Muzeul Național al Agriculturii prezintă:

Putinei pentru bătut untul

Untul este o substanță grasă obținută din laptele unor animale domestice și întrebuințată
ca aliment.
Pe vremuri, untul se obținea manual, iar operația se numea ”alesul untului”. Dintr-o
cantitate mică de smântână, se alegea untul într-o strachină sau într-o oală, bătându-l cu lingura.
Când smântâna se încălzea, se formau bășicuțe mici de unt, numite gogoloși, balboți sau
cocoloși. Zerul albicios care rămânea se numea zară.
Dacă era smântână mai multă, alesul sau răbuneala untului se făcea într-un vas special
numit putină, cofă, bărbânță, untarniță – în Transilvania, bădână – în Banat, putinei – în
Oltenia, Muntenia, Dobrogea, budăieș, budălău, spumelniță – în Moldova.
Putineiul era un vas confecționat din lemn de tei sau salcie roșie, înalt de aproape un
metru, cu diametrul gurii cam de 10-15 cm și mai larg la bază. Gura era astupată cu un capac sau
un fund cu un orificiu prin care trecea coada drugii/mâtcii, un băț ce avea la capăt o roată găurită.
Se punea în putinei smântâna și gospodina începea să tragă în sus și în jos de drugă;
smântâna neputându-se mișca printre drugă și pereții putineiului, pătrundea printre găurile roții
de la capătul de jos al drugii. Tot mișcând mereu, untul se depunea pe fundul putineiului sau se
lipea pe capac. Când se alegea tot untul, se scotea și se spăla cu apă rece ca să iasă din el toată
zara, se săra și se punea la păstrat în calupuri sau străchini. Ca să scape de toată zara, unele
gospodine topeau untul proaspăt și îl lăsau să se încleioșeze. Aceasta era și o metodă de a-l păstra
proaspăt mai mult timp, să nu râncezească. Când se topea, se puneau în unt foi de ceapă; focul
era domol, iar topirea dura cam trei ore. Apoi, se strecura și se așeza în oale de pământ curate.
Dacă untul era galben, se spunea că provine de la o vacă mănoasă, dacă era alb, era semn
că laptele vacii era apos sau apătos.
Zara, lichidul ce rămânea după baterea untului, avea un gust acrișor. Se strângea în
budăie, vase din lemn, se lăsa la acrit şi putea ține locul borșului fiind folosită la ciorbe, fasole și
alte mâncăruri. Când era proaspătă și groasă era mâncată cu mămăligă sau fiartă cu făină pentru
a face o sârbușcă, pe care oamenii o mâncau rece sau caldă.
Cei mai cu dare de mână o amestecau cu făină, ouă și brânză și făceau păpănași sau
găluște sau, cum se zicea în Moldova, ” Sai că-l înghit”.
Muzeograf, Petre-Filip Magdalena