Prevenirea şi combaterea formelor de discriminare

Principiul egalităţii, conform căruia toate fiinţele umane au drepturi egale şi ar trebui
tratate egal pentru că dispun de demnitate umană, stă la baza noţiunii de drepturi ale omului şi îşi
găseşte realizare în funcţie de demnitatea inerentă fiecărui individ. Însă acest principiu natural al
egalităţii nu a fost asigurat niciodată pe deplin tuturor fiinţelor umane, nici în trecut, nici în
prezent. Inegalitatea apare aproape în orice societate, iar discriminarea nu este un produs al
contemporaneităţii.
Ştiinţele sociale au oferit o serie de explicaţii pentru practicarea discriminării. Potrivit
unor teorii, discriminarea este „produsul stratificării sociale bazate pe distribuţia inegală a puterii
statului şi a bogăţiei între grupuri” . Grupurile dominante încearcă să îşi menţină poziţia apelând
la practici de discriminare. Teoria conflictelor reale, susţine că discriminarea apare în condiţiile
competiţiei dintre două grupuri pentru resurse limitate. În aceste situaţii indivizii tind să
favorizeze membrii propriului grup. Acest fapt conduce la dobândirea unei identităţii sociale
pozitive la nivel individual. Aceste grupuri vulnerabile din punct de vedere social devin
vulnerabile şi din punct de vedere economic. Prin minoritate înţelegem acele grupuri de oameni
care se află în inferioritate atât numerică, cât şi politică, socială, economică sau culturală în
raport cu majoritatea. De obicei, minorităţile sunt caracterizate ca grupuri ai căror membri au o
altă limbă, naţionalitate, religie, cultură, orientare sexuală sau orice altă trăsătură particulară care
îi deosebeşte de majoritate.
Aproximativ 10% – 20% din populaţia Terrei este formată din minorităţi. Fiindcă deseori
sunt dezavantajate, discriminate şi excluse din viaţa publică şi politică, minorităţile au nevoie de
măsuri speciale pentru protejarea drepturilor lor. Remarcăm faptul că în documentele
internaţionale, în legislaţia internă şi în lucrările de specialitate se folosesc următorii termeni:
minorităţi, minorităţi naţionale, minorităţi etnice, religioase sau lingvistice, grupuri naţionale,
etnice, rasiale sau religioase, grupuri rasiale sau etnice, naţionalităţi.
Există o multitudine de definiţii ale acestor termeni, însă nu s-a ajuns la o definiţie
unanim acceptată. Instrumentele internaţionale în domeniul drepturilor omului interzic orice
discriminare după aceste criterii. Totodată, persoanele care fac parte din minorităţi trebuie să
respecte integritatea teritorială, independenţa şi suveranitatea statelor sub a cărui jurisdicţie se
află şi să nu se angajeze în acţiuni de natură să pericliteze aceste valori. Potrivit dicţionarului
politic, minoritatea naţională e formată din persoane care se diferenţiază prin etnie şi limbă de
majoritatea populaţiei în mijlocul căreia trăiesc. Henri Giordan distinge în Europa două tipuri de
bază de minorităţi: cele neteritoriale (romii, unele comunităţi evreieşti, comunităţi formate din
imigranţi, din motive politice – armenii, chilienii sau economice – maghrebienii, turcii,
iugoslavii); minorităţile şi naţionalităţile teritoriale – de la cele cu statut de autonomie, cum sunt
catalanii, bascii, până la cele care nici nu sunt cunoscute ca atare – bretonii, occitanii.
Convenţia-cadru privind protecţia minorităţilor naţionale, adoptată de Consiliul Europei în
1994, menţionează în primul său articol că „protecţia minorităţilor naţionale şi a drepturilor şi
libertăţilor persoanelor care fac parte din minorităţi constituie parte integrantă a protecţiei
drepturilor omului”. În conformitate cu Documentul de la Copenhaga, minorităţile naţionale au
următoarele drepturi specifice: folosirea limbii materne în particular şi în public, crearea şi
menţinerea de instituţii organizaţii sau asociaţii proprii, educative, culturale şi religioase;
profesarea şi practicarea propriei religii, stabilirea şi menţinerea de contacte în interior şi în afară
cu persoane care au în comun originea etnică sau naţională, patrimoniul cultural sau credinţele
religioase; difuzarea şi schimbul de informaţie în limba maternă şi accesul la aceasta; crearea şi
menţinerea de organizaţii în ţările lor; participarea la organizaţii neguvernamentale
internaţionale.
În acest mod, se prevede protecţia identităţii persoanelor respective şi crearea de condiţii
pentru promovarea acestei identităţi, în conformitate cu principiile egalităţii şi non-discriminării
faţă de alţi cetăţeni ai statelor participante. Nicio ţară din Europa nu este omogenă din punct de
vedere etnic, naţional, lingvistic sau confesional. Unele grupuri etnice trăiesc în afara graniţelor
lor naţionale. Altele sunt minoritare, constituind doar un procent mic din numărul total al
populaţiei, iar altele, deşi reprezintă un procent mai mare, din cauza izolării sau a discriminării,
exercită o influenţă nesemnificativă în societatea în care locuiesc. Non-discriminarea şi
garantarea drepturilor individuale nu sunt suficiente pentru a satisface nevoile minorităţilor, de
aceea este nevoie de drepturi speciale, în calitate de mijloace pentru menţinerea propriilor
caracteristici şi tradiţii; în acest sens menţionez în special şcolile care să asigure educaţia în
limba maternă. La fel, minorităţilor trebuie să li se asigure accesul liber la justiţie, să fie puse sub
protecţia egală a legii; să li se asigure dreptul la un proces echitabil, cu interpretare şi traducere
în limba maternă, să le fie recunoscute juridic tradiţiile şi obiceiurile, să fie acceptată numirea în
posturi oficiale a unor reprezentanţi ai acestora. Articolul 27 din Pactul cu privire la drepturile
civile şi politice prevede că exercitarea acestor drepturi este interdependentă cu exercitarea
ansamblului de drepturi ale omului de către întreaga populaţie a unui stat. O altă categorie o
constituie minorităţile lingvistice, discriminarea pe criteriu de limbă fiind interzisă aproape de
toate instrumentele internaţionale principale cu privire la drepturile omului. Protecţia împotriva
discriminării pe criteriul limbii poate fi legată de apartenenţa persoanei la o categorie protejată
suplimentar, cum ar fi minoritatea naţională, rasa, culoarea, etnia, originea naţională şi
naţionalitatea. Pactul cu privire la drepturile civile şi politice asigură minorităţilor etnice,
religioase şi lingvistice dreptul de a se bucura de propria cultură, de a profesa şi practica propria
religie şi de a folosi propria limbă. Similar, Convenţia-cadru privind protecţia minorităţilor
naţionale asigură acestora dreptul de a folosi liber şi fără imixtiuni propria lor limbă minoritară
în sfera publică şi cea privată, în formă scrisă şi verbală.
O altă categorie care necesită protecţie împotriva discriminării sunt minorităţile
religioase. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului asigură dreptul la libertatea religiei şi a
credinţei. Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice protejează dreptul la
libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei; acest drept implică libertatea de a avea sau de a adopta o
religie sau o convingere la alegerea sa, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau
convingerea, individual sau în comun, atât în public, cât şi în particular, prin cult şi îndeplinirea
riturilor, prin practici şi prin învăţământ. Declaraţia Naţiunilor Unite privind eliminarea tuturor
formelor de intoleranţă şi discriminare pe bază de religie sau credinţă cere statelor să prevină şi
să elimine discriminarea pe temeiuri religioase şi să ia toate măsurile necesare pentru combaterea
intoleranţei pe bază de religie. O atenţie deosebită sub aspectul asigurării egalităţii în drepturi şi
excluderii discriminării necesită minorităţile sexuale, care uneori sunt discriminate din cauza
stilului lor de viaţă. Dreptul alegerii individuale a orientării sexuale se include în dreptul la viaţa
privată.
Asigurarea principiului egalităţii şi non-discriminării din partea statului trebuie să se
răsfrângă şi asupra persoanelor cu dublă cetăţenie, care la fel sunt în minoritate. În ţara noastră,
accesul liber la exercitarea anumitor funcţii publice este condiţionat de deţinerea exclusivă a
cetăţeniei romane. Drepturile omului, egalitatea şi non-discriminarea sunt elemente-cheie şi
preocupări principale ale Consiliului Europei. Cu toate acestea, a fost nevoie de cincizeci de ani
pentru a introduce prevederea cu referire la interzicerea generală a discriminării în CEDO.
Consiliul Europei consideră că discriminarea constituie o ofensă adusă demnităţii umane.
Aceasta este ca un venin ce distruge ţesuturile societăţii noastre. Foarte des, victimele
discriminării aparţin celor mai vulnerabile grupuri din societate, precum imigranţii, membrii
minorităţilor etnice şi naţionale, vârstnicii sau persoanele cu disabilităţi. Egalitatea şi non-
discriminarea sunt indivizibile. Şi deoarece fiecare formă de discriminare îşi are trăsăturile sale
distinctive şi necesită o atenţie specială, modalităţile de combatere a acestora trebuie să fie
căutate în acelaşi principiu fundamental.

Bibliografie:

Constituţia României, 2003

Declaraţia asupra rasei şi prejudecăţilor rasiale, UNESCO,1978
Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, Decretul
nr.345/1970
Chinole C. (ed.) (2007) Cercetare etnografică privind discriminarea multiplă, Bucureşti: APS