Particularităţiile basmului cult:

-Definitie: Basmul- este o specie a genului epic in proză de întindere medie care prezintă lupta între
bine şi rău în care binele învinge întodeauna.

Particularităţiile basmului cult:

-clişee compoziţionale: Formule tipice (iniţiale, ,ediane, finale)
-motive narative: călătoria, lupta victoria eroului, probele depăşite, demascarea şi pedepsirea răufăcătorului,
căsătoria şi răsplata eroului.
-specificul reperelor: -temporale (timpul fabulos, mitic), -spaţiale(tărâmul acesta, tărâmul celălalt), sunt vagi,
imaginare, redate la modul cel mai general.
-stil elaborat, îmbinarea naraţiunii cu dialogul şi cu descrierea
-cifre magice, simbolice (3,7,9,12)
-obiecte miraculoase
-întrepătrunderea planurilor real-fabulos; fabulosul este tratat în mod realist
-convenţia basmului (acceptată de cititor): acceptarea de la început a supranaturalului ca explicaţie a
întâmplărilor incredibile.
-personajele îndeplinesc o serie de funcţii (antagonistul, ajutoarele, donatorii), ca în basmul popular, dar sunt
individualizate prin atribute exterioare şi prin limbaj
-existenţa unui tipar narativ (bildungsroman)care constă în:
a) o situaţie iniţială de echilibru
b)un eveniment care dereglează echilibrul iniţial
c) apariţia donatorilor şi a ajutoarelor
d) acţiunea reparatorie (trecerea probelor)
e) refacerea echilibrului şi raplata eroului.

Basmul "Povestea lui Harap-Alb" se încadrează în genul epic, iar ca specie literară este un basm cult, deoarece
are un autor, Ion Creangă. A apărut în revista "Convorbiri literare", la 1 august 1877, apoi în acelaşi an în
ziarul "Timpul". împletirea elementelor reale cu cele fabuloase creează fantasticul, ca specific ancestral
(străvechi) al basmelor, însă, în această creaţie narativă, Creangă îmbină supranaturalul popular cu evocarea
realistă a satului moldovenescde unde reiese şi originalitatea unicăa acestei creaţii.

Semnificaţia titlului "Harap-Alb" reiese din scena în care spânul îl păcăleşte pe fiul craiului să intre în
fântână: Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potriveşte Spânului şi se bagă în fântână, fără să-l
trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla". Naiv, lipsit de experienţă şi excesiv de credul, fiul craiului îşi
schimbă statutul din nepot al împăratului Verde în acela de slugă a Spânului: "D-acum înainte să ştii că te
cheamă Harap-Alb, aista ţi-i numele, şi altul nu." Numele lui are sensul de "rob alb", deoarece "harap"
înseamnă "negru, rob". Devenit sluga spânului, îşi asumă şi numele de Harap-Alb, dovedind în acelaşi timp
loialitate şi credinţă faţă de stăpânul său, întrucât jurase pe paloş. El devine robul-ţigan, deşi era alb,
nedumerind astfel chiar pe unchiul său, împăratul Verde, precum şi pe fetele acestuia, care simt pentru el o
simpatie spontană. Cu toate acestea, flăcăul nu-şi încalcă jurământul făcut spânului, îşi respectă cuvântul dat,
rod al unei solide educaţii căpătate în copilărie, de a fi integru şi demn, capabil să-şi asume vinovăţia, cu toate
urmările ce decurg din faptul că nu urmase sfatul tatălui.

Harap-Alb, fecior de crai, este un Făt-Frumos din basmele populare, destoinic şi curajos, dar rămâne în zona
umanului, fiind prietenos, cuminte şi ascultător, ca un flăcău din Humuleşti. El este un personaj pozitiv şi
întruchipează înaltele principii moralecultivate de orice basm, ca adevărul, dreptatea, cinstea, prietenia,
ospitalitatea, curajul, vitejia, trăsături ce reies indirectdin întâmplări, fapte, din propriile vorbe şi gânduri şi
directdin ceea ce alte personaje spun despre el. Călătoria pe care o face pentru a ajunge împărat este o iniţiere
a flăcăului în vederea formăriilui pentru a deveni conducătorul unei familii, pe care urmează să şi-o întemeieze.
El parcurge o perioadă de a deprinde si alte lucruri decât cele obişnuite, de a învăţa şi alte aspecte ale unei
lumi necunoscute până atunci, experienţă necesară viitorului adult. Semnificaţia numelui: Rreiese din scenaîn
care spânul îl păcăleşte pe fiul craiului să intre în fântână: "Fiul craiului, boboc în felul său latrebi de aieste, se
potriveşte Spânului şi se bagă în fântână, fără să-l trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla". Naiv, lipsit de
experienţă şi excesiv de credul, fiul craiului îşi schimbă statutul din nepot al împăratului Verde în acela de slugă
a Spânului, numele lui poate fi un oximoron, Harap-Alb putând însemna "negru alb", deoarece "harap"
înseamnă "negru, rob". Faptele eroului rămân şi ele în limita umanului, probelecare depăşesc sfera realului
Fiind trecute cu ajutorul celorlalte personaje, înzestrate cu puteri supranaturale. Codrul în care se rătăceşte
simbolizează lumea necunoscută flăcăului, care greşeşte pentru prima oară, neţinând cont de sfatul tatălui său,
de a se feri de omul spân. Deşi cuminte şi ascultător de felul său, nesocotirea acestei restricţii declanşează
asupra flăcăului un şir nesfârşit de întâmplări neplăcute şi periculoase, care-i pun deseori viaţa în primejdie.
Lipsit de experienţă, "boboc în felul său la trebi de aieste.", mezinul craiului devine sluga spânului, îşi asumă şi
numele de Harap-Alb, dovedind în acelaşi timp loialitate şi credinţă faţă de stăpânul său, întrucât jurase pe
paloş, îşi respectă cuvântul dat, rod al unei solide educaţii căpătate în copilărie, de a fi integru şi demn, capabil
să-şi asume vinovăţia, cu toate urmările ce decurg din faptul că nu urmase sfatul tatălui. Cinstit din fire,
Harap-Alb nu-1 trădează niciodată pe spân, deşi un stăpân tiran ca acesta ar fi meritat. De pildă, atunci când
se întoarce spre împărăţie cu pielea şi capul cerbului fabulos, "piatra cea mare din capul cerbului strălucea"
atât de tare, încât mulţi crai şi împăraţi îl rugară să-i "deie bănăret cât a cere el, altul să-i deie fata şi jumătate
din împărăţie, altul să-i deie fata şi împărăţia întreagă", dar Harap-Alb şi-a urmat calea fără să clipească,
ducând bogăţia întreagă stăpânului. O singură dată a şovăit voinicul, atunci când, îndrăgostindu-se de fata
împăratului Roş, "mai nu-i venea s-o ducă" spânului. Probele: La care îl supune spânul sunt menite a-1
deprinde pe flăcău cu greutăţile vieţii, cu faptul că omul trebuie să învingă toate piedicile ivite în viaţa sa,
pregătindu-1 pentru viitor, când va trebui să-şi conducă propria gospodărie, propria familie. Ca şi în viaţa
reală, flăcăul este ajutat de cei mai buni prieteni, calul fabulos şi de Sfânta Duminică. Harap-Alb este umanizat,
el se teme, se plânge de soartă, cere numai ajutorul acelora în care avea încredere, semn că învăţase ceva din
experienţa cu spânul. Depăşind cu bine toate probele, flăcăul demonstrează că e "soi bun" (G.Călinescu) prin
valorile morale care compun codul comportamentului ţărănesc: inteligenţa, bunătatea, perseverenţa, răbdarea,
capacitatea de adaptare Ia diverse situaţii ale vieţii. De asemenea, altruismul, sufletul lui bun, dragostea
pentru albine şi furnici îl fac să le ocrotească şi să le ajute atunci când Ie întâlneşte în drumul său, chiar dacă
pentru asta trebuie să treacă prin apă ori să zăbovească pentru a le construi un adăpost. Sigur că binele pe
care Harap-Alb îl face se întoarce atunci când el însuşi se află în impas, crăiasa furnicilor şi cea a albinelor
salvându-i, de asemenea, viaţa. O experienţă determinantă pentru maturizarea lui o constituie întâlnirea cu
omul roş, care este un alt pericol de care ar fi trebuit să se ferească, aşa cum îl sfătuise tatăl. Episodul
călătorieispre curtea împăratului Roş este un necontenit prilej de iniţierea flăcăului (călătoria este un mijloc de
cunoaştere), deprinzând acum învăţătura că orice om, cât de neînsemnat ori de ciudat ar părea, poate fi de
folos, tânărul deprinzând experienţă mai ales în cunoaşterea speciei umane. Harap-Alb are capacitatea de a-şi
face prieteni adevăraţi, loiali, care să-1 ajute în orice împrejurare dificilă a vieţii sale, aceştia folosindu-şi
tocmai trăsăturile dominante, devenite - la nevoie - adevărate talente: "tot omul are un dar şi un amar, şi
unde prisoseşte darul, nu se mai bagă în samă amarul". In această perioadă a iniţierii, Harap-Alb cunoaşte
dragostea aprinsă pentru o fată de împărat, care vine, aşadar, din aceeaşi lume cu el, pregătindu-l pentru
căsătorie, unul dintre reperele finale ale devenirii sale. Probelede la împărăţia fetei trimit spre ritualurile
ţărăneşti ale peţitului, între care însoţirea mirelui de un alai de tineri, trecerea lor prin foc, alegerea motivată a
miresei, ospăţul oferit de gazdă sunt tot atâtea încercări la care îl supune viitorul socru şi cărora mirele trebuie
să le facă faţă. Ultima probă la care îl supune fata este, de data" aceasta, o demonstrare a calităţilor viitoarei
soţii, care va şti să aibă grijă de bărbatul ei, să-i stea aproape la bine şi Ia rău, acest fapt fiind ilustrat atunci
când ea îi salvează viaţa, trezindu-l din morţi. Această întâmplare simbolizează ideea că acum Harap-Alb
redevine el însuşi, fiul craiului, scăpând de povara jurământului făcut spânului, acela că îi va fi slugă "până
când va muri şi iar va învia". Ca şi Nică, Harap-Alb parcurge o perioadă de formare a personalităţii, care, deşi
înzestrat cu importante calităţi, are slăbiciuni omeneşti, momente de tristeţe şi disperare, de satisfacţii ale
învingătorului, toate conducând la desăvârşirea lor ca oameni. Craiul, tatăl lui Harap-Alb este un personaj de
basm prin motivul împăratului aflat în impas. Ion Creangă scoate însă în evidenţă, prin caracterizare indirectă,
trăsăturile umane ale ţăranului-tată, în ipostaza lui pedagogică. Pentru a verifica dacă fiii lui au depăşit vârsta
infantilismului, el se deghizează într-o piele de urs, se ascunde pentru a-i observa, iar limbajul său este tipic
humuleştean, cu pilde şi proverbe populare: "lac de-ar fi, broaşte sunt destule", "fiecare pentru sine, croitor de
pane" etc. Ironia amară a tatălui dezamăgit de fiii lui este tot de natură ţărănească, umană: "Să umblaţi numai
aşa de frunza frăsinelului toată viaţa voastră şi să vă lăudaţi că sunteţi feciori de crai, asta nu miroasă a nas de
om...". Om trecut prin viaţă, cu o experienţă solidă, el nu-şi pune în pericol fiii, până nu se convinge că sunt în
stare să învingă piedicile iminente unei călătorii în necunoscut. Ca orice tată responsabil şi preocupat de soarta
fiilor, le verifică nu numai curajul, cutezanţa, ci şi isteţimea de a face faţă întâmplărilor. Sfatul pe care-1 dă
mezinului, acela de a se feri de omul spân şi de omul roş, se dovedeşte esenţial pentru maturizarea flăcăului,
care trebuia totuşi să treacă personal prin această experienţă de viaţă. împăratul Verde, fratele craiului şi
unchiul lui Harap-Alb, străbătuse în tinereţe acelaşi drum iniţiatic până la statutul actual de conducător
recunoscut, energic, care îşi câştigase dreptul de a şedea la ospeţe, înconjurat de oameni de vază, de a
colecţiona pietre preţioase scumpe, de a organiza mese luxoase, cu fast. Trăsăturile morale reies indirect, din
faptele şi vorbele personajului. Mândru de împărăţia sa vestită în toată lumea, îşi educase fetele în respectul
cuvenit părinţilor, chiar dacă acestea aveau alte opinii, ele nu îndrăzneau să încalce poruncile tatălui. Păstrător
al tradiţiilor străbune, împăratul Verde apelează la fratele lui pentru a-i trimite un fiu care să-i urmeze la tron,
întrucât el avusese numai fete. Ospitalier şi încrezător în oameni, el primeşte cu cinste pe nepotul său, pe fata
împăratului Roş şi se comportă necruţător cu minciuna, atunci când este demascat spânul.
Definitie basmul:
Basmul este specia epicii populare şi culte, cu largă răspândire, în care se narează
întâmplări fantastice ale unor personaje imaginare, aflate în luptă cu forţe malefice ale
naturii sau ale societăţii, pe care le biruiesc în cele din urmă
Basmul este specia epică de mare întindere, de obicei în proză, care narează întâmplări
fabuloase (fantastice) ale unor personaje imaginare, înzestrate cu însuşiri supranaturale

Basmul cult păstrează trăsăturile celui popular:

- caracterul moral: lupta dintre bine şi rău, încheiată cu victoria binelui, promovarea
stărilor umane unanim acceptate (curaj, vitejie, omenie, isteţime, iubire)
-caracterul mitic: evenimente care se petrec între timp şi spaţii nedeterminate
- caracterul iniţiatic: eroul luptă pentru dobândirea unui nou statut

Caracteristicile basmului:
1. ilustrează altă lume decât cea reală: acţiunea se petrece în împărăţiile lui Verde
Împărat şi ale Împăratului Roş, personajele sunt împăraţi, fii şi fiice de crai
2. tema basmului: înfruntarea dintre bine şi rău, încheiată cu victoria binelui
3. finalul este fericit (triumful binelui)
4. întâmplările reale se împletesc cu cele fantastice
5. există personaje reale şi personaje fantastice, acestea din urmă având puterea de a
se metamorfoza
6. timpul şi spaţiul nu sunt clar precizate
7. timp fabulos şi spaţiu mitic: “Amu cică era odată ”, “într-o ţară mai îndepărtată”,
“tocmai la o margine a pământului”
8. motive narative tipice: călătoria, probele, răzbunarea, demascarea spânului,
pedeapsa, căsătoria, cifra 3, superioritatea mezinului, supunerea prin vicleşug
9. cifre fatidice: craiul avea 3 fii, există 3 apariţii ale spânului, spânul îl supune la 3
probe iniţiatice, calul vine de trei ori să mănânce jăratic, apoi se scutură de 3 ori.
10. modalităţi narative: fuziunea real-ireal
11. elemente magice
12. umanizarea fantasticului prin compunerea eroilor
13. dramatizarea acţiunii prin dialog
14. stil paremiologic
15. modalităţi de caracterizare a personajelor (directă, autocaracterizare, caracterizare
indirectă: gesturi, mimică, limbaj)

“Povestea lui Harap-Alb” scrisă de Ion Creangă este un basm cult deoarece:
1. este o operă epică în proză care narează o serie de întâmplări cu ajutorul unor
personaje
2. întâmplările au loc într-un spaţiu real: curtea craiului, a împăratului Verde, a
împăratului Roş, dar şi într-unul fantastic: grădina cu sălăţi păzită de un urs fabulos,
izvorul unde se adapă un cerb înstelat, tărâmul în care se întâlnesc cei cinci năzdrăvani
3. la acţiune participă personaje reale (verosimile): fiul craiului, cei doi împăraţi, dar mai
ales năzdrăvane (fantastice, fabuloase): cei cinci năzdrăvani, fata împăratului Roş,
Sfânta Duminică
4. apar animale năzdrăvane credincioase (adjuvanţi): calul lui Harap-Alb, turturica,
crăiasa furnicilor şi a albinelor sau care pun în primejdie (ursul din grădina cu sălăţi,
cerbul)
5. apar obiecte miraculoase (tava cu jăratec, armele şi hainele de mire, cele trei smicele,
apa vie şi apa moartă)
6. conflictul are loc între bine (Harap-Alb) şi rău (Spân)
7. prin eroul care reprezintă binele sunt personificate valorile perene ale umanităţii: bine,
frumos, adevăr, milostenie, prietenie, iubire
8. cultivă principii morale esenţiale: adevărul, dreptatea, cinstea, prietenia, ospitalitatea,
curajul
9. sunt folosite formule iniţiale (“Amu cică era odată într-o ţară un crai care avea trei
feciori”), mediane (“Dumnezeu să ne ţie, ca cuvântul din poveste, înainte mult mai
este”) şi finale (“Cine se duce acolo bea şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea şi
mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă”)
10. motive specifice (împăratului fără urmaş, superiorităţii mezinului, podului, calului
năzdrăvan, interdicţiei, al probelor, al substituirii prin înşelăciune, al obiectelor magice)
11. are un autor cunoscut
- la Ion Creangă, principala trăsătură a fantasticului este antropomorfizarea: personajele
fabuloase se comportă în general ca oamenii; este un fantastic de tip beningn, clar prin
seninătate, absenţa tragicului