ELEMENTE DE STRUCTURĂ ŞI DE COMPOZIŢIE ÎN

TEXTELE NARATIVE (figurile timpului)

I. Perspectivele temporale care structurează textul narativ sunt determinate de relaţia instituită între timpul narat (durata ficţională a
evenimentelor care alcătuiesc trama) şi timpul narării, al istorisirii. Ca element constitutiv specific discursului epic, temporalitatea
generează trei modele narative principale, din combinarea cărora rezultă mai multe formule narative (naraţiunea în ramă,
povestirea în povestire, jurnalul comentat etc.):
Naraţiunea ulterioară, în care evenimentele sunt relatate din perspectiva faptelor petrecute deja, orientează axa temporală
spre trecut (momentul narării este situat după timpul istorisit);
Sunt frecvente timpurile verbale trecute (imperfect, perfect simplu sau compus, mai-mult-ca-perfectul): Era începutul verii. Familia
Moromete se întorsese mai devreme de la câmp.(M. Preda, Moromeţii)
Naraţiunea simultană anulează hotarul dintre timpul naraţiunii, timpul narării şi timpul lecturării: momentul narării pare
simultan cu timpul desfăşurării întâmplărilor, iar naratorul pare a istorisi faptele pe măsură ce ele se desfăşoară. Ca timp narativ este
predominant prezentul: Dicomesienii revin a doua zi şi invadează insula. […] Caii se sperie de foc şi fug… (Ştefan Bănulescu, Cartea
milionarului)
Naraţiunea anterioară este utilizată pe spaţii mai reduse, fiindcă momentul istorisirii anticipează timpul unor evenimente
neîntâmplate încă, proiectate ipotetic în viitor; naraţiunea de tip „predictiv” există doar ca experiment, în mod obişnuit, prozatorii
recurgând la secvenţe narative de tip „profeţie” (Tzetan Todorov) inserate în naraţiunea anterioară ori simultană.
Modurile şi timpurile verbale frecvent utilizate sunt: indicativ viitor/ prezumtiv, conjunctiv, condiţional cu valoarea viitorului /
prezentul oniric (ca viziune): După vreo zece metri veţi merge şi mai repede, cuprins de anxietate; nu se zăreşte ieşirea. Şi în sfârşit
veţi sta pe loc puţin obosit, într-o penumbră roşiatică, pătruns de aerul rece care trece de nu-se-ştie-unde-spre-nu-se-ştie-unde.
Evident, nu se va mai zări nici intrarea“ (Ioan Petru Culianu, Impas).

IV. Ordinea narativă se referă la construcţia naraţiunii, la modelul diegetic în care secvenţele narative, pauzele descriptive sau
explicative, secvenţele dialogate ori monologurile se înlănţuie, alternează, sunt inserate sau juxtapuse etc.
Modelele diegetice principale sunt:
Naraţiunea cronologică este modelul primar al eposului, structurat pe principiul cronologic: episoadele / secvenţele narative
/ întâmplările se succed linear pe axa temporală, în cronologie directă sau, mai rar, în cronologie inversă. La nivelul discursului,
modelul este marcat prin prezenţa unor sintagme temporale care exprimă semantic ideea de succesiune a evenimentelor în timp:
A doua zi, Felix…[...] În ziua următoare, Felix…[...] Pe la începutul lunii august […]. Când, pe toamnă, târziu, Felix […]. În martie, Felix
[…]. Pe la sfârşitul lui septembrie... (G. Călinescu, Enigma Otiliei).
Naraţiunea discontinuă reprezintă un tipar narativ modern, sugerând lipsa de sens, de coerenţă a lumii sau „dez-ordinea”
memoriei involuntare, prin suspendarea deliberată a ordinii temporale. Episoadele narative actualizează, aleatoriu, momente care nu
se succed cronologic sau se realizează prin acronii de tipul analepsei (amânare, relatare ulterioară a unui eveniment-cauză /
eveniment anterior), al prolepsei (anticipări), prin elipse temporale (suprimarea unor durate intermediare între evenimente), ori prin
fragmentarismul discursului.

Principiile compoziţionale organizează macrostructurile textului, conferindu-i coeziune, coerenţă, logică artistică, în timp ce tehnicile
narative sunt proceduri de organizare textuală la nivelul unităţilor compoziţionale.
 principiul cronologic se materializează prin tehnica înlănţuirii (modalitate narativă de a construi subiectul prin
succesiunea lineară a episoadelor ordonate cronologic) şi prin tehnica alternanţei (modalitate narativă de a relata
acţiuni / evenimente care se petrec simultan, în planuri diferite în secvenţe alăturate pe axa temporală).
 principiul simetriei şi cel al circularităţii (analogia planurilor / a episoadelor narative; recurenţa motivului / temei /
secvenţei din incipit în finalul textului generează modelul operei închise, echivalate de Rebreanu cu un „corp
sferoid”).
 Principiul modern al memoriei afective (aplicat de Camil Petrescu în romanul Ultima noapte de dragoste, întâia
noapte de război) devine operant prin tehnica inserţiei şi tehnica flashbackului (modalităţi narative prin care este
suspendat «prezentul» naraţiunii principale spre a intercala o naraţiune secundară / o întâmplare rememorată).
 Principiul paralelismului epic concretizat prin alternanţă, prin tehnica simetriei narative (analogia unor episoade /
secvenţe) sau prin tehnica numită a contrapunctului (episoade / secvenţe / motive contrastive, în simetrie inversă),
 Principiul discontinuităţii narative care dă aparenţa dezorganizării deliberate a textului alcătuit prin tehnica
decupajului sau prin cea a colajului (constând în fragmentarismul discursului, în juxtapunerea unor secvenţe textuale
care par a nu avea o legătură tematică sau logică).
 TEMĂ

Călugărul zen
Motto: „Eu cred că pentru a povesti trebuie în primul rând să construieşti o lume, cât mai mobilată
posibil, până în cele mai mici detalii.” (Umberto Eco – Apostilă la Numele trandafirului)
1. Se dă textul:

„Un călugăr zen se pregătea să vorbească în piaţa mare a satului. Îşi compusese cu grijă discursul şi se pregătea să citească, când o pală
bruscă de vânt a făcut să-i zboare foile în crengile unui lămâi. Luat prin surprindere, incapabil să-şi pregătească şirul de predici, a zis:
- Prieteni, iată în rezumat ceea ce voiam să vă spun. Când mi-e foame, mănânc; când mi-e somn, dorm!
- Dar nu toată lumea face aşa, maestre? a întrebat cineva din mulţime.
- Nu! Nu în acelaşi fel!
- De ce, maestre?
- Când oamenii mănâncă, se gândesc la o mie de lucruri; când adorm, se gândesc la problemele lor. Iată de ce nu fac la fel ca mine!
Şi călugărul a coborât în mijlocul lor, a primit darurile, iar celor care încă îi mai puneau întrebări, le răspundea:
- Detaliile le veţi găsi în crengile lămâiului...” (În loc de bun rămas, din vol. Cele mai frumoase povestiri zen, Henri Brunel)

Rescrie fragmentul trecând persoana a III-a gramaticală a verbului şi a pronumelui mai întâi la persoana I, apoi la persoana
a II-a. Ce observi?

2. Caracterizează instanțele narative intratextuale prezente în următoarele fragmente:

a. ,, [...] Începutul acesta solemn mă irită puţin. Nu puteam scăpa de luciditate. (Şi o iubeam, Dumnezeule, cât o iubeam). Mi se
părea că va fi o scenă din romane, din baladele acelui ev mediu indian, cu dragoste legendare şi demente. Purtam cu mine
spaima şi superstiţiile unei întregi literaturi, pe care, dacă nu o citisem, o văzusem evoluând lângă mine, în adolescenţă şi în
cei dintâi ani ai tinereţii. Mă stingherea, ca pe orice civilizat (eu care credeam că mă pot dispensa de civilizaţie, o pot
dezrădăcina din mine), fiece gest solemn, fiece cuvânt responsabil, fiecare făgăduinţă.” (Mircea Eliade, Maitreyi)
b. ,,Vitoria clipi din ochi asupra unui întuneric care-i izbucnise înãuntru. Domnul Iorgu Vasiliu îşi repetã afirmarea. Ca şi cum
întunericul care se iscase în ea avea sã se deschidã, munteanca stãtu aşteptând şi cugetând. Acuma vedea adevãrat şi bine
cã vântul a contenit. Cãzuse jos, în vale şi amuţise şi el. Semnul era vãdit. Mai înainte nu putea trece. Trebuia sã se întoarcã
îndãrãt. Nu avea în ea nici cea mai micã îndoialã cã, între cei doi, Nechifor nu se afla. Pân-aici nu ajunsese, aici nu se mai
gãsea nimic viu din el. (…)” (Mihail Sadoveanu, Baltagul)
c. „Cum se întâlniseră? Din întâmplare, ca toată lumea. Cum se numeau? Ce-ți pasă? De unde veneau? De undeva, de-
aproape. Unde se duceau? Parcă poți să știi încotro te duci? Ce spuneau? Stăpânul nu spunea nimic; iar Jacques spunea că-
i spusese căpitanul său că tot ce ni se întâmplă, fie bine, fie rău, stă scris în ceruri.” (Denis Diderot, Jacques fatalistul și
stăpânul său)
3. Caracterizează naratorul din fragmentul de mai jos:
„Eu sunt Cadavrul” (Orhan Pamuk, Mă numesc Roșu)
Acum sunt mort – un cadavru pe fundul unui puţ. A trecut multă vreme de când mi-am dat ultima suflare, inima mi s-a oprit demult, însă
nimeni, în afară de ticălosul meu de ucigaş, nu are habar de câte mi s-au întâmplat. Iar el, nenorocitul, spre a fi sigur că m-a ucis, mi-a
ascultat răsuflarea, mi-a luat pulsul, apoi mi-a tras un picior în coaste, m-a cărat la puţ, m-a săltat şi mi-a dat drumul în gol, de-a
berbeleacul. În vreme ce mă prăvăleam în puţ, capul meu, pe care-l spărsese mai întâi o piatră, s-a făcut fărâme, iar chipul, fruntea,
obrajii mi s-au făcut zob, s-au făcut una cu pământul. Mi s-au frânt oasele, iar gura mi s-a umplut de sânge. De patru zile nu m-am mai
întors acasă. (...)”
1. Realizează o narațiune de maxim 30 de rânduri în care să existe un narator intradiegetic, autodiegetic, necreditabil din
cauza vârstei fragede și a stării emoționale (intensă enervare / disperare în mediul școlar).
2. Realizează o narațiune de maxim 30 de rânduri în care să existe un narator intradiegetic, homodiegetic, fantastic, non-
uman, în calitate de martor.