Simbolismul

”Ecou de romanţă

S-a dus albastrul cer senin

Şi primăvara s-a sfârşit -
Te-am aşteptat în lung suspin,
Tu, n-ai venit!

Şi vara, şi nopţile ei,

S-a dus, şi câmpu-i veştejit -
Te-am aşteptat pe lângă tei,
Tu, n-ai venit!

Târziu, şi toamna a plecat,

Frunzişul tot e răvăşit -
Plângând, pe drumuri, te-am chemat,
Tu, n-ai venit!

Iar, mâini, cu-al iernii trist pustiu,

De mine-atunci nu vei mai şti -
Nu mai veni, e prea târziu,
Nu mai veni!” (G. Bacovia)

Poezia” Ecou de romanța” de George Bacovia, scrie în imaginarul poetic simbolist în primul rând
prin temele și motivele literare specifice: tristețea și alinarea. Se realizează, astfel , corespondența
simbolistă între stări și elemente ale cadrului exterior ” Frunzișul tot e răvășit” și, la nivel stilistic, apare
sinestezia. De asemenea, se observă prezența refrenului, repetat obsesiv ” tu, n-ai venit!”, care conferă
muzicalitate textului și reliefează, totodată, dezamăgirea eului liric.
Poezia impresionează prin forța lirismului, care susține tema timpului ireversibil. Astfel, textul
dobândește caracter confesiv, prin intermediul elementelor subiectivității, râul exprimându-și direct regretul
de neputința de a împiedica trecerea timpului, care ia cu el și speranța regăsirii iubitei. Dacă primele trei
strofe sunt construite ca o confesiune evocatoare a unor experiențe lirice din trecut, ultima strofă face
trecerea spre un alt plan, viitorul, prin intermediul adverbului ”mâini”. Perspectiva este una dezolantă,
deoarece eul liric introduce aici în subtext pe morții. La nivel stilistic, mesajul este susținut de procedee
sugestive precum epitetul” cu-al iernii trist pustiu”, prin care se realizează o analogie între planul Naturii și
cel sufletesc, iar repetiția verbului ” nu mai veni” introduce ideea că timpul nu poate fi oprit, iar șansa
întâlnirii a fost ratată.
În prima strofă, aşteptarea eului liric, se află abia la prima treaptă, mai exact, sfarşitul primăverii,
un anotimp când viaţa revine pe pământ, odată cu frumuseţea şi speranţa. „S-a dus albastrul cer senin” este
o expresie care ne spune că şi „seninul” din viaţa lui a plecat, odată cu iubita şi speranţă întoarcerii ei şi
chiar odată cu primăvara care „s-a sfârşit”,dar el încă îi mai oferă o şansă pentru a se întoarce .
Tot aici, este transmis sentimentul de suferinţă profundă, deoarece el îi spune persoanei iubite ca a
aşteaptat-o „ în lung suspin”. Suspinul, fiind o dovadă a tristeţii, melancoliei. Exclamaţia de la sfârşitul
strofei „ Tu ,n-ai venit!”, care se regăseşte şi in următoarele patru, reprezintă un reproş adus iubitei, dar,
totodată o chemare.
 Strofa a doua, este reprezentată de către vară, o perioadă când soarele străluceşte pe cer, este o stare
generală de bine, iar natura este în perioada ei cea mai frumoasă, totodată, acest anotimp este reprezentat
de cele mai frumoase nopţi, cu cer senin pe care se pot observa stelele, ceea ce creaza un cadru perfect
romantic. Dar, nici de data aceasta iubita nu a venit, iar el regretă că nu a putut petrece aceste nopţi frumoase
cu ea. „ Şi vara, şi nopţile ei,/ S-a dus şi câmpul veştejit.” Epitetul adus câmpului, „veştejit” poate reprezenta
şi sufletul eului liric , care asemeni naturii la sfârşitul verii este distrus, de căte suferinţă şi aşteptare, fiind
a doua treaptă în acest lung proces.
A treia strofă este totodată şi a treia treaptă, poate cea mai dură din toate. Deoarece, având în vedere
amploarea situaţiei , el deja a ajuns la o anumită limită, strofa începând cu epitetul „Târziu” , putând însemna
că dacă ar mai veni de acum încolo,el nu ar mai primi-o înapoi , mai ales că s-a săturat să tot aştepte.
Asemeni frunzişului „răvăşit” aşa este şi el acum, este total distrus pe dinăuntru, lucru şi mai grav atunci
când motivul este persoana iubită şi când vezi că aşteptarea, care este cea mai grea, a fost degeaba.
Strofa a patra reprezintă declinul, limita la care a ajuns şi etapa a patra, atunci când îşi dă seama că
într-adevăr, nu mai e nimic de făcut , că aşteptarea a fost fără sens . Decizia lui a fost luată. Chiar daca ea
s-ar întoarce, el nu o va mai primi înapoi.”De mine-atunci, nu vei mai şti-/Nu mai veni, e prea târziu, / Nu
mai veni!”. Aceasta este reprezentată de anotimpul iarna, un sezon rece, când totul este mort, asemeni eului
liric, care acum este indiferent, rece şi distrus pe dinăuntru. Se observă şi expresia „prea târziu”, care este
adusă ca o susţinere a deciziei sale. Ultima exclamaţie expune direct ceea ce doreşte el şi este şi o strigare,
ca ea să audă.
Iubirea este un proces complicat şi complex, unde deseori unul din cei doi implicaţi, suferă şi este
rănit de către celălalt, aşa cum este expus şi în această poezie a lui Bacovia. De aceea, se poate spune că
această operă arată o parte din viaţă omului, de zi cu zi, o situaţie prin care trece fiecare şi de care nu se
poate feri.