Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Studiul Lentilelor Defecte de Vedere Si Corectarea Lor PDF
Studiul Lentilelor Defecte de Vedere Si Corectarea Lor PDF
STUDIUL LENTILELOR
1. Scopul lucrării
2. Principiul lucrării
Lentilele sunt medii optice transparente cuprinse între două suprafeţe curbe
(suprafeţele plane sunt suprafeţe curbe de raza infinită). Prin refracţii pe cele două suprafeţe
lumina îşi schimbă direcţia de propagare devenind astfel posibil să obţinem imagini ale
obiectelor luminoase cu caracteristici diferite de ale obiectelor. Imaginea unui punct al
obiectului se obţine la intersecţia a cel puţin două raze luminoase, trecute prin lentilă şi
provenite de la acesta. Imaginile pot fi drepte sau răsturnate, reale sau virtuale, mai mari sau
mai mici decât obiectul, de aceeaşi formă cu acesta sau deformate. Caracteristicile imaginilor
depind de tipul lentilei dar şi de poziţia obiectului faţă de aceasta.
Clasificarea lentilelor
Atunci când se face o clasificare, în primul rând, trebuie ales criteriul (criteriile) de
interes în acea clasificare. Pentru lentile am putea, de exemplu, utiliza criteriile:
1. formei din care provin acestea. Din acest punct de vedere lentilele de interes pot fi
SFERICE, CILINDRICE sau PRISMATICE.
3. comportării lentilei faţă de un fascicul paralel de lumină incident pe lentilă (din nou
doar pentru lentile sferice sau cilindrice deoarece în lentilele prismatice un fascicul
incident paralel iese tot paralel). După trecerea prin lentilă fasciculul poate fi „strâns”
sau „împrăştiat”. Avem de a face cu lentile convergente respectiv divergente.
Desigur, o caracterizare completă a unei lentile se face ţinând seama simultan cel puţin de
aceste trei criterii. De exemplu, putem vorbi de o lentila sferică, biconvexă, convergentă.
STUDIUL LENTILELOR - DEFECTE DE VEDERE ŞI CORECTAREA LOR
Pentru a ne da seama cu ce fel de lentilă avem de a face, fără a utiliza nici un fel de
aparat, este suficient să ne gândim la simetria acestora precum şi la tipul de imagini formate.
Lentilele sferice au o formă simetrică faţă de centrul lor. Prin urmare, dacă privim printr-o
lentilă sferică un obiect oarecare (de exemplu un colţ în unghi drept) şi rotim lentila faţă de
centrul ei de simetrie, imaginea nu se modifică (unghiul în orice poziţie rămâne drept).
Lentilele cilindrice sunt simetrice faţă de axa de cilindricitate. Imaginea de-a lungul axei de
cilindricitate va fi nedeformată; în schimb, perpendicular pe acest ax, imaginea se deformează
cu atât mai mult cu cât ne îndepărtăm de ax (vezi imaginea într-o sticlă cu apă). Astfel, dacă
ne uităm printr-o lentilă cilindrică la un obiect oarecare, acesta va apărea deformat. Rotind
această lentilă faţă de centrul ei imaginea se modifică. De exemplu, un unghi drept devine pe
rând ascuţit sau obtuz. În lentila prismatică un fascicul de lumină intrat paralel iese tot paralel.
Imaginea pe care o vom vedea printr-o lentilă prismatică va fi nedeformată dar va fi deplasată
faţă de poziţia ei reală. Dacă ne uităm printr-o lentilă prismatică la un obiect oarecare şi rotim
lentila faţă de centrul ei imaginea nu se va deforma dar se va roti odată cu lentila. Pentru a ne
da seama dacă o lentilă, sferică sau cilindrică, este convergentă sau divergentă trebuie să ne
gândim la tipul imaginilor formate. Lentilele divergente dau imagini drepte şi micşorate
indiferent de poziţia obiectului real aflat în faţa lor. Deci printr-o astfel de lentilă vom vedea o
imagine dreaptă şi micşorată indiferent de cât de departe este obiectul. Imaginea va fi cu atât
mai mică cu cât obiectul este mai îndepărtat. Lentilele convergente dau, pentru obiecte aflate
între focar si vârf, imagini drepte şi mărite, iar pentru obiecte aflate dincolo de focar imagini
răsturnate. Deci, uitându-ne printr-o lentilă convergentă la un obiect îl vom vedea fie mărit şi
drept fie răsturnat.
Pentru lentilele sferice în aproximaţie Gauss (fascicule înguste, puţin înclinate faţă de axul
optic principal al lentilei şi învecinate acestuia) sunt valabile următoarele formule:
1 1 1 1 1
− = = C = (n − 1)( − ) (9.1)
x 2 x1 f R1 R2
unde
x1, x2 = distanţele obiect-lentilă respectiv lentilă-imagine
R1, R2 = razele de curbură ale suprafeţelor lentilei în ordinea în care le întâlneşte
lumina
BIOFIZICA – LUCRARI PRACTICE
y 2 x2
β = = (9.2)
y1 x1
Lentile convergente
Fig. 9.1 Formarea imaginii prin lentila convergentă când obiectul este situat la - ∞
Fig. 9.2 Formarea imaginii prin lentila convergentă când obiectul este situat la – 2f
Fig. 9.3 Formarea imaginii prin lentila convergentă când obiectul este situat între –2f şi -f
Fig. 9.4 Formarea imaginii prin lentila convergentă când obiectul este situat la - f
STUDIUL LENTILELOR - DEFECTE DE VEDERE ŞI CORECTAREA LOR
Fig. 9.5 Formarea imaginii prin lentila convergentă când obiectul este situat între –f şi vârf
Defecte de vedere
Din momentul în care lumina intră în ochi acesta suferă o serie de transformări
(adaptări) având ca scop formarea unei imagini clare pe retină. Prima adaptare se referă la
acomodarea la fluxuri luminoase diferite. Aceasta adaptare are loc prin existenţa a două tipuri
de celule fotoreceptoare, celulele cu conuri şi bastonaşe pentru vederea diurnă (fotopică)
respectiv nocturnă (scotopică). În primul caz celulele au nevoie de un flux luminos mare dar
căpătăm şi informaţia de culoare. În al doilea caz este suficient un flux luminos mult mai mic
dar se pierde informaţia de culoare. Putem spune că, în acest ultim caz, s-a renunţat la o parte
din informaţie în favoarea sensibilităţii. În cazul vederii fotopice apare şi un mecanism de
adaptare fină la fluxuri luminoase diferite prin mărirea sau micşorarea diametrului pupilar,
irisul acţionând în acest caz ca o diafragmă.
1
adaptare deoarece diferenţa de adaptare între vederea la distanţa de 6m şi ∞ este de δ sub
6
limita de 0,25 δ pentru care are rost efortul de adaptare.
(cristalin-lentilă) va fi mai mică iar imaginea se va îndepărta putându-se forma din nou pe
retină.
Dacă imaginea se formează în spatele retinei cauza poate fi lungimea prea mică a
axului ochiului, convergenţa prea mică a cristalinului sau imposibilitatea bombării suficiente a
lui. În acest caz nu putem vedea clar obiectele apropiate iar defectul se numeşte
hipermetropie. Acest defect se poate corecta prin adăugarea în faţa ochiului a unei lentile
sferice convergente. Rezultatul va fi un sistem optic mai convergent, apropierea imaginii şi
deci posibilitatea formării ei pe retină.
Există şi un defect care înglobează, practic, miopia şi hipermetropia astfel încât nu pot
fi văzute nici obiecte îndepărtate nici apropiate. Acest defect apare, de regulă, datorită scăderii
elasticităţii ţesuturilor odată cu înaintarea în vârstă, deci a limitării posibilităţilor de tractare
sau bombare a cristalinului. Defectul se numeşte prezbiţie şi poate fi corectat cu două perechi
de lentile: sferice convergente, de convergente diferite pentru vederea la apropiere respectiv la
distanţe medii, sau divergente, pentru vederea la distanţă respectiv sferice convergente pentru
vederea la apropiere în cazul asocierii prezbiţiei cu miopia. O altă modalitate de corectare a
prezbiţiei este utilizarea ochelarilor bifocali. Aceştia sunt formaţi din două lentile dispuse
astfel: în partea superioară o lentilă divergentă pentru vederea la distanţă, iar la partea
inferioară o lentilă convergentă pentru vederea la apropiere (citit).
Un alt tip de defect apare atunci când cristalinul nu se comportă ca o lentilă perfect
sferică ci ca o asociere dintre o lentilă sferică şi una cilindrică. Acest defect se numeşte
astigmatism. Imaginea va fi deformată perpendicular pe axa de cilindricitate şi anume, cu atât
mai mult cu cât ne îndepărtăm de aceasta. Corectarea astigmatismului se face prin purtarea
unei lentile cilindrice de semn contrar şi cu axa de cilindricitate exact pe axa de cilindricitate a
ochiului.
6 m în faţa ochilor). Dacă acest lucru nu se întâmplă apare strabismul convergent sau
divergent. Dacă defectul persistă în timp se poate ajunge la blocarea pe cale neuronală a
informaţiei de pe unul din ochi deoarece informaţiile pe cei doi ochi sunt diferite, iar
cantitatea prea mare de informaţie nu poate fi analizată. În timp blocarea poate deveni
ireversibilă. Corectarea strabismului se poate face prin plasarea în faţa unui ochi (sau a
ambilor) a unei lentile prismatice. Prin refracţii pe cele două suprafeţe ale prismei se ajunge
ca informaţia care intră pe axa ochiului să provină din aceeaşi regiune din care vine şi pe
celălalt ochi.
3. Mod de lucru
Decizia corectării oricărui defect de vedere trebuie luată numai de medicul oftalmolog
deoarece, în cele mai multe cazuri, nu este suficient să fie identificat şi măsurat defectul ci
trebuie cunoscute atât cauzele cât şi evoluţiile ulterioare ale defectului. În funcţie de aceste
BIOFIZICA – LUCRARI PRACTICE
lucruri se poate lua decizia unei corectări doar parţiale a defectului dacă, prin efortul propriu
de adaptare, ochiul îl va micşora (miopie, strabism). Dacă efortul de adaptare duce la
agravarea în timp a defectului de vedere se poate lua decizia supracorectării defectului pentru
a întârzia agravarea (hipermetropie, prezbiţie).