Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
XI Biologie in Limba Romana PDF
XI Biologie in Limba Romana PDF
XI Biologie in Limba Romana PDF
Biologie
P R O C E S E Ş I S I S T E M E V I TA L E
Chişinău-2014
CZU 573+612.1/.8(075.3)
D 86
Manualul a fost aprobat prin Ordinul nr. 608 din 6 iunie 2014 al Ministrului Educaţiei al Republicii Moldova.
Manualul este elaborat conform Curriculumului disciplinar şi finanţat din sursele
Ministerului Educaţiei al Republicii Moldova.
Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin editurii Editerra Prim.
Comisia de evaluare:
Teodor FURDUI – doctor habilitat în ştiinţe biologice.
Varvara CHICU – doctor, conferenţiar universitar, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, Catedra Matematică şi Ştiinţe.
Mihai LEŞANU – conferenţiar, doctor în biologie, consultant în Agenţia de Evaluare şi Examinare.
Diana COŞCODAN – doctor în biologie, conferenţiar universitar, catedra Biologie Animală, UST.
Eugenia PULBERE – doctor în biologie, conferenţiar universitar, catedra Biologie Vegetală, UST.
Marina ŞEVELOVA – profesor, grad didactic superior LT “M. Koţiubinski”, mun. Chişinău.
VI. RESPIRAŢIA........................................................................................................99
30. Anatomia sistemului respirator la om..............................................................................100
31. Fiziologia sistemului respirator al omului........................................................................102
32. Igiena, disfuncţii şi maladii ale sistemului respirator.....................................................105
Recapitulare ...............................................................................................................................107
Test sumativ ..............................................................................................................................108
VII. NUTRIŢIA.........................................................................................................109
33. Anatomia sistemului digestiv al omului...........................................................................110
34. Fiziologia sistemului digestiv al omului...........................................................................112
35. Glandele exocrine ale tubului digestiv..............................................................................116
36. Igiena, disfuncţiile şi maladii ale sistemului digestiv......................................................119
Recapitulare ..............................................................................................................................121
Test sumativ ..............................................................................................................................122
VIII. EXCREŢIA.......................................................................................................123
37. Sistemul excretor la om.......................................................................................................124
38. Anatomia sistemului urinar la om....................................................................................126
39. Fiziologia sistemului urinar la om.....................................................................................128
40. Igiena, disfuncţii şi maladii ale sistemului urinar...........................................................131
Recapitulare ..............................................................................................................................133
Test sumativ ..............................................................................................................................134
4 IX. SISTEMUL REPRODUCĂTOR ŞI REPRODUCEREA LA OM.............................135
41. Sistemul reproducător la om..............................................................................................136
42. Gametogeneza la om...........................................................................................................139
43. Fecundarea la om.................................................................................................................143
44. Dezvoltarea prenatală a omului.........................................................................................146
45. Dezvoltarea postnatală a omului.......................................................................................149
46. Boli ale sistemului reproducător la om.............................................................................151
Recapitulare ..............................................................................................................................154
Test sumativ ..............................................................................................................................155
CAPITOLUL
1 SISTEMUL NERVOS
SISTEMUL NERVOS
Structura şi funcţiile neuronului. Sinapse
Propagarea impulsului nervos
Sistemul nervos al omului
Sistemul nervos somatic și vegetativ
Reflexele
5
Funcţia reflexă şi de conducere
a sistemului nervos
Procese corticale fundamentale
Igiena, disfuncţii şi maladii
ale sistemului nervos
1 STRUCTURA ŞI FUNCŢIILE
§ NEURONULUI. SINAPSE
Neuronul (celula nervoasă) este unitatea de struc- Prelungirile neuronului recepţionează şi
tură și funcție a sistemului nervos care recepționează transmit impulsurile nervoase. Ele se împart în
și propagă impulsul nervos. Aceste funcții au la bază dendrite şi axoni (tab. 1.1).
două proprietăți fundamentale ale neuronului: Dendritele recepționează impulsul nervos de la
ü excitabilitatea – proprietatea de a răspunde la receptori sau prelungirile altor neuroni și-l transmit
acțiunea stimulilor; corpului celular. Diametrul dendritelor la bază este
ü conductibilitatea – capacitatea de a transmite de cca 10 microni, iar la vîrf – de cca 1 micron.
excitația spre alți neuroni sau spre celulele efectoare. Citoplasma dendritelor conține toate organitele
În condiții optime de nutriție și oxigenare celulare prezente în corpul celular.
neuronul poate trăi peste 100 de ani în condiții Axonul conduce impulsul de la corpul celu-
optime de nutriție și oxigenare. În lipsa oxigenului lar spre organele efectoare sau spre alţi neuroni.
neuronii mor în cîteva minute. Majoritatea neu- Extremitatea axonului se ramifică în cîteva ramuri,
ronilor nu se divid, de aceea cei distruși nu pot fi numite terminaţii axonice. Fiecare terminație axoni-
înlocuiți cu alții noi. că formează la capăt o dilatare – buton terminal.
Neuronii în asociere cu celulele gliale formea- Lungimea axonilor este variabilă, de la cîteva
ză țesutul nervos. Celulele gliale contribuie la zecimi de microni, pîna la cîţiva decimetri. Cei mai
funcționarea normală a neuronilor, avînd rol de su- lungi axoni care pot avea pîna la un metru, formea-
port, asigurîndu-i cu substanțe nutritive, fagocitînd ză nervul sciatic, care pleacă de la coloana vertebrală
resturile neuronilor degradați etc. și ajunge la degetul mare al fiecărui picior.
La exterior axonii sînt înconjuraţi de celule gli-
Structura neuronului ale: oligodendrocite (axonii neuronilor sistemului
Neuronii sînt diferiţi ca formă, dimensiune, nervos central) și celule Schwann (axonii neuro-
funcție și localizare, dar identici ca structură, fiind nilor sistemului nervos periferic). Ambele tipuri
alcătuiţi din corp celular şi prelungiri (fig. 1.1). de celule pot forma teaca de mielină, un înveliș de
Corpul celular al neuronului, similar altor natură lipoproteică cu rol de izolator electric.
celule eucariote animale, este format din citoplasmă, Teaca de mielină de‑a lungul axonului, la distanțe
nucleu și membrană citoplasmatică. egale, este întreruptă, formînd strangulaţiile Ranvier.
Citoplasma corpului celular, de rînd cu orga-
nitele tipice, mai încorporează corpusculii Nissl Tabelul 1.1
(mase dense de reticul endoplasmatic rugos), care
Diferențele dintre dendrite și axoni
sintetizează proteinele necesare pentru producerea
6 neuromediatorilor. Dendrită Axon
SISTEMUL NERVOS
olfactivi, receptorii termici, receptorii presiunii, din axoni, dendrite lungi şi ţesuturi asociate.
receptorii durerii etc). Astfel de funcții îndepli- În sistemul nervos central fibrele nervoase sînt
nesc neuronii pseudounipolari și cei bipolari; mielinizate și formează substanța albă.
ü neuroni motori (efectori), care transmit im- În sistemul nervos periferic fibrele nervoase
pulsul nervos prin axon pînă la organele efectoare (axonii neuronilor motori, dendritele lungi ale
(mușchi, glande). Majoritatea neuronilor motori neuronilor pseudounipolari) formează nervii.
sînt multipolari; Grupările de fibre nervoase cu originea din
ü neuroni de asociaţie (intercalari), care preiau măduva spinării alcătuiesc nervii spinali, iar cele
informația de la neuronii senzitivi, o analizează și care pornesc din encefal – nervii cranieni. Nervii
elaborează o reacție de răspuns, pe care o transmit pot fi alcătuiți atît din fibre nervoase mielinizate,
neuronilor motori. cît și amielinizate.
7
Neuron:
ü pseudounipolar
ü senzitiv
Neuron: ü somatic Piele
ümultipolar ü mielinic (organ receptor)
ü de asociație
ü amielinic
Neuron:
ü multipolar
ü motor
ü somatic Mușchi
(organ efector)
Fig. 1.2. Tipuri de neuroni ü mielinic
Sinapse ● spaţiul sinaptic care separă componenta pre-
Conexiunea funcțională dintre un neuron și o sinaptică de componenta postsinaptică (fig. 1.3).
altă celulă se numește sinapsă (din gr. syn – a reuni). Sinapsa electrică asigură transmiterea im-
Prin intermediul sinapselor se realizează transmite- pulsurilor nervoase prin intermediul descărcărilor
rea unidirecțională a impulsului nervos. Fiecare neu- electrice.
ron poate forma de la 1 000 pînă la 10 000 de sinapse.
La nivelul sistemului nervos central neuronii for- Buton axonic
mează sinapse cu alți neuroni, iar la nivelul sistemu- Veziculă
sinaptică terminal
lui nervos periferic – cu alți neuroni sau cu celulele
organelor efectoare (mușchi, glande).
În corespundere cu modul de transmitere a Spaţiul
inpulsului nervos sinapsele au fost clasificate în sinaptic
chimice și electrice.
Sinapsa chimică transmite impulsul nervos Membrana
prin intermediul substanțelor sintetizate în corpul postsinaptică
Membrana
celular, numite neuromediatori. Ea este alcătuită din: presinaptică Neuromediator
● membrană presinaptică a butonului axonic; Receptor
● membrană postsinaptică – un segment al
membranei neuronului sau celulei efectoare; Fig. 1.3. Structura sinapsei chimice
studierea neuronului pe preparate microscopice
L Materiale şi ustensile
U
C ü Microscop.
R ü Micropreparate (fotografii):
A
R “Ţesutul nervos”, “Substanţa cenuşie”, “Substanţa albă”.
E
Activităţi
D 1. Examinează la microscop (pe microfotografii) ţesutul nervos, substanţa cenuşie şi substanţa albă.
E
2. Identifică neuronii și structurile lui: corpul celular, dendritele, axonul, strangulaţiile Ranvier şi
L butonii terminali.
A 3. Clasifică neuronii examinați după morfologie și funcție.
B
O Prezentarea rezultatelor
R
A 1. Desenează neuronii vizualizați la microscop.
T 2. Alcătuiește legenda schemei.
O
R 3. Descrie neuronii vizualizați la microscop, menționînd similaritățile și deosebirile morfologice.
I descris de legea lui Hebb care postulează că, atunci cînd axonul unui neuron transmite impulsuri nervoase
U
altui neuron în mod persistent și repetat, activînd-ul, ca urmare el suferă schimbări, devenind mai eficient.
D Cu cît repetăm mai des un lucru, cu atît el întărește sinapsele și devine obicei.
E
1. Descrie structurile neuronului care sînt implicate în transmiterea impulsului nervos și cele care
C recepționează impulsul nervos.
A 2. Explică în baza structurii neuronului, a sinapsei chimice și a legii lui Hebb, afirmația „Repetarea
Z
este mama cunoștințelor”.
Informaţia despre mediul extern şi intern al or- excitantului, se produce depolarizarea membranei
ganismului este recepţionată şi convertită în impuls (pe suprafaţa ei externă apare sarcina negativă, iar
nervos la nivelul receptorilor. Impulsul nervos este pe cea internă – sarcina pozitivă) şi declanşarea
propagat prin prelungirile neuronilor şi sinapse potenţialului de acţiune.
spre celulele organelor efectoare sau alți neuroni. Apariţia potenţialului de acţiune pe un sector
al membranei cauzează creşterea permeabilităţii
Mecanismul propagării impulsu- pentru ionii de Na+ ai sectorului vecin. Astfel,
lui nervos prin neuron unda de depolarizare şi, corespunzător, potenţi-
Membrana citoplasmatică a neuronului, similar alul de acţiune se transmit prin neuron (fig. 1.4).
membranei citoplasmatice a altor celule, în condiţii Depolarizarea continuă pînă la valoarea potenţia-
de repaus este polarizată. Partea ei externă poartă lul membranar de +40 mV. La atingerea acestei valori
sarcină pozitivă, iar cea internă – negativă, deoa- difuzia ionilor de Na+ este întreruptă, creşte permea-
rece vin în contact cu două soluţii diferite conform bilitatea pentru ionii de K+, are loc repolarizarea şi
componenţei chimice (fig. 1.4). Între suprafeţele restabilirea potenţialului membranar de repaus.
membranei neuronului se stabileşte o diferenţă de La fibrele nervoase lipsite de teacă de mielină
potenţial, numită potenţial de repaus, a cărui valoare propagarea impulsului are loc pe toată lungimea
variază de la 70 mV pînă la –90 mV. membranei axonice, iar la cele cu teacă – prin sal-
Sub acţiunea excitanţilor mediului, membra- turi, la nivelul strangulaţiilor Ranvier (tab. 1.2).
na devine permeabilă pentru ionii de Na+ care Propagarea impulsului nervos poate avea loc doar
SISTEMUL NERVOS
trec din spaţiul extracelular în cel intracelular şi în cazul în care fibra nervoasă corespunde următoa-
impermeabilă – pentru ionii de K+ care se acu- relor legi.
mulează în citoplasmă. Astfel, în locul acţiunii Legea integrităţii nervului. Fibra nervoasă nu
este comprimată, lezată, secţionată sau intoxicată.
Legea conducerii izolate. Fiecare fibră nervoasă
POTENŢIALUL DE REPAUS
conduce impulsul nervos independent de celelalte
fibre din nerv şi din acelaşi fascicul.
Legea conducerii bilaterale. Prin fibrele nervoase
izolate orice impuls poate fi transmis de la corpul
celular spre periferie şi viceversa, prin toate prelungi-
+ + ++ + + ++ + + ++ rile neuronilor. În interiorul organismului, însă, pro-
----
----
----
----
----
---- pagarea are loc strict unidirecţional: de la dendrite 9
+ + ++ + + ++ + + ++ spre corpul celulei şi de la corpul celular spre axon.
O astfel de lege este determinată de sinapse.
POTENŢIALUL DE ACŢIUNE
Tabelul 1.2
Modalități de propagare a impulsului nervos
K+ K+ Na+
Fig. 1.4. Propagarea impulsului nervos prin De la un nod Ranvier la
Mielinice Prin salturi altul
axonul acoperit cu teacă de mielină
-- ++
Mecanismul propagării impulsu- + --
+ -- -- +
-- +
lui nervos prin sinapsa chimică
+ --
+ - -- +
-+ -- Depolarizarea
+ -
+ - + ---
Ca 2+
membranei butonului
Propagarea impulsului nervos la nivelul sinapse- -- +
-- ++ + -
+
Ca2+ terminal şi majorarea
lor chimice are loc prin intermediul neuromediatori- --- ++ Ca2+
-
+ ----
permeabilităţii pentru
lor şi se numeşte neurotransmisie. -
-- +
+ ionii de calciu
--- ++ + -- -- ++
Impulsul nervos provoacă depolarizarea mem- -- + + -- -- +
-- +
+ --
branei butonului terminal şi majorarea permeabili- -- ++ + -
+ -
-- +
-+ --
tăţii ei pentru ionii de Ca2+, care ajunşi în citoplasma + -
2+
+ ---
Ca
-- + + - Ca 2+
SISTEMUL NERVOS
SISTEMUL NERVOS
sînt acoperite de trei membrane protectoare nu-
mite meninge: dura mater, arahnoida şi pia mater.
Dura mater este membrana protectoare exter-
Sistemul Sistemul Sistemul Sistemul nă. La nivelul encefalului ea aderă la oasele craniu-
nervos nervos
periferic
nervos nervos lui în regiunea bazei şi trimite septuri care separă
central
(SNC) (SNP)
vegetativ somatic emisferele mari cerebrale şi cerebeloase. Pe traiec-
tul bolţii craniene dura mater este uşor detaşabilă,
facilitînd astfel formarea hematoamelor epidurale
în caz de traumatisme cu lezarea vaselor sangvine.
Encefal
Dura mater rahidiană este o membrană con-
SNC junctivă fibroasă, separată de peretele canalului
vertebral printr-un spaţiu epidural. Dura mater 11
Măduva rahidiană are aspectul unui tub cilindric, care în
spinării partea superioară trece în dura mater encefalică.
Arahnoida reprezintă o membrană fină con-
junctivă cu aspect de pînză de păianjen. Între ea și
pia mater se află lichidul cefalorahidian.
Nervi
Pia mater este o membrană ce aderă la supra-
SNP faţa encefalului și măduvei spinării. Ea participă la
Ganglioni secreția lichidului cefalorahidian, are rol nutritiv și
nervoși de protecție mecanică.
Spațiul epidural este spatiul dintre dura mater
și peretele osos al craniului și canalului vertebral
cu rol de suport și protecție. Spațiul epidural rahi-
dian este ocupat de ţesut adipos, la nivelul căruia se
fac anesteziile rahidiene epidurale (injectarea unui
agent anestezic).
Lichidul cefalorahidian este o soluție limpede
care provine din plasma sangvină. El transportă
substanţele nutritive spre ţesutul nervos şi meta-
boliţii de la ţesutul nervos. Are rol de protecție și
Fig. 1.6. Componentele sistemului nervos asigură echilibrul presiunii intracraniene.
Măduva spinăriieste localizată în canalul Bulbul rahidianare configuraţia şi structura in-
vertebral, fiind mai scurtă decît acesta deoarece ternă foarte asemănătoare cu cea a măduvei spină-
coloana vertebrală în ontogeneză se dezvoltă mai rii. Substanţa cenuşie este localizată în centru, însă
repede decît măduva spinării. La omul matur nu mai formează două cordoane continue, ci nuclei
ajunge la înălțimea primei sau a celei de-a doua nervoși de la care pornesc nervii cranieni IX-XII.
vertebre lomb are. Diferența de lungime între Căile de conducere ale bulbului rahidian merg nu
coloana vertebrală și măduva spinării cauzează doar ascendent și descendent, dar şi transversal
necorespunderea spațială a regiunilor acestora. (încrucișat), ceea ce permite trecerea impulsurilor
Configurația externă. Măduva spinării are as- nervoase de la partea dreaptă a corpului la emisfe-
pectul unui cordon turtit dorsoventral cu două ra stîngă, de la partea stîngă a corpului la emisfera
intumescențe: cervicală şi lombară. În legătură cu dreaptă și viceversa.
activitatea mîinii ca organ de muncă, intumescen- Puntea Varolio are aspectul unei benzi în care
ţa cervicală este mai dezvoltată decît cea lombară. substanţa cenuşie formează nuclee de la care por-
Structura internă. Măduva spinăriiconține nesc nervii cranieni V – VIII.
cca 100 de milioane de neuroni care formează Cerebelul este constituit din două emisfere
substanța cenușie și substanța albă. şi un segment îngust dispus între ele. La cerebel
Substanţa cenuşie a măduvei spinării prezintă substanţa albă este dispusă în centru, iar cea cenu-
două coloane verticale, care în secțiune transver- şie – la periferie, constituind scoarţa cerebeloasă,
sală au forma literei H sau a unui fluturaș. Fiecare care prezintă circumvoluţiuni înguste ce măresc
coloană are un corn anterior şi un corn posterior. suprafaţa ei pîna la cca 850 cm2.
Coarnele anterioare sînt scurte şi îndepărtate de Creierul mediu (mezencefalul) este constituit
suprafaţa măduvei, iar cele posterioare – subţiri şi din substanța albă care formează căile de con-
lungi. Funcţional, coarnele anterioare sînt moto- ducere și substanța cenușie care include nuclei
rii, iar cele posterioare – senzitive (fig. 1.7). nervoși ai nervului cranian III și IV (fig. 1.8).
Substanţa albă este dispusă la periferia măduvei Creierul anterior (creierul propriu-zis) este con-
spinării, în jurul celei cenuşii. Ea este formată din stituit din diencefal şi telencefal (fig. 1.8).
fascicule de fibre nervoase, care în funcţie de direc- Diencefalul se află sub emisferele cerebrale și
ţia de propagare a impulsului nervos se împart în: include: talamusul, metatalamusul, epitalamu-
ü căi nervoase ascendente, care merg spre en- sul și hipotalamusul care coordonează un șir de
cefal (fibrele sensibilităţii); funcții vitale ale organismului.
ü căi nervoase descendente, care merg de la Telencefalul acoperă segmentele encefalice,
encefal (fibrele motricităţii). fiind constituit din: creierul olfactiv, nucleele ba-
Encefalul este localizat în cutia craniană și zale (aglomerări de substanţă cenuşie localizată în
reprezintă o continuitate a măduvei spinării. El este profunzimea emisferelor) și scoarţa cerebrală.
format din cca 100 miliarde de neuroni. Conexiunea Scoarța cerebrală este formată din substanță
între măduva spinării și encefal este la nivelul osului cenușie care include șase straturi de neuroni diferiți
occipital. Encefalul prezintă trei regiuni morfologice: ca formă, mărime și funcție. În corespundere cu
12 creierul posterior, creierul mediu şi creierul anterior. stratul de neuroni care prevalează, scoarța prezintă
Creierul posterior este format din bulbul rahidi- cîteva zone funcționale, numite zone corticale.
an, puntea Varolio şi cerebel (fig. 1.8). Meninge
SISTEMUL NERVOS
Corn posterior
cenușie
Substanța
Corn anterior albă
anterior
Creierul
Telencefalul
Diencefalul
Pia mater
Meninge
Mezencefalul
Arahnoida (Creierul mediu)
Dura mater
Puntea
Varolio
posterior
Creierul
Cerebelul
Bulbul
rahidian
Măduva spinării
Fig. 1.7. Măduva spinării Fig. 1.8. Encefalul
Sistemul nervos periferic este alcă- Cunoaşterea acestor arii este semnificativă în
tuit din nervi și ganglioni nervoși. procesul de diagnosticare a afecţiunilor nervilor.
Nervii sînt formați din fibre nervoase Nervii spinali, din punct de vedere funcţional,
mielinice, ţesut conjunctiv, cu rol de izolator şi vase reprezintă un nerv mixt, constituit din fibre mo-
sangvine, care le asigură cu O2, substanţe nutritive torii şi senzitive.
şi înlătură deşeurile. În funcție de locul de origine ei Nervii cranieni. Cutia craniană este străbătută
se împart în nervi spinali și nervi cranieni. de 12 perechi de nervi simetrici senzitivi, motori şi
Nervii spinali au origine în măduva spinării şi micşti, care pornesc de la encefal.
reprezintă căile de conducere a impulsului nervos Ganglionii nervoşi reprezintă aglomerări de
de la organele senzitive spre măduva spinării şi de corpi celulari, dendrite şi celule gliale. Ei asigură
la măduva spinării spre organele efectoare. Fiecare conexiunea dintre diferite structuri ale sistemului
din cele 31 de perechi de nervi spinali constă din nervos, analiza intermediară a impulsurilor ner-
două rădăcini nervoase (anterioară şi posterioară), voase şi coordonarea activităţii organelor interne.
trunchi nervos şi ramuri nervoase (fig. 1.9). Ganglionii nervoşi sînt clasificaţi în ganglioni
Rădăcina anterioară este formată din axonii senzitivi şi ganglioni motori (fig. 1.10).
neuronilor motori, ale căror corpuri şi dendrite se Ganglionii nervoşi senzitivi sînt localizaţi pe tra-
află în substanţa cenuşie a măduvei spinării (fig. 1.9). iectul rădăcinilor posterioare ale măduvei spinării
Rădăcina posterioară este alcătuită din pre- şi sînt constituiţi din corpii neuronilor senzitivi.
lungirile şi corpul celular al neuronilor senzitivi. Ganglionii nervoşi motori includ corpii neuro-
Convenţional, rădăcina posterioară poate fi îm- nilor vegetativi prin care informaţia de la sistemul
părţită în trei segmente ce diferă morfofuncţional: nervos central este propagată spre organele interne.
ü axonii neuronilor senzitivi, care pătrund în În funcție de localizare ganglionii nervoși motori
cornul posterior al substanţei cenuşii; formează trei tipuri (fig. 1.10):
ü ganglionul senzitiv (spinal), format din cor- ü ganglioni paravertebrali aranjați în două lan-
SISTEMUL NERVOS
purile celulare ale neuronilor senzitivi; ţuri de ambele părţi ale coloanei vertebrale;
ü dendritele neuronilor senzitivi, care pleacă ü ganglioni prevertebrali localizaţi în apropie-
spre organele senzitive (fig. 1.9). rea vaselor sangvine mari abdominale;
Trunchiul nervului se formează prin alăturarea ü ganglioni terminali din pereții viscerali.
rădăcinii anterioare celei posterioare. De regulă, el
este scurt (cca 1 cm), iar după ce penetrează spaţiul
Ganglion senzitiv
intervertebral se împarte în patru ramuri nervoase,
care se ramifică în limitele unei zone cutanate sau
musculare, împărţindu-le în arii (zone).
Ganglion senzitiv Rădăcină posterioară
Ganglion 13
Trunchi paravertebral
nervos
Neuron
senzitiv Ganglion prevertebral
Rădăcină
anterioară Neuron motor
Fig. 1.9. Structura nervului spinal Fig. 1.10. Ganglioni nervoşi
1. Explică funcțiile sistemului 5. Prezintă într-un tabel 8. Analizează din punct de vedere
nervos al omului. deosebirile dintre nervii funcţional diferenţele dintre
spinali și cei cranieni. diametrul transversal al regiunilor
2. Numește părțile
măduvei spinării:
componente ale SNC și SNP. 6. Alcătuiește o schemă cu titlul:
ü regiunea cervicală – 13–14 mm;
„Structura morfologică a
3. Descrie structurile de ü regiunea toracală – 10 mm;
encefalului”.
protecție ale SNC. ü regiunea lombară – 12 mm.
7. Identifică nervii, a căror
4. Descrie morfologia și 9. Explică urmările traumatismului
traumatism va cauza pierderea
funcția neuronilor care unui ganglion senzitiv.
capacităţii de deglutiţie.
formează rădăcinile
nervoase.
NERVII CRANIENI
I II
III
IV
V
VI
VII
VIII
XI IX
XII
X
Secreţia salivei şi a
Glandele salivare lacrimilor
VIII. Vestibulocohlear Celulele auditive din organul Corti Sensibilitatea auditivă
(senzitiv) Celulele senzitive din macule şi creste Echilibrul
Muşchii superiori ai faringelui Deglutiţia şi fonaţia
IX. Glosofaringian (mixt) Mucoasa linguală Sensibilitatea gustativă
Glanda parotidă Motricitatea viscerelor
Muşchii superiori ai faringelui Deglutiţia
Muşchii laringelui
X. Vag(mixt) Mucoasa linguală Sensibilitatea gustativă
Secreţia salivară
Viscere toracale şi abdominale
I. ANESTEZIA EPIDURALĂ
Anestezia epidurală reprezintă o injectare de anestezic local în spațiul epidural. Anestezicul este o substanță
care inhibă terminațiile și fibrele nervoase senzitive. În urma acestei proceduri amorțește partea inferioară
a locului unde s-a efectuat infiltrarea anestezicului, eliminînd, astfel, durerile provocate, spre exemplu, de
contracțiile uterului în timpul travaliului.
SISTEMUL NERVOS
În baza rezultatelor obținute Magendie, în 1824, a confirmat concluziile făcute de Bell referitor la faptul
că rădăcinile nervilor spinali au funcții diferite. François Magendie în rezultatul experimentelor efectuate a
descoperit funcțiile rădăcinilor anterioare și a celor posterioare. Astfel el a infirmat deducțiile lui Bell referitoare
la funcțiile fiecărei rădăcini a nervului spinal.
1. Numește tipurile de neuroni și părțile lor componente care formează rădăcinile nervilor spinali.
2. Estimează comportamentul cîinilor, cărora Magendie le-a secționat: rădăcina posterioară,
rădăcina anterioară sau ambele rădăcini ale nervilor din regiunea lombară a măduvei spinării.
*Nervii acestei regiuni inervează membrele posterioare.
3. Completează legea Bell-Magendie cu noțiunile corecte:
Fibrele nervoase ( ... ) merg pe calea rădăcinilor posterioare ale măduvei spinării, iar fibrele
nervoase ( ... ) merg pe calea rădăcinilor anterioare. 15
1. Numește structurile măduvei spinării care, fiind afectate (lezate), nu mai propagă impulsurile
nervoase spre encefal și de la encefal.
2. Un pacient (A), ca urmare a traumatismului la nivelul vertebrelor cervicale (C3) a suferit o
leziune a măduvei spinării, iar alt pacient (B) are o leziune a măduvei la nivelul T8.
2.1. Indică segmentul măduvei spinării (pentru ambii pacienți), începînd cu care simțurile și
mișcările se vor diminua sau vor fi pierdute total.
2.2. Care dintre pacienți va avea o abilitate mai mică a perceperii simțurilor și a mișcărilor?
SISTEMUL NERVOS SOMATIC
4
§ ŞI VEGETATIV
Sistemul nervos, din punct de vedere funcţional, Sistemul nervos vegetativ (auto-
a fost clasificat în sistemul nervos somatic şi siste- nom) coordonează funcțiile organelor interne:
mul nervos vegetativ (tab. 1.3). contracția/relaxarea mușchilor netezi din pereții
Sistemul nervos somatic este respon- organelor interne; secreția glandelor endocrine; ac-
sabil de recepţionarea stimulilor externi şi de miş- tivitatea cardiacă; metabolismul energetic; sistemul
cările voluntare ale corpului. El este alcătuit din: imun. Activitatea sistemului nervos vegetativ este
ü centrii nervoşi din encefal şi măduva spinării involuntară şi are caracter continuu, producîndu-
și căi nervoase; se atît în timp de veghe, cît şi în timpul somnului.
ü fibre nervoase senzitive (aferente) care conduc Sistemul nervos vegetativ include:
informaţia de la organele de simţ spre SNC; ü centrii nervoși vegetativi, localizați în madu-
ü fibre nervoase motorii (eferente) care duc vă, bulbul rahidian și mezencefal;
impulsul nervos de la SNC spre muşchii scheletici ü fibrele nervoase vegetative senzitive (aferente)
(fig. 1.11). care conduc informația de la organele interne spre
Neuromediatorul neuronilor sistemului ner- centrii nervoși și sînt incluse în nervii cranieni (III,
vos somatic este acetilcolina. VII, IX, X) și nervii spinali;
ü fibrele nervoase vegetative motorii (fibre
SNC Organe de eferente) care sînt formate din doi neuroni: pregan-
simț glionar și postganglionar.
Calea aferentă Ganglionii nervoși vegetativi sînt localizați în
lanțul paravertebral, la anumită distanță de coloana
vertebrală (prevertebral) sau în pereții organelor
Muşchi interne (ganglioni terminali).
scheletici
Sistemul nervos vegetativ, în funcţie de particu-
Calea eferentă
larităţile morfofuncţionale, prezintă sistemul nervos
Fig. 1.11. Neuronii căilor nervoase ale SNS simpatic şi sistemul nervos parasimpatic (tab. 1.4).
Tabelul 1.3
Deosebirile esențiale dintre sistemul nervos somatic și sistemul nervos vegetativ
Sistemul nervos somatic Sistemul nervos vegetativ
Acțiunea Voluntară Involuntară
16
Mezencefal
Localizarea centrilor Encefal Bulbul rahidian
nervoși Măduva spinării Puntea Varolio
SISTEMUL NERVOS
Măduva spinării
Localizați în pereții organelor interne:
• baroreceptori localizați în pereții
vaselor sangvine și inimii;
Receptorii Receptorii organelor de simț • receptorii conținutului de oxigen;
• osmoreceptorii;
• glucoreceptorii
Doi neuroni:
Căile nervoase motorii Un neuron mielinic • preganglionar mielinic
(eferente) • postganglionar amielinic
Acetilcolina
Neuromediatorii Acetilcolina Adrenalina
Noradrenalina
SISTEMUL NERVOS
Neuronii preganglionari au axonul mai scurt
comparativ cu cel postganglionar. parasimpatică cu aceeași acțiune.
Locația centrilor nervoși și a corpilor Măduva spinării: regiunea Mezencefal Bulbul rahidian
celulari ai neuronilor preganglionari toraco-lombară Puntea Varolio Măduva spinării
Lungimea axonului postganglionar în Scurt Lung
raport cu cel preganglionar
Ganglionii paravertebrali și
Locația ganglionilor nervoși Ganglionii terminali
prevertebrali
C
A ü sistemul nervos somatic (receptorul, nervul aferent extern, localizarea centrului nervos, nervii
Z eferenți, organele efectoare, neuromediatorul, reacția de răspuns);
ü sistemul nervos vegetativ (componenta simpatică sau parasimpatică: tipurile de ganglioni,
localizarea lor, tipul, localizarea ganglionilor, neuromediatorii etc.)
SISTEMUL NERVOS
ambiant şi formarea reacţiei de răspuns la excitaţiile ü au un caracter temporar şi se formează la
factorilor acestuia. fiecare individ în parte, deci sînt individuale;
Neuronii motori (fibre eferente) conduc ü sînt dobîndite în cursul vieţii prin experienţă.
impulsul nervos de la sistemul nervos central spre Reflexele condiţionate se formează în anumite
organele efectoare. condiţii de mediu, ca consecinţă a constituirii co-
Organele efectoare desfăşoară reacţia de nexiunilor temporare dintre diferiţi centri nervoşi
răspuns în funcţie de stimulul iniţial. corticali. Odată cu modificarea condiţiilor, conexi-
unile formate dispar şi iau naştere altele corespun-
Tipuri de reflexe zătoare cerinţelor noi.
Activitatea organismului uman este asigurată Formarea reflexelor condiţionate se poate ur-
de diverse reflexe: reflexe necondiţionate (reflexe mări la copii, care în momentul naşterii posedă
înnăscute); reflexe condiţionate (reflexe dobîndite); doar reflexe necondiţionate. Odată cu dezvoltarea, 19
reflexe somatice; reflexe vegetative etc. în scoarţa cerebrală se formează conexiuni ner-
Reflexele necondiţionate au centrii nervoşi voase noi sub acţiunea diferitor excitanţi (vizuali,
localizaţi în măduva spinării, trunchiul cerebral, regi auditivi, tactili etc.), care asigură adaptarea copi-
unea subcorticală şi se caracterizează prin faptul că: lului la condiţiile mediului. La copii conexiunile
ü există în momentul naşterii; nou-formate la nivelul scoarţei cerebrale consti-
ü reprezintă o moştenire de la strămoşi; tuie rezultatul procesului de educaţie şi instruire.
ü sînt proprii tuturor reprezentanţilor aceleiaşi Reflexele condiţionate sînt prioritare în adapta-
specii şi se mai numesc reflexe de specie; rea organismului la mediul extern. Ele favorizează
ü sînt relativ constante şi apar ca răspuns la ex- localizarea hranei, evitarea la timp a pericolului,
citaţii adecvate, aplicate pe acelaşi cîmp receptor. înlăturarea unui agent nociv etc.
Reflexele necondiţionate (secreţia salivară la Reflexul somatic reprezintă răspunsul relativ
introducerea hranei în cavitatea bucală, clipitul, rapid şi previzibil al organismului la factorii mediului
suptul, respiraţia, dilatarea şi micşorarea pupilei extern. Organul efector al reflexelor somatice sînt
etc.) sînt legate de funcţiile de relaţie, de nutriţie muşchii scheletici. Arcurile reflexe somatice sînt:
şi de reproducere. Ele sînt independente (se păs- ü monosinaptice, în cadrul cărora neuronul
trează şi în urma afectării scoarţei cerebrale) şi senzitiv formează sinapse pe neuronul motor (re-
integrează organismul în mediul extern, însă nu flexe de extensiune);
îi pot asigura existenţa. Aceste particularităţi au ü polisinaptice – neuronul senzitiv formează
fost demonstrate experimental în urma extirpării sinapse pe unul sau cîţiva neuroni intercalari, iar
scoarţei cerebrale la cîine. aceştia – pe neuroni motori (reflexe de flexie).
În cazul reflexelor de extensiune (miostatic, Reflexul de flexie este provocat de acţiunea
patelian), excitaţiile sînt transmise prin neuronii agentului dăunător asupra unei părţi a corpului.
senzitivi spre măduvă, de unde, prin neuronii De exemplu, dacă atingem mîna de un corp fier-
motori, vin impulsuri spre muşchi şi provoacă binte, se produce imediat flexia membrului superi-
contracţia lor. or şi retragerea mîinii de pe acesta (fig. 1.13).
reflexe osteotendinoase
S Reflexul bicipital (C5–C6) se execută prin
T percutarea tendonului mușchiului biceps la ni-
U velul plicii cotului, subiectul avînd antebrațul
D
ușor flectat pe braț, susținut de examinator. Se
I
obține ca răspuns flexia antebrațului pe braț, ca
U
urmare a contracției mușchiului biceps brahial.
D Reflexul patelar (L2–L4) (se execută prin
E percutarea tendonului patelian, subiectul fi- Fig. 1.13. Reflexe somatice
ind în poziție șezînd la marginea scaunului. Se obține ca răspuns extensia gambei pe coapsă, ca urmare a
C contracției mușchiului cvadriceps.
A
Z 1. Identifică componentele arcului reflex bicipital și patelar prezentate în text și schemă.
2. Descrie arcurile în funcție de: localizarea centrilor nervoși, numărul de neuroni, reacția de
răspuns.
3. Realizează practic aceste reflexe, utilizînd ciocanul medicinal. Înregistrează intervalul de timp
intre stimul si reacția de răspuns; distanța de flexie și extensie a membrelor.
4. Compară rezultatele reflexelor executate la difeirte persoane.
5. Identifică hiperreflexia (exagerarea reflexului) și hiporeflexia (diminuarea reflexului).
SISTEMUL NERVOS
organului auzului şi echilibrului, cavităţii bucale, aceste mişcări, influenţînd defecaţia şi micţiunea.
pielii feţei, organelor cavităţii toracale (inima, vase ü Centrii hipotalamici reglează secreţia hor-
sangvine şi plămîni) şi de la receptorii unor organe monilor gonadotropi de către lobul anterior al
abdominale (stomac, pancreas, ficat şi căile biliare, hipofizei, hormoni care influenţează dezvoltarea
intestinul subţire), şi fibrele eferente, care pornesc caracterelor sexuale primare şi secundare. Prin
de la neuronii bulbari, inervează toţi muşchii şi conexiunile nervoase pe care le formează cu mă-
glandele feţei, inima, bronhiile, laringele, esofagul, duva spinării şi scoarţa cerebrală, hipotalamusul
stomacul, pancreasul, ficatul şi intestinul. influenţează funcţiile sexuale. Astfel, o emoţie
Metencefalul (puntea Varolio şi cerebelul).
puternică poate opri sau provoca menstruaţia, iar
Puntea Varolio realizează funcţia reflexă la la bărbaţi poate determina impotenţa sexuală.
nivelul nucleilor nervoși, contribuind la reglarea ü Hipotalamusul reprezintă sediul centrilor
secreţiei lacrimale, salivaţiei, masticaţiei, refle- nervoşi ai stărilor afective ale conştiinţei (expresi- 21
xului corneean, reflexului auditivopalpebral, ile feței, iritaţie, mînie, frică, melancolie, plăcere,
secreţiilor sudorală şi sebacee ale feţei şi pielii rîs, roşeaţa feţei, accelerarea pulsului etc.).
capului, contracţiei muşchilor feţei (mimica ex- Echilibrul Termoreglare Comportamentul
presivă), mişcării de lateralitate a globilor oculari, hidric nutriţional
tonusului muscular şi, în unele condiţii, reflexului Activitatea
mişcărilor respiratorii. vezicii urinare
Funcţia de conducere este asigurată de numeroase Centrul
fibre care constituie substanţa albă a punţii. respirator
Cerebelul este organul de adaptare a organis- secundar
mului la gravitaţie şi inerţie. El are legătură direc- Accelerarea
tă cu coordonarea mişcărilor corpului. Cerebelul cardiacă şi
este responsabil de menţinerea echilibrului cor- vasoconstricţia
pului şi coordonarea mişcărilor. Reducerea
Mezencefalul este locația nucleului nervului activităţii
oculomotor comun (III) şi nucleului nervului trohlear cardiace
(IV), centrele reflexelor de orientare a globului ocular
spre lumină şi de orientare în direcţia producerii unui Centrul respirator
sunet. El realizează, de asemenea, funcţii semnifi-
Fig. 1.15. Funcţii vitale ale centrilor nervoşi
cative în distribuţia normală a tonusului muscular
encefalici
ü Unii centri hipotalamici asigură echilibrul Scoarţa cerebrală îndeplineşte funcţii senzori-
hidric, coordonînd secreţia hormonului antidiu- ale şi senzitive, motorii, psihice etc. localizate în
retic de către lobul posterior al hipofizei. Lezarea diferite zone corticale (fig. 1.16).
lor duce la apariţia diabetului insipid (eliminarea Funcţia senzorială este realizată la nivelul zo-
excesivă a apei şi senzaţia permanentă de sete). nelor corticale olfactivă, gustativă, vizuală, auditi-
ü În hipotalamus se află centrul foamei. vă, care recepţionează excitaţiile corespunzătoare
Lezarea lui provoacă obezitatea. de la organele de simţ. La nivelul acestor zone
ü Hipotalamusul întreţine tonusul scoarţei excitaţiile sînt analizate şi transformate în senzaţii
cerebrale prin excitaţiile care vin de la analizatorii gustative, vizuale, auditive, olfactive, tactile etc.
senzoriali (optic, acustic şi olfactiv) sau prin ex- Funcţia senzitivă este asigurată de zone cor-
citaţii senzitive exteroreceptive şi propioreceptive. ticale care recepţionează excitaţiile tactile de
În aşa mod, centrii hipotalamici menţin starea de durere, temperatură şi mioartrokinetice. Proiecţia
veghe, iar înlăturarea lor duce la micşorarea tonu- corticală a excitaţiilor senzitive schematic poate fi
sului scoarţei cerebrale şi provoacă somnul. identificată cu un om – homunculus senzitiv.
ü Hipotalamusul protejează organismul uman Funcţia motorie a zonelor corticale constă în
de supraîncălzire şi de răcire. La creşterea tempe- reglarea motilităţii voluntare rapidă, precisă şi
raturii mediului extern se produce vasodilatarea coordonată a musculaturii scheletice din partea
cutanată, sporeşte transpiraţia şi respiraţia. La opusă a corpului. Reprezentarea corticală a zonei
scăderea temperaturii mediului extern are loc motorii – homunculus motor.
vasoconstricţia, ridicarea firelor de păr, se produc Funcţia psihică este realizată de zonele asoci-
frisoane şi se reduce intensitatea respiraţiei. ative, care asigură conexiunea dintre diferite zone
Telencefalul (creierul olfactiv, nucleii bazali şi corticale.
scoarţa cerebrală) este specializat în realizarea func- ü Zonele asociative motorii dirijează mişcările
ţiilor, care au semnificaţie vitală pentru organism. învăţate în cursul vieţii. Ca exemplu pot servi:
Creierul olfactiv formează simţul mirosului zona asociativă a vorbirii şi zona asociativă a scri-
şi a funcţiilor vegetativ-olfactive legate de acesta sului, care se formează prin educaţie.
(modificări respiratorii, modificări ale mişcărilor sto- ü Zona asociativă a vorbirii coordonează mişcă-
macului, ale tensiunii arteriale, mişcări de lingere, de rile de pronunţie a cuvintelor şi le face să se succeadă
masticaţie, deglutiţie, salivaţie, micţiune). într-o anumită ordine. Dacă aceasă zonă este leza-
Nucleii bazali coordonează mişcările involun- tă, individul, deși înțelege tot, nu mai poate vorbi.
tare (mimica feţei în procesul vorbirii). Această stare se numeşte afazie.
vizuale
SISTEMUL NERVOS
Lobul
zonele asociative
Homunculus senzitiv
informaţiei spre
Zonele vizuale
Zone
asociative
prefrontale
Zonele auditive
Lobul temporal
Auzul Zonele asociative auditive
SISTEMUL NERVOS
Rolul cerebelului şi al creierului mediu în menţinerea echilibrului corpului
L Activităţi
U
C 1. Stai în picioare aranjînd un picior în faţa celuilalt, astfel încît degetul mare al unui picior să se
R atingă de călcîiul celuilalt picior.
A
R 2. Ridică braţele la piept şi apropie umerii.
E 3. Străduie-te să menţii această poziţie incomodă maximal posibil (pînă vei pierde echilibrul).
D Prezentarea rezultatelor
E
L
1. Descrie mişcările elevului pe parcursul experimentului (oscilaţiile corpului, pierderea poziţiei
A corpului, mişcările membrelor sau ale picioarelor care menţin echilibrul).
B 23
O 2. Identifică pe mulaje, tabele sau pe schemele encefalului, executate de tine, localizarea centrilor
R nervoşi, care asigură menţinerea poziţiei verticale a corpului în timpul pierderii echilibrului.
A
T 3. Formulează o concluzie vizavi de rolul cerebelului şi al mezencefalului în menţinerea poziţiei
O
R verticale a corpului în timpul pierderii echilibrului.
Învăţarea este procesul de preluare a infor- Sensibilizarea este o formă de învăţare în cazul
maţiilor şi acumulare a cunoştinţelor prin memo- căreia, creierul învaţă să primească rapid informa-
rarea și selectarea a ceea ce este util de ceea ce este ţiile utile, importante, cum ar fi cele ale durerii, ale
inutil sau periculos în scopul elaborării reacţiilor emoţiilor pozitive etc. La baza sensibilizării este
comportamentale şi neuropsihice adecvate. fenomenul de facilitare sinaptică, care este opusul
Învăţarea este de două tipuri (după Krumboltz): inhibiţiei sinaptice.
învăţare neasociativă, care se bazează pe repetare Învăţarea asociativă se realizează în urma
SISTEMUL NERVOS
şi experienţă, şi învăţare asociativă, învăţarea prin asociaţiilor formate dintre diferite zone ale scoarţei
reacţie la stimuli, prin observarea unor modele cerebrale prin intermediul:
sau prin îmbinarea a două evenimente. ü reflexelor condiţionate clasice, care reprezin-
Învăţarea neasociativă se realizează în lipsa tă o formă de învăţare asociativă;
unor relaţii dintre stimulii de habituare (obişnuinţă) ü condiţionării instrumentale – un tip de învă-
şi sensibilizare. ţare ce formează reflexe în lipsa excitantului.
Habituarea este proprietatea creierului de a învăţa La oameni, învăţarea instrumentală se manifes-
să ignore informaţiile neesenţiale din debitul infor- tă în diferite situaţii. Spre exemplu, atunci cînd un
maţional mare. Spre exemplu, dacă mergeţi la un elev este lăudat pentru rezultate frumoase la învă-
prieten care locuieşte lîngă gară, aeroport sau o şosea ţătură, el va tinde să obţină rezultate similare şi în
foarte aglomerată, iniţial veţi avea impresia că sînteţi continuare, poate chiar şi mai bune.
într-un vacarm imens, ulterior însă veţi observa că Animalele de circ învaţă să execute anumite 25
aceste sunete intense nu vă mai deranjează, pentru ordine prin condiţionarea instrumentală. Tot prin
că nici nu le mai observaţi. Sau, auzind pe neaştep- acest mod de condiţionare au fost învăţaţi porumbeii
tate un sunet, întoarceţi capul în direcţia respectivă şi să caute naufragiaţii. De fiecare dată cînd observă
constataţi că este ceva ce nu vă priveşte deloc. Atunci în largul mării culori roşii, portocalii sau galbene
cînd acelaşi sunet se va repeta este puţin probabil că (culorile convenţionale de S.O.S. şi ale vestelor de salvare),
veţi mai reacţiona. Habituarea poate fi explicată prin porumbeii apasă pe anumite butoane de pe corăbiile
procesul de inhibiţie sinaptică, adică sinapsele nu de salvare şi sînt recompensaţi cu hrană delicioasă
transmit către creier acele semnale care nu sînt cu atunci cînd direcţia pe care o indică este justă.
adevărat importante la momentul respectiv. Ambele forme de învăţare se realizează simultan.
SISTEMUL NERVOS
de diverse genuri de activitate în care predomină de somn etc. Această stare apare la persoanele care
activitatea sistemului nervos central. La realizarea muncesc neraţional, în lipsa unui program etc.
STUDIU DE CAZ
Analizează informaţia din schema de mai jos şi stabileşte efectele de agonie şi inhibiţie ale drogurilor şi
medicamentelor. Prezintă argumente pentru fiecare opţiune şi cîte un exemplu de substanţe (medicamente,
droguri) cu astfel de acţiuni.
Blochează degradarea
neuromediatorilor în spaţiul Blochează activitatea recep-
sinaptic şi reîntoarcerea lor în torilor şi, ca urmare, efectul
butonul terminal. neuromediatorilor.
RECAPITULARE
SISTEMUL NERVOS
Electrice
S
i Neuro-neuronale
n Axo-somatice,
a
p Chimice
s Neuro-tisulare
Neuro-musculare
e
Neuro-glandulare
28 Celule Schwann
ü
Ț Neuroni ü
ü
SISTEMUL NERVOS
e
s Astrocite
u ü
t ü
ü
n Oligodendrocite
e Neuroglia ü
(celule gliale) ü
r
v Celule microgliale
o ü
s
Celule ependimale
ü
ü
RECAPITULARE
SISTEMUL NERVOS
Sistemul nervos central
Senzitivi Paravertebrali
SISTEMUL NERVOS
Ganglioni
Motori Prevertebrali
Terminali
Spinali
Nervi
Cranieni
ü
ü
ü
29
Sistemul nervos vegetativ Sistemul nervos somatic
Acțiune Acțiune
Centrii nervoși Centrii nervoși
Receptorii
Receptorii Căile nervoase
Căile nervoase
Neuromediator
Neuromediatorii: Organe efectoare:
2. Desenează un lanţ format din trei neuroni: senzitiv, de asociere și motor. Indică prin săgeţi direcţia de
propagare a impulsului nervos.
5. Analizează comparativ structura sistemului nervos somatic şi a sistemului nervos vegetativ avînd ca
repere: organele efectoare, neuromediatorii, căile aferente, căile eferente, ganglionii.
6. Estimează modificările activității unui neuron, ai cărui butoni terminali sînt expuşi în soluții de EDTA (o
30 substanţă chimică care fixează ionii de calciu din mediul extern). În baza estimărilor făcute formulează
o concluzie despre rolul ionilor de Ca2+ în activitatea creierului.
SISTEMUL NERVOS
7. Numeşte zona corticală traumatizată şi funcţia scoarţei cerebrale care este dereglată (reflexă sau de
conducere) la indivizii ce suferă de agnozie tipică (surditate verbală). Descrie comportarea acestor
indivizi.
2 RECEPŢIA
SENZORIALĂ
Sistemul senzorial la om
Analizatorul auditiv la om
Analizatorul vestibular la om
Analizatorul cutanat la om
Analizatorul gustativ și olfactiv la om
Analizatorul vizual la om
Igiena și disfuncțiile sistemului
senzorial la om
§
9 SISTEMUL SENZORIAL LA OM
RECEPŢIA SENZORIALĂ
olfactiv scade. În fiecare dintre aceste cazuri are sau evenimentelor).
Analizatorul auditiv permite omului să perceapă Receptorul auditiv este format din urechea
lumea sunetelor, să comunice cu semenii săi, să-și externă, urechea medie şi urechea internă (fig. 2.2).
dezvolte proprietățile cognitive și să se integreze în Urechea externă este un organ par care
societate. Analizatorul auditiv realizează următoa- recepţionează şi amplifică energia undelor sonore,
rele funcţii majore: astfel sporind sensibilitatea auditivă. Ea este formată
ü depistarea și recepţia sunetelor din mediu; din: pavilion, conduct auditiv extern și timpan.
ü transformarea sunetelor în impulsuri nervoase; Pavilionul urechii este aşezat pe părţile late
ü conducerea impulsurilor nervoase spre encefal; roinferioare ale capului. El captează sunetele venite
ü stocarea şi analiza impulsurilor nervoase în din direcții diferite şi le orientează prin conductul
vederea elaborării reacţiilor de răspuns. auditiv extern spre membrana timpanică. Formă
Părțile componente ale analizatorului auditiv neregulată a pavilionului asigură recepţionarea
sînt: receptorul auditiv (urechea externă, internă și undelor sonore din orice direcţie.
medie), calea nervoasă (ramura auditivă a nervului Conductul auditiv extern transmite undele
cranian VIII, nucleii și fibrele din bulbul rahidian, sonore primite de la pavilion spre timpan. El func-
puntea Varolio și talamus), cortexul auditiv. ţionează ca un tub rezonator închis, sporind intensi-
tatea sunetelor de la 2 pînă la 5 dB.
Receptorul auditiv Conductul auditiv extern este căptuşit cu firi-
Stimulul natural al receptorului auditiv este şoare de păr, iar glandele sebacee şi ceruminoase,
sunetul, care prezintă vibraţii ale moleculelor aeru- din dermul lui, secretă cerumen. Firişoarele de păr
lui. Sunetele recepţionate de receptorul auditiv pot și cerumenul protejează regiunile profunde ale ure-
fi muzicale şi zgomote, şi se caracterizează printr-o chii externe de pătrunderea prafului, insectelor etc.
anumită intensitate (decibeli – dB) şi frecvenţă Timpanul separă urechea externă de cea medie.
(hertzi – Hz). Urechea adolescentului poate percepe Fiind o structură elastică cu grosimea de 0,1 mm,
sunete, ale căror vibraţii au frecvenţa între 16 Hz şi timpanul vibrează sub influenţa undelor sonore,
20 kHz. Pe măsură ce omul înaintează în vîrstă, li- propagîndu-le oscioarelor din urechea medie.
mita superioară scade, la bătrîni fiind de 12–14 kHz. Urechea medie include cavitatea timpanică şi
Totalitatea sunetelor cuprinse între aceste limite sistemul de oscioare (fig. 2.2). Ea transmite vibraţiile
alcătuieşte scara sonoră (cîmpul auditiv). sonore de la timpan la urechea internă şi adaptează
Urechea medie
34 Ciocănașul Nicovala
Scărița
Cavitatea
RECEPŢIA SENZORIALĂ
timpanică
Urechea internă
Canale semicirculare
Conductul
auditiv extern
Trompa lui
Timpanul Eustachio
Fereastra Fereastra
ovală rotundă
RECEPŢIA SENZORIALĂ
sînt articulate între ele, formînd un lanţ. Ele se leagă marea poziţiei cililor, depolarizarea membranei
de pereţii cavităţii timpanului prin ligamente care le citoplasmatice și apariția potențialului de acțiune;
menţin poziţia. În membrana timpanică se sprijină ü potențialul de acțiune este transmis dendri-
ciocănaşul, apoi urmează nicovala şi scăriţa, ce se telor neuronilor bipolari.
sprijină cu baza în fereastra ovală. Undele sonore cu frecvență joasă provoacă
Sistemul de oscioare preia sunetul de la timpan, vibrația membranei bazilare din apropierea fe-
sporeşte intensitatea sunetelor slabe, asigurînd restrei ovale și rotunde, cele cu frecvență medie –
astfel recepţionarea lor sau micşorează intensitatea segmentul mediu al membranei bazilare, iar undele
sunetelor puternice, protejînd urechea internă de cu frecvență înaltă activează segmentul terminal al
acţiunea sunetelor puternice. membranei bazilare.
Urechea internă constă din labirintul osos şi
Oscioarele
labirintul membranos, care prezintă aceleaşi structuri: auditive Fereastra
canale semicirculare, vestibulul și melcul. Labirintul ovală Membrana
membranos se află în interiorul labirintului osos, bazilară 35
fiind separat de el prin perilimfă, care-l protejează de
acţiunea factorilor mecanici şi termici. El este umplut
cu un lichid, numit endolimfă.
În interiorul melcului osos se află membrana
bazilară, formată din cca 50 000 de coarde acustice Timpanul Fereastra
(fibre microrezonatoare), care corespund unui rotundă Perilimfă Melcul osos
anumit număr de vibraţii, similar coardelor unui
Membrana
Celule tectoria
senzoriale Unda vibraţiei perilimfei Unda vibraţiei endolimfei
auditive
Membrana
bazilară Membrana
tectorie
Membrana Dendritele
bazilară neuronilor
bipolari Fig. 2.4. Propagarea undelor sonore prin
Fig. 2.3. Organul Corti urechea medie şi urechea internă
Calea nervoasă a sensibilităţii auditive din partea dreaptă la nivelul trunchiului cerebral.
conduce informația de la receptorul auditiv spre Butonii acestor axoni formează sinapse cu neuronii
structurile nervoase superioare. Ea este constituită din nucleii cohleari din puntea Varolio (fig. 2.5).
din neuroni bipolari senzitivi, neuronii nucleilor Neuronii care formează nucleii cohleari pro-
cohleari și al treilea neuron aflat în talamus. iectează axonii spre mezencefal și talamus.
Neuronii bipolari preiau informația de la celulele Neuroni din talamus, ai căror axoni ajung în
senzoriale auditive din organul Corti și o transmit cortexul auditiv.
nucleilor cohleari din bulb și punte. Dendritele
acestor neuroni formează sinapse la baza celulelor Segmentul central al analiza-
senzoriale, corpii lor celulari – ganglionul Corti, iar torului auditiv include cortexul auditiv
axonii, unindu‑se într‑un trunchi unic, formează primar și cortexul auditiv de asociere (fig. 2.6).
ramura auditivă a nervului vestibulo-cohlear. Fibrele Cortexul auditiv primar procesează informația
nervului cohlear cu origine în urechea internă din parvenită de la receptorul auditiv, transformînd
partea stîngă a capului se încrucișează cu cele venite impulsurile nervoase în senzaţii auditive. El este
localizat bilateral în emisfera dreaptă și stîngă în
profunzimea scizurii Silvius pe faţa superioară
Celule senzoriale
auditive a girului temporal. (scizura Silvius separă lobul
temporal de cel frontal). Distrugerea unilaterală
a cortexului auditiv primar duce la o pierdere
ușoară a auzului, iar distrugerea bilaterală – sur-
ditate corticală.
Cortexul auditiv de asociere primește informa-
Dendrite
Ganglionul
Nervul vestibulocohlear
(nervul cranian VIII) Cortexul auditiv
36 de asociere
RECEPŢIA SENZORIALĂ
Canalele semicirculare membranoase pornesc
şi se sfîrşesc în utriculă. În ampulele lor epiteliul
Dendritele
neuronilor bipolari formează proeminenţe cu aspectul unor cute
transversale, numite creste ampulare. O creastă
ampulară este formată din celule epiteliale de
Macule vestibulare susținere și celule senzoriale cu cili (cca 23 000),
Canale cufundate într-o cupulă cu conținutul similar
semicirculare endolimfei.
Maculă Maculă
utriculară saculară Celulele senzoriale din crestele ampulare sînt
responsabile de detectarea mișcărilor de rotaţie ale
capului şi corpului. Rotaţia capului în plan sagital,
Melcul frontal sau orizontal cauzează mişcări opuse ale
osos cupulei și stimularea cililor celulelor senzoriale doar
în canalul semicircular din planul respectiv. Astfel 37
Melcul
sînt detectate planul şi sensul mişcării.
membranos Vestibulul membranos este format din două
vezicule: utricula şi sacula, ce comunică între ele,
și au cîte o proeminenţă, numite maculă utriculară
și maculă saculară (pete senzitive). Fiecare maculă
este constituită din celule de susținere și celule
senzoriale cu cili (cca 45 000–60 000) acoperite
Cupulă de o substanță gelatinoasă care conține granule
calcaroase – otoliți.
În poziție de repaus (capul în poziţie dreaptă),
Cili otoliţii din macule exercită o presiune şi o îndoire
Creste uniformă a cililor celulelor senzoriale. Înclinarea
ampulare Celule capului sau schimbarea unghiului de poziţie a cor-
senzoriale pului determină mişcarea otoliţilor, care, din cauza
Celule de
inerției forței gravitaționale, are loc în direcție opusă
susținere sensului înclinării. Mişcarea corpului în direcţie
orizontală produce excitaţia celulelor senzoriale ale
Dendritele maculei utriculare, iar mişcarea în direcţie verticală
neuronilor bipolari provoacă excitaţia celulelor senzoriale din macula
Fig. 2.7. Receptorul vestibular saculară.
Calea nervoasă a sensibilităţii vestibulare șanțul intraparietal produce senzația de vertij sau
conduce informația de la receptorul vestibular spre amețeală, de avertizare asupra poziției corpului în
structurile nervoase superioare. Ea este constituită spațiu. În procesele de orientare în spațiu și per-
din neuroni bipolari (senzitivi), neuronii nucleilor cepere a mișcării sînt, de asemenea, implicate arii
bulbari și al treilea neuron aflat în talamus. corticale parietale și temporale, activate de stimu-
Dendritele neuronilor bipolari formează co- lii vestibulari, vizuali și proprioreceptivi.
nexiuni cu baza celulelor senzoriale vestibulare, Informaţiile provenite de la receptorul vestibu-
iar corpii lor celulari – ganglionul Scarpa. Axonii lar, de rînd cu cele venite de la receptorul vizual
neuronilor bipolari (cca 20 000 fibre) formează ră- și proprioceptori de la nivelul osteo-ligamentar,
dăcina nervului vestibular, care împreună cu cea a sînt integrate, analizate şi comparate la nivelul
nervului cohlear constituie nervul vestibulo-cohle- structurilor nervoase superioare. Reacțiile de răs-
ar (VIII). Majoritatea terminațiilor acestor axoni puns sînt transmise organelor efectoare: mușchii
formează sinapse cu neuronii nucleilor vestibulari cefei, ochilor, trunchiului și membrelor, care vor
localizați în partea superioară a bulbului rahidian acționa în vederea menţinerii echilibrului.
și punte. Însă o parte dintre ei formează sinapse Impulsurile vestibulare și nucleii vestibulari
direct în cerebel. La nivelul acestor sinapse are loc stau la baza reflexelor vestibulo-medulare și
transmiterea informației de la celulele senzoriale vestibulo-oculare.
din creste şi macule. Reflexele vestibulo-medulare se împart în
Neuronii nucleilor vestibulari proiectează axo- reflexe statice și stato-kinetice.
nii ascendent și descendent spre: Reflexele statice asigură menținerea poziției
ü cerebel, care integrează informația senzori- normale și a echilibrului corpului în mod invo-
ală de la diferite sisteme și coordonează mișcările luntar. Un rol important în cadrul acestor reflexe
capului și trunchiului; revine poziției capului, în care receptorii vizuali
ü nucleii oculomotori ai nervilor cranieni III, și vestibulari transmit informațiile pentru a fi
IV şi VI, care controlează rotirea globilor oculari prelucrate.
în sens invers rotirii capului; Reflexele stato-kinetice sînt produse de stimu-
ü măduva spinării la neuronii motori ce iner- larea receptorului vestibular prin mișcări liniare
vează muşchii extensori ai trunchiului și gîtului; sau circulare ale capului.
ü hipotalamus (fibrele implicate în apariţia Reflexul vestibulo-ocular este reflexul de
răului de mişcare) etc. mișcare a ochilor în direcție opusă mișcării capului.
Neuronii căii vestibulare aflați în talamus pro- La înclinarea capului se produce o modificare a
iectează axonii în cortex. poziţiei ochilor, care ar duce la pierderea imaginii.
Pentru menţinerea unei imagini stabile are loc
Segmentul central al analiza- o mișcare automată a globilor oculari în sens opus
torului vestibular este localizat în mai mișcării capului. Astfel este menținut echilibrul
multe arii senzoriale corticale. Stimularea electri- corpului, este stabilizată imaginea pe retină și se
că a zonei din aproperea cortexului motor și din asigură orientarea în spațiu.
38
1. Definește funcția 5. Realizează o corespondenţă 6. Explică de ce analizatorul
RECEPŢIA SENZORIALĂ
I. OTITA MEDIE
Otita medie este o maladie care se manifestă prin scăderea auzului (senzație de ureche înfundată). Este
cauzată de acumularea lichidului în spațiul de după membrana timpanică ca rezultat al blocării orificiului
care face conexiunea între urechea medie și faringe.
Otita medie este de două tipuri:
ü acută – cauzată de dezvoltarea bacteriilor și virusurilor în lichidul care se acumulează în cavitatea
timpanică. Pacientul are dureri (deseori severe), poate apărea și febra;
ü supurată – acumularea lichidului fără infecție. Pacientul nu prezintă simptome de boală, dar secreția
cauzează pierderea auzului sau senzația de „ureche înfundată”.
1. Numește segmentul analizatorului auditiv, afectat de otita medie.
2. Descrie componentele de structură ale segmentului și funcțiile lor, afectate în cazul otitei.
3. Explică de ce are loc scăderea auzului în cazul otitei medii.
4. Propune metode de preîntîmpinare a otitei medii.
RECEPŢIA SENZORIALĂ
plasării cu mașina analizatorul vestibular va transmite sistemului nervos central informația că te miști. În
același timp daca vei privi în podea, vei citi sau vei discuta cu o persoană, ochii vor transmite informația
că nu te miști. Această neconcordanță poate provoca leşin, paloare, dureri de cap, greaţă etc. Pentru a o
evita este necesar să privești pe geam.
1. Numește segmentul analizatorului vestibular care recepționează mișcarea corpului în direcție
orizontală și verticală.
2. Descrie modificările care apar la nivelul segmentului analizatorului vestibular care recepționează
mișcarea corpului în timpul deplasării cu mașina.
3. Explică rolul ochilor în menținerea echilibrului corpului.
4. Descrie informația transmisă spre cortex de către analizatorul vestibular și cel vizual, dacă în
timpul deplasării cu mașina vei privi pe geam.
5. Demonstrează că „răul de mișcare” nu este o maladie a analizatorului vestibular.
39
LUCR ARE DE LABOR ATOR
Fir de păr
Epidermă
Celule Merkel
Epidermă
Terminații Terminații
nervoase nervoase
Terminații Terminație
Fibră nervoase nervoasă
nervoasă Terminație
Folicul pilos nervoasă
Fibră Fibră nervoasă Fibră nervoasă
Fibră nervoasă nervoasă
RECEPŢIA SENZORIALĂ
• trunchi – 1 punct de rece pe cm2. tensifică lent, este surdă şi are caracter de arsură.
Există de 3–10 ori mai mulţi receptori pentru Această durere este cauzată de stimuli mecanici,
rece decît pentru cald.
Receptorii pentru cald detectează variaţii ter-
mice superioare temperaturii cutanate. Corpuscul Corpuscul
Ruffini Krause
Corpusculii Ruffini sînt situaţi în straturile
profunde ale pielii. Ei generează impulsuri ner- Terminații Terminații
voase la acțiunea temperaturilor de peste 30 oC. nervoase nervoase
Corpusculul Ruffini este format dintr-o capsulă
cilindrică sau fusiformă alcătuită din 4–5 lamele
concentrice și numeroase ramificații ale unei fibre
nervoase (fig. 2.9).
Corpusculii Krause sînt receptorii pentru
rece localizați în derm, în apropierea epidermei.
Ei reprezintă fibre subţiri mielinizate care de- Fibră 41
tectează variaţii termice inferioare temperaturii nervoasă Fibră
cutanate – 15–35 oC (fig. 2.9). nervoasă
Fig. 2.9. Termoreceptori cutanați
U
8 Rece
D Cald Durere-cald
E 6
Durere-rece
C
A
4
Z
2
5 10 15 20 25 30 35 40 45 50 55 Temperatura oC
termici sau chimici, fiind transmisă prin fibre Aria senzitivă
nervoase cu viteza de 0,5–2 m/sec. Durerea lentă
se asociază cu greaţă, transpiraţii profuze, scăde-
rea presiunii arteriale şi reducerea generalizată a
tonusului muscular.
Calea de conducere a analizatorului cuta Talamus
nat (segmentul intermediar) constă din (fig. 2.10):
- neuronii rădăcinii posterioare a nervului
spinal (fibrele sensibilității termice, dureroase sau
tactile) a căror axoni pleacă în cornul posterior al Receptorii cutanați
măduvei spinării;
- neuronii cornului posterior al măduvei spinării,
ai căror axoni trec în cordoanele laterale ale măduvei,
formînd fascicule care pleacă spre talamus; Calea de
- neuroni localizați în talamus, a căror axoni conducere
transmit informația în cortex.
Segmentul central al analizato-
rului cutanat este reprezentat de cortexul
receptor (fig. 2.10). Fiecare zonă a corpului are o
proiecție corticală, iar aria corticală senzitivă repre-
zintă un fel de om – homunculus senzitiv. Cele mai
întinse reprezentări corticale o au zonele corporale
cu sensibilitatea cea mai mare: buzele, limba, mîna. Fig. 2.10. Analizatorul cutanat
Studierea sensibilităţii termice
L Ustensile:
U
C ü Vase cu apă.
R ü Termometru.
A ü Reşou electric de încălzit apa.
R
E ü Vată.
Activităţi
D
E 1. Pregătește două vase cu apă încălzită la 40 oC. Introdu un deget al mîinii stîngi într-un vas şi
toată mîna dreaptă în celălalt. Menţionează vasul în care apa vi se pare mai rece.
L 2. Pregătește trei vase cu apă de diferite temperaturi: 45 oC, 30 oC, 15 oC. Timp de 5 min. introdu
A
42 B mîna stîngă în vasul cu apă de 15 oC şi mîna dreaptă în vasul cu apă de 45 oC. Apoi introdu
O ambele mîini în vasul cu apă de 30 oC. Remarcă la care mînă veţi avea senzaţia de cald.
R
A Prezentarea rezultatelor
RECEPŢIA SENZORIALĂ
T Prezintă într-un tabel sau text rezumativ senzaţiile termice pe care le-ai avut vizavi de tempe-
O
R ratura apei în care ai introdus mîna.
1. Defineşte noţiunile: 4. Prezintă într-un tabel sau 5. Alfabetul Braille este destinat
ü receptor tactil; diagramă clasificarea recepto- persoanelor nevăzătoare şi
ü receptor kinestezic; rilor cutanaţi în funcţie de: reprezintă un sistem de litere
ü receptor termic. ü localizare: epidermici/ redate prin puncte în relief.
dermici/hipodermici; Numeşte receptorii pielii
2. Numeşte stimulii firelor de
care asigură citirea acestui
păr, ai terminaţiilor nervoase ü natura energiei recep-
alfabet. Explică de ce cititorul
libere şi încapsulate din pielea ţionate: termoreceptori/
alfabetului Braille va percepe
omului. mecanoreceptori;
mai bine literele cu degetele
3. Enumeră structurile care ü structură: terminaţii arătător şi mare.
asigură recepţia tactilă la nervoase libere/terminaţii
nevertebrate şi vertebrate. nervoase.
13 ANALIZATORUL GUSTATIV
§
ȘI OLFACTIV LA OM
Formarea senzaţiilor gustative şi olfactive este Segmentul central prezintă axonii neuronilor
asigurată de chimioreceptori. Ei contribuie la senzoriali şi neuronii intercalari bulbari cu care fac
digestie, provocînd secreţia salivară şi gastrică. sinapse. Neuronii bulbari propagă impulsul spre
Gustul şi mirosul sînt senzaţii care apar în urma neuronii talamusului şi cortexului somatosenzitiv.
contactului direct dintre moleculele substanţelor Fiziologia analizatorului gustativ.
chimice şi receptorii celulelor senzoriale olfactive Substanţele chimice solubile în apă, prin difuzie,
şi gustative. Simţul mirosului şi gustului permite ajung la receptorii gustului din microvilozităţile
o apreciere deplină a calităţii produselor alimen- celulelor gustative. Fiecare celulă senzitivă gustativă
tare şi serveşte drept sistem de protecţie contra poate „recunoaşte” doar anumite substanţe chimice
toxinelor alimentare, ae rului impurificat cu şi, în funcţie de natura acestora, gama gusturilor
substanţe chimice, substanţelor petroliere, smo- percepute de om se reduce la patru tipuri: acru,
gului etc. Deficienţele analizatorilor chimici, ce amar, dulce şi sărat.
apar preponderent la oamenii vîrstnici, cauzează Papilele gustative conţin muguri cu celule sen
dificultăţi în alegerea hranei, duc la subnutriţie, zoriale gustative receptive doar la unul din cele
pierdere în greutate etc. patru gusturi. Ele formează pe suprafaţa limbii
4 zone gustative: zona gustului amar (dispusă pe
Analizatorul gustativ partea posterioară a limbii), zona gustului acru
RECEPŢIA SENZORIALĂ
A natomia a na li z ator u lui g ustativ. (locali zată pe partea anterioară a limbii), zona
Analizatorul gustativ al omului este constituit din gustului sărat (dispusă pe partea anterioară a feţei
receptorii gustativi, calea de conducere şi segmentul dorsale a limbii) şi zona gustului dulce (localizată
central. la vîrful limbii). Partea centrală a limbii şi faţa ei
Receptorii anali zatorului gustativ sînt inferioară nu percep nici un gust.
prezentați de mugurii gustativi localizaţi în papi- Interacţiunea dintre receptorii microvilozităţilor
lele gustative din mucoasa linguală (fig. 2.11). celulelor senzoriale gustative şi substanţele chimice
+ +
Mugurele gustativ este constituit din cca 50– specifice (protonii de Na şi H , moleculele de glu-
150 de celule senzitive şi celule de susţinere dispuse coză şi substanţe cu gust amar) duce la depolariza
la periferie şi în centrul mugurelui. rea membranei celulare şi crearea potenţialului de
Celula senzitivă gustativă are formă alungită. acţiune. În consecinţă, membrana devine permea-
2+
Una dintre extremităţile ei poartă microvilozităţi bilă pentru ionii de Ca , care, la rîndul lor, provoa-
cu receptori gustativi, cealaltă face sinapse cu neu- că exocitoza mediatorilor chimici. Prin intermediul
ronii senzoriali. acestora se produce transmiterea potenţialului 43
Longevitatea fiecărei celule senzitive este de electrochimic neuronului senzitiv, astfel generează
10–14 zile, iar celulele gustative tinere se formează impulsul nervos. Acesta la nivelul cortexului soma-
din cele de susţinere. tosenzitiv este transformat în senzaţii gustative, iar
Calea nervoasă este formată din dendritele la nivelul talamusului – în senzaţiile gustului „emo-
neuronilor senzoriali, care fac sinapse cu celulele ţional” care determină memorizarea gustului şi
senzitive gustative, iar corpii lor sînt localizaţi în comportamentul corespunzător (plăcerea, dezgus
ganglionii nervoşi ai nervilor cranieni (fig. 2.12). tul, secreţia gastrică, nostalgia etc.).
Fosă
gustativă Nervul
glosofaringian
Prelungirile (IX)
neuronilor Celule de Nervul vag (X)
senzoriali susţinere
Fig. 2.11. Structura segmentului Fig. 2.12. Structura segmentului
periferic al analizatorului gustativ intermediar al analizatorului gustativ
Analizatorul olfactiv este format cîte 10–100, care constituie nervii olfactivi ce stră-
din receptorul olfactiv, calea nervoasă şi segmentul bat lama ciuruită a etmoidului. Ajunşi în bulbul
central. olfactiv, ei formează sinapse cu dendritele celule-
Receptorul olfactiv este reprezentat de mucoasa lor mitrale (neuroni secundari) şi neuronii inter-
olfactivă a foselor nazale. calari. Fiecare celulă mitrală formează sinapse cu
Fosele nazale sînt considerate structuri auxi cca 1 000 de axoni ai neuronilor olfactivi. Aceste
liare ale segmentului periferic al analizatorului sinapse, împreună cu dendritele celulelor mitrale
olfactiv. Ele sînt căptuşite cu epiteliu mucos cons şi neuronii intercalari, alcătuiesc aglomerări nu-
tituit din epiteliu mucos nazal (mucoasa nazală) şi mite glomeruli.
epiteliu mucos olfactiv (mucoasa olfactivă). Axonii celulelor mitrale proiectează spre regi-
Mucoasa olfactivă se deosebeşte de cea nazală unile senzitive ale cortexului prin tractul olfactiv,
printr-o suprafaţă mai mică, irigare mai slabă cu formînd calea olfactivă.
vase sangvine şi lipsa glandelor secretorii. Ea nu Segmentul central prezintă lobii olfactivi an-
este situată în calea directă a curentului de aer. terior şi posterior, limbul cortical secundar şi
Interacţiunea dintre ae rul inspirat şi mucoasa hipocampul. La acest nivel are loc transformarea
olfactivă are loc graţie orientării în jos a orificiilor impulsurilor nervoase în senzaţii olfactive.
nazale (trăsătură caracteristică omului).
Bulb olfactiv
Unitatea funcţională a mucoasei olfactive este
celula senzorială olfactivă, care reprezintă un Celule mitrale
neuron bipolar senzitiv. Corpul lor are o singură Osul etmoid
dendrită, ce depă şeşte celulele de susţinere şi
este orientată spre interiorul foselor nazale. De la Axoni
dendritele neuronilor bipolari senzitivi pornesc
Glomerul
8–20 cili olfactivi, care plutesc în stratul mucos Substanţe
produs de celulele de susţinere ale mucoasei ol- odorante sau
aer Celulă olfactivă
factive. Cilii olfactivi conţin proteine receptive la
moleculele odorante (fig. 2.13). Mucus Cili olfactivi Dendrită
Calea nervoasă. De la polul bazal al neuronilor
olfactivi pornesc axoni mici, grupaţi în fascicule a Fig. 2.13. Structura mucoasei olfactive
I
C 5. Fiecare elev care participă la experiment va gusta din produsele propuse şi le va numi.
Ă
Na+
Glu
etapele formării:
ü senzaţiilor olfactive;
Ca2+ Ca2+
ü senzaţiilor gustative.
Ca2+ Ca2+
§
14 ANALIZATORUL VIZUAL LA OM
Fotoreceptorul uman – ochiul este un organ pe- Coroida este o membrană abundent vasculari-
reche capabil să recepţioneze cantitatea şi calitatea zată, cu rol în nutriţia globului ocular. Ea căptuşeş
undelor luminoase. te sclerotica, iar prin celulele pigmentare, pe care
Funcţional, el constă din aparatul receptor – le posedă, contribuie la formarea camerei obscure.
celulele fotoreceptoare ale retinei şi sistemul optic, Corpul ciliar este o forma ţiune conjunctivo-
care focalizează razele luminoase şi realizează pe musculară, care se dispune între coroidă şi iris, ce
retină o imagine clară, micşorată şi inversată. conţine muşchiul ciliar şi apofizele ciliare.
Structural, ochiul omului este constituit din Muşchiul ciliar reprezintă fibre musculare nete-
globul ocular şi organele anexe globului ocular. de, circulare şi radiare, care participă în acomoda-
rea vizuală la distanţă.
Globul ocular are peretele format din Apofizele ciliare sînt formate din ţesut conjunc-
trei tunici concentrice (externă, medie şi internă) tiv elastic, fiind acoperite de un epiteliu în care se
şi o cavitate în care se află mediile refringente ale află numeroase vase sangvine.
ochiului (fig. 2.14). Tunica internă (nervoasă), numită retină,
Tunica externă include corneea şi sclerotica. reprezintă sectorul funcţional receptor al ochiului,
Corneea este transparentă, lipsită de vase sang- format din stratul pigmentat şi retina senzorială.
vine, dar puternic inervată de fibre amielinice. Stratul pigmentat al retinei este constituit din
RECEPŢIA SENZORIALĂ
Sclerotica la copii este albăstruie, la adulţi – celule pigmentare, care conţin melanină, orienta-
albă-sidefie, iar la bătrîni, uşor gălbuie. Ea prote- te spre coroidă. Ele trimit prelungiri amiboidale
jează celelalte părţi ale globului ocular de factorii printre celulele stratului intern al retinei (printre
mecanici şi păstrează forma globului ocular. conuri şi bastonaşe), formînd camere obscure, şi
În partea posterioară a scleroticei se află un absorb surplusul razelor luminoase.
sector perforat, prin care trec fibrele nervului op- Retina senzorială conţine celule fotoreceptoare
tic şi vasele sangvine, numit lamă ciuruită. cu conuri (cca 6–7 milioane) şi celule fotorecep-
Tunica mijlocie prezintă irisul, coroida şi toare cu bastonaşe (cca 125–130 milioane). Foveea
corpul ciliar. centrală (pata galbenă) a retinei сu diametrul de
Irisul este dispus pe partea anterioară a tunicii cca 3 mm conţine numai celule cu conuri şi asigu-
mijlocii. El are forma unui disc în centrul căruia ră formarea celei mai clare imagini. Pe măsură ce
se află un orificiu numit pupilă. Irisul conţine ne apropiem de periferia retinei, numărul celule-
celule pigmentare ce dau culoare ochiului şi este lor cu conuri se reduce, pe cînd cel al celulelor cu
format din muşchi netezi circulari şi radiari, care bastonaşe creşte. Acest sector al retinei formează 45
prin contracţii modifică diametrul pupilei. o imagine mai puţin clară (ceea ce este văzut cu
CORPUL CILIAR
(tunica mijlocie) RETINA
Apofize (tunica mijlocie)
Cornee
Muşchi
ciliar
Fig. 2.14. Structura globului ocular
coada ochiului). Pe fundul ochiului, la cca 15o în Fiziologia receptorului vizual
zona temporală se află pata oarbă – punctul lipsit Formarea imaginii pe retină. Excitantul spe-
de celule senzoriale, prin care nervul optic şi vase- cific al ochiului este lumina, ale cărei raze traversează
le sangvine ies din globul ocular. suprafeţele refractoare (corneea, cristalinul şi corpul
Mediile refringente includ corneea, cristali-
vitros), apoi ajung la retină.
nul, umoarea apoasă şi corpul vitros. Sub acţiunea energiei razelor de lumină, la ni-
Corneea este parte componentă a tunicii exter-
velul retinei au loc următoarele fenomene:
ne cu proprietăţi optice invariabile.
• celulele pigmentare formează pseudopodii
Cristalinul constituie lentila principală a
care se întind printre celulele fotoreceptoare. Sub
ochiului. Avînd formă biconvexă, ce cauzează
acţiunea razelor luminoase rodopsina din celulele
formarea pe retină a imaginii inversate, cristali-
nul reprezintă o capsulă elastică, transparentă, cu bastonaşe şi iodopsina din celulele cu conuri se
umplută cu lichid şi proteine solubile. Muşchiul descompune. Anume acestor reacţii chimice li se
ciliar şi procesele ciliare menţin cristalinul la atribuie rolul de bază în formarea pe retină a unei
ecuatorul globului ocular şi modifică curbura lui, imagini reale, mai mică, inversată (fig. 2.16).
contractîndu‑se sau relaxîndu‑se. Aceasta permite • celulele fotoreceptive formează un potenţial
vizualizarea obiectelor îndepărtate şi apropiate. de acţiune, care este condus pe calea nervilor op-
Cu vîrsta, proteinele cristalinului se denaturează tici la segmentul central al analizatorului vizual
şi în consecinţă el devine tot mai rigid. din lobii occipitali, unde se transformă în senzaţii
Umoarea apoasă umple camera anterioară şi cea vizuale.
posterioară a globului ocular. Ea are rol de nutriţie
a componentelor vasculare şi determină presiunea
în interiorul globului ocular. Creşterea presiunii se
atestă la bolnavii de glaucom.
Corpul vitros se află în camera obscură, menţi-
ne forma globului ocular, are rol trofic.
Organele anexe ale globului
ocular asigură mişcarea (muşchii globului ocu-
lar) şi protecţia lui (sprîncenele, pleoapele, aparatul Fig. 2.16. Formarea imaginii pe retină
lacrimal) (fig. 2.15). Efectul produs de lumină asupra retinei nu
Muşchii globului (şase la număr – doi muşchi dispare odată cu întreruperea acţiunii excitan-
oblici şi patru drepţi), realizează mişcarea globului tului, dar mai durează cca 1/30 dintr-o secundă.
ocular în direcţii diferite. Persistenţa imaginii vizualizate se explică prin
Sprîncenele sînt formaţiuni proeminente care faptul că reacţiile chimice care decurg sub acţiu-
împiedică scurgerea transpiraţiei pe globul ocular. nea luminii similar altor fenomene chimice nu se
Pleoapele reprezintă cute musculo-fibroase opresc brusc, ci mai continuă. De asemenea, este
acoperite de piele, care protejează corneea. Ele conţin necesar un anumit interval de timp pentru ca pig-
46
glande sebacee modificate, glande sudoripare mo menţii celulelor fotosensibile care se descompun
dificate şi glande ciliare ce se deschid pe marginea la lumină să se restabilească. Datorită acestui fapt,
liberă a pleoapelor. Aparatul lacrimal include dacă aprindem şi stingem un bec electric, la inter-
RECEPŢIA SENZORIALĂ
glandele lacrimale şi conductele lacrimale. vale scurte ce nu depăşesc 1/30 din secundă, avem
impresia că lumina nu se întrerupe.
Fenomenul persistenţei imaginilor se află la
Glandă Pleoapă baza cinematografiei. Iluzia mişcării pe ecran se
lacrimală superioară formează prin trecerea la intervale scurte, prin
faţa ochilor, a mai multor imagini.
Acomodarea vizuală la distanţă reprezintă
modificarea curburii cristalinului în corespundere
cu distanţa pînă la obiectul vizualizat pentru forma-
Pleoapă
inferioară rea imaginii clare pe retină (fig. 2.17).
În condiţii de repaus ocular, cristalinul este
Gene turtit, fiind ţinut în tensiune de ligamentele
Canal
lacrimal sale. Astfel, el este acomodat pentru vizualizarea
obiectelor îndepărtate (peste 6 m). Cînd privirea
se îndreaptă spre un obiect apropiat, musculatura
Fig. 2.15. Organele anexe ale ochiului ciliară se contractă, relaxînd ligamentele. În con-
secinţă, cristalinul se relaxează şi creşte curbura sa, ani punctul proximum este între 25–40 cm, iar
asigurînd vizualizarea clară a obiectelor. Mărirea la vîrsta de 65–70 ani capacitatea de acomodare a
convexităţii este cu atît mai mare, cu cît distanţa cristalinului aproape dispare.
dintre obiect şi cristalin este mai mică şi are o Acomodarea în raport cu intensitatea lumi-
anumită limită (25 cm). Distanţa maximă la care nii. În funcţie de intensitatea fluxului de lumină,
are loc acomodarea ochiului normal este de 65 m, datorită contracţiilor musculare (muşchii radiari,
iar distanţa minimă – de 12–15 cm. circulari), pupila se măreşte sau se micşorează.
Capacitatea pentru acomodare vizuală la dis- Lumina puternică provoacă micşorarea pupilei, iar
tanţă scade cu vîrsta, ca rezultat a diminuării elas- cea slabă – mărirea ei.
ticităţii cristalinului, care la vîrsta de 65–70 ani Acomodarea atît la distanţă, cît şi la lumină
devine rigid. S-a constatat că la vîrsta de 40–50 prezintă mişcări reflexe, involuntare şi spontane.
Perceperea culorilor se realizează datorită
celulelor fotoreceptoare cu conuri care au un prag
fotosensibil ridicat şi o acuitate vizuală mare. Ele
asigură vederea la lumină puternică şi perceperea
culorii obiectelor. Celulele cu conuri au o sensibi-
litate specifică la spectrul roşu, albastru şi verde.
Celulele cu bastonaşe sînt foarte sensibile la lu-
mină, fiind receptori nocturni. Ele nu pot furniza
Fig. 2.17. Acomodarea ochiului la distanţă detalii despre structura şi culoarea obiectelor.
RECEPŢIA SENZORIALĂ
L Activităţi
U
1. Desenează pe tablă roza vînturilor.
C
R 2. Elevul, care participă la experiment, stînd la o distanţă de 10–15 cm de la tablă, va privi cu
A ochiul stîng, cu privirea nemişcată numai centrul desenului.
R 3. Pe traseul fiecărei raze, un alt elev va trasa cu cretă albă o linie de la periferie spre centru pînă
E cînd elevul care participă la experiment va vedea culoarea albă şi va marca acest punct.
D 4. Determină limitele cîmpului vizual al ochiului drept pentru alb.
E Prezentarea rezultatelor
1. Unește printr-o linie punctele marcate de pe fiecare rază.
L 2. Identifică limitele cîmpului vizual al ambilor ochi (cîmp vizual monocular) pentru alb, roşu,
A verde, albastru spre partea externă, nazală, inferioară, frontală a ochiului.
B
O 3. Suprapune perimetrul cîmpului vizual al ochiului drept pentru alb cu cel al ochiului stîng şi
R obţineţi cîmpul vizual binocular al elevului.
A Concluzii 47
T 1. Demonstrează dependenţa dintre repartizarea celulelor cu conuri şi bastonaşe pe retină şi
O
R limitele cîmpului vizual pentu obiectele incolore (alb).
2. Stabilește diferenţele dintre limitele cîmpului vizual ale ochiului stîng şi drept.
1. Numeşte celulele fotorecep- 4. Reprezintă schematic calea ra- 6. Studiază spectrul vizibil la om
toare care asigură perceperea zelor luminoase spre celulele şi insecte şi compară capaci-
culorilor şi celulele fotorecep- fotosensibile ale retinei. tăţile vizuale ale omului şi ale
toare responsabile de vederea insectelor.
5. Desenează şi descrie forma:
în lumină slabă.
ü cristalinului în cazul
insecte
2. Prezintă într-un tabel compo- vizualizării unui obiect la
nentele de structură ale glo- distanţa de cca 5 m şi a
bului ocular şi funcţiile lor. unui obiect la distanţa de
300 400 500 600 700
50 m;
3. Numește funcțiile organelor
ü pupilei în funcţie de
anexe ale globului ochiului.
intensitatea fluxului de om
lumină (puternic, slab) care
trece prin ea. 300 400 500 600 700
§
15 IGIENA ȘI DISFUNCȚIILE SISTEMULUI
SENZORIAL LA OM
analizatorul auditiv și Medicul orelist este cel care pune diagnosticul,
vestibular tratează și urmărește evoluţia disfuncțiilor și ma-
Factorii de risc care cauzează disfuncţii şi mala- ladiilor analizatorului auditiv.
Tulburări vestibulare
dii ale analizatorului auditiv și vestibular la om sînt:
ü loviturile puternice suportate de urechi; Vertijul este o senzaţie falsă de deplasare în
ü microorganismele patogene; unul din cele trei planuri ale spaţiului. Pacienții
ü zgomotele puternice; descriu vertijul ca o senzaţie în care simt că se în-
ü strigătele şi fluieratul în ureche; vîrt sau că mediul înconjurător se învîrte în jurul
ü presiunea aerului propagată de o explozie; lor. Vertijul se manifestă prin: greţuri, vomă, pa-
ü dopurile de cerumen, substanţe chimice şi cor- loare, transpiraţii reci. El este cauzat de tulburări
puri străine (seminţe, insecte) introduse în urechi; la nivelul sistemului nervos periferic, sistemului
ü leziuni și/sau tumori la nivelul nervului vesti- nervos central sau tulburări cauzate de medica-
bulocohlear, encefalului. mente, cauze psihologice etc.
Tulburări ale auzului
Tulburări de echilibru (tendinţa de cădere sau/și
Surditatea reprezintă pierderea totală sau parţi- deviaţii de mers).
ală, uni- sau bilaterală a acuităţii auditive. Poate fi Nistagmusul este cauzat de disfuncții la nivelul
cauzată de afecțiuni ale urechii externe, medii şi/ urechii interne și se manifestă prin mişcări oscila-
sau interne sau a nervului cranian VIII. torii involuntare, ritmice, ale globilor oculari spre
Tinnitusul este o senzaţie sonoră asemănătoare partea lezată (urechea stîngă sau dreaptă).
sunetului produs de o sonerie care se datorează
unei stimulări iritative a urechii interne sau a ner-
analizatorul cutanat
vului vestibulocochlear. Disfuncțiile sensibilității cutanee sînt cauzate
Acufene sînt numite senzaţiile auditive perce- de traume, substanțe toxice (alcoolism), disfuncții
pute de o persoană, fără a fi însă determinate de o metabolice (diabetul), procese inflamatorii etc.
excitaţie sonoră. Capacitățile de recuperare a unei senzații tactile
Presbiacuzia este un proces de îmbătrînire fi- depinde direct de această cauză deși, chiar aceasta
ziologică a structurilor neurosenzoriale ale urechii fiind tratată, poate adesea persista o anumită redu-
interne şi a centrilor de integrare auditivă, cu dimi- cere a calității percepției senzitive.
nuarea percepţiei auditive. Manifestările disfuncției sensibilității cutanate
Traumatismul sonor cronic (surditatea profesio- sînt senzații anormale, nedureroase, dar neplăcute,
nală) poate fi determinat de expunerea prelungită simțite pe piele: înțepături; furnicături; amorțeli;
48 la zgomot în timpul muncii. senzații de constricție, dureri și senzații comparate
Otite sînt inflamațiile epiteliului sau mucoa- cu lovituri de cuțit, torsiune, întindere, strînge-
selor urechii cauzate de infecții bacteriene sau re; senzații de arsură, electrocutare, descărcare
RECEPŢIA SENZORIALĂ
micotice. electrică.
Prevenirea și profilaxia tulburărilor de auz Pentru descrierea disfuncțiilor sensibilității
Menţinerea funcţiilor organului statoacustic cutanate se utilizează termenii medicali:
necesită respectarea strictă a regulilor de igienă, ü parestezie (senzații anormale percepute în
care prevăd evitarea factorilor de risc şi întreţine- lipsa unui stimul aparent);
rea curăţeniei urechilor. ü disestezie (senzații pozitive provocate sau nu
Evitînd expunerea la zgomote puternice, pu- de un stimul).
tem preveni pierderea auzului. În cazul expunerii Disfuncțiile sensibilității cutanate diagnostica-
profesionale la zgomote se recomandă utilizarea te clinic sînt:
echipamentului fono-protector. Riscul de boli in- ü hiperestezia (percepția exagerată a stimulilor,
fecţioase ce pot duce la pierderea funcţiei auditive precum este atingerea ușoară sau mîngîierea);
poate fi redus prin vaccinarea copiilor și tratarea la ü hipoestezie (diminuarea sensibilității cuta-
timp a infecțiilor. E necesar de exclus administra- nate la stimuli specifici precum presiune, atingere
rea unor medicamente (de ex. aminoglicozidele) usoara, stimuli cald-rece);
care lezează nervului auditiv. Pierderea auzului ü hipoalgezie (pierderea percepției dureroase,
legată de înaintarea în vîrstă nu poate fi prevenită. precum este senzația de înțepătură cu un ac);
ü anestezia (absența oricărei senzații cutanate). Refracţia oculară este proprietatea sistemului
În cazul intervențiilor chirurgicale pentru optic ocular de a modifica direcţia razelor de lumină
diminuarea sau suprimarea temporară, completă care pătrund în ochi. Gradul de refracţie al siste
sau parțială, a sensibilității corpului la dureri se mului optic depinde de raza curburii corneei, raza
utilizează agenți chimici sau fizici pentru a induce curburii cristalinului şi de distanţa dintre cornee şi
efectul anestezic. cristalin. Refracţia oculară, în funcţie de locul de
intersecţie al razelor de lumină (formarea focarului)
Analizatorul gustativ care pătrund în ochi, este de trei tipuri: emetropică
şi olfactiv (emetropie), miopică (miopie), hipermetropică (hi-
Factorii de risc ce cauzează disfuncţii şi maladii permetropie). Miopia şi hipermetropia sînt defecte
ale organelor analizatorului gustativ şi olfactiv sînt: de vedere, cauzate de dereglări ale refracţiei razelor
ü alimentele consumate prea reci sau fierbinţi; de lumină în procesul trecerii lor prin sistemul optic
ü substanţele chimice acide sau bazice care ac- al ochiului.
cidental vin în contact cu mucoasa linguală sau cu Capacitatea de refracţie a ochiului este deter
epiteliul olfactiv; minată şi de modificările cristalinului în funcţie de
ü microorganismele patogene; vîrstă. De exemplu, la nou-născuţi hipermetropia
ü loviturile care duc la muşcarea limbii sau trece în emetropie sau miopie pe măsură ce bebe-
rănirea mucoasei nazale. luşii cresc. Refracţia optică este influenţată şi de
Pentru a asigura activitatea normală a orga- factorii mediului. La locuitorii regiunilor de stepă
nelor gustativ şi olfactiv, e necesară respectarea şi de litoral predomină emetropia, iar la orăşeni
următoarelor reguli de igienă: este frecventă miopia.
ü nu se vor consuma alimente prea reci sau Miopia reprezintă devierea refracţiei oculare,
RECEPŢIA SENZORIALĂ
prea fierbinţi, care pot distruge mugurii gustativi; caracterizată prin intersecţia razelor de lumină
ü se va preîntîmpina contactul mucoasei lin- paralele venite de la infinit (în oftalmologie – de la
guale cu substanţe chimice acide sau bazice, care 5 metri) înaintea retinei. Miopul se caracterizează
pot provoca arsuri grave, iar ca urmare are loc prin vedere foarte bună de aproape, dar cu o vedere
pierderea parţială sau totală a gustului; neclară la distanţă. Pentru a vedea mai clar la distan-
ţă, el îşi mijeşte ochii, îşi încordează privirea, ceea ce
ü nu se vor inhala substanţe chimice odorante
duce la dureri de cap, oboseală oculară, dereglarea
sau pulverizante care pot provoca arsuri grave ce
vederii binoculare, strabism etc.
duc la pierderea parţială sau totală a mirosului;
Gradul de manifestare a miopiei este determi-
ü se vor preveni infecţiile mucoasei nazale şi nat cu ajutorul lentilelor concave şi este măsurat în
mucoasei linguale prin evitarea contactului cu
dioptrii. Miopia poate fi uşoară (pînă la 3 dioptrii),
persoanele infectate şi cu obiectele lor personale.
medie (3–6 dioptrii) şi avansată (depăşeşte 6 dioptrii).
Analizatorul vizual Tratamentul miopiei este indicat de medicul of-
talmolog şi poate fi corectată cu ochelari sau lentile 49
Disfuncţiile şi maladiile analizatorului vizual de contact, iar în unele cazuri şi prin intervenţii chi-
sînt determinate de devierea razelor de lumină la rurgicale (fig. 2.18).
trecerea lor prin mediile refringente oculare (dere-
glarea refracţiei), de reducerea acuităţii vizuale, de Punctul de formare
infecţii bacteriene etc. a focarului Raze de lumină
Factorii de risc care cauzează disfuncţiile şi Retina
maladiile analizatorului vizual sînt:
ü suprasolicitarea ochilor;
ü lipsa pauzelor de odihnă;
ü iluminarea insuficientă a locului de muncă;
ü distanţa mică dintre obiectul de muncă (masa
de scris, cartea, ecranul computerului etc.) şi ochi;
ü poziţia incorectă a corpului în timpul cititului
și scrisului;
ü necorespunderea dintre înălţimea elevului şi a
băncii;
ü nerespectarea regulilor de igienă personală;
ü traumatisme ale ochilor şi zonelor apropiate lor;
ü disfuncţiile şi maladiile altor sisteme vitale Lentilă concavă
(endocrin, nervos);
ü avitaminoza. Fig. 2.18. Miopia
În era computerelor miopia ar putea constitui o Bolnavii de cataractă au următoarele simp
formă de adaptare a sistemului vizual la vederea de tome: vedere „în ceaţă” sau „printr-o pînză” ori
aproape. Studiile asupra studenţilor care utilizează „printr-o lacrimă”; pacienţii clipesc des în dorinţa
frecvent computerul au demonstrat că miopia lor de a vedea mai clar; vederea este dublă, scade la
a crescut pe parcursul anului şcolar şi a scăzut în citit, la vizionarea emisiunilor TV etc.
timpul verii. Miopia poate fi evitată prin respecta- Deşi există şi alte forme de tratament în fazele
rea regulilor respective de igienă a vederii. iniţiale ale bolii (ochelari pentru ameliorarea ve-
Hipermetropia este devierea de refracţie, în derii, picături pentru încetinirea progresiei bolii),
care razele de lumină se întîlnesc într-un focar situat ulterior unica metodă de tratament eficient al cata-
în spatele retinei. Hipermetropul nu vede bine nici ractei este cea chirurgicală, de înlăturare a cristali-
la distanţă, nici aproape. nului afectat şi implantare a unui cristalin artificial.
Hipermetropia este cea mai răspîndită deregla- Conjunctivita este o boală oculară foarte
re a vederii (cca 80%). Activităţile care solicită cel frecventă, în special la copii, care se caracterizează
mai mult ochiul (cititul, scrisul) la hipermetrop prin inflamarea mucoasei conjunctive. Cauzele
induc lăcrimare, cefalee, roşeaţă oculară, dereglări conjunctivitei sînt bacteriile patogene. Fumul, pra-
de vedere (literele se amestecă, vederea devine ne- ful, gazele toxice sînt consideraţi factori favorizanţi
clară pentru cîteva momente). Îndreptînd privirea importanţi în producerea conjunctivitelor.
în depărtare, aceste dereglări dispar, apoi reapar Bolnavul de conjunctivită are senzaţii de arsură
după un anumit interval de timp de la reluarea ac- oculară, de „nisip în ochi”, mîncărimi, înţepături.
tivităţii. Corecţia hipermetropiei se face cu lentile Stresul vizual cauzat de utilizarea compu-
convergente (lentile „+”) (fig. 2.19). terului. Rolul computerelor în societatea modernă
Retina este de necontestat. Aceasta impune necesitatea
Raze de lumină de a găsi modalităţi de evitare a efectelor nocive
la folosirea îndelungată a computerelor asupra
sănătăţii utilizatorilor.
Problema cea mai frecventă o constituie dis-
confortul vizual. Mulţi dintre acei care utilizează
Punctul de
formare timp îndelungat computerul (mai mult de 2 ore pe
a focarului zi) au probleme de vedere. Un studiu efectuat asu-
pra funcţionarilor a demonstrat o corelaţie directă
între numărul orelor petrecute în faţa monitorului
şi numărul simptomelor de stres vizual apărute.
Lentilă convergentă Simptomele directe ale stresului vizual cau
Fig. 2.19. Hipermetropia zat de utilizarea îndelungată a computerului sînt:
oboseala oculară, durerile de cap, miopia, dublarea
Cataracta este o maladie caracterizată prin imaginii, modificări în percepţia culorilor.
opacitatea parţială sau totală a cristalinului. Aceasta Simptomele indirecte pot include: dureri la nive-
50 împiedică pătrunderea razelor de lumină prin pupi- lul muşchilor şi oaselor (gît, umeri, spate, încheietu-
lă, reducînd astfel acuitatea vizuală pînă la pierderea ra mîinii), oboseală fizică excesivă, eficienţă vizuală
completă a vederii. Maladia este raspîndită la 70% scăzută în desfăşurarea activităţii, încordarea muş-
RECEPŢIA SENZORIALĂ
Foto -
receptori
Celule cu Celule cu
conuri bastonaşe
Termo-
receptori
Corpusculul Krause Corpusculul Ruffini Receptorii
(excitaţii termice reci) (temperaturi înalte) hipotalamici
R Chimio-
receptori
E Receptorii aortic, caro-
tidian şi encefalici
Osmoreceptori
Receptori
olfactivi
Receptori
gustativi
RECEPŢIA SENZORIALĂ
Urechea internă Corpusculul Meissner Baroreceptori
E (vibraţia) (atingerea) (presiunea)
Mecano -
receptori
P Corpusculul Golgi Corpusculul Vater-Pacini Fus neuromuscular
(contracţia musculară) (vibraţii la suprafaţa pielii) (extensia musculară)
T
Proprioreceptori
O sensibili la
RECEPTORI Poziţia corpului Mişcarea corpului
R INTERNI 51
Visceroreceptori
sensibili la
I Durere Presiune Foame Sete
I Receptorii
cutanaţi
sensibili la
Presiune Temperatură Durere
RECEPTORI
EXTERNI
2. Prezintă într-un tabel segmentele analizatorilor senzoriali, structura lor generală și funcția.
4. Omul este limitat în perceperea mediului extern de numărul, tipul şi performanţele receptorilor.
Numeşte 2–3 aparate, create de om, care-i sporesc perceperea mediului.
2 3
5. Examinează schema care prezintă segmentele analizatorului vizual al omului.
Alcătuieşte legenda schemei. Identifică și numește segmentul format din axonii
neuronilor bipolari senzitivi. 1
6. Ordonează noțiunile din şirul propus în succesiunea apariţiei potenţialului de acţiune în celulele
mecanoreceptoare cu flageli: stimul mecanic, depolarizarea membranei, celulă senzitivă, energie
mecanică, energie electrochimică, neuron senzitiv, impuls nervos. Numește unul dintre receptorii, care
posedă astfel de celule și senzațiile elaborate de el.
7. Desenează schematic traseul parcurs de undele sonore din mediul extern pînă la organul Corti şi
alcătuieşte legenda schemei.
8. Clasifică noţiunile propuse după algoritmul: stimul, receptor, organul unde este localizat receptorul.
Glucoza, poziţia spaţială, urechea, fotoreceptor, mecanoreceptor, pielea, pipăitul, chimioreceptor,
temperatura, sunet, ochiul, limba, lumina, termoreceptori.
9. Explică, în baza structurii celulare a limbii, de ce partea ei posterioară mai este numită zona gustului
amar, iar cea anterioară – zona gustului dulce.
3 REGLAREA
HORMONALĂ
Glandele endocrine și organele cu funcții endocrine
Hormonii
Disfuncții și maladii ale sistemului endocrin
§
16 GLANDELE ENDOCRINE ȘI
ORGANELE CU FUNCȚII ENDOCRINE
Sistemul endocrin reglează activitatea celulelor, istm (ţesut glandular). Lobii sînt separați în lobuli,
țesuturilor, organelor și sistemelor de organe, astfel iar fiecare lobul constă din foliculi glandulari
asigurînd homeostazia organismului uman. (vezicule). Cavitatea internă a foliculilor conţine
Glandele endocrine și organele cu funcții en coloidul tiroidian (o substanţă proteică, vîscoasă,
docrine sintetizează hormoni și îi secretă în sînge. transparentă, de culoare gălbuie) unde sînt depo
zitaţi hormonii (fig. 3.2).
Glandele endocrine
Hipofiza este numită și „creierul endocrin” Celule
deoarece majoritatea hormonilor secretați de ea foliculare
Lobul
reglează activitatea altor glande endocrine (fig. 3.1).
Hipofiza, în funcţie de particularităţile anatomice
şi funcţionale, poate fi divizată în:
ü lobul anterior, a cărui celule produc şase tipuri
de hormoni: corticotropina (ACTH), gonadotro Folicul
Fig. 3.2. Structura glandei tiroide glandular
pinele (FSH şi LH), tireotropina (TSH), prolactina
(PRL), somatotropina (STH); Morfologia foliculilor depinde de activitatea
ü lobul posterior depozitează și secretă hormonul fiziologică a glandei. Glanda în hiperfuncţie are
antidiuretic (ADH) şi hormonul oxitocina sintetizaţi foliculii de dimensiuni neesenţiale, coloidul este
în corpii neuronilor secretorii din hipotalamus; redus şi conţine multe vacuole, deoarece este elimi
ü lobul intermediar, deși rudimentar (și adesea nat abundent în sînge. În hipofuncţie foliculii sînt
considerat partea anterioară hipofizară) este un mari, iar coloidul dens, aproape nevascularizat.
strat subțire de celule localizat între lobul anterior Glandele paratiroide sînt localizate pe faţa
și cel posterior. Aceste celule sintetizează și secretă posterioară a lobilor tiroidieni. Celulele lor secretă
hormonul melanocit-stimulator (MSH). în sînge hormonul paratireoid (parathormon).
Tiroida secretă hormoni: triiodotironina (T3), Glandele suprarenale sînt localizate pe polul
tiroxina (T4) şi calcitonina, care pot fi obţinuţi şi superior al fiecărui rinichi. Glanda suprarenală
pe cale sintetică. constă din două straturi de celule (fig. 3.3):
Glanda tiroidă are forma literei H şi constă din ü stratul cortical, care produce aldosterolul,
doi lobi laterali (stîng şi drept) uniţi între ei prin cortizolul şi hormonii sexuali androgeni;
ü stratul medular, care sintetizează adrenalina
(epinefrina) şi noradrenalina (norepinefrina).
54
Stratul cortical
REGLAREA HORMONALĂ
ACTH
FSH, LH MSH
a
TSH
it
Ox
REGLAREA HORMONALĂ
fizară. Legătura anatomică constă dintr-o reţea
sangvină (sistemul port hipotalamo-hipofizar) şi Tractul digestiv. Hormonii tractului digestiv
nervoasă (tractul hipotalamo-hipofizar), iar cea gastrina, secretina, colecistochinina, motilina etc.
funcţională se realizează prin neurohormonii sînt secretaţi de celule endocrine dispersate de-a
hipofiziotropi, transportaţi de torentul sangvin lungul tubului digestiv. Aceşti hormoni coordo
spre lobul anterior al hipofizei (fig. 3.4). nează funcţiile diferitor regiuni ale tubului digestiv.
Hipotalamus
Celule secretorii
Neuroni
Capilar
Vase sangvine Secțiune prin pancreas sangvin
55
Hipofiză Insulă Langerhans
Fig. 3.4. Axa hipotalamo-hipofizară Fig. 3.5. Structura pancreasului endocrin
Hormonii (din gr. ὁρμή – „impuls”) sînt glicemiei sau a glucagonului în sînge. Acest hor
substanțe chimice sintetizate și secretate de celule, mon stimulează pătrunderea glucozei în fibrele
țesuturi, glande sau organe cu funcții secretorii. musculare şi celulele adipoase, convertirea gluco
Fiind eliberați în sînge, hormonii sînt transportați zei în glicogen, sinteza proteinelor şi a lipidelor.
prin rețeaua de vase sangvine spre celulele-țintă, Glucagonul este secretat ca răspuns la scăderea
locul unde își realizează activitatea. nivelului glucozei în sînge. El stimulează sinteza
Hormonii acţionează în cantităţi mici, lent hidraţilor de carbon din produsele degradării prote
(cîteva ore sau zile, cu excepţia adrenalinei) asu inelor şi lipidelor, provoacă degradarea glicogenului
pra anumitor celule. Ei sînt „mesagerii chimici” ai hepatic şi sporirea cantităţii de glucoză în sînge.
sistemului endocrin care asigură echilibrul hidric Hormonii tiroidieni (T3 şi T4) în stare normală
şi mineral (osmoreglarea), creşterea şi dezvoltarea, reglează metabolismul bazal, creşterea şi dezvol
digestia, metabolismul energetic, reproducerea, tarea organismului.
adaptarea la condițiile mediului etc. Cortizolul reglează metabolismul glucidic prin
Sinteza și secreția hormonilor este reglată de sinteza glucozei și degradarea glicogenului din
sistemul nervos în funcție de condițiile mediului ficat. Ei stimulează descompunerea proteinelor
intern și extern al organismului. din muschii scheletici şi sporirea rezervelor de
Hormonii osmoreglatori aminoacizi liberi, accesibili pentru sinteza protei
Hormonul antidiuretic (ADH) participă la nei în ficat.
menţinerea echilibrului hidric în plasma sangvină Hormonii stresului
prin vasoconstricţia arteriolară şi reabsorbţia apei Adrenalina provoacă:
din urină la nivelul rinichilor. Sub acţiunea ADH ü majorarea ritmului cardiac, creşterea ten
volumul urinei scade, iar concentraţia ei sporeşte. siunii arteriale, constricţia arteriolelor cutanee,
În concentraţii mari ADH măreşte tensiunea arte dilatarea arteriolelor muşchilor scheletici;
rială în urma vasoconstricţiei arteriolare. ü relaxarea musculaturii tractului digestiv,
ADH este sintetizat în corpii neuronilor hipo bronhiilor, vezicii urinare;
talamici și transportat prin axonii acestora spre ü creșterea capacităţii de muncă a organismului
lobul posterior al hipofizei, unde este stocat. în condiţii extreme;
Cînd hipotalamusul detectează un nivel scăzut ü majorarea concentrației glucozei în sînge
de apă în plasma sangvină, transmite semnale prin scindarea glicogenului din ficat, astfel fiind
nervoase spre lobul posteior al hipofizei, care se antagonist al insulinei;
cretă ADH-ul stocat în sînge. ü scindarea glicogenului muscular în scopul
Aldosterolul este semnificativ în metabolismul eliberării energiei necesare pentru funcţionarea lor.
56 apei şi al sărurilor minerale. El, menţine concen Noradrenalina provoacă vasoconstricţia arterio
traţia Na+ şi Cl- în sînge, limfă şi lichidul tisular, lelor şi, ca urmare, majorarea tensiunii arteriale.
sporeşte presiunea lor osmotică, reţine apa în or Hormonii reproducerii
ganism şi contribuie la mărirea tensiunii arteriale. Foliculina coordonează dezvoltarea organelor
REGLAREA HORMONALĂ
Homeostazia conţinutului de
Sinteza și secreția hormonilor este regla
Ca2+ în plasma sangvină tă pe cale nervoasă, de alţi hormoni, de concentraţia
substanţelor al căror conţinut este reglat de hormoni.
Secreţia Fibrele nervoase simpatice stimulează secre
parathormonului ţia la nivelul stratului medular al suprarenalelor.
Hipotalamusul, prin intermediul axei hipotala
REGLAREA HORMONALĂ
mo-hipofizară, coordonează activitatea endocrină
Stimularea Sporirea a hipofizei (fig. 3.8).
eliberării Ca2+ absorbţiei Ca2+ Hormonii lobulului anterior hipofizar vor fi
produşi doar în lipsa hormonilor secretaţi de alte
glande endocrine: secreția TSH-ului va fi deter
minată de lipsa hormonilor tiroidieni, iar ACTH-
parathormon ului – de hormonii corticosuprarenali etc.
Excesul de glucoză din sînge induce secreţia
insulinei, care va determina sinteza glicogenului
Fig. 3.6. Reglarea sintezei parathormonului şi astfel micşorarea concentraţiei ei în sînge.
prin feedback negativ
Neuron cu funcţii
Feedbackul pozitiv. În cazul reglării prin secretorii
mecanismul feedback pozitiv hormonul iniţial (X)
stimulează secreţia altor hormoni sau metaboliţi
(Y), care, la rîndul lor, stimulează secreţia hormo 57
Vas sangvin
nului X. Feedbackul pozitiv este mai puţin frecvent
în reglarea secreţiei hormonilor. Drept exemplu
Celulă hipofizară
de feedback pozitiv poate servi reglarea secreţiei Neurohormoni
oxitocinei. Efectul fiziologic al acţiunii oxitocinei
Fig. 3.8. Axa hipotalamo-hipofizară
este contracţia musculaturii uterului. În timpul
REGLAREA HORMONALĂ
care de multe ori face medicul să bănuiască exis
ü tratament cu iod radioactiv, care duce la
tenţa bolii lui Addison. Pacienții au dorinţă de a
reducerea dimensiunilor glandei tiroide, dar este
mînca foarte sărat, slăbiciune musculară, oboseală,
contraindicat persoanelor sub 20 de ani, femeilor
scădere în greutate, depresie, negativism.
însărcinate sau care alăptează. Terapia cu iod ra
Tratamentul bolii lui Addison se face prin
dioactiv este considerată ca fiind cel mai eficient
administrarea medicamentelor de înlocuire a hor
tratament; majoritatea oamenilor sînt vindecați
monilor cortizol si aldosteron.
după o singură doză de iod radioactiv;
ü tratament chirurgical ce constă în scoaterea Sindromul Cushing este boala rară cauzată de
unei porțiuni din tiroidă. hipersecreția glandelor suprarenale. Această boală
este cunoscută și sub numele de hipercorticism.
Hiperparatiroidismul este boala endocrină
cauzată de secreția în exces a hormonilor paratiro Sindromul Cushing provoacă obezitatea, modifi
idienii de una sau mai multe din cele patru glande cări ale pielii și oboseală și astfel de afecțiuni ca
paratiroide. Hipersecreția parathormonilor are ca diabetul zaharat, hipertensiunea arterială, depresia
urmare dereglarea echilibrului de calciu: hiper și osteoporoza. Dacă sindromul Cushing nu va fi 59
calcemia – creșterea nivelului de calciu din sînge tratat, poate surveni moartea.
(hiperparatiroidismul primar) sau scăderea lui Sindromul Cushing necesită un tratamentul de
(hiperparatiroidismul secundar). lungă durată cu corticosteroizi.
1. Numește cauzele apariției boli- 5. Explică de ce extirparea chirur- 7. Un pacient s-a adresat la medic,
lor endocrine. gicală sau distrugerea chimică avînd o sete excesivă, poliurie
a tiroidei afectează activitatea și tensiune arterială scăzută.
2. Explică diferența dintre hipo-
întregului organism. Rezultatele analizelor de sînge
secreția și hipersecreția glan-
au arătat că nivelul de glucoză
delor endocrine. 6. Explică de ce pentru a diagnos-
și insulină corespund normei.
tica o boală endocrină medicul
3. Completează un tabel cu bolile Medicul a prognozat diabetul
endocrinolog apelează la:
sistemului endocrin și glandele insipid, iar pentru a confirma
ü compoziția sîngelui;
afectate (apelează la textul din estimările a decis să determine
ü vîrsta și sexul pacientului;
§18, internet etc.). nivelul unui hormon în sînge.
ü aspectul pielii;
4. Descrie estimativ modificările
ü Numește acest hormon și
ü greutatea corporală,
glanda care-l secretă.
structurale și funcționale ale hi- înălțimea, proporțiile cor-
pofizei diagnosticată cu:
ü Descrie estimativ cauzele dis-
pului, rata de creștere,
funcțiilor pacientului.
ü adenom hipofizar anterior; proeminența globilor oculari;
ü adenom hipofizar posterior. ü comportamentul emoțional.
LUCR ARE DE LABOR ATOR
2. Numește hormonii stresului, glandele care-i secretă și efectele lor asupra pulsului și tensiunii arteri-
ale în situații de repaus și stres emoțional.
3. Explică afirmația: „Hormonii stresului în situații critice acționează simultan cu sistemul nervos
simpatic”.
Formulează o concluzie despre modificarea pulsului arterial și a presiunii sangvine, în aceleași
condiții de stres la pesoane de diferită vîrstă, sex și temperament.
STUDIU DE CAZ
II. Elena, o femeie în vîrstă de 33 de ani de ceva timp intenționează să ajungă la formele ideale,
respectînd o dietă restrictivă caloric și petrecînd ore bune în sala de fitness. Deși eforturile sînt
pe măsură, doamna nu reușește să obțină rezultatele scontate. Medicul nutriționist estimează
hipofuncția glandei tiroide și i-a recomandat Elenei să consulte un specialist pentru un diagnostic
adecvat.
a. La care specialist trebuie să se adreseze Elena?
b. Descrie simptomele persoanelor cu hipotiroidism.
c. Simptomele doamnei sînt suficiente pentru a fi diagnosticată cu hipotiroidism?
d. Ce analize biochimice de sînge pot confirma sau infirma că Elena suferă de hipotiroidism?
III. Un bărbat în vîrstă de 39 de ani, se plînge de oboseală. El a pierdut în greutate, deși nu respectă o dietă
restrictivă caloric. Un test de sînge de rutină a aratat un nivel normal de glucoză, un conținut scăzut de
sodiu și ridicat de potasiu.
a. Estimează boala endocrină în baza simptomelor și rezultatelor analizei de sînge prezentate.
b. Culoarea pielii poate fi un simptom adecvat pentru diagnosticul disfuncției date?
c. Ce examene de laborator trebuie efectuate pentru diagnosticul obiectiv al bolii endocrine de care
suferă pacientul?
IV. Pacienții diagnosticați cu boala Basedow-Graves pot fi tratați în mod diferit. În unele cazuri este recomandat
înlăturarea chirurgicală a unei porțiuni din tiroidă.
a. Relatează simptomele pacienților diagnosticați cu boala Basedow-Graves?
b. Care sînt cauzele acestei boli endocrine?
c. Estimează urmările înlăturării chirurgicale a unei porțiuni din tiroidă la pacienții cu
boala Basedow-Graves?
Tabelul 3.1
Disfuncții și boli endocrine
Disfuncții și boli
Simptome Rezultatele testelor de laborator
endocrine
REGLAREA HORMONALĂ
Nivelul ridicat de potasiu și scăzut de sodiu
Oboseală și slăbiciune musculară,
în sînge
Boala lui Addison pierderea în greutate, piele pig-
Creșterea concentrației de ACTH și scăderea
mentată „bronzată”
nivelului de aldosteron și cortizol în sînge
Slăbiciune musculară, dureri de
Sindromul Cushing spate, anxietate, depresie, obezitate, Nivelul ridicat de cortizol în sînge
ciclul menstrual neregulat la femei
SISTEMUL ENDOCRIN
Hipofiza Funcții:
Hipotalamus
ü
Epifiza
ü
Tiroida
ü
Paratiroide ü
Timus
Suprarenale
Pancreas Glande endocrine
Ovare
Hormoni
Testicul
Celule-țintă
•
Glanda Celulele
Hormonul Funcția
endocrină (organul)-țintă
• Dilatarea colului uterin (înainte de debutul travaliu-
• Mușchii uterini
• OXT lui)
• Colul uterin
oxitocina • Acțiune contractilă asupra musculaturii netede a
• Celulele mioepite-
(din gr. ōkytokínē uterului în timpul travaliului
liale ce înconjoară
- naștere rapidă) • Contracția celulelor mioepiteliale ce înconjoară
alveolele mamare.
alveolele mamare și ejecția laptelui
• TSH • Secreția de T3 și T4
tiroid-stimulator • Glanda tiroidă • Proliferarea celulelor tiroidiene
hormon • Hipertrofia celulelor tiroidiene
• Declanșează ovulația
• LH lutein-stimula- • Ovare
• Stimulează producția de testosteron din celulele
Hipofiza tor hormon • Testicule
Leydig testiculare
FSH foliculo-sti- • Ovare • Rol în recrutarea foliculilor primordiali la femeie
mulator hormon • Testicule • La bărbat rol în spermatogeneză
62
• ACTH adenocorti- • Rinichi • Stimulează producția de hormoni din zona reticu-
cotropina lată și fasciculată la nivelul suprarenalei
• Produce secreția la nivelul glandei mamare a 2 en-
• PRL prolactina • Glanda mamară
zime: lactozosintetaza și 1-alfalactalbumina
• STH somatotropina • Stimulează creșterea și reproducerea celulelor
• Cartilaj de creștere
(hormonul • Stimulează descompunerea lipidelor și glicogenu-
• Mușchi
creșterii) lui cu formarea glucozei ca sursă de energie
• Stimulează metabolismul bazal
• Influențează rata de utilizare a energiei
• Asigură termoreglarea
• Stimulează la copii creșterea scheletului
• Triiodotironina-T3
• Sistemele vitale ale • Influențează compoziția sîngelui
Tiroida • Tiroxina- T4
organismului uman • Intensifică excitabilitatea sistemului nervos față de
• Calcitonina
alți hormoni
• Calcitonina, antagonist al hormonului parati-
roidian, ce scade pragul calcemiei și stimulează
osteogeneza
RECAPITULARE
Glanda Celulele
Hormonul Funcția
endocrină (organul)-țintă
• Reglează metabolismul calciului și fosforului
Paratiroide • Parathormonul • Țesutul osos • Stimulează osteoclastele și destrucția țesutului
osos
• Maturizarea celulelor-T (timocitelor) (anticorpi)
• Angiotensina • Producerea hormonului de creștere la copii (timo-
Timusul • Eritropoietina
• Sistemul imun
poetină)
• Funcții limfatice
• Sistemul nervos • Induce starea de somn
Epifiza central • Diminuează fixarea intratiroidiană a iodului
• Melatonina
(glanda • Glanda tiroidă • Reduce secreția de aldosteron și corticosteron
• Pielanina
pienală) • Suprarenale • Acțiune antigonadotropică (întîrzie apariția
• Gonadele pubertății)
• Aldosterolul
• Acționează simultan cu sistemul nervos simpatic
• Cortizolul
• Mineralocorticoizii stimulează reabsorbția apei și a
• Hormonii • Sistemul nervos
sodiului și eliminarea potasiului la nivelul rinichilor
Suprare- androgeni simpatic
REGLAREA HORMONALĂ
• Glucocorticoizii, cu rol hiperglicemiant,
nale • Adrenalina • Rinichi
hiperlipemiant
(epinefrina) • Gonadele
• Sexosteroizii gestionează dezvoltarea sexuală prin
• Noradrenalina
hormonii: androgeni și estrogeni
(norepinefrina)
Organ cu
Celulele
funcții Hormonul Funcția
(organul)-țintă
endocrine
• Neurohormoni
• Stimularea secreției hormonilor hipofizari
hipofiziotropi • Hipofiza
Hipotala- • Menţine echilibrul hidric în plasma sangvină prin
• ADH • Rinichi
musul • Oxitocina • Capilare sangvine
vasoconstricţia arteriolară
• Reabsorbţia apei din urină la nivelul rinichilor
• Creșterea utilizării glucozei de către celule 63
• Depunerea glucozei sub formă de glicogen în
mușchi
Pancreasul • Insulina • Celule hepatice
• Transformarea glucidelor în lipide în ficat și țesutul
• Glucagon adipos
endocrin • Țesut adipos
• Stimularea sintezei proteice
• Stimulează gluconeogeneza din aminoacizi
• Exercită efect lipolitic
• Provoacă hiperglicemie prin glicogenoliză hepatică
• Estrogenul • Dezvoltarea caracterelor sexuale secundare
Glande • Sistemul
• Progesteronul • Menținerea structurii mucoasei vaginale și a pH-
sexuale • Testosteronul
reproducător
ului vaginal acid
• Sistemul
• Progesteronul • Asigură decurgerea normală a sarcinii și dezvolta-
Placenta • Estrogenii
reproducător
rea fătului
• Fătul
• Gastrina • Reglează secrețiile pancreatice în duoden
• Pereții tubului di-
Tractul • Secretina • Stimulează motilitatea tubului digestiv
gestiv
digestiv • Colecistochinina
• Glandele digestive
• Stimulează producerea pepsinei
• Motilina
TEST SUMATIV
64
REGLAREA HORMONALĂ
Concentraţia
Concentraţia optimă
glucozei în sînge a glucozei în
sînge
9. Un tînăr de 18 ani s-a adresat la medic, fiind preocupat de înălțimea sa. Deși proporțiile corpului
acestuia sînt normale, el are înălțimea de 1,15 m. Părinții lui și rudele au în medie 1,7 m înălțime.
a. Numește hormonul „responsabil” de înălțimea omului și glanda care-l secretă.
b. Estimează ce diagnostic îi va pune medicul tînărului.
c. Care teste medicale urmează să le facă tînărul pentru a confirma diagnosticul pus de medic.
d. Estimează metoda de tratament care va fi recomandată de medic.
e. Prognozează rezultatele tratamentului.
CAPITOLUL
4 APARATUL
LOCOMOTOR ŞI
LOCOMOŢIA
Sistemul osos al omului
Scheletul axial al omului
Scheletul apendicular al omului
Sistemul muscular al omului
Activitatea mușchilor scheletici
Igiena, disfuncții și maladii ale aparatului
locomotor
19 SISTEMUL OSOS AL OMULUI
§
Oasele sînt organe dure şi rezistente ale sistemului osos. Ele sînt compuse din substanţe chimice de
natură organică, în special oseina (colagen) care le conferă elasticitate, şi anorganică – fosfat de calciu,
carbonaţi, citraţi, sodiu, magneziu, potasiu, apă care dau osului duritate impozabilă. Conţinutul substan-
ţelor organice şi anorganice variază în funcţie de vîrstă. În oasele copiilor prevalează oseina, de aceea
ele posedă o flexibilitate sporită şi se fracturează rar. Oamenii în vîrstă au oase cu o cantitate sporită de
substanţe anorganice, din care cauză fracturile sînt mai frecvente.
Oasele susţin greutatea corpului, protejează organele interne, servesc ca puncte de inserţie a muş-
chilor, participă la locomoţie şi mişcare, asigură hematopoieza (în măduva roşie a oaselor are loc geneza
elementelor sangvine), menţin nivelul optimal al Ca2+ şi fosforului în sînge.
Densitatea minerală osoasă (DMO)
S Cantitatea de substanțe minerale din țesutul osos sau densitatea
T minerală osoasă (DMO) variază pe întreg parcurcul vieții și este
U
D mai redusă la femei decît la bărbați. Cantitatea de substanțe mi-
I nerale acumulată în timpul creșterii și dezvoltării omului atinge
U valoarea maximă în jurul vîrstei de 25 de ani. Această densitate
D este menținută timp de aproximativ 10 ani. După 35 de ani osul
E pierde în mod continuu cca 0,3–0,5% din substanțele minerale.
Acest fenomen este normal și natural. Dacă din anumite cauze pierderea de substanță osoasă are loc prea
C
A
repede sau „rezerva osoasă” inițială a fost prea mică, crește riscul de fracturi. Densitatea minerală osoasă
Z este influențată și de modul de viață, regimul alimentar, medicamente etc. Diminuarea densității minerale
osoase duce la dezvoltarea maladiei osteoporoza.
1. Numește substanțele chimice care conferă oaselor elasticitate și cele care formează densitatea
minerală a oaselor.
2. Examinează radiografia din figura de mai sus și descrie diferențele structurale dintre osul cu
DMO normală (A) și redusă (B).
3. Enumeră reperele unui stil de viață sănătos pentru tine și colegii tăi, care ar contrubui la sporirea
densității minerale a oaselor.
ansamblu de lame osoase alcătuite din fibre de ose- Celulele osoase sînt de trei tipuri: osteoblaste,
ină impregnate cu substanțe minerale. În funcţie de osteocite şi osteoclaste, care diferă după morfologie,
modul de dispunere a lamelor osoase, ţesutul osos este structură și funcție.
de două tipuri: ţesut osos compact şi ţesut osos spongios. Osteoblastele au formă stelară și activitate meta-
Ţesutul osos compact are lamele osoase aranjate bolică intensivă. Aceste celule construiesc matricea
în formă de cilindre îmbrăcate unul în altul, în osoasă și mineralizează țesutul osos.
jurul canalului, numit Havers. Această construcţie Osteoclastele reprezintă celule mari, poli nu-
reprezintă unitatea morfofuncțională a țesutului cleale, care distrug osul şi cartilajul. Ele au multe
osos compact. Ea conferă osului o rezistenţă sem- excrescenţe citoplasmatice şi un conţinut sporit de
nificativă și este numită osteon. (fig. 4.1). enzime hidrolitice, mitocondrii, lizozomi, vacuole.
Ţesutul osos spongios (cu aspect de burete) este Activitatea osteoblastelor și osteoclastelor este
modelat din lame osoase numite trabecule, care reglată de parathormoni, calcitonină, estrogeni,
printr-o aranjare distantă formează înte ele alveole vitamina D etc.
umplute cu măduvă roşie sau galbenă (fig. 4.1). Osteocitele sînt localizate în lacunele dintre
Trabeculele sînt orientate în direcţia de unde plăcile osoase (cavităţi în profunzimea matricei) şi
osul primeşte o presiune sporită. Conţinutul reprezintă osteoblaste „îmbătrînite”, deoarece au o
ŢESUT OSOS COMPACT ŢESUT OSOS SPONGIOS OSTEON OSTEOCIT
Canalul Havers
Trabecule Vase
sangvine Prelungiri
Alveole citoplasmatice Nucleu
Lame osoase
Vase sangvine
Periost Citoplasmă
Fig. 4.1. Structura țesutului osos Lacune osoase
activitate metabolică redusă. Osteocitele au multe de muşchi, asigură deplasarea corpului în spaţiu,
2 Humerus
24 Vertebre
Oasele
16 carpiene
Oasele
10 metacarpiene
28 Falangele Coloana
26 vertebrală
Centura
2 Osul coxal
pelviană 1 Osul sacru
70 2 Femurul
1 Coccisul
2 Rotula
APARATUL LOCOMOTOR ŞI LOCOMOŢIA
2 Tibia
2 Fibula
Oasele
Membrul 14 tarsiene
60 inferior
Oasele
10 metatarsiene
28 Falangele
radiusul se roteşte în jurul axei sale, întretaie ulna inferioare şi scheletul trunchiului. Ea este formată
sub un unghi, iar mîna se întoarce cu suprafaţa din două oase coxale.
dorsală în sus. Supinaţia are loc cînd oasele ante- Osul coxal rezultă din unirea a trei oase diferite:
braţului sînt situate paralel, iar mîna se orientează ilionul, ischionul şi pubisul, care sînt articulate între ele
cu suprafaţa palmară în sus. Mişcările de pronaţie prin intermediul ţesutului conjunctiv pînă la vîrsta de
şi supinaţie la om, sînt o consecinţă a adaptării 15-16 ani. La adulţi articulaţiile conjunctive se osifică
membrului superior la muncă. complet între ele, formînd un singur os.
Osul coxal realizează următoarele funcţii:
ü locomoţie (participă la formarea articulaţii-
lor cu osul sacru şi femurul);
ü protecţie (protejează organele bazinului);
ü sprijin.
Oasele coxale împreună cu osul sacru şi osul
coccis, care sînt localizate posterior, formează bazi
nul. La bărbaţi bazinul este mai lung şi mai îngust
comparativ cu al femeilor, iar ca o consecinţă a
Fig. 4.6. Pronaţia şi supinaţia greutăţii sporite, pe care o suportă, este mai dur.
Bazinul femeilor este mai larg decît al bărbaţilor, Oasele
ceea ce asigură trecerea capului şi umerilor copilu- tarsiene
lui în timpul naşterii. Oasele Calcaneul
metatarsiene
Scheletul membrului inferior. Oasele
membrelor inferioare ale omului asigură deplasarea Falange
corpului şi suportul. Ele sînt mai groase şi mai
masive, dar mai puţin mobile comparativ cu oasele
membrului superior. Scheletul membrului inferior
este format din coapsă (femurul), gambă (tibia şi Bolta piciorului
fibula) şi picior (tars, metatars, falange).
Scheletul coapsei. Femurul este cel mai lung şi
mai voluminos os tubular. Fig. 4.7. Oasele piciorului
Oasele gambei sînt dispuse paralel. Tibia este
un os lung, mai voluminos comparativ cu fibula, Oasele piciorului, unindu-se împreună, formea-
situat în partea internă a gambei. Fibula este un os ză bolta piciorului, a cărei convexitate este orientată
lung, subţire, aşezat pe partea externă a gambei. în sus. La staţiunea verticală bolta piciorului se spri-
Piciorul este ultimul punct de sprijin al corpu- jină posterior pe calcaneu, iar anterior – pe capetele
lui. Scheletul piciorului este format din oase tar oaselor metacarpiene (în special I şi V). Degetele
Contracţie
Fig. 4.10. Structura miofilamentelor Fig. 4.11. Anatomia fibrei musculare netede
1. Enumeră funcțiile sistemului 5. Prezintă structura mușchiului 7. Descrie comparativ structara fi-
muscular la om. scheletic alcătuind legenda brelor musculare striate şi fibre-
schemei de mai jos. lor musculare netede.
2. Explică definiţia fibrei muscu- 1 2 3
lare ca unitate de structură şi 4 8. Precizează cele trei grupe
56
funcţie a sistemului muscular. funcţionale de muşchi ai ca-
3. Numeşte cîte 2–3 muşchi cores- pului, care asigură mişcările
punzători funcţiilor sistemului menţionate în enunţ:
muscular enumerate la pag. 75. 6. Confirmă că schema de mai jos „Eugen şi-a îndreptat privirea
prezintă fibra musculară striată. spre masă, a zîmbit mulţu-
4. Clasifică muşchii prezentaţi în
fig. 4.8 după localizare pe seg- mit, s-a aşezat şi a început să
mănînce cu poftă”.
mentele corpului.
23 ACTIVITATEA MUȘCHILOR
§ SCHELETICI
Proprietăţile muşchilor Conform teoriei fibrelor alunecătoare, contracţia
Fibrele musculare se caracterizează prin: excita musculară este rezultatul alunecării fibrelor de acti-
bilitate, contractibilitate, elasticitate, tonicitate. nă (discul Z) printre fibrele miozinice (discul A). Cu
Excitabilitatea este reacția specifică de răspuns
cît alunecarea este mai profundă, cu atît contracţia
a mușchiului – contracția la acţiunea stimulilor (forţa musculară) este mai mare (fig. 4.13).
chimici, fizici sau fiziologici (impulsurile nervoase).
Fibrele musculare primesc impulsurile nervoase Banda Banda Banda
de la axonii neuronilor motori la nivelul joncțiunii luminoasă I întunecată A luminoasă I
neuromusculare (sinapsă chimică neuromusculară),
care este este formată din:
ü componenta presinaptică, care reprezintă ter-
-
-- + -
-- + Ca 2+
+ --
-- ++ + --
--- +
+ scheletici
Orice tip de mișcare simplă (de ex. îndoirea
Buton brațului, rotirea capului) sau compexă (dansul, îno-
axonic tul etc.) este generată de anumite grupuri de mușchi.
terminal Spre deosebire de alte organe ale corpului
Fibră
Placa uman, mușchii nu funcționează în „singurătate”,
motorie dar au nevoie să fie „susținuți” de activitatea spo-
musculară
rită a organelor sistemului circulator, respirator,
Fig. 4.12. Unitate motorie și joncțiune excretor. Implicarea acestor organe este evidentă
neuromotorie în timpul unei activități fizice intensive. De exem-
plu, la persoana care aleargă se intensifică ritmul greutăţii. Contracţia muşchiului, în lipsa greutăţii
respirator, ritmul cardiac, transpirația. Organele sau la greutăţi foarte mari ce nu pot fi deplasate,
menționate asigură mușchii cu substanțe nutritive are travaliul muscular egal cu zero.
și O2 pentru producerea ATP-ului și îi eliberează Oboseala musculară este reducerea tempora-
de resturile metabolice (CO2, acid lactic). ră a capacităţii funcţionale a muşchiului scheletic
Moleculele de ATP furnizează energia nece- din cauza activităţii îndelungate sau excesive. În
sară pentru contracția musculară. Acestea sînt cazul oboselii musculare are loc acumularea aci-
produse în fibrele musculare în urma descompu- dului lactic în muşchi, intoxicînd fibrele. Oboseala
nerii glicogenului muscular (principala sursă de musculară se manifestă prin reducerea forţei
glucoză), descompunerii acizilor grași musculari musculare, scăderea excitabilităţii etc.
și a glucozei din plasma sangvină. Pîrghii scheleto-musculare. Oasele, mişcîn-
În procesul contracţiilor muşchii scheletici du-se în articulaţii sub acţiunea muşchiului,
transformă energia ATP în energie mecanică (cca formează pîrghii scheleto-musculare (mecanisme
30%, realizînd mişcarea) și în energie termică (cca simple de deplasare a greutăţii) (fig. 4.14).
70%). Ei sînt principalii generatori de căldură, atît La orice pîrghie scheleto-musculară pot fi dis-
prin tonusul muscular, cît și prin contracții mici tinse trei puncte de bază:
și frecvente (frisoanele declanșate în mod reflex ü S – punctul de sprijin;
la frig). ü R – punctul de rezistenţă (greutatea de la
Contracţiile musculare sînt: izotonice şi capătul mobil al osului);
izometrice. ü F – punctul de aplicare a forţei care se opune
Contracţiile izotonice se remarcă prin scur- rezistenţei (locul de fixare a muşchiului).
tarea muşchiului în procesul acţiunii unui excitant Segmentul dintre punctul de sprijin şi cel de
constant. Aşa contracţii se manifestă printr-un lucru rezistenţă [SR] se numeşte „braţul rezistenţei”, iar
mecanic şi sînt caracteristice pentru majoritatea segmentul dintre punctul de sprijin şi cel de aplica-
muşchilor membrului. re a forţei [SF] – „braţul aplicării forţei”. Mişcarea
Contracţiile izometrice sînt contracţii în poate avea loc doar cînd SF > SR .
urma cărora muşchiul nu-şi modifică forma şi
dimensiunile, ci doar starea de tensiune. Aceste con-
tracţii nu realizează un lucru mecanic, iar întreaga
energie consumată este transformată în căldură.
Ambele tipuri de contracţii se asociază şi se
succed în timpul contracţiilor musculare. De
exemplu, în timpul ridicării unei greutăţi are loc
mai întîi faza contracţiilor izometrice, care pun S F R
muşchiul în tensiune, apoi urmează faza izotonică,
în care muşchiul se scurtează şi ridică greutatea.
For ţ a musculară depinde de intensitatea
78 excitantului şi de proprietăţile morfofuncţionale ale
muşchiului. Forţa musculară creşte odată cu creşterea
suprafeţei secţiunii transversale a corpului muşchiu-
APARATUL LOCOMOTOR ŞI LOCOMOŢIA
S R F
lui şi a numărului de fibre din care este format. R S F
Travaliul muşchilor scheletici reprezintă
contracţia unui muşchi urmată de deplasarea Fig. 4.14. Pîrghii scheleto-musculare
Luxaţii Cauze
Scapulo-humerale ● Luxaţiile traumatice apar în urma traumatismelor sau
a contracţiilor musculare bruşte. În cazul luxaţiilor
Dobîndite: deschise, are loc ruperea tuturor ţesuturilor moi care
înconjoară articulaţia. Cele mai frecvente luxaţii trau
- traumatice matice sînt: scapulo-humerale, ale antebraţului, ale
Ale antebraţului degetelor, ale mandibulei, coxofemurale etc.
- închise
● Luxaţiile patologice apar în urma afecţiunilor de tip
- deschise
inflamator, artritelor sau artrozelor şi a paraliziilor
- patologice neuromusculare.
Coxofemurale Congenitale ● Luxaţiile congenitale constituie rezultatul dezvoltării
insuficiente a articulaţiilor (hipoplazie) în perioada
intrauterină. Ele sînt cauzate de dereglări metabolice
grave la părinţi, de alcoolism sau au caracter ereditar.
Cele mai frecvente luxaţii congenitale sînt: scapulo-
humerală, a antebraţului şi coxofemurală etc.
Profilaxia artrozei prevede tratarea la timp a joggingul, aerobica, săritul corzii, mersul rapid.
fracturilor, luxaţiilor congenitale, respectarea regi- Aceste exerciţii trebuie adaptate posibilităţilor
mului alimentar, exerciţii fizice regulate etc. individuale şi efectuate sistematic.
asemenea unei ţesături vechi, cu urzeala subţiată inf lamarea canalelor în care se află tendoanele
şi pe alocuri ruptă. muşchilor antebraţelor şi gambelor ca urmare a
Osteoporoza poate fi prevenită printr-o suprasolicitării (scrisul la tastatură, jocul de tenis,
activitate fizică adecvată şi un aport de calciu mersul pe jos la distanţe mari etc.).
corespunzător. Activităţile fizice care protejează În zona tecilor tendinoase inflamate apar du-
oasele de osteoporoză sînt: baschetul, voleiul, reri, umflături şi îngroşări.
Sistemul respirator Muşchii formează pereţii cavităţii toracice şi asigură ventilaţia pulmonară.
Forţa musculară
tensiunii musculare de morfologia fibrei.
Timpul Timpul
Forţa musculară
Forţa musculară
Forţa musculară
Timpul
5 CIRCULAŢIA
SUBSTANŢELOR
ÎN ORGANISM
Mediul intern la om
Sistemul sagvin la om. Inima
Sistemul sangvin la om. Vasele sangvine
Sistemul limfatic la om
Igiena, disfuncții și maladii ale sistemului
cardiovascular
§
25 MEDIUL INTERN LA OM
În organismul omului are loc un schimb con Plasma are proprietatea de a se coagula graţie
tinuu de substanţe nutritive, hormoni, deşeuri etc. prezenţei unor proteine solubile polimerizatoare
între celule, ţesuturi, organe şi sisteme de organe, (de ex. fibrinogenul). În urma coagulării rezultă
asigurat de: o reţea fibrilară şi un lichid transparent, numit
ü lichidul interstiţial din spaţiile intercelulare; ser sangvin. Protein ele protectoare ale plas
ü sîngele şi limfa circulară; mei: imunog lobulinele (anticorpii), proteinele
ü organele sistemelor sangvin și limfatic. C-reactive favor izează fagocitoza bacteriilor de
Lichidul interstiţial, limfa circulantă şi sînge către macrofagi.
le la om se află în interacţiune permanentă. Sub Elementele figurate ale sîngelui prez intă
presiune, inima pompează sîngele pînă la nive celule şi fragmente celulare (fig. 5.1).
lul capilarelor, unde este supus filtrării, formînd Eritrocitele sînt celule roşii, discoidale bicon
lichidul interstiţial. Acesta din urmă penetrează cave cu diametrul de 7 mm, anucleate, lipsite de
pereţii capilare lor limfatice şi formează limfa organite, care transportă gazele respiratorii (O2 şi
circulantă, care se reîntoarce în vasele sangvine la CO2). Numărul de eritrocite depinde de sex, vîrstă,
nivelul venelor subclaviculare. pregătirea fizică etc. Sîngele femeilor conţine în
medie 4,8 milioane eritrocite/ml, cel al bărbaţilor
Lichidul interstițial prezintă plasma – cca 5,4 milioane/ml, iar la nou-născuţi numărul
sangvină lipsită de elementele figurate şi mole
culele proteice mari, care irigă celulele organelor eritrocitelor variază între 6–7 milioane/ml.
şi ţesuturilor corpului. El se formează în urma Componentul principal al citoplasmei eritro
filtrării sîngelui prin pereţii capilarelor arteriale. citelor este hemoglobina (cca 95% din proteinele
Din sînge, substanţele nutritive, hormonii şi O2 eritrocitare) care servește ca „vehicul” pentru
nimeresc în lichidul interstiţial, apoi în celule. transportul oxigenului și dioxidului de carbon.
Substanţele rezultate din reacţiile metabolice Fiecare gram de hemoglobină poate transporta
celulare (de ex. CO2) pătrund iniţial în lichidul 1,34 ml oxigen per 100 ml de sînge. De rînd cu
interstiţial, apoi – în vasele sangvine sau limfatice. afinitatea pentru O2 și CO2, hemoglobina are o
În aşa mod lichidul interstiţial asigură contactul afinitate mult mai puternică pentru monoxidul de
între celulele diferitor părţi ale corpului. carbon. Fiind prezent în aerul atmosferic, acesta
substituie O2 din moleculele de hemoglobină, ceea
Limfa circulară constituie un lichid in ce duce la asfixie și moartea omului.
color şi transparent compus din două părţi: Trombocitele (plăcile sangvine) anucleate sînt
ü plasmatică, care conţine proteine, electroliţi, fragmente acoperite de membrane celulare, lenti
84 glucoză, colesterol, fier, enzime şi hormoni (con culare, responsabile de hemostazie – preîntîmpină
centraţia lor depinde de nutriţie şi de prezenţa sau hemoragia în cazul traumatismelor vaselor sangvine.
lipsa infecţiei); Într-un mililitru de sînge se conţin în jur de 250 000
ü corpusculară – limfocitele şi macrofagii.
CIRCULAŢIA SUBSTANŢELOR ÎN ORGANISM
P
1. Examinaţi la microscop (pe microfotografii) elementele figurate ale sîngelui.
R 2. Identificaţi eritrocitele, leucocitele, trombocitele.
A
C Prezentarea rezultatelor
T
I 1. Desenaţi preparatul examinat.
C 2. Indicaţi pe desen elementele figurate ale sîngelui identificate şi descrieţi funcţiile lor.
Ă
1. Defineşte noţiunile: lichid 4. Explică noţiunea grup sangvin. 7. Confirmă prin argumente
interstiţial; limfă circulară; că prin capacitatea de a se
5. Identifică dependenţa dintre
sînge. coagula plasma sangvină
forma elementelor figurate
protejează organismul în
2. Alcătuiește o schemă care să ale sîngelui şi funcţia pe care
cazul traumelor urmate de
demonstreze interacțiunea o realizează.
hemoragii.
dintre lichidul interstițial,
6. Descrie morfologia
limfa circulară și sînge. 8. Scrie un eseu, în care să
elementelor figurate ale
demonstrezi semnificaţia
3. Enumeră părţile componente sîngelui în raport cu funcţiile
sîngelui în activitatea vitală a
ale sîngelui. pe care acestea le realizează.
organismului.
§
26 SISTEMUL SANGVIN LA OM. INIMA
Sistemul sangvin al omului este format din trei Activitatea mecanică a inimii sau
componente anatomo-funcţionale: inimă, sistem ciclul cardiac se realizează printr-o succesiune de
vascular (vase sangvine) şi sînge. contracţii – sistole şi relaxări – diastole ale atriilor
Inima este un organ cavitar, muscular, localizat și ventriculelor. Numărul de cicluri cardiace pe minut
în cavitatea toracică, în spatele şi puţin în stînga constituie ritmul cardiac. La omul adult, în condiţii
sternului. normale, ritmul cardiac este de 70–75 cicluri cardiace.
Inima are pereții formați din țesut muscular Un ciclu cardiac constă din: diastolă atrioventri
cardiac – miocardul, tapetați intern cu un epiteliu culară, sistolă atrială, sistolă ventriculară (fig. 5.3).
subţire, numit endocard, iar la exterior cu un în Diastola atrioventriculară durează cca 0,4 sec.
veliş conjunctiv – epicard. Înima este învelită de o În acest timp pereţii atriilor şi pereţii ventriculelor
foiţă seroasă, numită pericard. sînt relaxaţi. Atriul drept primeşte sîngele dezoxi
Cavitatea internă a inimii este separată de un genat din venele cave, iar atriul stîng, sînge oxige
sept longitudinal în două jumătăţi distincte func nat din vena pulmonară.
ţional şi anatomic, ce nu comunică între ele (inima În perioada sistolei atriale (0,1 sec.) pereţii atri
dreaptă şi inima stîngă). Fiecare parte este consti ilor se contractă şi propulsează sîngele în ventricu
tuită din două subdiviziuni: cavitatea inferioară, le. Sub efortul contracţiilor sîngele din atriul drept
numită ventricul şi cavitatea superioară – atriu. deschide valvula tricupsidă şi trece în ventriculul
Atriile sînt separate de ventricule prin valvule. drept. Sub efortul aceloraşi contracţii sîngele din
Ventriculele (drept şi stîng) au pereţii mai groşi atriul stîng deschide valvulele bicupside pentru a
decît atriile, iar ventriculul stîng are pereții mai pătrunde în ventriculul stîng.
groşi decît cel drept. Sistola ventriculară durează cca 0,3 sec. În aceas
Valvulele cardiace determină direcţia şi can tă perioadă ventriculul se contractă şi propulsează
titatea fluxului sangvin, care este propulsat din sîngele de la vîrf spre bază. Sîngele din ventriculul
atriu în ventricul, iar din ventricul – în vasele drept sub presiune deschide valvula pulmonară şi
sangvine. La nivelul inimii pot fi distinse trei pătrunde în trunchiul pulmonar. Sîngele din ven
tipuri de valvule: valvula tricupsidă, valvula bi triculul stîng simultan pătrunde în artera aortă,
cupsidă, valvulele semilunare (fig. 5.2). deschizînd valvulele semilunare.
Ciclul cardiac este marcat de două sunete, nu-
Inima propulsează sîngele în vasele sangvine, mite zgomotele inimii, se parate de două pauze.
prin activitate mecanică şi activitate electrică. Primul zgomot se produce la iniţierea sistolei ven
Artera – aortă
Cîrja aortei
86
Aorta Aorta Sistola atrială
ascendentă descendentă (0,1 sec.)
CIRCULAŢIA SUBSTANŢELOR ÎN ORGANISM
R
Nod sinoatrial
Nod atrioventricular P T
Fasciculul His 87
Q
Fasciculul Purkinje S
Fig. 5.4. Sistemul conducător al inimii Fig. 5.5. Electrocardiograma
1. Descrie structura inimii la om. 5. Descrie comparativ structura și 8. Tahicardia sinusală* este o
funcțiile atriilor și ventriculelor. dereglare a ritmului cardiac ce
2. Explică rolul valvulelor
depășește 100 bătăi pe minut.
tricupsidă, bicupsidă și 6. Alcătuiește un dicționar de
Una dintre cauzele acestei
semilunare în circulaţia sîngelui noțiuni reflectate în textul
dereglări este excesul de alcool,
prin inimă. §26 care vizează anatomia și
tutun și cafea.
funcțiile inimii.
3. Ilustrează într-o schemă traseul * Notă: Termenul sinusal provine de la
sîngelui prin atrii și ventricule în 7. Miocardul este un țesut mus- nodul sinoatrial.
cadrul unui ciclu cardiac. cular cardiac cu proprietăți Explică cum influențează
comune mușchiului scheletic: aceste substanțe asupra
4. Explică semnificația structurii
excitabilitate, conductibilitate și ritmului cardiac.
musculare a pereților inimii în
contractibilitate.
realizarea activității mecanice.
Explică aceste proprietăți.
§
27 SISTEMUL SANGVIN LA OM.
VASELE SANGVINE
Vasele sangvine reprezintă un sistem tubular, citate și rezistență sporită, trăsături necesare pentru
închis, care asigură transportul sîngelul de la ini circulația sîngelui sub presiune (140–160 mm Hg în
mă spre toate celulele corpului și de la acestea spre normă, iar la bolnavii cu hipertensiune poate depași
inimă. Vasele sangvine, în funcție de direcția de 320–340 mm Hg).
circulație a sîngelui în raport cu inima, formează În timpul sistolei ventriculare, valvulele se
arborele vascular arterial prin care sîngele pleacă milunare se deschid și sîngele arterial (bogat în
de la inimă și arborele vascular venos, prin care substanțe nutritive și O2 este propulsat în aortă. Sub
sîngele vine spre inimă. Acești doi arbori comuni presiunea fluxului sangvin, pereții aortei se dilată
că printr-o rețea de capilare sangvine care împîn (dilatare pasivă), iar cînd survine diastola atrioven
zesc celulele corpului. triculară, ei revin la parametrii normali (fig. 5.7).
Trunchiul pulmonar pleacă din ventriculul
Arterele sînt vase sangvine cu pereţii trai
drept şi după un scurt traiect – se ramifică în
nici şi elastici formați din trei straturi (fig. 5.6),
artera pulmonară dreaptă şi artera pulmonară stîngă
care asigură propulsarea continuă a sîngelui de la
(fig. 5.2). Aceste două artere duc sîngele venos spre
inimă sub presiune. Ele generează din ventricu
plămîni, unde are loc schimbul CO2 pe O2.
lul stîng prin artera aortă și trunchiul pulmonar.
Arterele sînt ramuri descendente din aorta
Diametrul arterelor și presiunea sîngelui care cir
ascendentă, cîrja aortei, aorta descendentă și a
culă prin ele se micșoreasă pe măsură ce se înde
arterelor pulmonare. Fibrele musculare netede din
părtează de la inimă. În artere se află cca 20% din
tunica internă a arterelor mențin constantă presi
volumul total de sînge al corpului.
unea sangvină datorită proprietăților vasomotorii
Artera aortă porneşte din ventriculul stîng
controlată de sistemul nervos vegetativ. Sistemul
printr-un segment dilatat, numit bulb aortic şi
nervos simpatic exercită acţiune vasoconstrictivă,
prezintă trei segmente: aorta ascendentă, cîrja
iar cel parasimpatic are efect vasodilatator.
aortei, aorta descendentă (fig. 5.2). De la aceste trei
Arteriolele sînt ramificațiile arterelor care au
segmente pornesc artere spre toate organele corpului.
diametrul mai mic. Muşchii netezi ai arteriolelor
Artera aortă este vasul sangvin cu cel mai
sînt inervaţi de sistemul nervos vegetativ. Sîngele
mare diametru și cei mai groși pereți. Tunica
din arteriole trece în capilare.
medie, comparativ cu alte artere, conține mai
multe fibre de colagen. Acestea îi conferă elasti Venele sînt vase sangvine, pereții interni ai
cărora posedă valvule semilu nare, care asigură
VENĂ ARTERĂ
circulaţia sîngelui într-o singură direcţie, împotriva
Tunica internă Valvule
forţei de gravitaţie (de jos în sus). Volumul de sînge
88 semilunare
încorporat în vene depăşeşte de 3 ori pe cel din ar
tere. Veneletransportă sîngele de la capilarele dife
Ţesut conjunctiv ritor părţi ale corpului spre inimă (vene cave și vene
CIRCULAŢIA SUBSTANŢELOR ÎN ORGANISM
Venulă Arteră B
Venă Capilar
Fig. 5.7. Circulaţia sîngelui prin arterele
Fig. 5.6. Structura pereților vaselor sangvine circulaţiei mari
Venele cave (superioară şi inferioară) trans capilarelor sporeşte în organele care sînt solicitate
portă sîngele venos (bogat în CO2) din tot corpul spre în permanenţă. Spre exemplu, la persoanele cu o
atriul drept (fig. 5.2). Vena cavă superioară colectea activitate mintală permanentă şi intensivă numărul
ză sîngele de la cap, torace şi membrele superioare. capilarelor cortexului este mai mare, iar la sportivi
Vena cavă inferioară colectează sîngele din jumătatea numărul capilarelor este mai mare în muşchii sche
subdiafragmatică (abdomen – pereţii şi organele pare letici, muşchiul cardiac şi plămîni.
ale corpului, pelvis, membrele inferioare). Vasele sangvine formează două trasee anatomo-
Venele pulmonare transportă sînge arterial, funcţionale ale sistemului circulator: circulaţia mare
de la plămîni spre atriul stîng al inimii. (sistemică) şi circulaţia mică (pulmonară) (fig. 5.8).
Vena portă adună sîngele de la organele
impare ale cavităţii abdominale. Ea se formează
Circulația mare porneşte din ventriculul
stîng, de unde sîngele oxigenat este propulsat prin
din capilarele tubului digestiv și se termină, rami
aortă și ramificaţiile ei (artere, arteriole, capilare)
ficîndu-se în capilare la nivelul ficatului.
spre toate ţesuturile corpului. Pe acest traseu sîn
Circulaţia sîngelui prin vene este asigurată de:
gele transportă O2 spre celulele corpului, unde-l
ü a spiraţia toracică. În timpul inspiraţiei în
cedează şi preia CO2 .
cutia toracică presiunea devine mai joasă decît cea
Capilarele confluează în venule, care poartă deja
atmosferică ca urmare a creşterii volumului ei. În
sînge dezoxigenat (cu CO2). Venulele, la rîndul lor,
(sistemică)
Circulaţia
musculară intensivă. Dacă după alergarea la distan
mare
ţe mari ne vom opri brusc, muşchiul cardiac va fi
supus unui efort sporit.
89
Capilarele sînt cele mai mici vase sangvine
ce împînzesc ţesuturile şi provin prin ramificarea
Circulaţia mică
(pulmonară)
arteriolelor. Pereţii capilarelor sînt formaţi dintr-un
singur strat de celule.
Capilarele constituie segmentul funcţional al
sistemului circulator. La nivelul lor are loc schim
bul de substanţe între sînge şi lichidul interstiţial
prin difuzie simplă, prin pori şi prin pinocitoză.
Capilarele răspund la impulsurile sistemului
Circulaţia mare (sistemică)
Sistemul limfatic este parte componentă a structură histologică similară acestora. Pe pereţii
sistemului circulator. El este format din limfa circu interiori, la distanţe egale, sînt prezente valvule
lară, vase limfatice şi organe limfatice (fig. 5.10). semilunare ce asigură mişcarea lichidului doar
într-o singu ră direcţie. Prezenţa valvu lelor
conferă vaselor limfatice forma unui colier de
Duct lim perle. Prin contracţia ordo nată a segmentului
fatic toracal dintre două valvule limfa avansează în direcţia
terminus.
Duct lim Ductele toracale generează prin contopirea
Timus vaselor lim fatice. Ductul toracal limfatic stîng
fatic toracal
are lungimea de 33–43 cm, posedă valvule în
Ganglion
partea iniţială şi cea terminală şi se varsă în vena
Foliculi limfatici
Celule
Capilare Vase
limfatice limfatice
Venule
Atacul fizic
(fagocitoza) sau
care îi marchează ca fiind
atacul chimic periculoşi.
Anticorpii reprezintă
substanţe specifice (imuno
Activarea Activarea
globuline) care se formează
fagocitelor T-celulelor în sînge ca rezultat al
Antigeni
Răspuns pătrunderii în organism a
imun antigenului (microorganis
mele sau unele produse ale
Activarea
lui). Anticorpii se carac
B-celulelor terizează prin specificitate
imună şi se combină cu
Anticorpi antigenul sub influenţa că
ruia s-au format. Anticorpii
Fig. 5.13. Răspunsul imun recunosc bacteriile, aderă la
ele şi formează aglomerări bacteriene, care sînt mai Serurile imune (terapeutice) sînt produse biolo
accesibile pentru celulele fagocitare. Anticorpii pot gice obţinute din serul sangvin al unui animal (de
fi dobîndiţi natural (imunitatea dobîndită natural) obicei de cal) imunizat prin vaccinare sau prin
şi artificial (imunitatea dobîndită artificial). boală. Serurile imune conţin anticorpi capabili să
Organismul uman poate dobîndi anticorpi în neutralizeze acţiunea antigenilor.
mod activ în urma unei infecţii. Longevitatea anti
corpilor dobîndiţi în urma bolii este variabilă. De Funcţiile vitale
exemplu, aşa infecţii ca rujeola, variola, varicela
ale sistemului limfatic
creează o protecţie imună (faţă de aceeaşi boală) ü Nodurile limfatice constituie un ţesut din
care generează limfoc itele şi unde se produce
pentru tot restul vieţii. Difteria, scarlatina, tusea maturizarea B-limfocitelor care secretă anticorpi.
convulsivă generează o protecţie absolută doar ü La nivelul nodurilor limfatice se produce
pentru cîţiva ani, iar la o nouă expunere a organis filtrarea limfei de toxine, microorganisme şi alte
mului respectiv la aceeaşi infecţie boala decurge în substanţe potenţial nocive şi distrugerea lor prin
formă mai uşoară. fagocitare sau dezintegrare.
Dobîndirea artificială a anticorpilor poate avea ü În splină se realizează filtrarea sîngelui de bac
loc în urma inducerii artificiale a procesului de terii şi eritrocitele îmbătrînite, care sînt fagocitate.
ü Limfa colectează acizii graşi, colesterolul şi
U
corpi în sînge după administrarea dublă a unui vaccin la
D un interval de 4 săptămîni (valorile sînt arbitrare). Vaccinul
I conține bacterii vii cu virulență redusă. Răspuns imun
U
1. Compară nivelul de anticorpi în sînge după
D fiecare injectare a vaccinului.
E 2. Explică etapele generale de formare a 93
anticorpilor după injectarea vaccinului. Prima injectare A doua injectare
C
A 3. Vaccinarea. Pro sau Contra? Compară vaccinarea
Z cu imunitatea naturală și prezintă argumente pro- și contra vaccinării (imunizării) artificiale a
populației (consultă surse informaționale de specialitate, mass-media, internet).
SISTEMUL
CARDIOVASCULAR
constituit din
VASE SÎNGE
INIMĂ
SANGVINE
presiunea
arterială
care asigură
care asigură
CIRCULAŢIA SUBSTANŢELOR ÎN ORGANISM
satisfacerea cerinţelor
metabolismului celular
care asigură
realizarea funcţiilor
celulelor, ţesuturilor,
organelor etc.
MENŢINEREA
HOMEOSTAZIEI
RECAPITULARE
Transportă gazele
Globule roşii respiratorii O2 şi CO2
Apă (91,5%)
SISTEMUL CIRCULATOR LA OM
Sistemul limfatic Sistemul cardiovascular (sangvin): Inima. Vase. Sînge.
Sistemul Sistemul
Limfa
venos arterial
Vase limfatice
Ganglioni Vene Artere
Splina
Amigdale
Celule limfoidale
97
FUNCŢIILE VITALE FUNCŢIILE VITALE ALE
ALE SISTEMULUI SANGVIN SISTEMULUI LIMFATIC
ü asigură celulele organismului cu O2 şi evacuează CO2; ü în nodurile limfatice generează limfo
ü transportă substanțele nutritive de la tubul digestiv spre citele şi unde se produce maturizarea
ficat, unde acestea sînt procesate și de la ficat spre toate B-limfocitelor care secretă anticorpi;
celulele corpului; are loc filtrarea limfei de toxine, micro-
ü colectează deşeurile metabolice şi le transportă spre organisme şi alte substanţe potenţial
rinichi; nocive şi distrugerea și fagocitarea
ü reglarea hormonală şi coordonarea activităţii diverselor acestora;
ţesuturi şi organe; ü splina filtrează sîngele de bacterii
ü asigură celulele cu O2 , menţinînd metabolismul şi
şi eritrocitele îmbătrînite, care sînt
homeotermia;
ü trombocitele sîngelui, proteinele plasmei sangvine fagocitate;
(fibrinogenul) protejează organismul de pierderile de ü limfa colectează acizii graşi, coles
sînge şi de invazia agenţilor patogeni prin mecanismele terolul şi vitaminele liposolubile din
de coagulare; mucoasa intestinală şi le include în
ü leucocitele asigură protecţia împotriva toxinelor şi a circuitul sangvin;
agenţilor patogeni prin fagocitoză sau prin secreţie de ü sistemul limfatic menţine constant
anticorpi. volumul lichidului interstiţial.
TEST SUMATIV
2. Enumeră (în ordinea creşterii diametrului) vasele care formează sistemul sangvin arterial şi sistemul
sangvin venos. Explică rolul vaselor enumerate în realizarea circulaţiei sangvine.
a) Numeşte diferenţa dintre componenţa sîngelui din partea dreaptă şi cea stîngă a inimii la
persoanele sănătoase.
b) Explică cum se răsfrînge această maladie asupra componenţei sîngelui la copiii cu malformaţia
descrisă în text.
98 6. În baza cunoştinţelor despre rolul inimii în activitatea sistemului circulator şi al muşchilor scheletici (pe
care le posezi) şi a informaţiei din schemă, confirmă afirmaţia:
CIRCULAŢIA SUBSTANŢELOR ÎN ORGANISM
Efortul fizic al organismului omului şi frecvenţa ciclului cardiac sînt funcţii interdependente.
7. În baza informaţiei din tabel calculează creşterea procentuală a numărului de fagocite în sîngele
persoanelor cu infecţie bacteriană. Explică această creştere.
6 RESPIRAŢIA
Anatomia sistemului respirator la om
Fiziologia sistemului respirator al omului
Igiena, disfuncții și maladii ale
sistemului respirator
30 ANATOMIA SISTEMULUI
§ RESPIRATOR LA OM
Sistemul respirator al omului prezintă un an Fosele nazale (perechi) au pereţii tapetați cu
samblu de organe, care asigură aportul oxigenului mucoasă nazală, care este constituită din mucoasă
şi eliminarea dioxidului de carbon din organism. olfactivă şi mucoasă respiratorie. Cilii celulelor
În corespundere cu funcţiile realizate, organele mucoasei respirato rii şi mucu sul sec retat de
respiratorii sînt clasificate în căi respiratorii (or glandele nazale sedimentează particulele de praf,
gane conducătoare) şi alveole pulmonare (organe bacteriile şi alte impurităţi din aerul inspirat.
pur respiratorii). Mucusul, împreună cu impurităţile captate, este
expulzat în mediul extern datorită mişcărilor vi
Căile respiratorii asigură alveolele pul bratorii ale cililor, orientate în direcţia orificiilor
monare cu aer atmosferic oxigenat şi evacuează nazale.
din alveole aerul bogat în dioxid de carbon. În Cavitatea bucală de asemenea are funcția de
căile respiratorii aerul este încălzit pînă la tempe cale res piratorie. Dar, spre deosebire de fosele
ratura corpului, este umezit şi curăţat de particule nazale, ea nu posedă structuri specializate în epu
de praf, virusuri şi bacterii. Organele care for rarea, umezirea şi încălzirea aerului.
Faringeleprezintă un organ aero-digestiv.
mează căile respiratorii sînt tapetate cu mucoasă
Laringele e ste un organ tubular cu funcţii
respiratorie. Ele au formă tubulară și se împart în:
ü extrapulmonare (nas extern, fose nazale, respiratorii şi de fonaţie. Cavitatea internă a laringelui
este tapetată cu mucoasa respiratorie, care formează
cavitate bucală, faringe, laringe, trahee);
două cute orizontale. Cutele superioare sînt lipsite
ü intrapulmonare (arbore bronşic) (fig. 6.1).
de muşchi şi ligamente, fiind numite corzi vocale
Nasul extern şi fosele nazale. Nasul extern
false, iar cele inferioare au în grosimea lor muşchi
proem inent este o caracteristică specifică doar şi interv in în fonaţie, prezentînd coardele vocale
omului şi reprezintă segmentul iniţial al căilor propriu-zise. Aerul expirat care trece prin laringe
respiratorii prin care sistemul respirator comunică provoacă vibraţia coardelor vocale generînd sunete.
cu mediul extern. Spre deosebire de animale, Între cutele superioare şi cele inferioare se află un
orificiile nazale la om sînt orientate în jos, fapt ce orificiu numit glotă.
determină curentul de aer inspirat să se îndrepte Mucoasa respiratorie care tapetează laringele
nu rectiliniu spre faringe, ci în sus, spre regiunea în partea superioară a coardelor vocale este foarte
olfactivă a nasului, descriind o traiectorie lungă. sensibilă. Ea provoacă o reacţie de tuse puternică
Aceasta contribuie la încălzirea şi epurarea aerului la pătrunderea corpurilor străine.
în fosele nazale. La nivelul laringelui aerul continuă să fie în
călzit, umezit şi curăţat de impurităţi.
100 Fose nazale Traheeaeste prelungirea laringelui. Pereţii
ei sînt formaţi din 16–20 inele cartilaginoase
Faringe incomplete, unite între ele prin ligamente fibroase.
R E S P I R AŢ I A
R E S P I R AŢ I A
iar cel stîng – doi (superior şi inferior).
Fig. 6.3. Alveolă pulmonară
„Vîrsta” pulmonară
S Plămînii suferă anumite modificări structurale odată cu înaintarea în vîrstă, sub acțiunea factorilor me
T diului extern (de ex. compoziția chimică a aerului inspirat) și în funcție de modul de viață a individului
U
D (regimul alimentar, activitatea fizică etc.).
I Numărul alveolelor pulmonare, pînă la vîrsta de 20 de ani crește, iar odată cu înaintarea în vîrstă acesta scade. 101
U Pereții alveolelor cu vîrsta devin mai puțin elastici din cauza pierderii proteinei elastina. Procesul fiziologic de
D „îmbătrînire” a organelor sistemului respirator este accelerat la fumători și la persoanele care inspiră aer poluat.
E
1. Estimează modificările care au loc la nivelul rețelei de capilare pulmonare odată cu creșterea
C numărului de alveole și/sau reducerea lui.
A 2. Descrie consecințele „îmbătrînirii” plămînilor asupra activității întregului organism.
Z 3. Explică de ce aerul inspirat de locuitorii orașelor afectează funcțiile organelor respiratorii.
R E S P I R AŢ I A
centrilor respiratori.
Schimbul de O2 şi CO2 între sîn- Scăderea PO2 sau creşterea PCO2 condiţionează
ge şi țesuturi. sporirea activităţii sistemului respirator, manifestată
La această etapă sîngele arterial cedează O2 prin intensificarea ventilaţiei pulmonare. Creşterea
lichidului interstiţial şi se încarcă cu bioxid de PO2 sau scăderea PCO2 condiţionează diminuarea
carbon (fig. 6.5). Aceste procese sînt posibile graţie activităţii sistemului respirator manifestată prin
diferenţei presiunilor parţiale a O2 şi CO2 în sînge reducerea intensităţii ventilaţiei pulmonare. 103
şi în lichidul interstiţial.
Disocierea oxigenului molecular este condiţio Reglarea voluntară
Stimuli
nată de aciditatea lichidului interstiţial, temperatura emoţionali (scoarţa cerebrală)
mediului intern al organismului, presiunea CO2 etc.
Chimioreceptorii
periferici
(O2, CO2, pH) Mecano-
receptorii
(volumul
alveolar)
R E S P I R AŢ I A
maladii ca reumatismul şi nefrita. ron, prosop, batistă etc.).
Viteza şi gradul de răcire depind de inten Bolnavii de gripă cu evoluţie gravă tre buie
sitatea şi durata acţiunii temperaturii scăzute şi de internaţi în spital, în secţiile de boli infecţioase.
starea organismului. Rezistenţa organismului la În timpul tusei sau strănutului ei trebuie să-şi
Tabelul 6.1. Maladii ale sistemului respirator
Variaţia neperiodică Variaţii periodice
Maladia Efecte patogene
(starea vremii) (incidenţa sezonieră)
105
Inflamaţia pereţilor interni ai bronhiilor, Ceaţă + poluare, răcire atmos- Max.: iarna
Bronşita
însoţită de mărirea stratului mucozitar ferică bruscă Min.: vara
SISTEMUL RESPIRATOR LA OM
Asigură organismul omului cu oxigen Organele sistemului respirator
molecular necesar în reacțiile de oxi Căile respiratorii
dare biologică și evacuarea metabolit - nas Plămîni Stîng Drept
deșeu al acestor reacții - CO2 - fose nazale Arbore bronșic 1 1
C6H12O6 + O2 - CO2 + H2O + ATP - laringe
- faringe 1. Bronhia principală 1 1
- trahee 2. Bronhii lobare
Nas - arbore bronșic 2 3
(secundare)
Fose nazale 3. Bronhii segmentare
Alveole 9 10
(terţiare)
Faringe (unitatea de structură și
funcție a plămînilor) 4. Bronhiole terminale 450 509
Laringe
Trahee
Arbore
bronşic
R E S P I R AŢ I A
ETAPELE SCHIMBULUI DE GAZE RESPIRATORII
VENTILAȚIA O2 CO2 ETAPA
PULMONARĂ PULMONARĂ
Circulaţia aerului O2 din aerul alveolelor
oxigenat din mediul difuzează în sînge,
iar CO2 – din sînge în 107
extern în alveole şi
a aerului bogat în aerul alveolar. Difuzia
CO2 din alveole în are loc în direcţia
mediul extern. gradientului de
Inspirație Expirație presiune.
2. Explică rolul mucusului epiteliului, care tapetează traheea, în procesul purificării aerului inspirat.
4. Explică funcţia respiratorie şi de fonaţie a laringelui. Explică rolul direcţiei de orientare a orificiilor
nazale (în jos) la om în profilaxia maladiilor aparatului respirator.
Maladia Caracteristica
Bronşită acuta Inflamarea pereţilor interni ai bronhiilor, urmată de mărirea stratului mucozitar
Emfizem pulmonar Deteriorarea progresivă a pereţilor alveolari
Pneumonie Inflamarea parenchimului pulmonar
CAPITOLUL
7 NUTRIŢIA
Anatomia sistemului digestiv al omului
Fiziologia sistemului digestiv al omului
Glandele exocrine ale sistemului digestiv
Igiena, disfuncții și maladii
ale sistemului digestiv
33 ANATOMIA SISTEMULUI
§ DIGESTIV AL OMULUI
Sistemul digestiv reprezintă un complex de cu forma coroanei, numărul rădăcinilor şi funcţia
organe, care asigură digestia alimentelor, absorb- pe care o realizează, dinţii au fost clasificaţi în:
ţia substanţelor nutritive şi evacuarea resturilor incisivi (I), canini (C), premolari (PM) şi molari
nedigerabile. El este constituit din trei părţi: cavita (M). Numărul şi poziţia dinţilor este exprimată
tea bucală, tubul digestiv şi glandele anexe (fig. 7.1). prin formula dentară, care pentru dentiţia perma-
nentă (pentru ½ din maxilar) este I = 2/2; C = 1/1;
Cavitatea bucală este primul segment PM = 2/2; M = 3/3. Pentru dentiţia temporară
al sistemului digestiv, care comunică cu mediul formula este I = 2/2; C = 1/1; PM = 2/2; M = 2/2.
extern prin orif iciul bucal şi cu faringele prin ori-
ficiul bucofaringian. În cavitatea bucală sînt loca-
Tubul digestiv reprezintă un canal lung
(cca 8–10 m), deschis la extremităţi prin orificiul bu-
lizaţi dinţii (organele pasive) şi limba, care, îm-
cal (extremitatea anterioară) şi orificiul anal (extre-
preună cu muşchii masticatori, formează aparatul
mitatea inferioară). El este format din faringe, esofag,
masticator (organe active).
stomac, intestinul subţire, intestinul gros (fig. 7.1).
Cavitatea bucală realizează:
Lumenul tubului digestiv este căptușit cu tu-
ü digestia mecanică a alimentelor: ingestia, mă-
nica mucoasă formată din ţesut epitelial în care
cinarea prin masticaţie şi umectarea lor cu salivă;
sînt amplasate celule cu secreție endocrină şi țesut
ü transportul (deglutiţia) bolului alimentar prin
conjunctiv (corion) care conține nervi, vase sang-
acţiunea limbii şi a muşchilor faringelui în esofag;
vine, elemente limfoide și fibre musculare netede.
ü inițierea digestiei chimice a glucidelor sub
Tunica mucoasă realizează următoarele funcţii:
acţiunea enzimelor salivare;
ü digestie: enzimele secretate de celulele
ü funcții respiratorii (prin cavitatea bucală ae-
epiteliale catalizează reacţiile de descompunere
rul pătrunde din mediul extern în faringe, apoi în
a proteinelor, lipidelor şi glucidelor din alimente;
laringe), de fonaţie (poziţia, mişcarea şi contracţia
ü absorbţie: celulele epiteliale absorb substanţele
limbii intervin la emiterea sunetelor) și gustative. nutritive simple care provin din alimente;
Dinţii. Totalitatea dinţilor formează dentiţia,
ü protecţie: tunica are o permeabilitate selectivă,
care la om este de două tipuri: temporară (dentiţia graţie căreia substanţele toxice din alimente sau care
de lapte) şi permanentă (definitivă). În corespundere provin în urma digestiei nu pătrund în sînge şi limfă.
Faringele r eprezintă segmentul tubului
digestiv, la nivelul căruia se intersectează calea
Glanda salivară
Cavitatea bucală respiratorie şi calea digestivă. Partea lui inferioară
paratiroidă
este situată în spatele laringelui.
110 Esofagul este un tub cu lungimea de 25–30 cm,
Faringele
Glanda salivară care se întinde de la faringe la stomac, cu care
sublinguală comunică printr-un orificiu numit cardie.
NUTRIŢIA
NUTRIŢIA
fond). Glandele mucoasei intestinale secretă sucul
lui gros, are lungimea de 7 cm, finalizînd în fund digestiv numit suc intestinal.
de sac, care continuă în jos cu o formaţiune, nu-
mită apendicele vermicular. Apendicele vermicular Hepatocite Canale biliare
este un organ rudimentar de cca 6–8 cm lungime.
Colonul începe la nivelul orificiului ileocecal şi Canal
Vezica biliară
gol contribuie la formarea senzaţiilor de foame. astfel contribuind la formarea senzaţiilor gustati-
Stomacul gol are pereţii alipiţi efectuînd mişcări ve. Sub acţiunea enzimelor salivare, în cavitatea
peristaltice, numite „de foame”. Muşchii stomacu- bucală are loc degradarea amidonului fiert pînă
Deglutiţia
Evacuarea
chimului
stomacal
NUTRIŢIA
solubile în apă şi pot acţiona exclusiv la suprafaţa creatic ce hidrolizează lipidele pînă la acizi graşi
particulelor de lipide, catalizînd doar reacţiile de şi glicerol.
hidroliză a grăsimilor emulsionate. Digestia în intestinul gros constă în transfor
Viteza de evacuare a stomacului variază în marea chimului intestinal într-o masă solidă de
funcţie de cantitatea şi calitatea alimentelor, pre- consistenţă moale, numită fecale sau scaun.
Se poate trăi fără pancreas? 113
113
S În cazul unor afecțiuni pancreatice grave, cum ar fi cancerul, se efectuează extirparea chirurgicală a pan-
T creasului. La persoanele fără pancreas apar disfuncții în activitatea sistemului endocrin și activitatea sistemu-
U
D lui digestiv. Rezultatele analizelor de laborator a sîngelui, urinei și a maselor fecale prezintă abateri de la normă.
I În sînge crește concentrația de glucoză, iar în masele fecale sînt prezente lipidele și proteinele (vezi tabelul).
U
Conținutul de lipide Conținutul de proteine
Persoane Glicemia
D în masele fecale în masele fecale
E • sănătoase 5% 15% 65–110 mg per 100 ml sînge
C • fără pancreas 16–60% 40–80% 200–300 mg per 100 ml sînge
A
Pacienții cu pancreasul extirpat pot duce un mod normal de viață, dacă li se administrează preparate me-
Z
dicamentoase care compensează lipsa pancreasului.
1. Descrie funcțiile endocrine și exocrine ale pancreasului.
2. Numește maladia de care suferă pacienții cu pancreasul endocrin afectat.
3. Numește substanța (substanțele) activă a preparatelor medicamentoase care substituie funcția
endocrină și funcția exocrină a pancreasului.
4. Explică de ce la persoanele fără pancreas lipidele și proteinele din alimente sînt eliminate cu masele
fecale.
5. Se poate trăi fără pancreas?
La nivelul intestinului gros are loc digestia capilare sangvine şi limfatice. În capilarele sang-
simbiontă realizată de enzimele bacteriilor speci- vine sînt colectate monozaharidele şi aminoacizii
fice care îl populează. Sub acţiunea acestor enzime absorbiţi prin celulele mucoasei, iar în capilarele
continuă reacţiile de hidroliză a substanţelor de limfatice sînt absorbite grăsimile.
natură proteică şi a glucidelor nedigerate în seg O parte din glucoza absorbită trece în capilarele
mentele anterioare ale tubului digestiv. sangvine de unde cu sîngele este dusă prin vena
portă spre ficat. Aici este convertită în glicogen.
Absorbţia este procesul de asimilare a sub- La adulţi prin celulele mucoasei intestinale trec
stanţelor nutritive monomere de către celulele mu- doar aminoacizii. Din celulele mucoasei amino-
coasei tubului digestiv. acizii trec în sînge, care îi transportă spre ficat şi
În cavitatea bucală sînt absorbite unele medi- alte organe. Aminoacizii, di- şi tripeptidele sînt
camente. În faringe şi esofag absorbţia nu are loc. transportate în celulele mucoasei intestinale prin
La nivelul stomacului se absorb doar apa, alcoolul, mecanismele transportului activ. Mucoasa intes-
+
glicerolul, ionii de Na şi Cl-. tinală a copiilor poate fi penetrată de proteine şi
Structura mucoasei intestinului subţire de anticorpi din lapte.
termină absorbţia unei cantităţi maxime de Lipidele sînt absorbite sub trei forme: picături
substanţe nutritive. Existenţa microvilozităţilor fine de grăsimi nedigerate, care penetrează mem-
la polul intes tinal al celulelor absorbante mă- brana celulelor mucoasei prin pinocitoză, glicerol,
reşte enorm suprafaţa de absorbţie pînă la 50 m2 glicerină, care, fiind hidrosolubile, difuzează pasiv
(fig. 7.5). La nivelul duodenului şi jejunului inten- prin membrană, micelii.
sitatea absorbţiei este maximală datorită faptului În citoplasma celulelor mucoasei intestinale
că numărul vilozităţilor de pe suprafaţa valvulelor are loc sinteza lipidelor specifice organismului
conivente este mai mare comparativ cu ileonul, uman, care pătrund în vasele limfatice, apoi în cele
unde are loc reabsorbţia apei şi a unor ioni. sangvine, de unde sînt transportate în ficat sau în
Vilozităţile celulelor mucoasei intestinale repre- celulele adipoase.
zintă structurile specializate cu un rol apreciabil în Prin pereţii intestinului gros sînt absorbite apa,
procesul de absorbţie. Ele posedă o reţea densă de sărurile minerale şi unele preparate medicamentoase.
Chilomicroni
114
Vilozitate intestinală
NUTRIŢIA
NUTRIŢIA
previn cancerul de colon, reglează glicemia și stimulează
motilitatea tubului digestiv (prin mărirea volumului 40
maselor fecale).
20
1. Analizează comparativ cantitatea de alimente
digerate la persoanele care consumă alimente
bogate în fibre și la cele care nu preferă astfel de 0
5 10 15 20 25 115
115
alimente (vezi schema de mai sus).
2. Explică în ce mod fibrele alimentare stimulează (ore)
digestia alimentelor, participînd la digestia chimică sau mecanică?
3. Elaborează meniuri bogate în alimente cu fibre.
III. ABSORBȚIA
Pentru a determina organul tubului digestiv la nivelul căruia are loc absorbția substanțelor nutritive au fost
efectuate analize biochimice de sînge prelevat din vasele pereților tubului digestiv (vezi tabelul).
Cantitatea de glucoză mg/l sînge
Organul tubului digestiv
care intră în peretele tubului digestiv care părăsește peretele tubului digestiv
pereții esofagului 1 mg/l 0,9 mg/l
pereții stomacului 1 mg/l 0,7 mg/l
pereții intestinului subțire 1 mg/l 2,8 mg/l
pereții intestinului gros 1 mg/l 0,8 mg/l
1. Explică proveniența glucozei în sîngele care pleacă din pereții intestinului subțire.
2. Formulează o concluzie despre participarea segmentelor tubului digestiv în absorbția
substanțelor nutritive.
35 GLANDELE EXOCRINE
§ ALE SISTEMULUI DIGESTIV
Glandele exocrine ale tubului digestiv Glandele monocelulare sînt localizate în
includ glandele mucoasei și glandele anexe (glan- mucoasa tubului digestiv și sînt specializate în
de salivare, ficatul și pancreasul). secreția sărurilor minerale și a mucusului.
Glandele exocrine ale aparatului digestiv, în Glandele tubulare sînt formate prin inva-
funcție de structură, sînt clasificate în: monocelu- ginarea mucoasei tubului digestiv. Acest tip de
lare, tubulare și complexe (fig. 7.6). glande sînt tipice stomacului, intestinului subțire
Ele secretă cca 9 litri de sucuri digestive pe zi, și intestinului gros. Produsul secreției glandelor
care asigură înmuierea și digestia chimică a ali- tubulare diferă de la un segment al tubului digestiv
mentelor. Sucurile digestive conțin substanțe mi- la altul. De exemplu, glandele cardiale și pilorice ale
nerale (apă și săruri minerale) și organice (enzime, stomacului secretă doar mucină, iar cele fundice
mucină etc.). secretă cele trei componente de bază ale sucului
Apa constituie componentul structural al su- gastric: acidul clorhidric, mucină și enzime (fig. 7.6).
curilor digestive. Ea contribuie la înmuierea ali- Glandele complexe (acinoase) includ glandele
mentelor și la transformarea lor chimică, avînd rol salivare și pancreasul care deschid în tubul digestiv
de reagent chimic în reacțiile de hidroliză. prin canale. Aceste glande sînt constituite dintr-un
Enzimele reprezintă componentele funcționale sistem de canalicule la extremitatea cărora se află
ale sucurilor digestive. Ele catalizează reacțiile de vezicule formate din celule secretorii (acini glan
descompunere substanțelor organice polimere, dulari) (fig. 7.6).
inaccesibi le celu le
lor din cauza dimensiunilor Glandele salivare sînt de două tipuri: mici,
mari, pînă la substanțe de dimensiuni accesibi- localizate în grosimea mucoasei bucale și a limbii
le. Enzimele sînt substanțe de natură proteică. și mari – parotide, submandibulare și sublinguale
Enzimele sucurilor digestive fac parte din clasa (fig. 7.7).
hidrolazelor (enzime proteolitice, lipolitice, glicoli- Sucul digestiv secretat de glandele salivare este
tice). Ele catalizează reacțiile de descompunere a numit salivă. Fiecare glandă salivară produce sali-
polimerilor cu fixarea moleculei de apă. vă cu un conținut enzimatic specific, care se varsă
în cavitatea bucală, unde se amestecă, formînd
între 1–2 litri pe zi de salivă mixtă.
Celulă
Saliva mixtă este un lichid puțin vîscos,
acinară
transparent și spumos, cu o reacție slab-acidă
(pH = 6,8 – 7,2). Ea este formată din apă (95,7%),
săruri minerale și substanțe organice. Saliva mixtă
116 conține două enzime cu funcții digestive – amila
Canalicul
za, maltaza și o enzimă antibacteriană – lizocima.
glandular
Saliva: umectează alimentele solide, formea-
Glandă ză bolul alimentar, asigură digestia chimică și
NUTRIŢIA
NUTRIŢIA
Canalicul excretor ü activează lipaza pancreatică;
glandular ü formează cu grăsimile complecși coleinici so-
lubili în apă, asigurînd astfel absorbția grăsimilor și
Acin glandular pancreatic a vitaminelor liposolubile (A, D, E, K și F);
ü stimulează peristaltica intestinului.
Fig. 7.8. Pancreasul
Glandele mucoasei gastrice secre- 117
117
Enzimele proteolitice (tripsina și chimio- tă cca 1,5 litri de suc gastric pe zi în timpul meselor
tripsina) catalizează reacțiile de descompunere a (secreție de ocazie). Între mese el nu este secretat
substanțelor proteice pînă la aminoacizi. sau este secretat în cantități minime (secreție de
Lipaza pancreatică în prezența sărurilor fond). Sucul gastric asigură digestia alimentelor
biliare catalizează reacțiile de hidroliză a grăsimilor în stomac și are aspectul unui lichid incolor, cu
solide pînă la glicerol și acizi grași. reacție acidă (pH = 0,9 – 1,5). El conține apă (99%),
Enzimele glicolitice (reprezentate de amilaza acid clorhidric (0,5%), mucină, enzime și substanțe
pancreatică) catalizează reacțiile de hidroliză a anorganice.
amidonului crud și fiert pînă la maltoză. Acidul clorhidric din compoziția sucului
Din grupul substanțelor anorganice ale sucului gastric realizează următoarele funcții:
pancreatic este foarte semnificativ bicarbonatul ü activează pepsinogenul în pepsină;
de natriu care neutralizează aciditatea chimului ü distruge bacteriile din alimentele depozitate
venit din stomac, astfel facilitînd acțiunea enzi-
temporar în stomac, care ar provoca procesele de
melor sucurilor digestive intestinale.
putrefacție, foarte periculoase pentru organism;
Ficatul este cea mai mare glandă exocrină a ü reduce fierul trivalent (care nu poate fi ab-
organismului uman. Ea are greutatea de cca 1,5 kg sorbit) în fier bivalent (ușor accesibil), astfel preîn-
și este localizată în partea dreaptă, imediat sub tîmpină anemia.
diafragmă. Mucina protejează mucoasa gastric ă de
Ficatul este de culoare roșie-cărămizie, iar la acțiunea mecanică a particulelor alimentare și de acți
exterior este acoperit de o capsulă fibroasă care, unea autodigestivă a pepsinei și acidului clorhidric.
Din componența sucului gastric fac parte două conține substanțe organice (mucină și enzime) și
tipuri de enzime proteolitice (pepsina și labfer- substanțe anorganice, din care este semnificativ
mentul) și lipaza gastrică. bicarbonatul de natriu. Componenta enzimatică a
Labfermentul produce coagularea laptelui și sucului intestinal include:
este tipic sugacilor. Enzime proteolitice (erepsina și enterokina-
Pepsina catalizează reacțiile de degradare a za) care scindează peptidele parvenite din stomac
proteinelor pînă la peptone. pînă la aminoacizi.
Lipaza gastrică acționează asupra grăsimilor
Enzime lipolitice (lipaza intestinală) care
emulsionante (din frișcă, lapte), transformîndu-le scindează grăsimile pînă la acizi grași și glicerol.
în acizi grași și glicerol. Enzime glicolitice (zaharaze, maltaze și
Glandele mucoasei intestinale lactaze) ce catalizează reacțiile de degradare a
secretă sucul digestiv numit suc intestinal care dizaharidelor pînă la monozaharide.
Determinarea activității enzimelor digestive
L I. Acțiunea amilazei salivare asupra amidonului din alimentele procesate
U Materiale şi ustensile
C ü Pîine.
R ü Tinctură de iod sau Soluție Lugol.
A Activităţi
R Mestecă o bucată de pîine, iar bolul format pune-l pe hîrtie.
E
Picură tinctură de iod pe bucata de pîine şi pe bolul alimentar.
Prezentarea rezultatelor
Descrie şi explică modificările apărute sub acţiunea tincturii de iod pe bucata de pîine şi pe bolul
D
alimentar.
E
II. Acțiunea bilei asupra grăsimilor
L Materiale şi ustensile
A ü Bilă.
B ü Ulei.
O ü Eprubete.
R ü Apă.
ü Hîrtie de filtru.
A
T Activităţi
O
1. Notează două eprubete cu cifre sau litere (de ex. A; B).
2. Toarnă în eprubeta A apă cu ulei, iar în eprubeta B – apă, ulei şi bilă.
118 R
3. Agită ambele eprubete.
Prezentarea rezultatelor
1. Indică în care din eprubete emulsia de grăsimi se menţine un timp îndelungat.
NUTRIŢIA
NUTRIŢIA
de proteine, glucide, lipide, vitamine, sub- mucoasei, asociată cu afectarea straturilor profun-
stanţe minerale); de. Este o rană deschisă, iar procesele de închidere
• analiza specificului şi a regimului alimentar; şi vindecare au o tendinţă redusă. Ulcerul duodenal
• studierea influenţei tradiţiilor naţiona le apare mai frecvent la persoane tinere, în special la
şi a condiţiilor climato-geografice asupra bărbați, pe cînd ulcerul gastric – la cele de vîrsta a
alimentaţiei; doua şi a treia.
119
119
• stabilirea cauzelor intoxicaţiilor alimentare; Tabelul 7.1. Necesităţile energetice (kcal) ale
• elaborarea măsurilor de profilaxie a insu
organismului în funcţie de sex, vîrstă şi
ficienţei de vitamine în organism;
profesie
• stabilirea indicilor sanitaro-microbiologici
şi sanitaro-chimici ai alimentelor; Adolescenţi (11–13 ani) 2 500–2 700
• determinarea normelor sanitare de proiec Adolescenţi (14–17 ani) fete – 2 700
tare a întreprinderilor alimentare. băieţi – 3 100
Disfuncţii şi maladii Munca în birou, profesiile sedentare (care femei – 2 400
ale sistemului digestiv necesită statul în picioare sau jos bărbaţi – 2 800
Alimentaţia incorectă (lipsa din ali men
te a Profesii care necesită efort fizic intens şi femei – 2 700
substanţelor nutritive şi vitale, cît şi surplusul de medicii, cu excepţia chirurgilor bărbaţi – 3 200
substanţe nutritive) provoacă disfuncţii şi mala-
Meserii care necesită eforturi fizice medii: femei – 2 400
dii ale aparatului digestiv şi ale altor sisteme ale
laboranţi, poştaşi, cizmari bărbaţi – 2 800
corpului. De exemplu, hrana bogată în grăsimi (în
special grăsimi de natură animală) contribuie la Zugravi, tîmplari, chirurgi, mineri, scafandri femei – 3 100
sporirea conţinutului de lipide în sînge şi, ca ur bărbaţi – 3 700
mare, la formarea trombilor şi la depunerea de Agricultorii în timpul recoltării, tăietorii de femei – 3 500
grăsimi pe pereţii arterelor. Acestea pot cauza lemne bărbaţi – 4 500
Factorii de risc care duc la apariţia ulcerului manifestare, se deosebesc hepatita acută şi hepatita
gastroduodenal sînt alimentaţia neregulată şi in- cronică.
corectă, surmenajul neuropsihic, fumatul, abuzul Hepatita virală acută este provocată de infecţii
de alcool, etc. virale. În funcţie de tipul virusului care o provoa-
Tratamentul ulcerului gastroduodenal este că, ea este de şase tipuri – A, B, C, D, E, G. Cele mai
recomandat de medic în funcţie de periodicitatea frecvente sînt hepatitele virală A şi virală B.
şi complicaţiile bolii. Fiind depistat în fazele ini Hepatita virală poate fi prevenită prin măsuri
ţiale, ulcerul stomacal şi duodenal poate fi tratat de igienă personală, măsuri exigente la alegerea
complet după un singur ciclu de tratament. donatorilor de sînge, recoltarea şi distribuirea
Profilaxia ulcerului gastric şi ulcerului duo- preparatelor din sînge, utilizarea seringilor de o
denal prevede organizarea raţională a muncii şi singură folosinţă în cazul recoltării sîngelui sau a
odihnei, alimentaţia raţională, practicarea spor injecţiilor intravenoase. Pentru profilaxia hepati-
tului, evitarea fumatului şi a băuturilor alcoolice. tei B este recomandată vaccinarea.
Apendicitareprezintă iritarea sau/şi infla Hepatita cronică este o consecinţă a he pa
marea apendicelui vermicular, cauzată de micro- titei virale şi reprezintă o inflamaţie a ficatului.
organismele patogene, dereglările aprovizionării Hepatita cronică poate fi cauzată și de unele boli
cu sînge, modificarea conţinutului apendicelui infecţioase ca malaria, tuberculoza etc. sau poate
ca urmare a supraalimentării cu proteine sau a surveni ca urmare a administrării unor preparate
proceselor de putrefacţie. medicamentoase, în urma intoxicaţiilor, a abuzu
La copii apendicita se manifestă prin dureri lui de alcool etc.
persistente în regiunea ombilicală sau în tot abdo- Factorii care predispun organismul la hepatită
menul, vomitări, iar uneori şi diaree. Apendicita cronică sînt: subalimentaţia, infecţiile cronice ale
necesită intervenţie chirurgicală. amigdalelor, dereglările endocrine şi metabolice etc.
Dizenteria reprezintă o boală infecţioas ă Profilaxia maladiilor cauzate de alimentaţia
caracterizată prin lezarea intestinului gros, intoxi- incorectă prevede:
caţie generală, scaune lichide. Sursa de infecţie o • consumul alimentelor în stare proaspătă;
constituie persoanele bolnave de dizenterie, apele • includerea în raţia alimentară a tuturor
şi solul contaminate etc. grupelor de substanţe (proteine, glucide,
Dizenteria este provocată de bacterii patogene lipide etc.) necesare organismului omului
dizenterice, care pot să-şi păstreze viabilitatea pe în cantităţi optimale;
pielea mîinilor timp de 3–5 zile, în apă timp de • respectarea regimului alimentar;
40–60 de zile şi în solul umed pînă la 60 de zile. • evitarea surmenajului şi a situaţiilor de
De asemenea, aceşti germeni se păstrează viabili stres;
pe jucării, lenjerie, obiectele de uz personal etc. • evitarea consumului de alcool şi a fumatului;
Dizenteria afectează persoane de orice vîrstă, mai • respectarea regulilor de igienă perso nală
este numită „boala mîinilor murdare” şi are un pentru a preîntîmpina apariţia bolilor
caracter sezonier. Profilaxia dizenteriei prevede cauzate de viermii paraziți şi bacteriile
120 izolarea bolnavului, dezinfecţia obiectelor con patogene;
taminate şi a încăperii, controlul medical al per- • evitarea consumului alimentelor crude (car
soanelor care au fost în contact cu bolnavul sau cu ne, ouă), a fructelor şi legumelor nespălate;
NUTRIŢIA
Examinează structura
piramidei nutriţioniste şi
expune-ţi opţiunea vizavi
de utilizarea ei ca reper
zilnic pentru o alimentaţie
sănătoasă.
RECAPITULARE
Segmentul Digestia
tubului Absorbţia
mecanică chimică
digestiv
ü umectarea alimentelor
Cavitatea ü fărîmiţarea alimentelor ü degradarea amidonului fiert unele medicamente
bucală ü formarea bolului alimentar Deglutiţia
ü continuă procesul de degradare
Faringele a amidonului fiert
absentă
ü continuă procesul de degradare
Esofagul a amidonului fiert
absentă
NUTRIŢIA
maltaza catalizează reacţiile de degradare a maltozei pînă la glucoză
ü săruri minerale
lizocima inhibă dezvoltarea microflorei
Glandele mucoasei Sucul intestinal enzimele proteolitice (erepsina şi enterokinaza) scindează peptidele
intestinului ü erepsină parvenite din stomac pînă la aminoacizi
subţire ü enterokinază
lipaza intestinală scindează grăsimile pînă la acizi graşi şi glicerol
ü lipază intestinală
- monocelulare
ü zaharaze, maltaze, enzimele glicolitice (zaharaze, maltaze şi lactaze) catalizează reacţiile de
- tubulare degradare a dizaharidelor pînă la monozaharide
lactaze
TEST SUMATIV
1. Prezintă într-o schemă cele trei părți ale sistemului digestiv: cavitatea bucală, tubul digestiv și glandele
anexe.
2. Prezintă sub formă de tabel șase grupe de alimente care formează piramida nutriționistă și propune
pentru fiecare grup cîte trei alimente preferate de tine și familia ta.
3. Definește noțiunile: digestie mecanică, digestie chimică, absorbție.
4. Descrie digestia chimică a amidonului și albuminei (proteină din albușul de ou) în organele tubului
digestiv.
5. Asociază noţiunile din coloana A cu definiţiile corespunzătoare, propuse în coloana B.
A B
• Amestec format din apă, săruri minerale, enzime etc.
Ficat
• Asimilarea substanţelor nutritive monomere de către celulele mucoasei
Colon tubului digestiv.
• Canal lung, deschis la extremităţi prin orificiul bucal şi anal cu lungimea de
Digestie cca 8–10 m.
Absorbţie • Complex de organe, care asigură digestia alimentelor, absorbţia substanţe-
lor nutritive şi evacuarea resturilor alimentelor nedigerabile.
Suc digestiv • Glandă exocrină care este sediul sintezei şi depozitării glicogenului şi secre-
tă bila.
Tub digestiv • Segment al intestinului gros prin mucoasa căruia sînt absorbite apa şi săru-
rile minerale.
Aparat digestiv
• Totalitatea proceselor fizice, chimice şi fiziologice care asigură transforma-
rea substanţelor nutritive polimere pînă la monomeri.
2
6. Alcătuieşte legenda schemei şi explică 1
rezumativ rolul structurii notate cu cifra 3
în localizarea segmentului din cavitatea
3
abdominală. 4
5
122
7 6
NUTRIŢIA
8 EXCREŢIA
Sistemul excretor la om
Anatomia sistemului urinar la om
Fiziologia sistemului urinar la om
Igiena, disfuncții și maladii ale sistemului urinar
§
37 SISTEMUL EXCRETOR LA OM
Deșeurile organismului uman sînt duse cosmetice. Din ficat, aceste deșeuri ajung în
substanțe non-utilizabile care se formează în urma bilă și de acolo în intestin, pentru a fi eliminate.
activității vitale sau pătrund în organism din me-
diul extern împreună cu alimentele.
Pielea, de rînd cu alte funcții, elimină din or-
ganism un șir de substanțe deșeu prin secrețiile
Totalitatea proceselor care asigură eliminarea
glandelor sebacee și sudoripare.
deșeurilor metabolice din organism în mediul
Pielea este formată din:
extern se numește excreție.
ü epiderm;
Organele care realizează excreția formează
ü derm;
sistemul excretor, care include sistemul urinar (ce
ü hipoderm.
are doar funcții excretorii) și organe cu funcții
Epidermul este stratul extern al pielii, o barieră
excretorii: plămînii, pielea și ficatul care, de rînd
împotriva microorganismelor, a eroziunii, a căldu-
cu funcțiile lor de bază, elimină anumite deșeuri
rii, a substanțelor chimice, a razelor ultraviolete.
metabolice din organism.
Epidermul este format din cheratinocite (cca
Deșeurile metabolice se formează în rezul-
80%) celulele de bază dispuse în straturi care pro-
tatul scindării substanțelor organice. De exemplu:
duc o proteina dură, numită cheratină. Aceasta
ü H2O și CO2 sînt deșeurile respirației celulare;
conferă pielii rezistența la acțiunea factorilor fizici
ü NH3 se formează în rezultatul reacțiilor me-
și o face impermeabilă pentru apă. La pielea sănă-
tabolismului proteic;
toasă celulele de suprafața sînt așezate strîns una
ü ureea se formează în ficat în urma reacției
lîngă alta într-un mod suprapus, care contribuie la
dintre amoniac și apă;
funcția de protecție. Printre cheranitocite se întîl-
ü acidul uric provine din reacțiile de descom-
nesc celule producătoare de melanină (melanoci-
punere a acizilor nucleici.
te), care apără organismul de microorganisme (ce-
Deșeurile metabolice sînt eliminate din celule
lule Langerhans) și mecanoreceptori. Epidermul
în lichidul interstițial, de unde ajung în sînge,
nu are vase sangvine.
traversînd pereții fini ai capilarelor. Acestea sînt
Dermul conţine țesut conjunctiv lax, vase de
transportate cu fluxul sangvin spre organele
sînge, mecanoreceptori, termoreceptori (corpus-
care le vor elimina în mediul extern. Evacuarea
culi Ruffini, corpusculi Krause), glande sudo
deșeurilor este absolut necesară pentru a
ripare, foliculi piloși cu glandele sebacee. El are
menține funcționarea normală a organismului.
grosimea de cca 1 mm.
Acumularea lor duce la dereglarea proceselor vi-
tale și chiar la moarte. Conținutul deșeurilor me-
124 tabolice în organism este determinat prin analize
biochimice de sînge și de urină.
Deșeurile solide se formează din resturile
EXCREŢIA
EXCREŢIA
D
E Sîngele din arteriolele care 20 ml 42 ml 15 ml 54 ml
intră în mușchi
C
A Sîngele din venulele care 20 ml 42 ml 4 ml 62 ml
Z părăsesc mușchii
1. Explică diferența dintre conținutul gazelor respiratorii din sîngele care părăsește mușchiul 125
scheletic aflat în repaus și cel care efectuează un efort fizic.
2. CO2 este apreciat ca deșeu în sîngele care intră în mușchi sau în cel care iese. Argumentează.
3. Explică cum se modifică ritmul respirator, ritmul cardiac și transpirația la indivizii în repaus și cei
în efort fizic pentru a asigura eliminarea deșeului CO2 din organism.
de
en
de egm
EXCREŢIA
microvilozităţi.
Fig. 8.4. Structura nefronului
Vascularizarea rinichiului
Cantitatea de sînge care vine spre rinichi într-un Capilarele glomerulare (cca 50 la număr)
minut reprezintă cca 1/3 din debitul circulației mari prezintă o ramificare a arteriolei aferente. Ele au
(1,2 l). Prin hilul fiecărui rinichi trec două vase pereţii fenestraţi (perforaţi de pori) şi presiunea 127
sangvine: o arteră care aduce sînge oxigenat și o sîngelui mare. Aceste proprietăţi ale capilarelor
venă prin care sîngele cu un conținut sporit de CO2 glomerulare asigură difuzia a 60–70% din compo
părăsește rinichiul. În interiorul rinichiului vasele nenţii plasmei sangvine. Capilarele glomerulare se
sangvine formează o rețea vasculară renală. regrupează în arteriola eferentă.
Pentru nefroni sînt caracteristice două tipuri Capilarele peritubulare generează din arteriola
de capilare, care se deosebesc prin structura pere eferentă a glomerulului Malpighi. Presiunea sîn-
ţilor şi presiunea sangvină din interior: capilarele gelui în aceste capilare este mică, ceea ce asigură
glomerulului Malpighi şi capilarele peritubulare. procesul reabsorbţiei.
Proteine 73 73
Lipide 1,4 1,4
Glucide 1,2 1,2
Deșeuri met. 0,5 0
Substanțe
Sînge Urină
analizate (g/l)
Apă 925 940
Săruri 6,7 15,9
Glucoză 0,5–0,6 0
Aminoacizi variabil 0
Uree 0,3–0,4 20–30
Acid uric 0,03 0,03–0,06
Fig. 8.5. Formarea urinei
Micţiunea reprezintă mișcări peristaltice ale care reduce excreţia apei din organism. În condiţii
ureterului care propulsează urina de la rinichi spre de insuficienţă de apă are loc secreţia de ADH, care
vezica urinară. Urina formată, prin tubii colectori, cauzează vasoconstricţia arteriolară şi reabsorbţia apei
ajunge la nivelul papilelor, umple calicele şi bazine- prin pereţii tubului contort distal.
Reglarea ratei filtrantului glomerular. Rata
tul, apoi prin contracţia lor este eliminată în ureter.
În timpul umplerii cu urină vezica îşi măreş filtrantului glomerular este reglată prin vaso
constricţia sau vasodilatarea arteriolei aferente şi a
te capacitatea, însă tensiunea pereţilor musculari şi
celei eferente. Modif icarea diametrului arteriolelor
presiunea intraveziculară nu se modifică. Această
are loc sub acţiunea sistemului nervos vegetativ
proprietate este numită plasticitate. Umplerea vezicii şi sub acţiunea aparatului juxtaglomerular, care
pîna la 300–400 ml condiţionează creşterea bruscă a induce secreţia reninei.
presiunii intravezicale şi distensia pereţilor ei. Scăderea presiunii arteriale a organismului
Distensia pereţilor vezicali generează impul- condiţionează reducerea fluxului de sînge spre
suri care sînt conduse spre măduva spinării pe glomerul şi scăderea presiunii sîngelui în arteriola
calea nervilor ruşinoşi şi prin nervii pelvieni. De la aferentă a glomerulului şi, ca urmare, reducerea
măduva spinării, impulsurile parvenite prin nervii ratei filtrantului glomerular.
ruşinoşi, pe căi aferente ajung la nivelul scoarţei Volumul redus al filtrantului cedează ionii de
cerebrale, unde determină senzaţia necesităţii de Na+ şi Cl- la nivelul segmentului ascendent al ansei
a urina. Impulsurile transmise prin nervii pelvini Henle şi agunge la nivelul tubului contort distal cu
generează o reacţie de răspuns manifestată prin re- o insuficienţă de Na+ şi Cl-. Această insuficienţă
laxarea involuntară a sfincterului intern al colului provoacă constricţia arteriolei eferente şi secreţia
vezicii. Concomitent are loc relaxarea voluntară a reninei.
sfincterului extern şi urina începe să se evacueze Reglarea conţinutului ionilor de Na+ din
din vezică. sînge. Conţinutul ionilor de Na+ excretaţi cu
urina şi, corespunzător, conţinutul lor în plasma
Reglarea funcţiei rinichilor sangvină sînt reglate de hormonul aldosteron, care
Activitatea sistemului renal este reglată pe cale ner stimulează reabsorbţia ionilor de Na+ prin pereţii
voasă (sistemul nervos vegetativ), hormonală (ADH, tubului contort distal. Secreţia aldosteronului are
aldosteronul, parathormonul) şi prin autoreglare re loc pe calea renină-angiotensină-aldosteron.
nală (activitatea aparatului juxtaglomerular) (fig. 8.6). Între sistemul urinar şi celelalte sisteme ale
EXCREŢIA
Reglarea echilibrului hidric. Volumul de apă organismului există relaţii funcţionale care asigu-
eliminat cu urina este reglat de hormonul antidiuretic ră homeostazia organismului omului.
Sporirea reabsorbţiei
ionilor de Na+ 129
Secreţia aldo
Creşterea volumului şi a
steronului
presiunii sangvine glo
merulare Scăderea volu
mului şi a presi
unii sangvine
II. UREMIA
Uremia este o boală cauzată de conținutul excesiv de uree în sînge. Ureea este un deșeu al descompunerii
substanțelor proteice din alimente. Simptomul cutanat, cel mai frecvent la pacienții cu uremie, se manifestă
prin reziduuri uremice care rămîn la suprafața pielii după evaporarea apei. Pielea capătă un aspect catifelat, iar
în cazuri grave devine hiperpigmentată.
EXCREŢIA
cauzată de agenţi patogeni (bacterii) şi se manifestă organelor sistemului excretor; abuz de alimente.
prin micţiuni anormal de frecvente, însoţite de Efectele provocate de calculi depind de di
dureri şi ust ur ime la evacuare, inc ont inenţă mensiunile lor. Calculii renali foarte mici nu
urinară, urină tulbure. Bolnavul acuză dureri de cauzează dificultăţi ale sistemului excretor, iar cei
cap, lipsa poftei de mîncare, greaţă şi senzaţie de care au dimensiuni de cca 8 mm împiedică parţial
slăbiciune generală. eliminarea urinei în ureter, provocînd dureri în 131
Tratamentul este efectuat la prescripţia me regiunea lombară, care se intensifică în procesul
dicului. Este necesar regimul alimentar sărac în efortului fizic.
TRATAMENTUL LA TIMP AL
MENŢINEREA ÎN CONDIŢII IGIENICE
PROCESELOR INFLAMATORII
A ORGANELOR UROGENITALE
ALE AMIGDALELOR ETC.
TRATAMENTUL LA TIMP
AL PROCESELOR INFLAMATORII Fig. 8.7. Profilaxia
ALE ORGANELOR UROGENITALE
maladiilor sistemului urinar
Aceste dureri deseori sînt confundate cu mani Transplantul de rinichi se aplică
festările radiculitei, din care cauză nu este efectuat bolnavilor cu insuficienţă renală în cazul în care
tratamentul respectiv. Calculii renali pot creşte în dializa renală nu mai este adecvată și devine prea
volum pînă ocupă întregul spaţiu al cavităţii bazi- costisitoare.
netului, provocînd staza urinei şi inflamarea căilor Tehnicile transplantului de rinichi au fost ela-
urinare. borate în anul 1940 şi sînt perfecţionate în per-
Pielonefritareprezintă inflamaţia bazinetului manenţă. Rinichiul este organul cel mai frecvent
renal ce survine preponderent dintr-o inflamaţie transplantat, deoarece legăturile vasculare sînt
cronică a vezicii urinare care nu a fost tratată simple. Dificultatea principală a transplantului de
suficient. Această maladie este frecventă la copii, rinichi este incompatibilitatea rinichiului donat cu
femei şi bătrîni și se manifestă prin febră, adesea ţesuturile corpului bolnavului. Incompatibilitatea
precedată de frisoane, dureri în regiunea lombară, se manifestă prin tendinţa sistemului imun al bol-
urină tulbure. navului de a distruge organul străin (rinichiul-
Cauzele pielonefritei sînt infecţiile bacteriene transplant). Transplantul este reuşit doar în ca
care pătrund în bazinetul renal de la vezica uri- zurile compatibilităţii rinichiului donat cu ţesutul
nară prin căile urinare sau (mai rar) sînt aduse în organismului-gazdă.
bazinet cu sîngele. În calitate de transplant poate fi utilizat rini
Tratamentul este efectuat la prescripţia medi- chiul unui donator recent decedat sau rinichiul
cului. Se recomandă excluderea din alimentaţie unei rude compatibile, care decide să fie dona-
a condimentelor picante, a alimentelor sărate, se tor. Operaţia extragerii rinichiului unui donator
consumă în special hrană vegetală. sănătos este relativ simplă şi nu prezintă pericol
Nefritele şi glomerulonefritele constituie pentru acesta. Însă ulterior, în cazul afectării rini-
inflamaţii renale, care, în cazul cînd nu sînt tratate, chiului rămas, donatorul însuşi va avea nevoie de
pot cauza blocarea funcţiei renale. un transplant (fig. 8.8).
Cauzele acestor afecţiuni sînt bacteriile infecţi-
oase ce trec din bazinet sau uretere. Aceste mala
dii pot fi şi consecinţa unor maladii infecţioase ca
inflamarea amigdalelor, scarlatina etc.
Nefrita şi glomerulonefrita se manifestă prin
dureri în regiunea lombară, precedate de frisoa-
ne, lipsa poftei de mîncare, hipertensiune, urină
tulbure. În cazuri grave apar dureri de articulaţii.
Inflamaţiile pot fi tratate sau pot trece în formă
cronică cu efecte grave pentru organism: scleroza-
rea rinichilor, insuficienţă renală şi intoxicare cu
132 urină.
Tratamentul inflamaţiilor acute şi cronice ale
rinichilor se efectuează sub supravegherea me-
dicului. Se recomandă consumul alimentelor ve-
EXCREŢIA
1. Explică rolul sistemului 4. Eliminarea parțială a urinei 6. Explică mecanismul prin care
excretor în menținerea și durerile lombare care se infecțiile bacteriene ale vezicii
homeostaziei organismului intensifică în procesul efortului urinare ajung în bazinetul
uman. fizic indică anumite boli de renal. Numește bolile renale
rinichi? Numește aceste boli și cauzate de aceste infecții.
2. Numește maladiile sistemului
cauzele apariției lor.
excretor cauzate de bacterii. 7. Propune pentru dezbateri
Propune metode de profilaxie 5. Descrie complicațiile ce pot subiectul: „Un mod de viață
a acestor maladii. apărea la pacienții – care au sănătos – rinichi sănătoși –
suportat transplant de rinichi. organism sănătos!”
3. Rata de excreție urinară
Explică dificultățile pe care le
poate fi un indice referitor la
pot avea donorii de rinichi.
sănătatea rinichilor?
RECAPITULARE
SISTEMUL EXCRETOR
Sistemul nervos vegetativ (fiind dirijat de sistemul nervos central) reglează activita
Sistemul nervos
tea rinichilor, micţiunea.
Funcţii de relaţie
Sistemul Rinichii elimină creatina, deşeurile şi asigură nivelul optimal de apă şi electroliţi
muscular în sînge, astfel creînd condiţii pentru activitatea musculară.
EXCREŢIA
Sistemul Rinichii asigură transportul hormonilor, menţinînd nivelul optimal al compo
endocrin nentelor şi nivelul optim al parametrilor sîngelui.
Sistemul Rinichii menţin nivelul optim de electroliţi şi elimină deşeurile din sînge; menţin 133
cardiovascular presiunea şi pH-ul sangvin; produc renina şi eritropoietina.
Funcţii de
nutriţie
Sistemul Rinichii compensează pierderile de apă în procesul expiraţiei, asigură pH-ul nor
respirator mal al sîngelui.
Organele
Rinichii excretă deşeurile şi menţin nivelul optim al electroliţilor necesari pentru
reproducătoare
Funcţii de
dezvoltarea fătului.
TEST SUMATIV
4. Corelează cifrele care indică în schemă segmentele tubului renal cu noţiunile din legendă:
1
2 3
Legenda
______ Segmentul în care are lor filtrarea plasmei sangvine.
______ Segmentul în care are lor reabsorbţia selectivă din urina
primară a apei şi a substanţelor utile organismului. 5
______ Segmentul care conţine cea mai concentrată urină.
6. Estimează evoluţia unei forme mutante de floarea-soarelui, la care au dispărut glandele nectarifere.
7. Explică în cîteva propoziţii de ce pacienţii bolnavi de nefrită şi glomerulonefrită elimină cantităţi mai
mari de urină comparativ cu persoanele sănătoase.
134 8. În schema de mai jos corpusculul notat cu A are diametrele arterelor în normă. La corpusculul B una din
artere are diametrul mai mic, iar la corpusculul C diametrele ambelor artere sînt egale.
În baza diferențelor stabilite estimează:
EXCREŢIA
a) modificarea presiunii sangvine din corpusculul B și C (va crește sau va scade). Explică cauza
modificării;
b) schimbarea ratei filtrantului glomerular (va crește sau va scăde). Explică cauza schimbării.
A B C
n2
n
n
n
n
n
n
CAPITOLUL n
n
n
n
9 SISTEMUL
REPRODUCĂTOR
ŞI REPRODUCEREA
LA OM
Sistemul reproducător la om
Gametogeneza la om
Fecundarea la om
Dezvoltarea prenatală a omului
Dezvoltarea postnatală a omului
Boli ale sistemului reproducător la om
§
41 SISTEMUL REPRODUCĂTOR LA OM
Deşi naşterea omului este un miracol al naturii, La exterior testiculul este acoperit de o tunică
acest fenomen nu este întîmplător, dar este asigurat fibroasă densă care, avansînd în ţesutul glandu
de mecanisme biologice complexe şi de activitatea lar, formează un sept vertical incomplet numit
coordonată a organelor specifice corpului omenesc: mediastin, de la care pleacă numeroase filamente
organele genitale mas cu
line şi organele genitale fibroase subţiri şi septuri incomplete care separă
feminine, glandele endocrine, sistemul nervos, etc. parenchimul testiculului în lobuli. Numărul lobu
Reproducerea la om are la bază fu ziunea a lilor unui testicul variază între 250–300.
două celule haploide (gameţi – ovulul şi spermato Căile de evacuare a spermei iniţiază din
zoidul), a căror nuclei conţin cîte 23 de cromo fiecare lobul cu 2–3 tubi seminiferi care confluează
zomi. Această fuziune este urmată de formarea formînd un tub seminal ce se deschide în reţeaua
unei celule diploide (zigotul) cu 46 de cromozomi. testiculului din mijlocul mediastinului. Din această
reţea pornesc 12–15 canale eferente ce se deschid
Organele genitale masculine sînt în ductul epididimului – duct sinuos cu lungimea
clasificate ca: de cca 3–4 metri, în care are loc maturizarea sper
ü localizare: externe – testiculele, tunicile lor şi matozoizilor. Ductul epididimului, la rîndul său,
penisul şi interne – canalul deferent şi veziculele se deschide în ductul deferent, care fuzionează cu
seminale, prostata, glanda Cowper; canalul excretor al veziculelor seminale, generînd
ü funcţii realizate: organe genitale canalul ejaculator. Acesta din urmă se deschide în
primare – testiculele, care produc spermatozoizii; uretră, ce asigură la bărbaţi eliminarea urinei şi
căile de evacuare a spermei – tubii seminiferi, ejacularea spermei (fig. 9.2).
reţeaua testiculului, ductul eferent, ductul epidi Glandele anexe.
dimului, ductul deferent, canalul ejaculator şi ure Veziculele seminale reprezintă nişte diverticule
tra glandele anexe – veziculele seminale, prostata, saciforme, secreţiile cărora se amestecă cu sperma.
glanda Cowper, care produc secreţii ce formează Glandele Cowper prezintă două glande de mă
sperma; organul copulativ – penisul; (fig. 9.1). rimea bobului de mazăre, care secretă un lichid
Testiculele sînt organe pare de formă ovală, filant. Ele involuează în sinilitate.
turtite în sens transversal, suspendate în scrot. Prostata este un organ mus culo-glandular,
Diametrul longitudinal al testiculului este de 3–4 cm, componenta glandulară a căreia elimină un lichid
iar greutatea de 15–25 g. De regulă, testiculul stîng care constituie un element important al spermei
este suspendat puţin mai jos comparativ cu cel drept. şi un stimulator al activităţii spermatozoizilor.
Scrotul protejează testiculele de acţiunea fac Fiind un muşchi, prostata ser veşte ca sfincter
136 torilor mediului extern şi le asigură o temperatură involuntar al uretrei şi preîntîmpină scurgerea
cu 2–3 grade mai mică, comparativ cu temperatura urinei în procesul ejaculării. Ca rezultat urina nu
corpului. Menţinerea acestei diferenţe termice are se amestecă cu sperma.
SISTEMUL REPRODUCĂTOR ŞI REPRODUCEREA LA OM
loc graţie îndepărtării sau apropierii testiculelor de Penisul este format din doi corpi cavernoşi şi
corp, prin contracţia muşchilor scrotului. un corp spongios ce înconjoară uretra.
I. SISTEMUL REPRODUCĂTOR LA OM
Sistemul reproducător feminin diferă de sistemul reproducător masculin (vezi tabelul de mai jos), însă doar
în comun asigură perpetuarea speciei umane în timp, prin producerea urmașilor.
Sistemul reproducător Sistemul reproducător
masculin feminin
Debutul funcționării Pubertate Pubertate
Primele manifestări Prima ejaculare Prima menstruație
Sfîrșitul funcționării În momentul morții individului În menopauză
Gameții produși Spermatozoizi Ovule
1. Explică de ce nașterea unui copil poate fi asigurată numai prin funcționarea aparatului
reproducător feminin și a aparatului reproducător masculin.
2. Cînd omul devine apt pentru a se reproduce?
3. Definește noțiunea de pubertate și descrie manifestările acestei stări la indivizii de sex masculin
și feminin.
4. Explică de ce bărbații pot contribui la conceperea urmașilor începînd cu pubertate și pînă la
moartea lor, iar femeile au o perioadă reproductivă mai scurtă.
III. VASECTOMIA
Vasectomia este o metodă anticoncepţională pentru cuplurile care ştiu cu certitudine
că nu îşi mai doresc copii. Ea se realizează prin secţionarea vaselor deferente, care
transportă spermatozoizii din testicule în scrot. Potrivit medicilor, în urma acestei
operaţii capacitatea sexuală a bărbatului nu se schimbă. El poate întreţine în
continuare contacte sexuale, poate avea erecţie, poate ejacula.
Gametogeneza este un proces biologic complex ü capul cu nucleul haploid este acoperit anterior
de formare a gameților (celule sexuale), care se de acrosomă, în care se conţine setul de enzime ne
desfășoară în organele sistemului reproducător cesar pentru penetrarea membranei ovulului;
masculin (spermatogeneza) și feminin (ovogeneza). ü gîtul flagelului, bogat în mitocondrii producă
tori de energia necesară pentru mișcarea flagelului;
Gameţii sînt celule specializate în păstrarea şi ü flagelul asigură mişcarea spermatozoidului cu
transmiterea informaţiei ereditare de la generaţie o viteză de 1–2 mm/min. (fig. 9.4; tab. 9.1).
la generaţie, astfel asigurînd perpetuarea speciei. Ei Fertilității masculină se apreciață în funcție
sînt deosebiţi de alte celule ale organismului prin: de numărul de spermatozoizi per ml de spermă,
ü setul haploid de cromozomi; mobilitatea și morfologia lor. Mișcarea liniară,
ü raportul dintre dimensiunile nucleului și di ordonată, cu o viteză constantă este considerată
Celule foliculare
Gît Cap
Flagel
Citoplasmă
Tabelul 9.1
Diferențe generale dintre spermatozoizi și ovule
Gameți Spermatozoid Ovul
Lungimea celulei: 0,05 mm,
Dimensiuni 0,1 mm
capul: 0,006 mm
Locul producerii Testicule (tubii seminiferi) Ovare
Din perioada pubertății pînă la Din perioada pubertății pînă în perioa-
Timpul producerii
sfîrșitul vieții da de menopauză
Ritmul de producere Continuu Ciclic (la cca 23 de zile)
Morfologia Celulă formată din cap, gît, flagel Celulă sferică
Mobilitatea Celulă mobilă Celulă imobilă
Număr Cîteva milioane la o ejaculare Un ovul
Tabelul 9.2
Diferențe generale dintre spermatogeneză și ovogeneză
Spermatogeneza Ovogeneza
Spermatogon 2n
(2n2c)
Spermatocit de 2n
ordinul I Celulă
Spermatocit de
n n Sertoli
ordinul II n n
n n
Spermatide n n n n
Spermatozoizi
Spermatogoniu
46
Ovocit de
gradul I
46
Ovocit de
extrauterină
gradul II
23
23
Corp polar Corpul
Etapa
galben
Folicul în
Ovotid 23
proces de
23
Corp polar
Ovocit de creştere
Folicul
ordinul II
23 Graaf
Fig. 9.6. Ovogeneza Ovul Fig. 9.7. Ovulaţia
momentul cînd această presiune atinge o anumită Din cavitatea abdominală ovocitul de gradul II
valoare maximă, pereţii foliculului Graaf se rup, iar este capturat de franjurile trompelor uterine, unde,
ovocitul de gradul II cu celulele foliculare adiacente şi în momentul fecundării, se produce finalizarea me
corpul polar sînt expulzaţi în cavitatea abdominală. iozei secundare a ovocitului de gradul II cu forma
Acest proces este numit ovulaţie (fig. 9.7). rea ovulului şi a unui corp polar, care degenerează.
STUDIU DE CAZ
I. SPERMATOGENEZA LA BĂRBAȚI DE DIFERITE VÎRSTE
Analiza de laborator a spermei a doi bărbați sănătoși de 28 și corespunzător 69 de ani a arătat anumite
diferențe în numărul de spermatozoizi per ml de spermă și în motilitatea lor (vezi tabelul de mai jos).
Proba I Proba II
Nr. de spermatozoizi per ml de spermă 120 milioane 57 milioane
Procentul de spermatozoizi mobili 30% 22%
Data 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27
LH 9 11 13 14 15 14 15 13 15 16 20 30 60 78 58 20 14 10 10 9 7 7
FSH 9 12 16 17 18 17 19 18 18 18 19 18 17 19 18 10 9 8 8 7 6 5
I. SPERMOGRAMA
Spermograma este un test de evaluare a calității și cantității spermei produse de un bărbat în scopul determinării
fertilității masculine. În tabelul de mai jos sînt prezentate atît spermogramele a doi pacienți, cît și valorile
normale a acestui test. Partenerele de cuplu a ambilor pacienți sînt femei sănătoase, fertile.
Identifică:
- pacientul cu spermograma normală. Argumentează.
5
2z
zil
tom
Primele organe apar în săptămîna a cincea:
s
prima zi
147
STUDIU DE CAZ
I. GEMENI
Gemenii bivitelini apar în urma fecundării simultane a două
ovule diferite de către doi spermatozoizi, în cursul aceluiași
raport sexual. Rezultă doi zigoți diferiți care se vor implanta
unul lîngă altul în uter. Copiii pot semăna, dar nu mai mult decît
seamănă între ei frații și surorile. Gemenii bivitelini reprezintă
două treimi din cazurile de sarcini gemelare.
Gemenii univitelini apar în urma unei singure fecundări. Zigotul
format din cauze, încă neexplicate complet, prin dividere
formează doi blastomeri care se vor dezvolta independent, dînd
naștere la doi copii absolut identici.
(extrauterină).
STUDIU DE CAZ
I. PUBERTATEA
În perioada pubertății ființa umană suportă modificări fiziologice și comportamentale care indică
maturizarea sexuală completă. Schimbările menționate se desfășoară sub influența hormonilor FSH și LH,
secretați de lobul anterior al hipofizei. Acești hormoni, la bărbați, stimulează dezvoltarea testiculelor și
inițiază activitatea lor endocrină, spermogeneza etc.
Înălțimea (cm) Greutatea testiculelor (gr)
180 40
160 35
140 30
120 25
100 20
80 10
60 5
1. În baza informației din text și graficele de mai sus determină estimativ vîrsta la care inițiază
150 perioadă de pubertate la fete și la băieți.
2. Numește hormonul secretat de testicule și hormonul hipofizar, care stimulează această
secreție.
SISTEMUL REPRODUCĂTOR ŞI REPRODUCEREA LA OM
determinării cauzei inflamației. Medicul specialist de un an, cca jumătate vor concepe în mod natural
stabilește tratamentul corespunzător individual fie- în al doilea an. Șansele conceperii cresc, dacă par
cărei paciente cu antibiotice și preparate antiinfla tenerii cuplului sînt tineri. Fertilitatea femeii este
matorii. Pacientele trebuie să respecte normele de maximă la 27 de ani și scade dupa 30 de ani, cînd
igienă sexuală, repausul la pat, examenul periodic. rezerva de ovule scade și crește riscul de apariție a
Anexita este una dintre cele mai frecvente ma avorturilor spontane. Deși numărul spermatozoizi
ladii genicologice, de care suferă cca 90% de femei lor scade cu timpul, fertilitatea masculină nu este
active sexual. Anexitele sînt inflamații ale ovarelor afectată esențial de vîrstă. Infertilitatea este cauzată
și trompelor uterine cauzate de bacterii, secreții de afecțiuni ale sistemului reproducător feminin
vaginale abundente, raporturi sexuale dureroase, și masculin. Frecvența infertilității și a avortului
tulburări ale ciclului menstrual etc. Anexita poate spontan crește odată cu înaintarea în vîrstă.
induce sterilitatea. Tratamentul anexitelor include Infertilitatea poate fi cauzată de stilul de viață
administrarea antibioticelor și a preparatelor și poate fi prevenită prin evitarea:
antiinflamatorii recomandate de medicul specialist. ü fumatului și a consumului de marijuană, care
duc la scăderea numărului de spermatozoizi;
ü expunerii la substanțe chimice toxice; nașterea unui copil sănătos. Existența cauzelor
ü abuzului de alcool ce afectează numeroase ale infertilității, determină și nume
gametogeneza; roase tipuri de tratament: terapia hormonală, tra
ü bolilor cu transmitere sexuală, care afectea tamentul chirurgical sau tehnici de reproducere
ză sistemul reproducător; asistată. Infertilitatea feminină este mai ușor de
ü dereglărilor hormonale. tratat decît cea masculină. Unele cazuri de infer
Succesul tratamentului infertilității constă tilitate pot fi tratate cu succes, iar în alte cazuri
în apariția unei sarcini normale, finalizată cu tratamentul nu garantează apariția unei sarcini.
STUDIU DE CAZ
I. SIFILISUL — CEA MAI RĂSPÎNDITĂ BTS ÎN REPUBLICA MOLDOVA
Sifilisul este una dintre cele mai des depistate boli cu transmitere sexuală, produsă de o bacterie în formă de
spirală (Treponema pallidum). Este o boală gravă prin consecințele pe care le are în timp asupra întregului
organism, în special asupra sistemelor nervos și cardiovascular. Contaminarea cu microbul sifilisului se face
prin raport sexual, prin atingerea leziunilor unui bolnav, prin sărut, atingerea obiectelor contaminate (pahar,
1. Analizează comparativ datele din tabelul de mai sus și identifică raioanele cu cele mai multe și
cele mai puține cazuri de infectare cu sifilis.
2. Descrie cauzele incidenței sporite a persoanelor infectate cu sifilis.
3. Propune metode de prevenire a infectării cu sifilis. 153
SISTEMUL REPRODUCĂTOR LA OM
Interne Uretra
Externe
Trompe uterine
Labiile mari şi mici, clitorisul, himenul – organe
de acuplare.
Interne
Ovarele – produc ovule și hormoni. Ovar
Trompe uterine – transportă ovulele sau zigotul,
dacă a avut loc fecundarea, locul de fecundare, Cavitate uterină
transportă spermatozoii (după actul sexual). Col uterin Ovar
Uterul – locul de dezvoltare prenatală a omului Uter
Vagin
Vaginul – organ de acuplare și cale de transport a
spermatozoizilor
Митоз
Etapa preembrionară (7 zile)
Etapa embrionară (2–8 săptămîni)
2n 2n
Etapa de făt (2–9 luni)
Perioada postnatală
Copilăria (0–14 ani);
Мейоз
Adolescenţa (14–19/21 ani); Митоз
Мейоз Митоз
Tinereţea (21–35 ani);
Зигота
Maturitatea (35–56 ani); n (2n)
Bătrîneţea (56–70 ani); n
Longevitatea (de la 70 ani). Оплодотворение
n
n Зигота (2n)
TEST SUMATIV
1
1
2
4 2
3
3
155
4
8. Explică cum poate fi apreciată starea glandelor sexuale (fiziologic active sau pasive) la elevii cu vîrsta
între 10 şi 15 ani doar după aspectul elevilor.
9. Citește cu atenție enunțul.
„În orașul Muș din Turcia, în prima zi cînd mireasa venea la casa mirelui, i se punea în brațe un băiețel, gest
care exprima credința că primul copil pe care îl va avea va fi băiat”.
Obiceiul descris în enunț are credibilitate?
Redactează un eseu în care să explici științific formarea sexului la specia umană.
Format 84 x 1081/16.
Coli de tipar 10. Editura EDITERRA PRIM
mun. Chişinău, bd. Ştefan cel Mare, 64
e-mail: editerraprim@yahoo.com