MEDICINA ANTICHITATII GRECO-ROMANE

1. Inceputurile medicinei in Grecia

In Colectia hipocratica se gaseste si cartea Despre vechea medicina. Originea medicinii e

considerata a fi in cercetarile asupra regimului alimentar, adica a stabilirii acelor alimente care
nu fac rau bolnavului, apoi se trece la stabilirea unor reguli alimentare cu rol preventiv. Se
recomanda utilizarea focului in prepararea alimentelor si se pune accent pe igiena si
gimnastica. Tratatul lauda traditia si critica dogmele medicale derivate din sisteme filosofice.
Datele completeaza pe cele risipite prin poemele homerice, care cer eroului sa aiba cunostinte
elementare de medicina si farmacopee.
Asclepios era zeul medicinii. In Iliada nu era inca zeu, ci medic si luptator, rege in Tricca.
Deja in anul 1000 i.Hr., la Tricca exista un templu unde se practicau tratamente. Pentru poetul
Pindar, Asclepios era tot un om, medic stralucit, vindecand boli incurabile. Dar aceasta l-a
umplut de trufie nemasurata si a inviat chiar morti, depasindu-si conditia de om si maniindu-l
pe Zeus, care l-a traznit.
Inflorirea cultului lui Asclepios incepe prin secolul al VII-lea i.Hr., cand se pun bazele
complexului de la Epidaur, care devine modelul asclepieion-ului, sanctuarul lui Asclepios.
Asclepieioanele erau plasate in apropierea unor izvoare si inconjurate de paduri. Tratamentele
erau si experiente religioase, analizandu-se visele si revelatiile bolnavilor. Documente de la
Epidaur descriau vindecari ale unor rani linse de caini si serpi, atunci cand bolnavul adormise
in preajma templului. Astfel de lucruri explica asocierea lui Asclepios cu cainele, si mai ales
cu sarpele.
Mari scoli medicale s-au format in templele lui Asclepios, cum era cel din Insula Cos sau
cel de la Pergam. Membrii scolilor medicale formau un fel de confrerie, dupa modelul sectei
lui Pitagora, cu o disciplina severa si urmand anumite principii teoretice. Respectau un
juramant, care va fi numit generic „al lui Hipocrat”. Platon ii numea asclepiazi, chiar daca
erau de la scoli rivale.
La inceputurile sale, intre medicina si magie erau legaturi complexe, atat unificatoare, cat
si ostile, lucru deja intalnit in Orient. Descantecul e important atunci cand boala are cauze
obscure. Diferenta se observa in textele homerice. Cand cauza suferintei este evidenta,
provocata de arma unui dusman, chirurgul actioneaza rapid, nu pierde vremea cu invocatii sau
descantece, asa ne descrie Iliada. Dimpotriva, vrajitoria e la mult mai mare pret in Odiseea.
Egiptul e considerat sursa procedeelor magice, inclusiv la Homer.
La templele unde se vindecau bolnavii se foloseau, in egala masura, atat procedee
magice, cat si medicale. Un astfel de templu era cel de la Tricca. Totusi marturiile arata o
separatie neta intre medici si vrajitori. O explicatie ar putea fi aceea ca medicul apartinea unei
scoli si respecta anumite reguli, respingand doctrinele sau metodele pe care scoala sa le
condamna. Dar au fost si medici magicieni (iatromantii, de la iatros,medic, vindecator, si
mantis, ghicitor), cel mai celebru fiind Empedocle din Agrigent.
 2. Hipocrat- „parintele medicinii”

Hipocrat din Cos (cca. 460-377 i.Hr.) e considerat intemeietorul medicinii. Familia sa
detinea o indelungata traditie in practicarea medicinii, si se mandrea ca-l avea ca stramos pe
insusi Asclepios. Nu se stiu prea multe lucruri sigure despre medicul exemplar al Greciei
clasice. Cu timpul au aparut multe legende, unele evident false, ca aceea dupa care el ar fi
refuzat mari daruri acordate de regele persilor, in vremea razboaielor medice. A practicat
medicina itineranta ajungand si in Egipt, atras de faima templului lui Imhotep.
Corpusul Hipocratic e un grup de mai multe carti medicale, eterogen, continand lucrari
care ilustreaza diferite conceptii, adesea in contradictie. Aceasta colectie a fost realizata cam
intre anii 450-350 i.Hr. si este pentru noi principala sursa de informatie despre medicina
epocii clasice. Colectie contine vreo 60 de carti, marea majoritate tratand subiecte propriu-zis
medicale (patologie, terapeutica, chirurgie, despre regim etc) dar apar si un grup de carti de
anatomie si fiziologie ( cel mai bun este Despre inima ) si scrieri cu caracter general, unde
intra Juramantul, Despre vechea medicina, Aforismele si altele, cu referire, mai ales la
moralitatea medicului si la modul de comportare. Nu e lamurit unanim care carti, din aceasta
colectie, sunt scrise de Hipocrat. I se atribuie unele de patologie, de chirurgie si despre regim,
de asemenea unele dintre aforisme.
Un alt medic important al perioadei clasice a fost Diocles din Caristos ( cca. 350-290 i.
Hr.), nascut in Caristos in insula Eubeea. Supranumit „al doilea Hipocrat”, a fost elevul lui
Aristotel. A scris primul tratat de anatomie. A fondat o scoala medicala la Atena, numita
ulterior „dogmatica”.

3 . Medicina alexandrina: Herophilos si Erasistratos

Asa cum s-a aratat, prin crearea Mouseionului orasul Alexandria a devenit centrul lumii
stiintifice. Nu se stie daca la Muzeu se practica o cercetare medicala sau nu, caci medicina era
considerata mai degraba o arta, nu o stiinta. Pe de alta parte, medicina avea un statut special
intre arte (mestesuguri), fiind considerata apropiata de stiinta, iar scolile lor se bucurau de
prestigiu.
Oricum, indiferent daca medicii lucrau sau nu in cadrul Muzeului, este evident ca ei se
integreaza in spiritul pozitiv al stiintei alexandrine. Scopul cercetarii medicale era cunoasterea
profunda a corpului uman. Practicarea disectiei pe cadavre a condus la progrese remarcabile
datorate lui Herophilos(fl. 300 i.Hr.), care s-a format cu mesteri ai scolii din Cos.
Celalalt nume important al medicinii alexandrine a fost Erasistratos (304-245 i.Hr.),
provenit din linia medicinii de la Cnidos. Programul scolii alexandrine de a explica rational
fiziologia se ciocnea insa de dificultati de netrecut, de aceea se apeleaza la modele care azi ne
par artificiale, combinand teorii pneumatice cu elemente din teoriile atomiste.
Rationalismul exagerat al lui Erasistratos, cu succese explicative limitate, a generat
reactia scolii empirice care considera ca efortul de a da explicatii teoretice e inutil,
cunoasterea cauzelor e imposibila. Ceea ce conteaza sunt experienta medicului, folosirea
traditiei si analogia cu alte cazuri. Din punct de vedere filosofic se apropiau de teoriile
scepticilor. Din aceasta scoala a facut parte si Sextus Empiricus (fl. 150 d.Hr.), cunoscut mai
mult ca filosof decat ca medic, opera sa fiind o sinteza a filosofiei sceptice si o sursa pretioasa
pentru istoria filosofiei in general.

4. Medicina romana

Vechea medicina romana e adaptata unei societati de agricultori, grupati in familii si a

fost descrisa de Marcus Porcius Cato (Cato cel Batran) (234-149 i.Hr.) in cartea De
agricultura. Sunt indicate leacuri simple, proprietatile medicale ale verzei fiind foarte
pretioase. Scopul medicinii e vazut absolut pragmatic, acela de a avea in gospodarie oameni
sanatosi, capabili de munca. Nici urma de vreun nobil ideal umanitar, mai alea in ceea ce-i
priveste pe sclavii bolnavi, in legatura cu care se recomanda diminuarea portiei de hrana si
vanzarea.
In perioada Imperiului Roman, desi capitala politica era Roma, cea stiintifica a ramas
Alexandria, dar acest lucru nu e valabil si la medicina. Catre anul 100 i.Hr. cei mai buni
medici erau la Roma. Primii medici elenisti care aveau cabinete la Roma s-au inregistrat in
secolul al III-lea i.Hr., dar primul cu adevarat important a fost Asclepiade din Bitinia(124-45
i.Hr.). El a adoptat o teorie atomista, poate si sub influenta modei, teoriile lui Epicur fiind
apreciate in acea perioada. Bolile erau explicate prin perturbarea asezarii naturale a
particulelor, pe care le numea oncoi. Prin metodele de insanatosire el recomanda hidroterapia
si gimnastica.
Dar ideile sale au fost degenerate si simplificate mult de catre adeptii scolii metodiste, din
randul careia s-au recrutat multi „vindecatori” sarlatani. Totusi printre metodisti au fost si
medici adevarati, precum Soranos din Efes, cel mai mare ginecolog al antichitatii.
La Roma si-au facut aparitia si adeptii scolii empirice cu Heraclid din Torent, vestit mai
ales prin lucrarile de farmacologie.
La voga „vindecatorilor” metodisti si respingerea sistemelor teoretice de catre empiristi, a
aparut reactia scolii pneumatice, explicand procesele fiziologice cu ajutorul acelei ipotetice
pneume, un fluid subtil, circuland prin artere si sistemul nervos, numita in latina spiritus.
Bazati pe conceptia stoicista asupra naturii, ei au dat mare atentie pulsului, considerat ca
exprima o relatie de similitudine intre ritmurile cosmice si cele proprii corpului uman. Cel mai
important reprezentant al acestui curent a fost Archigenes din Apameea care a activat la
inceputul secolului al II-lea d.Hr. si a facut descrieri extrem de detailate asupra modului de
interpretare a pulsului.
In aceasta diversitate de opinii asupra modului de a practica medicina s-a ivit si curentul
eclectic, cu principiul ca medicul trebuie sa ia tot ce e mai bun de la diferite scoli. Il putem
aminti aici pe Rufus din Efes, cu lucrari de anatomie si patologie. S-a pierdut o lucrare cu un
subiect original, despre rolul medicului la cumpararea sclavilor, care probabil ne-ar fi adus
multe amanunte pitoresti despre societatea romana.
In fine, Arethaios din Capadoccia (sec. al II-lea d.Hr.),cu o oarecare inclinatie spre
pneumatici, a ramas celebru printr-o descriere a diabetului.
Limba cartilor medicale ramane greaca, inclusiv pentru Galenus. Cu atat mai mult trebuie
remarcat efortul lui Aulus Cornelius Celsus (sec. I d.Hr.) de a scrie, in latina, o lucrare
enciclopedica, De artibus, cu o mare parte dedicata medicinii. Din cele 30 de carti ale acestei
opere, s-au pastrat numai 8, numai despre medicina. Celsus nu era medic, totusi s-a informat
exact si a reusit sa invinga dificultatea de a folosi latina, o limba care nu continea termeni
stiintifici ai medicinii grecesti. Opera lui Celsus sta la baza vocabularului medical in limba
latina. Ramane a treia sursa ca importanta, despre medicina antica, pe primul loc aflandu-se
cele doua corpusuri, hipocratic si galenic.

5. Galenus din Pergam

Galenus este, alaturi de Hipocrat, simbolul medicinii antice, dar in timp ce

personalitatea vechiului asclepiad se pierde printre tratatele „Corpusului hipocratic”, cea a
lui Galenus ne este binecuvantata. S-a nascut in anul 129 d.Hr., la Pergam, oras ce traia o
noua inflorire. Tatal sau , care era arhitect, a avut un vis in care i s-a aratat zeul Asclepios,
patronul unui celebru templu local. Zeul i-a cerut sa-si indrepte fiul, care avea 17 ani, spre
cariera medicala.
Galenus a lasat o opera vasta. A abordat si subiecte de logica si matematica, dar nu s-a
pastrat dintre ele decat cartea Despre demonstratia stiintifica, restul au ars in incendiul din
192. Opera medicala a lui Galenus formeaza Corpus Galenicum, partea sa cea mai importanta
referindu-se la anatomie si fiziologie. Mai sunt, printre altele, pretioase informatii despre
scolile medicale ale vremii si numeroase Comentarii la Hipocrat. Galenus a preluat idei de la
toate scolile, cu exceptia metodistilor, pe care i-a criticat cu fiecare prilej. E dificil insa sa-i
dam calificativul de „eclectic”, pentru ca el a creat un sistem original, in care a integrat cu
maiestrie notiuni din cele mai diverse.
Anatomia lui Galenus a ramas cea mai buna pana la cea a lui Versalius. Limitele ei au si
explicatii obiective. Astfel, rigurozitatea dreptului roman cu privire la morti interzicea disectia
cadavrelor, iar Galenus a fost nevoit sa practice disectia maimutelor. De asemenea, sa nu
uitam absenta instrumentelor optice.
Dintre teoriile lui Galenus se mai pastreaza si azi clasificarea temperamentelor. Ea are la
baza teoria umorilor, initiata de Hipocrat si la mare cinste in scoala dogmatica ateniana. Pe
baza corespondentei dintre microcosm si macrocosm, sustinuta mai ales de stoici, dar admisa
si in alte teorii, cele 4 elemente se gaseau in diferite proportii in cele 4 umori. Acestea erau
sangele, continand cele 4 elemente in proportii egale, apoi flegma, cu apa ca element
predominant, fierea galbena, in care domina focul, si fierea neagra, cu mai mult pamant. De
aici au rezultat cele 4 temperamente: sanguinic, flegmatic, coleric si melancolic (gr.
melanosis, innegrire).
Cel mai mult s-a reprosat lui Galenus doctrina finalista, principiul teologic-inspirat din
Aristotel. Astfel, orice fiinta a fost creata de Divinitatea Suprema, intr-o ordine prestabilita,
iar organele au fost astfel concepute pentru a face fata, in modul cel mai optim, functiilor
carora le sunt destinate. Galenus e un adversar hotarat al ateismului, evolutionismului, al celor
care nu cred in providenta divina. Omnipotenta divina nu este insa arbitrara, creatia se face
conform cu proprietatile intrinseci ale materiei.