.

Tema nr.1

Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

Plan:

-Precizarea unui secol în care a fost abordată ideea romanității românilor;

-Precizarea unei cauze a implicării istoricilor în abordarea romanității românilor;

-Menționarea a două idei prin care istoricii au susținut romanitatea românilor;

-Menționarea a doi istorici care au abordat problema;

-Formularea unui punct de vedere referitor la rolul ideii romanității românilor în scrierile
istoricilor și susținerea acestuia printr-un argument istoric.

Ideea romanității românilor este una fundamentală pentru

istoria noastră, fiind elementul care ne definește indentitatea
lingvistică și culturală. La baza acestei idei stau câteva elemente
demonstrate de studiile istorice : că românii au o descendenţă
romană, că pe teritoriul fostei Dacii a existat o continuitate a daco-
romanilor şi apoi a românilor, că indiferent unde au locuit a existat o
unitate de neam şi limbă a românilor. A vorbi despre romanitatea
românilor înseamnă deci a face referire la toate aceste elemente.

La fel ca şi celelalte popoare romanice din Europa, cum ar fi

francezii, italienii, spaniolii, şi românii vorbesc o limbă care se bazează
pe limba latină. Argumentele în sprijinul acestei afirmaţii sunt că
aproximativ 60-70 % din fondul principal de cuvinte sunt de origine
latină, dar şi că structura gramaticală a limbii române este de origine
latină. Există totodată şi un număr de cuvinte, în jur de 200 din limba
traco-dacică în vocabularul de bază , ele făcând parte din substratul
limbii române , dar şi un procent important de cuvinte slave, care însă
nu schimbă caracterul latin al limbii. De altfel la baza formării limbii
române stau două procese importante, romanizarea dacilor şi mai
apoi asimilarea migratorilor, dintre care slavii au fost cei mai
importanţi. Totul a început prin romanizarea provinciilor Dacia şi
Moesia, stăpânite de romani o lungă perioadă de timp. Dacia a devenit
provincie romană în 106, iar Dobrogea se adaugă acestei provincii în
46 d.Hr. Între 271 şi 275 romanii retrag din Dacia armata şi
administraţia, dar procesul de romanizare asupra populaţiei daco-
romană rămasă pe loc la nord de Dunăre continuă până în 602, odată
cu venirea masivă a slavilor la sudul Dunării. Prin asimilarea
migratorilor de către daco-romani, procesul de etnogeneză
românească se desăvârşeşte, lucru petrecut până în secolul al VIII-lea.

Românii au avut conştiinţa romanităţii lor încă din primele

secole de după etnogeneză, dovadă fiind faptul că îşi spun la
început romani, apoi români. Şi popoarele cu care vin în contact
sesizează latinitatea limbii vorbite de români. Astfel , germanii le spun
vlahi, valahi , termeni cu care erau desemnate de aceştia toate
popoarele romanice, iar Constantin Porfirogenetul le spune chiar
romani.

Ideea romanităţii românilor este menţionată apoi în

secolul al XV-lea de către umaniştii italieni (Poggio Bracciolini, Flavio
Biondo, Enea Silvio Piccolomini, Antonio Bonfini ) care încercau astfel
să arate moştenirea civilizaţiei antice, dar şi în secolul al XVI-lea,
odată cu răspândirea ideilor umaniste în spaţiul românesc. Acestea
determină apariţia tiparului şi a scrisului în limba română, ceea ce
arată conştiinţa romanităţii la români.

O cauză a implicării istoricilor în abordarea romanității românilor

ar fi că fiecare popor este interesat să afle cât mai multe despre
modul în care a luat naştere. Fiecare naţiune doreşte să cunoască
în mod cât mai precis cine au fost strămoşii săi şi cum a apărut pe
scena istoriei.. Datorită acestui interes, discuţiile despre originea
popoarelor au primit, în decursul vremii, şi o importanţă de natură
politică. În fiecare scriere despre originea unui popor există, pe lângă
argumente ştiinţifice, şi multă exagerare şi fantezie, datorate mai ales
faptului că istoricii s-au străduit să reconstituie evenimentele la multă
vreme după ce s-au petrecut.

Primii autori români care și-au pus problema originii poporului din
care făceau parte au fost cronicarii din secolul al XVII-lea, Grigore
Ureche, Miron Costin și Stolnicul Constantin Cantacuzino. Grigore
Ureche, în Letopisețul Țării Moldovei și Miron Costin în De neamul
moldovenilor vorbesc despre originea noastră latină. De la Râm ne
tragem și cu a lor cuvinte ni-i amestecat graiul. Stolnicul Constantin
Cantacuzino în Istoria Țării Românești a subliniat continuitatea de
viață a dacilor sub stăpânire romană, unitatea şi continuitatea
lor. Odată cu cronicarii moldoveni şi munteni, cunoscători ai scrierilor
umaniste, chestiunea unanimităţii este transferată din sfera tradiţiei în
cea a istoriografiei, pentru ca Şcoala Ardeleană să facă din aceasta o
armă în lupta de emancipare naţională şi socială a românilor
transilvăneni. Până în secolul al XVIII-lea, continuitatea românilor în
ţinuturile carpato-dunărene era considerată un fapt normal şi logic.
Însuşi împăratul Austriei, Iosif al II-lea îi considera pe români
“incontestabil, cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai Transilvaniei”.
Dar, pentru populaţia majoritară a Transilvaniei , începe lupta pentru
drepturi politice refuzate secole de-a rândul de către “naţiunile
privilegiate”. A fost elaborat Supplex Libellus Valachorum (1791),
memoriu prezentat Curţii de la Viena, în care se subliniază că românii
sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, fiind urmaşi ai coloniştilor
lui Traian.

În această atmosferă a fost lansată “teoria imigraţionistă” a lui

Franz Sulzer, din Istoria Daciei Transalpine, potrivit căreia românii
nu se trag din coloniştii romani din Dacia, aceasta fiind părăsită în
întregime odată cu retragerea aureliană. Prin urmare, românii s-au
născut ca popor la sud de Dunăre, undeva între bulgari şi albanezi, de
la care au preluat influenţe în limbă, precum şi credinţa ortodoxă. De
aici, ei au emigrat către mijlocul secolului al XIII-lea din sudul Dunării
în Transilvania, unde îi vor găsi stabiliţi pe unguri şi pe saşi. Prin teoria
sa, Sulzer sfida părerea unanimă din cultura şi ştiinţa istorică
europeană care îi considera pe români urmaşi ai romanilor lui Traian.
Netemeinicia afirmaţiilor lui Sulzer a fost reliefată de reprezentanţii
Şcolii Ardelene (S. Micu, Gh. Şincai, P. Maior, I. Budai-Deleanu),
dar şi de cărturarii saşi (L. Toppeltinus, J. Troster). Mai târziu,
după realizarea dualismului austro-ungar (1867), imigraţionismul
este readus cu şi mai multă tărie în dezbaterile istoricilor de către un
geograf austriac, Robert Roesler. Teoria lui Sulzer este reluată şi
îmbogăţită în lucrarea Studii româneşti. Cercetări asupra istoriei
vechi a românilor şi va fi denumită “roesleriană”. Ideile principale
susţinute de aceasta caută să demonstreze exterminarea dacilor în
urma războaielor cu romanii, cauză care a contribuit şi la dispariţia
vechilor toponimii dacice; romanizarea nu se putea efectua în cei 165
de ani de stăpânire romană, iar, pentru că dacii rămaşi în viaţă traiau
izolati, Dacia a rămas pustie la retragerea aureliană; poporul roman şi
limba română s-au format în sudul Dunării.

Scopul acestor teorii era limpede: anularea argumentelor istorice

ale românilor în lupta politică din Transilvania şi justificarea poziţiei
privilegiate deţinute de către maghiari, saşi şi secui. Teoria roesleriană
a fost combătută cu succes de lucrările istoricilor români B.P. Haşdeu
şi A. D. Xenopol. Mai târziu, investigaţiile ştiinţifice conduse de marii
noştri istorici şi lingvişti – N. Iorga, V. Pârvan, C. Daicoviciu, Gh.I.
Brătianu, Al. Rosetti, C. C. Giurescu, alături de cercetarea
arheologică, au făcut progrese remarcabile, infirmând teoria
imigraţionistă. Pe aceeaşi poziţie s-au situat şi mulţi istorici străini -Th.
Mommsen, I. Jung, C. Patsch, P. Mackendrick, care consideră că
românii sunt urmaşii daco-romanilor şi că s-au format ca popor în
Dacia Traiană.

Ideea romanității are și acum un rol foarte important în scrierile

istorice. Înainte de anii 1989 însă, nu a fost tratat ca un lucru cert,
mai ales începând cu secolul al XVIII-lea, când Ardealul era sub
conducere maghiară. În această perioadă Școala Ardeleană a fost cea
care susținea drepturile naționale ale românilor ardeleni, prin
reprezentanți ca Inocențiu Micu-Klein, Gheorghe Șincai sau Petru
Maior. Secolul al XIX-lea este cel în care s-a consolidat conștiința
românilor, iar opere care ajutau la înțelegerea fenomenului au apărut
după anii 1918. Pe perioada comunistă, datorită sovietizării culturii și a
naționalismului agresiv, problema romanității a cunoscut denaturări și
exagerări, însă după 1989 acesta s-a echilibrat, romanitatea românilor
fiind acceptată ca un lucru cert, care nu mai necesită alte demonstrații.