a recurge la operaţiunea de vânzare în vederea RIPM:
 Conformaţia diversă şi neconsonantă a companiilor, de regulă societăţi pe acţiuni, datorită
angajării în mai multe ramuri de activitate în scopul evitării riscului şi/sau pentru extinderea
posibilităţilor de valorificare a capitalului social, conglomerat unde prin achiziţii şi fuziuni de
acţiuni ale unor companii juridic-independente se înregistrează decizia renunţării la tipuri de

128
activităţi îndepărtate ca ramură sau teritorial de liniile principale de dezvoltare. De aici nevoia de a
vinde.
 Substratul financiar este posibilitatea de a obţine resurse pentru întărirea poziţiei celorlalte
companii sau accentuării investiţiilor pe noi direcţii.
 Transmiterea companiilor individuale sau familiale care din cauze naturale, financiare sau
fiscale nu pot fi preluate de moştenitorii legali şi sunt deci supuse transferului de proprietari.
 Unde companiile sunt slăbite, au dificultăţi în administraţie şi decid să vândă, lăsând loc
altora.
 Companiile slabe bursier se revalorifică prin vânzare căpătând o valoare economică reală.
Companiile se atribuie curent managerului care cunoaşte punctele forte şi slăbiciunile putând
dezvolta afacerile deoarece o cunoaşte cel mai bine. Din acest motiv proliferează RIPM în ţările
dezvoltate.
Condiţiile de efectuare ale RIPM:
 Gradul înalt de îndatorare (participare largă a creditului). Raportul dintre fonduri
împrumutate şi surse în SUA este de 1 : 10. Se consideră poziţia de acord bancar ca fiind vitală. Au
apărut intermediari specifici societăţilor financiare (societăţi de venture capital = capital de risc).
Societăţile de investiţii specializate au un bun nivel de inginerie financiară în măsură să sprijine şi
să controleze cadrele de conducere ce şi-au asumat RIPM atât în momentul achiziţiei cât şi ulterior.
 Succesul acestor operaţii este legat de potenţialul şi dinamismul burselor de valori care pot
crea cadenţe favorabile dezvoltării pentru întreprinzătorii angajaţi în procesul de RIPM prin
asigurarea lichidităţii capitalurilor investite.

9.2. Societăţi financiare de plasament

Societăţile financiare de plasament s-au individualizat distinct în epoca modernă ca o
expresie a deţinătorilor de capital mai mari sau mai mici pentru valorificarea optimă dar stabilă a
capitalului oricât de mic.
Funcţia principală a acestor societăţi este plasarea capitalului pe termen lung prin
administrarea unui fond comun de creanţe în scopul maximizării veniturilor.
Iniţial a avut ca obiect de plasament numai acţiuni cotate bursier, ulterior s-au constituit
fonduri comune de creanţe foarte diferite, proliferând fenomenul titluralizărilor cu modificări
consecvente pe piaţa creditului.

129
 9.2.1. Titlurizarea ; Fondul comun de creanţe (FCC)
Veniturile din dobânzi şi dividendele aduse de titluri devin mai atrăgătoare decât veniturile din
depozitele în cont. În condiţiile creşterii bunăstării creşte creditul de consum, creşte cererea de
credit ipotecar, stimulând pe creditori la o redistribuire de tip nou a creditelor prin titlurizare.
Titlurizarea este transferul de proprietate prin preluarea de creanţe de la instituţiile cedante
(băncile) de către fondul comun de creanţe în schimbul disponibilităţilor băneşti constituite prin
contribuţiile investitorilor.
Cadrul general al titlurizării - fondul comun de creanţe este o coproprietate a deţinătorilor de
părţi, proporţional cu sursele puse la dispoziţia FCC, investitorii primesc părţi care statuează
calitatea lor de coproprietari.
Părţile de coproprietar sunt un gen de obligaţiuni putând să dea drept la dobândă.
Concomitent părţile de coproprietar au şi caracter de acţiuni prin aceea că implică un risc de neplată
sau de rambursare anticipată şi dau posibilitatea tragerii la răspundere a gestionarilor.
Fondurile comune de creanţe nu sunt instituţii funcţionale fiind administrate exclusiv de
societăţi de gestiune.
Transformări produse de titlurizare:
1. omogenizarea condiţiilor de creditare ;
2. creşterea şi diversificarea ofertei de credit care devine regulară independentă relativ de situaţiile
conjuncturale şi monetare;
3. creează posibilitatea băncilor de a putea revinde o parte din împrumuturile acordate asigurând o
creştere a lichidităţii activului bilanţier, diminuând expunerea la riscuri şi producându-se
segmentarea pieţei creditului. Există un segment al pieţei creditului în sarcina băncilor şi apare
un segment în continuă creştere preluat prin intermediere de investitori.
Se optimizează gestiunea creditelor segmentizate care pot fi preluate ca atare de societăţi
specializate. Această specializare conduce la efecte pozitive dacă este sprijinită de reţele informatice
(creşterea productivităţii şi scăderea costurilor gestiunii împrumuturilor).
Reducerea în SUA a costurilor gestiunii împrumuturilor este de la 60 cenţi la 20 cenţi la
100$.
4. se creează condiţii de facilitare a internaţionalizării pieţei capitalurilor, astfel capitalul japonez
reprezintă 20% pe piaţa de capital a Marii Britanii iar pe piaţa SUA cifra nu s-a dat publicităţii.
Se produce lărgirea spectaculoasă a surselor de finanţare a economiilor prin spargerea
enclavelor de capital naţional.

130
 9.2.2. Societăţile de investiţii financiare
SIF capătă o amploare deosebită pentru că satisfac cererile micului investitor de a i se asigura
maximizarea capitalului disponibilizat (economiilor) care nu se mai află la discreţia variaţiilor
bursiere rămânând neavizat şi incomplet să aprecieze prognoza dezvoltării economice şi a pieţei.
Aceste societăţi dispun de un personal înalt specializat, sunt societăţi deschise ale căror
acţiuni se pot acţiona la ghişeu, vânzându-se la preţuri de emisiune şi revânzându-se ulterior la
preţuri de răscumpărare.
Capitalul acestor societăţi se modifică permanent. Acţiunile nu sunt cotate la bursă, dar cursul
lor se determină zilnic.
Fondurile comune de plasament cumulează trăsăturile fondurilor comune de creanţe.
Caracteristici :
 reprezintă o formă de coproprietate asupra deţinerii de valori mobiliare,
 sunt încredinţate unui depozitar sub supravegherea unui girant care trebuie să fie
obligatoriu acţionar al fondului,
 retragerea, răscumpărarea părţilor este interzisă un număr de ani (3-10 ani) pentru a se
asigura investirea capitalului pe termen lung.
Cluburile de investiţii s-au înfiinţat în perioada recentă intenţionând iniţierea în tehnica
bursieră şi atragerea de economii în vederea fructificării acestora pe baza achiziţiilor de valori
mobiliare.
Pornind de la un aport modest membrii clubului cotizează lunar în vederea dezvoltării
activităţii. Sunt maxim 20 de membrii.
Elementul comun tuturor societăţilor financiare de investiţii este transparenţa fiscală care se
realizează prin aceea că veniturile obţinute prin această formă de plasament nu sunt supuse
impozitării la sursă.

131
CAPITOLUL 10. BĂNCILE ŞI INSTITUŢIILE DE CREDIT SPECIALIZATE

10.1. Locul şi rolul băncilor specializate in economii

10.2. Leasingul si factoringul
10.3. Băncile de comerţ exterior şi rolul lor în sprijinirea comerţului
10.4. Casele de economii şi cooperaţia de credit

10.1. Locul şi rolul băncilor specializate în economii

Băncile şi Instituţiile de credit specializate, acţionează în marea lor majoritate ca şi băncile de
afaceri, în sfera creditului mijlociu şi lung, indicând conlucrarea între instituţiile de credit
specializate bipolar :
- unele în mobilizarea resurselor, a disponibilităţilor din economii, sursa de constituire şi
extensie a capitalului
- altele în disponib. creditelor în operaţii şi ramuri urmărindu-se creşterea eficienţei
intermedierii, valorificării capitalului
Creditele pe termen mijlociu sunt acordate pe durate de la 18luni –7 ani, având destinaţia
procurării de echipamente sau a finanţării exportului.
În SUA şi Anglia un rol important pe piaţa creditului mijlociu îl ocupă operaţiile de credit
pentru mărfuri vândute cu plata în rate. Piaţa creditelor pe termen mijlociu, ca şi piaţa creditului pe
termen lung, are la bază depozitele pe termen constant prin intermediul multiplelor forme de bănci
şi instituţii de credit specializate.
Creditele pe termen lung se acordă pe termene de până la 50 de ani, având ca scop investiţiile
productive sau construcţii de locuinţe. O parte însemnată este îndreptată înspre înfăptuirea
sprijinului financiar acordat de stat pentru realizarea politicilor sale economice. Băncile de ramură
sunt bănci comerciale sau o îmbinare a băncilor comerciale cu cele de dezvoltare, constituindu-se ca
o expresie a politici statului în domeniul bancar. Aceste bănci îşi bazează existenţa pe elemente
comune:
- sprijinul statului care nu depăşeşte 30% din resurse
- orientarea activităţii pe linia acordării creditelor pe termen mijlociu şi lung

132
 10.2. Leasingul şi factoringul
Instituţiile de credit specializate în leasing sunt verigi relativ noi ale sistemului bancar.
Operaţiile de leasing au început în SUA în 1952, s-au extins în mai multe ţări în 1962. Prezintă un
ritm unic de creştere economică cifrat la 25% anual.
Trăsăturile leasingului :
- operaţia de închiriere de utilaje sau echipamente industriale care aparţin băncii sau societăţilor
financiare (SIF)
- bunurile care se închiriază sunt achiziţionate special pentru a satisface nevoile chiriaşului în
cauză
- părţile contractului convin încheierea ca o etapă intermediară
- scopul final al operaţiunii este achiziţia de către chiriaşi a bunurilor respective la un preţ
convent prin considerarea plăţilor anterioare făcute cu titlu de chirie
Pentru banca sau societatea financiară leasingul asigură :
- un plasament avantajos al capitalului
- garanţia bunurilor încredinţate chiriaşului
- procurarea bunurilor de către chiriaşi fără a antrena bunurile proprii
- posibilitatea recuperării în câţiva ani a sumei investite prin preluarea cu titlu de cumpărare a
bunurilor de către chiriaşi
Leasingul se substituie astfel creditului. Caracterul de credit al operaţiunilor de leasing
decurg din următoarele elemente:
1. Operaţiunile se referă la plasamentul capitalului disponibil al unităţii specializate pe aceste
operaţiuni
2. Factorul hotărâtor în determinarea profitului care revine bănci este nivelul dobânzii practicate
3. Angrenarea capitalului se face pe termen mijlociu, potrivi specificului operaţiunilor de investiţii
4. Garanţia materială a operaţiei, caracteristică creditului este inclusă şi asigurată în proporţii mai
mari şi condiţii mai bune
Formele leasingului
- Leasingul mobiliar priveşte utilaje şi alte bunuri materiale: tractoare, utilaje de construcţii,
vapoare etc
- Leasingul imobiliar se refera la : birouri, locuinţe etc.
- Leasingul industrial, este cea mai importantă formă, are în vedere: instalaţii complete
(fabrici).
Operaţiunile de factoring implică apariţia, în raporturile de credit, în relaţiile între vânzătorul
creditor şi cumpărătorul debitor, al unui nou personaj numit factorul. Acest agent, factorul, a fost
determinat de interesul vânzătorului creditor de a obţine rapid sumele datorate de clienţi şi de a-şi

133
declina sarcina evidenţei şi urmăririi debitorului în caz de neplată. Factorul preia în sarcina sa, de la
creditor, titlurile de creanţă asupra debitorului devenind beneficiar, preluând asupra sa riscul
situaţiei de neplată a debitorului.
Pentru creanţele preluate factorul plăteşte agentului plătitor valoarea creanţelor diminuată cu
comisionul său. În acest fel revenindu-i (prin diminuarea valorii nominale a creanţei pe care
urmează sa o încaseze) :
- dobânda aferentă până la scadenţa creanţei
- comisionul aferent efectuării operaţiei propriu-zise de încasare a creanţelor
Acest sistem de factoring este favorabil furnizorilor care fac frecvente livrări în loturi mari,
care au activitate sezonieră sau clientelă dispersată. Acest fapt permite extinderea factoringului prin
unităţi specializate.

10.3. Băncile de comerţ exterior şi rolul lor în sprijinirea comerţului

Ca una dintre cele mai importante acţiuni de sprijinire a exporturilor şi participare a statului la
activitatea bancară s-au extins în ultima perioadă în ţările dezvoltate ca verigă specializată a
sistemului bancar băncile de comerţ exterior.
Activitatea băncilor de comerţ exterior din punct de vedere al conţinutului operaţiunilor se
grupează astfel:
- operaţiuni uzuale bancare decurgând din schimburile internaţionale (plăţi şi încasări în
relaţiile cu străinii)
- operaţiuni de creditare prin intermediul acceptării scontului, creditelor documentare
(scrisori de garanţie, acreditive)
- procurarea resurselor de refinanţare pentru operaţiuni de comerţ exterior prin rescontarea
către băncile de emisiune, case de economii (instituţii de credit) prin resurse bugetare şi prin
emiterea de obligaţiuni (pe piaţa internă şi externă)
- participarea la crearea societăţilor comerciale, bancare, financiare cu activitatea de comerţ
exterior (interne sau mixte)
- facilitarea tuturor operaţiunilor de credit, garantare şi asigurare a creanţelor, de mandat şi
comision de natură să sprijine operaţiuni de comerţ exterior şi/sau export.
Caracteristic băncilor de comerţ exterior în perioada actuală este faptul că ele concentrează,
promovează şi dinamizează expansiunea comerţului exterior, ele nefăcând concurenţă celorlalte
bănci.
În operaţiunile derulate prin băncile de comerţ exterior statul are o participare substanţială
prin intermediul finanţării bugetare şi acordarea de facilităţi în derularea operaţiunilor de comerţ
exterior.

134
 Prin însuşi cadrul lor statutar băncile de comerţ exterior nu-şi propun să monopolizeze
deservirea bancară ci să coordoneze şi să coopereze cu celelalte bănci de ramură şi/sau de afaceri.
Principalele operaţiuni de creditare derulate prin băncile de comerţ exterior se pot grupa în
funcţie de destinaţia lor şi sfera de utilizare. Astfel deosebim:
- credite furnizor - acordate furnizorilor
- credite de prefinanţare - destinate înlesnirii operaţiunilor de fabricaţie şi desfacere a
produselor
- credite cumpărător - acordate cumpărătorilor
Creditul furnizor - este creditul acordat de către exportator cumpărătorului extern sub forma
mărfurilor care fac obiectul contractului de creditare fie pe termen mediu (2-5 ani) fie pe termen
lung (maxim 10 ani). De fapt furnizorul nu este dispus să crediteze nici pe termen mediu şi cu atât
mai mult pe termen lung, el oferind creanţa la vânzare băncii sale prin operaţiuni de scontare,
forfeting.
În creditul furnizor se include creditul cadru acordat pe baza unor acorduri bilaterale de
export care cuprind condiţii uniforme şi în majoritatea cazurilor importante facilităţi. Aceste credite
sunt expresia intervenţionismului statal în economie şi a promovării prin acorduri guvernamentale a
exportului de către anumite ţări.
Creditul de prefinantare - facilităţile de creditare acordate prin acţiunile statale în domeniul
sprijinirii exportului se extind şi asupra operaţiunilor de pregătire a exportului. Deosebim creditele
"revolving" care funcţionează prin acordarea unor tranşe de credit în funcţie de necesităţi pe termen
de până la un an cu posibilitatea înnoirii lor acţionând ca un substitut al fondului de rulment în
vederea stimulării exportului.
Creditul cumparator - se identifică cu creditele pe termen lung acordate importatorilor de
utilaje şi echipamente şi ele se derulează pentru valori considerabile aferente unor proiecte de
investiţii importante naţional (finanţarea se face de organismele statale).
Linia de credit (creditul stand-by) - este una dintre cele mai recente forme de credite în
relaţia între bănci şi întreprinderile guvernamentale în relaţia achiziţionării de pe o piaţă externă a
mărfurilor putând fi socotit un credit cumpărător.
În relaţia creditării instituţiile guvernamentale preiau posibilitatea controlului derulării
finanţării lor putând cere întreprinderilor creditate dări de seama financiare, periodice asupra
situaţiei utilizării creditelor. Ele au o tendinţă de creştere în ultima perioadă.
Procesul de economisire - asigură una dintre puţinele forme de finanţare proprie a băncilor.
Experienţa ţărilor dezvoltate pe linia concentrării resurselor economisite la un moment dat arată că
just utilizate sumele economisite de populaţie şi companii reprezintă o resursă considerabilă pentru
capitalul financiar bancar rivalizând de cele mai multe ori cu economiile întreprinderilor.

135
 Economisirea familială - în concepţia Keynsistă se concepe procesul de economisire ca fiind
o amânare a cheltuielilor imediate la nivelul cel mult al propriilor economii. Una din motivaţiile cel
mai frecvent întâlnite pentru procesul de economisire este locuinţa proprietate, în sensul că tinerele
familii doresc achiziţionarea unei locuinţe pentru care, în afara creditului pe care îl pot obţine
trebuie să asigure un aport propriu asigurat prin economii.

10.4. Casele de economii şi cooperaţia de credit

Economia modernă, prin reţeaua sa ramificată de agenţii bancare şi prin sprijinul de
prevedere, uneori impus de experienţa socială, efectuează o operativă şi eficientă valorificare a
celor mai modeste disponibilităţi băneşti care prin colectare şi concentrare, devin componente
puternice ale capitalului financiar .
Experienţa ţărilor dezvoltate arată clar că volumul capitalurilor anuale mobilizate din
economiile familiilor se ridică la sume importante rivalizând acumulările întreprinderilor .
În aceste condiţii, în care economiile populaţiei reprezintă o redutabilă forţă financiară, când
sursele unor ţări se fundamentează pe procesul de economisire, devin mai pregnante căutările
privind determinantele şi motivaţiile acestui proces, preocupările pentru a influenţa raportul dintre
consum şi economisire, în scopul creşterii capacităţii financiare a statelor respective, poziţia care se
confruntă adesea, în unele ţări, cu preferinţă pentru angajarea în comun a unei mari părţi a venitului
disponibil .
De vastul proces de economisire ce caracterizează economiile tuturor statelor se leagă şi
existenţa caselor de economii şi a cooperativelor de credit .
Casele de economii reprezintă o verigă importantă a sistemului bancar. Ele sunt fie instituţii
care au ca principale atribuţii funcţionale mobilizarea economiilor, dar şi bănci ale autorităţilor
locale şi ale instituţiilor de prevederi (deţinătorilor fondurilor constituite pentru pensii şi de
asigurări sociale) .
Resursele considerabile mobilizate de casele de economii sunt în principal depozite pe termen
lung, astfel că aceste instituţii îndeplinesc îndeosebi un rol unilateral de a constitui resurse şi a le
transfera în sistemul bancar şi pe piaţa capitalurilor pentru redistribuire.
Utilizarea resurselor constituite determină sensul acestor redistribuiri :
- parte importantă a resurselor sunt folosite pentru achiziţia bonurilor de tezaur. Se asigură
astfel o marjă de lichiditate pentru a satisface cererile de retragere a drepturilor ;
- parte a resurselor sunt utilizate pentru mobilizarea unor efecte privind creditul pe termen
mijlociu şi lung (echipamente, construcţii) prin instituţii de credit specializate) ;
- parte a resurselor se utilizează pentru achiziţia de obligaţiuni de stat, acţiuni şi participaţii
la capital .

136
 Structura specifică a activelor şi pasivelor băncilor de economii este edificatoare dacă ne
referim la instituţiile principale din acest domeniu ce funcţionează în SUA.

Instituţiile de economii din SUA (iunie 1987)

Active şi pasive semnificative – mld. Dolari
Posturi bilanţiere Saving and Loan Mutual Saving Banks
Association
Total bilanţ 949 509
Active
Titluri guvernamentale 138 (14,5%)
Credite ipotecare 525 (55,3%) 347 (68,2%)
Alte împrumuturi 286 (30,2%) 67 (13,2%)
Pasive
Depozite din economii 716 (75,4%) 378 (74,2%)

Sursa : “Federal Rezerve Bulletin”

Dimensiunile economisirii în SUA pot fi apreciate prin reţeaua instituţiilor principale :

Savings and Loan Association în număr de circa 2900 şi Mutual Savings Banks în număr de circa
400 şi uniunile de credit în număr de aproximativ 12.000 şi cu un total de 16 mld. dolari,
completează tabloul unităţilor colectoare de economii din SUA (1987) .
Pe ansamblu, în Statele Unite ale Americii, casele de economii şi cooperativele de credit
ocupă un loc important în sistemul bancar, activele lor reunite reprezentând pe ½ din activele
băncilor comerciale şi circa ¼ din activele întregului sistem bancar .
Asemănătoare prin menirea lor iniţială, cât şi prin transformările ce le caracterizează, în ţările
dezvoltate mai funcţionează o serie de reţele de case de economii cum sunt cooperativele de credit
larg extins în Germania, Franţa şi alte ţări .
O ramură importantă a caselor de economii funcţionează sub egida organizaţiilor poştale .
În Japonia, spre exemplu, poşta a devenit una din cele mai mari bănci din lume în primul rând
prin volumul depozitelor care în iulie 1988 atingeau 118.000 miliarde de yeni, reprezentând circa 20
% din toate depozitele de economii, din totalul de 638.000 mld. yeni .
De asemenea, reţeaua poştală este deosebit de ramificată şi asigură o bună servire, întrucât
circa 19.000 din cele 23.673 birouri de poştă efectuează operaţii cu caracter bancar .
Şi dimensiunile uriaşe ale acestui potenţial financiar a determinat hotărârea de a privatiza
sistemul de economii poştale, girate în prezent de stat, prin Ministerul Poştelor şi Telecomunicaţiilor
.
Şi în Anglia poşta a reprezentat, mai mult de un secol, trunchiul pe care s-a sprijinit un
prestigios sistem de case de economii devenit (din 1969) The National Savings Bank .
Aşa cum s-a desprins din cele de mai sus, sistemul băncilor de economii s-a dezvoltat
pretutindeni, în principal prin :
 investiţii de stat înfiinţate şi sprijinite de către acesta ;
137
  instituţii de credit cu caracter de ajutorare reciprocă (mutualiste) sau
cooperatiste.
În majoritatea ţărilor, statul reglementează şi supraveghează activitatea de economii de regulă
prin garantarea depozitelor de economii formate la aceste instituţii şi aplicarea unor norme de lucru
care să protejeze pe cei ce economisesc şi să dezvolte preferinţa de a economisi .
În toate ţările, prin lege, se promovează instrumente de economisire şi îndeosebi scheme de
economisire care să răspundă celor mai diverse opţiuni şi care să-i atragă în special pe cei ce
economisesc în sisteme regulate şi permanente .
Un exemplu îl oferă Mişcarea Naţională de economii din Anglia (National Savings
Movement) care mobilizează în medie economii echivalente cu ½ din economiile anuale ale întregii
populaţii (1986). Aceasta oferă o largă sferă de posibilităţi de economisire sprijinite de faptul că
depozitele formate în acest sistem sunt considerate parte a datoriei publice şi prezintă astfel garanţie
majoră. Desfăşurarea operaţiunilor este facilă, de mare accesibilitate, la nivelul oficiilor poştale, de
regulă fără comisioane şi mai ales scutite de impozite. Acest din urmă aspect nu este de neglijat în
condiţiile în care dobânda neimpozabilă de 7 % este echivalentă unui venit din dobânzi supus
impozitelor de 9,58 % .
Schemele de economisire oferite de Mişcarea Naţională de economii cuprind în principal :
certificatele de economii, obligaţiunile cu premii, scheme “economiseşte pe măsura veniturilor” şi
conturi NSB .
Creditele de economii ca instrumente privilegiate de economii au o limită pe deţinător şi
emisiune (1000 lire), termen de valabilitate de 5 ani şi o dobândă neimpozabilă de 7 % .
O altă reţea, certificatele de economii indexate, asigură o dobândă mai mică, de 4 %, dar, la
rambursare ,după 5 ani, valoarea lor normală va fi indexată funcţie de indicele preţurilor de consum.
Iniţial, aceste emisiuni au fost destinate în exclusivitate persoanelor vârstnice pentru a asigura
menţinerea puterii de cumpărare a economiilor .
Deţinerea peste 5 ani este încurajată prin faptul că în continuare se bonifică o dobândă
variabilă, funcţie de piaţă, în condiţiile în care indexarea rămâne variabilă.
Obligaţiunile cu premii emise în cupiuri diferite, de la 5 lire la 10.000 lire, prezintă avantajul
că se atribuie un număr distinct de tragere pentru fiecare liră, astfel că se asigură multiple şanse
deţinătorilor, funcţie de volumul efectiv al sumei angajate în sistem. După o deţinere de 5 luni,
cumpărătorul obligaţiilor participă la tragerile lunare, la care se acordă premii atrăgătoare (unul de
250.000 lire şi alte loturi, între care cele mai populare sunt cele de 45.000 de premii a câte 50 lire) .
Obligaţiunile de depozit emise în multipli de 50 lire se caracterizează prin faptul că întregul
câştig din dobânzi este plătibil la rambursare, la termenul final. La polul opus, obligaţiunile de venit

138
emise în multipli de 1000 de lire se pun la dispoziţia celor care doresc să aibă venituri lunare din
dobânzi, care li se bonifică ca atare .
Contractele “economiseşte pe măsura veniturilor” sunt convenite de regulă în opţiunea
acţiunii pe termene de 3 sau 5 ani, timp în care titularul se obligă să facă depuneri lunare din salariu
în sumele stabilite. La expirarea termenului, sumele economisite şi câştigul din dobânzi urmează să
fie folosite pentru achiziţia de acţiuni, de regulă la întreprinderea unde lucrează titularul, în condiţii
avantajoase.
Este de menţionat că în alte ţări, în Franţa de pildă, schemele de economii contractuale sub
forma livretelor de economii, presupun depuneri regulate pe durate de 3 – 5 ani, la sfârşitul cărora
sumele economisite constituie premise de a facilita titularului credite suficiente pentru a-i asigura
achiziţia unei locuinţe sau înfiinţarea unei mici întreprinderi (magazine sau ateliere meşteşugăreşti).
În sfârşit o altă variantă în sistemul Băncilor Naţionale de Economii (NSB) este aliniată
sistemului fondurilor de plasament şi investiţii. Conturile de investiţii, deschise deţinătorilor de
capital de talie mai mare, permit bonificarea unor dobânzi şi mai mari, diferite de piaţă. întrucât
acestea provin din beneficiile rezultate din investirea optimă a depozitelor respective .

139
 CAPITOLUL 11. ECHILIBRUL MONETAR ŞI INFLAŢIA

11.1. Conceptul de echilibru monetar şi inflaţia

11.2. Cauzele apariţiei inflaţiei şi formele acesteia
11.3. Efecte şi politici de combatere a inflaţiei

7.1. Conceptul de echilibru monetar şi inflaţia

Inflaţia este un proces cumulativ de creştere a preţurilor concomitent cu existenţa în circulaţie
a unei mase monetare fără valoare proprie, excesivă comparativ cu valorile circulaţiei, depreciată în
raport cu aurul şi cu celelalte mărfuri.
Echilibrul monetar, ca parte a echilibrului economic general este acea stare în care cererea şi
oferta de monedă sunt egale, în care nu exista nici inflaţie şi nici deflaţie.
Principalele caracteristici ale echilibrului monetar sunt:
Masa monetară în circulaţie trebuie să se adapteze la necesităţile efective de bani ale
economiei. În cazul creşterii volumului producţiei şi circulaţiei mărfurilor, creşte şi cererea de
monedă. În felul acesta, politica echilibrului monetar este strâns legata de politica de credit.
Echilibrul monetar este, prin natura sa, o ţintă ideală. Aceasta însemnează că dezechilibrul
monetar apare atunci când perturbările în sfera monetară au o anumită intensitate şi durată, altfel
spus, când creşterea preţurilor antrenează noi creşteri de preţuri.
Echilibrul monetar nu presupune neapărat preţuri neschimbate. Creşterea propriu-zisă efectivă
a preţurilor nu generează întotdeauna dezechilibrul monetar. Unele creşteri de preţuri pot avea loc
independent de factorul monetar. Avem în vedere schimbări de preţuri ca urmare a schimbărilor în
productivitatea muncii sau ca urmare a raportului între cerere şi oferta unor mărfuri. Echilibrul
monetar este deci dereglat atunci când oferta de monedă creşte, cu toate că oferta de mărfuri rămâne
neschimbată.
Principala formă a dezechilibrului monetar este inflaţia, definită ca proces de creştere
disproporţionată a masei monetare în circulaţie, în raport cu masa monetară obiectiv cerută.
O stare de dezechilibru monetar poate avea loc şi atunci când cererii solvabile a populaţiei nu-
i corespunde fondul de marfă şi de servicii existente
Dezechilibrul monetar este generat, printre altele şi de următoarele cauze:
 Creditarea bancară a întreprinderilor nerentabile;
 Investiţii cu o eficienţă economică incertă;
 Cauze extra economice (războaie, calamităţi naturale, conjuncturi politice nefavorabile
etc.).

140
 În condiţiile dezechilibrului monetar, asistăm la deprecierea monedei. Noţiunea de depreciere
nu trebuie confundată cu noţiunea de devalorizare monetară. Astfel, o monedă se depreciază în
interiorul ţării de origine, când pierde treptat din puterea de cumpărare, ca urmare a urcării
preţurilor. În contrast, devalorizarea monetară este un act hotărât de guvern sau de parlament, prin
care, la o anumită dată, se modifică unitatea monetară sub forma unei reduceri a valorii oficiale, fie
în raport cu conţinutul în aur, fie în raport cu valutele liber convertibile. Devalorizarea monetară se
efectuează la intervale mari de timp, pe când deprecierea monetară este continuă într-o etapă de
instabilitate economică.

7.2. Cauzele apariţiei inflaţiei şi formele acesteia

Principalele cauze ale inflaţiei sunt:
a) creare de mijloace de plată lichide pentru finanţarea deficitului bugetar. Este vorba de
inflaţie bugetară.
Deficitul bugetar nu trebuie să depăşească 2% faţă de produsul intern brut. Depăşirea acestui
nivel conduce la creşterea ratei inflaţiei, ca urmare a acoperirii unei părţi a deficitului bugetar prin
emisiunea de bani de hârtie. Or, această situaţie creează impresia falsă că există suficiente fonduri
bugetare şi ca atare, se pot efectua cheltuielile prevăzute în buget. În realitate, aceşti bani neavând
acoperire în mărfuri şi servicii afectează direct puterea de cumpărare a populaţiei.
b) excesul emisiunii monetare a băncii centrale.
Ca urmare apare inflaţia de monedă. Dacă oferta de monedă este superioară cererii, publicul
va reacţiona prin a încerca să reducă lichidităţile sale monetare, fie pe calea consumului, fie prin
cumpărarea de titluri imobiliare, cu influenţe directe asupra majorării ratei dobânzii.
 spirala inflaţionistă a salariilor, cauzată de majorarea lor fără să fie însoţită în aceeaşi
proporţie de creşterea productivităţii muncii. Avem de-a face cu inflaţia salarială. Majorarea
salariilor realizată în concordanţă cu creşterea productivităţii muncii nu are caracter inflaţionist, nu
declanşează spirala salarii – costuri – preţuri, fiind justificată din punct de vedere economico –
monetar şi realistă sub aspect social politic.
 cheltuielile de investiţii excesive faţă de volumul economiilor băneşti, mai ales în
perioadele postbelice.
 nerambursarea la scadenţă a creditelor bancare, concomitent cu acordarea de noi credite
într-un volum mai mare, deşi producţia a scăzut. Este vorba de inflaţia de credit.
 deficitul comerţului exterior şi al balanţei de plăţi, ca urmare a deteriorării ratei de schimb.
Inflaţia se transmite prin importuri de materii prime şi transferarea preţurilor de import şi a taxelor
vamale asupra produselor finite destinate producţiei interne. In felul acesta apare inflaţia importată.

141
 Formele inflaţiei
Din punct de vedere al intensităţii, inflaţia este de două feluri:
 galopantă (alarmantă). O inflaţie puternică încetineşte creşterea şi creează un climat
economic instabil. Inflaţia galopantă mai poartă denumirea de hiperinflaţie, considerară de unii
economişti ca un mare pericol pentru instaurarea democraţiei şi ca o piedică în realizarea reformelor
economice în ţările în curs de dezvoltare;
 târâtoare (clementă). O inflaţie slabă este inerentă şi face ca programul de reformă să fie
mai credibil.
Având în vedere cauzele fenomenului inflaţionist, se poate aprecia că sunt trei maniere de
apariţie a inflaţiei:
 Inflaţia prin exces de cerere;
 Inflaţia prin costuri;
 Inflaţia prin structură.
a) Inflaţia prin exces de cerere
Cererea excesivă faţă de oferta globală duce la ceea ce numim “spirala inflaţionistă” salarii –
consum – preţuri sau cercul vicios al inflaţiei. Inflaţia prin cerere contribuie la creşterea preţurilor
mai rapid decât costurile, datorită unei expansiuni anterioare de disponibilităţi monetare, ca urmare
a punerii în circulaţie a unei cantităţi suplimentare de monedă prin sistemul bancar sau cu ocazia
schimbului de valute contra monedă naţională. Mărirea cererii antrenează o urcare a preţurilor
atunci când oferta nu poate să crească într-o cantitate suficientă în perioada de referinţă, datorită
unor cauze economice ca: insuficienţa stocurilor de materii prime, neutilizarea integrală a
capacităţilor de producţie, şomaj etc.
Oferta de bunuri devine din ce în ce mai rigidă, în sensul că producătorii, sperând la noi
urcări de preţuri nu se grăbesc să le vândă, preferând creşterea stocurilor la producţie finită. În acest
context, preţurile de vânzare vor fi stabilite ţinând seama nu de costurile reale de producţie ci de
costurile viitoare de înlocuire evaluate într-o tendinţă de urcare. Pe de altă parte, cumpărătorii,
aşteptându-se la urcări succesive de preţuri, măresc cantitatea de bunuri cerute, preferând să
transforme lichidităţile monetare în bunuri reale.
b) inflaţia prin costuri
Ideea de bază a explicării inflaţiei prin costurile de producţie este aceea că inflaţia provine
dintr-o creştere a remunerării factorilor de producţie, superioară sporirii productivităţii lor.
Urcarea automată a salariilor, ca urmare a revendicărilor sindicale, fără o creştere a
productivităţii generează inflaţie. Cum salariul este un element al costului de producţie, va duce la
urcarea preţurilor şi indirect la diminuarea puterii de cumpărare a salariaţilor.

142
 Şi alte elemente ale costului de producţie dacă se măresc generează o urcare a preţurilor de
livrare de tip inflaţionist. Avem în vedere, de exemplu, materiile prime şi energia importate, care s-
au scumpit ca urmare a deteriorării ratei de schimb, tariful ridicat al transporturilor, cheltuielile
pentru protecţia socială etc.
c) Inflaţia prin structuri
Acest tip de inflaţie ţine de structura pieţei, respectiv de stabilirea unor preţuri industriale de
către structurile sub formă de oligopol, sau marile monopoluri pe bază de acorduri şi înţelegeri ca o
excepţie de la legea cererii şi ofertei.
În realitate, cele trei maniere de apariţie a inflaţiei sunt strâns implicate, se interferează,
converg, fără a se şti care este predominantă.

7.3. Efecte şi politici de combatere a inflaţiei

Procesul inflaţionist are o serie de repercusiuni în viaţa economico-socială, dintre care
menţionăm:
 Creşterea îngrijorătoare a preţurilor ca urmare a politicii de monopol.
 Accelerarea cheltuielilor de consum în detrimentul scăderii volumului economiilor băneşti
ale populaţiei.
 Reducerea puterii de cumpărare a banilor deformează distribuirea veniturilor şi instaurează
o mare nesiguranţă în comportamentul agenţilor economici şi al populaţiei, avantajând pe unii şi
dezavantajând pe alţii. Dacă veniturile variabile ale agenţilor economici privaţi din industrie,
comerţ, sector bancar şi liber profesionişti cresc mai repede decât preţurile şi sunt în avans faţă de
ritmul de inflaţie, veniturile fixe (salariile instituţiilor bugetare şi pensiile) se măresc cu oarecare
întârziere. Astfel, persoanele cu venituri fixe constată că puterea lor de cumpărare se erodează. Cum
aceste categorii sociale fac parte din populaţia cea mai săracă, situaţia lor precară revoltă publicul.
“Impactul inflaţiei asupra psihicului este profund. Majoritatea psihologilor şi psihiatrilor sunt
de acord că inflaţia îngreuiază considerabil povara stresului”.
 Inflaţia galopantă, respectiv hiperinflaţia generează un climat de instabilitate economică şi
ca urmare, asistăm la trecerea capitalurilor din sfera producţiei în sfera speculaţiilor.
 Inflaţia schimbă comportamentul agenţilor economici faţă de bani. Bogăţia începe să ia
forma diferitelor active mai bine protejate contra inflaţiei, cum ar fi: achiziţionarea de euro – dolari,
cumpărarea de terenuri, imobile şi bunuri de folosinţă îndelungată etc.
 Transferurile de venituri legate de contractarea de datorii. Existenţa unei datorii importante
în perioada existenţei hiperinflaţiei determină apariţia unor transferuri de venituri între debitori şi
creditori. Asistăm la o diminuare a costului real al datoriei în funcţie de diferenţa dintre creşterea

143
nivelului mediu al preţurilor şi rata dobânzii plătită de debitor la contractarea împrumutului,
reducând astfel povara reală a sumelor împrumutate.
Pe de altă parte, economiile băneşti ale populaţiei se erodează atunci când rata inflaţiei este
foarte mare în raport cu rata dobânzii bonificată de bănci pentru depozitele “la vedere” sau “la
termen”.
- creşterea ratei dobânzii şi ca o consecinţă diminuarea volumului creditului.
Decalajul care se creează între preţurile interne şi preţurile pentru export. Urcarea preţurilor
interne este precedată de o şi mai mare depreciere a monedei pe plan internaţional, ca urmare a
deteriorării ratei de schimb. Stabilitatea monedei pe plan internaţional nu va fi posibilă decât atunci
când economiile naţionale vor fi ele însele stabilizate, când ţările industrializate vor reuşi să
combine, într-o măsură rezonabilă, un înalt nivel de ocupare a forţei de muncă, cu preţuri relativ
stabile.
Politici de combatere a inflaţiei
Elaborarea politicilor antiinflaţioniste se sprijină pe cunoaşterea cauzelor reale ale inflaţiei, ca
şi pe anumite concepţii doctrinare.
Pe plan mondial s-au conturat două concepţii de bază privind cadrul politic de manifestare a
acţiunilor antiinflaţioniste: concepţia keynesiană şi concepţia monetarismului neoliberal.
 Concepţia keynesiană afirmă că dezechilibrele economice şi monetare care apar în
cadrul economiei de piaţă pot fi atenuate prin intervenţia statului în economie, prin mecanismele
politicii sale financiare şi monetare.
 Concepţia monetarismului neoliberal
Politicile antiinflaţioniste cuprind trei sectoare de manifestare:
 Financiar
 Monetar
 Controlul preţurilor şi al salariilor – deflaţia
 Politica financiară antiinflaţionistă are ca program prioritar politica bugetară
restrictivă care să ducă la reducerea deficitului bugetar, însă fără a se renunţa la protecţia socială.
 Politicile antiinflaţioniste de ordin monetar. Ele sunt puse în aplicare în cea mai
mare parte prin intermediul băncii centrale de emisiune, care are posibilitatea să folosească
următoarele mecanisme:
 Ridicarea taxei oficiale a scontului. Pe măsura reducerii presiunilor inflaţioniste,
reducerea taxei scontului şi ratei dobânzii devin nu numai posibile, ci chiar obligatorii;
 Plasarea de împrumuturi de stat şi renunţarea la acoperirea deficitului bugetar prin
creare de monedă;
 Operaţii pe piaţa liberă (open market);
144
  Sistemul rezervelor bancare minime obligatorii.
- Controlul preţurilor şi salariilor poate avea loc în cadrul politicii antiinflaţioniste care
poartă de numirea de deflaţie.
Deflaţia este mecanismul prin care se încearcă a se suprima efectele inflaţiei revenind la stare
anterioară de la care s-a plecat. Deflaţia este deci o mişcare inversă inflaţiei care are ca scop s de a
readuce masa monetară la situaţia iniţială, respectiv de a reduce preţurile la nivelul iniţial. În acest
context, guvernul statului respectiv va trebui să ia o serie de măsuri printre care menţionăm:
 Lansarea unui program de stabilizare menit să determine stoparea inflaţiei prin creşterea
producţiei şi stoparea ratei şomajului;
 Măsuri de ajustare bugetară;
 Metoda “îngheţării” salariilor şi pensiilor pe anumite perioade de timp (3 – 6 luni);
 Măsuri de realizare a echilibrului balanţei de plăţi externe.
O formă de realizare a deflaţiei o constituie reforma monetară, care constă din înlocuirea
semnelor monetare aflate în circulaţie cu altele noi, apropiate ca etalon de cel care a existat înainte
de declanşarea inflaţiei.
Deflaţia se realizează printr-o politică de austeritate, prin blocarea salariilor şi a pensiilor.
Rezultă că aceleaşi categorii socio-profesionale sunt victime atât ale inflaţiei cât şi ale deflaţiei.
Controlul preţurilor şi al salariilor poate fi socotit o măsură eficientă de deflaţie în cazul unei
inflaţii galopante.

145
 BIBLIOGRAFIE
1. Basno, C., Dardac, N., Floricel, C., Monedă, Credit, Bănci – aplicaţii, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1994;
2. Basno, C., Dardac, N., Monedă, Credit, Bănci, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1997;
3. Basno, C., Dardac, N., Operaţiuni bancare, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1996;
4. Bernanke, Ben, S ; Launbach Thomas; Mishkin Frederic, S.; Posen Adam, S., Inflation
targeting. Lessons from the International Experience, Princeton: Princeton
University Press, 1999
5. Bran, P., Relaţii financiare internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 1995;
6. Cernea, S., Banii şi creditul în economiile contemporane, vol. II, II, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 1994;
7. Cernea, S., Sistemul monetar şi politica monetară, Editura Enciclopedică, Bucureşti,
1997
8. Cernea, S., Unificarea monetară în Europa, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997;
9. Cocriş, V., Işan, V., Economia afacerilor, Editura Graphix, Iaşi, 1994;
10. Dănilă, N., Euro – Bipolarizarea monetară, Editura Economică, Bucureşti, 1999;
11.Giordano, Francesco; Sharda, Persaud, The Political Economy of Monetary Union:
towards the euro, London: Routledge, 1998
12. Ionescu, L.C. – coordonator, Economia şi rolul băncilor, vol I, Edit. Economică,
Bucureşti, 1997
13. Kiriţescu, C., Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1997;
14. Maurgues, M., La monnaie. Sisteme Financiere et theorie monetaire, Ediţia a II-a,
Ed. Economica, Paris, 1990.
15. Mayer, Th.; Duesenberry, J.; Aliber, R., Money banking and the Economy, traducere,
Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1994
16. Mishkin, F., The Economics of Money, Banking and Financial Markets, Hasper
Collins Publishers, New York, 1992
17. Palfreman, D.; Pulsinelli, R. W., Elements of Banking, Pitman, London, 1989

146
18. Ştefan Dumitrescu : “Plăţile fără numerar”, Editura Cartea Românească, Bucureşti,
1931
19. Temeş, I., Mureşan, M., Contabilitate bancară, Editura Napoca Star, Cluj Napoca,
1998.
20. Turliuc, V., Circulaţie bănească şi credit, Lucrări practice, Universitatea “Al. I. Cuza”
Iaşi, 1978;
21. Turliuc, V., Cocriş, V., Monedă şi credit, Editura Ankarom, Iaşi, 1997;
22. Turliuc, V., Monedă şi credit, Editura Universităţii, Iaşi, 1992;
23. Vasilescu E., Dardac N., Monedă şi credit, vol. I, ASE, Bucureşti, 1991.
24. Revista Finanţe, Bănci, Asigurări
25. Revista Tribuna economică
26. Revista XXX L’organisation de systeme bancaire francais, Problemes economique, nr.
2206/1991
27. Revista Computers nationaux trimestriels”, no 4/1989
28. Federal Rezerve Bulletin
30. Banca Naţională a României, http://www.bnr.ro

147