Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Disciplina Practica Sere Legume Si Flori PDF
Disciplina Practica Sere Legume Si Flori PDF
Antreprenor în
economia socială
DISCIPLINA PRACTICĂ
Asociaţia Comunitară
„Totul Pentru Viaţă“
Autor: Conf. dr. Rodica Sima
Conţinutul modulului:
A. SERE FOLOSITE ÎN LEGUMICULTURĂ ŞI FLORICULTURĂ
Serele bloc de tip industrial (Venlo) cu lăţimea traveei de 3,2 m
Serele bloc de tip industrial (Prinz-Dokkum) cu lăţimea traveei de 6,4 m
Sere bloc de tip industrial moderne cu lăţimea traveei mai mare de 6,4 m
B. PRODUCEREA RĂSADURILOR DE LEGUME
Metode de producere a răsadurilor de legume
Folosirea răsadniţelor pentru producerea de răsaduri
Pregătirea spaţiilor, a patului germinativ şi semănatul pentru producerea răsadurilor
Repicatul răsadurilor în substrat, în cuburi şi ghivece
Lucrări de îngrijire a răsadurilor
Stabilirea şi calcularea elementelor pentru organizarea sectorului de producere a răsadurilor
C. FOLOSIREA RAŢIONALĂ ŞI PREGĂTIREA TERENULUI PENTRU
ÎNFIINŢAREA CULTURILOR DE LEGUME ÎN SERE
Pregătirea terenului şi a serelor pentru înfiinţarea culturilor
Culturi succesive şi asociate de legume în sere
Înfiinţarea culturilor de legume în sere
Lucrări de îngrijire a culturilor de legume în sere
D. TEHNOLOGII DE CULTURĂ A LEGUMELOR ÎN SERE
Cultura tomatelor în sere
Cultura castraveţilor în sere
Cultura pepenelui galben în sere
Cultura guliei în sere
Cultura salatei în sere
E. PRODUCEREA RĂSADURILOR DE FLORI
Substratul de cultură. Componente utilizate la pregătirea substratului
Înmulţirea speciilor floricole
F. ÎNFIINŢAREA CULTURILOR FLORICOLE ÎN SERE
Culturi floricole la sol
Culturi floricole în ghivece
G. LUCRĂRI DE ÎNGRIJIRE APLICATE CULTURILOR FLORICOLE ÎN SERE
Lucrări de îngrijire aplicate culturilor floricole la sol
Lucrări de îngrijire aplicate culturilor floricole în ghivece
H. SPECII FLORICOLE CULTIVATE LA SOL PENTRU FLORI TĂIATE
Cultura la sol a crizantemelor
Cultura la sol a garoafelor
Cultura la sol a gerberei
Cultura la sol a freziei
I. SPECII FLORICOLE CULTIVATE ÎN GHIVECE
Cultura muşcatelor
Cultura ciclamenului
Cultura begoniei
Cultura de saintpaulia
Scopul modulului:
9 ghid pentru cursanţi în domeniul tehnologiilor de cultură ale celor mai importante specii
de legume şi flori cultivate în sere.
Serele sunt construcţii horticole care se folosesc atât pentru cultura forţată a legumelor
şi a florilor, cât şi la producerea de răsaduri. În aceste spaţii se asigură condiţii de mediu
favorabile, în special în ceea ce priveşte temperatura, în perioadele reci ale anului.
După tipul constructiv serele se clasifică în simple, bloc sau hangar.
Serele simple sunt formate din corpuri individuale de sere, mici sau mijlocii, separate
între ele prin pereţi de sticlă (Fig. 1). Serele simple, comparativ cu serele bloc, prezintă
avantajul că asigură condiţii mai bune de lumină, în special în timpul iernii când acest factor
este deficitar, fiind folosite adeseori ca sere înmulţitor. Având o suprafaţă mai mare de contact
cu exteriorul şi un volum mai redus de aer în interior, aceste sere au pierderi mult mai mari de
căldură iar consumul de metal pentru schelet este mai mare faţă de serele bloc.
Fig. 1. Sere simple cu două pante egale (a), cu două pante inegale (b) şi cu o singură pantă (c)
Serele bloc sunt formate din mai multe corpuri (travee) alăturate, fără pereţi
despărţitori între ele (Fig. 2). Ele se compun din infrastructură sau fundaţie exterioară şi
interioară şi elemente de suprastructură. Suprastructura serelor este constituită din scheletul
de rezistenţă (stâlpi de susţinere, ferme şi lonjeroane de susţinere, ferme de legătură, căpriori
şi lonjeroane de susţinere a acoperişului - confecţionate din oţel zincat, pentru a avea
rezistenţă mare şi profile reduse, pentru a fi protejat de rugină şi pentru a avea o culoare
deschisă) şi din elementele de închidere (pereţii şi acoperişul care se compun din şprosuri şi
sticlă). În afară de elementele principale de susţinere există elemente de consolidare a
construcţiei cum sunt elementele de contravântuire şi contrafişele.
Fermele de legătură sunt confecţionate din oţel cornier de 4 cm, iar jgheabul din tablă
de 22 cm lăţime şi 3 mm grosime, servind şi pentru evacuarea apei din ploi sau zăpadă.
Şprosurile (g) sunt confecţioante din oţel profil T de 3 cm. Distanţa între şprosuri este de 75
cm, astfel că plăcile de sticlă pentru acoperirea serei au dimensiuni mari, de 160/75 cm,
asigurând o bună luminozitate în interiorul serei. Ferestrele sunt alcătuite dintr-o ramă de
tablă care se prinde la coamă cu bolţuri şi se sprijină pe şprosuri şi jgheab. Sticla se fixează pe
şprosuri cu chit kaskit.
Pentru a consolida construcţia împotriva vântului, la intervalul de patru stâlpi, în plan
transversal, fermele sunt întărite cu contrafişe (j), iar în plan longitudinal, stâlpii doi sau trei
dinspre marginea serei sunt legaţi cu elemente de contravântuire. Pereţii laterali ai serei se
confecţionează din şprosuri, de lemn sau metal, pe care se fixează sticla cu chit.
Înălţimea de la sol la jgheab este de 2,4 m iar de la sol la coamă de 3,1 m.
Încălzirea se face cu apă caldă sau supraîncălzită, conductele de distribuţie şi
colectoare fiind dirijate pe lângă pereţii laterali. Conductele radiatoare sunt conduse pe lângă
stâlpii de susţinere, în jurul traveelor.
Aerisirea se face prin ferestre la acoperişul serei (25% din suprafaţă) dar şi prin
deschiderea unor panouri montate în pereţii laterali.
Serele industriale sunt prevăzute cu alei interioare, cu lăţimea de 2,5 m.
Structura metalică a acestor sere imprimă o rezistenţă sporită faţă de greutatea zăpezii
şi vânt în comparaţie cu tipurile mai vechi, evitând astfel pericolul prăbuşirii lor în cazul
avariilor sistemului de încălzire în cursul iernii sau a viscolelor puternice.
În multe ţări s-au extins sistemele de cultură „fără sol” pe substraturi artificiale sau
peliculă nutritivă astfel că nu mai sunt necesare lucrările de pregătire a terenului, o parte din
conductele de încălzire fiind amplasate direct pe suprafaţa acestuia. În acest fel are loc atât
încălzirea solului cât şi o încălzire mai corespunzătoare a spaţiului de cultură. Substratul de
cultură poate fi amplasat între conductele radiatoare de pe sol sau pe conducte cu diametru
mai redus (Fig. 5) care să asigure o temperatură favorabilă dezvoltării rădăcinilor.
Aceste sere, pot fi dotate în plus cu un sistem de încălzire mobil, format din conducte
de încălzire ce pot fi deplasate pe verticală. Aceste conducte, sunt menţinute tot timpul la
nivelul vârfului plantelor, deci în zona meristemelor terminale, zona cea mai activă a acestora.
Pentru diminuarea pierderilor de căldură din sere, la acoperirea acestora se folosesc
panouri formate din două straturi de sticlă (Hortipane), creându-se astfel o pernă izolatoare de
aer între ele, sau se utilizează o sticlă specială care în partea superioară are un strat de oxid de
staniu, transparent pentru radiaţia luminoasă, dar mai puţin transparent pentru radiaţia
calorică, care izolează termic mai bine spaţiul din sere. Această sticlă poartă denumirea de
Hortiplus, iar sticla dublă cu strat de oxid de staniu poartă denumirea de Hortipane plus.
Pierderile de căldură se reduc cu 30% în cadrul utilizării sticlei Hortiplus şi cu 60% în cazul
utilizării sticlei Hortipane plus.
Aerisirea în aceste sere nu se mai face prin ferestre mobile, ci prin ventilaţia forţată a
aerului, adeseori cu aer condiţionat – temperatură, CO2 şi umiditate atmosferică optime.
Amplasarea conductelor pe suprafaţa solului permite folosirea lor ca linii pentru
funcţionarea unor cărucioare mobile cu ajutorul cărora muncitorii se deplasează între
rândurile de plante pentru efectuarea lucrărilor de întreţinere, recoltare şi scoaterea produsului
din travei, crescând astfel productivitatea muncii.
Serele folosite pentru culturile floricole pot fi prevăzute cu mese de cultură pe care se
realizează semănatul în vederea producerii de răsaduri sau culturi la ghivece. Aceste sere pot
fi prevăzute cu conducte de la sistemul de încălzire care sunt dirijate pe sub mese.
Instalaţii interioare în sere. Principalele instalaţii interioare ale serelor sunt:
instalaţiile de încălzire, aerisire, udare, umbrire şi iluminat.
Instalaţia de încălzire. Sistemele de încălzire a serelor sunt diferite şi ele au evoluat în
cursul timpului, ameliorându-se treptat. Clasificarea lor se face după agentul termogen
(vehiculant), după cum urmează:
• sistemul de încălzire cu aer cald;
• sistemul de încălzire cu apă caldă sau supraîncălzită.
Sistemul de încălzire cu aer cald poate funcţiona prin aeroterme.
Sistemul de încălzire cu aerotermă utilizează ca agent termic curentul electric (mai
puţin datorită costurilor ridicate) sau apa caldă.
Sistemul de încălzire cu aerotermă cu
apă caldă se compune din centrala termică,
conducta tur şi retur, bateria lamelară şi
ventilatorul (Fig. 6). Centrala termică pot
funcţiona cu combustibili diverşi (gaz, păcură,
Fig. 6. Aerotermă cu apă caldă: a. centrala lemn). Apa caldă, prin conductele tur este dusă
termică; b. conducta tur; c. bateria lamelară;
d. aripi mobile pentru dirijarea aerului cald; la bateria lamelară, iar prin conductele retur
e. ventilator.
înapoi la centrala termică. Cu ajutorul unui
ventilator aerul este circulat forţat prin bateria lamelară, încălzindu-se în acest fel şi este
dirijat cu ajutorul aripilor mobile spre interiorul serei.
Sistemul de încălzire cu apă caldă şi supraîncălzită. Încălzirea cu apă caldă se face în
serele de dimensiuni mici şi mijlocii, iar în complexele mari de sere se încălzeşte cu apă
fierbinte, rezultată din amestecul de apă caldă cu aburi.
Instalaţia de încălzire cu apă caldă sau fierbinte se compune din două părţi principale:
centrala termică sau centrul de distribuire a energiei (CDE) şi reţeaua de conducte.
În serele mici circulaţia apei calde se realizează pe principiul termosifonului, iar în
complexele mai mari prin pompare.
La circulaţia prin termosifoane apa caldă se ridică în conductele principale şi este
condusă în sere prin conducte „tur”, unde prin
radiaţie, cedează căldura, se răceşte, devine mai
grea, coboară prin conductele „retur” revenind la
cazan (Fig. 7). Se realizează astfel un circuit
continuu al apei în sistem. Deoarece prin încălzire
apa se dilată, surplusul se ridică prin conducta de
dilataţie şi va trece în vasul de expansiune, iar la
Fig. 7. Schema circulaţiei apei la răcirea apei sistemul se umple din nou prin
sistemul de încălzire cu apă caldă
prin termosifon conductele de umplere care fac legătura între
vasul de expansiune şi conductele retur. Vasul de expansiune are circa 10% din volumul
întregii instalaţii şi se montează la un nivel mai ridicat decât instalaţia, în centrală sau în afara
ei, ferit fiind de îngheţ.
În complexele mijlocii sau mari de sere apa caldă circulă forţat, cu ajutorul unor
pompe montate pe conductele de retur la cazanele din elemenţi, sau se montează pe colectorul
de tur şi o împinge în conductele din sere (Fig. 8).
Reţeaua de conducte se compune din conducte colectoare şi distribuitoare (principale)
şi conducte radiatoare (secundare). Conductele colectoare şi distribuitoare colectează apa
caldă de la cazane şi o distribuie în sere pe direcţia „tur” şi o preiau de la conductele
radiatoare din sere şi o readuc la cazan pe direcţia „retur”. Sunt conducte de oţel de
dimensiuni diferite (4-10 ţoli), în funcţie de volumul de apă ce se distribuie. În spaţiul exterior
serelor conductele sunt izolate cu vată de sticlă şi sunt învelite în carton asfaltat pentru a fi
ferite de umezeală şi îngheţ.
Fig. 8. Circulaţia apei calde cu ajutorul pompelor: 1- cazan, 2- arzător, 3- pompe, 4- vas de
expansiune, 5- sala cazanelor, 6- conducta tur, 7- conducta retur, 8- sera
Conductele distribuitoare în seră îşi reduc diametrul după fiecare a doua travee, iar
cele care colectează apa de pe retur îşi sporesc, în aceeaşi măsură, diametrul pentru a
corespunde cu volumul de apă care circulă prin ele. Conductele radiatoare sunt dirijate în
lungul traveelor, fiind suspendate cu ajutorul unor console pe stâlpii de susţinere, de obicei la
baza acestora. Diametrul conductelor radiatoare este de 2,5-3,5 ţoli în serele încălzite cu apă
caldă şi de 2 ţoli în serele încălzite cu apă supraîncălzită.
Numărul şi suprafaţa conductelor se dimensionează în funcţie de nivelul temperaturii
ce se menţine în seră, de temperatura apei de încălzire, ca şi de pierderile de căldură, şi pot fi
stabilite prin calcul. Toate conductele interioare se vopsesc cu minium de plumb şi apoi cu
vopsea albă pentru a reflecta lumina în seră. Atât pe conductele principale, cât şi pe cele
secundare, în părţile cele mai ridicate, se montează ventile de aerisire pentru a elimina aerul,
deoarece golurile de aer întrerup circulaţia apei calde.
Sistemul de încălzire cu apă supraîncălzită prezintă avantaje faţă de alte sisteme: o
uşoară reglare a temperaturii, încălzire uniformă din cauza inerţiei termice a apei, simplitatea
şi uşurinţa exploatării, durabilitatea mare a instalaţiei (30-40 ani). La încălzirea cu apă
supraîncălzită profilele conductelor şi cantitatea de apă care circulă în sistem se reduc.
Instalaţia de aerisire a serelor
Aerisirea se poate face prin ferestrele montate în acoperişul şi pereţii laterali ai serelor.
Deschiderea ferestrelor poate fi acţionată individual sau de la un sistem central care
acţionează un grup mai mare sau toate ferestrele de la o seră. Suprafaţa deschiderilor pentru
aerisire trebuie să reprezinte circa 12,5-25% din suprafaţa totală a unei sere.
La serele de tip industrial, deschiderea şi închiderea ferestrelor se face printr-un sistem
automat. Sistemul este pus în mişcare de un motor electric de 4,5 kW, care printr-un reductor,
transmite forţa la un ax central pe care se înfăşoară sau se desfăşoară cablurile care acţionează
ferestrele. Fiecare cablu antrenează ferestrele dintr-un tronson. Comanda de funcţionare poate
fi automată, printr-un termoreleu de comandă-programare care este în legătură cu termostatele
din seră şi declanşează pornirea la temperatura limită fixată pe cadranul de programare.
Comanda de funcţionare poate fi dată şi direct printr-un buton de reţinere-pornire. Toată
aparatura este plasată într-un dulap de microclimat. În cazul unei defecţiuni la sistemul
automat, instalaţia se poate acţiona manual cu ajutorul unui troliu.
Instalaţia de udare
În serele mai mici udarea se face manual, cu stropitoarea sau cu furtunul. Pentru o
uşoară încălzire înainte de folosire, apa se ţine în bazine de beton, prin care sunt dirijate 1-2
conducte de încălzire. Capacitatea bazinului trebuie socotită la 1 m3 pentru 500 m2 de seră.
În serele cele mai moderne udatul se face în brazde, prin aspersiune sau picurare.
Instalaţia de irigare şi fertilizare prin aspersiune este automată.
Instalaţia de irigare se compune: dintr-o sursă de apă (rezervor sau apeduct) cu un
debit minim de 100 m3/ha/24 ore; o pompă electrică (30 m3/h) prevăzută cu un dispozitiv de
pornire-oprire cu comandă electrică de la panou; conductele de alimentare cu apă care sunt
confecţionate din metal galvanizat şi se dirijează în sere în lungul aleilor, având racorduri de
ramificare cu electroventile, câte unul pentru trei tronsoane de seră, astfel că udarea se
realizează simultan pe cele trei tronsoane.
Presiunea cu care este introdusă apa în conductele de alimentare este de circa 4
atmosfere. Apa sau soluţia nutritivă este împinsă în sistemul de conducte cu electropompa.
Conductele de aspersiune din material plastic (PVC) au un diametru de 28 mm, sunt
amplasate în lungul fiecărui tronson, sub dolie sau pe axa mediană a tronsonului la acelaşi
nivel cu dolia pentru castraveţi şi la 40-50 cm deasupra solului pentru tomate, ardei sau culturi
de flori. Pe conducte, la distanţă de 1,2-1,5 m, sunt montate duzele tip curcubeu, având debite
diferite pentru pulverizarea apei.
În serele moderne udarea se realizează prin picurare. Instalaţia poate să funcţioneze continuu sau
cu intermitenţă la o presiune de cca o atmosferă, debitul la un picurător fiind variabil de la 0,4 la 10 l/h.
Pentru culturile în solul serei se recomandă conducte cu picurătoarele încastrate în ele,
realizându-se în acest fel o mai bună umectare a solului, iar pentru culturile pe substraturi se
recomandă picurătoare individuale pentru fiecare plantă.
Irigarea prin picurare se poate automatiza stabilindu-se durata de picurare în funcţie de
debitul la picurător, de substratul de cultură şi de perioada în care se efectuează cultura.
Instalaţia de udare prin picurare este folosită şi pentru fertirigare cu soluţii nutritive.
Instalaţia de lumină suplimentară
În serele înmulţitor se instalează surse de lumină artificială cu care să se suplimenteze
lumina în timpul producerii răsadului pentru culturile forţate din ciclul I de producţie.
Tuburile fluorescente sunt montate pe un cadru metalic care se poate deplasa, atât în
plan orizontal, cât şi în plan vertical, pentru a se putea apropia sau depărta de plante. Becurile
luminiscente cu descărcarea electrică în vapori de mercur, de sodiu sau gaze rare (Xenon) se
montează în serele înmulţitor în rânduri paralele, la distanţa de 3,2 m între rânduri şi 2 m pe
rând şi în funcţie de puterea lor, la 0,8-1,5 m înălţime deasupra plantelor.
Instalaţia de umbrire
Insolaţia puternică în zilele de vară poate fi dăunătoare pentru culturile din seră.
Umbrirea serelor, pe un astfel de timp, se poate face prin mai multe metode.
La serele mai mici şi mai vechi există umbrare din jaluzele de şipci sau material
plastic care se pot aduna prin rulare cu un sistem mecanic de acţionare. Se pot folosi prelate
din material plastic de diferite culori (roşu, galben, verde, albastru, negru) sau jaluzele din
aluminiu care se derulează în interiorul serei, sub acoperiş.
La noi în ţară, la serele acoperite cu sticlă, umbrirea se execută, în mod obişnuit, prin
aşa numita operaţie de cretizare, care constă în stropirea acoperişului serei cu o suspensie de
humă, argilă amestecată cu praf de cretă, 20%. Varul curat nu este indicat deoarece se spală
greu de pe sticlă, micşorând luminozitatea în perioadele deficitare.
Evaluarea cunoştinţelor:
1. Precizaţi şi comparaţi avantajele şi dezavantajele serelor simple şi ale celor de tip bloc.
2. Menţionaţi şi argumentaţi opţiunea D-voastra pentru unul din cele două tipuri constructive.
3. Indicaţi diferenţele şi asemănările privitoare la sistemul de încălzire la cele trei tipuri
constructive de sere prezentate.
4. Descrieţi alcătuirea sistemului de încălzire cu apa caldă folosită pentru serele de dimensiuni
mici şi explicaţi circulaţia apei calde prin termosifon.
5. Prezentaţi avantajele sistemului de încălzire cu apă supraîncălzită.
6. Care sunt metodele de umbrire utilizate în sere. Precizaţi şi argumentaţi opţiunea D-voastră
pentru una dintre metode.
Tabelul 1
Amestecurile de pământ utilizate la producerea
răsadurilor la principalele specii de legume în câmp şi solarii (după Dumitrescu, 1975)
Semănat Repicat Confecţionat ghivece
Răsad de: pH
M Ţ T N M Ţ T N M Ţ T N B
Tomate 50 25 - 25 50 40 - 10 30 20 40 10 - 6,5
Ardei 40 50 - 10 40 50 - 10 40 20 30 10 - 6,0
Vinete 40 40 - 20 40 50 - 10 - 20 60 5 15 6,0
Varză,
50 25 - 25 50 25 - 25 20 20 50 5 5 7,0
conopidă
Castraveţi,
40 40 - 20 40 40 10 10 55 20 20 - 5 7,0
pepeni
Salată 25 75 - - 25 75 - - - - - - - 6,5
M- mraniţă; Ţ – pământ de ţelină; T- turbă; N – nisip; B – balegă de bovine
Se recomandă ca aceste amestecuri să se pregătească, să se omogenizeze şi să se
dezinfecteze cu câteva luni înainte de folosire (încă din toamnă). Substanţele folosite la
dezinfecţie, dozele şi timpul minim de pauză înainte de folosire sunt prezentate în tabelul 3.
Tabelul 2
Amestecuri de pământ utilizate la producerea răsadurilor pentru
principalele culturi de legume în sere
Semănat Repicat
Răsad de pH
M Ţ T N M Ţ T N
Tomate 50 25 - 25 30 30 30 10 6,5-7
Ardei, vinete 40 - 50 10 35 - 55 10 6,0-6,5
Castraveţi 30 - 60 10 30 - 60 10 6,5-7,0
M – mraniţă; Ţ – pământ de ţelină; T – turbă; N- nisip
Tabelul 3
Unele produse fitosanitare pentru dezinfecţia amestecurilor de pământ
Forma de Doza de Timp de pauză după
Produsul Acţiunea
condiţionare folosire administrare
Basamid G. Complexă fungicidă şi
pulbere 200-250 g/m3 2-3 săptămâni la 15º
(dasomet 98%) nematocidă
Vydate 10 G
Insecticidă şi nematocidă granule 100-150 g/m3 7 zile
(oxamyl 10%)
Captadin 50 PU
fungicidă pulbere 0,5-1,0 kg/m3 4 zile
Captadin 80 WP
3
Sulfat de cupru 98-99% fungicidă pulbere 2%-30 l/m 3-4 zile
Fig. 9. Secţiune printr-un bloc de răsadniţe simple de suprafaţă: a- gunoi de grajd, b- pleavă, c-pământ
Lumina este factorul cel mai deficitar la producerea răsadului în perioada de iarnă-
primăvară. Se iau măsuri pentru a folosi cât mai mult lumina solară, prin menţinerea
transparenţei sticlei sau polietilenei, prin spălarea şi curăţirea de murdărie şi prin descoperirea
totală a răsadniţelor când temperatura permite. Pentru a asigura o adaptare treptată a tinerelor
plante la radiaţia ultravioletă este necesar ca răsadul menţinut o perioadă în sera înmulţitor
(sub sticlă) să fie trecut în solarii (sub folie) sau în liber.
Aerisirea este o lucrare care se face zilnic în cazul răsadniţelor pentru evacuarea
gazelor provenite în urma descompunerii bălegarului (dioxid de carbon, amoniac) care, în
cantităţi mari, sunt dăunătoare plantelor, precum şi pentru realizarea temperaturii şi umidităţii
relative optime, în interiorul spaţiilor.
Aerisirea răsadniţelor se face prin ridicarea ferestrelor de răsadniţă brusc la 50-70 cm
vreme de câteva secunde iarna când temperatura este foarte scăzută, prin descoperirea lor în
timpul zilei şi acoperirea peste noapte în perioadele când temperatura în exterior creşte la 12-
20°C şi prin descoperirea şi peste noapte când pericolul brumelor a trecut. Ferestrele se
deschid în partea opusă direcţiei din care bate vântul, iar pe timp liniştit ele se deschid
alternativ. Pentru a ţine ferestrele deschise se folosesc suporturile de aerisire.
La solarii se îndepărtează folia de la pereţii laterali şi frontali.
Udatul se face cu ajutorul stropitoarei cu sită sau cu furtunul, la care se ataşează o
sită. Apa care se foloseşte la udat trebuie să aibă o temperatură apropiată de cea a pământului
(18-20°C). În acest scop, fie că apa se păstrează în spaţii încălzite, în bazine sau butoaie, fie
că se încălzeşte şi apoi se amestecă cu apă rece.
În prima fază de creştere, răsadurile au nevoie de o cantitate mai mică de apă, udatul
efectuându-se de 1-2 ori pe săptămână, cu cantităţi mici de apă (2-5 l/m2), în orele mai
călduroase ale zilei. Mai târziu, când plantele înaintează în vegetaţie şi cerinţele lor faţă de
apă cresc, se udă cu cantităţi mai mari (8-10 l/ m2), zilnic sau la două zile, în orele de
dimineaţă sau seara, pentru a evita „opărirea” plantelor.
Combaterea buruienilor. Densitatea plantelor fiind mare, prezenţa buruienilor este
dăunătoare, întrucât ele răpesc plantelor lumina, căldura şi substanţele nutritive. Plivitul se
execută prin smulgerea buruienilor după o udare, pentru ca acestea să se poată smulge cu
uşurinţă, fără a deranja răsadul.
Combaterea buruienilor pe suprafeţe mai mari (în solarii) se poate realiza folosind
diferite erbicide (Tab. 7).
Tabelul 7
Folosirea erbicidelor la producerea răsadurilor
Erbicidul*
Doza la Cantitate de
Specia Denumirea Modul de aplicare
1000 m2 apă l/1000 m2
comercială
Dual 500 CE 0,4-0,5 l 30 la pregătirea patului germinativ
Tomate Devrinol 50 PU 0,5 kg 30 la pregătirea patului germinativ
Sencor 70 PU 30 g 30 după semănat
Gramoxone 20 după răsărirea buruienilor înainte
0,5 l 30
Ardei, vinete CS de răsărirea răsadurilor
Devrinol 50 PU 0,5 kg 30 la pregătirea patului germinativ
Dual 500 EC 0,3 l 45 la pregătirea patului germinativ
Varză, conopidă, gulii
Devrinol 50 PU 0,4 kg 30 la pregătirea patului germinativ
* Se foloseşte unul, cel mult două din erbicidele recomandate
Evaluarea cunoştinţelor:
1. Comparaţi şi indicaţi avantajele şi dezavantajele metodelor de producere a răsadurilor
(răsad nerepicat, răsad repicat, răsad produs în ghivece sau cuburi).
2. Precizaţi caracteristicile gunoiului de grajd provenit de la diferitele specii de animale şi care
este folosit ca şi biocombustibil pentru răsadniţe.
3. Motivaţi necesitatea aerisirii spaţiului pentru producerea răsadului şi modul în care se
realizează.
4. Cum se realizează udatul răsadului?
5. Cursanţii vor fi împărţiţi în grupuri mici (3-4) şi vor calcula elementele necesare pentru
producerea răsadului la următoarele specii: salată cultivată în sere, tomate şi castraveţi de
seră, gulie cultivată în sere.
Tabelul 9
Date tehnice privind plantarea legumelor în sere
Densitatea mii
Cultura Data plantatului Vârsta răsadului (zile)
plante/ha
Tomate ciclul I 20.I.-30.II. 80-90 30-35
Tomate ciclul II 20.VII.-30.VIII. 35-45 33-35
Ardei 20.I.-20.II. 90-100 21-30
Castraveţi ciclul I 20.I.-20.II. 50-60 18-20
Castraveţi ciclul II 5.VII.-30.VII. 30-35 15-18
Vinete 20.I.-20.II. 90-100 21-30
Varză 15.X.-20.II. 50-80 48-50
Gulioare 15.X.-20.II. 50-60 130-240
Salată 10.X.-20.II. 30-60 140-250
LUCRĂRI DE ÎNGRIJIRE A CULTURILOR DE LEGUME ÎN SERE
Dirijarea factorilor de mediu
Temperatura se menţine la valori diferite în funcţie de specie, de faza de vegetaţie şi
de intensitatea luminii (Tab. 10). Reglarea temperaturii se face de la centrala termică, iar în
perioadele călduroase prin deschiderea geamurilor mobile. Temperatura solului trebuie
menţinută la valori minime de 12°C pentru tomate şi de 16°C pentru castraveţi.
Lumina poate fi dirijată într-o măsură mai redusă decât ceilalţi factori doar prin
măsuri indirecte de asigurare a unui flux luminos cât mai puternic sau de reducere a acestuia.
În primul caz suprafeţele de acoperire trebuie menţinute curate. Reducerea intensităţii
luminoase se poate realiza prin „cretizare” sau cu ajutorul umbrarelor.
Tabelul 10
Dirijarea temperaturii (°C) la tomate şi castraveţi în sere
Tomate Castraveţi
Luna ziua ziua
noaptea noaptea
senin înnorat senin înnorat
Ianuarie 16-18 14-16 12-14 18-20 17-18 16-17
Februarie 16-18 14-16 12-14 20-22 18-19 17-18
Martie 18-21 16-18 14-16 22-24 19-20 18-19
Aprilie 21-24 20-22 18-20 24-26 20-22 19-20
Mai 25-28 22-23 18-20 26-28 22-24 19-20
Iunie 25-28 22-23 18-20 26-28 22-24 19-20
Iulie 25-28 22-23 18-20 26-28 22-24 19-20
August 25-28 22-23 18-20 26-28 22-24 19-20
Evaluarea cunoştinţelor:
1. Enumeraţi succesiunea lucrărilor în vederea înfiinţării culturilor de legume în sere.
2. Precizaţi elementele pe care trebuie să le aveţi în vedere la intercalarea culturilor de legume
şi daţi un exemplu.
3. Precizaţi lucrările aplicate direct asupra plantelor şi scopul lor la culturile de seră.
Solul poate să aibă, pentru scurt timp, o temperatură de 12°C, dar pe termen lung,
aceasta trebuie să depăşească 16°C, optima fiind de peste 20°C.
Începând din lunile aprilie-mai, pentru a prevenii supraîncălzirea serelor, acestea se
umbresc prin cretizare (30%) sau cu prelate – plasă din material plastic.
Umiditatea atmosferică optimă este de 65-75% şi nu trebuie depăşită, deoarece
polenul se umezeşte şi nu se scutură pe stigmatele florilor, care nefiind polenizate, cad.
Umiditatea solului se asigură prin udări repetate la nivelul minim de 65% din
capacitatea de câmp, până la începerea fructificării şi 75-80% după aceea. Normele de udare
sunt moderate (200-300 m3/ha), iar la maturizare chiar mai reduse, pentru a evita crăparea
fructelor. Norma de irigare se ridică la 6000-9000 m3 în ciclul I şi 3000-4000 m3 în ciclul II.
Irigarea se realizează prin aspersiune, scurgerea la suprafaţa în rigole şi prin picurare.
Ultimele două metode sunt mai bune pentru cultura tomatelor, deoarece nu ridică prea mult
umiditatea atmosferică, nu se udă frunzele şi astfel, nu se creează condiţii de răspândire a
bolilor. La udare se foloseşte apă încălzită (18-22°C).
Aerisirea serelor se face la început moderat, mai mult pentru primenirea aerului, şi
pentru a evita pierderile de căldură. În lunile mai călduroase se aeriseşte frecvent, pentru a
reduce temperatura provocată de radiaţia solară.
Îmbogăţirea atmosferei în CO2, în perioada de creştere şi asimilaţie maximă, până la
nivelul de 0,18%, are ca efect sporirea recoltei cu 20%.
Fertilizările suplimentare se fac pe baza analizelor chimice ale solului sau
substratului, şi se complectează numai substanţele deficitare. Aplicarea azotului începe numai
din luna martie, când se îmbunătăţesc condiţiile de lumină; în perioada de fructificare se
aplică sistematic azot, potasiu şi magneziu, care îmbunătăţesc calitatea şi volumul recoltei. Se
folosesc îngrăşăminte complexe cu macro şi microelemente prin aplicare la sol sau foliar.
Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor ocupă un loc special în lucrările de
întreţinere în sere. Încă de la plantare, pot apare goluri în cultură determinate de diferiţi agenţi
patogeni (Phytophtora parasitica, Dydimella lycopersici, Botrytis cinerea). Se recomandă
completarea golurilor, numai după o dezinfecţie locală a solului cu Mycodifol 0,2%, Sulfat de
Cu 1%. Se fac tratamente preventive, repetate, contra pătării cafenii (Fulvia fulvum),
putregaiului cenuşiu (Botrytis cinerea), alternariozei (Alternaria solani) iar în ciclul II şi
pentru mană (Phytophtora infestans) şi septorioză (Septoria lycopersici), infecţiile având ca
sursă culturile de tomate atacate, din liber.
O luptă susţinută trebuie dusă cu musculiţa albă de seră şi păianjenul roşu, folosind
produse specifice. Combaterea biologică, prin folosirea paraziţilor (Encarsia formosa pentru
musculiţă şi Phytoseiulus persimilis pentru afide) s-a generalizat în producţie, în ţările cu
tradiţie în cultura forţată.
În culturile efectuate în sol, mobilizarea periodică a acestuia este necesară şi se face cu
sapa, furca sau cu motocultorul (nu se va lucra prea adânc pentru a proteja rădăcinile). De
asemenea se practică mulcirea solului cu paie sau folie albă care conservă apa în sol, dar
îmbunătăţesc şi condiţiile de lumină prin reflecţia luminii dinspre sol spre plantă.
O categorie importantă de lucrări este aceea care se aplică plantelor.
Susţinerea pe spalier cu sfoară (80 kg/ha) se efectuează la puţin timp după plantare.
Copilitul se face prin înlăturarea tuturor lăstarilor, când au 5-6 cm lungime.
Defolierea plantelor, prin înlăturarea treptată a frunzelor de la bază se face fără a
depăşi nivelul etajelor în curs de fructificare. Operaţia se repetă de 3-5 ori înlăturând de
fiecare dată numai câte 2-3 frunze de la o plantă.
Cârnitul plantelor este obligatoriu şi se execută cu 50-60 de zile înainte de data stabilită pentru
încheierea culturii, timpul necesar pentru formarea şi maturarea fructelor din ultima inflorescenţă
rămasă pe plantă. Se lasă 1-2 frunze deasupra ultimei inflorescenţe, iar lăstarul de la subsuoara ultimei
frunze, care are funcţia de „trăgător de sevă”, se ciupeşte sau se înlătură mai târziu.
În condiţii nefavorabile pentru polenizarea şi fecundarea florilor se folosesc substanţe
hormonale ca Noseed sau Tomatostim, care se aplică prin îmbăierea inflorescenţelor, când
acestea au florile deschise. De asemenea, se realizează o polenizare suplimentară prin
scuturarea plantelor sau a inflorescenţelor, pentru ca polenul să cadă pe stigmatele florilor,
prin folosirea diferitelor metode: scuturarea spalierului, lovirea uşoară a inflorescenţelor cu o
pană de gâscă, vibrarea inflorescenţelor cu un jet de aer, folosind atomizorul (fără soluţie) sau
vibratoarele electromagnetice. În tehnologiile moderne, polenizarea florilor de tomate se
complectează prin folosirea bondarilor (Bombus terrestris), rezultaţi din crescătorii artificiale.
Recoltarea fructelor începe în luna aprilie şi durează până în iulie, în ciclul I şi
respectiv din septembrie până în decembrie, în ciclul II. Se recoltează 10-12 kg/m2 în ciclul I
şi 5-7 kg/m2 în ciclul II. Fructele se recoltează la diferite grade de maturizare: la apariţia
culorii galbene, în zona pistilară, în cazul stocării sau a transportului pe o durată de 3-4 zile şi
la maturitatea în pârgă, când fructele au culoarea roz, pentru valorificarea imediată.
Cultura forţată a tomatelor în sisteme „fără sol” s-a extins foarte mult şi tinde să se
generalizeze în ţările mari producătoare de legume (Olanda, Belgia, Franţa, Anglia). Din
multitudinea sistemelor folosite, trei prezintă interes mai mare: cultura pe substrat organic, pe
vată minerală şi NFT (Nutrient Film Tehnicque).
Cultura pe substrat de turbă, se poate realiza prin plantarea, în pungi PE de 40x30 cm,
cu o capacitate de 5-8 l substrat pentru o plantă, sau în saci de 90x30 cm, cu capacitate de 25 l
substrat pentru 2-3 plante. Substratul este alcătuit din turbă brună (oligotrofă) la care se
adaugă 20% pământ de ţelină sau amestec de pământ cu mraniţă. Amestecul se neutralizează
şi se fertilizează, astfel: 4-5 kg CaCO3, 3-5 kg var dolomitic sau 1,5 sulfat de magneziu, 2 kg
superfosfat, 1,5 sulfat de potasiu, 0,5 kg azotat de amoniu, chelaţi de fier (50g), borax 20 g,
sulfat de cupru 20 g, sulfat de mangan 20g, sulfat de zinc 20g, molibdat de amoniu 5 g la 1m3
de substrat. În cursul vegetaţiei, se aplică fertilizări suplimentare cu îngrăşăminte complexe în
concentraţie de 1-1,5%. Irigarea se face prin picurare sau cu furtunul. Toate celelalte lucrări
se efectuează ca şi la cultura în sol.
Cultura pe vată minerală (Grodan) se realizează prin plantarea răsadului, produs în
cuburi de vată minerală, pe plăcile aşezată în rânduri la distanţa de 100+60cm sau 120+40 cm.
Plăcile de vată minerală au 200 cm lungime, 15 cm lăţime şi 7,5 cm grosime pe o
placăplantându-se câte 4 plante la distanţa de 25+50+50+50+25. În felul acesta, distanţele
medii între plante sunt de 80/50cm, realizând o densitate de 25 mii plante/ha. Irigarea şi
fertilizarea se fac prin picurare.
La cultura pe peliculă nutritivă (NFT), plantele produse în cuburi de vată minerală, se
aşează în jgheaburi, în care soluţia nutritivă circulă continuu cu un debit de 3-5 l/h, într-o
peliculă de 0,5 cm grosime, alimentând rădăcinile. Soluţia este recirculată şi corectată ca şi
conţinut în elemente nutritve şi ca valori ale pH-ului.
Folosirea acestor sisteme şi aplicarea tuturor celorlalte măsuri de control a
microclimatului, de conducere a plantelor, în ciclul prelungit de cultură, cu hibrizi
performanţi, în sere moderne, a dus la realizarea de producţii care ajung la 50-55 de kg/m2.
Evaluarea cunoştinţelor:
1. Ce efecte negative poate avea umiditatea atmosferică ridicată la tomate în perioada
înfloririi şi fructificării?
2. Precizaţi importanţa corelării în tehnologia de cultură a tomatelor a momentului aplicării
îngrăşămintelor cu azot cu intensitatea luminii.
3. Menţionaţi importanţa operaţiilor de copilit şi cârnit la tomate şi descrieţi tehnica acestor
operaţiuni.
4. Care este mediul din care tomatele cultivate în sistemul fără sol îşi iau substanţele
nutritive?
5. Menţionaţi care sunt principalele sisteme de conducere a castraveţilor în sere şi descrieti pe
scurt sistemele pe care le cunoaşteţi.
6. Care sunt lucrările de dirijare a fructificării la cultura în sere a castraveţilor cu fructe de tip
cornişon?
7. În ce perioade/cicluri de cultură pot fi cultivate salata şi gulia în sere?
BIBLIOGRAFIE
1. Apahidean, Al. S., M. Apahidean (2004). Cultura legumelor şi ciupercilor.
Ed.AcademicPres, Cluj-Napoca.
2. Berar, V. (2006). Legumicultura. Ed. Mirton, Timişoara.
3. Chilom, P. (2002). Legumicultură generală. Ed. Reprograf, Craiova.
4. Dumitrescu, M., C. Raicu, Gh. Drăguţ, L. Stoian, E. Mercescu, P. Diţu (1975). Tehnologia
producerii răsadurilor de legume. Ed. Ceres, Bucureşti.
5. Indrea, D., Al. S. Apahidean, M. Apahidean, D. Măniuţiu, R. Sima (2007). Cultura legumelor.
Ed. Ceres, Bucureşti.
6. Măniuţiu, D. (2008). Legumicultură generală. Ed. AcademicPres, Cluj-Napoca.
7. Sima, R., D. Măniuţiu (2006). Practicum de legumicultură. Ed. Accent, Cluj-Napoca.Sima,
R. (2009). Legumicultura. Sursă de hrană şi potenţial ornamental. Ed. AcademicPres, Cluj-Napoca.
Aplicaţie practică:
Presupunând că se produce 1 m3 substrat cu masa volumetrică (densitatea) de 0,7-
0,9 t/m3 (densitate medie de 0,8 t/m3) pentru o cultură de muşcate care are următoarele cerinţe
nutritive: N 30 mg/100 g sol; P2O5 65 mg/100 g sol; K2O 100 mg/100 g sol, să se calculeze
cantităţile de îngrăşăminte care trebuie aplicate la pregătirea substratului.
- se calculează masa amestecului care trebuie pregătit:
m=V x D, unde m=masa; V=volumul; D=densitatea
m=1 m3 x 0,8 t/m3= 0,8 t= 800 kg
se stabileşte prin analize agrochimice gradul de aprovizionare a substratului în elemente
nutritive. Presupunem că analizele stabilesc că 100 g de substrat conţin: N 10 mg, P2O5 50
mg, K2O 60 mg, conţinut în elemente nutritive sub cel optim pentru cultura muşcatelor;
se stabilesc cantităţile de N, P, K (substanţă activă=s.a.) care trebuie adăugate pentru a
respecta consumul optim al speciei:
30 mg -10 mg = 20 mg N la 100 g substrat
65 mg - 50 mg = 15 mg P2O5 la 100 g substrat
100 mg - 60 mg = 40 mg K2O la 100 g substrat
corectarea conţinutului în elemente nutritive se presupune că se face cu azotat de amoniu
(conţinut în N s.a. 34%), superfosfat simplu (conţinut în P2O5 17%) şi sulfat de potasiu
(conţinut în K2O 51%);
Calculul cantităţilor de îngrăşăminte ce se vor adăuga celor 800 kg de amestec se face astfel:
100 mg azotat de amoniu....................34 mg N s.a.
A mg azotat de amoniu........................20 mg N s.a.
A = 20 x 100/34=58,82 mg azotat de amoniu pentru 100 g substrat, deci 58,82 x 10 = 588,2
mg azotat de amoniu la 1000 g substrat sau la 1 kg substrat.
588,2 mg azotat de amoniu..................1 kg substrat
B mg azotat de amoniu .......................800 kg substrat
B = 588,2 x 800/1= 470.560 mg azotat de amoniu pentru 800 kg substrat = 470,56 g azotat de
amoniu pentru 800 kg de substrat.
100 mg superfosfat...........................17 mg P2O5
C mg superfosfat...............................15 mg P2O5
C = 15 x 100/17=88,24 mg superfosfat pentru 100 g substrat, deci 88,24 x 10 = 882,4 mg
superfosfat la 1000 g substrat sau la 1 kg substrat
882,4 mg superfosfat.........................1 kg substrat
D mg superfosfat...............................800 kg substrat
D = 882,4 x 800/1 = 705.920 mg superfosfat pentru 800 kg substrat = 705,92 g superfosfat
pentru 800 kg de substrat.
100 mg sulfat de potasiu......................51 mg K2O
E mg sulfat de potasiu..........................40 mg K2O
E = 40 x 100/51=78,43 mg sulafat de potasiu pentru 100 g substrat, deci 78,43 x 10 = 784,3
mg sulfat de potasiu la 1000 g substrat sau la 1 kg substrat
784,3 mg sulfat de potasiu....................1 kg substrat
F mg sulfat de potasiu...........................800 kg substrat
F = 784,3 x 800/1 = 627.440 mg sulfat de potasiu pentru 800 kg substrat = 627,44 g sulfat de
potasiu pentru 800 kg de substrat.
CULTURA MUŞCATELOR
Din sortimentul aflat în cultură mai răspândite sunt speciile:
Pelargonium grandiflorum. Tulpina este foarte ramificată, înaltă de 60-80 cm şi
puternic lignificată la bază. Frunzele sunt rotund-cordiforme, peţiolate, uşor gofrate,
pubescente şi aspre la pipăit. Florile sunt puţine în inflorescenţă, mari de 5-7 cm diametru,
catifelate, colorate în alb, roz, roşu, violet, până la aproape negru, la baza petalelor.
Pelargonium peltatum. Prezintă lăstari lungi (50-100 cm) cu noduri pronunţate şi
poziţie curgătoare. Frunzele sunt peltate, cu marginea ondulată, de culoare verde închis cu un
cerc brun în mijloc. Inflorescenţele au pedunculi lungi, cu flori simple sau involte cu
diametrul corolei de 4-5 cm, unicolore sau bicolore.
Cerinţe ecologice. În condiţii optime plantele de muşcate cresc şi înfloresc permanent.
Iarna se recomandă să fie ţinute în repaus, în condiţii de spaţii răcoroase (2-5ºC) şi umiditate
relativă redusă. Temperatura optimă recomandată este de 18-20ºC ziua şi de 12-16ºC noaptea.
Necesită spaţii luminoase şi suportă bine soarele direct iar P. peltatum poate fi ţinută şi la
semiumbră. Preferă solurile luto-nisipoase, bine structurate, bogate în humus şi în P şi K, cu
pH 6-6,5. Nu suportă excesul de umiditate, iar lipsa apei favorizează lignificarea lăstarilor.
Tehnologia de cultură. Butăşirea este metoda cea mai folosită la înmulţirea
muşcatelor şi poate fi aplicată în tot cursul anului, dar cu rezultatele cele mai bune în
perioada: august-octombrie şi februarie-martie. Butaşii de 7-10 cm lungime se fac din vârfuri
de lăstari sau din porţiuni de lăstari cu 2-4 noduri. Înrădăcinarea butaşilor se face în diferite
substraturi (nisip, perlit, turbă etc.) şi are loc în 3 săptămâni, apoi se plantează în ghivece de
7-8 cm diametru, într-un substrat format din pământ de ţelină, turbă, mraniţă şi nisip (3:1:1:1).
Lucrările de îngrijire sunt cele aplicate plantelor la ghivece. Ciupirea plantelor este
necesară pentru ramificare şi se face deasupra a 4-5 frunze la plantele tinere, dar la rândul lor
se ciupesc şi lăstarii laterali. Se face udatul moderat şi se fertilizează fazial cu solutii nutritive
de concentraţie 0,3-0,5% la intervale de 14-15 zile. Dintre boli, muşcatele sunt mai frecvent
atacate de putregaiul bacterian, rugina iar dintre dăunători de musculiţa albă de seră.
Utilizare. Muşcatele sunt cultivate pentru decorarea interioarelor, a ferestrelor şi
balcoanelor, dar şi a spaţiilor verzi sau a grădinilor pe perioada de vară.
CULTURA CICLAMENULUI
Ciclamenul prezintă un tubercul turtit de 4-5 cm diametru, frunzele sunt lung peţiolate,
invers cordate, marmorate sau dungate. Florile sunt lung pedunculate, solitare, cu 5 petale cu
vârful rotunjit şi răsfrânt în jos, variat colorate (alb, roz, ciclamen, roşu violaceu, bordo).
Cerinţe ecologice. Specie pretenţioasă faţă de temperatură, creşte şi se dezvoltă bine
la 15-18ºC. Preferă lumina, dar nu suportă radiaţiile solare directe, vara necesitând umbrire.
Faţă de umiditatea din sol are cerinţe moderate, însă necesită umiditate constantă, în
timp ce, faţă de umiditatea atmosferică are pretenţii mari, necesitând pulverizarea cu apă pe
frunze în zilele călduroase. Preferă un substrat uşor (format din turbă fibroasă, pământ de
frunze de fag, pământ de ţelină, nisip), drenat, aerat, cu pH neutru spre bazic (6,5-7,0).
Tehnologia de cultură. Înmulţirea ciclamenului se face prin seminţe, care se seamănă
pe rânduri la distanţe de 3-5 cm, la o adâncime de 0,5-1,0 cm, în substrat amplasat pe parapete
sau în lădiţe. Perioada optimă de semănat este din august până în decembrie, în funcţie de
perioada când se doreşte înflorirea. Plantele se repică când au 1-2 frunze tot pe parapet sau în
lădiţe. Când formează o rozetă de frunze se aplică cel de-al doilea repicat tot pe parapet, sau,
dacă au 4-5 frunze, direct la ghivece cu diametru de 6-7 cm. La primul şi al doilea repicat se
are în vedere ca tuberculul, în formare, să fie acoperit în totalitate de amestecul de pământ.
Când tuberculul depăşeşte 1,5 cm diametru, transvazarea se face astfel încât aceasta să fie 2/3
în pământ, iar 1/3 superioară să rămână neacoperită.
Timpul necesar ciclamenului pentru a parcurge fenofazele de la sămânţă la înflorit,
este de 10-14 luni. Ciclamenul se poate cultiva şi ca plantă perenă, în acest caz după înflorire
plantele fiind dirijate în repaus, iar spre sfârşitul verii se repun în vegetaţie.
Lucrările de îngrijire se referă la dirijarea factorilor de mediu la nivel optim,
schimbarea ghivecelor (la valorificare fiind de 10-12 cm), combaterea bolilor şi dăunătorilor.
Utilizare - la decorarea interioarelor, fiind foarte apreciat datorită abundenţei florilor
(20-80/plantă), culorii variate şi a comportării bune în apartamente. Poate fi folosit şi ca floare
tăiată în buchete şi jerbe.
CULTURA BEGONIEI
Begonia este o plantă perenă, erbacee, cărnoasă care prezintă un tubercul rotund turtit
şi frunze asimetrice, cu limbul alungit, prinse pe tulpini înalte de 25-40 cm. Florile sunt
simple sau involte, unisexuate (plantă monoică), susţinute de pedunculii de culoare roz sau
roşii, cu poziţie erectă sau pendentă. Florile sunt mari de circa 8-12 cm diametru, divers
colorate (alb, galben, portocaliu, roz, roşu, striate, pătate etc.).
Cerinţe ecologice. Temperatura optimă de dezvoltare este de 15-18ºC, nu suportă
temperaturile scăzute, cu atât mai mult cele negative. Preferă locuri semiumbrite sau însorite,
dar nu expuse direct la soare. Pentru înflorire necesită anual 3-4 luni de repaus total, care
corespunde cu lunile octombrie-ianuarie. Pretinde soluri uşoare, bine drenate, permeabile,
fertile, cu pH-ul 5,5-6,6. Nu suportă excesul de umiditate şi suferă la uscăciune.
Tehnologia de cultură. Begonia se înmulţeşte prin seminţe, fragmente de tuberculi
sau butaşi (lăstari porniţi din tubercul şi înrădăcinaţi). Semănatul se face în noiembrie-
decembrie, în sere calde. Primul repicat se face în buchete, iar celelalte individual în ghivece.
În vederea înmulţirii prin porţiuni de tuberculi, aceştia se forţează în luna februarie la
18-20ºC, apoi se secţionează în bucăţi care să conţină cel puţin un mugure viabil, se
dezinfectează şi se trec în lădiţe sau ghivece. Şi pentru înmulţirea prin butaşi, tuberculii se
forţează, după care se detaşează lăstari cu o mică porţiune de tubercul, consideraţi butaşi.
Butaşii se înrădăcinează în perlit, apoi se trec la ghiveci. Până în a doua jumătate a lunii mai
plantele se cultivă în seră, apoi pot fi plantate în teren liber, în jardiniere sau ghivece.
Lucrările de îngrijire mai importante pentru cultura begoniilor sunt: udatul constant,
fertilizarea fazială cu soluţii nutritive în concentraţii de 0,1- 0,2%.
Toamna, plantele cultivate în interioare se dirijează în repaus. După uscarea părţii
aeriene, tuberculii se deplantează, se stratifică în nisip şi se păstrează în depozite aerisite la
temperaturi de 3-5ºC până în ianuarie-februarie, când se trec la forţat şi ciclul se repetă.
Utilizare. Begonia se foloseşte în decorul interioarelor, în balcoane, geamuri, dar şi în
decorul spaţiilor verzi în rondouri şi rabate.
CULTURA DE SAINTPAULIA
Saintpaulia (violeta africană) prezintă o tulpină scurtă, mică (10-15 cm), cu frunze
lung peţiolate dispuse într-o rozetă uniformă. Limbul este oval sau rotund, cu marginea
dinţată sau ondulată, cărnos, pubescent. Florile sunt simple sau involte, dispuse în
inflorescenţă de tip cimă laxă, divers colorate (alb, roz, albastru, violet, panaşate etc.) şi
susţinute de pedunculi cărnoşi şi fragili.
Cerinţe ecologice. Temperatura optimă de vegetaţie este de 20-22ºC. Nu suportă
temperaturi de lungă durată sub 15ºC, dar nici de peste 28ºC. Temperatura optimă a
substratului este de 17-25ºC. Este o plantă sensibilă faţă de lumină, însă nu suportă radiaţiile
solare directe. Soiurile reacţionează diferit la lumină, cele cu frunze de culoare verde închis
suportând o intensitate luminoasă mai mare, pe când cele cu frunze verde deschis, la lumină
intensă încep să se îngălbenească. Apa de udat se aplică la sol şi va avea o temperatură de 18-
20ºC. Substratul de cultură trebuie să fie afânat, permeabil, cu pH-ul uşor acid (6,0-6,5).
Tehnologia de cultură. Violetele se înmulţesc prin butaşi de frunză, divizarea
plantelor, prin seminţe şi micropropagare in vitro.
Butaşii se confecţionează din frunze relativ tinere, sănătoase, a căror peţiol se
scurtează la 2-3 cm şi se înrădăcinează în substrat de turbă cu perlit, perlit sau nisip. Pentru
înrădăcinare se vor asigura 20-25ºC, 5000 lucşi, se evită udatul pe frunze şi se menţine o
umiditate relativă de 90%. Noile plante (2-4 la un butaş) se formează în 5-6 săptămâni, apoi
se vor despărţi de butaş şi vor fi plantate în ghivece când au 4-8 frunze.
Divizarea plantelor se poate face în tot cursul anului, de preferat primăvara şi toamna.
Plantele se scot din ghivece, se separă fiecare rozetă de frunze (pe cât posibil protejând
rădăcinile aferente rozetelor), se fasonează îndepărtând frunzele rupte şi îmbătrânite, se
scurtează sistemul radicular. Este importantă asigurarea constantă a temperaturii mediului şi a
solului, udarea cu apă călduţă şi numai atunci când pământul de la suprafaţă se usucă puţin.
Udarea se face la suprafaţa solului sau în farfurie, evitându-se pulverizarea apei pe frunze.
Utilizare. Se folosesc pentru decorul interioarelor, ferestrelor, balcoanelor, vitrinelor.
BIBLIOGRAFIE
1. Buta, E., M. Cantor (2009). Floricultura. Indrumator de lucrari practice. Ed. Todesco.
Cluj-Napoca.
2. Cantor, M. (2009). Floricultură generală. Ed. Todesco. Cluj-Napoca.
3. Cantor, M., I. Pop (2005). Floricultură specială. Baza de date. Editura AcademicPres.
Cluj-Napoca.
4. Draghia, L. (2004). Floricultură, Editura Ion Ionescu de la Brad Iaşi.
5. Draghia, L., E. L. Chelariu (2010). Floricultură. Editura Ion Ionescu de la Brad. Iaşi.
6. Zaharia, D. (1994). Floricultură. Tipo Agronomia. Cluj-Napoca.