Muzeul Național al Agriculturii prezintă:

IGNATUL (I)

Una dintre cele mai cunoscute sărbători de iarnă ale lunii decembrie este Ignatul (lat.
ignis = foc), divinitate a Calendarului popular legată de cultul focului și al soarelui, care a preluat
numele și data de celebrare ale Sfântului Ignatie Teofanul, sărbătorit în Calendarul ortodox pe
20 decembrie. În popor este numită și Ignatul Porcilor. Păstrarea ei până în zilele noastre,
împreună cu credințele, obiceiurile și practicele magice ce se țineau în această zi, constituie încă
o dovadă a rezistenței sărbătorilor păgâne în calendarul țăranului român.
Cine a fost Ignat?
”Cică a fost un om care, cândva, într-un an, vrând să taie porcul, a dat greșit cu securea
și l-a lovit pe tată-său în cap. L-a omorât. Acum, ce să facă? Îl îngroapă, îi face pomeni și
pleacă în lume.
Pe drum se întâlnește cu un preot. Își povestește păcatul. Preotul îi zice să construiască o
luntre cu care să treacă, fără plată, oameni peste un râu și să îngroape în pământ un tăciune de
lemn de tufă, așteptând până o înverzi.
Ignat se așază lângă un râu, face luntrea, pune tăciunele în pământ și se însoară. Anii
trec. Într-o noapte, omul aude strigăte de ajutor de pe malul celălalt. Trece apa, dar nu găsește
pe nimeni. Se întoarce. Iar aude. Pleacă din nou. Tot nu e nimeni. Revine acasă. Aude a treia
oară strigăte de ajutor. Urcă în barcă, trece râul și găsește doi moșnegi pe care îi duce acasă.
Imediat le povestește primul lui păcat și pe celelalte două din chiar noaptea aceea – când,
neajungând la timp, niște oameni s-or fi înecat. Moșnegii sunt Dumnezeu și Sf. Petru. Îl ascultă
fără să zică nimic.
În casă, sărăcie mare. Copiii plâng de foame. Mama, ca să-i amăgească și să-i adoarmă,
le arată că a pus ceva la copt sub țest. Un moșneag o întreabă ce a pus acolo și femeia îi
răspunde cinstit că nimic. Atunci îi poruncește să ridice țestul și ea găsește acolo o pâine foarte
mare.
În acest timp, în fața moșneagului s-au aprins singure două lumânări înalte. Ignat și-a
dat seama pe cine are oaspete și a sărutat tălpile celor doi moșnegi.
 Atunci, Dumnezeu i-a zis: hai cu noi! Ignat ar fi venit, dar se gândea la copii, cine se va
ocupa de dânșii? Dumnezeu îi zice că grija copiilor o s-o poarte el. Când ies din casă trec pe
lângă tufa înverzită care crescuse din cărbune, semn că păcatul fusese iertat.
Au mers ani în șir. Într-o zi, au întâlnit o trăsură cu boieri urmată de măgari încărcați cu
mărfuri scumpe. Dumnezeu îl întreabă pe Ignat dacă îi recunoaște pe acei oameni. Ignat nu-i
recunoaște. Dumnezeu se miră – păi sunt copiii tăi! Stau ei de vorbă și este chiar așa, se
recunosc și pleacă împreună.” (Irina Nicolau, Ghidul sărbătorilor românești, Editura
Humanitas, București, 1998)
”Sf. Ignat a fost frate cu Moș Crăciun. El a venit la ușa unui bătrân și i-a spus că după el
vine și moșu-său Crăciun cu barba albă, să taie tot omul câte un porc pentru copii. De aici și
obiceiul ca în acestă zi nimic să nu facă oamenii decât să-și taie câte un porc pentru ziua
Nașterii...Sf. Ignat este acel sfânt care se arată porcilor și le spune că au să moară; el ia
sufletele porcilor.” (Theodor Speranția, Introducere în literatura populară română, 1904)

Muzeograf Petre – Filip Magdalena