Sunteți pe pagina 1din 322

DIANA-IONELA ANCHEŞ

MEDIEREA ÎN VIAŢA SOCIAL-


POLITICĂ

Editura Universităţii
Bucureşti
2010

1
CUPRINS

CUPRINS…………………………………………………………………………………………....2

Cap. I. Conflictul în viaţa socială…………………………………………...……………………...4


1. Introducere……………...…………………………………….……………………………….. …4
2. Conflictul în viaţa socială………………………………………………………….........................6
2.1. Concepţii despre raporturile dintre conflict şi societate…………..……………………..7
2.2. Teorii ale conflictului……………………………………………………........................8
2.3. Tipologia conflictului……………………………………………………......................10
2.4. Câmpul conflictului……………………………………………………….....................18
2.5. Analiza dinamicii conflictului…………………………………………….....................20
2.6. Etapele conflictului…………………………………………………..............................21
2.7. Soluţionarea conflictelor …………………………… ………………...........................22
2.8. „Harta” conflictului……………………………………………………….....................27
3. Negocierea……………………………………………………………………….........................39
3.1. Negocierea şi conflictul………..………………………………………………………39
3.2. Importanţa comunicării în procesul negocierii………………..………………………..46
4. Medierea – „Justiţia elegantă”……………………………………………………........................51
4.1. Consideraţii teoretice. Conceptul de mediere. ………………………………………....51
4.2. Comunicarea în procesul medierii……………………………………………………...59
4.3. Co-medierea……………………………………………………………........................61
5. Concilierea……………………………………………………………….....................................62
6. Arbitrajul…………………………………………………………………....................................63

Cap. II. Cultura medierii………………………………………………………….........................66


1. Evoluţia istorico-filosofică a instituţiei medierii…………………………………........................66
2. Statele cu tradiţie în domeniul medierii…………………………………………..........................90
3. „Morfologia” medierii……………………………………………………………........................97
3.1. Formele medierii………………………………………………………..........................97
3.2. Strategii şi tactici de mediere…………………………………………........................101
3.3. Folosirea legii în mediere……………………………………………..........................110
3.4. Medierea la distanţă…………………………………………………...........................111
3.5. Contractul de mediere………………………………………………............................111
3.6. Folosirea experţilor sau a consilierilor în procesul medierii………….........................112
3.7. Stadiile medierii……………………………………………………….........................113
3.8. Eficienţa medierii……………………………………………………...........................123
4. Mediatorul……………………………………………………………………............................125
4.1. Principiile de bază ale instituţiei mediatorului…………………………......................127
4.2. Rolul mediatorului…………………………………………………….………………131
4.3. Preocuparea părţilor implicate în conflict pentru propria imagine………....................133
4.4. Calităţile mediatorului……………………………………………………...................134
5. Avantajele medierii………………………………………………………………......................138

Cap. III. Prezenţa medierii în viaţa social-politică internă………………………....................142


1. Medierea în viaţa socială internă…………………………………………………......................143
1.1. Managementul conflictelor de muncă……………………………………...................143
1.2. Medierea comercială……………………………………………………......................146

2
1.3. Medierea în viaţa de familie……………………….…………………….....................148
1.4. Medierea în educaţie……………………………………………..……........... ……….159
1.5. Medierea culturală……………………………………………………….....................166
1.6. Medierea penală……………………………………………….....................................171
1.7. Instituţia medierii şi securitatea socială – medierea socială sau medierea
comunitară........................................................................................................................................181
1.8. Medierea divină………………………………………….............................................190
2. Prezenţa medierii în viaţa politică internă…………………………………..…..........................192
2.1. Scurte consideraţii privind medierea politică……………………………....................192
2.2. Cooperarea tripartită în România……………………………………………………...194
2.3. Medierea în dreptul român al muncii………………………………………………….195
2.4. Preşedintele României – Mediator………………………………………………….…196
2.5. Legea medierii în România……………………………………………………………198

Cap. IV. Prezenţa medierii în relaţiile internaţionale………………………….........................204


1. Conflictele internaţionale……………………………………………………….........................204
1.1. Modurile paşnice de reglementare a conflictelor internaţionale…................................205
A. Proceduri de reglementare paşnică a conflictelor exterioare organizaţiilor
internaţionale…....................................................................................................................206
B. Proceduri de reglementare paşnică a conflictelor în cadrul unei organizaţii
internaţionale…....................................................................................................................211
1.2. Modurile ne-paşnice de reglare a conflictelor internaţionale…………………………215
2. Medierea internaţională…………………………………………………………………………217
2.1. Noţiune………………………………………………………………………………..217
2.2. Terţul – Mediator…………………………………………….………………………..219
2.3. Strategiile mediatorului internaţional…………………………………………………222
2.4. Funcţiile mediatorului…………………………………………………………………225
2.5. Condiţiile medierii internaţionale……………………………………………………..226
2.6. Cine sunt Mediatorii internaţionali?..............................................................................238
2.7. Medierea crizelor internaţionale…………………………………………....................249
2.8. Cazuistică……………………………………………………………………………..260
2.9. Managementul conflictelor în organizaţiile internaţionale……………………………268
3. Medierea în dreptul comunitar………………………………………………….........................268
4. Medierea disputelor comerciale internaţionale………………………………………………….270

CONCLUZII……………………………………………………………………...........................272
BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………........................299

3
Cap. I. Conflictul în viaţa socială

1. Introducere

„Viaţa omului constituie o luptă permanentă, o luptă împotriva lipsurilor, o luptă cu natura, o
luptă cu semenii, o luptă cu sine însuşi”.
Pierre Joseph Proudhon

„Conflictul se află în inima societăţii” în diverse forme precum „conflicte între jurisdicţii,
conflicte de atribuire a competenţelor sau a obligaţiilor, conflicte în sânul familiilor şi al cuplurilor,
conflicte sociale, conflicte teritoriale sau internaţionale”.1 Suntem însă de părere că aria de întindere
a conflictului acoperă nu numai societatea, cu toate componentele şi domeniile acesteia, ci aceasta
se extinde şi asupra sine-lui. Aceasta întrucât considerăm că natura umană este în esenţa sa
conflictuală. Zilnic, persoana umană trăieşte stări conflictuale cărora se străduieşte să le găsească
rezolvarea. Acest fapt se produce fie că vorbim despre o persoană izolată, fie că ne îndreptăm
privirea spre om aflat în contact cu semenii săi. Fiecare decizie personală luată are la bază un
conflict cauzat de alegerile pe care persoana le poate lua în diferite situaţii. Prin urmare, deciziile pe
care persoana umană le ia sunt rezultatul rezolvării unui conflict intern, în urma analizării
posibilităţilor de acţiune, şi de multe ori în urma negocierii cu sine. Conflictelor interioare li se
alătură conflictele exterioare care sunt cauzate de ceea ce face persoanele umane atât de speciale, şi
anume, de diversitatea naturii umane concretizată în diferenţa de gândire, de opinie, de atitudine, de
reacţie în faţa problemelor vieţii (atât ca o consecinţă a materialului genetic inerent fiecărei fiinţe
umane, cât şi ca o confirmare a educaţiei primite şi a mediului social în care persoana umană a avut
şansa să se dezvolte2).Toate aceste diferenţe, puse faţă în faţă, se concretizează în conflicte care se
înfăţişează sub diferite denumiri: neînţelegeri, dispute, certuri, rivalităţi, contestaţii, altercaţii, lupte,
încăierări, etc.

1
Christian Thuderoz, Negocierile. Eseu de sociologie despre liantul social, Presses Universitaires de France, Paris,
2000, trad. Olga Moraru, Ed. Ştiinţa, Chişinău, 2002, p. 31.
2
Importanţa educaţiei în viaţa individului este temelia bunei funcţionări a societăţii şi a organizării statului. Acesta este
motivul pentru care Platon insista pe educarea celor care aveau să conducă destinele cetăţii şi spre orientarea acestora,
încă din fragedă pruncie, spre cunoaşterea adevărului ca premisă a realizării Binelui: „Dacă supunându-i unei învăţături
şi unui tratament atât de serioase, vom educa tinerii bine proporţionaţi şi cu spiritul bine proporţionat , atunci Dreptatea
însăţi nu ne va putea reproşa ceva şi vom păstra neştirbite cetatea şi rânduiala ei” – Platon, Republica în Opere V, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 340.

4
De-a lungul timpului, s-au conturat două opinii referitoare la natura sociabilă a omului. Pe
de o parte se situează acei autori care consideră că omul este sociabil prin natura sa 3; pe de altă
parte sunt acei autori în opinia cărora omul nu este sociabil de la natură, ci este în mod natural
egoist, căutând doar binele său propriu, fiind deci insensibil faţă de binele altora. 4 Însă un conflict
nu poate fi calificat ca fiind negativ pornind de la aceste considerente. Un conflict este pozitiv sau
negativ în funcţie de urmările pe care acesta le produce, atât pentru fiinţa umană ca individ
(consecinţele conflictelor interioare), cât şi pentru semeni (familii, grupuri, colectivităţi, stat –
conflictele exterioare). În acest context, conduita exprimată în nerespectarea normelor legale
conduce la naşterea unui conflict negativ ca urmare a consecinţei acestei atitudini, de sfidare a legii;
greva – este un conflict negativ în măsura în care aceasta ar agrava situaţia financiară a
angajatorului, finalizându-se prin falimentul acestuia. De cealaltă parte a baricadei, rezultatele unui
conflict pot fi de natură benefică, caz în care acesta este un conflict pozitiv. Astfel, certurile dintre
soţi se pot finaliza prin clarificarea unor situaţii neclare, respectiv prin stabilirea unor reguli de
conduită în viitor a acestora, având ca urmare salvarea căsniciei celor doi. Tot în categoria
conflictelor pozitive se pot încadra şi conflictele care se iscă în interiorul unor grupuri sociale unite
de acelaşi ideal, a căror soluţionare nu are la bază acelaşi set de reguli ca şi cele utilizate pentru
reglarea litigiilor dintre grupurile sociale, în măsura în care rezultatele acestora sunt benefice.
Soluţionarea amiabilă a conflictelor, prin negociere sau prin mediere, scoate de cele mai multe ori
în evidenţă trăsătura pozitivă a conflictelor.
Ca o consecinţă a compunerii societăţii din indivizi, una dintre trăsăturile de bază ale
acesteia îl constituie starea conflictuală a acesteia. La rândul lor, comunităţile care compun
societatea sunt şi acestea conflictuale. Trebuie însă remarcat faptul că în cadrul comunităţilor
concrete - grupare sindicală, o asociaţie militară, o familie, un club sportiv, un stat, o organizaţie
internaţională, asociaţii - elementele de înţelegere coabitează cu cele generatoare de neînţelegere.5
Astfel, indivizii sunt uniţi în comunitate prin prisma elementelor de înţelegere, în pofida celorlalte
elemente generatoare de conflict care „ar putea să-i separe”, iar societatea este văzută ca separându-
i „în pofida a tot ceea ce ar putea să-i unească”.6 Două sunt însă, în opinia lui Durkheim, elementele
cheie pentru păstrarea unităţii comunităţilor şi pentru întreţinerea relaţiilor interne şi internaţionale
pe coordonatele normalităţii. Este vorba despre solidaritatea umană şi alături de aceasta, despre
existenţa unor reguli care să gestioneze relaţiile interumane şi cărora individul uman să li se supună,

3
„Omul este prin natura sa o fiinţă socială” – Aristotel, Politica, Ed. Antet, Bucureşti, 1996, p. 5.
4
„Homo homini lupus”, căci dacă omul ar fi guvernat numai de natura sa, atunci ar trebui să se recunoască războiul
permanent dintre om şi semenii săi, căci fiecare caută propriul folos în dauna celorlalţi – N. Popa, I. Dogaru, Gh.
Dănişor, D. C. Dănişor, Filosofia dreptului. Marile curente, Ed. AllBeck, Bucureşti, 2002.
5
Ch. Thuderoz, op. cit., p. 32; „Conflictualitatea este inerentă, cosubstanţială oricărei societăţi în aceeaşi măsură ca şi
violenţa sau bunăvoinţa” - J. Freund, Sociologie du conflit, P.U.F., Paris, 1983, p. 23.
6
C. Adair-Toteff, Ferdinand Tönnies: Utopian Visionar, in: Sociological Theory, vol. 13, 1996, pp. 58-65.

5
dacă nu de bunăvoie, atunci prin forţa coercitivă a statului.7 Durkheim atrage însă atenţia că regulile
şi conflictele sunt strâns legate între ele, fiind interdependente, căci aşa cum bine remarcă
Thuderoz, „slăbiciunea unora poate fi resorbită de capacitatea altora de a genera o rezolvare
sănătoasă”.8

2. Conflictul în viaţa socială


Conflictele opun, sub diverse forme indivizi sau grupuri de indivizi cu interese divergente,
consecinţele acestora putând fi generatoare de schimbări pozitive sau negative. În tradiţia marxistă,
conflictele puteau bulversa ordinea existentă fie prin schimbarea proprietarilor mijloacelor de
producţie (Marx), fie prin modificarea raporturilor de autoritate (Dahrendorf). Pentru funcţionalişti
(Coser) aceste perturbări au rolul de a lăsa loc unor noi echilibre. J. Freund, susţine însă că dacă ne
referim la paradigma teoriei jocurilor (Schelling), se poate demonstra că asemenea antagonisme,
prin repercusiunile lor, transformă din interior o organizaţie sau un colectiv de muncă. 9 Considerăm
însă că transformările nu se referă doar la organizaţii şi colective de muncă, ci la toate structurile
sociale în care ia naştere un conflict.
Conflictul este definit ca fiind „o stare pe care o obţine individul când este motivat să emită
două sau mai multe răspunsuri mutual incompatibile”.10 Această primă definiţie este caracteristică
conflictului interior, caracteristic sine-lui. Nu trebuie însă să trecem peste faptul că un astfel de
conflict poate fi generator principal pentru conflictul exterior definit de către Raven şi Kruglanski,
potrivit cărora conflictul reprezintă „tensiunea dintre două sau mai multe entităţi sociale (indivizi,
grupuri, organizaţii mai mult sau mai puţin vaste) având drept sursă incompatibilitatea răspunsurilor
actuale ori dorite”.11 Pornind de la aceste definiţii date în literatura de specialitate Boncu a realizat o
clasificare a conflictului, determinând existenţa unui conflict interior sau intra-psihic (la care se
referă E. Jones şi H. Gerard) şi un conflict social (conflictul exterior).12
În definiţia dată de Weber, „conflictul este o activitate raportată la comportamentul altuia
faţă de care se orientează desfăşurarea sa”. Definiţia dată de Freund conflictului păstrează elemente
weberiene: „confruntarea sau ciocnirea intenţionată între doi indivizi sau două grupuri de aceeaşi
specie care manifestă unul faţă de altul o intenţie ostilă, în general, privitoare la un drept şi care,
pentru a menţine, a afirma sau a restabili dreptul, încearcă să înfrângă rezistenţa celuilalt”. Potrivit

7
E. Durkheim, De la division du travail social, PUF, coll. „Quadriage”, Paris, (1983) 1996, p. 357.
8
Ch. Thuderoz, op. cit., p. 33.
9
Armand Colin (edit.), Dictionnaire de Sociologie, Paris, (1991) 1995, coord. Gilles Ferreol, ed. în limba română –
Dicţionar de Sociologie, Ed. Ştiinţifică & Tehnică, Bucureşti, 1998, p. 42.
10
E. E. Jones, H. B. Gerard, Fundations of social psychology, Wiley, New York, 1967, p. 709.
11
B. H. Raven, A. Kruglanski, Conflict and power, în P. Swingle (edit.), The structure of conflict, Academic Press,
New York, 1970, p. 70.
12
Ştefan Boncu, Negocierea şi Medierea, Perspective psihologice, Institutul European, Iaşi, 2006, pp. 16-17.

6
lui Ch. Thuderoz, această definiţie este incompletă, căci exclude apartenenţa indivizilor la aceeaşi
stare socială. Esenţa acestei definiţii constă în faptul că conflictul indivizilor este „expresia unei
divergenţe ce ţine de evoluţia posibilă a unei situaţii comune”. Reţinem că această chestiune
constituie pentru Ch. Thuderoz punctul de pornire al negocierii ca „activitate socială care permite
părţilor aflate în conflict şi cu referinţă la aceeaşi situaţie, a orienta şi a transforma situaţia
împreună”.13
Termenul „conflict” derivă din latinescul conflictus care înseamnă „a ţine împreună cu
forţa”. Actualmente, termenului de conflict i se atribuie diferite sensuri. Amintim dintre acestea:
„neînţelegere, ciocnire de interese, dezacord, antagonism, ceartă, diferend, discuţie (violenţă),
opoziţie deschisă, luptă între indivizi, grupuri, clase sociale, partide, comunităţi, state cu interese
economice, politice, religioase, etnice, rasiale divergente sau incompatibile, cu efecte distructive
asupra interacţiunii sociale”. În acest context, conflictul este definit ca fiind interacţiunea indivizilor
sau a grupurilor de indivizi, care percep ca incompatibile scopuri, intenţii, valori, interese, atunci
când acţiunile lor se interferează pentru realizarea obiectivelor propuse. Deci, conflictul rezultă din
pluralismul intereselor, aspiraţiilor, aşteptărilor, opţiunilor divergente. De cele mai multe ori,
conflictele sunt rezultatul luptei pentru putere şi resurse limitate. În literatura de specialitate s-au
enumerat printre cauzele conflictului: 14 inegalităţile şi discriminările sociale; acceptarea şi referirea
la valori diferite; incapacitatea părţilor de a ajunge la un compromis reciproc acceptat; competiţia
pentru controlul resurselor finite; accesul competiţional la oportunităţi; dorinţa de dominare, de
putere, de prestigiu.
2.1. Concepţii despre raporturile dintre conflict şi societate. Prima concepţie despre
raportul dintre conflict şi societate datează din perioada lui Aristotel („Politica”). Acesta considera
că omul, prin natura sa, este o fiinţă socială, „un animal politic”, care trăieşte în societate având
nevoie de ceilalţi pentru a se manifesta ca fiinţă umană. Cartea a V-a din Politica descrie conflictele
în diversele forme ale acestora: „mişcări insurecţionale, atacuri din interior, revoluţii, disensiuni,
răsturnări, certuri interne, conspiraţii, comploturi, revolte, războaie”. Potrivit lui Aristotel, cauza
acestora este pluralitatea regimurilor politice. Constituţiile democratice sau aristocratice conţin ceva
just, însă nu toate sunt juste, de unde şi contestarea lor şi efortul unora de a le înlocui „pe cele
existente cu altele”.15
A doua concepţie a raporturilor dintre conflict şi societate o formează teoriile lui Thomas
Hobbes şi J. J. Rousseau – teoriile contractului – care condiţionează starea naturală a societăţii. În

13
Ch. Thuderoz, op. cit., pp. 33-34.
14
E. A. Botezat, E. M. Dobrescu, M. Tomescu, Dicţionar de comunicare, negociere şi mediere, Ed. C. H. Beck,
Bucureşti, 2007, pp. 36-37.
15
Aristotel, Politica, Ed. Antet, Bucureşti, 1996.

7
opinia lui Th. Hobbes, contractul vine să rezolve starea naturală conflictuală, generând pacea. Din
acest motiv el îndeamnă la respectarea convenţiilor pentru evitarea războaielor.16 Pentru J. J.
Rousseau starea naturală semnifică o fericire totală care se degradează şi degenerează repede.
Contractul, în opinia lui Rousseau, nu ia naştere din supunere faţă de Leviathan, ci ca expresie a
unei voinţe generale suverane, reprezentând un mijloc de depăşire a conflictelor.17
2.2. Teorii ale conflictului. Interesul pentru studiul conflictelor a apărut odată cu primele
reacţii filosofico-sociale (Tucidide) la adresa acestora, iar ulterior a devenit o preocupare majoră
sociologică, politologică şi psiho-sociologică. Dintre teoreticienii conflictului îi amintim pe:
Niccolo Machiavelli, Thomas Hobbes, Emile Durkheim, Karl Marx, Max Weber, Ralph
Dahrendorf, David Lockwood, Georg Simmel, Lewis Coser, Talcott Parsons, J. R. P. French,
Goldman Schlenker, Johnson Pruitt.
Un loc aparte în numeroasele teorii ale conflictului elaborate în literatura de specialitate îl
ocupă „teoria socială” a lui Karl Marx care după fundamentarea filosofică a comunismului ştiinţific
(1848) şi elaborarea ideilor politice (1848-1849), a trecut în perioada 1850-1870 la studiul
economiei.18 „Teoria socială” propusă de acesta se referă la contradicţiile sistemului social, la lupta
de clasă şi la rolul interesului economic în conflicte. Meritul acestei teorii a fost acela de a influenţa
elaborarea teoriilor ulterioare asupra conflictului. Anii ’60 s-au caracterizat prin disputa între noile
teorii asupra conflictului care învederau rolul productiv al acestuia şi abordările structural-
funcţionaliste - al căror prim reprezentant a fost T. Parsons – care scoteau în evidenţă coerenţa
sistemului social, considerând conflictul ca fiind o patologie a acestuia. Din această cauză, teoriile
structural funcţionaliste au fost acuzate de perspectiva negativă pe care o ofereau asupra conflictului
care avea, în viziunea propusă, unicul rol de perturbare socială. Spre deosebire de acestea, noile
teorii, care aveau ca punct de pornire pluralitatea intereselor, ofereau o perspectivă pozitivă,
constructivă asupra conflictului care era considerat expresia democraţiei.19
Dintre diferitele teorii ale conflictului se remarcă cele care consideră conflictul ca fiind o
stare patologică şi cele care iau conflictul ca atare şi studiază comportamentul asociat acestuia. În
cadrul acestui din urmă set de teorii, se pot distinge teorii care examinează participanţii la un
conflict în întreaga lor complexitate – făcând referire la comportamentul raţional/iraţional,
conştient/inconştient şi la motivaţiile şi calculele inerente – şi teorii care se referă la
comportamentul raţional, conştient şi ingenios. Acestea din urmă califică conflictul drept competiţie
în care participanţii urmăresc „să câştige”. Schelling este de părere că un studiu al

16
Th. Hobbes, Léviathan, Traité de la matière, de la forme et du pouvoir de la représentation ecclésiastique, Sirey,
Paris, (1651) 1971, p. 141.
17
Ch. Thuderoz, op. cit., pp. 35-36.
18
Karl Marx, Fr. Engels, Opere, vol. VIII, Ed. Politică, Bucureşti, 1960, p. V.
19
E. A. Botezat, E. M. Dobrescu, M. Tomescu, op. cit., pp. 36-38.

8
comportamentului raţional, conştient şi ingenios care se manifestă în cadrul unui conflict nu
reprezintă altceva decât căutarea regulilor unui comportament „corect” în vederea câştigării
competiţiei.20
Una dintre teoriile care stau la baza explicării conflictului interpersonal este teoria
schimbului social care porneşte de la dimensiunea „economică” a vieţii sociale. Interacţiunea
umană este descrisă de promotorii acestei teorii în termeni de costuri şi beneficii. Formula de calcul
a teoriei este: „Rezultat = Beneficii – Costuri”. Potrivit acestei teorii orice interacţiune trebuie
examinată în funcţie de rezultatele care au putea fi obţinute prin punerea în balanţă a costurilor şi a
beneficiilor. Dacă costurile depăşesc beneficiile ce ar putea fi obţinute, atunci se obţine
„insatisfacţia” sau „nemulţumirea”. Dezechilibrul dintre costuri şi beneficii compromite relaţia
inter-socială şi antrenează rezultate negative pentru parteneri (Figura 1). Dacă însă talerul balanţei
înclină în favoarea beneficiilor, atunci se naşte o relaţie interpersonală pozitivă cu şanse mari de
durată în timp (Figura 2).21
Figura 1: relaţie interpersonală negativă.

beneficii

costuri

Figura 2: relaţie interpersonală pozitivă.

costuri

beneficii

20
Thomas C. Schelling, Strategia conflictului, trad. Elena Burlacu, Ruxandra Toma, Ed. Integral, Bucureşti, 1995, p.
13.
21
J. Thribaut, H. H. Kelly, The social psychology of groups, Wiley, New York, 1959; G. C. Homans, Social behaviour:
Its elementary forms, Harcourt, Brace & World, New York, 1961.

9
Pentru a reprezenta relaţia dintre costuri şi beneficii autorii promotori ai teoriei au folosit
matricea de profituri. Rezultatul cercetărilor nu a fost însă cel scontat, concluzia fiind că formula de
calcul a teoriei nu furnizează întotdeauna o imagine exactă a relaţiei dintre parteneri. Drept urmare
aceştia au introdus alte două noţiuni: „nivelul de comparaţie” – ca rezultat pe care individul crede că
îl merită dintr-o anumită interacţiune socială -, şi „nivelul de comparaţie pentru alternative” – ca
rezultat pe care individul crede că îl poate obţine din cea mai atrăgătoare interacţiune alternativă
acceptabilă. Datorită dificultăţii de atribuire a valorilor care pot fi incluse în matricea de profituri,
cercetătorii au restrâns utilizarea acesteia la interacţiunile de laborator, în special pentru exprimarea
monetară.22
Trebuie însă să reţinem că aşa cum s-a remarcat şi în literatura de specialitate, teoriile
conflictului au căutat să explice:23 cauzele acestuia; căile de evoluţie şi posibilităţile de soluţionare a
lui; efectele directe şi indirecte, funcţiile şi disfuncţiile sale, în procesul de funcţionare şi schimbare
a sistemelor sociale; tipurile şi aria de cuprindere a acestora; instituţionalizarea lor; managementul
conflictelor; menţinerea ordinii sociale în pofida inegalităţilor dintre părţi şi a deosebirii de interese;
rolul conflictelor în procesul dinamicii de grup. Practica indică faptul că situaţiile conflictuale sunt
extrem de răspândite, motivele generatoare ale acestora fiind diverse. Din această cauză,
identificarea sursei conflictelor prezintă o importanţă deosebită în procesul de soluţionare al
acestuia.24
2.3. Tipologia conflictului. În literatura de specialitate s-au conturat de-a lungul timpului
diverse criterii de clasificare a conflictelor. Dintre acestea amintim: locul de desfăşurare, spaţiul,
nivelul comunitar, organizaţional, cel macro-social (guvern, partide, sindicate, administraţie
publică, etc.), nivelul macro-social (firmele, organizaţiile, instituţiile, etc.).25 Datorită gradului
crescut de diversitate, conflictele se pot clasifica şi în funcţie de intensitate, de durată, de numărul
de participanţi, de maniera de soluţionare, de mediul social în care se desfăşoară, etc. 26 În funcţie de
intensitate, literatura de specialitate a distins între: disconfort, incident, neînţelegere, tensiune şi
criza. Neînţelegerea (sau diferendul) este calificată a fi „deosebirea de păreri între două sau mai
multe persoane, organizaţii, state”.27 Criza reprezintă cel mai grav tip de conflict căci aşa cum
remarcă şi Helena Cornelius şi Soshana Faire, „violenţa este un semn indubitabil al crizei, întrucât

22
Şt. Boncu,, op. cit., pp. 23-25.
23
E. A. Botezat, E. M. Dobrescu, M. Tomescu, op. cit., p. 37.
24
Ibidem, p. 140.
25
Ibidem, p. 162.
26
Ştefan Boncu, op. cit., p. 26.
27
E. A. Botezat, E. M. Dobrescu, M. Tomescu, op. cit., p. 49.

10
cearta se înfierbântă, iar oamenii întrec măsura şi se lasă dominaţi de sentimente. În timpul crizelor
comportamentul normal zboară pe fereastră. Se plănuiesc şi uneori se săvârşesc acte necugetate”.28
Aşa cum remarcă şi Şt. Boncu alături de alţi autori, conflictele apar în momentul
recunoaşterii intereselor şi valorilor divergente ori incompatibile.29 Raportat la această caracteristică
se pot distinge trei tipuri de conflict: conflictul de conţinut, conflictul de relaţie şi conflictul mixt
(de conţinut şi de relaţie). Conflictul de conţinut ia naştere pe fondul unei relaţii tensionate. De
exemplu, în cazul ciocnirii a două autoturisme în intersecţie. Şoferii acestora nu s-au cunoscut până
la momentul accidentului şi nu sunt de acord cu privire la atribuirea responsabilităţii pentru
producerea acestuia. Pe fondul tensiunii, fiecare încearcă să-l convingă pe celălalt de propria
nevinovăţie.30 Figura 3: conflict de conţinut.

A
A

impact

B
B

La rândul lor, conflictele de relaţie sunt cele dominate de relaţia interpersonală negativă
stabilită între participanţii la conflict. Este situaţia a două persoane care se cunosc şi se antipatizează
reciproc din diferite motive. Antipatia acestora creşte cu fiecare întâlnire a lor. În cadrul acestor
conflicte conţinutul îşi pierde importanţa.31 Antipatia este un „sentiment de neplăcere, de
respingere, de aversiune, de silă faţă de cineva, pornire împotriva cuiva, resentiment, aversiune,
ostilitate, repulsie.”32

28
H. Cornelius, S. Faire, Ştiinţa rezolvării conflictelor. Fiecare poate câştiga, Ed. Ştiinţifică şi Tehnică, Bucureşti,
1996, p. 23.
29
A. Kruse, Third-party roles in conflict management. Training and Development, 49, 5, 1995, pp. 74-77; Şt. Boncu,
op. cit., pp. 20, 26.
30
Şt. Boncu, op. cit., p. 20.
31
Ibidem, p. 20.
32
E. A. Botezat, E. M. Dobrescu, M. Tomescu, op. cit., pp. 13-14.

11
Figura 4: conflict de relaţie

antipatie c. de relaţie

În fine, conflictul mixt se naşte în momentul în care în conflictul de relaţie intervine un


element nou care împiedică soluţionarea conflictului, amplificându-l.33
Figura 5: conflict mixt

şi ???
antipatie c. de relaţie c. mixt

??? = elementul nou de conţinut

33
Şt. Boncu, op. cit., p. 21.

12
V. Aubert a atras atenţia asupra deosebirii dintre conflictul de interese (de scopuri) şi
diversitatea de valori, socotind că primul dintre acestea este identic cu competiţia.34 Nu ne raliem
acestei viziuni pentru considerentele exprimate mai sus cu privire la diferenţa dintre conflict şi
competiţie. În ceea ce priveşte diversitatea de valori aceasta reprezintă, aşa cum reţine şi Şt. Boncu,
diferenţa de opinie a părţilor faţă de valori, dar şi faţă de credinţele lor asupra aceluiaşi scop şi
obiect social.35 Se remarcă totuşi în literatura de specialitate că un conflict de interese poate include
aceeaşi ideologie ca şi un conflict de valori. Prin intermediul experimentelor efectuate de autori
precum D. Druckman şi K. Zechmeister s-a putut remarca greutatea soluţionării prin negociere a
unui conflict de interese bazat pe o disensiune de valori comparativ cu conflictul de interese care are
la bază aceeaşi ideologie. 36
O altă clasificare a conflictelor se poate face şi în funcţie de alte criterii.37 Astfel, după
gradul de relevanţă se deosebesc: conflicte majore şi conflicte minore; după gradul de dezvoltare în
timp există: conflicte instantanee – care nu pot fi anticipate, însă pot avea efect eliberator şi sunt de
scurtă durată şi conflicte intermitente – de lungă durată, cu consecinţe negative, căci dacă nu se
alege metoda cea mai bună de soluţionare acestea renasc; după nivelul la care se manifestă se
disting: conflicte intra-personale – conflict interior sau „conflictul cu eu-l interior”, conflicte inter-
personale – între cel puţin două persoane şi conflicte inter-grup – între două sau mai multe grupuri;
după natura lor distingem: conflicte de interese – generate de limitarea accesului la resurse
(financiare, materii prime),conflicte de ordin teritorial (intime, personale, sociale, publice), conflicte
de ordin intelectual – declanşate de diferenţele culturale şi de percepţie (de natură politică,
religioasă, ideologică, psiho-senzorială, de muncă – sindicatele) – care sunt greu de conciliat fiind
profunde şi de mare intensitate, conflicte de ordin instrumental – se declanşează datorită unor
modalităţi diferite de a înţelege atingerea obiectivelor (căi, mijloace, metode), conflicte de ordin
afectiv – a căror desfăşurare depinde de personalitatea celor implicaţi, de sensibilitatea, de
capacitatea de comunicare a acestora, etc., şi conflicte mixte – care întrunesc caracteristicile mai
multor conflicte enunţate mai sus.
În cadrul conflictelor intra-sociale trebuie amintite raporturile sociale care nu poartă
denumirea propriu-zisă de „conflict”:
 Concurenţa care, aşa cum remarcă şi K.E. Boulding „există atunci când toate
poziţiile potenţiale a două unităţi de comportament sunt incompatibile”. Aşa cum s-a reţinut şi în
literatura de specialitate, definiţia este pur obiectivă şi nu implică nici un raport social, nici o

34
V. Aubert, Competition and dissensus: Two types of conflict and of conflict resolution. Journal of Conflict
Resolution, 7, 1963, pp. 26-42.
35
Şt. Boncu, op. cit., p. 21.
36
D. Druckman, K. Zechmeister, Conflict of interest and value dissensus. Human Relations, 23, 5, 1970, pp. 431-438.
37
E. A. Botezat, E. M. Dobrescu, M. Tomescu, op. cit., p. 163.

13
intenţie a actorilor. Autorul merge mai departe făcând o paralelă între concurenţă şi conflict, acesta
din urmă fiind „o situaţie concurenţială în care părţile sunt conştiente de incompatibilitatea
poziţiilor potenţiale ale acestora şi în care fiecare parte doreşte să ocupe o poziţie care este
incompatibilă cu ceea ce îşi doreşte cealaltă parte”. Această definiţie are meritul de a sublinia că nu
poate exista conflict fără actori sau fără raporturi sociale.38
 Tensiunea. Nu se poate discuta despre conflict atunci când elementele unui sistem se
află în tensiune. Spre exemplu există tensiune între generaţii, însă nu trebuie să existe în mod
necesar un conflict.39
 Puterea nu este capacitatea actorului de a impune celorlalţi comportamente conforme
intereselor personale, ci este capacitatea de a domina raporturile sociale.
Orice societate stratificată, cunoaşte tensiuni. Nu va cunoaşte însă conflicte, în adevăratul
sens al cuvântului, decât în măsura în care între păturile societăţii există un raport de dominaţie. În
acest context, societatea poate fi percepută fie prin intermediul raporturilor inter-sociale în „teoria
jocurilor”, fie prin mecanismul de integrare socială. În tradiţia darwinismului social, societatea este
percepută ca fiind dominată de concurenţă şi de selecţia naturală, sau este definită în tradiţia
intelectuală ca fiind un sistem de statute şi de roluri în care actorii se adresează unui întreg de
reguli, de norme şi de valori care definesc comportamentele normale.40
Conflictele inter-sociale par să ia locul conflictelor intra-sociale. Conflictele politice sau
imperialiste se diferenţiază de conflictele sociale tradiţionale. Noţiunea de conflict care şi-a pierdut
cu timpul unitatea şi sensul, a fost readusă în atenţie de către autori precum A. Coser sau R.
Dahrendorf ca o completare a „analizei funcţionaliste fondată pe integrarea sistemului social”. 41
În funcţie de efectele conflictului, acesta poate fi pozitiv sau negativ. Conflictul pozitiv este
acela care prin natura sa are efecte pozitive, fiind propice schimbării, reexaminării strategiilor,
refacerii listei de priorităţi şi stimulator al creativităţii. În abordarea din perspectivă integrativă,
conflictele sunt considerate a avea o latură binefăcătoare, constructivă. Abordarea integrativă
presupune minimalizarea potenţialului distructiv al conflictului. Conflictul negativ este cel ale cărui
efecte sunt neproductive. Modul de abordare al conflictului este negativ când părţile implicate
percep situaţia ca fiind ceva incomod, inevitabil cu repercusiuni negative, în special datorită lipsei
de comunicare fondată pe opinii diferite, percepţii diferite, prejudecăţi, gândiri stereotipe, etc. 42

38
K. E. Boulding, Conflict and Defence, New York, 1962, reed. Univ. Press of America, Lanham, (Md.), 1988.
39
Albin Michel, Dictionnaire de la Sociologie, Encyclopaedia Universalis, Paris, 1998, p. 143.
40
Idem.
41
A. Coser, The functions of Social Conflict, New York, 1956; R. Dahrendorf, Soziale Klassen und Klassen – Konflikt
in der industriallen Gesellschaft, Tübingen, 1957 (Classes et Conflits de classe dans la société industrielle, Mouton,
1972; Albin Michel, op. cit., p. 144.
42
E. A. Botezat, E. M. Dobrescu, M. Tomescu, op. cit., pp. 38-39, 162.

14
De asemenea, în funcţie de nivelul la care se desfăşoară, conflictele sunt: interioare şi
sociale. Conflictul interior, între două sentimente contradictorii sau „conflictul cu noi înşine” este –
în opinia lui Ch. Thuderoz – un conflict intra individual sau o „disonanţă” (de la discordo – „a fi în
dezacord” – „sufletul în dezacord cu el însuşi” – aşa cum arăta Cicero în lucrarea „De finibus”). În
sens sociologic însă, conflictul presupune existenţa unei alte persoane, fiind la fel ca şi negocierea,
o „activitate cu mai mulţi figuranţi”, în care fiecare îşi orientează comportamentul în funcţie de
comportamentul altora. Dintre teoriile psihologiei sociale care se ocupă de dinamica conflictuală
menţionăm teoria disonanţei cognitive care tratează starea conflictuală pe care o trăieşte individul
atunci când două cogniţii ale sale se află în disonanţă creând tensiuni interioare. 43 La aceasta se
adaugă şi tipologia conflictelor interne propusă de Kurt Lewis în 1935. Potrivit acestuia, există trei
tipuri fundamentale de conflict intern: conflictul abordare – abordare, conflictul evitare – evitare şi
conflictul abordare – evitare.44
 Conflictul abordare – abordare este cel mai simplu tip de conflict interpersonal.
Acest tip de conflict apare atunci când o persoană aspiră la realizarea a două deziderate, ambele cu
valoare pozitivă, însă datorită faptului că acestea se exclud reciproc, persoana este pusă în situaţia
de a alege. Ceea ce ridică gradul de dificultate a deciziei o reprezintă valoarea pozitivă a
dezideratelor personale. Însă şansele de realizare a unuia sau altuia dintre acestea creşte
proporţional cu apropierea de unul sau altul dintre ele. Apropierea este generată de impulsul interior
– exteriorizare a unei necesităţi interne care devine prioritară. Exemplul cel mai potrivit care s-a dat
în literatura de specialitate pentru ilustrarea acestui tip de conflict este acela al „măgarului lui
Buridan care ezită la infinit între găleata cu apă şi grămada de fân”. Dacă măgarul ar face un pas
spre grămada de fân, motivaţia de a mânca ar prevala faţă de cea de a se adăpa, lucru care ar rezolva
conflictul, căci odată sătul, acesta s-ar întoarce spre apă pentru a se adăpa.
 Conflictul evitare – evitare care apare atunci când persoana trebuie să facă o alegere
între două situaţii neplăcute, ambele cu valoare negativă. Pe măsură ce persoana se apropie de
împlinirea uneia dintre ele, conflictul dar şi starea de indecizie se amplifică. Un exemplu potrivit
pentru a arăta un astfel de conflict îl constituie cazul nefericit copilului care la divorţul părinţilor i
se cere să aleagă între unul dintre aceştia.
 Conflictul abordare - evitare se caracterizează prin aceea că este generat de un singur
scop care are pentru persoana în cauză, în acelaşi timp, atât valoare negativă, cât şi valoare pozitivă.
Acest tip de conflict este întâlnit cu precădere în viaţa de zi cu zi. A-ţi petrece seara cu prietenii
reprezintă o situaţie plăcută, generatoare de relaxare, însă aceasta poate fi în acelaşi timp cauzatoare

43
L. Festinger, A theory of cognitive dissonance, Stanford University Press, Stanford, 1957.
44
Ştefan Boncu, op. cit., pp. 17-19.

15
de oboseală pentru persoana în cauză care în virtutea programului de muncă matinal, ar putea să
aibă mici neplăceri din această cauză. Unii dintre autorii care au cercetat fenomenul se referă la
acest tip de conflict ca fiind unul „între două eu-ri”, adică „un conflict între două componente ale
persoanei” sau „fenomenul eu-rilor multiple”.45 Potrivit altor opinii de specialitate, deşi se admite
existenţa unei negocieri interne, se consideră că aceasta se desfăşoară în acelaşi timp cu cea externă.
Conflictul interpersonal se rezolvă atât pe calea negocierii externe, însă el poate fi rezolvat şi pe
calea negocierii interne. Adică, negocierea nu reprezintă numai reuşita de a-l face pe celălalt să
ofere ceea ce ţi-ai propus să obţii de la el (negocierea externă), ci şi procesul de decizie intern prin
care cel căruia i se face oferta analizează dacă ceea ce îi oferă partenerul corespunde sau nu
propriilor scopuri (negocierea internă).46
Potrivit lui Morton Deutsch, conflictul intern se află într-o strânsă legătură cu cel social,47
căci orice conflict intern poate fi generator de conflict social. La fel, aşa cum remarca şi J. Gormly
în experimentele sale, conflictul social poate fi a rândul său generator al conflictului intern.48
Conflictul social este definit ca fiind „relaţia antagonică între două sau mai multe unităţi de acţiune,
în care cel puţin una dintre ele tinde să domine câmpul social al raporturilor dintre ele”. Esenţa
conflictului presupune două condiţii aparent opuse: pe de o parte, actorii sau unităţile de acţiune
delimitate care constituie „forţe” abstracte, iar pe de altă parte, interdependenţa acestor unităţi care
constituie elementele sistemului. Autonomia elementelor şi unitatea câmpului social se pot combina
sub diverse forme care pot fi plasate pe o axă astfel: 49
 De o parte a axei se situează actorii reali care prin deciziile luate tind să-şi
maximizeze avantajele fie prin urmărirea raţională a unui interes economic, fie prin consolidarea
propriei integrări, fie printr-un alt proces. Câmpul actorilor aflaţi în conflict se defineşte astfel din
punct de vedere material. Punctul forte al acestui tip de conflict – conflictul inter-social – îl
constituie rivalitatea indiferent de natura actorilor – indivizi, grupuri sau colectivităţi.
 De cealaltă parte a axei se situează conflictele care se definesc prin unitatea grupului
social – conflictele inter-sociale. În acest caz conflictul este contradicţia inerentă a sistemului. În

45
M. Bazerman, Ann Tenbrunsel, K. Wade-Benzoni, Negotiating with yourself and losing: Making decisions with
competing internal preferences, Academy of Management Review, 23, 2, 1998, pp. 225-241. Potrivit acestor autori,
„eu-l obligaţie” negociază cu „eu-l dorinţă”, proces asemănător cu negocierea interpersonală, căci la fel ca şi conflictul
social, conflictul psihic se rezolvă prin negociere.
46
J. S. Brett, Stairway to heaven,: An interlocking selfregulation model of negotiation, Academy of Management
Review, 24, 3, 1999, pp. 435-452. Acesta este de părere că „înţelegerea de către negociator a propriilor ierarhii de
standarde are o importanţă crucială în negociere. A determina partenerul să-şi schimbe oferta nu constituie singura
modalitate de rezolvare a conflictului în negociere. Ţinta negocierii este realizarea propriilor standarde şi nu ceea ce se
poate obţine de la partener” – p. 447.
47
M. Deutsch, Fifty years of conflict, în L. Fastinger (edit.), Retrospection on social psychology, Oxford University
Press, New York, 1980.
48
J. Gormly, A comparison of predictions from consistency and affect theories for arousal during interpersonal
disagreement, Journal of Personality and Social Psychology, 30, 5, 1974, pp. 658-663.
49
Albin Michel, op. cit., p. 142.

16
acest context, putem discuta despre conflictul de clasă care desemnează ansamblul raporturilor
sociale prin care se definesc actorii – care pot să fie mai mult sau mai puţin evidenţiaţi şi conştienţi
de propriul interes. Aşa cum se remarcă şi în literatura de specialitate, actorii nu pot fi definiţi ca
entităţi independente care se află în concurenţă pentru însuşirea anumitor bunuri sociale.
O altă definiţie a conflictului social o întâlnim şi la autorii James Wall şi Michael Blum care
sunt de părere că acesta reprezintă „interacţiunea dintre părţile ce exprimă interese opuse”.50 În
contextul definirii conflictului social s-a pus problema diferenţierii acestuia de ceea ce reprezintă
competiţia. O serie de autori, printre care şi Şt. Boncu sunt de părere că în virtutea sinonimiei care
există între cele două noţiuni, acestea reprezintă unul şi acelaşi lucru.51 Marton Deutsch este însă de
părere că suprapunerea totală a celor doi termeni ar constitui o eroare, deoarece competiţia
reprezintă un anumit tip de conflict, neconfundându-se în întregime cu acesta, putând exista
conflicte în care există competiţie şi conflicte în care aceasta lipseşte. 52 Alţi autori însă nu consideră
utilă distincţia făcută de Deutsch justificându-şi atitudinea pe considerentul că competiţia ţine de
motivaţia socială, iar conflictul izvorăşte din incompatibilitatea acţiunilor sau a scopurilor. Ne
raliem însă opiniei exprimate de Deutsch considerând la rândul nostru că trebuie făcută distincţie
între cele două noţiuni. În acest sens îl amintim şi pe K. Davis care arată că în fapt „competiţia
funcţionează după reguli ale jocului cărora competitorii trebuie să li se conformeze şi că în spatele
acestor reguli, justificându-le şi menţinându-le, se găseşte un set de valori superioare intereselor
pentru care se intră în competiţie (…) Regulile competiţiei limitează mijloacele ce pot fi utilizate.
(…) Când competiţia încalcă aceste reguli se transformă ea însăşi în conflict”.53 Competiţia este
definită ca fiind o formă de interacţiune între persoane, grupuri, unităţi populaţionale mari (state sau
uniuni interstatale), care constă în eforturile acestora de a atinge un obiectiv care este indivizibil sau
care este tratat ca atare. Actorii implicaţi în competiţie sunt preocupaţi de obţinerea rezultatului
dorit şi foarte puţin sau chiar deloc, de caracteristicile şi comportamentul rivalilor. Dintr-o
perspectivă sociologică largă însă competiţia nu presupune întotdeauna conştiinţa existenţei
concurenţilor sau a opoziţiei faţă de ei, şi cu atât mai mult nu presupune elaborarea unor strategii de
către competitor care să limiteze acţiunile celorlalţi competitori. Un exemplu de competiţie îl
constituie examenul de bacalaureat în care fiecare elev urmăreşte promovarea acestuia cu note mari,
însă elevii intre ei nu se află în conflict. Astfel, competiţia se deosebeşte clar de conflict, deşi
„uneori aceasta poate degenera în conflict şi violenţă”.54

50
J. A. Wall, M. W. Blum, Negotiations, Journal of Management, 17, 2, 1991, pp. 273-303.
51
Ştefan Boncu, op. cit., p. 20.
52
M. Deutsch, The resolution of conflict, Yale University Press, New Haven, 1973.
53
Kingsley Davis, Human Society, Macmillan Company, New York, 1949.
54
E. A. Botezat, E. M. Dobrescu, M. Tomescu, op. cit., p. 31.

17
2.4. Câmpul conflictului. Kurt Lewis consideră că forma cea mai simplă a conflictului este
aceea care plasează actorul între doi stimuli care fie se echilibrează reciproc, fie se contrazic. Deşi
se poate susţine că în această situaţie nu există conflict pentru că nu există decât un actor, analiza
conflictului se poate opri asupra comportamentului actorului într-un câmp vectorial. Pe baza
analizei făcute de K. Lewis se pot distinge patru tipuri de situaţii conflictuale:55
1. tipul „atracţie – atracţie” – echilibru extrem de instabil (Figura 6),
2. tipul „atracţie – respingere”,
3. tipul „respingere – respingere”,
4. tipul „dublei atracţii – respingere” – cel mai complex. În cadrul acestui tip de conflict actorul
se găseşte între două obiective care îl atrag, dar pe care le respinge în acelaşi timp.
Figura 6 – Situaţia conflictuală de tipul „atracţie-atracţie”56

Forţa tendinţei de modificare

Gradul de respingere

E – punct de echilibru al conflictului

Gradul de atracţie

Distanţa scopului

Experimentele de laborator efectuate de Neal E. Miller au demonstrat că panta gradului de


respingere este mai mare decât cea a gradului de atracţie. Există însă un punct (E) de echilibru al
conflictului. Dacă actorul se apropie prea mult de scop, forţele de respingere cresc mai rapid decât
cele de atracţie şi îl trimit spre punctul de echilibru. Câteodată, actorul modifică înălţimea uneia
dintre cele două linii, ridicând-o pe cea care defineşte gradul de atracţie şi o coboară pe cealaltă,
astfel încât punctul de echilibru se deplasează. Pentru Miller diferenţa între cele două grade se
explică prin faptul că atracţia este o necesitate a cărei forţă depinde de actorul însuşi, în timp ce
repulsia provine din obiect şi drept urmare creşte mai repede, pe măsură ce distanţa actorului faţă de
obiect se diminuează. Această analiză trebuie completată, pentru că actorul aflat în această situaţie

55
K. Lewis, A Dynamic Theory of Personality, New York, 1935; Idem, Resolving Social Conflicts. Selected Papers on
Group Dynamics, New York, 1948; Albin Michel, op. cit., pp. 144-145.
56
Fugură adaptată după Albin Michel, op. cit., p. 145.

18
conflictuală caută să o modifice deplasând scopul, mecanism scos deja în evidenţă de către Freud. 57
Trebuie deci să se ţină seama de gradul de similitudine a scopurilor modificate în raport cu scopul
iniţial, înainte de a se trece la determinarea punctului de echilibru al conflictului.58
Pornind de la această analiză, putem să abordăm noţiunea complexă de câmp conflictual
definită prin prisma raporturilor dintre mai mulţi actori. K. E. Boulding porneşte de la actor,
reprezentat ca unitate de comportament (individual sau colectiv) care caută să se plaseze în cea mai
bună situaţie posibilă în interiorul anumitor limite care îi restrâng capacitatea de mişcare. De
exemplu, un individ poate să îşi dorească să-şi petreacă vacanţa într-un loc însorit, însă resursele
sale financiare nu îi permit să meargă nici în Maroc şi nici în Grecia. Doi actori pot să perceapă
câmpurile lor de acţiune întretăiate. Dacă un punct din această zonă de întretăiere nu poate fi ocupat
în mod simultan de către ambii, atunci apare conflictul. În Figura 7 se trasează limitele acţiunii
posibile a fiecăreia dintre părţi A1 şi A2 şi s-au indicat cu linie punctată limitele în interiorul cărora
este imposibilă regăsirea în mod simulat a ambilor actori. Aria de conflict este „rbpra”. Conflictul
nu apare decât dacă liniile care reunesc punctele câmpului posibil cel mai valorizat de către actori
trec de această zonă delimitată punctat. Această analiză conduce la distincţia fundamentală între
zona de conflict şi zona de schimb. Există puncte de la care cei doi actori pot să se deplaseze înspre
alte puncte găsindu-şi reciproc avantajele. Dimpotrivă, există puncte de la care mişcările
avantajoase pentru ambele părţi sunt imposibile, lucru arătat în Figura 8.59
Figura 7 - Aria de conflict60

p
rb

ra

A2
A1

57
S. Freud, Métapsychologie, Paris, 1968.
58
N. E. Miller, Experimental Studies of Conflict, în J. M. V. Hunt, Personality and the Behaviour Disorders, I, New
York, 1944; S. Freud, op. cit., (art. 1915 în special); în Albin Michel, op. cit., p. 145.
59
K. E. Boulding, op. cit.; Albin Michel, op. cit., p. 146.
60
Figură adaptată după Albin Michel, op. cit., p. 146.

19
Figura 8 – Aria de conflict61

4 4
3 3
2 2
B1 B2
(K)
L K E

(K) L

În cazul prezentat în Figura 8, se iau doi actori B1 şi B2 în jurul cărora se formează cercuri
care indică progresul nivelului dorinţelor lor. Considerăm un punct ridicat la nivelul 4 pentru ambii
actori şi la care aceştia se întâlnesc (pct. K). În acest punct există un conflict, însă dacă actorii se
deplasează înspre pct. L, actorul B1 câştigă şi obţine obiectul plasat pe poziţia a III-a, iar nu pe
poziţia a IV-a; B2 nu pierde nici el, pentru că acest punct se situează la pct. K pe linia punctată în
poziţia a IV-a. Dacă observaţia se extinde, se poate observa că zona KCE este o zonă de schimb.
Punctele situate pe axa B1-B2 nu permit nici o deplasare fără pierderi pentru una dintre părţi şi în
consecinţă nu aparţin nici unei zone de schimb.62
2.5. Analiza dinamicii conflictului. Analiza statică a conflictului conduce la analiza
dinamică a acestuia prin intermediul interacţiunilor, adică al reacţiilor actorului B1 la mişcarea
actorului A şi invers. Ansamblul reacţiilor formează un proces. Avem două axe ortogonale (Figura
9), una reprezentând atitudinile lui A faţă de B (de la atitudini Fa – favorabile, până la atitudini
ostile – Oa) trecând prin neutralitate (0), iar cealaltă atitudinile lui B faţă de A (de aceeaşi manieră –
Fb şi Ob). Linia MaA indică gradul de ostilitate sau de prietenie a lui A faţă de B pentru fiecare
atitudine a acestuia din urmă. Linia MbB indică de asemenea variaţia de atitudini a lui B faţă de A
în funcţie de atitudinea lui A faţă de B. Punctul B este punct de echilibru. Dacă unul dintre actori
manifestă, la un moment dat, o ostilitate crescută sau scăzută faţă de adversarul său, un joc al
forţelor tinde să le aducă în pct. E – care este deci un punct stabil de echilibru.63

61
Idem.
62
K. E. Boulding, op. cit.; Albin Michel, op. cit., p. 146.
63
K. E. Boulding, op. cit.; Albin Michel, op. cit., pp. 146-147.

20
Figura 9 – Dinamica unui conflict64
Ob A
B

Fa Oa
0

Mb

Ma
Fb

2.6. Etapele conflictului. Conflictele sunt deci procese dinamice, prin natura lor, aflate în
continuă evoluţie ca nivel al intensităţii. Intensitatea reprezintă o caracteristică esenţială a
conflictului. În funcţie de nivelul de intensitate al conflictului se stabileşte modalitatea de
soluţionare a acestuia: negociere, mediere (pentru conflictele cu o intensitate scăzută), arbitraj,
justiţie (pentru conflictele de mare intensitate). Jacob Bercovitch şi Allison Hudson sunt de părere
că intensitatea unui conflict depinde de severitatea conflictelor anterioare dintre părţi, de nivelul
emoţiilor de furie şi ură, de tipul temelor şi de percepţiile negative ale părţilor.65 Nu credem că
această enumerare a izvoarelor intensităţii este una limitativă. Ne raliem acestei opinii, cu
precizarea că izvorul intensităţii conflictului diferă de la caz la caz, o înrâurire hotărâtoare asupra
acestuia având-o tipul de personalitate al persoanelor implicate în conflict. Pe de altă parte, credem
că mai multe izvoare dintre cele menţionate pot să constituie în acelaşi timp punctul hotărâtor al
intensităţii unui conflict. De-a lungul timpului, analiştii au descris modelul de dezvoltare a
conflictului în limita a cinci etape: dezacordul, confruntarea, escaladarea, de-escaladarea şi
rezolvarea.66
1. Dezacordul – debutează prin simple neînţelegeri, divergenţe minore, diferenţe de gândire în
cadrul unui grup. Toate acestea, la început nesemnificative, se pot transforma în conflicte reale dacă
nu sunt controlate în timp.

64
Figură adaptată după Albin Michel, op. cit., p. 147.
65
J. Bercovitch, A. Hudson, Why do they do it like this? An analysis of the factors influencing mediation behavior in
international conflicts, Journal of Conflict Resolution, 44, 2, 2000, pp. 170-202.
66
E. A. Botezat, E. M. Dobrescu, M. Tomescu, op. cit., pp. 57-59.

21
2. Confruntarea – reprezintă adâncirea diferenţierilor dintre indivizi, în cadrul unui grup sau
clase sociale. Aceste diferenţieri sunt percepute de către părţi ca importante, şi drept urmare,
ameninţă unitatea grupului. În această etapă, fiecare parte îşi susţine în mod justificat poziţia şi
subliniază erorile din gândirea celeilalte părţi, încercând atragerea, pe baza argumentelor aduse, a
adversarului de partea sa. Când acţiunea de persuasiune devine exagerată, aceasta poate – datorită
stării emoţionale – deveni agresivă. Intensitatea comunicării scade şi atmosfera devine tensionată,
apărând necesitatea găsirii unei soluţii.
3. Escaladarea – este etapa în care conflictul atinge punctul culminant. În literatura de
specialitate s-a susţinut că escaladarea conflictului „distruge normele reciprocităţii pozitive”
înlocuindu-le cu unele de tip negativ. Comportamentul concurenţial devine exagerat, iar tensiunile
şi ostilităţile dintre părţi sunt scăpate de sub control.
4. De-escaladarea conflictului este etapa în care părţile se orientează spre găsirea modalităţilor
de soluţionare a conflictului, fie prin intervenţii legale de tip instituţional, fie prin stimularea
comunicării deschise dintre părţi (negociere, compromis), fie prin „captarea bunăvoinţei părţii
adverse” prin intervenţia terţului în conflict (mediator, moderator, facilitator, diplomat, sfătuitor,
conştientizator, judecător, expert, arbitru, etc.). Scopul parcurgerii acestei etape este acela de
refacere a interacţiunii sociale.
5. Rezolvarea – este etapa care încheie conflictul dacă părţile adverse îl apreciază prin funcţia
sa pozitivă – interactivă pentru unitatea şi pacea socială. În caz contrar, rezolvarea conflictului este
una provizorie, generatoare a unui echilibru precar, fondat pe forţă şi generator de conflict viitor.
2.7. Soluţionarea conflictelor. Deşi oamenii îşi rezolvă dintotdeauna conflictele, rezolvarea
acestora ca domeniu unic este relativ nou. Se consideră că punctul de pornire ale acestui domeniu
datează din perioada dintre cele două războaie mondiale, când cercetătorii în domeniul relaţiilor
internaţionale şi în alte domenii au început să aplice metode ştiinţifice de investigare a cauzelor şi a
proceselor conflictelor, încercând astfel să dezvolte o cale prin care să se evite escaladarea
conflictelor şi rezultatele distructive ale acestora. Eforturile în acest sens s-au intensificat după cel
de-al Doilea Război Mondial.67 În procesul de soluţionare a conflictelor s-au distins două etape
majore: abordarea conflictului şi managementul acestuia. În ciuda faptului că acestea se confundă în
practică, termenii fiind adesea consideraţi sinonimi, ele sunt diferite. Din analiza ce urmează se
poate observa că etapa managementului conflictului care presupune şi rezolvarea acestuia, include
etapa abordării conflictului, care presupune stabilirea tacticilor şi a tehnicilor ce vor fi folosite în
managementul conflictului.

67
Heidi Burgess, Guy M. Burgess, Encyclopedia of Conflict Resolution, ABC-Clio, Santa Barbara, Denver, Oxford,
1997, p. vii.

22
Abordarea conflictului reprezintă o modalitate de a concepe studierea sau discutarea unui
conflict (tratarea conflictului). În abordarea conflictului, punctul de pornire îl constituie evaluarea
situaţiei: seriozitatea conflictului, urgenţa rezolvării, rezultatul considerat adecvat, puterea de care
dispun cei care pot rezolva conflictul, atu-urile şi slăbiciunile pe care le manifestă cei implicaţi. În
literatura de specialitate au fost descrise diferite moduri de abordare a conflictelor, unele agreate,
altele respinse de practicieni. Stilurile de management al conflictelor propuse au fost ulterior
clasificate după cum urmează:68
 Părţile evită să discute interesele lor divergente – evitarea - când părţile au un grad
scăzut de motivaţie, atât pentru sine, cât şi pentru celălalt;
 Una din părţi renunţă la susţinerea propriilor interese – obligarea – este rezultatul
preocupării scăzute pentru sine, dar accentuate pentru celălalt;
 Utilizarea puterii, iar partea cea mai puternică are câştig de cauză (este învingătoare)
– dominarea sau lipsa interesului pentru celălalt;
 Fiecare parte cedează parţial, ajungându-se la un compromis – compromisul – care
arată preocuparea moderată atât pentru sine, cât şi pentru oponent;
 Strategia dublei victorii în care sunt analizate motivele care au stat la baza declanşării
conflictului; se defineşte problema şi se caută soluţii convenabile pentru ambele părţi implicate în
conflict – integrarea – care se foloseşte când există preocupare atât pentru sine, cât şi pentru celălalt.
Într-o altă opinie modalităţile de abordare a conflictelor în vederea soluţionării acestora
sunt:69
 Acomodarea – se caracterizează prin adaptarea la situaţia conflictuală şi deprinderea
cu noile condiţii. O asemenea abordare este potrivită pentru un termen scurt şi este specifică
conflictelor de intensitate scăzută.
 Aplanarea – reprezintă acţiunea de a face să dispară neînţelegerile. Se face prin
diverse modalităţi: ajutarea părţilor aflate în conflict să vadă problemele dintr-o perspectivă corectă;
descoperirea şi analizarea sentimentelor şi opiniilor celeilalte părţi implicate în conflict. În cazul
abordării conflictului prin aplanare se recomandă adoptarea unei stări de veghe pentru a se putea
interveni în cazul creşterii intensităţii conflictului.
 Competiţia – reprezintă acea modalitate de abordare a conflictului în care fiecare
parte implicată se străduieşte să câştige ceea ce pierde cealaltă, angajându-se într-o competiţie
„învingător – învins”. Potrivit opiniei de specialitate, în cazuri extreme, una dintre părţi îşi satisface

68
R. R. Blake, J. S. Mouton, The managerial grid, Gulf, Houston, 1964 - cu privire la cele cinci tipuri de soluţionare a
onflictelor ; A. Rahim, A measure of styles of handling interpersonal conflict, Academy of Management Journal, 26,
1983, pp. 368-376; Şt. Boncu, op. cit., pp. 22-23.
69
E. A. Botezat, E. M. Dobrescu, M. Tomescu, op. cit., pp. 3-6.

23
interesele prin suprimarea completă a intereselor celeilalte părţi. Se reţine de asemenea că în cadrul
unei competiţii câştigă doar una dintre părţi, fapt care duce la apariţia unor conflicte similare în
viitor.
 Comanda autoritară – se caracterizează prin folosirea autorităţii de către una dintre
părţile aflate în conflict. Se reţine că în principiu, această modalitate de abordare a conflictului se
utilizează de către persoana/partea aflată la un nivel ierarhic superior, care îşi impune „soluţia”.
Comanda autoritară reprezintă însă sursă viitoare de conflicte.
 Compromisul – este bazat pe concesii reciproce. Acesta este utilizat în acele situaţii
în care, pentru restabilirea echilibrului, fiecare parte dă şi obţine ceva de valoare. Cu toate acestea,
practica demonstrează că satisfacţia redusă rezultată din compromisul părţilor aflate în conflict,
constituie sursă de conflicte în viitor.
 Ignorarea – reprezintă o manieră pasivă de abordare a conflictului şi se caracterizează
prin faptul că părţile consideră conflictul ca fiind inexistent. Această modalitate prezintă riscul
major că în cazul escaladării conflictului părţile sunt puse într-o situaţie delicată.
 Rezolvarea – prezintă o modalitate eficientă de abordare a conflictului deoarece
părţile aleg să se confrunte direct cu problemele care constituie sursa acestuia. Problemele se
discută deschis, iar de obicei se alege soluţia de tipul „câştig – câştig”. Există mai multe modalităţi
de rezolvare a conflictului: negocierea, medierea, arbitrajul şi justiţia.
 Abordarea „hard” a conflictelor – este modalitatea de concepere a tratării
conflictelor care se bazează pe iniţiativă. Acest tip de abordare presupune: referirea la obiective, la
norme flexibile; implicare în rezolvare; exprimarea sentimentelor şi a părerilor; promovarea
intereselor pe baza unor criterii clare, bine definite; evitarea ameninţărilor; concilierea; arbitrajul; şi
mediere. Se consideră că metoda „hard” conduce la soluţionarea conflictului pe termen lung, tocmai
datorită modalităţii complexe de abordare pe care o presupune.
 Abordarea „soft” a conflictelor– reprezintă acea modalitate de abordare a conflictului
care are la bază „aşteptarea”. La rândul său, acest tip de abordare presupune: referirea la proceduri,
la norme fixe; constrângere; evitare, neglijare temporară; apelul la sentimente mai bune; şi
ascunderea sentimentelor şi a părerilor părţii adverse. Spre deosebire de metoda „hard”, metoda
„soft” nu este considerată suficient de eficientă deoarece nu se axează pe adevăratele cauze ale
conflictului. Prin această metodă conflictele sunt soluţionate de o manieră aparentă, căci ulterior are
loc, aproape întotdeauna, o acutizare silenţioasă a conflictului.
În acest context, operaţiunea de management a conflictelor reprezintă ansamblul activităţilor
de rezolvare a conflictelor. Una dintre cele mai importante căi de abordare a managementului
conflictelor amintită în literatura de specialitate este: teoria jocurilor. Această teorie se ocupă cu

24
analiza faptelor în urma cărora apar învingătorii şi învinşii, urmărind găsirea mijloacelor prin care
se poate ajunge la un rezultat benefic pentru ambele părţi. Managementul conflictelor este o
activitate care furnizează participanţilor informaţii despre: problema cu care se confruntă;
concentrarea asupra problemelor, nu asupra persoanelor implicate; ascultarea intereselor şi nevoilor
adversarilor; respectarea celor implicaţi şi a opiniilor exprimate de aceştia; găsirea opţiunilor pentru
rezolvarea conflictului; selectarea opţiunilor prin înţelegere reciprocă; asumarea responsabilităţii
comportamentului propriu; realizarea înţelegerii şi punerea acesteia în practică. E. A. Botezat, E. M.
Dobrescu şi M. Tomescu fac distincţie între abordarea conflictului şi managementul acestuia. În
acest sens autorii au identificat cinci modalităţi de management al conflictelor: retragerea,
aplanarea, constrângerea, compromisul, confruntarea. Pentru rezultate optime se recurge la
confruntare urmată de aplanare. Compromisul şi constrângerea reprezintă soluţii extreme, deoarece
soluţionarea neacceptată consensual, reprezintă o rezolvare a conflictului pe termen scurt. 70 Mai
menţionăm că de cele mai multe ori, pentru obţinerea unor soluţii optime, s-a optat pentru
amalgamarea stilurilor în cadrul procedurii de soluţionare a unui conflict.71
Pentru a putea trece la abordarea unui conflict şi la managementul acestuia trebuie să avem
în vedere câteva consideraţii referitoare la „tipologia conduitelor”. K. Boulding a format conceptele
de bază şi a construit o tipologie celebră a conduitelor faţă de celălalt. Dacă simplificăm la
maximum atitudinile posibile ale părţilor una faţă de cealaltă, calificându-le fie amicale, fie ostile,
putem distinge următoarele tipuri de conduite:72 tipul „yogi” – care răspunde amical şi constant,
oricare ar fi reacţia celuilalt. Dacă doi „yogi” interacţionează aceştia nu pot să se intersecteze decât
în aria în care ambii sunt amicali. Acest caz prezintă un interes scăzut deoarece nu se poate discuta
despre o intersectare variabilă, atitudinea fiecărui actor fiind una constantă; tipul „sfânt-ului” –
acesta răspunde celuilalt tot printr-o atitudine amicală, însă această atitudine este cu atât mai
puternică, cu cât reacţiile sunt mai vizibile, fie acestea amicale sau ostile (Figura 10); tipul
„publican-ului”, care răspunde binelui prin bine şi răului prin rău. Linia curbă trece prin neutralitate
(0) – Figura 11 – sub formă de „S”; tipul „demonic” este opusul „sfântului”. Acesta răspunde
întotdeauna prin ostilitate, cu atât mai mult cu cât adversarul acţionează mai ferm, fie printr-o
atitudine amicală, fie ostilă; şi tipul „pescar-ului” – acţionează ca un „sfânt”, însă porneşte de la un
anumit nivel de ostilitate.
Figura 10 – Tipul „Sfânt-ului”73

70
E. A. Botezat, E. M. Dobrescu, M. Tomescu, op. cit., p. 90.
71
Combinaţii pozitive au rezultat între compromis şi integrare. Între evitare şi integrare există însă incompatibilitate –
E. Van de Vliert, M. C. Euwema, S. E. Huismans, Managing conflict with a subordinate or a supervisor: Effectiveness
of conglomerated behavior, Journal of Applied Psychology, 80, 2, 1995, pp. 271-281.
72
Albin Michel, op. cit., p. 147.
73
Figură adaptată după Albin Michel, op. cit., p. 147.

25
Ob

Fa Oa
0

sfântul
Fb

Dacă toate liniile curbe ale tipurilor enunţate mai sus sunt plasate în Figura 11 se poate
observa că punctele de întâlnire sunt extrem de variate, iar în anumite cazuri se formează un conflict
veritabil, definit ca punct de echilibru situat în zona dublei ostilităţi. Mulţi autori, printre care şi G.
B. Richardson, remarcă faptul că rezultatele experimentelor lui Boulding sunt deseori contestabile,
iar limitele acestora sunt marcate îndeosebi de sursele economice utilizate. În susţinerea punctului
său de vedere, Richardson porneşte de la ideea că pentru a avea un conflict veritabil trebuie să
existe cel puţin doi actori care au un câmp de acţiune comun. Câmpul conflictual nu poate fi redus
la interes sau la atitudinile care definesc conduita actorilor. Chiar şi atunci când este vorba despre
conflictele interpersonale, diferenţa dintre concurenţă şi conflict ţine de definirea independentă a
cadrului de interacţiune faţă de relaţia dintre actori (în cazul concurenţei). Acesta corespunde de
exemplu unei pieţe în care se întâlnesc şi se confruntă oligopolii. Dimpotrivă, în cazul conflictului,
interacţiunea reprezintă un sistem de raporturi sociale, adică mai mult decât un cadru social.74

Figura 11 – Tipologia conduitelor75

Ob

diavolul

Fa O
0 a

Pescarul pocăit

publicain

Fb
sfântul

74
Albin Michel, op. cit., pp. 147-148.
75
Figură adaptată după Albin Michel, op. cit., p. 148.

26
În literatura de specialitate s-au conturat însă şi alte opinii referitoare la tipologia
conduitelor. În acest sens amintim: tipul lucid, tipul manipulator, tipul naiv şi tipul onest. Dacă se
recurge la o combinare a acestora rezultă alte patru tipuri de conduite: tipul machiavelic care este
lucid şi manipulator, tipul jucător care este manipulator şi naiv, tipul „omului mărinimos” care este
naiv şi onest, şi tipul realist care este onest şi lucid. În funcţie de interesul manifestat pentru
soluţionarea conflictului pe cale amiabilă se conturează o altă tipologie a conduitelor, astfel: tipul
filantropului care este un bun consilier, dar nu este statornic; tipul „soluţiilor” care este un bun
strateg, dar este în acelaşi timp un snob; tipul „rutinar” care este descurcăreţ şi şiret; tipul
„locomotivă” care este dinamic, dar agresiv; şi tipul indiferent care este distant şi „anemic”.76
2.8. „Harta conflictului”. „Harta conflictului” este un instrument de ghidare cu ajutorul căruia
se vizualizează mai uşor posibilele soluţii pentru rezolvarea unui conflict. O astfel de „hartă” a fost
imaginată de Helena Cornelius şi Shoshana Faire cu rolul de a soluţiona conflictele şi de a preveni
apariţia acestora. În opinia exprimată de aceşti autori, „harta conflictului” cuprinde: fapte, acţiuni,
aspiraţii, temeri. Întocmirea acesteia presupune urmarea a trei etape:77
1. definirea problemei,
2. gruparea participanţilor în funcţie de interesele pe care le urmăresc,
3. identificarea nevoilor şi a temerilor reale ale părţilor.
În literatura de specialitate au fost identificate mai multe modele potenţiale ale hărţilor
conflictelor. Scopul acestora este în primul rând de a-i ajuta pe practicieni să diagnosticheze şi să
intervină într-un conflict. Fiecare model aduce cu sine o abordare diferită a problemei. În acest sens
au fost identificate opt astfel de „hărţi”: a cercului conflictual, a triunghiului satisfacţiei, a frontierei,
„harta” interes/drepturi/putere, a dinamicii încrederii, a dimensiunilor, a stilului social şi a barierei
emoţionale. În cele ce urmează vom face o trecere în revistă a fiecăruia dintre aceste modele de
„hărţi”.78
1. „Harta” cercului conflictual (Figura 12). Acest model diagnostichează cauzele şi stabileşte
categoriile de cauze care stau la baza unui conflict. Au fost identificate şase categorii de astfel de
cauze: Valori, Relaţii, Stări, Date şi Structura. Aplicarea modelului este benefică întrucât acesta
oferă sugestii concrete despre felul în care se abordează fiecare categorie de cauze în vederea
rezolvării conflictului.79

76
Liviu-Petru Zăpârţan, Negocierile în viaţa social-politică, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2007, pp. 159-163.
77
E. A. Botezat, E. M. Dobrescu, M. Tomescu, op. cit., p. 74.
78
Gary T. Furlong, The conflict resolution toolbox. Models and Maps for Analyzing, Diagnosing and Resolving
Conflict, Wiley, Canada, 2005, pp. 19-24.
79
Ibidem, p. 21.

27
Figura 12 – „Harta” cercului conflictual80

Relaţii

Valori
Stări

Informaţii

Structura

(Interese)

Categoria valorilor include toate valorile şi credinţele părţilor care au contribuit la naşterea
conflictului. Conflictele de valori sunt adesea foarte aprinse şi personale, cu atât mai mult cu cât
acestea se petrec între părţi ale căror valori diferă. Categoria relaţiilor se referă la experienţele
negative din trecutul uneia dintre părţi care în viziunea acesteia tind să se repete. La rândul lor,
stările acoperă factorii externi unei situaţii, de natură psihologică sau fiziologică, dar care
contribuie la întreţinerea sau la naşterea acestuia. Categoria datelor sau a informaţiilor reprezintă
cheia conflictului. Conflictul informaţional se naşte atunci când părţilor le lipsesc anumite
informaţii despre o anumită stare de fapt sau când informaţiile pe care acestea le au la dispoziţie
sunt incorecte. Un alt tip de conflicte informaţionale se referă la interpretarea greşită sau diferită a
datelor deţinute de părţi. Structura acoperă diferite tipuri de situaţii: resursele limitate – care pot
duce la competiţia dintre părţi (două companii cu resurse limitate); probleme de autoritate – aceste
apar atunci când părţile încearcă să rezolve o anumită problemă, însă nu au autoritate pentru a lua
decizii în acest sens (în mod frecvent, lipsa de autoritate prin contribuţia pe care şi-o aduce la
creşterea furiei şi a frustrării părţilor, poate duce la escaladarea conflictului); structurile
organizaţionale – se referă la naşterea conflictelor organizaţionale, atunci când oameni din diferite
medii ajung să lucreze împreună. Categoria conflictelor de interese se referă la contrarietatea
intereselor părţilor implicate în conflict.81

80
Figură adaptată după Gary T. Furlong, op. cit., p. 21.
81
Gary T. Furlong, op. cit., pp. 29-40.

28
2. „Harta” triunghiului satisfacţiei (Figura 13). Această „hartă” reprezintă o extensiune a
celei a cercului conflictual. În cadrul acesteia are loc adâncirea ariei intereselor, sugerându-se
existenţa a trei tipuri de interese: interese de rezultat, interese procedurale şi interese emoţionale sau
psihologice. Avantajul folosirii acestei hărţi constă în faptul că aceasta oferă strategii specifice
pentru a aborda toate cele trei tipuri de interese în cadrul unei situaţii conflictuale.82
Figura 13 – „Harta” triunghiului satisfacţiei83

Interese
de rezultat

Interese
procedurale

Interese
emoţionale sau
psihologice

Interesele de rezultat se referă la interesele părţilor în cadrul conflictului. Interesele


procedurale se referă la procedura care va fi urmată pentru ca părţile să ajungă la un anumit
rezultat, la cei implicaţi în procesul de rezolvare al conflictului, dar şi la modul în care procesul de
soluţionare al conflictului se desfăşoară. La rândul lor, interesele de natură psihologică sau
emoţională se referă la motivaţia psihologică pe care o au părţile pentru a ieşi învingătoare din
cadrul unui conflict, la dorinţa acestora de a se face auzite în urma conflictului, de îmbunătăţire a
relaţiilor dintre ele, de a se simţi împlinite, etc. Identificarea intereselor părţilor este esenţială pentru
soluţionarea conflictului, cu atât mai mult cu cât aceste sunt în continuă schimbare. Dintre
strategiile identificate în literatura de specialitate şi care sunt recomandate în cadrul acestei abordări
amintim: strategia concentrării pe interesele comune ale părţilor, strategia abordării separate a celor
trei de categorii de interese, strategia pendulării părţilor între cele trei categorii de interese pentru
evitarea impasului.84
3. „Harta” frontierei (Figura 14). Această abordare este similară celei a cercului conflictual,
însă evaluează cauza conflictului din punct de vedere structural şi comportamental, sugerând că la
baza acestuia stă felul în care oamenii interacţionează prin depăşirea frontiere. G. T. Furlong
82
Ibidem, p. 21.
83
Figură adaptată după Gary T. Furlong, op. cit., p. 21.
84
Gary T. Furlong, op. cit., pp. 61-72.

29
porneşte de la viziune că fiecare persoană trăieşte între anumite frontiere care includ: reguli, legi,
principii, contracte, culturi, norme şi limite. În acest context, conflictul izbucneşte atunci când
părţile îşi încalcă reciproc frontierele, când îşi extind aceste frontiere sau când refuză să accepte
autoritatea acestora. Elementele cheie ale frontierelor sunt: standardele definite pentru
comportament (comportament minim acceptabil şi comportament maxim acceptabil); jurisdicţia sau
legitimitatea; autoritatea; şi normele. 85
Figura 14 – „Harta” frontierei86
Comportament Comportament
minim maxim
acceptabil acceptabil

70 km 100 km

Frontiere

Autoritatea

60 km 110 km
Jurisdicţia sau
legitimitatea

4. „Harta scării Interese/Drepturi/Putere” (Figura 15). Aceasta se concentrează pe felul în


care oamenii abordează conflictul, stabilind trei categorii de abordări: abordări bazate pe interese,
abordări bazate pe drepturi şi abordări bazate pe putere.87
Figura 15 – „Harta scării Interese/Drepturi/Putere” 88

Scara rezolvării disputelor

Putere

Drepturi

Interese

Costurile
cresc

85
Ibidem, pp. 22, 90.
86
Figură adaptată după Gary T. Furlong, op. cit., p. 22.
87
Gary T. Furlong, op. cit., p. 22.
88
Figură adaptată după Gary T. Furlong, op. cit., p. 22.

30
5. „Harta” dinamicii încrederii (Figura 16). Această abordare se concentrează pe dinamica
încrederii şi pe teoria atribuirii învinuirii.
Figura 16 – „Harta” dinamicii încrederii89
Constructiv: Fără învinuiri; Încredere
puternică
Evenimentul ţintă Atribuire situaţională: Impersonal

Pozitiv: Nivel foarte scăzut al învinuirii;


Încredere moderată
Atribuire intrinsecă: Nivel moderat sau scăzut de implicare

Neutru: Nivel scăzut al încrederii; încredere


puţină
Atribuire intrinsecă: Nivel moderat sau scăzut de implicare

Negativ: Învinuire moderată; Încredere puţină

Atribuire intenţionată/ostilă; Foarte personal

„Rău”: Învinuire absolută; Lipsă totală de


încredere
Nivele descrescătoare de
Atribuire intenţionată/ostilă; Foarte personal
încredere
Învinuire

Această teorie este una dintre cele mai importante domenii de studiu al psihologiei, având rolul de
a-i ajuta pe practicieni să înţeleagă procesul de pierdere a încrederii şi felul în care lipsa de
încredere şi învinuirea adversarului pot face imposibilă rezolvarea conflictului. Modelul dinamicii
încrederii are rolul de a-i oferi practicianului strategiile necesare recâştigării unei încrederi
suficiente pentru a facilita procesul de rezolvare al conflictului, precum strategia concentrării pe
încrederea în procedură, iar nu pe cea interpersonală. 90
6. „Harta” dimensiunilor (Figura 17). Aceasta diagnostichează conflictul propunând o
variantă conform căreia acesta se desfăşoară în trei „dimensiuni” diferite: dimensiunea cognitivă –
adică felul în care este perceput conflictul; dimensiunea emoţională – ceea ce simţim în legătură cu
legătură cu acesta; şi dimensiunea comportamentală – adică felul în care acţionăm faţă de un
conflict.91

89
Figură adaptată după Gary T. Furlong, op. cit., p. 23.
90
Gary T. Furlong, op. cit., pp. 23, 145.
91
Gary T. Furlong, op. cit., p. 23.

31
Figura 17 – „Harta” dimensiunilor92

Cognitivă Emoţională Comportamentală


(Percepţiile) (Sentimentele) (Acţiuni)

Cele 3
dimensiuni

Credinţe „Moartea sentimentelor” Acţiuni potrivite,


Interpretări Strategii pentru a face Acţiuni care escaladează,
Presupuneri faţă sentimentelor Acţiuni care coboară,
Poveşti Piedici emoţionale Agresiuni, evitări,
Contradicţii Respectul de sine, Piedici comportamentale,
Definiţia conflictului Încredere Efecte asupra
Efectele asupra Efecte asupra sentimentelor şi
sentimentelor şi a comportamentului şi percepţiilor.
comportamentului percepţiilor

Modelul acestei „hărţi” este acela că identifică felul în care separarea conflictului în cadrul
acestor trei dimensiuni îl ajută pe practician să intervină, oferindu-i strategiile specifice pentru a
aborda fiecare dintre aceste dimensiuni (Figura 18).93
Figura 18 – Direcţii strategice de abordare a fiecărei dimensiuni94

Cele 3
dimensiuni

Dimensiunea cognitivă Dimensiunea Dimensiunea


Direcţii Căutarea de noi emoţională comportamentală
strategice informaţii, Recunoaşterea şi Îndepărtarea piedicilor,
Schimbarea validarea Identificarea evitărilor,
interpretărilor, sentimentelor, Identificarea agresiunii,
Clarificarea Permiterea Identificarea
presupunerilor, izbucnirilor comportamentului care
Construirea de noi emoţionale, contribuie la rezolvare,
poveşti, Îndepărtarea Construirea regulilor de
Redefinirea conflictului, piedicilor, bază,
Separarea intenţiei de Construirea Operaţionalizarea
impact, încrederii, acordurilor,
Întrebarea: „De ce este Întrebarea: „De ce Întrebarea: „De ce este
nevoie pentru schimbarea este nevoie pentru nevoie pentru schimbarea
percepţiei?” schimbarea comportamentelor
sentimentelor?” solicitate?

7. „Harta” stilului social (Figura 19). Aceasta este diferită de celelalte întrucât se
concentrează pe înţelegerea conflictului de personalitate şi a conflictului legat de stilurile personale

92
Figură adaptată după Gary T. Furlong, op. cit., p. 170.
93
Gary T. Furlong, op. cit., p. 23, 175.
94
Figură adaptată după Gary T. Furlong, op. cit., p. 175.

32
de comunicare. Modelul oferă un cadru mult mai simplu pentru evaluarea stilurilor personale,
sugerând patru tipuri de personalitate şi stiluri de comunicare de bază, fiecare dintre acestea fiind
însoţite de strategiile necesare abordării caracteristicilor de personalitate pentru rezolvarea
situaţiilor conflictuale: personalitate analitică, amiabilă, expresivă şi puternică. 95
Figura 19 – „Harta” stilului social96

Control
selectiv

Personalitate analitică Personalitate puternică


Întrebări hotărâte şi control Răspunsuri hotărâte şi control
selectiv selectiv
Întrebări
hotărâte Răspunsuri
hotărâte
Personalitate amiabilă Personalitate expresivă
Întrebări hotărâte şi emoţii Răspunsuri hotărâte şi emoţii
selective selective

Emoţii selective

Odată ce practicianul înţelege stilul predominant al persoanelor implicate şi le plasează în


una din cele patru categorii, se poate purcede la analizarea cauzelor conflictului. Acest model se
concentrează pe problemele de comunicare ale unuia din cele patru tipuri de personalitate sau stiluri
de comunicare.97
8. „Harta” barierei emoţionale (Figura 20). Una dintre cele mai mari bariere în faţa
rezolvării conflictului o constituie traversarea acestuia. Conflictul poate deveni o parte importantă
din viaţa individului, căreia acesta nu va dori să îi pună sfârşit. În analizarea barierei emoţionale, G.
T. Furlong face referire la cele trei stadii ale traversării acesteia: stadiul negării – este cel în care
părţile refuză să accepte ajungerea la sfârşit a conflictului (refuzul de a accepta se poate face în mai
multe forme: ignorarea situaţiei, negarea vehementă); stadiul furiei – caracterizat de manifestarea
furiei, a confuziei, şi este considerat un pas normal în reacţia la confruntarea cu o situaţie neplăcută;
stadiul acceptării – supranumit şi stadiul „unui început nou”, după terminarea conflictului.98

95
Gary T. Furlong, op. cit., p. 24.
96
Figură adaptată după Gary T. Furlong, op. cit., p. 195.
97
Gary T. Furlong, op. cit., pp. 197-198.
98
Ibidem, pp. 24, 219.

33
Figura 20 – „Harta” barierei emoţionale99

Pregătirea
pentru
rezolvare

Negarea că ceva se Furie, Confuzie şi Acceptarea unui nou


termină Neputinţă început

Shay şi Margaret McConnon au conturat ruta rezolvării conflictului, iniţial pornind de la o


comparaţie între ceea ce se poate întâmpla dacă partenerii cu păreri diferite nu parcurg anumiţi paşi
către rezolvarea acestora. Astfel, în cazul existenţei unei neînţelegeri părţile sau una dintre părţi
trebuie să aibă iniţiativa invitării la discuţii pe tema neînţelegerii. În cadrul acestor discuţii părţile îşi
vor explica reciproc punctele de vedere şi vor încerca să găsească soluţii de compromis pentru
rezolvarea conflictului. În cazul în care nu se adoptă o astfel de atitudine, ci părţile recurg la izolare,
atacuri verbale reciproce, iar neînţelegerea nu este rezolvată, atunci simpla neînţelegere poate
escalada în conflict. Situaţia însă poate fi rezolvată prin diverse căi de management al conflictului
atât în faza simplei neînţelegeri, cât şi în caz de escaladare a acesteia. (Figura 21).
Figura 21 – Ruta rezolvării conflictului:100
CONFLIC ACORD/ÎNŢELEGERE
T

Vină
Rezolvarea conflictului: „Ce putem
face ca să …?”
Atac
Argumente împotriva percepţiilor

Explicarea situaţiei: „Situaţia mea


Justificare este…”

Acuzare
Invitaţie la găsirea unei soluţii: „Ce
trebuie să se întâmple ca să fi înţeles?”
„Dar ascult!”

Reacţie Răspuns
PUNCTUL MEU DE VEDERE: „Mă simt neînţeles şi
PUNCTUL TĂU DE VEDERE: „Niciodată nu asculţi!” confuz în timp ce ascult”.

99
Figură adaptată după Gary T. Furlong, op. cit., p. 24.
100
Shay McConnon, Margaret McConnon, Conflict Management in the workplace. How to manage disagreements and
develop trust and understanding, 3rd edition revised and updated, howtobooks, Oxford, 2008, p. 117.

34
Pe de altă parte, în Figura 22 este prezentat drumul care poate fi parcurs către rezolvarea
conflictului. Acesta începe prin identificarea cererilor şi solicitărilor personale ale persoanei
implicate în conflict şi prin prisma acestora a nevoilor proprii în contradictoriu cu nevoile celeilalte
părţi. Acestea vor fi evaluate în funcţie de importanţa acestora pentru fiecare dintre părţi, de situaţie
acestora, dar şi de sentimentele părţilor. După identificare acestor nevoi, va avea loc o reevaluare a
situaţiei pentru a se constata dacă există anumite lacune sau chestiuni nelămurite. Apoi, se trece la
identificarea potenţialelor soluţii care ar putea duce la rezolvarea conflictului. Aceasta se va face
atât ţinându-se cont de propunerile fiecăreia dintre părţi, cât şi prin construirea unor oferte din
partea uneia dintre părţi, oferte ce pot fi sau nu acceptate de către receptor, în funcţie de pertinenţa
acestora. După acceptarea reciprocă a propunerilor sau după acceptarea ofertei de către una dintre
părţi, se va trece la verificarea potenţialului acord, iar ulterior la întocmirea acestuia în formă scrisă
şi la semnarea sa de către părţile care au reuşit să pună capăt diferendului.
Figura 22 – Ruta rezolvării conflictului101

101
Ibidem, p. 118.

35
Această rută a conflictului prezentată mai sus nu este aplicabilă doar conflictelor în care sunt
implicate două tabere adverse, ci poate fi imaginată şi aplicată şi în cazul conflictelor de grup, în
care există mai multe tabere care revendică cereri diferite, care au preocupări, sentimente şi nevoi
diverse, şi care întrevăd soluţii de rezolvare a conflictului la fel de diverse, căci acestea trebuie să
corespundă nevoilor fiecărui solicitant. Pentru a veni în întâmpinarea practicii, în literatura de
specialitate a fost imaginată şi o astfel de rută a grupului conflictual către rezolvarea unui diferend
(Figura. 23)
Figura 23 – Ruta grupului conflictual102

În opinia exprimată de Jeswald W. Salacuse, în cazul iscării unui conflict, părţile pot să
recurgă la unul din cele patru procese de bază de rezolvare a acestuia. Aceste patru procese, cu
diverse variaţii, includ: negocierea, care de cele mai multe ori reprezintă o renegociere a unei vechi
înţelegeri; medierea, în cadrul căreia o terţă persoană asistă părţile în vederea soluţionării
conflictului; arbitrajul prin intermediul căruia părţile aflate în conflict se pun de acord să supună
conflictul dintre ele unei terţe persoane şi să se conformeze deciziei luate de aceasta; şi
adjudecarea de către o instanţă de judecată. Aşa cum se arată şi în figura de mai jos, aceste patru
procese de soluţionare a conflictelor sunt situate pe o axă de la negociere şi până la adjudecare. Cu
cât părţile se mişcă de-a lungul acestei axe, cu atât acestea pierd controlul asupra disputei, fiind

102
Ibidem, p. 119.

36
supuşi acţiunii terţului. În cadrul negocierii, părţile deţin controlul complet asupra disputei. În
cadrul medierii se păstrează controlul părţilor asupra rezolvării disputei, însă prezenţa terţei
persoane, a mediatorului, schimbă dinamica rezolvării conflictului, influenţând acţiunile părţilor. La
rândul său, arbitrajul necesită acordul părţilor referitor la supunerea diferendului acestei proceduri
de soluţionare. Odată ce conflictul este dedus arbitrajului, arbitrul este cel care controlează disputa,
acesta având şi puterea de a impune decizia luată în conformitate cu legea. În fine, în cadrul
adjudecării, jurisdicţia şi procedurile instanţei de judecată se bazează în întregime pe prevederile
legale, iar nu pe o eventuală înţelegere dintre părţi, ca în cazul arbitrajului.103
Figura 24 – Axa negociere - adjudecare104

Negocierea Medierea Arbitrajul Adjudecarea

Pentru multă vreme arbitrajul şi adjudecarea au fost considerate principalele căi de


soluţionare a conflictelor. Dezavantajele folosirii acestora constă mai ales în costurile ridicate pe
care acestea le implică, durata mare de timp pe parcursul căreia se derulează. Un alt dezavantaj care
este specific relaţiilor de afaceri, este acela că prin folosirea lor nu se face altceva decât să se
lichideze relaţiile dintre comercianţi. Într-adevăr, scopul negocierii şi al medierii este acela de a
ajunge la o înţelegere reciproc avantajoasă pentru ambele părţi. Nu la aceeaşi soluţie se va ajunge şi
prin arbitraj şi adjudecare, căci de cele mai multe ori, în cazul acestora din urmă soluţia este
favorabilă doar pentru una dintre părţi, al cărui scop nu este acela de a repara relaţiile dintre părţile
aflate în conflict.105
Cu toate acestea, pentru soluţionarea unui conflict pot fi identificate mult mai multe opţiuni
decât cele prezentate mai sus. David Richbell a realizat un spectru al rezolvării disputelor. În cadrul
acestui spectru, modalităţile de rezolvare a disputelor sunt împărţite în trei categorii: modalităţi
consensuale – negocierea, medierea şi Med/Arb; modalităţi recomandate de către un terţ –
concilierea, etc.; şi modalităţi impuse de către instanţa de judecată – adjudecarea, arbitrajul (Figura

103
Jeswald W. Salacuse, The global negotiator. Making, Managing and Mending Deals around the World in the
Twenty-First Century, Palgrave MacMillan, New York, 2003, pp. 225-226.
104
Figură preluată de la Jeswald W. Salacuse, The global negotiator. Making, Managing and Mending Deals around
the World in the Twenty-First Century, op. cit., p. 226.
105
Jeswald W. Salacuse, The global negotiator. Making, Managing and Mending Deals around the World in the
Twenty-First Century, op. cit., pp. 226-227.

37
25). În cele ce urmează însă, lucrarea de faţă se va concentra asupra negocierii, concilierii,
arbitrajului, dar mai ales asupra medierii ca modalitate de soluţionare paşnică a conflictelor.

Figura 25 – Spectrul rezolvării disputelor106

În demersul nostru trebuie să mai amintim că există anumite norme de care trebuie să se ţină
seama pentru o rezolvare constructivă a conflictelor. Acestea nu fac altceva decât să reflecte
valorile de bază care trebuie împărtăşite de toate persoanele care participă la procesul de soluţionare
a conflictelor. Acestea sunt:107
 Reciprocitatea. Aceasta presupune ca fiecare parte să o trateze pe cealaltă cu
atitudinea cu care şi aceasta la rândul său se aşteaptă să fie tratată: „Nu face altuia ce ţie nu-ţi
place”. Reciprocitatea se aplică felului în care părţile trebuie să se poarte una cu alta pentru a evita
un conflict distructiv sau pentru a motiva un management constructiv al conflictului.
 Egalitatea umană. Această valoare implică faptul că toate fiinţele umane sunt în
mod egal îndreptăţite la un tratament just, adaptat nevoilor şi libertăţilor acestora, precum libertatea
conştiinţei, libertatea de gândire, de exprimare, etc. Egalitatea umană nu se referă la faptul că
oamenii trebuie să aibă acelaşi statut, aceleaşi privilegii, aceeaşi putere sau bogăţie, însă aceste
diferenţe nu trebuie să fie consecinţe ale abuzului de drept.
 Împărtăşirea comunităţii. Este o valoare implicită a unei rezolvări constructive a
conflictului. Aceasta presupune recunoaşterea reciprocă din partea persoanelor ca membre ale
aceleiaşi comunităţi a cărei prezervare se doreşte şi împărtăşirea aceloraşi valori şi norme.
 Flexibilitatea. Oamenii rezonabili înţeleg şi acceptă atât propriile judecăţi, cât şi cele
emise de ceilalţi.

106
David Richbell, Mediation of Construction Disputes, Blackwell Publishing, Oxford, 2008, p. 18.
107
Erica Frydenberg, Morton Deutsch - A Life and Legacy of Mediation and Conflict Resolution, Australian Academic
Press, Brisbane, 2005, p. 122.

38
 Non-violenţa. Aceasta presupune că tacticile coercitive (violenţa fizică sau abuzul
psihic) nu sunt folosite de către părţi pentru a obţine un anumit acord mai favorabil sau pentru
obţinerea unui consimţământ din partea celeilalte părţi.

3. Negocierea

3.1. Negocierea şi conflictul. În literatura de specialitate s-au adus nenumărate argumente


care să susţină studierea strategiei conflictului. Schelling a considerat însă că trei dintre acestea sunt
esenţiale. Astfel, studierea strategiei conflictului se justifică în primul rând pe considerentul că
oricine poate fi implicat într-un conflict şi este normal ca cel implicat să îşi dorească să iasă
învingător. Apoi, pentru analizarea comportamentului corect în situaţii conflictuale este esenţială
observarea şi înţelegerea comportamentului participanţilor la conflict. Nu în ultimul rând, Schelling
aminteşte importanţa cunoaşterii modalităţii în care cineva poate influenţa şi controla
comportamentul celor implicaţi în conflict. Se mai susţine că studiul strategiei conflictului se
fondează pe ideea că cele mai multe situaţii conflictuale sunt de fapt negocieri. Calificarea drept
negociere a unui comportament adoptat într-o situaţie conflictuală preîntâmpină pericolul de a
manifesta o preocupare excesivă fie pentru conflict în sine, fie pentru interesul comun.108
Fără a contrazice opinia exprimată de Schelling potrivit căreia conflictul este negociere,
amintim că potrivit altor opinii exprimate în literatura de specialitate, negocierea – ca formă de
interacţiune socială – apare ori de câte ori există un conflict între două sau mai multe părţi care nu
doresc să recurgă la confruntări violente pentru soluţionarea acestuia. Partea este o persoană sau un
grup de persoane cu interese comune care acţionează în vederea îndeplinirii acestora. Având în
vedere negocierea între două părţi, Şt. Boncu, utilizând doi termeni consacraţi în literatura de
specialitate: „negotiation” (negociere) şi „bargaining” (târguială) – termeni cărora unii autori le
atribuie sensuri diferite109, o defineşte ca fiind „un proces mai larg care include, pe lângă târguială,
persuasiunea – adică încercările uneia dintre părţi de a influenţa interpretarea celeilalte asupra
situaţiei şi asupra opţiunilor sale – şi rezolvarea de probleme în comun” – prin identificarea
soluţiilor reciproc avantajoase.110 Negocierea este utilă oriunde apare un conflict social.111

108
Thomas C. Schelling, op. cit., pp. 13-16.
109
C. E. Miller, R. Crandall, Experimental research on the social psychology of bargaining and coalition formation, în
P. B. Paulus, Psychology of group influience, Erlbaum, Hillsdale, 1980; Daniel Druckman, Dogmatism, prenegotiation
experience and simulated group representation as determinants of dyadic behavior in a bargaining situation, Journal of
Personality and Social Psychology, 6, 3, 1967, pp. 279-290. Pentru aceştia, târguiala nu era altceva decât procesul de
schimb de oferte referitoare la soluţii alternative. Cu toate acestea, târguiala îşi păstrează şi în opinia acestor autori locul
de nucleu al negocierii.
110
Ştefan Boncu, op. cit., p. 15.
111
Ibidem, p. 16.

39
Leight Thompson defineşte negocierea ca fiind „un proces interpersonal de decizie, necesar
ori de câte ori nu ne putem atinge obiectivele singuri”.112 În opinia exprimată de Reynald Bourque
şi Christian Thuderoz negocierea reprezintă: „în primul rând un proces social” care evoluează în
etape care vizează soluţionarea unui conflict.113 Ch. Thuderoz se raportează la negociere într-un
cadru larg al nevoii filosofice de construire a unei noi paradigme a socialului şi a acţiunii
colective.114 Deşi autorul analizează negocierea în relaţie cu practicile de conflict care se regăsesc în
toate domeniile vieţii sociale, nu o consideră doar o metodă de rezolvare a litigiilor, ci îi atribuie
acesteia meritul de a fi „un mecanism eficient de luare a deciziilor şi de stabilire a regulilor, pentru
că negocierea organizează acordul în măsura în care controlează dezacordul”. Acesta elaborează
viziunea de „liant social” a negocierii, în măsura în care practicile de reglare socială, construite pe
fundamentul normelor, previn, rezolvă sau elimină practicile conflictuale. La rândul său, G.
Durkheim caută elementele care să constituie baza unui liant social pentru depăşirea practicilor
tradiţionale de conflict şi pentru susţinerea unui proces decizional pus sub semnul moralităţii.115
A. Stimec defineşte negocierea ca fiind „un dialog centrat pe o problemă ce trebuie
rezolvată, care vizează încheierea unui acord reciproc acceptabil”.116 Chr. Dupont defineşte
negocierea ca fiind o interacţiune a protagoniştilor, o metodă specifică de decizie socială, ceea ce o
deosebeşte de o confruntare cu „natura” sau o activitate care duce la interacţiunea mai multor actori
care se confruntă cu divergenţe şi cu interdependenţe care caută să găsească o soluţie reciproc
acceptabilă. Potrivit autorului, elementele negocierii sunt: interacţiunea dintre protagonişti,
divergenţele, interesele comune ca o constatare a interdependenţei, recunoaşterea căutării unei
soluţii reciproc acceptabile. La aceste patru elemente, autorul mai adaugă şi faptul că negocierea
este o activitate care are caracter voluntar, dar şi un aspect relaţional care izvorăşte din interacţiunea
părţilor.117
În vorbirea curentă, termenul de negociere este utilizat pentru desemnarea unui mod de
realizare a raporturilor dintre oameni prin intermediul discuţiilor, al schimbului de opinii, de idei şi
de valori. În literatura de specialitate se remarcă faptul că negocierea poate fie să preceadă un
conflict, fie să îi succeadă acestuia, ca modalitate de soluţionare, de abordare sau de management al
acestuia.118 Natura negocierii este dată de „natura raporturilor de ansamblu dintre actorii care o
angajează”, de „interesul împărtăşit pentru a participa la actul de schimb”. Deci, actul negocierii are

112
Leight Thompson, Mintea şi inima negociatorului – Manual complet de negociere, Dan Criste (trad.), Meteor Press,
Bucureşti, 2006, p. 13.
113
Reynald Bourque, Christian Thuderoz, Sociologie de la négociation, Ed. La Découverte, Paris, 2002, p. 6.
114
Ch. Thuderoz, op. cit., pp. 10-11.
115
Liviu-Petru Zăpârţan, op. cit., pp. 21-24.
116
Arnaud Stimec, La Négociation, Dunod, Paris, 2005, p. 10.
117
Christophe Dupont, La Négociation. Conduite, théorie, applications, 4e édition, Dalloz, Paris, 1994, pp. 11-13.
118
L.-P. Zăpârţan, op. cit., p. 25.

40
la bază un set de reguli ale schimbului de valori fără de care negocierea se transformă – aşa cum
bine remarcă şi L.-P. Zăpârţan – într-un „dialog al surdului cu mutul”. În sens larg, procesul
negocierii însumează totalitatea discuţiilor purtate între doi sau mai mulţi actori, în scris sau verbal,
în legătură cu un scop comun urmărit de aceştia.119
Pentru David Richbell negocierea este cea mai bună şi eficientă metodă de rezolvare a
disputelor. Aceasta pentru că negocierea implică puţine persoane, durează puţin şi de obicei
sfârşeşte prin a consolida relaţia dintre părţi. Cele mai bune negocieri implică o comunicare
eficientă şi o dorinţă de a face un compromis. Negocierile pot fi publice sau private, în funcţie de
natura acestora şi de dorinţa părţilor.120 Ştefan Prutianu defineşte negocierea din perspectiva stilului
de negociere „câştig-câştig”, din care negocierea nu este un război şi nici o pace umilă, ci reprezintă
un avantaj reciproc. Astfel, succesul negocierii nu înseamnă „să câştigi totul, ci să câştigi destul”,
astfel încât acordul încheiat să fie avantajos pentru ambele părţi.121
În doctrină s-au dat nenumărate definiţii negocierii, în funcţie de criteriul intervenţiei
acesteia. Ţinând cont de multe dintre acestea, L.-P. Zăpârţan distinge, în funcţie de esenţa acestor
definiţii, patru clase:122
 În spiritul filosofiei esenţialiste a lui Locke, prin care se surprinde aspectul exterior al
lucrurilor, negocierea reprezintă „un gen de activitate umană distinctă de alte tipuri de activitate”, în
funcţie de anumite aspecte, dintre care amintim: negocierea ca activitate voluntară, negocierea ca
activitate de căutare a unor soluţii comune, negocierea ca mijloc de soluţionare a unui conflict.
Pentru iniţierea negocierii este nevoie de un climat favorabil, care nu poate fi atins dacă: poziţia
părţilor de a negocia nu este fermă; dacă lipseşte timpul de pregătire al negocierilor (amintim că
orice concesii făcute de părţi au de cele mai multe ori urmări negative asupra relaţiei dintre acestea);
dacă sunt afectate obiectivele şi identitatea actorilor; dacă acestora le lipseşte experienţa; şi dacă
solicitarea lor este inacceptabilă. Ţinând cont de conotaţia largă a negocierii, anume aceea de
„discutare” a problemelor comune cu scopul de stabilire a unui acord acceptabil reciproc, aceasta
poate fi angajată şi în acele situaţii în care miza justifică doar calea negocierii.
 Ţinând cont de finalitatea negocierii, de reuşita acestora, H. Kissinger defineşte
negocierea ca fiind „procesul care combină poziţiile conflictuale printr-o poziţie comună, regula
luării deciziei fiind unanimitatea”. În această ordine de idei negocierea presupune: interacţiunea
comunicaţională a actorilor; existenţa unor divergenţe; existenţa unor interese comune;

119
Ibidem, p. 26.
120
David Richbell, op. cit., p. 19.
121
Ştefan Prutianu, Antrenamentul abilităţilor de negociere, Ed. Polirom, Bucureşti, 2007, p. 58.
122
L.-P. Zăpârţan, op. cit., pp. 28-34.

41
recunoaşterea caracterului reciproc acceptabil al soluţiei; caracterul voluntar al relaţiei dintre actori;
şi aspectul raţional al acceptării acordului.
 Cea de-a treia clasă de definiţii pune accentul pe subiecţii negocierii, şi în acest
context aceasta este privită ca fiind o activitate umană care este lipsită de sens în afara celor care o
realizează. Din acest punct de vedere, negocierea poate fi cercetată prin prisma teoriei sistemelor, a
teoriei jocurilor, a comportamentelor, etc. Autorul reţine accentul pus de şcoala anglo-saxonă pe
aspectul de „târguială” (bargaining) apropiat de negotium – activitate prin care se alocă sau se
împart resurse. J. Rubin şi Z. Brown sunt de părere că într-o astfel de relaţie: există cel puţin două
părţi implicate; că între aceste părţi există un conflict de interese cu privire la un „obiect” sau la o
problemă; că se încearcă rezolvarea problemei prin schimb sau prin partajul resurselor; şi că
activitatea se bazează pe propuneri, contrapropuneri, refulări, concesii.123 Anzieu este de părere că
negocierea este un ansamblu de contracte şi de manevre pentru a aduce doi sau mai mulţi adversari
la stabilirea unei baze comune a unui schimb care să fie acceptat reciproc. La rândul său, M. Merle
vede negocierea ca fiind o „unealtă necesară, un procedeu încărcat de ambiguităţi” care are rolul de
a facilita acordul negociatorilor. În viziunea lui Merle, aceştia au obligaţia de a respecta anumite
legi sau norme care „angajează între ei un raport de forţe, tacit sau manifest.”124
 În funcţie de scopul negocierii, Van Bockstael, Schein şi W. Mastenbroek văd
negocierea ca fiind „o întâlnire codificată între două părţi” şi care se poate transforma într-un
„acord avantajos pentru fiecare dintre ele”. Alături de mediere şi arbitraj, negocierea este o „tehnică
a soluţionării conflictelor, care angajează voinţa şi interesul părţilor pentru a găsi o soluţie unei
probleme comune, încununată cu succes dacă este finalizată printr-un acord.” În strânsă legătură cu
scopul pe care îl urmăreşte, negocierea reprezintă „un amestec al universului de dezacord şi un
univers al încrederii”. La originea negocierii se află mereu un conflict, o contradicţie care se cere a
fi surmontată atât din dorinţa de câştig, cât şi din cea de a menţine relaţiile bune cu partenerul.
Reflectând asupra definiţiilor date de-a lungul timpului negocierii, A. Stimec a remarcat
faptul că nucleul acesteia îl reprezintă de fapt relaţia interpersonală de comunicare, de dialog, pentru
că în acest fel se pot scoate în evidenţă divergenţele existente, dar şi interdependenţa. Pentru acesta,
negocierea reprezintă „un dialog centrat pe o problemă ce trebuie rezolvată printr-un acord mutual
acceptabil”.125 Din definiţia de mai sus, L.-P. Zăpârţan trage concluzia existenţei a trei criterii care
îi conferă negocierii specificitate:126

123
J. Rubin, Z. Brown, The Social, Psychology of Bargaining and Negotiation, Academy Press, New York, 1975.
124
M. Merle, Sociologie des relations internationales, Ed. Dalloz, 4e, Paris, 1988.
125
Arnaud Stimec, op. cit., pp. 9-11.
126
L.-P. Zăpârţan, op. cit., p. 36.

42
 Dialogul dintre părţi stabilit prin comunicarea acestora („negocierea nu este
monolog, adeziune sau act de cumpărare”),
 Existenţa unei probleme reale, obiective a partenerilor negocierii – care se cere a fi
soluţionată pentru evitarea unor eventuale pierderi,
 Găsirea unui acord avantajos pentru ambele părţi care să fie acceptat de acestea.
Alături de autori consacraţi precum Chr. Thuderoz, R. Bourque, L. P. Zăpârţan, considerăm
şi noi că, într-un sens general, negocierea reprezintă „mijlocul prin care persoanele gestionează
divergeţele”.127
Legile negocierii diferă de la un stat la altul şi de la o cultură la alta, însă normele care stau
la baza acestora au importante trăsături comune. Aceasta cu atât mai mult cu cât principiile
elementare de corectitudine şi prudenţă în conduita din timpul negocierii sunt generale, iar nu
naţionale. Prin urmare, cea mai adecvată atitudine în faţa unei conduite imorale este aceea de a
părăsi masa negocierilor, iar nu aceea de a acţiona adversarul în instanţa de judecată pentru că a dat
dovadă de rea-credinţă în timpul negocierilor. „Buna-credinţă” în timpul negocierilor este definită
ca fiind „o stare psihologică a partenerilor la negocieri care îşi găseşte expresia într-o atitudine
corectă a unei părţi faţă de interesele legitime ale celeilalte părţi”. 128 În literatura de specialitate s-au
identificat şase elemente care stau la baza unei conduite imorale ce determină o negociere
frauduloasă: (1) denaturarea (2)cu ştiinţă (3)a unui fapt (4)important, (5)pe care victima conduitei
frauduloase se bazează în mod rezonabil şi (6)care îi cauzează acesteia un prejudiciu.129
Cea mai larg recunoscută şi răspândită formă de rezolvare a neînţelegerilor este negocierea.
Există opinii în literatura de specialitate conform cărora negocierea nu este o formă de rezolvare
alternativă a disputelor (ADR). Cel mai larg acceptat model de negociere îl reprezintă „negocierea
principială” descrisă de Fisher şi Ury130, însă cea des întâlnită este „negocierea poziţională”. În
cadrul modelului „negocierii poziţionale” părţile pendulează între ofertă şi contra-ofertă, negociind
concesii până când ajung la un numitor comun, în funcţie de puterea de negociere a celor implicaţi.
Modelul poate fi descris la figurat ca un „dans”, în care fiecare parte cunoaşte regulile nescrise ale
acestuia, dintre care cea mai des amintită este „niciodată să nu accepţi prima ofertă”. În cadrul
acestui model de negociere, principiile sunt cele care stau la baza discuţiilor, fiind încurajate
abordările pentru rezolvarea problemei. Negociatorii trebuie să separe „persoana de problemă” şi să
evite jocul emoţional. Pentru sprijinirea deciziilor sunt folosite standarde obiective, iar competiţia
este evitată. Conceptele de BATNA (Best Alternative to a Negotiated Agreement – Cea mai Bună

127
Reynald Bourque, Christian Thuderoz, op. cit.; Liviu-Petru Zăpârţan, op. cit., p. 25.
128
Dumitru Mazilu, Tratat privind teoria şi practica negocierilor, Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pp. 182-183.
129
G. Richard Shell, Negocierea în Avantaj – Strategii de negociere pentru oameni rezonabili, Andrei Constantin
(trad.), Ed. Codecs, Bucureşti, 1999, pp. 299-300.
130
R. Fisher, W.L. Ury, Getting to Yes, Houghton Mifflin, New York, 1981.

43
Alternativă a Acordului Negociat) şi WATNA (Worst Alternative to a Negotiated Agreement – Cea
mai Rea Alternativă a Acordului Negociat)sunt folosite de fiecare dintre părţi pentru a valorifica
opţiunile câştigului reciproc împotriva alternativei de a nu ajunge la nici un acord. 131
Teoria BATNA este expresia raţiunii „cu care negociezi”, anume dorinţa de a avea un
rezultat mai bun decât dacă nu s-ar fi recurs la negociere. Această formulă ajută la determinarea
celor mai potrivite propuneri pentru ca negocierea să facă progrese. 132 Cea mai bună alternativă la
un acord negociat stabileşte limitele în care trebuie să se încadreze o propunere favorabilă ce poate
fi acceptată.133
În opinia autorului Bill Scott orice negociere are cinci faze: exploatarea – în cadrul căreia
părţile se familiarizează cu cerinţele lor, se stabileşte direcţia negocierilor; prezentarea ofertelor – în
care una sau ambele părţi îşi vor expune ofertele ce urmează a fi negociate; negocierea propriu-zisă
a ofertelor – în care părţile vor căuta să obţină avantaje maxime; stabilirea aranjamentului – în
cadrul căreia părţile vor ajunge la un acord; şi ratificarea înţelegerii – reprezentând semnarea
acordului încheiat în scris. Maniera de abordare a fiecărei faze variază de la negociator la
negociator, acestea putând fi parcurse şi în altă ordine decât cea amintită, în sensul că se poate
reveni mereu la o etapă parcursă anterior pentru clarificarea anumitor aspecte. 134 Negocierile pot
eşua din diverse motive inclusiv datorită lipsei abilităţilor negociatorilor, a lipsei evaluării realiste a
opţiunilor, a lipsei încrederii, a bagajului emoţional, a unei comunicări sărăcăcioase a nevoilor, etc.
Aceste probleme ar putea fi însă rezolvate prin intervenţia terţului. Obiectul final al negocierii îl
constituie obţinerea unor câştiguri satisfăcătoare pe baza unei formule de compromis între dorinţele
partenerilor.135
Negocierile presupun existenţa a două tipuri de componente, unele statice care se regăsesc
pe tot parcursul procesului negocierii şi în toate domeniile în care aceasta apare şi se desfăşoară, şi
altele dinamice care pe parcursul negocierii dobândesc note definitorii noi cu diverse conţinuturi.136
Christophe Dupont a distins cinci elemente „necesare şi suficiente” care apar în procesul de
negociere:137 obiectul, contextul, mizele, raportul de forţe şi negociatorii.
 Obiectul negocierii – reprezintă o componentă de conţinut a procesului de negociere
care oferă „temelia şi rostul” acestuia. În jurul obiectului se desfăşoară pregătirile de negociere, se
131
Adam Gersch, Introduction, în Irvine S. Gersch, Adam Gersch (edit.), Resolving Disagreement in Special
Educational Needs. A practical guide to conciliation and mediation, Routledge Falmer, Londra, New York, 2003, pp. 4-
5.
132
L.-P. Zăpârţan, op. cit., p. 67.
133
Roberto Merlini (trad.), La negoziazione: Le guide personali del manager e dell’imprenditore, (Harvard Business
School Press, 2003), Etas, Milano, (2003) 2005, p. 18.
134
Bill Scott, Arta Negocierilor, Mihai Roman (trad.), Ed. Tehnică, Bucureşti, 1996, pp. 26-27.
135
Toma Georgescu, Gheorghe Caraiani, Managementul Negocierii Afacerilor. Uzanţe – Protocol, Lumina Lex,
Bucureşti, 1999, p. 23.
136
Liviu-Petru Zăpârţan, op. cit., p. 37.
137
Chr. Dupont, La négociation. Conduite, théorie, applications, Ed. Dalloz, 4ème édition, Paris, 1994.

44
structurează interesele, dorinţele şi aspiraţiile părţilor. Gradul de formalizare al obiectului negocierii
creşte direct proporţional cu amploarea de domenii ale vieţii sociale la care se referă. În literatura
consacrată obiectului negocierii există convingerea că prezentarea obiectului este o chestiune
fundamentală pentru cei care o angajează deoarece aceasta reprezintă „situarea conştientă într-un
anumit domeniu al vieţii sociale”. A preciza obiectul înseamnă a „fi în subiectul problematic”, a
mobiliza resursele cognitive prin elaborarea de judecăţi limpezi, clare referitoare la identitatea
acestuia, crescând eficienţa procesului de negociere.138
 Contextul negocierii – se determină în funcţie de precizarea obiectului. În literatura
de specialitate se foloseşte sintagma de „context al obiectului negocierii”, iar nu cea de „context al
negocierii” întrucât se consideră că mediul obiectului diferă de mediul negocierii, chiar dacă în
anumite situaţii acestea se suprapun sau se intersectează. Astfel, contextul obiectului negocierii
reprezintă scoaterea acestuia din ansamblul legăturilor, în vederea precizării identităţii şi a
conturării sale, însă trebuie reţinut că acesta poate fi corect înţeles şi în contextul relaţiilor care
integrează. Se mai reţine în doctrină şi importanţa plasării contextului obiectului negocierii în
dimensiunea temporalităţii, căci acest fapt poate avea efecte benefice în aprecierea relevanţei sale
pentru negociere.139
 Miza negocierii – este greu de definit datorită nivelului diferit de angajare a fiecărui
negociator în stăpânirea obiectului negocierii. Într-un sens larg, miza reprezintă ceea ce angajează
actorii într-o relaţie, cu speranţa de câştig. În literatura de specialitate s-au conturat patru modalităţi
de înţelegere a mizei:
 În sens material, miza reprezintă ceea ce posedă actorii, ceea ce aceştia angajează în
procesul negocierii şi nu doresc să piardă,
 Miza ca „preţul jocului” – ceea ce se oferă fiecărui actor,
 În sens raţional, miza este expresia importanţei pe care actorii o dau preţului
negocierii,
 În sens sintetic, miza reprezintă „ceea ce se câştigă la preţ”.
A miza pentru obţinerea unui anumit rezultat înseamnă asumarea unui risc deoarece în urma
negocierii miza poate fi împlinită sau neîmplinită. De asemenea, se notează că miza nu trebuie
înţeleasă ca obiect al negociatorului, căci obiectul acestuia îl reprezintă satisfacerea mizei (ţel, ţinta
de atins), în vreme ce miza este greutatea, valoarea ţelului. În acest context se discută şi despre o
ierarhie a mizelor: mize fundamentale - care ţin de dorinţa negociatorului de a construi o relaţie
trainică, andurantă, şi pentru aceasta angajează în negociere date care îi sunt specifice - cestea sunt

138
Liviu-Petru Zăpârţan, op. cit., pp. 38-39.
139
Ibidem, pp. 40-41.

45
calitative, cu un bogat conţinut simbolic; şi mize instrumentale - care derivă din mizele
fundamentale concretizându-le în vederea obţinerii în viitor a unui câştig - acestea sunt
cantitative.140 La rândul său, Zartman remarcă necesitatea precizării de către negociatori a nivelului
mizelor pentru determinarea gradului de motivare şi angajament al acestora.141
 Raportul de forţe. Este necesar să luăm în discuţie puterea şi semnificaţia acesteia.
Puterea este calificată de M. Weber ca fiind „capacitatea unui actor A de a obţine de la un actor B
conduita dorită”. Definirea puterii prezintă interes în contextul dat deoarece în cadrul procesului de
negociere aceasta se manifestă în diverse forme. Astfel, ea poate fi manifestarea capacităţii de a
promova voinţa unui actor sau de a împiedica manifestarea puterii celuilalt prin coerciţie.142
 Negociatorii. În doctrină negociatorii sunt priviţi ca fiind acele „fiinţe reale,
concrete”, care , care relaţionează şi interacţionează „dând viaţă negocierii”. Strategiile, tehnicile şi
tacticile de negociere care sunt angajate de negociatori în procesul de negociere se fondează pe
trăsăturile de personalitate ale acestora. Astfel, în acţiunea acestora se sintetizează universul
spiritual, cunoştinţele de ordin general şi cele de specialitate, trăirea motivaţiilor acelora în numele
cărora se negociază, dar şi valorile acestora din urmă. De o deosebită importanţă este faptul că pe
lângă ştiinţa de a negocia, negociatorului i se cer o serie întreagă de calităţi care să-i ofere acestuia
posibilitatea de a stăpâni „arta negocierii”.143
Răspândirea negocierii în zilele noastre se datorează, aşa cum se susţine şi în literatura de
specialitate, faptului că gradul de dezvoltare al societăţilor a evoluat, acestea elaborând teorii mult
mai organizate privind managementul conflictelor, datorită, cu precădere, tendinţei de
instituţionalizare. Negocierea valorilor şi a regulilor de a accede la acestea se impune şi pe fondul
pierderii reperelor colective tradiţionale şi al afirmării unei pluralităţi de modele de dezvoltare. L.-P.
Zăpârţan constată că în locul solidarităţii mecanice despre care scria Durkheim, se dezvoltă
solidarităţi organice care îşi propun ţinerea sub control a structurilor sociale prin negocierea
„locului şi a rolului fiecărei identităţi”. Astfel, negocierea se „reproduce continuu şi accelerat la
scara societăţii contemporane”.144
3.2. Importanţa comunicării în procesul negocierii. Considerat a fi unul dintre cei mai de
seamă filosofi ai lumii, în opera sa vastă Jürgen Habermas a abordat diverse teme, de la teoria
social-politică la etică, de la epistemologie şi limbaj la filosofia religiei, meritul acestuia
concretizându-se în faptul că ideile sale s-au constituit în influenţe nu numai în domeniul filosofiei
ci şi în gândirea politică, sociologie, comunicare, teoria argumentelor şi retorică, psihologie şi

140
Ibidem, p. 41.
141
W. Zartman, The Negotiations Process. Theories and Applications, Ed. Sage, New York, 1997.
142
Liviu-Petru Zăpârţan, op. cit., pp. 42-47.
143
Ibidem, pp. 47-48.
144
R. Bourque, Ch. Thuderoz, op. cit.; L.-P. Zăpârţan, op. cit., p. 25.

46
teologie. Corpus-ul lucrărilor sale se poate împărţi pe două centre de interes, unul în domeniul
politic, iar celălalt referitor la raţiune, comunicare şi ştiinţă. În intervalul de timp dintre lucrările
„Ştiinţă şi interese umane” şi „Teoria Acţiunii Comunicative” Habermas a dezvoltat o metodă
distinctivă de elaborare a relaţiilor dintre o ştiinţă socială teoretică – pe de o parte – şi bazele
normative şi filosofice ale criticii – pe de altă parte. În încercarea de a combina ştiinţa socială cu
analizele filosofice, Habermas a pornit de la exemplul oferit de Horkheimer în definiţia dată de
către acesta din urmă teoriei criticii. Alături de alte idei datorate lui Horkheimer, rămâne
inspiratoare invocarea religiei ca reper stabil al valorilor din timpurile noastre. Scepticismul
acestuia este pus însă pe seama experienţei stalinismului, dar şi pe seama captivităţii faţă de
conceptul ontologic al adevărului. 145 Demersul lui Habermas urmărea însă să fie explicativ, practic
şi normativ în mod concomitent. Aceasta însemna că, spre deosebire de convingerile lui Kant, la
Habermas filosofia nu putea să devină baza unică a gândirii normative. Aceasta cu atât mai mult cu
cât potrivit opiniei acestuia din urmă veritabila critică cere o cooperare între filosofie şi ştiinţa
socială.146
„Teoria critică” promovată de Habermas are la bază confruntarea realităţii sociale cu ideile
care constituie baza de legitimare a societăţii. Această „critică” prevede însuşirea ideilor
caracteristice liberalismului clasic, idei care sunt necesare în conferirea unui sens instituţiilor în
societăţile democratice şi semnalarea diferenţelor dintre realitate şi aceste idei, având ca punct de
reper momente istorice determinate.147 Confruntând ideile acestei teorii cu noile condiţii ale
modernităţii, Habermas a elaborat „noua teorie critică” care are la bază o normativitate
transformată. Obiecţiile aduse de Habermas vechii teorii a criticii se concretizează în cantonarea
acesteia de moştenirea filosofică. Noua dimensiune a teoriei critice se va plasa astfel într-o nouă
relaţie cu ştiinţele. Punând problema „bazei normative” a criticii în lucrarea „Urgeschichte der
Subjektivität und verwilderte Selbstbehauptung” (1969), Habermas a fost de părere că spre
deosebire de analiza freudo-marxistă a moralităţii practicată în scrierile târzii ale lui Adorno,
„comunicarea curentă nedistorsionată” constituie cea mai potrivită „bază normativă” pentru critica
în discuţie. Deşi reacţiile lui Horkheimer şi Adorno la iniţiativa lui Habermas de a integra „teoria
critică” în sistemul dezbaterilor ştiinţifice şi de a-i explica „baza normativă” printr-o „cotitură
lingvistică” nu au lipsit, acestea nu au fost niciodată elaborate.148

145
Andrei Marga, Filosofia lui Habermas, Ed. Polirom, Iaşi, 2006, pp. 86-87.
146
James Bohman, William Rehg, Jürgen Habermas, Studiu publicat in data de 17 mai 2007 în Stanford Encyclopedia
of Philosophy, http://plato.stanford.edu/entries/habermas/♯HabDisThe; Andrei Marga, op. cit., pp. 86-89.
147
Jürgen Habermas, Strukturwandel der Öffentlichkeit, Luchterhand Verlag, Nieuwied-Berlin, Einleitung, 1962;
Andrei Marga, Herbert Marcuse. Studiu Critic, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1980, pp. 74-171; Andrei Marga, Introducere
în filosofia contemporană, Ed. Polirom, Iaşi, 2001, pp. 228-236; în Andrei Marga, op. cit., pp. 75.
148
Ibidem, pp. 83-87.

47
Habermas a depăşit orizontul „criticii raţiunii instrumentale” ale scrierilor târzii ale lui
Horhheimer, Adorno şi Marcuse, trecând astfel la un „raţionalism discursiv”. Legându-şi definitiv
numele de „raţiunea discursivă” Habermas a conferit în lucrarea sa „Teoria Acţiunii Comunicative”
cea mai înaltă dezvoltare teoretică a „raţiunii formate în mod comunicativ în cadrul discursului.149
Acest tip de analiză este caracteristic şi pentru lucrarea „Criza Legitimării” (1975), prilej cu care
Habermas analizează statul modern ca subiect al crizelor endemice născute din neputinţa statului de
a răspunde cerinţelor simultane de soluţionare raţională a problemelor, cerinţelor democraţiei şi ale
identităţii culturale. În acest caz, ştiinţa socială a care face apel Habermas este sociologică şi
funcţională. În lucrarea „Faktizität und Geltung” (1992), Habermas a lansat o dezbatere asupra
stării societăţii contemporane, sugerând ca pentru crearea unei ordini sociale stabile să se pornească
de la elementele caracteristice ale acesteia, cum este spre exemplu acţiunea comunicaţională –
sursă a oricărei socializări posibile.150
În acest contextul, dacă achiesăm opiniei exprimate de Hunyadi şi privim norma prin prisma
condiţiilor raţionale ale acceptabilităţii ei, adică a unei legitimări care îşi are sursa în cooperare,
putem distinge două tipuri de norme: norme morale care cuprind reglementări referitoare la
interesul egal al tuturor şi norme juridice care au ca obiect principal de reglementare relaţiile
legitime stabilite între membrii unei societăţi concrete prin intermediul dreptului pozitiv.151
Contribuţia în a explica normele morale şi juridice şi-o aduce principiul discursului raţional în urma
căruia toţi cei implicaţi într-o relaţie serioasă ajung la un acord de validare a acestor norme.152
Plasând întemeierea normelor morale în cadrul cooperării dintre membrii comunităţilor care îşi
coordonează acţiunile prin intermediul limbii, Habermas a elaborat „etica discursului” ca replică la
încercările concurente de întemeiere a moralei. În opinia sa, etica discursului poate sta la baza
moralei doar până la nivelul la care aceasta se lasă condusă de „dreptate şi solidaritate”. Punctul de
plecare al moralităţii îl constituie „dreptul pozitiv”, convingerea lui Habermas fiind aceea că în
vederea adoptării regulilor de drept, dreptul ascede în premise de natură morală.153 Cât priveşte
normele politice, Habermas este de părere că autonomia privată şi cea politică, respectiv drepturile
omului şi suveranitatea populară se suprapun şi constă în colaborarea subiecţilor – ca membrii liberi
şi egali ai societăţii de drept - care se regăsesc în drepturile şi obligaţiile lor, atribuite în reciproc.
Astfel, ordinea juridică devine produsul recunoaşterii reciproce în discuţie. Acordul celor angajaţi în

149
Ibidem, pp. 96-97.
150
Liviu-Petru Zăpârţan, op. cit., p. 12.
151
Mark Hunyadi, Jürgen Habermas, în vol. Fr. Chatelet, O. Duhamel, E. Pisier, Dictionnaire des œuvres politiques,
PUF, Tr. Ed. 1995, pp. 420-434.
152
Liviu-Petru Zăpârţan, op. cit., p. 13.
153
Andrei Marga, op. cit., pp. 260-261.

48
diferite raporturi se instituţionalizează în drept şi în politică unde specificitatea constă în vorbirea
aceluiaşi limbaj, cu consecinţa stabilirii unui principiu democratic.154
Dezvoltarea unei concepţii distinctive a reconstruirii raţionale a fost întreprinsă şi în lucrarea
„Comunicarea şi Evoluţia Societăţii” (1979). Acest proiect a avut ca obiectiv modelarea dezvoltării
sociale ca un proces de învăţare. Din cuprinsul lucrărilor sale se desprinde planul încorporării
rezultatelor psihologiei dezvoltării care pune în acord strategiile de dezvoltare cu schimbările pe
care individul le percepe ca fiind acceptabile. Analog, societăţile se dezvoltă prin schimbări similare
în baza raţională a legitimităţii la nivel colectiv. La acest nivel de teoretizare, însuşirea ştiinţelor
sociale a devenit pluralistă pentru Habermas atât din punct de vedere metodologic, cât şi teoretic.
Pentru a înţelege poziţia matură a lui Habermas, punctul de pornire îl constituie „Teoria Acţiunii
Comunicative”. În cadrul acestei lucrări poate fi identificată concepţia filosofului asupra scopului
filosofiei şi relaţia acesteia din urmă cu ştiinţele sociale – concepţie care se regăseşte în marea
majoritate a operelor sale. În această concepţie filosofii trebuie să coopereze cu cercetătorii sociali
în vederea înţelegerii cerinţelor normative într-un anumit context istoric, context al unei societăţi
moderne complexe caracterizată prin modele de integrare sociale şi sistematice; problema teoriilor
sociale pesimiste ale modernităţii constituindu-se în faptul că acestora le scapă în general
dimensiunea culturală a modernizării.155
Pornind de la „Teoria Discursului” a lui Searle (1969) Habermas pune bazele teoriei sale
referitoare la aspectele pragmatice ale limbajului şi propunând un set de reguli care să guverneze
competenţa comunicativă, apreciind în cadrul „Teoriei Acţiunii Comunicative” că acestea trebuie
coroborate cu sintaxa şi semantica. În acest context, Habermas distinge trei tipuri de realităţi:
realitatea exterioară sau lumea obiectivă, realitatea interioară sau lumea subiectivă (compusă din
experienţele vorbitorului) şi lumea socială sau lumea normativă (compusă din norme şi valori). În
vreme ce lumea subiectivă este doar a unei singure persoane, lumea obiectivă şi cea social-
normativă sunt lumi împărtăşite. Abordarea contextului real şi al celui normativ poate fi diferită la
fiecare persoană în parte astfel încât, pentru găsirea unui fond comun este necesară comunicarea
între parteneri.156 Teoria discursului lui Habermas necesită o analiză pragmatică a argumentării ca
practică socială în vederea reconstruirii presupunerilor normative care stau la baza unui discurs, iar
în vederea obţinerii acestora nu se poate discuta doar despre o simplă descriere a argumentării ci
este necesar ca participantul angrenat în discurs să îşi însuşească o argumentare competitivă. În

154
Jürgen Habermas, Factizität und Geltung, Suhrkamp Verlag, Frankfurt am Main, 1992, p. 117, în Liviu-Petru
Zăpârţan, op. cit., p. 13.
155
Idem.
156
Mareike Schoop, The Worlds of Negotiation, Information Systems, University of Hohenheim, Germany în The
Language – Action Perspective on Communication Modelling, 2004, p. 182, http://www.scils.rutgers.edu/-
aakhus/lap/Schoop.pdf.

49
această ordine de idei, Habermas concepe retorica în termeni de „proprietăţi ale comunicării”
ideologizate la un nivel înalt – iniţial prezentate ca fiind condiţiile implicite ale „discursului
ideal”.157
Cele două preocupări ale lui Habermas referitoare la teoria politică şi teoria raţiunii se
reunesc în teoria discursului asupra democraţiei deliberative, în cadrul căreia filosoful demonstrează
cum influenţează discursul multi-dimensional societăţile moderne. În acest context, argumentarea
apare sub forma discuţiei publice şi a dezbaterii chestiunilor practice cu care se confruntă corpurile
politice. Concepţia ideologică asupra discursului practic este sintetizată în „principiul discursului” –
D – potrivit căruia „o regulă de acţiune se justifică şi este deci validă doar în cazul în care toţi cei
afectaţi de aceasta o pot accepta într-un discurs rezonabil”. Potrivit opiniei exprimate de J. Bohman
şi W. Rehg, D a fost iniţial înţeles ca principiu al discursului moral şi abia ulterior referirile la
acesta s-au făcut ca la un principiu al justificării imparţiale pentru toate discursurile practice. Astfel,
D se aplică nu numai moralei şi autenticităţii etice ci şi în justificarea cererilor pragmatice în
alegerea mijloacelor efective pentru atingerea unui obiectiv.158
În dezvoltarea unei teorii a democraţiei, Habermas a fost preocupat atât de discursul moral,
cât şi de cel legal-politic, făcând apel la relaţia dintre lege şi morală. Principiul D pune accentul pe
cerinţele dialogului si încadrarea în concepţia specifică a lui Habermas asupra discursului moral
rezonabil se produce doar în momentul asumării acestor cerinţe. O controversă printre teoreticienii
discursului a constituit-o „principiul universalităţii” – U - şi necesitatea acestuia în etica discursului.
Acest principiu se concretizează în faptul că „o normă morală este validă doar în cazul unor
consecinţe şi efecte secundare previzibile ale observaţiei generale a intereselor şi valorilor fiecărui
individ care ar putea fi acceptate de către toţi cei interesaţi fără coerciţie”.159 Însă, potrivit literaturii
de specialitate, indiferent de maniera de soluţionare a acestei controverse asupra principiului U,
discursul etic al lui Habermas rămâne centrat pe convingeri puternice referitoare la capacitatea
persoanei în angrenarea sa în dialogul moral.160
Contribuţia filosofiei lui Habermas referitoare la importanţa dialogului şi ale negocierii în
viaţa socială, politică şi inclusiv juridică. Din cele amintite mai sus reiese clar că soluţia identificării
problemelor reale identitare ale unei societăţi o constituie calea dialogului şi a negocierii
permanente. În acest context, dialogul şi negocierea pot constitui baza restructurării continue a
proceselor decizionale şi a direcţiilor la care societatea aspiră. Alături de alţi specialişti, L.-P.

157
James Bohman şi William Rehg, op. cit..
158
Idem.
159
Seyla Benhabib, Fred Dallmayr, The Communicative Ethics Controversy, Cambridge, MA: MIT Press, 1990;
Albrecht Wellmer, Ethics and dialogue: Elements of moral judgement in Kant and discourse ethics, în Wellmer, The
Persistence of Modernity, D. Midgley (trans.) Cambridge, MA: MIT Press, 1991, pp. 113-231; Niels Gottschalk-
Mazouz, Diskursethik, Akademie, Berlin, 2000; în James Bohman, William Rehg, op. cit..
160
Ibidem.

50
Zăpârţan remarcă, la rândul său, interferenţa dintre raţionalitatea sistemică şi cea funcţională,
elemente care definesc „lumea vieţii” şi totalitatea „structurilor organizatoare ale societăţii”. Astfel,
„lumea vieţii” se compune din trei componente care coroborate „se reînnoiesc în procese de
integrare şi socializare”. Este vorba despre cultură, societate şi persoană, în cadrul cărora se pot isca
161
crize a căror soluţionare se poate realiza numai pe calea dialogului şi a negocierii. Potrivit
opiniei exprimate de M. Schoop, în terminologia lui Habermas negocierea este atât interactivă –
fiind un tip de acţiune comunicativă în care motivaţia reprezintă un consens raţional între
parteneri162 – cât şi distributivă care la rândul său reprezintă un tip de acţiune strategică care
urmează reguli raţionale, încercând influenţarea oponentului raţional cu scopul de a obţine succesul
personal.163 Prin urmare, negocierea şi dialogul nu sunt doar nişte modalităţi de identificare a
problemelor unei societăţi ci reprezintă, în acelaşi timp, modalităţi identificare a soluţiilor ce s-ar
putea aplica de la caz la caz în vederea rezolvării problemelor de o manieră paşnică. Societatea
actuală a fost şi este calificată în literatura de specialitate ca fiind marcată de complexitatea actorilor
şi conexiunea existentă între individ, stat şi democraţie, iar dialogul şi negocierea permanentă au
fost percepute ca fiind unica soluţie de adoptat în contextul în care doar prin intermediul acestora
persoanei umane îi sunt recunoscute calităţile, acesteia oferindu-i-se cadrul favorabil de afirmare.164

4. Medierea – „Justiţia elegantă”


4.1. Conceptul de mediere. Consideraţii teoretice. Psihologia socială este o ramură a
psihologiei ce poate fi aplicată studiului conflictului şi al medierii. Figuri precum Darwin, Marx şi
Freud au scos în evidenţă aspectele competitive şi în acelaşi timp distructive ale conflictului şi ale
neglijării modelelor pozitive şi cooperante de rezolvare a acestora. 165 În 1930, Lewin a creat un nou
vocabular pentru abordarea aspectelor pozitive şi negative ale conflictului, cooperarea şi competiţia.
Acesta a prezentat o discuţie teoretică referitoare la trei tipuri de bază ale conflictului psihologic:
abordare – abordare, evitare – evitare şi abordare – evitare.166 Aceste idei au fost dezvoltate mai
târziu, în 1950, de von Neumann şi Morgenstern167, iar în final, Deutsch a fost cel care a formalizat

161
Liviu-Petru Zăpârţan, op. cit., p. 14.
162
Este vorba despre negocierile de tipul „învingător-învingător” în care acţiunile comunicative sunt orientate către un
acord între părţi.
163
Este vorba despre negocierile de tipul „învingător-învins” în care acţiunile strategice sunt orientate înspre succesul
uneia dintre părţi. În acest context, „succesul” înseamnă că autorul reuşeşte să-l facă pe ascultător să se poarte de o
manieră convenabilă obiectivelor autorului.
164
Liviu-Petru Zăpârţan, op. cit., pp. 14-15.
165
M. Deutsch, P.T. Coleman, The Handbook of Conflict Resolution: Theory and Practice, Jossey-Bass, San Francisco,
2000.
166
K. Lewin, A dynamic theory of personality, Macgraw-Hill, New York, 1935.
167
Hilary Cremin, Peer Mediation, Open University Press, Berkshire, 2007, p. 20.

51
teoria cooperării şi a competiţiei168, elaborată ulterior de D. W. Johnson şi R. T. Johnson.169 Teoria
are două idei de bază, una referitoare la tipul de interdependenţă al obiectivelor oamenilor, într-o
anumită situaţie, celălalt referitor la tipul de acţiune la care recurg cei implicaţi. Pe scurt, teoria
pune în evidenţă procesul constructiv al rezolvării conflictului cu ajutorul unei cooperări eficiente,
dar şi procesul distructiv al rezolvării conflictului printr-un proces competitiv. Astfel, deşi conflictul
nu este nici bun, nici rău, nici constructiv şi nici distructiv, finalul acestuia depinde de felul în care
acesta este administrat. Aici intervin terţii (mediatorii) care pot maximiza şansele unui final
constructiv, evitându-se astfel escaladarea violentă a conflictului. Aceste teorii ale rezolvării
conflictelor au jucat un rol important în conturarea felului în care s-a dezvoltat medierea în ultimii
ani.170
Ausburger a scris despre impactul culturii asupra atitudinii faţă de conflict şi mediere.
Acesta susţine că conflictul nu este gestionat corect în culturile individualiste vestice. Consecinţele
acestui fapt sunt negative atât pentru indivizi, cât şi pentru societate. În culturile tradiţionale
colectiviste din est şi sud, onoarea şi ruşinea sunt forţe puternice care servesc la unirea grupurilor.
În cadrul acestor societăţi medierea este considerată ca o necesitate comună. Societăţile vestice
moderne au la bază însă legea şi un sistem abstract de codificare a acesteia şi jurisprudenţa. Autorul
enumeră „miturile despre conflict” ce s-au conturat în societăţile vestice individualiste şi care stau
la baza îmbolnăvirii sănătăţii psihice, constituind un motiv de inhibare a dorinţei de a recurge la
mediere. Confesiunea nu înseamnă disipare, justificare sau flagelare, ci este recunoaşterea autentică
a responsabilităţii propriilor acte şi a consecinţelor acestora. Căinţa nu este punitivă, căci este
atitudinea potrivită pentru cineva care a avut un comportament neadecvat. Restituirea nu înseamnă
o răsplată, ci este restabilirea justiţiei. Reconcilierea nu reprezintă o restaurare pe verticală a
structurilor injuste care au luat parte la producerea nedreptăţii, ci este o restructurare a prezentului şi
o redeschidere către viitor. Iertarea nu este un ant unilateral de generozitate, ci este o tranzacţie
interpersonală între două părţi. O percepţie nouă asupra conflictului şi a medierii ar contura o altă
perspectivă interculturală asupra conflictului şi a justiţiei.171 Astfel, medierea are multe de oferit
restaurării sănătăţii psihice în situaţii conflictuale.172
O altă ramură a psihologiei care informează studiul medierii este psihologia umană.
Modelele timpurii de mediere comunitară locală s-au dezvoltat în SUA în locaţii cu rol terapeutic.

168
M. Deutsch, A theory of cooperation and competition, Human relations, nr. 2, 1949, pp. 129–151; M. Deutsch, The
Resolution of Conflict, Yale University Press, New Haven, 1973.
169
D.W. Johnson, R.T. Johnson, Cooperation and competition: theory and research, Interaction, Edina, 1989.
170
Hilary Cremin, op. cit., p. 20.
171
D.W. Ausburger, Conflict mediation across cultures: pathways and patterns, Westminster John Knox Press,
Louisville, 1992.
172
Hilary Cremin, op. cit., pp. 21-22.

52
Acestea au luat forma consilierii umane a lui C. R. Rogers, în cadrul căreia clientul rămâne stăpânul
procesului pe tot parcursul acestuia, iar terapeutul arată empatie şi bune intenţii faţă de acesta.173
Elementul central al consilierii îl reprezenta necesitatea de a restaura respectul de sine al clientului
şi de a încuraja localizarea internă a controlului. Medierea poate fi privită ca mijloc de realizare a
acestor beneficii în cadrul conflictelor interpersonale, însă aceasta nu trebuie confundată cu terapia
sau consilierea.174 Psihologia umană s-a născut ca reacţie la teoriile behaviorismului şi psihanalizei.
În vreme ce behaviorismul insistă pe învăţarea condiţionată, iar psihanaliza pe experienţele umane
stocate în subconştient, psihologia umană scoate în evidenţă faptul că fiinţa umană este complexă şi
capabilă să facă propriile alegeri, nefiind victima experienţelor trecutului. Această ramură se
ghidează după principiul că individul posedă abilitatea naturală de a se dezvolta la întregul său
potenţial, ceea ce în literatura de specialitate poartă denumirea de „auto-actualizare” sau mai bine
zis un optimism al naturii umane.175
Medierea este „latura feminină” a procesului de rezolvare a unui conflict. Aceasta nu este
cauza, ci este produsul unei schimbări de seamă ce se produce într-o societate. Este larg răspândită
ideea că oamenii nu îşi pierd caracteristicile umane atunci când se află în mijlocul unui conflict. Din
acest punct de vedere, oamenii vor prefera procesul în care au oportunitatea de a face alegeri şi de a
participa activ la soluţionarea diferendului. Procesul de mediere satisface această necesitate mai
mult decât alte procese de soluţionare a conflictelor.176
În literatura de specialitate s-au conturat în ultima perioadă numeroase opinii exprimate
asupra semnificaţiei conceptului de mediere. Definiţiile date conceptului de mediere pot fi
clasificate în funcţie de cinci criterii: al definirii medierii prin prisma conceptului de negociere, al
definirii medierii prin prisma laturii creative a acesteia, al definirii medierii prin prisma substanţei
acesteia, al definirii medierii prin prisma ariei sale de extindere, al definirii medierii prin prisma
intervenţiei terţului.
În funcţie de criteriul, potrivit căruia, medierea se defineşte prin prisma conceptului de
negociere, amintim definiţia dată de D. Richbell, pentru care medierea este o formă mai structurată
a negocierii asistate, este un proces voluntar şi flexibil, care are loc într-un cadru privat în care
mediatorul ajută părţile să clarifice problemele cheie şi să îşi construiască astfel o înţelegere.
Autorul defineşte medierea în baza modelului dat de tribunalul executiv – folosit în industrie, în
disputele dintre manufacturier şi dealer. În cadrul acestuia, persoana mai în vârstă din partea fiecărei
tabere stă alături de mediator în timp ce părţile îşi prezintă problema. Executivii se retrag pentru a

173
C. R. Rogers, Client-centred Therapy, Houghton Mifflin, Boston, 1951.
174
Hilary Cremin, op. cit., p. 22.
175
Ibidem, pp. 22-23.
176
Barbara Ashley Phillips, The Mediation Field Guide. Transcending Litigation and Resolving Conflicts in Your
Business or Organization, Jossey-Bass, San Francisco, 2001, p. xiv.

53
negocia o înţelegere, cu asistenţa mediatorului. Deşi nu este o mediere în adevăratul sens la
cuvântului, principiul existenţei unei persoane independente pentru facilitarea negocierilor este
comun ambelor. Acest principiu a fost dezvoltat în negocierile ne-contencioase, fiind denumit
„asistarea încheierii acordului” sau „medierea acordului”. De asemenea, negociatorii folosesc un
terţ independent pentru facilitarea negocierilor tocmai pentru a obţine cea mai bună înţelegere
pentru toate părţile.177 Pentru Arnaud Stimec medierea este tot un proces de negociere, facilitat de
către un terţ care nu are putere de decizie, având ca finalitate ajutarea părţilor în discuţie să realizeze
un proiect în vederea rezolvării unei situaţii conflictuale sau a restabilirii/stabilirii unei relaţii.178
Analizând medierea în contextul intervenţiei acesteia în relaţiile de familie, K. E. Stoner defineşte
conceptul de mediere ca fiind un proces în care părţile negociază un acord acceptabil cu ajutorul
unei terţe părţi, neutre – mediatorul – care asistă negocierile, însă care nu decide în locul părţilor.179
Vizualizând conflictul ca problemă ce trebuie rezolvată, ca situaţie neplăcută din care se caută ieşire
sau ca o situaţie stresantă, riscantă şi costisitoare pentru toţi cei implicaţi, Acland defineşte
medierea ca fiind o negociere asistată de un mediator, în cadrul unor întâlniri separate sau
împreună, care îi reunesc pe cei implicaţi în conflict.180
Unii autori definesc medierea din perspectiva laturii creative a acesteia. Astfel, pentru
Kimberlee K. Kovach medierea este un proces în care un terţ neutru, mediatorul, asistă părţile
implicate în conflict să ajungă la o soluţie reciproc acceptabilă. Medierea invită părţile să se
angajeze într-o metodă creativă şi colaborativă de rezolvare a conflictului, fără a forţa luarea unei
decizii părtinitoare. Aceasta este un proces flexibil, definit şi redefinit de părţile aflate în conflict şi
de mediator, de la caz la caz.181 Peter Lovenheim şi Lisa Guerin consideră că medierea este un
proces în care două sau mai multe persoane implicate într-un conflict îşi unesc eforturile pentru a
încerca să găsească o soluţie la problema lor, cu ajutorul unui terţ neutru, mediatorul.182 Robert A.
Baruch Bush şi Joseph P. Folger definesc medierea ca fiind un proces informal în cadrul căruia un
terţ neutru, fără putere de a impune o anumită soluţie, ajută părţile aflate în conflict să ajungă la un
acord reciproc acceptabil. Această definiţie, des întâlnită, reţine câteva din trăsăturile majore ale
procesului, mai ales informalitatea şi consensualismul acestuia. Aceasta reflectă însă şi efectul cel

177
David Richbell, op. cit., pp. 19-20.
178
Arnaud Stimec, La Médiation en entreprise, Faciliter le dialogue, Gérer les conflits, Favoriser la coopération, 2e
édition, Dunod, Paris, (2004) 2007, p. 3.
179
Katherine E. Stoner, Divorce Without Court. A Guide to Mediation and Collaborative Divorce, 1st edition, Ed.
Nolo, Berkeley, 2006, p. 2.
180
A.F. Acland, A Sudden Outbreak of Common Sense: Managing Conflict through Mediation, Hutchinson, Londra,
1990, pp. 8, 18.
181
Kimberlee K. Kovach, Mediation, în Michael L. Moffitt, Robert C. Bordone (edit.), The Handbook of Dispute
Resolution, Jossey-Bass, San Francisco, 2005, p. 304.
182
Peter Lovenheim, Lisa Guerin, Mediate, Don’t Litigate – Strategies for a Successful Mediation, Nolo, Berkeley,
2004, p. 3.

54
mai de seamă al procesului, de realizare a unui acord voluntar asupra rezolvării disputei. În cadru
instituţional (în faţa instanţelor de judecată), acordul este adesea văzut ca fiind singura valoare a
medierii.183
Din punct de vedere al substanţei, medierea este definită ca fiind „un termen generic în care
sunt incluse toate modalităţile non verticale/ierarhice (în opoziţie cu forţa, justiţia, arbitrajul) de
reglare a conflictelor sau de stabilire a comunicării. Se numesc aşa toate procesele care participă la
reducerea antagonismelor şi care facilitează crearea unei lumi comune”. 184 În opinia exprimată de
Peter Lance d’Ambrumenil, medierea este „denumirea” dată unei varietăţi de proceduri ce pot fi
folosite pentru a rezolva un conflict, fără a recurge la instanţele de judecată. Potrivit autorului, acest
„grup de proceduri, cunoscut generic sub denumirea de mediere” permite părţilor să rezolve disputa
dintre ele şi în acelaşi timp să păstreze o relaţie echitabilă. 185 Într-un sens mai larg, procesul de
mediere poate fi suma unei varietăţi de procese de mediere ce se petrec în mod simultan sau în
etape.186
Criteriul ariei de extindere a medierii se remarcă în definiţia dată acesteia de către unii
autori care au urmărit evoluţia instituţiei medierii şi au remarcat faptul că aceasta a început ca o
practică a unei comunităţi care a pătruns într-o varietate de modele legale, de afaceri şi sociale. În
acest context, medierea, a fost definită ca fiind o practică cu un intervenient imparţial care asistă
părţile la rezolvarea unui conflict. Dezvoltarea medierii sub diverse forme a reprezentat motivul
pentru care aceasta a fost poziţionată în complexul „justiţie formală – informală”. În definirea
conceptului de mediere, Andrew Woolford şi R. S. Ratner fac referire în primul rând la termenul de
„mediere civilă”, prin care se înţelege folosirea de practici de facilitare care se ocupă de disputele
locale non-criminale. Însă medierea, ca tehnică de rezolvare a conflictelor nu este folosită numai în
cauze civile, ci şi în justiţia restaurativă şi reparatorie. De asemenea, autorii amintesc şi alte tipuri
de mediere, dintre care cea mai importantă pare a fi „medierea în comunitate”, căci aceasta este
dedicată proiectului de justiţie socială, contribuind la eficientizarea şi la îmbunătăţirea funcţionării
sistemului judiciar formal, prin promovarea autonomiei, a autodeterminării şi a armoniei
comunităţilor locale.187
Michael J. Butler a calificat medierea ca fiind un fenomen omniprezent în viaţa modernă. De
asemenea, medierea este considerată funcţia de bază a guvernelor. Din punct de vedere al
183
Robert A. Baruch Bush, Joseph P. Folger, The Promise of Mediation, The Transformative Approach to Conflict,
ediţie revăzută, Jossey-Bass, San Francisco, 2005, p. 8.
184
Jacques Faget, Mediazione e azione pubblica: la dinamica del fluido, în Donatella Bramanti (edit.), Processi di
mediazione e ligami sociali, Sociologia e Politiche Sociali, vol. 9, nr. 2, FrancoAngeli, Milano, 2006, pp. 11-12.
185
Peter Lance d’Ambrumenil, Mediation and arbitration, Cavendish Publishing Limited, Londra, 1997, p. 41.
186
David P. MacKinnon, Introduction to Statistical Mediation Analysis, Lawrence Erlbaum Associates, New York,
2008, p. 4.
187
Andrew Woolford, R. S. Ratner, Informal Reckonings. Conflict resolution in mediation, restorative justice and
reparations, Routledge – Cavendish, New York, 2008, p. 39.

55
teoreticienilor contractului social precum Th. Hobbes şi J. Locke, medierea disputelor dintre
cetăţeni este una dintre cele mai importante sarcini ale guvernului reprezentativ. Indiferent că este
vorba despre dispute între popoarele aborigene şi guvernele federale (cum se întâmplă în SUA,
Canada, Australia, etc.), sau este vorba despre conflicte între vecini, medierea este un serviciu ce ar
trebui asigurat de guvernele statelor, înainte ca aceste conflicte să escaladeze şi să răspândească
dezordine şi violenţe.188 Pentru Michèle Guillaume-Hofnung câmpul medierii este infinit, acesta
cuprinzând toate sectoarele de activitate umană din sfera publică şi privată. De asemenea, medierea
priveşte atât persoanele fizice, cât şi pe cele juridice, atât indivizii, cât şi grupurile, activităţile
naţionale, transnaţionale şi internaţionale.189 Este motivul pentru care probabil Jeffrey Krivis şi
Naomi Lucks afirmau că „pentru unii medierea reprezintă o chemare”.190 Într-o altă definiţie dată de
Dorothy J. Della Noce, Robert A. Baruch Bush şi Joseph P. Folger, medierea este „proces social în
cadrul căruia o terţă persoană ajută părţile aflate în conflict să înţeleagă situaţia în care se află şi să
decidă singure cum să o gestioneze”.191
Criteriul intervenţiei părţilor se va regăsi însă în toate definiţiile date medierii, căci nu
putem concepe o mediere fără intervenţia unui terţ, neutru şi imparţial – mediator. În fapt, criteriile
de clasificare amintite se află în strânsă legătură cu semnificaţia trăsăturile procesului de mediere
asupra cărora se insistă la definirea acesteia. Este motivul pentru din definiţiile complexe ale
medierii pot fi reţinute caracteristicile de bază ale desfăşurării acesteia, dar şi ale mediatorului.
În doctrină s-au conturat patru teorii distincte ale medierii care sugerează două chestiuni
importante. Pe de o parte, câmpul medierii nu este unul monolitic, ci este unul pluralist datorită
existenţei unei multitudini de abordări ale medierii în practică, iar cele patru teorii reprezintă aceste
abordări diferite. Pe de altă parte, existenţa unor teorii diferite sugerează faptul că deşi toată lumea
percepe medierea ca mijloc de atingere a unor importante scopuri publice şi private, părerile sunt
împărţite în ceea ce priveşte importanţa acestor obiective. Prin urmare, din acest punct de vedere,
aceste teorii susţin şi reprezintă obiective percepute diferit în cadrul procesului de îndeplinire al
acestora.192
 „Teoria satisfacţiei”. Potrivit acestei teorii, procesul de mediere este o unealtă
puternică de satisfacere a nevoilor umane şi de reducere a suferinţei părţilor în cadrul disputelor
individuale. Datorită faptului că medierea este flexibilă, informală şi consensuală, aceasta arăta
188
Michael J. Butler, International Conflict Management, Taylor & Francis Routledge, Londra, New York, 2009, p.
119.
189
Michèle Guillaume-Hofnung, La Médiation, „Que sais-je?”, 4e édition, PUF, Paris, (1995) 2007, p. 8.
190
Jeffrey Krivis, Naomi Lucks, How to Make Money as a Mediator (and Create Value for Everyone). 30 Top
Mediators Share Secrets to Building a Successful Practice, Jossey-Bass, San Francisco, 2006, p. 10.
191
Dorothy J. Della Noce, Robert A. Baruch Bush, Joseph P. Folger, Considerazioni sui presupposti teorici della
mediazione: implicazioni pratiche e politiche, în Lucio Luison (edit.), La Mediazione come strumento di intervento
sociale. Problemi e prospettive internazionali. Politiche e servizi sociali, FrancoAngeli, Milano, 2006, p. 37.
192
Robert A. Baruch Bush, Joseph P. Folger, op. cit., p. 9.

56
toate dimensiunile problemei cu care se confruntă părţile. Medierea poate facilita colaborarea şi
rezolvarea integrală a problemelor, producând rezultate creative de tipul „câştig-câştig” care satisfac
toate părţile implicate în conflict. Mai mult decât atât, în comparaţie cu alte procese de soluţionare a
conflictelor, medierea este caracterizată de forma informală şi de reciprocitate care reduc atât
costurile economice, cât şi cele emoţionale ale procesului de încheiere a unui acord pentru
rezolvarea disputei.193 „Teoria satisfacţiei” este amintită de un număr mare de specialişti în
domeniu.194
 „Teoria justiţiei sociale”. Potrivit acestei teorii, medierea oferă mijloacele eficiente
pentru organizarea indivizilor în jurul unor interese comune în vederea consolidării legăturilor şi
structurilor din cadrul unei comunităţi. Medierea poate sprijini organizarea comunităţii în mai multe
feluri datorită capacităţii acestea de a se concentra asupra intereselor comune ale indivizilor.
Adepţii acestei poveşti nu sunt foarte numeroşi.195
 „Teoria transformatoare”. Datorită formai sale informale şi consensuale, medierea
permite părţilor să-şi definească în termeni proprii problemele şi obiectivele. Mai mult, medierea
susţine auto-determinarea părţilor de a decide cum să rezolve un anumit conflict, ajutându-le să-şi
mobilizeze resursele în vederea abordării problemelor şi a atingerii obiectivelor lor. Astfel în urma
procesului de mediere, părţile sunt transformate în sensul că şi-au câştigat respectul şi încrederea în
propriile lor puteri.196
 „Teoria opresiunii”. Susţinătorii acestei teorii sunt de părere că medierea se poate
transforma într-un instrument periculos de creştere a puterii statului asupra indivizilor şi a puterii
asupra celor slabi.197
În cadrul legal, medierea a fost definită ca „un proces voluntar în care un mediator neutru
încearcă să ajute părţile în conflict să ajungă la o înţelegere care să fie acceptabilă pentru ambele
părţi şi care să pună capăt conflictului înainte de a se ajunge în faţa instanţei de judecată”. În prefaţa
cărţii lui H. Genn Woolf afirma că medierea oferă „rezolvare a disputelor rapidă, ieftină şi
constructivă”. Este motivul pentru care se consideră că medierea ar trebui să fie prima opţiune a
acelora implicaţi în conflicte de natură civilă, iar instanţa de judecată ar trebui să reprezinte o ultimă

193
Ibidem, pp. 9-11.
194
M. Williams, Can’t I Get No Satisfaction? Thoughts on The Promise of Mediation, Mediation Quarterly, nr. 15,
1997, pp. 143–154; D. A. Hoffman, Confessions of a Problem-Solving Mediator, Society for Professionals in Dispute
Resolution News, vol. 23, nr. 3, 1999, pp. 1–4; C. M. Moore, The Mediation Process: Practical Strategies for Resolving
Conflict, 3rd ed., Jossey-Bass, San Francisco, 2003.
195
Robert A. Baruch Bush, Joseph P. Folger, op. cit., pp. 11-13.
196
Ibidem, pp. 13-15.
197
Ibidem, pp. 15-18.

57
alternativă. Aceasta şi pentru faptul că medierea este considerată ca fiind cea mai eficientă metodă
extrajudiciară de soluţionare a disputelor, indiferent de forma pe care aceasta o îmbracă.198
Medierea este mult mai eficientă când părţile înţeleg diferenţele dintre procesul de mediere
şi alte procese, precum cel judiciar. Spre deosebire de acesta din urmă, medierea este flexibilă, nu se
desfăşoară în contradictoriu şi permite părţilor să se implice şi să aibă controlul asupra finalului. În
cadrul procesului de mediere accentul cade pe interesele şi preocupările părţilor, iar nu pe soluţiile
oferite prin lege. De asemenea, toate părţile colaborează pentru a găsi soluţii creative. Deşi
medierea este utilă pentru rezolvarea conflictelor indiferent de stadiul în care acestea se găsesc,
aceasta este oportună atunci când nu s-a ajuns la nici o soluţie prin negociere, dar înainte de a se
apela la instanţa de judecată. Trebuie să mai amintim că medierea se bucură de privilegiul „lipsei
prejudiciului”. Aceasta presupune că discuţiile asupra problemelor ridicate pe parcursul acesteia
sunt confidenţiale, iar procesul poate continua în ciuda desfăşurării în paralel a cauzei în faţa
instanţei de judecată. În state precum Marea Britanie, privilegiul „lipsei prejudiciului” a fost
acceptat de către instanţele de judecată pentru considerentul că negocierile dintre părţile care au
dorit rezolvarea disputei anterior apelării la procedurile judiciare, ar trebui să li se recunoască un
statut special, tocmai pentru încurajarea acestor negocieri.199 În acest context, mediatorii eficienţi
încurajează participarea activă a tuturor părţilor, ascultarea activă a intereselor şi a sentimentelor
acestora, generând o atmosferă de deschidere.200
Avertismentul unui jurist roman conform căruia „orice definiţie în drept este periculoasă”
poate fi aplicabil şi atunci când ne gândim la „natura” medierii. Medierea se prezintă, din punct de
vedere dinamic, ca o procedură coordonată de către mediator, adică de către „un terţ neutru,
independent şi imparţial, lipsit de puterea de a se impune printr-o decizie obligatorie”. Astfel, în
literatura de specialitate s-a susţinut că ne aflăm la intersecţia dintre dreptul procesual şi dreptul
contractelor. Cu toate acestea, se consideră că transformarea medierii într-o procedură nu conduce
la dobândirea de reguli şi de forme de procedură judiciară şi nici la juridicizarea rezultatului, care
dacă este unul pozitiv, este fără îndoială o convenţie între părţi. Formula folosită exprimă însă mai
degrabă existenţa unei activităţi a mediatorului şi a unei participări a părţilor, care aminteşte de
expresia judicium est actus trium personarum, însă figura judecătorului este înlocuită de către cea a

198
H. Genn, Mediation in action: Resolving court disputes without trial, Calouste Gulbenkian Foundation, Londra,
2000, p. 9.
199
Peter Lance d’Ambrumenil, op. cit., pp. 41-43.
200
Adam Gersch, Mediation skills and techniques, în Irvine S. Gersch, Adam Gersch (edit.), Resolving Disagreement
in Special Educational Needs. A practical guide to conciliation and mediation, Routledge Falmer, Londra, New York,
2003, p. 161.

58
unui terţ care colaborează cu părţile cu scopul de a le ajuta să găsească o soluţie reciproc
acceptabilă. Această lipsă de autoritate marchează poziţia mediatorului.201
Obiectivul principal am procesului de mediere este acela al găsirii de către părţi a unei
soluţii reciproc acceptabile. Din acest punct de vedere, medierea este orientată către viitor. Scopul
nu este acela de a lămuri care este adevărul sau de a determina dacă a fost încălcată vreo lege, ci
acela de a rezolva problema. Dintre obiectivele secundare ale medierii amintim: îmbunătăţirea
comunicării dintre părţi, o mai bună înţelegere a punctului de vedere al adversarului, oportunitatea
de întâlnire faţă în faţă a părţilor, conştientizarea balanţei de putere, înţelegerea tuturor problemelor
ascunse, expunerea la idei creative. 202 În Tabelul 1 se face o comparaţie între mediere, arbitraj şi
litigii judiciare pentru a scoate în evidenţă, de o manieră succintă şi comparativă, avantajele pe care
medierea le oferă celor care decid să apeleze la ea pentru soluţionarea conflictelor.
Tabel 1 – Mediere – Arbitraj - Litigiu203
PROCES MEDIERE ARBITRAJ INSTANŢA DE
JUDECATĂ
Cine decide? Părţile Arbitrul Judecătorul
Cine deţine controlul? Părţile Arbitrul/Avocaţii Instanţa de judecată/
Avocaţii
Procedura Informală – câteva reguli Trebuie respectate regulile Trebuie respectate
sunt destinate să protejeze de procedură proceduri formale şi
confidenţialitatea şi să complicate
permită tuturor să
comunice
Timpul Câteva săptămâni Câteva luni De la câteva luni la câţiva
ani
Costuri pentru părţi Costuri relativ scăzute Costuri moderate Costuri substanţiale
(disputele complexe costă
mai mult)
Reguli privind probaţiunea Nu sunt specificate Acestea sunt stabilite, dar Sunt complexe
pot fi informale
Publicitatea sesiunilor Private De obicei sunt private Publice
Relaţiile dintre părţi Se pot dezvolta eforturi de Sunt antagonice Sunt antagonice
cooperare
Accentul cade pe Viitor Trecut Trecut
Metoda de negociere Compromisul, etc. Negocieri dure Negocieri dure
Comunicarea Adesea se îmbunătăţeşte Este blocată Este blocată
Rezultatul Dacă medierea este un „Câştig-pierdere” „Câştig-pierdere”
succes – „câştig-câştig”
Acordul Poate fi respectat sau atacat Cel mai adesea este atacat Cel mai adesea este atacat

4.2. Comunicarea în procesul medierii. Comunicarea reprezintă un proces al negocierii, „o


luptă şi o contestare a înţelesurilor”.204 Lawrence Grossberg, Ellen Wartella şi D. Charles Whitney

201
Giuseppe Terzia, Médiation et institution judiciaire, în Loïc Cadiet, Thomas Clay, Emmanuel Jeuland (edit.),
Médiation. Alternative dispute resolution. Alternative à la justice ou justice alternative? Perspectives comparatives,
Litec, Paris, 2005, p. 21.
202
Peter Lovenheim, Lisa Guerin, Mediate, Don’t Litigate – Strategies for a Successful Mediation, Nolo, Berkeley,
2004, pp. 3-4.
203
Tabel adaptat după Peter Lovenheim, Lisa Guerin, op. cit., p. 17.

59
aduc în discuţie complexitatea noţiunii de comunicare, mai ale în relaţia acesteia cu medierea,
intensificând ideea că aceasta încorporează toate cele patru sensuri ale termenului de mediere:
reconcilierea; diferenţa dintre realitate şi imaginea interpretării realităţii; spaţiul de interpretare
dintre subiect şi realitate; şi conexiunea care creează circuitul comunicării sensurilor. Astfel
percepută, comunicarea devine esenţială pentru construirea dimensiunii politice a informaţiei
societăţii, ceea ce necesită participarea populară directă şi activă la această construire, prin
intermediul ideilor şi al acţiunilor. 205 În cartea sa Luke Goode militează pentru ideea că alături de
comunicare, medierea trebuie să fie luată în serios atunci când se doreşte teoretizarea sferei
publice.206 În contextul mişcărilor studenţeşti de la sfârşitul anilor ʼ70 Habermas a manifestat o
deosebită preocupare pentru medierea conflictelor intervenite în relaţia dintre teorie şi politică.207
Astfel, pentru orice analist al sferei publice este necesar să abordeze problema medierii.208
Alături de Nina R. Meierding susţinem ideea potrivit căreia comunicarea este „inima şi
sufletul” procesului de mediere.209 Aceasta se justifică prin faptul că funcţia principală a medierii
este aceea de a construi relaţii între părţi. 210 Se presupune că medierea cuprinde toate aspectele,
formele şi mijloacele posibile de construire şi comunicare a unei probleme în cadrul unui discurs:
selectarea, ordonarea şi segmentarea elementelor problemei, transmiterea acestora prin intermediul
prezentatorului, prezentarea acestora dintr-o anumită perspectivă.211 Spre deosebire de procesele în
faţa instanţelor de judecată, medierea introduce o schimbare drastică a cadrului. Aceasta pentru că
procesul de mediere nu se concentrează pe învinuirea uneia dintre părţi, ci presupune o remodelare
a interacţiunii părţilor.212 Pentru ca mediatorul să nu se bazeze pe un adevăr subiectiv în cadrul
medierii, acesta poate să recurgă la a sugera părţilor folosirea unor metode ştiinţifice de clarificare a
faptelor, prin intermediul expertizelor de specialitate. Scopul căutării adevărului este unul dublu: în

204
Dipankar Sinha, Information Society as if Communication mattered: The Indian state revisited, în Bernard Bel, Jan
Brouwer, Biswajit Das, Vibodh Parthasarathi, Guy Poitevin (edit.), Communication Processes, vol. 1 – Media and
Mediation, Sage, New Delhi, Thousand Oaks, Londra, 2005, p. 138.
205
Lawrence Grossberg, Ellen Wartella, D. Charles Whitney, Media Making: Mass Media in a Popular Culture, Sage,
Thousand Oaks, 1998, p. 15.
206
Luke Goode, Jürgen Habermas. Democracy and the Public Sphere, Pluto Press, Londra, Ann Arbor, 2005, p. 2.
207
Liviu-Petru Zăpârţan, op. cit., p. 85.
208
Luke Goode, op. cit., p. 89.
209
Nina R. Meierding, Managing the Communication Process in Mediation, în Jay Folberg, Ann L. Milne, Peter Salem
(edit.), Divorce and Family Mediation. Models, Techniques, and Applications, The Guilford Press, New York, Londra,
2004, p. 225.
210
Manolita Francesca, Rischio e funzione della mediazione, Edizioni Scientifiche Italiane, Roma, 2005, p. 15.
211
Peter Hühn, Introduction, în Fotis Jannidis, Matı´as Martı´nez, John Pier, Narratologia - Contributions to Narrative
Theory. Point of View, Perspective, and Focalization, Modeling Mediation in Narrative, Walter de Gruyter, Berlin,
New York, 2009, p. 2.
212
Christine Rack, Latino-Anglo Bargaining. Culture, Structure, and Choice in Court Mediation, în Antoinette Sedillo
Lopez (edit.), Latino Communities. Emerging Voices: Political, Social, Cultural and Legal Issues, Routledge, New
York, Londra, 2006, p. 7.

60
primul rând, pentru a ajuta părţile să obţină un rezultat just, iar în al doilea rând, de a le ajuta să
simtă că rezultatul la care au ajuns este unul corect, ceea facilitează „vindecarea rănilor”. 213
Barierelor de natură organizaţională şi structurală în faţa discuţiilor deschise, li se adaugă şi
emoţiile care vin să complice procesul de comunicare. Aceste emoţii nu pot fi ignorate întrucât îi
determină pe oameni să adopte poziţii conflictuale. În unele cazuri, construirea animozităţii
distorsionează faptele şi obstrucţionează modul de abordare a situaţiei. 214 Dorinţa de răzbunare a
părţilor pot face medierea ineficientă, dar în acelaşi timp poate deschide drumul către iertare. 215 La
rândul său, tăcerea descoperă libertatea deoarece faptul că au existat şi în trecut activităţi de mediere
în înseamnă închiderea posibilităţilor de mediere în viitor. Tăcerea poate deschide aceste posibilităţi
viitoare de mediere. Există însă o anumită tăcere care nu deschide noi posibilităţi de mediere, ci le
interzice. Este vorba despre tăcerea pe care Dauenhauer o numeşte „tăcere terminală”. 216 „Tăcerea
terminală” reprezintă situaţia în care nu mai este posibil nici un act de mediere. Această idee este
relevantă şi în contemporaneitate.217
4.3. Co-medierea. Un alt conturat pe lângă cel al medierii îl constituie co-medierea. Aceasta
nu este foarte des folosită în practică, însă este considerată a fi procedura ideală de urmat pentru
multe cazuri. Co-medierea implică existenţa a doi mediatori cu experienţă care lucrează în echipă.
Avantajele co-medierii constă colaborarea a două persoane specializate care tratează aceeaşi
problemă, dar şi în scurtarea perioadei de timp în care se desfăşoară medierea prin faptul că fiecare
dintre mediatori poate lucra în sesiuni private. Una dintre slăbiciuni în mediere o constituie „timpul
ideal”, mai ales în medierea dintre mai multe părţi. Dacă un singur mediator se implică în astfel de
medieri, acestea se pot întinde pe o durată considerabilă de timp. Co-medierea depăşeşte acest
handicap prin faptul că fiecare mediator se întâlneşte cu fiecare dintre părţi separat. Rezultă astfel
un proces de mediere mult mai eficient, cu costuri mult mai reduse. Există anumite reguli care
trebuie avute în vedere la alegerea co-mediatorilor, tocmai pentru ca procesul de mediere să
constituie un succes:218
 Alegerea unei perechi de mediatori prestabilite. Aceasta presupune că mediatorii
trebuie să se cunoască între ei pentru a putea colabora în armonie. Părţile nu pot beneficia de pe
urma folosirii a doi mediatori care se află în competiţie.

213
Kenneth Cloke, Mediating Dangerously. The Frontiers of Conflict Resolution, Jossey-Bass Publishers, San
Francisco, 2001, p. 71.
214
Leonard J. Marcus, Barry C. Dorn, Renegotiating Health Care: Resolving Conflict to Build Collaboration, John
Wiley & Sons, Inc., Jossey-Bass Publishers, San Francisco, 1999, p. xix.
215
Kenneth Cloke, op. cit., p. 74.
216
Bernard Dauenhauer, Silence: The Phenomenon and Its Ontological Significance, Indiana University Press,
Bloomington, 1980, p. 75.
217
Rachel Muers, Keeping God’s silence. Towards a Theological Ethics of Communication, Blackwell Publishing,
Malden, Oxford, 2004, p. 6.
218
David Richbell, op. cit., pp. 50-51.

61
 Deciderea asupra stilului medierii, a experienţei şi a combinaţiei optime: mediator-
avocat/mediator, bărbat/femeia, specialist/generalist, etc.
 Intervievarea perechilor de mediatori pentru a se asigura că sunt potriviţi pentru un
anumit caz.

5. Concilierea

Până în anul 1980 termenii de „conciliere” de către un terţ şi de „mediere” erau


interschimbabili.219 Termenul de „conciliere” a fost folosit în diverse feluri, iar unii autori îl
folosesc ca sinonim al termenului de „mediere”. În literatura de specialitate s-a exprimat însă şi
opinia potrivit căreia concilierea este o formă mult mai evaluativă şi mai puţin independentă a
medierii. Însă, în vreme ce medierea implică un facilitator complet neutru care nu oferă nici un
punct de vedere sau vreo evaluare, concilierea implică un expert neutru care poate explica şi sfătui
părţile în vederea asistării lor la rezolvarea conflictului. Concilierea este de asemenea un proces de
rezolvare a conflictului prin negociere şi prin întâlniri repetate înainte de a apela la mediere. În
cadrul anumitor tipuri de mediere precum medierea în sistemul de sănătate sau în medierea la locul
de muncă, terţul neutru independent poartă adeseori denumirea de conciliator, în ciuda
independenţei totale a acestuia. De multe ori, concilierea presupune folosirea abilităţilor de
consiliere şi de administrare a emoţiilor ca o componentă a procesului de rezolvare a conflictului. 220
În Marea Britanie, termenul a primit diverse semnificaţii, în funcţie de sectorul în care apare
disputa. Ca proces consensual, acesta este folosit cel mai adesea în serviciile medicale, în disputele
de muncă este folosit ca stadiu informal în procesul de depunere a plângerilor. Dacă negocierile
între petent şi doctor/autoritate/angajator nu duc la încheierea unui acord, un terţ este adus în
discuţie pentru facilitarea încheierii unui acord. Concilierea în industria construcţiilor este un proces
mult mai formal şi mai structurat.221
Acest serviciu este folosit de Camera Internaţională de Comerţ şi de Centrul Internaţional de
Rezolvare a Disputelor privind Investiţiile. Un set de reguli privind concilierea a fost pregătit de
Comisia Naţiunilor Unite pe probleme de Comerţ Internaţional. În general, în concilierea
instituţională, una dintre părţile la conflict se poate adresa instituţiei care oferă servicii de
conciliere, printr-o cerere în acest sens. Dacă în urma cererii primite, instituţia obţine şi acordul
celeilalte părţi implicate în conflict, atunci va purcede la numirea unui conciliator. În practică,
conciliatorul va invita ambele părţi să-şi spună punctul de vedere asupra disputei, iar apoi va

219
Arnaud Stimec, La Médiation en entreprise, Faciliter le dialogue, Gérer les conflits, Favoriser la coopération, 2e
édition, Dunod, Paris, (2004) 2007, p. 16.
220
Adam Gersch, op. cit., pp. 5-6.
221
David Richbell, op. cit., p. 19.

62
întocmi un raport în care va propune o soluţionare potrivită a acesteia. Părţile sunt libere să accepte
sau să respingă concluziile raportului, iar în acest din urmă caz, să aleagă arbitrajul sau judecata. De
cele mai multe ori însă acest raport este utilizat ca bază a unor viitoare negocieri. Modul de
desfăşurare a concilierii, a determinat opinia potrivit căreia aceasta nu este altceva decât un arbitraj
care nu obligă părţile în nici un sens. Procesul de conciliere este unul voluntar, facultativ şi
confidenţial. Oricare dintre părţi se poate retrage oricând din procesul concilierii.222
Dintre principiile care stau la baza serviciilor de conciliere, în literatura de specialitate sunt
amintite următoarele: reconcilierea diferenţelor, ascultarea tuturor părţilor, imparţialitatea,
corectitudinea, transparenţa, claritatea, onestitatea, integritatea, confidenţialitatea, colectarea de noi
informaţii, negocierea bazată pe modelul „câştig – câştig” şi încurajarea ideilor inovatoare atunci
când acestea sunt necesare. 223
În urma analizării practicii în materie de conciliere, în literatura de specialitate s-au
identificat următoarele avantaje ale utilizării acesteia: reducerea ostilităţilor, reunirea părţilor,
ascultarea acestora, sprijinirea lor, abordarea pozitivă a conflictului. De asemenea, dintre
dezavantajele folosirii concilierii, reţinem: durata îndelungată a procesului, lipsa informaţiilor
despre procesul de conciliere, faptul că aceasta nu oferă sprijin şi ulterior soluţionării conflictului,
dar şi implicarea târzie a concilierii în procesul de soluţionare a conflictului.224

6. Arbitrajul

Unul dintre cele mai frecvente exemple biblice de rezolvare a disputelor îl reprezintă cel
cunoscut sub denumirea de „înţelepciunea lui Solomon”. Este vorba despre rezolvarea, de către
împăratul Solomon, a unei dispute dintre două mame care revendicau acelaşi copil, cu ameninţarea
tăierii în jumătate a pruncului prezentat în faţa sa de către acestea. În urma ameninţării, copilul a
fost atribuit aceleia dintre femei care a implorat să nu se recurgă la acest gest, ca dovadă a unei
veritabile dragoste de mamă. În Roma antică comercianţii, care de cele mai multe ori nu aveau
accesul la instanţa de judecată accesibilă doar cetăţenilor romani, au construit un sistem prin care îşi
puteau soluţiona conflictele. Metoda folosită de către părţile aflate în conflict era aceea de a apela la
consultarea unui înţelept (Praetor) din cadrul comunităţii care avea cunoştinţe comerciale şi al cărui

222
Jeswald W. Salacuse, The global negotiator. Making, Managing and Mending Deals around the World in the
Twenty-First Century, Palgrave MacMillan, New York, 2003, p. 262.
223
Irvine S. Gersch, Cathy Casale, Chris Luck, SEN conciliation, în Irvine S. Gersch, Adam Gersch (edit.), Resolving
Disagreement in Special Educational Needs. A practical guide to conciliation and mediation, Routledge Falmer,
Londra, New York, 2003, p. 51.
224
Ibidem, pp. 58-61.

63
simţ de justiţie era respectat de cei implicaţi în conflict. Acesta era invitat să analizeze probele şi
apoi să dea o soluţie pe care părţile erau de acord să o accepte. Aşa s-a născut arbitrajul.225
În literatura de specialitate română, arbitrajul a fost definit ca „formă de jurisdicţie
convenţională de drept privat instituită prin voinţa părţilor aflate în litigiu în legătură cu formarea,
desfăşurarea sau stingerea unor raporturi comerciale interne sau internaţionale care decurg din fapte
de comerţ sau la care participă comercianţi”.226 Peter Lance d’Ambrumenil reţine că arbitrajul este
un termen folosit pentru a descrie un număr de proceduri ce pot fi calificate ca fiind în măsură să
asigure mijloacele necesare obţinerii unui anumit deznodământ. Există un număr de chestiuni ce
preced arbitrajul, iar dintre acestea amintim faptul că este necesar ca părţile să fie de acord să se
supună unei astfel de proceduri. Astfel, după iscarea diferendului părţile vor decide că cea mai bună
metodă de soluţionare a acestuia îl constituie arbitrajul.227 Arbitrajul este una dintre cele două forme
tradiţionale de rezolvare a disputelor. Deşi s-au făcut numeroase încercări de a transforma arbitrajul
într-un proces mult mai eficient, acesta rămâne un proces legal şi implică folosirea de proceduri şi
argumente care se folosesc în faţa instanţei de judecată. Arbitrajul este un proces costisitor şi
inflexibil. Avantajele folosirii acestei căi constă în faptul că această cale este una privată, iar cel
care decide este în principiu un expert în problema supusă soluţionării.228
Arbitrajul prezintă de asemenea avantajul că este o cale definitivă de rezolvare a
diferendului, cu un anumit rezultat pe care părţile s-au obligat anterior să îl accepte. De asemenea,
arbitrajul mai prezintă avantajul că părţile pot numi ele însele un anumit arbitru. Acesta va analiza
probele şi va decide în consecinţă. Faptul că arbitrul este numit de părţile aflate în conflict
presupune că acestea pot lua în considerare, la alegerea arbitrului, pregătirea profesională în
domeniul supus arbitrajului şi experienţa acestuia. Experienţa şi pregătirea profesională a arbitrului
au relevanţă mai ales în ceea ce priveşte scutirea părţilor de întocmirea de expertize. Arbitrul trebuie
deci să-şi folosească cunoştinţele de specialitate pentru a interpreta probele prezentate de părţi. Ceea
ce este foarte important de ştiut despre arbitraj este faptul că acesta poate fi, la solicitarea părţilor,
fie formal, fie informal. În cazul în care se optează pentru un arbitraj informal, părţile sunt ţinute de
îndeplinirea anumitor formalităţi. Aceasta înseamnă că arbitrajul este o procedură relativ simplă, cu
foarte puţine formalităţi, în conformitate cu regulile de desfăşurare de a acestuia. Cu cât este mai
simplă procedura de arbitraj, cu atât aceasta este mai puţin costisitoare pentru părţi. În cadrul acestei
proceduri, părţile pot decide asupra unor pledoarii minime concretizate într-un simplu schimb de

225
Peter Lance d’Ambrumenil, op. cit., pp. 1-2.
226
Angela Miff, Ciprian Păun, Dreptul Afacerilor, Editura Imprimeria Ardealul, Cluj-Napoca, 2006, p. 534.
227
Peter Lance d’Ambrumenil, op. cit., p. 7.
228
David Richbell, op. cit., p. 24.

64
documente, acompaniat de eventuale audieri ale părţilor. Dacă este cazul, se poate purcede şi la
audierea unor eventuali martori şi respectiv la întocmirea unor expertize de specialitate.229
Înainte de a încheia această prezentare generală şi a trece la abordarea medierii dintr-o
perspectivă mult mai concretă, mai amintim şi faptul că în alături de aceste forme de rezolvare a
conflictelor au apărut şi unele forme hibride între mediere şi arbitraj. Este vorba despre „Med-Arb”
– în cadrul căruia terţul reuneşte părţile acţionând ca mediator, iar dacă este cazul efectuează un
arbitraj, dar şi despre „Arb-Med” – în cadrul căruia terţul dă un aviz prin care stabileşte că părţile au
dreptul să renegocieze între ele, şi cu ajutorul terţului care se va impune în cazul în care dezacordul
persistă.230 Acestea nu fac însă obiectul prezentei lucrări.

229
Peter Lance d’Ambrumenil, op. cit., p. 8.
230
Arnaud Stimec, op. cit., p. 5.

65
Cap. II. Cultura medierii
„Dacă am putea doar să ne rostim nevoile cu voce tare fără a ne situa într-o imagine negativă,
am putea să rezolvăm toate conflictele de o manieră paşnică”231
Marshall B. Rosenberg

1. Evoluţia istorico-filosofică a instituţiei medierii

Termenul de mediere este utilizat cu diverse înţelesuri, în funcţie de domeniul vieţii sociale
sau al celei spirituale care este avut în vedere. El desemnează o legătură între două sau mai multe
fragmente de realitate distincte unele faţă de altele, între care se caută elemente de legătură de către
un factor exterior care este intervenient. În filozofie, acţiunea medierii are accepţiuni şi explicaţii
diverse. În domeniul logicii, termenul mediu leagă premisele unui raţionament de o anumită
concluzie printr-un pasaj raţional. Se ştie că Aristotel a acordat o atenţie deosebită silogismului
deductiv în care termenul mediu permite legătura între idei şi astfel se poate construi ştiinţa.
Important este faptul că prin mediere deducţia logică aduce o situaţie nouă, un adevăr nou obţinut
din adevăruri cunoscute. Aşa cum remarcă M. Ghio, pe baza distincţiei dintre adevărul cunoscut
nemijlocit şi cel la care se ajunge prin mediere, stă distincţia pe care o introduce limbajul scolasticii
între intelect şi raţiune, înţelegându-l pe cel dintâi ca pe o capacitate de cunoaştere intuitivă a
evidenţei mediate, iar pe cea de-a doua, ca o putere discursivă, ca proces care se mişcă de la
evidenţe imediate la o relaţie între termeni diferiţi, prin intervenţia unuia sau mai multor termeni
medii.232 Descartes a insistat asupra faptului că inducţia şi deducţia logică sunt fundamentul
certitudinii demonstrative proprie adevăratei ştiinţe, în măsura în care face posibilă trecerea de la
prima intuiţie clară şi distinctă, la concluziile succesive, transformând prin mediere evidenţa
adevărurilor.
Posibilitatea medierii, fundamentarea ei în viaţa social-politică şi multiplele forme în care se
realizează constituie probleme de interes pentru disciplinele socio-politice şi a fost subiect de
reflexie pentru gândirea filosofică din Antichitate până în zilele noastre. Explicaţia acestor
preocupări se află în faptul că medierea este un tip distinct de relaţie socială bazată pe un anumit
sistem de valori din care rezultă posibilitatea construirii unor raporturi sociale care să depăşească
tensiunile, contradicţiile şi antagonismele dintre oameni. Aceste valori sunt date de un anumit
antropocentrism pentru care fiinţa umană este supremă pentru om, a cărui împlinire se realizează în

231
Marshall B. Rosenberg, Speak Peace in a World of Conflict. What You Say Next Will Change Your World,
PuddleDancer Press, Encinitas, 2005, p. 124.
232
M. Ghio, Mediazione, în Enciclopedia filosofica, Bompiani, Milano, vol. 7, 2006, pp. 7189-7190.

66
cadre sociale unde se afirmă fiecare ins şi grup social cu specificul său, cu identitatea sa, ceea ce
poate genera o multitudine de tipuri de relaţii sociale, de la cea mai strânsă colaborare la
antagonismul ireconciliabil. Aşa cum scriu Jean- Francois Six şi Veronique Mussaud, medierea este
supraîncărcată semantic datorită prezenţei sale în împrejurări de viaţă foarte diferite, dar care, în
esenţă implică un terţ care intervine într-o relaţie dintre doi sau mai mulţi actori ai vieţii socil-
politice, în numele unei dorinţe de a face ceva împreună, în condiţiile în care între acei actori există
o problemă care îi separă dar în acelaşi timp îi poate reuni. Medierea este expresia acestei relaţii,
născută dintr-o problemă comună, în care se pun în valoare soluţii reciproc acceptate, pe care le
caută terţul în baza faptului că el este legat de ceilalţi printr-o relaţie de prietenie. Prietenia
înseamnă întâlnire, ascultare, creativitate, fraternitate.233 Ea a făcut obiectul unor consideraţii
filosofice în toate culturile dar s-a bucurat de o atenţie particulară în operele unor gânditori din
Grecia şi Roma antică.
Pentru Platon amiciţia (filia) se bazează pe afinitatea pe care o resimte fiinţa umană,
conştientă că îi lipseşte ceva şi pentru a se completa pe sine se orientează spre un obiect bun. 234
Amiciţia este o cerinţă firească pentru om şi o valoare pozitivă în viaţa civilă şi politică. Mai apoi,
Aristotel, în Etica nicomahică , în cărţile a opta şi a noua va proclama amiciţia drept virtutea
absolut necesară vieţii. În dependenţă de finalitatea amiciţiei, adică de obiectul spre care se
îndreaptă, care poate fi bun, plăcut sau util, aceasta va fi o amiciţie a utilităţii, cu caracter
accidental, fără a fi constantă, deci trecătoare, ca şi cea bazată pe plăcere. Singura amiciţie care are
consistenţă este cea fondată pe ideea de bine, pentru că fiecare subiect al relaţiei aspiră la virtute.
Este o amiciţie stabilă, plină de bunăvoinţă (pentru că doreşte binele altuia în sine), încărcată de
reciprocitate şi cu o manifestare evidentă (în sensul că promovează o relaţie explicită).235 Adevărata
prietenie este incoruptibilă în faţa echivocităţii şi a calomniei. Ea presupune o poziţie de egalitate
între prieteni, o reciprocitate echilibrată, o comuniune de viaţă şi sentimente care să permită
corectarea reciprocă a comportamentelor, ca o cale a atingerii virtuţii. Prietenul este un alter ego,
ceea ce înseamnă că relaţia de prietenie angajează în profunzime datele de identificare ale fiecăruia.
În viziunea lui Aristotel prietenia reprezintă legătura dintre etică şi politică pentru că angajează
aspiraţia oamenilor spre realizarea unui Bine comun, pe care politica îl materializează prin
organizarea şi conducerea generală a unei societăţi. Prietenia leagă Cetăţile între ele, aşa cum îi
leagă pe oameni în viaţa privată, recunoscându-li-se ceea ce este propriu fiecăruia.

233
Jean- Fr. Six, Veronique Mussaud, Médiation, Seuil, Paris, 2002.
234
Despre ideile din dialogul Lysis al lui Platon a se vedea Enciclopedia filosofica Bompiani, Milano, vol. 1, p. 342
235
Aristotel, Cartea VIII din Etica Nicomahică, în E. Berti, în Enciclopedia Filosofica, Ed. Bompiani, vol. 1, Milano,
2006.

67
În gândirea lui Epicur prietenia este considerată a fi motivul suprem al fericirii în viaţă,
pentru că pune în acord sentimentul cu acţiunea practică. Prietenia se dezvoltă în mod dezinteresat,
pentru că, aşa cum credea şi Aristotel, ea nu caută utilitatea ci încrederea celuilalt. În aceiaşi
termeni se exprimă şi Cicero pentru care prietenia este un lucru divin pe care îl trăiesc oamenii,
într-un consens al bunăvoinţei şi carităţii. După înţelepciune, prietenia este cea care îi leagă pe
oameni sufleteşte în orice împrejurare, bună sau rea. Ea are încărcătură pozitivă pentru relaţiile
dintre oameni pentru că este dezinteresată.
Creştinismul a preluat din filosofia antică greacă principalele determinaţii ale prieteniei
cărora le-a adăugat valenţele carităţii, iubirii şi bunăvoinţei. Augustin considera prietenia „un suflet
în două corpuri”. E. Centineo şi A. Peratoner scriu că în gândirea medievală accentul a fost pus pe
dimensiunea spirituală a prieteniei aşa cum probează scrierile lui Aelredo di Rievaulx şi Pierre de
Blois. Într-o lucrare numită „Amicitia”, Boncompagno da Signa distinge prietenul adevărat,
binevoitor şi generos, de feluriţii prieteni falşi: sophisticus (care inganna), vocalis (prieten de
vorbe), conditionalis (care cere totul şi nu dă nimic), versipelis (adulator).236 Toma de Aquino
priveşte prietenul ca fiind cel ce este iubit simplu, pentru ceea ce este el însuşi şi nu pentru motive
extrinseci. Relaţia de prietenie are o asemenea grandoare încât poate fi un model al carităţii
divine.237
În epoca modernă, marcată de spiritul liberalismului clasic, încrezător în capacităţile
insului uman şi mai ales în forţa raţionalismului, prietenia devine expresia unui mod superior de
relaţionare socială. Montaigne o vede ca o relaţie construită în virtutea unei voinţe libere, profunde,
dezinteresate şi stabile, „o servitute voluntară”.238 În acelaşi sens se exprimă în „Maximele” sale La
Rochfoucould care distinge prietenia autentică şi profundă faţă de cea interesată şi egoistă. Pagini
ample acordă prieteniei, conţinutului ei şi legăturilor cu alte forme de relaţie dintre oameni (mai ales
iubirii) La Bruyere. În „Caracterele” sale el consideră prietenia ca o relaţie între spiritele alese,
care se clădeşte în timp. Semnificativă pentru ideea de mediere ni se pare această maximă: „Nu vezi
în prietenie decât defectele care pot dăuna prietenilor tăi”239. Analizând mai profund relaţia de
prietenie, I. Kant o desprinde de sentiment, care este o expresie a stării naturale a omului, şi o
determină prin libertatea omului de a se lega într-o prietenie care poate deveni perfectă dacă se
bazează pe egalitate şi respect reciproc. În cultura italiană Antonio Rosmini a pus în valoare
dimensiunea autentic umană şi spirituală a prieteniei, care leagă suflete similare într-o armonie de
gândire, sensibilitate şi de memorie.240

236
E. Centineo, A. Peratoner, Amicizia, în Enciclopedia filosofica Bompiani, Milano, 2006, pp. 341- 344.
237
Toma d’Aquino, Summa theologiae, l-ll, q.26, art.4, q.28, art2, în Enciclopedia filosofica, Bompiani, Milano, 2006.
238
M de Montaigne, în S. Mancini, în Enciclopedia Filosofica, Ed. Bompiani, vol. 8, Milano, 2006, pp. 7591-7594.
239
Jean de la Bruyere, Caracterele sau moravurile acestui veac, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1968, p. 204.
240
Antonio Rosmini, în Enciclopedia Bompiani, Milano, 2006.

68
În secolul al XX-lea evenimentele dramatice ale omenirii, care trece prin două războaie
mondiale, produc o filosofie marcată, ea însăşi, de confruntări de poziţii, între care se vor afirma şi
concepţiile care pun prietenia în centrul unui proiect social, legat de un sistem de valori care
continuă axiologia perenă a spiritului european. Am reţinut pentru ilustrare poziţiile care s-au
bucurat de un ecou mai amplu, prelungit până în zilele noastre.
Concepţia lui Guido Calogero (1904-1986). Născut la Roma în decembrie 1904, Guido
Calogero va urma şcoala gimnazială la Pisa şi liceul în Roma pentru a se înscrie mai apoi la
Facultatea de Litere „Sapienza” unde îşi va dezvolta interesele pentru italiană, latină şi greacă.
Lectura lui Benedetto Croce şi învăţăturile lui Giovanni Gentile îl vor îndrepta înspre studiile
filosofice. În 1925 va absolvi cu teza intitulată „Fundamentele logicii aristotelice” publicată în
1927. Va fi profesor în cadrul catedrei de istoria filosofiei a Universităţii din Pisa, apoi la
Universitatea din Roma, membru ai Academiei dei Lincei (Academia Naţională a Italiei) şi al
Institutului Internaţional de Filosofie. Printre scrierile sale principale se numără: La conclusione
della filosofia del conoscere (1938); La scuola dell nomo (1939); Logica, Gnoseologia e ontologia
(1948); Etica, Giuridica e Politica (1946); Estetica, Semantica, Istorica (1947); Filosofia del
dialogo (1962); Quaderno laico (1967).
Filosofia dialogului şi a coexistenţei face parte integrantă din concepţia filosofică generală a
lui Calogero, numită de el „filosofia prezenţei”, şi reprezintă o consecinţă logică a ei. Nu este o
filosofie a existenţei, independentă de om, ci o filosofie a conştiinţei şi a condiţiei umane, a vieţii
conştiente a omului. „Viaţa noastră, conştientă este eterna noastră cunoaştere a eternei noastre voinţe:
adică este conştiinţa omniprezentă a omniprezentei tendinţe, prin care suntem viaţă, aspiraţie, mişcare,
de la trecut spre viitor”241. Filosofia sa nu vizează explicarea lumii printr-un sistem închis şi definitiv,
ci este o filosofie a vieţii şi a atitudinii umane. Există, după părerea sa, două moduri, două forme de
viaţă, care în filosofia antică greacă erau opuse una alteia: viaţa contemplativă (bios theoretikos) şi
viaţa activă (bios pragmatikos). Filosoful italian nu opune însă aceste două moduri de viaţă, căci astăzi
viaţa însăşi are un caracter mai mult sau mai puţin practic, mai mult sau mai puţin teoretic.242
Calogero respinge filosofia de sistem şi promovează, în spiritul civilizaţiei moderne, o
filosofie de probleme, deschisă, activă şi capabilă să intervină în soluţionarea problemelor vieţii
sociale şi spirituale. Deşi pune binele mai presus de adevăr, filosofia sa nu se reduce la etică, ci este
mai degrabă o filosofie a acţiunii etico-sociale, o filosofie antropologică. Ea angajează atât conştiinţa cât
şi ştiinţa. Filosofia morală şi politică îi spune omului ce este bine şi ce este rău, ce trebuie să facă şi ce
nu, iar ştiinţa socială, care are ca scop cunoaşterea adevărului, îi spune ce poate şi cum poate să facă.

241
Guido Calogero, Logica, Calogero, Guido, Logica, în M. D’Abbiero, în Enciclopedia Filosofica, Ed. Bompiani, vol.
2, Milano, 2006, pp. 1573-1574.
242
Idem.

69
Filosofia dialogului promovată de Calogero este, în esenţă, o filosofie de tip socratic, întemeiată pe
raţiunea sapienţială (nu pe cea ontologică sau epistemologică) şi totodată o metodă de descoperire a
adevărului prin discuţii. Dialogul - susţine filosoful italian - cultivă mintea şi spiritul critic dar şi
voinţa de comunicare. „Socrate a trecut în istorie ca părintele spiritului critic, iniţiatorul erei raţiunii, iar
metoda sa de dialogare valorează singură mai mult decât toate sistemele de logică ce s-au creat şi se
vor mai crea pe acest pământ”.243
Filosofia dialogului este o filosofie în sensul ei originar de aspiraţie spre înţelepciune. Dar nu
a unei înţelepciuni supra-istorice eterne şi definitive, valabile oriunde şi oricând, ci a unei
înţelepciuni cerute de experienţa socială şi de condiţiile istorice. Ea are o anumită turnură etică dar
cuprinde orizontul întregii cercetări şi se aplică la întreaga raţionalitate. „Principiul dialogului -
scria filosoful italian în 1962 - nu guvernează numai etica, ci întreaga raţionalitate şi spiritualitate în
genere, iar atunci când se vorbeşte despre o „criză a raţiunii”, de criza lui (adică a principiului
dialogului) se vorbeşte”, şi nu de criza logos-ului, căci nu incoerenţa logică a argumentării determină
criza, ci lipsa de deschidere spre dialog, pretenţia dogmatică a unor concepţii că deţin adevărul
absolut. În concepţia lui Calogero, dialogul constituie viaţa spiritului, comunicarea şi înţelegerea cu
alţii. Voinţa de dialog este opusă, pe de o parte voinţei de putere, iar pe de altă parte, monologului
adică logosului: teoriilor şi sistemelor închise, care urmăresc doar coerenţa logică internă, nu sunt
deschise spre viaţa reală. În primul caz, dialogul are o valoare etico-socială, iar în al doilea are o
mare valoare teoretico-filosofică, deoarece dialogul constituie un mijloc de comunicare şi un factor
în gândirea raţională. Mai mult, „voinţa de dialog este rădăcina ultimă a tot ce ne poate apărea valid
în lume”.244
În concepţia filosofului italian, logosul este subordonat dialogului care, în. esenţă, îl face
posibil. Principiul logosului - cunoscutul principiu logic al noncontradicţiei - nu are un caracter
absolut, considera Calogero, deoarece, pe de o parte, este negat de dialectică, iar pe de altă parte
este subordonat principiului dialogului, aşa cum adevărul este subordonat binelui. „A-i înţelege pe
alţii - acesta este unicul principiu pe care nimeni nu-1 poate pune în discuţie, fără să-1 fi acceptat
deja”, căci, din moment ce îl discuţi, accepţi principiul dialogului. Dacă principiul logos-ului, ca
discurs raţional individual, 1-a dus pe Descartes la concluzia unei ontologii individuale - cogito, ergo
sum -, principiul dialogului formulat de Calogero 1-a dus la concluzia unei ontologii sociale. „Dacă
cogito ergo sum exprimă situaţia logosului, tecum loquor, ergo es (discut cu tine, deci exişti) exprimă
situaţia dialogului”. Cu toate că, în principal, se întemeiază pe o valoare etico-socială, dialogul are,
în concepţia filosofului italian, o mare importanţă şi pentru dezvoltarea întregii gândiri raţionale.
Căci, fără dialog, fără schimburi de idei, fără deschidere faţă de ideile altora, filosofia nici nu s-ar
243
Idem.
244
Idem.

70
fi născut. „În legea dialogului, raţionalitatea liberului examen este a celor care oferă şi cer raţiune
altora şi nu a celor care raţionează în solitudinea spiritului”.245
În formularea etică a dialogului, el porneşte de la „regula de aur” a eticii creştine: „Nu face
altora ceea ce nu vrei să ţi se facă ţie”, pe care el o traduce într-o formă pozitivă şi cu sens laic,
general-uman: „Fă altora ceea ce doreşti să ţi se facă ţie”. Inspirat din această expresie, filosoful
italian formulează legea generală a dialogului: „înţelege pe alţii aşa cum tu vrei să fii înţeles de
alţii”. Trebuie subliniat că această inspiraţie din formularea regulii dialogului nu are, în conţinut,
nimic comun cu religia. Aceasta pentru că necesitatea dialogului este o cerinţă a liberei cugetări
îndreptată împotriva dogmatismului. Principiul dialogului este ridicat de filosoful italian la rândul de
imperativ categoric, cu valoare absolută şi universală. Guido Calogero caută ca, prin formularea
analoagă celei din Evanghelie, să reducă „regula de aur” a religiei creştine la o simplă aplicare a
„regulii dialogului” din concepţia sa. „În semnificaţia ei profundă, «regula de aur» a Evangheliei se
reduce, cu aceasta, la regula dialogului: «înţelege punctul de vedere al altuia şi acţionează în
consecinţă, aşa cum tu doreşti ca alţii să procedeze cu tine»”.246
În critica făcută logos-ului ca expresie logică a monologului, ca produs al gândirii solitare,
Calogero remarcă superioritatea dialecticii faţă de logica formală, deoarece e mai suplă, mai
aproape de gândirea vie şi mai capabilă să contribuie la cunoaştere. Cu toate acestea, el nu adopta
dialectica, pe care o considera tot o specie de logică, sau o metodologie, cu reguli fixe, ci prefera
dialogica, adică deschiderea permanentă a conştiinţei noastre spre alţii, pentru a-i înţelege şi a fi
înţeleşi de ei. Pentru a înţelege limbajul interlocutorului şi pentru a-1 orienta pe al nostru în sensul
folosit de el - argumentează filosoful italian - nu mai putem rămâne pe planul logicii formale şi nici
nu trebuie să inventăm o nouă logică - dialectica. Dialogica sau filosofia dialogului subordonează
cunoaşterea lumii valorii pentru om, şi-i asigură, prin colaborare constructivă, coexistenţa şi
construirea unei lumi mai umane. De. aici, subordonarea metafizicii şi a gnoseologiei - adică a
filosofiei existenţei şi a cunoaşterii faţă de etică, mai precis faţă de înţelepciune, căci concepţia lui
este tot o filosofie a acţiunii etico-sociale. Dialogul nu se instaurează în mod spontan în cultură şi
în societate, ci pretinde anumite condiţii pentru a funcţiona. Prima condiţie o constituie acceptarea
legii dialogului de către toţi, generalizarea voinţei de dialog. Aceasta înseamnă acceptarea ideii „că
nici un adevăr nu poate fi definitiv, că nu există nici o concluzie asupra căreia gândirea să nu se poată
întoarce”.247 Ideea de mai sus nu trebuie interpretată în sens sceptic, ca o neîncredere în idei sau
convingeri, ci în sensul că toate ideile sunt modificabile când condiţiile reale o impun şi că orice

245
Idem.
246
Idem.
247
G. Calogero, Filosofia del dialogo, în M. D’Abbiero, în Enciclopedia Filosofica, Ed. Bompiani, vol. 2, Milano,
2006, pp. 1573-1574.

71
cunoaştere este perfectibilă, prin efortul permanent al gândirii umane, că există şi în cunoaştere un
progres la care „metoda dialogica” aduce o contribuţie de necontestat. O altă condiţie absolută pentru
generalizarea legii dialogului este libertatea de conştiinţă şi de gândire. Calogero precizează însă că
libertatea este legată nu numai de etică, adică de bine, ci şi de cunoaştere, adică de adevăr. Ea nu
trebuie contrapusă acestor valori, căci le face posibile pe amândouă şi stă la baza dialogului şi a
coexistenţei în civilizaţia contemporană, ca un imperativ categoric: „Să nu pretinzi pentru tine o
libertate mai largă decât aceea pe care tu eşti dispus să o recunoşti altuia”.248
Legată de ideea de libertate, este ideea de toleranţă, care constituie, de asemenea, o condiţie
fundamentală pentru dialog şi coexistenţa, atât pe planul culturii, cât şi al întregii societăţi. Dar nu
orice toleranţă face posibil dialogul. Căci există o toleranţă pasivă, fără dialog, adică fără a fi
deschis pentru a-i înţelege pe alţii. La fel, acceptarea dogmatică, necritică, a unei idei nu este
dialog, ci echivalează cu ascultarea unei predici.249 Filosoful italian a criticat dogmatismul şi
fanatismul care înseamnă închiderea totală a spiritului, a eu-lui faţă de alţii. De altfel, aplicarea
legii dialogului exclude de la sine fanatismul şi dogmatismul pentru că „datoria mea fundamentală
este să asigur oricui posibilitatea de a mă convinge că n-am dreptate”.250 Filosoful italian critică, de
asemenea, scepticismul şi problematizarea pentru că nu oferă nici un criteriu de orientare în viaţă.
Problema dificilă este aceea de a respinge dogmatismul, fără a cădea în scepticism şi de a evita
scepticismul fără a cădea în dogmatism. Soluţia problemei o găseşte Calogero în spiritul critic, în
cercetare liberă a adevărului, rămânând totuşi deschişi oricărui examen ulterior. De altfel, legea
absolută a dialogului, datoria de a-i înţelege pe alţii „asigură spiritul nostru critic atât împotriva
dogmatismului, cât şi împotriva scepticismului”.251
Prin filosofia dialogului, Guido Calogero încearcă să dea răspuns problemelor care frământă
lumea contemporană, să ofere o normă generală stabilită prin care să se asigure coexistenţa şi
colaborarea. Considerând că ştiinţa pozitivistă şi tehnocratică nu este în stare să rezolve aceste
probleme (ale coexistenţei şi dialogului constructiv), gânditorul italian pune problema pe planul etic
sau mai degrabă al înţelepciunii filosofice, care-1 duce la cunoscuta formulă generală a legii
dialogului. Această problemă nu este analizată numai în Filosofia dialogului (care conţine o serie de
studii scrise între 1950-1962), ci şi în volumul Caiet laic (1967), care adună numeroase articole cu
caracter filosofico-social. în prefaţa acestei din urmă lucrări, Guido Calogero scrie că ambiţia cărţii
sale este de a arunca o lumină asupra „perspectivei generale a vieţii şi a convieţuirii”, pe. care o

248
G. Calogero, Religie şi laicism, în vol. Quaderno laico, în M. D’Abbiero, în Enciclopedia Filosofica, Ed. Bompiani,
vol. 2, Milano, 2006, pp. 1573-1574.
249
G. Calogero, Spiritul de toleranţă şi spiritul critic, în Quademo laico, în M. D’Abbiero, în Enciclopedia Filosofica,
Ed. Bompiani, vol. 2, Milano, 2006, pp. 1573-1574.
250
G. Calogero. Filosofia del dialogo, op. cit.
251
Idem.

72
caracterizează ca o „viziune laică asupra vieţii”. Voinţa de dialog, de a-i înţelege, pe alţii, se opune
în primul rând voinţei de putere, de a-i domina pe alţii, ignorându-le interesele şi aspiraţiile. El o
formulează sentenţios, ca pe una din cele zece porunci: „Să nu cazi în păcatul voinţei de putere, ci
să urmezi binele, care este voinţa de dialog”.252
Am arătat mai înainte care sunt condiţiile pentru ca „legea dialogului”, „voinţa de a-i
înţelege pe alţii” să funcţioneze: generalizarea principiilor de libertate, responsabilitate, toleranţă etc.
„Datoria noastră a tuturor de a respecta libertatea altora, înţelegând adevărurile lor în conformitate
cu conştiinţa lor - scrie Calogero în Filosofia dialogului - este, în acelaşi timp, adevărul suprem,
acela care permite tuturor oamenilor să se numească fraţi”.253 În opinia sa, etica laicismului nu
numai că e cea mai universală (legea dialogului fiind valabilă şi pentru credincioşi), dar este „mai
stabilă şi mai necondiţionată decât toate moralele posibile”. Filosofia dialogului şi a laicismului are,
de asemenea, un caracter democratic şi umanist. „Principiul laicismului - scrie Calogero - nu este
decât principiul democraţiei, adică principiul etic al oricărei convieţuiri civilizate.(...) De aceea,
laicismul se confruntă cu apărarea drepturilor egale pentru orice persoană umană”. 254
Democraţia, aplicată la toate domeniile vieţii sociale, reprezintă un principiu fundamental în
concepţia lui Calogero, care a consacrat acestei teme numeroase articole sau capitole din cărţile
sale. Menţionăm doar „regula generală a democraţiei”, pe care el o formulează astfel: „Acţionează
totdeauna cu scopul de a favoriza condiţii de viaţă comune (adică egale pentru toţi), astfel încât cel
mai mare număr de indivizi să-şi poată vedea satisfăcute cel mai mare număr de preferinţe,
prezente şi posibile”.255 Voinţa de a-i înţelege pe alţii, datoria de a dialoga cu ceilalţi elimină
vechile raporturi egoiste de concurenţă, de ură, de luptă pe viaţă şi pe moarte, înlocuindu-le cu
raporturi umane de colaborare constructivă. Dacă vechile raporturi de concurenţă destructivă
puteau fi exprimate în moto-ul „mors tua, vita mea” (moartea ta e viaţa mea) - spune filosoful
italian - raporturile promovate de legea dialogului pot fi exprimate prin moto-ul „vita mea, vita
vestra” (viaţa mea e viaţa ta).256
În concepţia filosofului italian, un rol important în promovarea coexistenţei dintre popoare
îl are dialogul culturilor. Într-o prelegere ţinută în 1959 la Seminarul „Fondation européenne de la
culture”257 Guido Calogero formulează câteva idei filosofice originale, menite să favorizeze
cooperarea dintre popoare. Conflictele dintre culturi manifestate de-a lungul istoriei aveau la bază
concepţia tradiţională a identităţii dintre cultură şi civilizaţie - susţine filosoful italian. De aici,

252
Idem.
253
Idem.
254
Guido Calogero, II principio del laicismo, în Filosofia del dialogo, op.cit.
255
Guido Calogero, L'étique du dialogue et les fondements de la démocratie, în Filosofia del dialogo, op. cit.
256
Guido Calogero, Filosofia del dialogo, op. cit.
257
Publicată în revista Fondation, Caractère et culture de L'Europe, 1/1960 şi reprodusă în Filosofia del dialogo, op. cit.

73
tendinţa unor popoare de a impune cultura şi civilizaţia lor altor popoare, cu sau fără cucerire
militară pentru că identitatea dintre cultură şi civilizaţie duce la absolutizarea diversităţii, iar
unificarea se făcea pe baza ierarhizării. Statele mai puternice considerau cultura şi civilizaţia lor ca
formă superioară faţă de cea a popoarelor dominate. Astăzi însă, se impune tot mai mult ideea
respectării şi dezvoltării tuturor culturilor naţionale, fără a le ierarhiza. Pe de altă parte, se simte
nevoia apropierii culturale dintre popoare, nevoia dialogului culturilor. Pentru atingerea acestor
ţeluri de coexistenţă şi de colaborare paşnică, s-a aplicat metoda căutării cât mai multor elemente
comune dintre culturi, care să favorizeze colaborarea popoarelor. Dar această metodă,
argumentează filosoful italian, distruge, într-o perspectivă istorică, bogăţia şi diversitatea culturilor
naţionale. Alţi teoreticieni ai culturii merg în direcţia opusă, preconizând o proliferare a diversităţii
culturilor şi a civilizaţiilor, pe baza unui consens de toleranţă, ori de acceptare cu simpatie a
coexistenţei lor. Dar în acest mod de a înţelege coexistenţa, se ignorează complet problema
apropierii dintre culturi. Căci exagerarea specificului naţional orientează privirile spre istorie, spre
trecut şi duce la un arhaism incompatibil cu civilizaţia ştiinţifico-tehnică modernă, consideră
Calogero. Ne aflăm deci în faţa unei dileme: sau acceptăm spre a ajunge la o anumită unitate,
concepţia iluminist-universalistă şi uniformizatoare, şi atunci pierdem diversitatea şi originalitatea
culturilor, sau acceptăm concepţia istoristă excesiv-diversificatoare, dar atunci ignorăm apropierea
dintre popoare şi abandonăm civilizaţia ştiinţifică şi tehnică contemporană. Pentru a evita această
dilemă, filosoful italian propune, pe baza „principiului dialogului”, o soluţie originală: pluralitatea
culturilor în unitatea civilizaţiei moderne şi contemporane. Aceasta presupune că între civilizaţie şi
cultură, deşi există o strânsă legătură, nu există însă o identitate. În timp ce cultura, fiind legată de
sufletul popoarelor, de creaţiile lor spirituale, are un caracter naţional prin excelenţă, civilizaţia
presupune deschidere şi dialog în raporturile dintre popoare. Or, lumea de azi are nevoie atât de
deschidere şi colaborare spre a asigura apropierea şi unitatea, cât şi de afirmarea liberă şi creatoare
a diferitelor culturi naţionale. „Noi înţelegem azi pentru ce „unitatea civilizaţiei” trebuie să fie
distinctă de „pluralitatea culturilor”. Într-adevăr, civilizaţia este voinţa de coexistenţă şi dialog,
adică implică nu numai voinţa de a respecta drepturile altora, ci şi voinţa de a le apăra, atunci când
sunt ameninţate”.258
Cu toate că nu o spune explicit, Calogero consideră concepţia sa etică drept o punte de
legătură între cultură şi civilizaţie. Într-adevăr, prin legătura ei cu filosofia, etica face parte din
cultură, iar prin relaţiile pe care le are cu dreptul, cu sociologia şi cu alte ştiinţe sociale, etica face
parte din civilizaţie. Inconvenientul formulei identice propuse de Gaston Berger, „pluralitatea
culturilor în unitatea civilizaţiei”, consideră Calogero, constă în faptul că trecea unele discipline, ca

258
Idem.

74
etica, în sfera civilizaţiei, scoţându-le din 'sfera culturii, şi mai ales, în lipsa unei „filosofii a
dialogului”, care să favorizeze dialogul culturilor şi unitatea civilizaţiei, în vederea integrării
popoarelor în civilizaţia ştiinţifică şi tehnică modernă. Căci, deşi a apărut în Europa, civilizaţia
modernă este, prin esenţa ei, universală, consideră filosoful italian, fiind deschisă tuturor
popoarelor, fără să-şi piardă însă caracterul naţional al culturii lor. Pentru a facilita accesul
popoarelor ne-europene la civilizaţia modernă, trebuie depăşit euro-centrismul, prezentarea
civilizaţiei moderne ca un produs superior, de care sunt capabile doar popoarele acestui continent.
Această metodă apare ca un fel de „naţionalism de grup” - care este o formă nouă a vechiului
naţionalism. Desigur, trecerea la universalitatea civilizaţiei moderne va duce şi la unele modificări
în cultură, aşa cum a produs şi la popoarele europene. Sensul evoluţiei va fi însă convergent cu cel
european. La această convergenţă, o mare contribuţie va trebui să aducă toate popoarele. Tocmai
pentru a facilita acest efort convergent, cu păstrarea specificului naţional, Calogero propune
filosofia dialogului şi a coexistenţei. Pentru aceasta, popoarele pot accepta în mod liber „legea
dialogului” şi „regula coexistenţei”. Filosoful italian nu înţelege însă coexistenţa ca pe o realitate pe
care trebuie doar să o apărăm, ci ca pe o stare precară pe care trebuie să o consolidăm şi să o
dezvoltăm prin colaborarea constructivă dintre popoare. Filosofia dialogului nu consfinţeşte statu-
quo-ul, ci implică un efort conştient de transcendenţă, de autodepăşire a fiecărui popor sau individ,
de a înţelege pe alţii. Este integrată într-o filosofie a istoriei care implică şi acţiunea conştientă a
omului. „Regula coexistenţei cu alţii - precizează filosoful italian - merge totdeauna dincolo de ceea ce
noi posedăm deja: dincolo de religia noastră, de condiţia noastră, de filosofia noastră, de ideologia
noastră. Într-adevăr, ea este o lege care transcende şi depăşeşte continuu orice conţinut posibil, orice
cultură determinată”.259
Desigur, această evoluţie convergentă a culturilor pe baza „legii dialogului” va cere un efort
din partea popoarelor. Dar acest efort de autodepăşire este pus în slujba unei cauze nobile, devenită în
zilele noastre absolută şi necesară. Iar dialogul cu alţii este un bine pentru care merită să rişti moartea,
să suferi şi chiar să mori cum a făcut odinioară Socrate. Aceasta pentru că „viaţa fără discuţie, fără
examen critic, fără curiozitate pentru ideile altora nu merită să fie trăită” - consideră filosoful
italian.260 Această concepţie a dialogului şi a coexistenţei nu este doar expresia unei dorinţe nobile,
care ar putea fi mai mult sau mai puţin utopică, ci este rezultatul unei analize riguroase, întemeiată pe o
teorie a acţiunii etico-sociale bine elaborată. Voinţa morală, care este absolută, are doar rolul de
principiu călăuzitor, oferă doar idealul acţiunii, ideal care nu se realizează însă de la sine, în mod
spontan. Acţiunea propriu-zisă se înfăptuieşte numai după examinarea situaţiei concrete şi ţinând
seama de experienţa individuală şi social-istorică. Concepţia sa asupra acţiunii etico-sociale are la
259
Idem.
260
Idem.

75
bază doi factori: (1) idealul moral-politic elaborat de conştiinţă şi (2) experienţa social-istorică
analizată de ştiinţă. Primul ne spune ce să facem, iar al doilea dacă şi cum e posibil de realizat idealul
propus. „Canonul suprem e totdeauna cel al moralităţi şi al altruismului - scrie Calogero. (…) Dar
pentru stabilirea acestui maximum este necesar un vast examen, este necesară o experienţă a
prezentului şi o previziune a viitorului, o pătrunzătoare apreciere a ceea ce se poate şi a ceea ce nu se
poate”.261 Între cei doi poli - idealul etico-social şi realitatea experienţei - concepţia sa caută posibilul,
adică idealul realizabil. Căci absolutizarea şi singularizarea idealului şi ignorarea realului duc la
utopie, iar absolutizarea realului şi ignorarea idealului duc la menţinerea statu-quo-ului. Numai legarea
idealului de real prin prisma unei filosofii şi conştiinţe morale, cu ajutorul unei ştiinţe a realului, se
poate ajunge la realizarea idealului posibil. Trebuie să delimităm bine argumentele dorinţei de
argumentele posibilităţii, ne sfătuieşte filosoful italian, pentru că adesea se trece la acţiuni imposibil
de realizat, ori se neagă - fără o analiză temeinică - posibilitatea realizării unui ideal social. De aceea,
„este necesar să se distingă, în fiecare caz în parte, ce poate şi ce nu poate omul, căci ceea ce trebuie
făcut se integrează în ceea ce se poate face”.262
Prin urmare, în concepţia sa asupra acţiunii etico-sociale, converg conştiinţa filosofică şi
experienţa de viaţă. Conştiinţa filosofică are menirea să spulbere argumentele teoriilor privitoare la o
realitate eternă şi să facă inteligibil idealul schimbării etico-sociale, să demonstreze caracterul
absolut al lui trebuie, structura eternă a „voinţei bune”, care tinde să devină act. „După aceea, numai
experienţa istorică, pe baza a ceea ce s-a întâmplat în trecut, este aceea care sfătuieşte voinţa bună
cum să se concretizeze în diferite cazuri particulare. Conştiinţa oamenilor cu interesele lor
determinate şi cu aptitudinile lor de a acţiona într-un sens sau altul (…) este aceea care dă voinţei un
chip al ei şi o traduce în acţiune. Sensul a ceea ce trebuie făcut este necesar să coboare în sfera
posibilului pentru a nu fi steril”.263
„Filosofia dialogului” a fost în general bine apreciată în Italia pentru caracterul ei deschis şi
pentru nobleţea idealului ei general uman, atât de bine venit în lumea contemporană. Unii critici i-au
reproşat însă că, deschizându-se atât de mult, a devenit o „filosofie goală, acceptabilă de toţi, întrucât
nu obligă la nimic”. Este adevărat că, în străduinţa sa de a elabora o filosofie etico-socială cât mai
largă, susceptibilă de a fi generalizată la întreaga omenire contemporană, Guido Calogero a insistat
prea puţin asupra idealului pozitiv al acţiunii etico-sociale, lăsând impresia că 1-a ignorat.
Răspunzând acestor critici, gânditorul umanist italian, argumentează mai întâi că impresia de gol
este lăsată de faptul că el a respins metafizica, ontologia, care în concepţiile filosofice tradiţionale

261
Guido Calogero, Etica, în M. D’Abbiero, în Enciclopedia Filosofica, Ed. Bompiani, vol. 2, Milano, 2006, pp. 1573-
1574.
262
Idem.
263
Idem.

76
stăteau la baza eticii. Or, ontologia favorizează o atitudine pasivă faţă de existenţă, este în fond
utopică şi limitează libertatea de acţiune a omului. De aceea, Guido Calogero a inversat raporturile
dintre etică (în sens larg incluzând şi gândirea social-politică) şi metafizică, raporturi care făceau
etica dependentă de metafizică. „Vechiul raport dintre metafizică şi etică, dintre filosofia existenţei,
a lui este şi filosofia lui trebuie să fie este inversat; nu adevărul este acela care ne face liberi, ci
libertatea este aceea care asigură coexistenţa adevărurilor”.264 Filosofia dialogului „este o filosofie
care apără necesitatea ferestrelor deschise, combătând pe oricine pretinde în mod egoist să le închidă;
dar ea însăşi nu este o simplă fereastră deschisă prin care pot intra în casă şi vizitatori nelegitimi”.265
De fapt, filosofia sa are şi câteva idealuri pozitive absolute, din care cele mai importante sunt
libertatea şi dreptatea socială. De aceste idealuri sunt pătrunse toate lucrările sale cu caracter etico-
social: Etica, Filosofia dialogului, Quaderno laico etc. De altfel, ele sunt chintesenţa concepţiei sale
social-politice, constituie trepte ale evoluţiei gândirii sale privind societatea. Desigur, posibilităţile
de schimbare a societăţii şi a comportamentului oamenilor numai prin voinţa de dialog, prin
admiterea deschiderii faţă de nevoile şi aspiraţiile altora, numai prin altruism, sunt destul de limitate.
Aceste posibilităţi ţin de resorturi naturale şi sociale mai adânci decât „voinţa bună”, care ne
aminteşte iluminismul umanitarist. Dar nu e mai puţin adevărat că voinţa de dialog constructiv, de
coexistenţă şi de colaborare, de luptă pentru libertate şi dreptate sunt coordonate necesare şi absolute
pentru asigurarea supravieţuirii şi a progresului social în lumea contemporană.
Martin Buber - filosofia dialogului şi a revelaţiei. Buber se naşte în 1878 laViena şi va
studia la mai multe universităţi europene printre maeştrii săi numărându-se Simmel şi Dilthey. După
o perioadă de risipire va reveni la iudaism aderând la mişcarea sionistă. Odată cu ascensiunea
nazismului va pierde postul de profesor în Frankfurt urmând ca în 1938 să se transfere în Ierusalim
unde va prelua catedra de Filosofie socială apărând totodată idealul unei coexistenţe paşnice între
arabi şi evrei. Opera sa filosofică este compusă din lucrări precum Eu şi Tu (1923), Problema omului
(1943) şi Eclipsa lui Dumnezeu (1952).
În cadrul scrierilor sale, Buber a elaborat o perspectivă de gândire concentrată pe teme ca
dialogul şi relaţia. Pornind de la ideea că omul nu este o substanţă ci o intrigă de raporturi, Buber
ajunge la ceea ce poate fi denumit sub forma de relaţionism personalist sau de personalism
relaţionist. În concepţia lui Buber, lumea este dublă deoarece omul poate fi pus înaintea fiinţei în
două maniere distincte, prin două cuvinte de bază (Grundworte) pe care le poate pronunţa în faţa
acesteia: Eu - Tu şi Eu - El. Expresia Eu - Tu nu se referă la relaţiile cu ceilalţi oameni după cum
nici expresia Eu - El nu se referă la raporturile cu lucrurile. În realitate, expresia Eu - El coincide mai

264
Guido Calogero, Quaderno laico, în M. D’Abbiero, în Enciclopedia Filosofica, Ed. Bompiani, vol. 2, Milano, 2006,
pp. 1573-1574.
265
Idem.

77
degrabă cu experienţa – înţeleasă ca sferă a raporturilor impersonale, instrumentale şi superficiale cu
alteritatea (umană şi extra-umană), iar expresia Eu - Tu coincide cu relaţia înţeleasă ca sfera
raporturilor personale, dezinteresate şi profunde cu alteritatea (umană şi extra-umană)266.
În opinia lui Buber, Eu-l autentic (persoana) se constituie doar intrând în raport cu alte
persoane întrucât Eu „devine Eu doar în Tu”. A spune că realitatea umană e relaţie înseamnă a spune
că ea este dialog, astfel că dacă dimensiunea lui Eu - El e dimensiunea superficială a posesiunii şi a
lui „a avea”, dimensiunea lui Eu - Tu este dimensiunea profundă a dialogului şi a lui „a fi”. Dialogul
găseşte manifestarea sa cea mai înaltă în raportul teandric adică în raportul dintre Eu şi Dumnezeu.
„Fiecare Tu individual – susţine Buber - este un canal de observare către Tu etern; prin fiecare Tu
individual cuvântul-bază se adresează eternului”.267 Un Tu etern, precizează în continuare Buber, nu
poate fi redus la El, adică la obiectul posesiei şi al cunoaşterii. Dumnezeu, obiect al teologiei este un
fals Dumnezeu; Adevăratul Dumnezeu, Dumnezeul Bibliei este un Tu cu care se vorbeşte, nu un Tu
despre care se vorbeşte, un Dumnezeu mărturisit de către om, nu prin ştiinţă, ci prin facerea de bine
aproapelui.268 În Eclipsa lui Dumnezeu - Consideraţii asupra raportului dintre religie şi filosofie,
Buber constată că de-a lungul timpului s-a abuzat excesiv de cuvântul Dumnezeu chiar până la a-i
întuneca semnificaţia, dar consideră că de fiecare dată când cineva îl foloseşte pentru a se referi la Tu
absolut atunci acesta dobândeşte o valoare existenţială. Ceea ce nu împiedică însă ca Dumnezeu să
apară în fiecare zi, iremediabil pierdut, şi aceasta în virtutea prevalării relaţiei Eu - El şi a exaltării
subiective a filosofiei moderne. 269
Lévinas. Emmanuel Lévinas s-a născut la Kaunas în Lituania în 1905. În 1923 se mută în
Franţa unde va studia filosofia la Universitatea din Strasbourg, pentru ca în 1928-1929 să se afle la
Freiburg unde se aproprie de Husserl şi Heidegger pe care îi va face cunoscuţi în Franţa. În 1930
studiază la Sorbona. În anii ’60 predă la Poitiers, la Paris-Nanterre şi din 1973 până în 1976 la
Sorbona. Dintre lucrările sale care i-au asigurat titlul de doctor honoris causa a numeroase
universităţi amintim: Despre evadare (1935); De la existenţă la existent (1947); Timpul şi celălalt
(1948); Descoperind existenţa cu Husserl şi Heidegger (1967); Totalitate şi infinit (1961); Libertate
dificilă (1963); Umanismul celuilalt om (1972); Transcendenţă şi inteligibilitate (1984); Ora
naţiunilor (1987); Între noi: eseu asupra gândirii la celălalt (1991); Dumnezeu, Moartea şi Timpul
(1993); Libertate şi poruncă (1994); Neprevăzutele istoriei (1994).
Gândirea lui Lévinas se caracterizează printr-o deschidere programată faţă de problemele
aproapelui şi de alteritate. După studiile husserliene şi heideggeriene, Lévinas trasează o primă

266
M. Buber, Ich und Du, în Id. Il principio dialogico, Edizioni di Comunita, Milano, 1959, pp. 59-60.
267
Ibidem, p. 67.
268
M. Buber, Sapte discursuri despre iudaism, în A. Babolin, I. Kajon, în Enciclopedia Filosofica, Ed. Bompiani, vol.
2, Milano, 2006, pp. 1506-1508.
269
M. Buber, Eclipsa lui Dumnezeu, A. Mondatori, Milano, 1990, p. 22.

78
delimitare a gândirii sale autonome şi originale în Despre evadare, De la existenţă la existent,
Timpul şi Celălalt. Ideea directoare a scrierilor sale, după cum punctează însuşi Lévinas, este
exigenţa de a ieşi de sub greutatea lui „a fi” şi a nonsensului. Pornind de la copia heideggeriană
existenţa-existent ajunge la concluzii diferite de cele ale filosofului german. Prin existenţă Lévinas
înţelege „existenţa în general” ceea ce descinde din concretul existent şi este considerat în aspectele
sale de plinătate indeterminată şi impersonală. De aici tendinţa de a identifica existenţa în termenii
unei obscure şi înfricoşătoare existenţe fără existent, a unui există (c’est , il y a) anonim şi
impersonal, experimentat fenomenologic ca „zadarnic, obsesiv şi oribil”.270 Dacă existenţa (in
quanto il y a) este în fapt curentul impersonal al existenţei, existentul coincide cu coagularea
existenţei într-o existenţă capabilă să dispună de propria existenţă. Propriul sens poate fi găsit doar
„cu Celălalt şi în faţa Celuilalt”271, în orizontul temporal al unui raport interuman care, în locul
„dialogului tăcut al sufletului cu el însuşi”, prevede experienţa ireductibilă a alterităţii celorlalţi.
Schiţa de filosofie a Celuilalt în care „fericita evadare din existenţă” 272 sfârşeşte prin a lua forma
pozitivă a unei traiectorii de la existenţă la existent şi de la existent la Celălalt îşi găseşte expresia
organică în lucrarea Totalitate şi infinit.273
În capodopera sa, Levinas acuză filozofiile tradiţionale de „imperialismul de Medesimo (lui
Acelaşi/Aceluiaşi)” şi de „violenţă ontologică”, precum şi de a fi închis multiplul şi diversul în
cazul unei totalităţi ce sufocă orice formă de alteritate şi transcendenţă: „filozofia occidentală a fost
o ontologie, o reducere a Celuilalt la Acelaşi”.274 Potrivit lui Rosenzweig, e vorba de a ieşi din
această totalitate şi de a constata la rădăcini „filozofia puterii” şi „ontologia războiului” care derivă
din ea, ieşire care, pentru Levinas, nu are loc la nivel teoretic sau cognitiv, ci la nivel etic şi practic,
prin acel fundamental eveniment care este întâlnirea cu „Celălalt; Absolut, Celălalt şi Ceilalţi”.275
De fapt, chiar Celălalt, prin ireductibila sa alteritate, ne va catapulta dincolo de graniţele propriei
noastre subiectivităţi egoiste şi auto-centrice. Modul în care prezintă Celălalt este chipul: „noi
numim faţă (visage) modul în care se prezintă Celălalt, care depăşeşte ideea Celuilalt în mine”.276.
Caracteristica fundamentală a chipului descrisă de Lévinas prin numeroase metafore (expresivitate,
nuditate, sărăcie, etc.) este autosemnificaţia. „Acest chip vorbeşte – scrie Lévinas – iar glasul său,
vocea sa au puterea de a pune în discuţie nu doar un act individual sau o putere a Aceluiaşi, ci însuşi
dreptul său de putere; chipul opune Aceluiaşi o rezistenţă fără violenţă dar şi forţa de a pune radical
în discuţie eu-l în propriile cereri; este rezistenţa specifică a celui care nu are rezistenţă, având o

270
E. Lévinas, De la existenţă la existent, Marrieti, Casale Monferrato, 1986, p. 5.
271
Ibidem, p. 86.
272
F. Ciglia, Un pas în afara omului. Geneza gândirii lui Lévinas, CEDAM, Padova, 1988.
273
E. Lévinas, Totalitate şi infinit, Jaca Book, Milano, 1980.
274
Ibidem, p. 41.
275
Ibidem, p. 37.
276
Ibidem, p. 48.

79
explicită valenţă etică”. Prin toate aceste caracteristici, „chipul mă implică şi mă pune în discuţie
făcându-mă responsabil în ceea ce-l priveşte”.277
În filosofia lui Lévinas despre Celălalt, se află unul dintre fundamentele teoretice ale
multiculturalismului, a cunoaşterii că raporturile dintre culturi, ca şi raporturile dintre indivizi sunt
raporturi între diverşi şi ca atare, sunt recunoscute, valorificate şi apărate. Această succintă trecere
în revistă a poziţiilor mai importante din istoria filosofiei poate constitui un argument pentru
considerarea medierii ca o componentă a spiritului european şi a capacităţii lui de se constitui într-
un mod general uman de interpretare a condiţiei umane. Aşa cum remarcau J-F. Six şi V. Mussaud
medierea poate fi imaginată ca tip de relaţie socială numai dacă se are în vedere faptul că ea
intervine în condiţiile unui respect pentru identitatea actorilor sociali, care au „o consistenţă proprie,
o valoare proprie, născută dintr-o construcţie şi dintr-o istorie”, care intră în relaţii reciproce.
Accentul cade, în această interpretare pe ideea de relaţie care atunci când este întreruptă, indiferent
în ce grad de violenţă, într-o situaţie particulară pune sub semnul întrebării datul universal al
condiţiei umane. Cei doi autori scriu cu îndreptăţire: „Această filosofie se referă la relaţia între : nu
se vorbeşte despre relaţia cu: sine sau cu altul ci despre relaţia între: fiinţe totdeauna singulare şi
diferite unele faţă de altele”.278 Nu este vorba despre raporturi exterioare şi abstracte între indivizi
care se postează pe propriile lor poziţii, închise în ele însele, ci de relaţii care se stabilesc nemijlocit,
de-a lungul vieţii şi al timpului. Cei doi autori se referă la relaţia de cetăţenie, care nu trebuie privită
doar ca inter-individuală pentru că ea este în principal politică, încât revine instituţiilor politice
sarcina de a veghea şi de a apăra libertatea şi egalitatea necesare acestei relaţii. E. Levinas a
exprimat cel mai clar această idee a primordialităţii relaţiei, care face ca fiecare subiect să înceapă
cu relaţia lui faţă de altul, cu obligaţia pe care o are faţă de el. Acel Altul, străin şi indiferent,
această alteritate care nu aparţine ordinii de interese personale sau afectelor, te priveşte. În această
ordine de idei, Alain Finkelkraut susţinea că politica este experienţa dialogului, o punere în comun a
lumii prin intermediul limbajului, înţeles ca univers spiritual împărtăşit reciproc. Trebuie redată
politicii misiunea ei primordială, cu care a fost investită de filosofia antică, aceea de căutare a
sensurilor, a lui pentru ce de viaţă ale Cetăţii şi nu de preocupare pentru cum se poate realiza un
proiect.
Aşa cum scrie Liviu-Petru Zăpârţan spiritul european s-a construit pe această rădăcină de
cultură oferită de către filosofia antică greacă, în care accentul este pus pe ideea că viaţa social-
politică trebuie construită pe un set de valori mari, eterne cum le numea D. D. Roşca (Adevărul,
Binele, Dreptatea, Frumosul, pentru Om), îmbinată cu gândirea romană, care cultivă ideea de drept
şi de împlinire complexă a fiinţei umane (Mens sana in corpore sano), pe care se grefează iudeo-
277
E. Lévinas, Etică şi infinit, Citta nuova, Roma, 1984, p. 101.
278
J.F. Six, V. Mussaud, op. cit., p. 35.

80
creştinismul (cu iubirea aproapelui).279 În acest cadru am reţinut poziţia lui Henri Mendras pentru
care toate cele trei rădăcini ale culturii europene stau sub semnul postulării locului şi rolului
individualităţii, a formelor de existenţă cu identitate proprie, care se cunosc şi respectă reciproc,
intră într-o relaţie în care încălcarea individualităţii celuilalt este considerată o formă anomică de
comportament încât refacerea echilibrului sistemului social şi al Cetăţii, funcţional pentru toţi
membrii ei devine o aspiraţie permanentă care inspiră actul social-politic.280 Înscrisă perimetrului
acestui mod de înţelegere a raporturilor sociale şi politice, medierea apare ca o componentă a
spiritului european, care a găsit modalităţi specifice de materializare în gestionarea diverselor
domenii ale vieţii social-politice. Cum scrie Chr. Delacampagne, philia , virtute cardinală pentru o
bună parte a filosofiei europene, este fundamentul cetăţeniei, care permite conversaţia permanentă
între oameni dornici să menţină, unii faţă de alţii, în ciuda divergenţelor, preocuparea prietenului
pentru binele prietenului şi a tuturor prietenilor pentru binele comun.281
Medierea are o istorie lungă în sensul de formă de rezolvare a disputelor la nivel local.
Aceasta pentru că în comunităţile mici, solidaritatea trebuia menţinută pentru asigurarea
supravieţuirii colective. Încălcarea normelor comunităţilor locale a fost percepută ca fiind o
ameninţare serioasă la adresa securităţii acestora. În toate cazurile de încălcare a normelor şi de
conflict intervenţia comunităţii pentru rezolvarea disputelor şi pentru asigurarea armoniei comunale
era crucială. Intervenţiile pentru rezolvarea conflictelor se făcea sub diverse forme: unele punitive,
altele conciliatorii, însă tactica comună a fost aceea a existenţei unui membru respectat al
comunităţii, cunoscut de către părţile aflate în conflict, care să intervină şi să stabilească o soluţie
acceptabilă reciproc.282 Trebuie însă să avem în vedere faptul că medierea la scală mică se regăsea
în cadrul unor comunităţi definite de un nivel înalt de credinţe împărtăşite, în cadrul cărora exista de
asemenea un grad ridicat de interdependenţă şi scopuri comune care conturau interacţiunile
societăţilor. În plus, aceste practici nu erau unele adiţionale unui sistem judiciar formal mai
puternic, ci reprezentau forme dominante de guvernare socială.283 În societăţile pluraliste
contemporane, au rămas puţine din aceste condiţii, poate cu excepţia unor micro-comunităţi care
încă păstrează distanţa faţă de centru, dar care nu scapă total controlului exercitat de sistemul
judiciar formal.284

279
Liviu-Petru Zăpârţan, Mecanisme şi politici ale integrării europene, note de curs, Univ. „Babeş-Bolyai”, Facultatea
de Drept, 2005.
280
H. Mendras, L’Europe des Européens, Ed. Gallimard, Paris, 1997.
281
Christian Delacampagne, La philosophie politique aujourd'hui, Seuil, Paris 2000.
282
R. Michalowski, Law, Order and Crime, Random House, New York, 1985.
283
R. Kueneman, The origins and role of law in society, în R Linden (edit.) Criminology: A Canadian Perspective, Vol.
5, Thomson-Nelson, Toronto, 2004, pp. 20–54.
284
Andrew Woolford, R. S. Ratner, Informal Reckonings. Conflict resolution in mediation, restorative justice and
reparations, Routledge – Cavendish, New York, 2008, p. 40.

81
În literatura de specialitate s-a exprimat opinia potrivit căreia datorită încercărilor de a
imagina bazele şi istoria practicii medierii ca fundamente ale medierii moderne, cercetătorii au fost
distraşi de la recunoaşterea dezvoltării şi transformării complexe a medierii. Aceasta întrucât
contextul social în care operează medierea a suferit schimbări dramatice, iar încercările de a reface
o presupusă „epocă de aur” a medierii sunt adesea direcţionate pe căi greşite. Pentru susţinerea
acestui punct de vedere se invocă doi factori cheie: statul centralizat şi sistemul economic
capitalist. În ceea ce priveşte statul centralizat, originile vestice ale conflictului dintre sistemele
juridice formale şi informale pot fi plasate în sec. al XII-lea, când regii europeni au dorit extinderea
controlului lor asupra tuturor regiunilor pe care şi le însuşeau. Acest fapt a dus la pătrunderea legii
în comunităţile locale – fapt perceput de localnici ca fiind o implicare directă a statului în
autonomia locală.285 Însă deşi legea formală şi-a făcut o intrare agresivă în viaţa obişnuită a
localnicilor, iar rolul de arbitru al statului este văzut ca o consecinţă a acestei incursiuni, mulţi
apărători ai justiţiei informale percep încă acest fapt ca fiind un „furt al conflictului” de la
comunităţile locale.286
Mai mult decât atât, schimbările sociale precum urbanizarea şi industrializarea s-au adăugat
complexităţii vieţii moderne, creând condiţii în care recursul la terţi neutri de specialitate a apărut
mult mai raţional. Acest proces dublu de centralizare statală şi de monopol legal profesional a
continuat şi în timpul dezvoltării democraţiilor liberale occidentale. Impactul diversificării vieţii
comunităţilor şi a practicilor judiciare locale au ridicat întrebarea dacă medierea poate sau nu să
supravieţuiască în cadrul unei lumi moderne complexe. Andrew Woolford şi R. S. Ratner sunt de
părere că cei care şi-au pus această întrebare au confundat medierea ca practică culturală cu
medierea ca tehnică de rezolvare a conflictelor. Practica medierii se încadrează într-o cosmologie
culturală specifică care asigură practica cu o logică ce rezonează cu normele împărtăşite de
comunitatea locală. Pe de altă parte, medierea privită ca tehnică de soluţionare a conflictelor o
situează pe aceasta printre multe alte practici legale de soluţionare a conflictelor. Acesta este
motivul pentru care mediatorii contemporani se referă la mediere ca fiind mai degrabă o „formă
adecvată de rezolvare a disputelor”, decât „o alternativă de soluţionare a disputelor (ADR)”. La
acesta se mai adaugă şi faptul că ceea ce se oferă este mai degrabă un supliment, decât un înlocuitor
al căilor legale de soluţionare a diferendelor. Opinia autorilor este inspirată de L. Fuller care era de
părere că medierea este adecvată disputelor „policentrice”, adică acelor dispute care implică mai

285
Ibidem, pp. 40-41.
286
N. Christie, Conflicts as property, British Journal of Criminology, 1977, 17/1, pp. 1–15.

82
multe părţi şi mai multe probleme conflictuale ce riscă să se împotmolească în faţa instanţelor
judecătoreşti.287
Trecerea de la medierea – ca practică a comunităţilor globale la medierea – ca tehnică de
rezolvare a conflictelor este şi rezultatul celui de-al doilea factor cheie amintit, anume rolul
capitalismului. Sistemul capitalist şi ideologia sa despre competiţie şi individualism au contribuit la
naşterea pluralismului care a stat la baza decăderii comunităţii locale bazate pe mediere, iar clasa
comercianţilor au contribuit în egală măsură la transformarea medierii într-o tehnică legală
alternativă. Aceasta cu atât mai mult cu cât conflictele de natură comercială cu care era confruntat
sistemul legal formal erau costisitoare şi jenante pentru părţile implicate, iar medierea confidenţială
şi privată sau arbitrajul s-au dovedit a fi cele mai potrivite în acest sens.288 Abia în sec. al XX-lea
are loc introducerea expresă a medierii în câmpul juridic, coexistând cu justiţia formală, jucând
rolul de opţiune juridică secundară în dezvoltarea pieţei legale.289
Mişcarea medierii comunitare locale. Această mişcare a început în 1970 în America de
Nord, reprezentând un răspuns la nemulţumirea manifestată faţă de administrarea formală a
justiţiei.290 Faţă de rigiditatea instituţională din justiţie, adepţii medierii în comunităţile locale au
propus „comunitatea” – ca spaţiu normativ în care formele conciliatorii ale justiţiei să fie activate.
Cu timpul, au fost concepute noi politici de control local şi printre acestea, „comunitatea” – ca
structură organizaţională ce merita să fie redescoperită. Implicarea statului în viaţa comunităţilor
locale era privită cu suspiciune, căci activiştii simţeau ameninţarea preluării controlului de către stat
prin diverse forme de intervenţie statală. În acest context, au fost construite centre de justiţie
comunitare, uniuni comunitare de credite, cooperative pentru sănătate şi hrană şi alte experimente
locale în acest sens.291 În cazul centrelor de justiţie comunitară, mediatorii s-au oferit voluntari
pentru a facilita rezolvarea disputelor din vecinătate. Deşi iniţial s-a crezut că aceşti mediatori se

287
Andrew Woolford, R. S. Ratner, Informal Reckonings. Conflict resolution in mediation, restorative justice and
reparations, op. cit., pp. 41-42; L. Fuller, Mediation—its forms and functions, South California Law Review, 1971, nr.
44, pp. 305–339.
288
J. S., Auerbach, Justice Without Law? Resolving Disputes Without Lawyers, Oxford University Press, New York,
1983; Y. Dezalay, The forum should fit the fuss: the economics and politics of negotiated justice, în M. Cain, C. B.
Harrington (edit.), Lawyers in a Postmodern World: Translation and Transgression, Open University Press,
Buckingham, 1994, pp. 155–182.
289
Andrew Woolford, R. S. Ratner, Informal Reckonings. Conflict resolution in mediation, restorative justice and
reparations, op. cit., pp. 42-43.
290
J. Augusti-Panareda, The possibility of personal empowerment in dispute resolution: Habermas, Foucault and
community mediation, Research in Social Movements, Conflicts and Change, 2005, 26: IV, pp. 265–290; C. B.
Harrington, Shadow Justice: The Ideology and Institutionalization of Alternatives to Court, Greenwood Press, Westport,
1985; T. Hedeen, P. G. Coy, Community mediation and the court system: the ties that bind, Mediation Quarterly, 17/4,
2000, pp. 351–367; S. E. Merry, N. Milner (edit.), The Possibility of Popular Justice: A Case Study of Community
Mediation in the United States, University of Michigan Press, Ann Arbor, 1995; G. Pavlich, Justice Fragmented:
Mediating Community Disputes Under Postmodern Conditions, Routledge, Londra, 1996.
291
P. G. Coy, T. Hedeen, A stage model of social movement co-optation: community mediation in the United States,
The Sociological Quarterly, 46/3, Summer 2005, pp. 405–435.

83
vor ocupa de cazurile de importanţă minoră, cu timpul aceştia şi-au concentrat atenţia pe
soluţionarea disputelor civile.292 Exemplul cel mai potrivit în acest sens îl constituie Comitetul
Comunităţii din San Francisco (SFCB) care a fost considerat unul dintre cele mai dedicate exemple
de justiţie comunitară a timpului, fiind văzut ca construi armonia comunităţii locale prin
preîntâmpinarea conflictelor, prin reducerea temerii faţă de fenomenul criminalităţii şi educarea prin
cetăţenilor comunităţii în sensul aplicării regulilor soluţionării disputelor în viaţa de zi cu zi.293
Cooptarea profesioniştilor. Criticii acestei mişcări considerate idealiste, s-au preocupat de
cooptarea medierii comunitare locale în serviciul puterii statale. Folosirea membrilor comunităţii
pentru medierea disputelor locale a fost înlocuită cu viziunea potrivit căreia medierea comunitară
locală era o modalitate potrivită de extindere a ideologiilor statale în cadrul comunităţilor locale şi
de însărcinare a mediatorilor voluntari cu misiunea de a guverna comportamentul comunităţilor
locale.294 În acest context s-a apreciat că medierea nu reprezintă o „alternativă”. La o privire mai
atentă, programele de mediere comunitară locală s-au dovedit a fi strâns legate de sistemele
birocratice şi de logica justiţiei formale.295 Actorii statali făceau trimitere la aceste programe,
relaţionând cu diferite nivele de guvernământ, iar standardele şi obiectivele statale de practică s-au
integrat rapid în medierea comunităţilor locale.296 Normele juridice au fost cele care au servit
adesea ca bază de rezolvare a disputelor dintre persoanele private. Acestea sunt motivele pentru
care s-a considerat că medierea comunitară locală a eşuat în a se întoarce la idealul justiţiei
comunităţilor mici. Cu alte cuvinte, medierea comunitară locală a fost percepută ca înglobată în
ideologia legalităţii şi a guvernanţei şi din acest motiv nu i se poate acorda statutul de „alternativă la
forţele sociale”.297
La scurt timp după formarea mişcării medierii comunităţilor locale acesteia nu i s-a mai
acordat atenţie, deşi unii au privit-o ca fiind o adevărată ameninţare faţă de monopolul legal asupra
justiţiei. În acest context, mediatorii erau priviţi ca fiind nepregătiţi, iresponsabili şi uzurpatori
periculoşi ai sistemului judiciar. Această atitudine faţă de mediere s-a transformat însă în dorinţa de
însuşire a medierii de către avocaţi. Unul dintre motivele care au stat la baza acestea fuziuni l-a
292
S. M. Olson, A. W. Dzur, Revisiting informal justice: restorative justice and democratic professionalism, Law and
Society Review, 38/1, 2004, pp. 139–176.
293
P. Fitzpatrick, The impossibility of popular justice, în S. E. Merry, N. Milner (edit.), The Possibility of Popular
Justice: A Case Study of Community Mediation in the United States, University of Michigan Press, Ann Arbor, 1995,
pp. 453–474; R. Shonholtz, Neighborhood justice systems: work, structure and guiding principles, Mediation Quarterly,
no. 5, 1984, pp. 3–30.
294
R. Matthews, (edit.), Informal Justice?, Sage, Londra, 1988.
295
Andrew Woolford, R. S. Ratner, Informal Reckonings. Conflict resolution in mediation, restorative justice and
reparations, op. cit., pp. 44-45; C. B. Harrington, Shadow Justice: The Ideology and Institutionalization of Alternatives
to Court, Greenwood Press, Westport,1985.
296
P. Ewick, S. S. Silbey, The Common Place of Law: Stories of Popular Legal Consciousness, University of Chicago
Press, Chicago, 1998.
297
Andrew Woolford, R. S. Ratner, Informal Reckonings. Conflict resolution in mediation, restorative justice and
reparations, op. cit., p. 45.

84
constituit percepţia că sistemul legal se afla în criză datorită suprasolicitării şi trebuia deci
eficientizat.298 Aceasta a fost concluzia la care s-a ajuns în SUA în 1976 în cadrul Conferinţei
asupra Cauzelor Nemulţumirilor Populare legate de Administrarea Justiţiei. La aceeaşi concluzie a
ajuns şi Marea Britanie mult mai târziu, între anii 1995-1996, când s-a recomandat reformarea
sistemului justiţiei civile de aşa manieră încât să se evite judecata. Rezultatele s-au văzut însă abia
în 1999 în Codul Regulilor de Procedură care obliga instanţele de judecată să încurajeze părţile să
folosească alternative la judecată, precum medierea.299 Prin urmare, abia în ultimii ani profesioniştii
legali şi oficialii statelor s-au interesat intens de mediere ca alternativă la instanţele de judecată. Cu
toate acestea, nici unii dintre ei nu au reuşit să înfăţişeze justiţia cu totul în afara sistemului legal
formal, aşa cu am fost aceasta idealizată de mişcarea medierii comunităţilor locale. Aceştia au
dezvoltat însă forme statale de mediere care să se ridice la viziunea acelei mişcări. Un exemplu
foarte bun în acest sens îl reprezintă aşa-numitul model de mediere „Michigan”, stabilit în 1983 de
către Curtea Districtului Federal pentru Districtul Vestic Michigan. Potrivit regulii 42 din acest
model, ca o alternativă la instanţa de judecată „un grup de trei avocaţi neutri analizează o prezentare
de 30 de minute făcută de fiecare dintre părţi şi prezintă o evaluare a cazului”. 300 Procese de
mediere similare au fost implementate şi în alte jurisdicţii. În Columbia Britanică a Canadei a fost
activată legea privind Notificarea de a media în aprilie 1998 pentru a uşura munca instanţelor de
judecată.301
Fragmentarea medierii. În ultimii ani, datorită cooptării medierii în diferite direcţii,
practica medierii a fost fragmentată în două direcţii cheie. În primul rând, s-au înmulţit domeniile în
care se aplică medierea, motiv pentru care câmpul de aplicare al acesteia s-a lărgit. În al doilea
rând, temelia filosofică a medierii s-a fragmentat odată cu trecerea medierii de la practică culturală a
comunităţilor locale la statutul de tehnică legală. Această direcţie se regăseşte în diferenţierea
stilurilor mediatorilor. Trebuie astfel amintit că în literatura de specialitate nu există un consens în
ceea ce priveşte varietatea de stiluri de mediere în câmpul juridic.302 Poate unul dintre motivele
pentru care există această lipsă de consens îl constituie faptul că mediatorii joacă roluri diferite care
depind de natura conflictului în care intervin. În doctrină s-a remarcat preferinţa mediatorilor pentru
diverse forme de mediere, dintre care medierea transformatoare, facilitară sau evaluativă. Însă se

298
Idem.
299
M. Nesic, Mediation: on the rise in the United Kingdom, Bond Law Review, nr. 13, 2001, p. 2.
300
P. G. Coy, T. Hedeen, A stage model of social movement co-optation: community mediation in the United States,
op. cit., p. 414.
301
Andrew Woolford, R. S. Ratner, Informal Reckonings. Conflict resolution in mediation, restorative justice and
reparations, op. cit., p. 46.
302
Carrie Menkel-Meadow a identificat nouă stiluri de mediere: „facilitativ, evaluativ, transformator, birocratic,
deschis, închis, comunitar, activist, pragmatic” – în Carrie Menkel-Meadow, The many ways of mediation: the
transformation of tradition, ideologies, paradigms, and practices—review essay, Negotiation Journal, nr. 11/3, 1995,
pp. 217–242.

85
pare că medierea transformatoare este cea mai apropiată de idealurile mişcării medierii
comunităţilor locale. Acest stil de mediere se referă la rezolvarea disputelor prin transformarea
fundamentală a comunicării folosite de indivizii implicaţi în conflict. Medierea transformatoare
oferă părţilor implicate în conflict un nou cadru de conciliere pentru înţelegerea disputelor care se
pot răspândi în comunitate şi în societate dacă indivizii nu manifestă o atitudine de compasiune în
relaţiile dintre ei. 303 Acesta este obiectivul acestui stil de mediere, iar nu ajungerea la un acord cu
orice preţ.304 La rândul său, medierea facilitară se concentrează mai mult pe chestiunile
procesuale, precum dialogul şi comunicarea necontradictorie, iar nu pe transformarea societăţii sau
pe scopurile urmărite de indivizi. Acest stil de mediere a evoluat din modelul de negociere
promovat de Fisher şi Ury, care încurajează părţile implicate în conflict să privească cu flexibilitate
interesele ce stau la baza conflictului.305 Mediatorii facilitari folosesc diverse tehnici, precum
rezumarea, recapitularea, reîncadrarea, care ajută la orientarea părţilor către o interacţiune
conciliatore. S-a exprimat opinia că medierea facilitară este mult mai eficientă decât negocierea sau
decât sistemul de justiţie formală, întrucât aceasta este mult mai probabil să mulţumească părţile.
Acest stil de mediere nu caută să transforme sistemul justiţiei formale, ci doreşte reformarea
acestuia. Dacă este dusă la bun sfârşit, abordarea facilitară are potenţialul de a demonstra părţilor că
ele au capacitatea concilierii intereselor, ceea ce le asigură empatia şi flexibilitatea necesare pentru
a ajunge la un compromis.306
Nu în ultimul rând, trebuie analizată şi medierea evaluativă care nu manifestă o preocupare
stridentă pentru transformarea justiţiei. Mediatorul evaluativ oferă părţilor opţiuni legale de
rezolvare a conflictului. Din acest punct de vedere, medierea evaluativă este abordarea cea mai
potrivită cu sistemul legal formal, aceasta şi datorită faptului că prima funcţie a acesteia este de a
rezolva conflictul astfel încât să prevină încărcarea instanţelor de judecată. Medierea evaluativă a
fost caracterizată ca fiind o „lege formală cu alte mijloace”, din cauză că mediatorul evaluativ se
supune unei logici juridice în ghidarea părţilor aflate în conflict către o rezolvare a acestuia
conformă ci standardele instanţelor de judecată. Cel mai bun exemplu de mediere evaluativă îl
reprezintă medierea comercială, datorită faptului că părţile implicate în acest stil de mediere caută
mecanisme prin care să evite interacţiunile strategice ce sunt caracteristice procedurilor legale
formale, şi care încarcă suplimentar costurile acestora. De altfel, mediul afacerilor este partizanul

303
R. A. B. Bush, J. P. Folger, The Promise of Mediation: The Transformative Approach to Conflict, ediţie revăzută,
Jossey-Bass, San Francisco, 1994, p. 229.
304
Andrew Woolford, R. S. Ratner, Informal Reckonings. Conflict resolution in mediation, restorative justice and
reparations, op. cit., pp. 47-49.
305
R. Fisher, W. Ury, Getting to Yes: Negotiating Agreement Without Giving In, 2nd ed., Penguin Books, New York,
1991.
306
Andrew Woolford, R. S. Ratner, Informal Reckonings. Conflict resolution in mediation, restorative justice and
reparations, op. cit., p. 49.

86
medierii confidenţiale ca modalitate de rezolvare a disputelor în afara luminii reflectoarelor. În
cadrul acestui stil de mediere sunt preferaţi mediatorii care posedă cunoştinţe de specialitate în
domeniu şi care au o experienţă bogată. Se poate constata deci că medierea evaluativă reprezintă
imersiunea completă a medierii în sistemul legal formal şi cooptarea tehnicii.307
Medierea în cadrul complexului „justiţie formală-informală”. În literatura de specialitate
s-a considerat că medierea comunităţilor locale are un efect de disciplinare a indivizilor deoarece îi
situează în cadrul unor comunităţi strânse şi îi supune unor tehnici de normalizare. 308 În această
concepţie, medierea nu este înţeleasă ca fiind o formă directă sau indirectă a controlului statal, ci
reprezintă o modalitate de operare a puterii în contexte şi situaţii locale prin efortul profesioniştilor
şi a practicienilor de mobilizare a unor raţiuni de natură juridică. Aceste raţiuni disciplinează în
sensul că educă conduita indivizilor în situaţii conflictuale de o manieră productivă şi pozitivă, care
creşte şansele rezolvării conflictelor. Educarea indivizilor se face fără ca aceştia să fie conştienţi de
acest lucru.309 Ţinta criticilor medierii în comunitate a constituit-o distincţia rigidă dintre justiţia
formală şi cea informală, care sunt văzute a fi interdependente. În acest sens, Fitzpatrick era de
părere că justiţia formală şi cea informală sunt „reciproc constitutive”, prin aceea că de cele mai
multe ori acestea se bazează una pe alta.310 Exploatând caracterul exclusiv al medierii comunitare
locale, Brigg s-a concentrat pe dimensiunile culturale ale medierii. Autorul este de părere că
medierea se fundamentează pe ordinea juridică şi pe o serie de concepte vestice asupra conflictului.
Reflectând asupra dimensiunii religioase a medierii scoase la iveală de Foucault, Brigg sugerează că
medierea, ca spaţiu confesional, oferă participanţilor aşteptări culturale performante. 311
În doctrină s-a considerat că pentru lămurirea acestui complex trebuie avută în vedere şi
teoria lui Habermas referitoare la acţiunea comunicativă al cărui impact asupra medierii se
concretizează în ghidarea şi consolidarea acesteia.312 Unii promotori ai medierii au găsit potenţial în
reconceptualizarea medierii în opera lui Jürgen Habermas, dar şi speranţe pentru prevenirea
colonizării şi juridicizării medierii. În acest context, „Teoria acţiunii comunicative” a fost
considerată de unii ca fiind aptă a constitui un cadru teoretic al medierii. Promotorii acestei viziuni
s-au concentrat pe condiţiile stabilite de Habermas pentru comunicare, a căror folosire este utilă în
facilitarea sesiunilor de mediere, şi mai puţin pe condiţiile sociale şi politice care sunt esenţiale

307
Ibidem, p. 50.
308
P. Fitzpatrick, The rise and rise of informalism, în R. Matthews (edit.), Informal Justice?, Sage, Londra, 1988, pp.
178–198.
309
Andrew Woolford, R. S. Ratner, Informal Reckonings. Conflict resolution in mediation, restorative justice and
reparations, op. cit., p. 51.
310
P. Fitzpatrick, The rise and rise of informalism, în op. cit., pp. 190–192.
311
M. Brigg, Mediation, power, and cultural difference, Conflict Resolution Quarterly, nr. 20/3, 2003, p. 295.
312
Andrew Woolford, R. S. Ratner, Informal Reckonings. Conflict resolution in mediation, restorative justice and
reparations, op. cit., p. 54.

87
pentru discursul ideal sau pentru potenţialul medierii de a servi ca tip de sferă publică informală.
Sub această abordare, mediatorii devin promotori ai regulilor discursului etic. „Dificultatea
rezolvării unui conflict şi a reparării unei relaţii vine din încălcarea acestor presupuneri. Procesul
medierii devine pentru mediatori un angajament în vederea asigurării că aceste presupuneri îi pot da
mediatorului posibilitatea de a sugera diverse portiţe şi direcţii de urmat în cursul procesului
medierii. În acest scop, S. Chilton şi M. S. W. Cuzzo au învederat anumite linii directoare. În primul
rând, aceştia au dezvoltat un scenariu prin care mediatorii să introducă implicaţiile discursului etic
la momentul începerii sesiunii medierii. Acest scenariu include folosirea unor propoziţii precum:
„Presupun că ambii veţi încerca să aveţi consistenţă în cuvintele şi acţiunile întreprinse în această
încăpere” şi „Când vorbiţi, ar trebui să vă daţi silinţa să spuneţi doar acele lucruri în care credeţi cu
adevărat”. În al doilea rând, autorii le atribuie mediatorilor o listă a intervenţiilor posibile ce pot fi
folosite în timpul comunicării. Spre exemplu, dacă se încalcă principiul ne-contradictorialităţii,
mediatorul poate întreba: „Acest comentariu este neconform cu cel făcut ieri despre X. Ieri ai spus
Y. Doreşti să dai mai multe detalii despre acest fapt?”.313 Autorii caută să ilustreze aplicarea
practică a teoriei acţiunii comunicative a lui Habermas la procesul medierii, demonstrând că
mediatorul care este informat de această teorie câştigă atât o implicare mai mare în conflict, cât şi
noi instrumente de contracarare a comunicării distorsionate şi inechitabile. Din păcate, datorită
faptului că aceştia limitează discuţia la rolul jucat de comunicare în cadrul sesiunii de mediere, şi nu
acordă o atenţie mai mare condiţiilor sociale care sunt centrale pentru discursul ideal şi pentru
dimensiunile publice ale justiţiei informale.314
În încercarea sa de a aplica opera lui Habermas medierii, Augusti-Panareda reţine că acesta
percepe practicile rezolvării disputelor informale ca formă de rezistenţă în faţa colonizării. Deşi
Habermas nu a elaborat asupra rolului justiţiei informale, autorul examinează paralela dintre teoria
acţiunii comunicative a lui Habermas şi medierea comunităţilor locale. În acest context, autorul
reţine că programele medierii comunitare, precum Comitetul Comunităţii din San Francisco
(SFCB), reprezintă ameninţări semnificative la adresa situaţiei discursului ideal al lui Habermas.
Printre aceste ameninţări autorul enumeră: dorinţa de a ajunge la o rezolvare consensuală a disputei,
implicarea participativă şi puterea de decizie a părţilor implicate în conflict, încercarea de a facilita
comunicarea deschisă şi eforturile de a descuraja formele de comunicare strategice şi
instrumentale.315 Problema ce se remarcă în analiza acestui autor o reprezintă comparaţia pe care

313
S. Chilton, M. S. W. Cuzzo, Habermas’s theory of communicative action as a theoretical framework for mediation
practice, Conflict Resolution Quarterly, nr. 22/3, 2005, pp. 325-335.
314
Andrew Woolford, R. S. Ratner, Informal Reckonings. Conflict resolution in mediation, restorative justice and
reparations, op. cit., p. 55.
315
J. Augusti-Panareda, The possibility of personal empowerment in dispute resolution: Habermas, Foucault and
community mediation, Research in Social Movements, Conflicts and Change, 26/IV, 2005, pp. 265–290.

88
acesta o face între medierea comunitară ideală – descrisă de promotorii SFCB -, şi situaţia
discursului ideal. Or aceasta din urmă este folosită pentru a evalua capacitatea de comunicare.
Punerea faţă în faţă a două idealuri este o chestiune mult prea abstractă, aşa cum reţin şi Andrew
Woolford şi R. S. Ratner, care nu asigură conturarea unei viziune despre felul în care comunicarea
poate fi îmbunătăţită într-un discurs contextual actual. Cu toate acestea, lui Augusti-Panareda i se
remarcă contribuţia prin faptul că atrage atenţia asupra ameninţării colonizării şi asupra felului în
care presiunile instrumentale externe ar putea corupe obiectivele comunicative al medierii
comunităţilor locale.316
Ţinând cont de cele de mai sus, putem să trecem la plasarea medierii în complexul „justiţie
formală – informală”. Din discuţia asupra acţiunii comunicative putem să tragem concluzia că
discursul pragmatic poate maximiza potenţialul comunicativ. În vreme ce nici un stil de mediere nu
este lipsit de intervenţia diferită a puterii, fiecare stil prezentând propriile oportunităţi şi obstacole
politice. Acesta este motivul pentru care problema puterii trebuie tratată cu atenţie. În literatura de
specialitate, configuraţia puterii a fost privită sub multiplele forme ale medierii în care şi-a făcut
apariţia şi care solicită încurajarea acţiunii comunicative în mediere. S-au remarcat astfel trei nivele
de putere: sisteme largi de putere, relaţii de putere în cadrul sistemului juridic şi relaţii de putere în
subsistemul medierii.317
În ceea ce priveşte primul nivel de putere, s-a constatat că câmpul juridic est un domeniu al
acţiunii sociale „relativ autonom”. Aceasta înseamnă că deşi acest câmp conţine practici din
structura de putere, este totuşi influenţat de factori externi. Prin urmare este de aşteptat ca modalităţi
de putere şi control să pătrundă în relaţiile juridice din alte câmpuri de activitate socială, precum
politica şi economia, iar interacţiunea puterii în toate aceste câmpuri de acţiune să creeze un câmp
larg de putere care să reproducă relaţiile sociale dominante. În acest sens, puterea se condensează în
anumite poziţii la un anumit moment istoric. 318 Doar în acest fel se poate sublinia logica dominantă
a puterii care traversează câmpuri multiple ale activităţii sociale. Relaţiile de putere în cadrul
sistemului juridic reprezintă o provocare pentru medierea comunicativă. Câmpul juridic este de
multă vreme terenul competiţiei profesionale şi al avocaţilor, ca jucători primari în câmpul puterii.
Aceştia deţin miza în menţinerea status quo-ului căci acest fapt le asigură monopolul asupra
practicii soluţionării disputelor. Cu toate aceştia ei manifestă un mare interes în diversificarea şi
extinderea tehnicilor de soluţionare a conflictelor. O consecinţă a îmbrăţişării medierii o reprezintă
adâncirea acesteia în complexul „justiţie formală – informală”, fără posibilitatea de a spera vreodată

316
Andrew Woolford, R. S. Ratner, Informal Reckonings. Conflict resolution in mediation, restorative justice and
reparations, op. cit., p. 56.
317
Ibidem, p. 57.
318
P. Bourdieu, The force of law: toward a sociology of the juridical field, Hastings Law Journal, nr. 38/5, 1987, pp.
805–853.

89
la separarea sa totală de sistemul juridic. La rândul lor, relaţiile de putere în subsistemul medierii se
nasc din însăşi mişcarea medierii. Aceasta întrucât medierea a evoluat într-o practică mult mai
formală acceptată de societate. S-a născut astfel o piaţă competitivă a medierii, în care
profesionalismul este calitatea care diferenţiază mediatorii. Toate formele de mediere se confruntă
cu presiunile ce emană din aceste nivele de putere. Aceasta înseamnă că mişcarea medierii fie va
ceda în faţa totalităţii tendinţelor din cadrul complexului „justiţie formală – informală”, fie va
născoci noi căi de combatere a condiţiilor acesteia. 319

2. Statele cu tradiţie în domeniul medierii

Medierea este una dintre cele mai vechi forme de rezolvare a conflictelor. Pruitt şi Carnevale
menţionează un caz de mediere în istoria Sumerului.320 Cu mai bine de 2000 de ani î. Hr. Un rege
sumerian a mediat disputa dintre vecinii săi, reuşind să instaureze pacea. Medierea a fost folosită şi
de către negustorii fenicieni. În Grecia Antică, mediatorul se numea „proxenetas”. La rândul lor,
romanii au consfinţit practica negocierii în Digestele lui Iustinian, iar persoana mediatorului se
întâlnea sub diferite denumiri: internuncius, medium, intercessor, philantropus, interpolator,
conciliator, interlocutor, interpres, mediator.321 Oamenii din culturile asiatice au folosit această
abordare pentru rezolvarea conflictelor legale şi personale de sute de ani. Chiar şi în SUA, medierea
are o istorie bogată, căci potrivit afirmaţiilor lui Jerold S. Auerbach 322, în urmă cu mai bine de 350
de ani, în 1636, fondatorii puritani din Dedham – o comunitate localizată în sud-vestul oraşului
Boston -, au creat un sistem informal de mediere. De asemenea, în New Netherland, coloniştii
danezi au stabilit „Comitetul celor Nouă Bărbaţi” pentru a servi ca „mediatori şi arbitri prietenoşi”.
În Virginia, documentele consemnează „cheltuielile excesive şi întârzierile” litigiilor şi încurajau
cetăţenii să-şi rezolve disputele pe altă căi. Mai târziu, începând cu anul 1800, imigranţii chinezi de
pe Coasta de Vest, imigranţii scandinavi din Vest şi imigranţii evrei din New York au pus bazele
unui comitet de rezolvare a disputelor în cadrul propriilor comunităţi.323
În zilele noastre, medierea este reevaluată în ţările din vestul Europei şi în Statele Unite,
fiind utilizată în diverse domenii. Potrivit opiniei exprimate de Severson, asistenţii sociali sunt cei
care au introdus medierea în domeniul social al protecţiei copilului şi în conflictele dintre părinţi şi

319
Andrew Woolford, R. S. Ratner, Informal Reckonings. Conflict resolution in mediation, restorative justice and
reparations, op. cit., pp. 58-62.
320
D. G. Pruitt, P. J. Carnevale, Negotiation in social conflict, Open University Press, Buckingham, 1993.
321
http://en.wikipedia.org/wiki/Mediation.
322
Jerold S. Auerbach, Justice Without Law?, Oxford University Press, Oxford, 1983.
323
Peter Lovenheim, How to Mediate Your Dispute, Nolo Press, Berkeley, 1996, p. 7.

90
adolescenţi.324 Potrivit lui Pruitt şi Carnevale, la începutul anilor 90, în Statele Unite existau mai
mult de 300 de centre de mediere comunitară – care s-a dezvoltat ca remediu la conflictele iscate
între vecini, membrii familiei, proprietari şi chiriaşi, consumatori şi producători, etc. 325 În unele
jurisdicţii ale SUA, precum cea din Florida, procesele civile nu pot fi soluţionate, decât dacă în
prealabil s-a urmat calea medierii.326 J. Wall, J. Stark şi R. Standifer au remarcat faptul că medierea
este intens folosită în ţări precum China, India, Japonia, Malayesia, Coreea, în care orientarea
religioasă spre armonie şi lipsa din trecut a tribunalelor au transformat medierea într-o practică
frecventă de soluţionare a conflictelor.327 Medierea este larg folosită ca metodă de rezolvare a
disputelor şi în Australia, Bermuda, Canada, Marea Britanie, Japonia, Medierea a existat din
antichitate şi în comunităţi din Africa. În ceea ce priveşte Europa, în 1238, în Spania exista
Tribunalul Aguas din Valencia, care media conflictele dintre agricultori referitoare la terenurile
acestora.328
Medierea în SUA. În SUA, Massachusetts, New York şi Ohio au fost printre primele state
industriale americane care au optat pentru introducerea unor prevederi legale referitoare la agenţiile
de mediere. Realizarea cea mai importantă a acestor agenţii a fost aceea de restabilire şi promovare
a „păcii industriale”.329 Ulterior, medierea s-a dezvoltat mai ales în sectorul consumului, întrucât în
acest sector există o acţiune statală puternică bazată iniţial pe arbitraj, iar ulterior pe mediere.
Trecerea de la o strategie la alta s-a făcut cu ajutorul terminologiei, de la „Better Business Bureau”
– care practica arbitrajul, la „Worcester County Consumer Mediation Project” (WCCMP) ÎN 1984,
al cărui obiectiv era de a rezolva prin intermediul medierii conflictele dintre consumatori şi
vânzători, dintre proprietari şi chiriaşi. Astfel, în acest domeniu, medierea a devenit cale de
soluţionare a conflictelor înainte de a se apela la celelalte modele tradiţionale. Medierea s-a
dezvoltat şi în domeniul justiţiei alternative. Astfel, s-a trecut la încurajarea folosirii medierii pentru
evitarea căilor judiciare. Reglarea extrajudiciară a conflictelor a depăşit repede cadrul litigiilor
dintre particulari, urmând a fi utilizată şi în litigiile dintre stat şi particulari. În ceea ce priveşte
medierea familială, aceasta a apărut în 1974, odată cu deschiderea, în statul Atlanta, a unui birou de
practică privată de mediere familială de către avocatul D. J. Coogler. La baza iniţiativei acestuia a

324
M. Severson, Teaching mediation theory and skills in an interdisciplinary classroom, Journal of Social Work
Education, 34, 2, 1998, pp. 185-195.
325
D. G. Pruitt, P. J. Carnevale, Negotiation in social conflict, Open University Press, Buckingham, 1993.
326
Adam Gersch, Introduction, în Irvine S. Gersch, Adam Gersch (edit.), Resolving Disagreement in Special
Educational Needs. A practical guide to conciliation and mediation, Routledge Falmer, Londra, New York, 2003, p. 4.
327
J. A. Wall, J. B. Stark, R. L. Standifer, Mediation: A current review and theory development, Journal of Conflict
Resolution, 45, 3, 2001, pp. 370-391.
328
Maria Pilar Galeote Muñoz, La Mediación, în Rafael Hinojosa Segovia (coord.), Sistemas de solución
extrajurisdiccional de conflictos, Editorial universitaria Ramón Areces, Madrid, 2006, pp. 61-62.
329
George E. Barnett, David A. McCabe, Mediation, Investigation and Arbitration in Industrial Disputes, D. Appleton
and Company, New York, Londra, 1916, p. 3-4.

91
stat inflaţia de divorţuri de la acea dată. Mişcarea s-a extins atât de repede încât în anul 1982 existau
mediatori familiali aproape în toate statele.330
Multe dintre tehnicile de mediere dezvoltate în SUA nu pot fi importate în sistemele legale
europene. În SUA, medierea este recunoscută ca fiind un mod de rezolvare a conflictelor, iar
prezenţa mediatorilor este crucială în toate domeniile în care apar conflicte. Satele americane care s-
au obligat să sprijine medierea recunosc statutul acesteia şi asigură un sistem de înregistrare a
acordurilor obţinute prin intermediul medierii.331
Medierea în Hawaii. Poporul hawaiian foloseşte sistemul tradiţional de rezolvare amiabilă
a disputelor, cunoscut în practică drept „ho’oponopono”, adică „punerea în ordine a lucrurilor” atât
la nivel spiritual, cât şi la nivel interpersonal. Acest sistem presupune reunirea familiilor pentru
discutarea problemelor interpersonale sub supravegherea unui conducător. Liderul sesiunilor era o
persoană care era privită cu respect de ambele tabere. Acesta avea misiunea de a acţiona ca un
mediator, adică să acţioneze de aşa manieră încât să evite resentimente din partea celor mediaţi.
Discuţiile dintre părţi se purtau prin intermediul mediatorului. Sesiunea de mediere era deschisă de
către lider printr-o rugăciune, ia apoi acesta adresa diverse întrebări participanţilor. În momentele
tensionate mediatorul va recurge la solicitarea unui moment de tăcere. 332 După ascultarea ambelor
tabere, mediatorul ajută părţile să găsească soluţii de rezolvare a disputei.333
Medierea în Marea Britanie. În Marea Britanie, marea majoritate a medierilor se
finalizează cu succes de la prima întâlnire. Odată cu adaptarea Regulilor de Procedură Civilă, în
1999, prin reforma Woolf, în Marea Britanie medierea a devenit modalitatea principală de
desfăşurare a proceselor. Multe instanţe judecătoreşti au fixat o anumită taxă şi o schemă de
mediere limitată în timp, încurajând părţile să folosească medierea în mod voluntar. Astfel,
tribunalele comerciale insistă, atunci când este cazul, ca părţile să parcurgă în prealabil procedura
medierii. Începând cu Reforma Woolf, instanţa de judecată este văzută ca „ultim mecanism” de
rezolvare al disputelor, deşi există situaţii în care aceasta poate stabili că părţile au respins
procedura medierii în mod temeinic. În afară de controlul pe care părţile îl deţin în rezolvarea
disputei, unul dintre marile avantaje ale medierii îl constituie libertatea pe care părţile o au referitor
la ceea ce acestea stabilesc în cuprinsul acordului de mediere. Nu există nici învins şi nici
învingător, iar pentru ca acordul să poată fi încheiat, toate părţile trebuie să fie de acord.334

330
Michèle Guillaume-Hofnung, op. cit., pp. 9-11.
331
Peter Lance d’Ambrumenil, Mediation and arbitration, Cavendish Publishing Limited, Londra, 1997, p. 87.
332
S. T. Boggs, M. N. Chun, Ho‘oponopono: A Hawaiian method of solving interpersonal problems, în K. Watson-
Geogeo, G. M. White (edit.), Disentangling: Conflict discourses in Pacific societies, Stanford University Press,
California, 1990.
333
Jerome T. Barrett, Joseph P. Barrett, A History of Alternative Dispute Resolution. The Story of a Political, Cultural,
and Social Movement, Jossey-Bass, San Francisco, 2004, p. 3.
334
David Richbell, op. cit., p. 20.

92
Medierea în Franţa. Introducerea termenului de „mediator” în limba franceză are loc
relativ târziu, în 1265.335 În vreme ce statul centralizator iacobin francez încuraja reglementarea
relaţiilor de muncă la nivel legislativ şi judiciar, statul american încuraja gestiunea privată a
conflictelor. Lentoarea procesului de înfăptuire a justiţiei încuraja arbitrajul privat – formă de
justiţie privată mult mai rapidă. Însă acesta lăsa adesea sentimentul de insatisfacţie, şi tindea să se
complice reducându-şi din rapiditate. Acordurile colective care prevedeau recursul la arbitraj în caz
de diferend între părţi au dezvoltat o etapă prealabilă acestuia: medierea. Litigiile individuale de
muncă urmează şi acestea o dezvoltare similară, în care arbitrajul precedă şi favorizează medierea.
Ulterior, relaţiile comerciale au fost însoţite de înscrierea unei clauze de arbitraj şi de mediere
(atunci când aceasta era o etapă prealabilă a arbitrajului, care la rândul său era o etapă prealabilă a
procedurii judiciare). Ideea de mediere a câştigat teren în SUA ca urmare a experienţei achiziţionate
în relaţiile de muncă în anii 1970-1980. Astfel, în Franţa, medierea a apărut la mijlocul anului 1980.
Cu timpul, în Franţa, medierea a pierdut legătura întreprinderile (domeniu în care s-a lansat), astăzi
constituind o „alternativă” la urmăririle penale. În acest cadru, procesul se caracterizează prin
intervenţia autorităţii pentru a „sugera” medierea. Nici o altă întâlnire în afara acestei intervenţii nu
este posibilă. Diversitatea practicilor ridică dificultăţi multiple legate de: limitarea de către autorităţi
a confidenţialităţii mediatorului, respectarea ad literam a legii, etc. Un alt pol important al medierii
în Franţa îl constituie medierea familială. Originea acestei medieri poate fi una judiciară – la
propunerea unui judecător, în cadrul legii din 1995 -, sau iniţiativa privată a părţilor. Problemele cel
mai des rezolvate prin mediere sunt probleme de cuplu, însă medierea poate de asemenea să
însoţească un divorţ. Meseria de mediator familial este în curs de structurare. La rândul său,
medierea judiciară este prevăzută prin legea din 1995 şi serveşte cel mai adesea problemelor de
natură familială, civilă, comercială şi socială. S-a dezvoltat de asemenea şi medierea în cadrul
instituţiilor de învăţământ, dar şi medierea comunitară.336
În Franţa, medierea familială a fost sectorul care a cunoscut cea mai rapidă şi vizibilă
evoluţie. Legea nr. 2002-305 din 4 martie 2002 referitoare la autoritatea parentală a introdus
medierea familială în Codul Civil francez, în art. 373-2-10: în caz de dezacord, judecătorul încearcă
concilierea părţilor. În scopul facilitării consensului părţilor asupra autorităţii parentale, judecătorul
poate să le propună acestora o mediere, şi dacă acestea sunt de acord, atunci va numi un mediator
familial. Legea nr. 2004-439 din 26 mai 2004 referitoare la divorţ a introdus medierea familială în
procedura de divorţ sub titlul de „măsuri provizorii”. Art. 255 din Codul Civil francez coroborează

335
Arnaud Stimec, La Médiation en entreprise, Faciliter le dialogue, Gérer les conflits, Favoriser la coopération, 2e
édition, Dunod, Paris, (2004) 2007, p. 16.
336
Arnaud Stimec, La Médiation en entreprise, Faciliter le dialogue, Gérer les conflits, Favoriser la coopération, 2e
édition, Dunod, Paris, (2004) 2007, pp. 16-19.

93
la rândul său propunerea de mediere cu necesitatea informaţiei. Mai amintim şi faptul că Decretul
nr. 2000-1166 din 2 decembrie 2003 a instituit crearea diplomei de stat a mediatorului familial.337
Absorbită de problemele comunităţii, medierea socială se asimilează cu cea comunitară.
Decretul 2004-533 din 4 iunie 2004338 şi circulara nr. DGAS/4A/2005 din 27 mai 2005 referitoare
la diploma de stat pentru asistenţă socială prevăd achiziţionarea de competenţe în mediere de către
instituţiile de stat.339
Medierea în Germania. După cel de-al Doilea Război Mondial, în Germania s-a pus foarte
mult accentul pe educaţie în cadrul democraţiei. Astfel, prin intermediul programelor finanţate de
stat, s-a făcut implementarea metodelor democratice de gândire. Prin intermediul acestora medierea
şi-a găsit drumul în structurile de administrare, în procesele de luare a deciziilor şi de formare a
opiniei politice. Folosirea acesteia de către oficialii statali este expresia unei schimbări a politicii, în
cadrul căreia entitatea statală se limitează la indicarea obiectivelor politice, retrăgându-se din
deciziile de detaliu, lăsând altor subiecte şi grupuri sociale sarcina de a crea condiţiile structurale
pentru implementarea lor.340
Medierea în China. Modalităţilor tradiţionale chineze de rezolvare a disputelor îşi au
originea în etica confucianismului. Aceasta stă la baza adoptării medierii în China. Confucius era de
părere că armonia naturală nu trebuie stricată prin folosirea procedurilor contradictorii de rezolvare
a conflictelor. Funcţia de mediator a fost inclusă în toate administraţiile guvernamentale începând
cu Dinastia Zhou. Astăzi în China se estimează a fi 950.000 de comitete de mediere, cu un număr
de 6 milioane de mediatori. Rolul mediatorilor chinezi nu a fost numai acela de a media un conflict
după ce acesta a izbucnit, ci şi acela de a preveni izbucnirea conflictelor. În acest sens, era
încurajată vigilenţa mediatorilor pentru păstrarea armoniei şi pentru apărarea acesteia de potenţiale
ameninţări.341
Sistemul judiciar actual a trecut printr-un proces de sistematizare în căutarea unei puteri
sporite şi a unei independenţe relative atât la nivel intern, cât şi extern. Ca parte din reforma
politică, progresul său a fost limitat de structura politică a controlului ideologic al Partidului. În
plus, influenţele tradiţionale, precum preferinţele pentru mediere, lipsa respectului din partea
maselor şi lipsa unei garanţii a puterii din partea structurii politice au încă influenţe majore asupra

337
Michèle Guillaume-Hofnung, op. cit., pp. 21-24.
338
J.O. din 15 iunie 2004.
339
Michèle Guillaume-Hofnung, op. cit., pp. 26-28.
340
Sabine Kettels, La mediazione sociale come parte della „Politische Erwachsenenbildung” in Germania, în Lucio
Luison (edit.), La Mediazione come strumento di intervento sociale. Problemi e prospettive internazionali. Politiche e
servizi sociali, FrancoAngeli, Milano, 2006, pp. 145- 148.
341
W. Jia, Chinese mediation and its cultural foundation, în G. Chen, R. Ma (edit.), Chinese conflict management and
resolution, Ablex Publishing, Norwood, 2002, p. 289.

94
construirii şi funcţionării sistemului judiciar.342 Instanţele de judecată chineze au fost întotdeauna
văzute ca fiind politizate. În literatura de specialitate se susţine că atât politizarea, cât şi nivelul
scăzut de profesionalism au transformat instanţele de judecată chineze în instanţe inadecvate sau
„incompetente” în procesul de soluţionare a problemelor legale în legătură cu afacerile străine.
Rezultatul a constat în evitarea de către părţile străine în a apela la instanţele de judecată. Atenţia
acestora s-a îndreptat către alte căi de soluţionare a conflictelor, precum arbitrajul şi medierea,
întrucât acestea le garantau un control mai mare asupra procesului de rezolvare a diferendelor. 343 Se
constată astfel că atât arbitrajul, cât şi medierea au înregistrat un progres semnificativ în China. Însă
deşi arbitrajul şi medierea s-au dovedit a fi mult mai semnificative pentru afacerile străine, acestea
s-au ocupat şi de problemele comune ale oamenilor de rând.344
În practică s-a observat că medierea a fost inclusă în cadrul tuturor proceselor judiciare
civile. În acest context, după deschiderea dezbaterilor, instanţa întreabă părţile dacă nu doresc să
recurgă la reconciliere. În cazul unui răspuns afirmativ din partea acestora, judecătorul va aplica
presiuni asupra părţilor pentru ca acestea să ajungă la un acord. Avantajele medierii sunt evidente.
Prin faptul că s-a ajuns la un acord este foarte puţin probabil ca părţile să conteste decizia instanţei.
De altfel, în unele cazuri părţile sunt pregătite pentru mediere chiar înainte de începerea procesului,
însă preferă să o facă înaintea instanţei de judecată, căutând autoritatea şi protecţia legală a acesteia
din urmă. 345 Se pare că dezvoltarea sistemului judecătoresc chinez a suportat influenţe tradiţionale
precum combinaţia dintre mediere şi adjudecare.346
Practica medierii este profund înrădăcinată în istoria sistemului legal chinez. După
reformarea acestuia, puterea medierii părea că s-a redus. Din 1978 numărul de cazuri soluţionate de
instanţele de judecată a crescut, însă numărul de cazuri rezolvate prin mediere a scăzut de la peste 8
milioane în 1982 la mai puţin de 4,5 milioane în 2003. În noul mileniu, numărul total de cazuri
soluţionate de instanţele de judecată a depăşit de mult numărul medierilor. Dat fiind procentul
ridicat de medieri judiciare, un număr semnificativ de cazuri ar fi putut fi transferate către instanţele
de judecată pentru o mediere judiciară (Grafic 1).347
Grafic 1– mediere vs. adjudecare348

342
Bin Liang, The Changing Chinese Legal System, 1978–Present. Centralization of Power and Rationalization of the
Legal System, Routledge, Londra, New York, 2008, p. 15.
343
F. Brown, C. Rogers, The role of arbitration in resolving transnational disputes: A survey of trends in the People’s
Republic of China, Berkeley Journal of International Law, nr. 15, 1997, pp. 329–351.
344
Bin Liang, The Changing Chinese Legal System, 1978–Present. Centralization of Power and Rationalization of the
Legal System, op. cit., p. 141.
345
Ibidem, pp. 164-165.
346
S. B. Lubman, Bird in a cage: Legal reform in China after Mao, Stanford University Press, Stanford, 1999.
347
Bin Liang, The Changing Chinese Legal System, 1978–Present. Centralization of Power and Rationalization of the
Legal System, op. cit., pp. 181-182.
348
Grafic preluat de la Bin Liang, The Changing Chinese Legal System, 1978–Present. Centralization of Power and
Rationalization of the Legal System, op. cit., p. 182.

95
Medierea în Israel. Medierea nu este un concept nou pentru populaţia israeliană şi nici
pentru cultura arabă şi ebraică. În mod tradiţional, aceste culturi au dat o mare importanţă tratării
conflictului şi acordurilor dintre părţile implicate în conflict ca bază de rezolvare a disputelor.
Aceştia aveau metodele „alternative” proprii de rezolvare a disputelor şi menţinere a păcii şi
armoniei în interiorul comunităţii. Medierea era metoda preferată de rezolvare a conflictelor în
cadrul triburilor evreieşti, a cărei denumire era „psharah”. De asemenea, în Torah, se spune că „a
face ceea ce e bine este dreptate în ochii lui Dumnezeu”. În Talmud, doar „psharah” constituie
justiţia ideală, ca „justiţie a păcii şi a dreptului”. Aceasta exprimă unicitatea medierii în capacitatea
sa de a procura o justiţie integrală echilibrând valorile, pacea şi compasiunea. Se pare că primul
mediator a fost Aaron, fratele lui Moise. De asemenea, timp de mai multe secole Rabinul local era
mediator. Pentru arabi, modalitatea paşnică de rezolvare a conflictelor se numea „sulcha”, care avea
ca scop restaurarea armoniei în urma rezolvării conflictului.349
Tradiţia evreiască, bazată pe Torah şi pe Talmud, prevedeau un cadru judiciar (Beth Din) în
care părţile îşi aduceau disputa în faţa a trei judecători rabini. Părţile trebuiau în primul rând să cadă
de acord să se supună deciziei judecătorilor. Înainte însă de a veni în faţa judecătorilor, părţile în
conflict recurgeau adesea la căi informale de rezolvare a acestora precum medierea (bitzua) şi
arbitrajul (p’sharah). Trebuie spus şi faptul că în tradiţia şi legea evreilor, conceptul de compromis
se bucura de o înaltă preţuire. Curţile evreieşti au fost abolite odată cu ocuparea Ţării Sfinte de către
poporul roman. În acest context, evreii au creat un sistem informal foarte asemănător cu arbitrajul.
Acest aspect a făcut posibilă evitarea instanţelor creştine în timpul Evului Mediu, în faţa cărora
evreii refuzau să depună jurământul ce făcea referire la Iisus Hristos. Ulterior, instanţe judecătoreşti

349
Ariella Vraneski, L’introduzione della mediazione sociale in Israele: problemi, sfide e prospettive, în Lucio Luison
(edit.), La Mediazione come strumento di intervento sociale. Problemi e prospettive internazionali. Politiche e servizi
sociali, FrancoAngeli, Milano, 2006, pp. 184-186.

96
evreieşti au fost create în toată Diaspora evreiască din Europa şi Asia. În SUA, Curtea de Arbitraj
evreiască se găsea la New York.350

3. „Morfologia” medierii

3.1. Formele medierii. Aşa cum am arătat deja, în literatura de specialitate au fost
identificate trei forme ale medierii: medierea facilitară, medierea transformatoare şi medierea
evaluativă.
Medierea facilitară. Medierea facilitară implică ghidarea părţilor prin intermediul
procesului de comunicare în cadrul căruia vocile, gândurile, sentimentele şi ideile părţilor sunt
factori importanţi. Prin folosirea acestui model de mediere, mediatorul se concentrează pe
încurajarea opiniilor exprimate de părţi, abţinându-se în a-şi exprima opinia cu privire la un anumit
acord.351 Leonard Riskin, promotorul acestui model, este de părere că „mediatorul care foloseşte
acest stil de mediere are ca misiune principală consolidarea şi clarificarea comunicării dintre părţi
352
pentru a le putea ajuta să decidă ce să facă”. Marea majoritate a definiţiilor date medierii fac
referiri la rolul de facilitare al mediatorului, chiar şi atunci când termenul nu este expres folosit.
Marea majoritate a autorilor definesc medierea descriind cele patru elemente care sunt caracteristice
acestui model de mediere:353
 Orientarea. Mediatorii care utilizează acest stil de mediere se concentrează pe
procesul de interacţiune şi nu se prezintă ca fiind experţi, chiar şi atunci când sunt. Mai mult decât
atât, mediatorul facilitativ nu se concentrează pe obţinerea unui anumit rezultat. Acesta va coordona
procesul prin asistarea părţilor la deliberări. Recomandările nu sunt interzise, însă acestea nu se vor
face cu privire la luarea unei anumite decizii de rezolvare a conflictului.
 Concentrarea asupra părţilor. Misiunea mediatorului facilitant este aceea de a le
ajuta pe părţi să devină bune comunicatoare şi descurcăreţe. Mai mult decât atât, autonomia de
acţiune şi de decizie aparţine părţilor. Acestea sunt cele care determină scopul medierii, aprobă
desfăşurarea procesului, evaluează problemele şi informaţiile, generează opţiuni, analizează
implicaţiile propriilor opţiuni şi decid cum doresc să procedeze. Dacă sunt prezenţi şi reprezentanţii
legali ai acestora, rolul lor este de a asista şi de a sfătui părţile pentru a nu se îndepărta de la
negociere.

350
Jerome T. Barrett, Joseph P. Barrett, A History of Alternative Dispute Resolution. The Story of a Political, Cultural,
and Social Movement, op. cit., pp. 10-11.
351
J. Lande, Toward more sophisticated mediation theory, Journal of Dispute Resolution, nr. 2, 2000, pp. 322–323.
352
L. Riskin, Mediator orientations, strategies, techniques, Alternatives, nr. 12, 1994, p. 111.
353
Bernard Mayer, Facilitative Mediation, în Jay Folberg, Ann L. Milne, Peter Salem (edit.), Divorce and Family
Mediation. Models, Techniques, and Applications, The Guilford Press, New York, Londra, 2004, pp. 30-33.

97
 Concentrarea pe comunicare. Scopul esenţial al mediatorului care foloseşte modelul
facilitant este acela de a consolida procesul de comunicare dintre părţi. Pentru îndeplinirea acestui
scop, mediatorul trebuie, în primul rând, să stabilească o comunicare eficientă între el şi fiecare
dintre părţi. Ocazional, acest aspect presupune restricţionarea comunicării directe dintre părţi până
când acestea sunt pregătite să se angajeze una faţă de alta într-o comunicare eficientă.
 Concentrarea asupra interesului urmărit. Mediatorii facilitativi se concentrează pe
a-i ajuta pe clienţi să-şi examineze propriile nevoi, dar şi nevoile celeilalte părţi. Majoritatea
mediatorilor care folosesc modelul facilitant de mediere se concentrează pe dimensiunea integrantă
a conflictului, adică pe identificarea opţiunilor care vor ajuta la creşterea gradului în care părţile pot
să obţină ceea ce doresc. Mediatorii vor ajuta părţile să negocieze resursele limitate când acest
aspect este necesar.
Medierea transformatoare. În Graficul 2 se arată care sunt efectele procesului de mediere
asupra conflictului: transformarea şi regenerarea interacţiunii umane dintre părţi, de la o percepţie
negativ-distructivă la una pozitiv-constructivă. Medierea transformatoare este definită ca fiind un
proces în care terţul ajută părţile să schime calitatea interacţiunii conflictuale de la una negativ-
distructivă la una pozitiv-constructivă, pe parcursul explorării de către acestea a problemelor şi a
discutării posibilităţilor de rezolvare a lor. Rolul mediatorului este acela de a le ajuta pe părţi să
interacţioneze de o manieră pozitivă, prin încurajarea capacităţilor acestora de a delibera, de a
comunica şi de a lua decizii. În cadrul medierii transformatoare, mediatorul are două scopuri
esenţiale: să încurajeze părţile în procesul de deliberare şi de luare a deciziilor; şi de a încuraja şi
susţine părţile eforturile fiecăreia dintre părţi de a înţelege perspectiva celeilalte. Acest stil de
mediere nu ignoră semnificaţia rezolvări unor anumite probleme, însă presupune că, dacă
mediatorul îşi îndeplineşte rolul descris mai sus, părţile se vor schimba de o manieră pozitivă, iar
rezultatul se va concretiza în faptul că acestea vor găsi soluţii acceptabile de rezolvare a
conflictului. Prin rezolvarea spiralei conflictuale negative vor începe să restabilească un mod de
interacţiune pozitiv care să le permită să meargă mai departe.354

354
Robert A. Baruch Bush, Sally Ganong Pope, Transformative Mediation. Changing the Quality of Family Conflict
Interaction, în Jay Folberg, Ann L. Milne, Peter Salem (edit.), Divorce and Family Mediation. Models, Techniques, and
Applications, The Guilford Press, New York, Londra, 2004, pp. 59-60.

98
Graficul 2 – Medierea transformatoare355

Medierea evaluativă. Medierea evaluativă presupune existenţa unui proces analitic în


cadrul căruia atenţia mediatorului este concentrată pe substanţa conflictului şi pe ceea ce ar fi
necesar pentru ca acesta să poată fi rezolvat. În cadrul medierii evaluative mediatorul are un rol
activ.356 Riskin este de părere că evaluarea implică cel puţin trei activităţi: evaluarea puterii şi a
slăbiciunilor părţilor; dezvoltarea şi propunerea de opţiuni pentru rezolvarea cazului; prezicerea
rezultatului pe care disputa l-ar avea în faţa instanţei de judecată, iar nu în cadrul medierii. 357 În
literatura de specialitate s-a remarcat faptul că există o multitudine de direcţii pe care poate merge
mediatorul pentru a înţelege, analiza şi împărtăşi o anumită opinie cu părţile:358
 Mediatorul se poate concentra pe negocierea dintre părţi. Dacă rolul părţilor în
mediere este de a negocia şi rolul mediatorului este de a facilita negocierea, atunci acesta trebuie să
se concentreze pe negociere. În acest context, mediatorul poate face o evaluare obiectivă şi
structurată a negocierii. Mediatorul poate evalua dinamica dintre părţi, mişcarea acestora în direcţia
adoptării unui acord negociat, poate identifica barierelor care stau în calea succesului stadiului
negocierii, poate aprecia contribuţia fiecăreia dintre părţi la negociere, poate analiza progresul
înregistrat de acestea.
 Evaluarea se poate concentra asupra comportamentului părţilor, atât în timpul
negocierilor, cât şi în afara acestora. În această postură, mediatorul este singurul în măsură să scoată
în evidenţă acele acţiuni sau comportamente care ar putea să ducă la încheierea unui acord sau care
împiedică încheierea acestuia. Evaluarea comportamentului se concentrează doar pe analizarea
acelor atitudini care pot avea un impact asupra unei medieri de succes. Această evaluare poate ajuta

355
Grafic adaptat după Robert A. Baruch Bush, Sally Ganong Pope, Transformative Mediation. Changing the Quality
of Family Conflict Interaction, în op. cit., p. 58.
356
L. Randolph Lowry, Evaluative Mediation, în Jay Folberg, Ann L. Milne, Peter Salem (edit.), Divorce and Family
Mediation. Models, Techniques, and Applications, The Guilford Press, New York, Londra, 2004, pp. 73-74.
357
L. L. Riskin, Understanding mediators’ orientations, strategies and techniques: A grid for the perplexed, Harvard
Negotiation Law Review, nr.1,1996, pp. 7–51.
358
L. Randolph Lowry, Evaluative Mediation, în op. cit., pp. 80-84.

99
părţile în sensul că le arată felul în care comportamentul acestora îşi pune amprenta asupra
procesului de negociere.
 Evaluarea mediatorului se poate axa pe priorităţile părţilor, deşi este destul de dificil
de înţeles care sunt priorităţile părţilor în ceea ce priveşte rezolvarea conflictului şi în ceea ce
priveşte viaţa în general. Evaluarea făcută de mediator poate constitui cheia progresului procesului
de mediere.
 Evaluarea mediatorului se poate concentra pe planurile propuse ca soluţii pentru
terminarea conflictului. Nu toate planurile propuse de părţi sunt la fel de nedrepte sau de aplicabile
conflictului. Nu toate planurile sunt la fel de durabile şi nu au toate acelaşi nivel de implicare din
partea părţilor. Prin urmare, mediatorul este resursa cheie în a le ajuta pe acestea să analizeze un
anumit plan de o manieră realistă. În baza experienţei acumulate de-a lungul timpului de către
mediator, dorinţa acestuia de a împărtăşi părţilor evaluarea unui plan poate avea o deosebită
importanţă pentru interesele acestora. Se susţine că refuzul de a face o astfel de evaluare poate
constitui o veritabilă piedică în faţa rezolvării conflictului prin mediere.
 Evaluarea mediatorului se poate axa pe alte alternative în afara celor mediate prin
negociere. În fapt, înţelegerea şi corecta percepere a alternativei la un acord negociat este esenţială
pentru a determina părţile să se angajeze printr-un anumit acord. În multe cazuri, singurul motiv
pentru care părţile cad de acord este acela că acordul negociat este mult mai atractiv decât
alternativa. Dacă însă alternativa este mai atractivă, atunci termenii oferiţi în acordul mediat nu vor
fi acceptaţi. Şi în acest caz experienţa mediatorului îşi spune cuvântul, acesta putând să evalueze
soluţiile propuse în contextul altor alternative reale, exterioare medierii. Evaluarea fie îl determină
pe mediator să încurajeze acceptarea acordului propus, fie analizeze pericolele ce rezultă din
acceptarea acordului în termenii propuşi.
În funcţie de rolul pe care mediatorul îl are în cadrul procesului de mediere, alţi autori se fac
distincţie între două forme ale medierii: medierea contractuală şi medierea emergentă. Medierea
contractuală se desfăşoară în baza unui set de reguli prestabilite, iar mediatorul nu are o relaţie
continuă cu părţile (medierea patronat – sindicate, medierea comunitară – sunt contractuale). 359 Pe
de altă parte, rolul celui care se angajează într-o mediere emergentă este caracterizat a fi unul
ambiguu şi neconstrâns de reguli anterioare conflictului. Mediatorul întreţine o relaţie cu părţile şi
are interes în rezolvarea disputei (ex.: tatăl care intervine în cearta dintre copii, managerul care
doreşte să-şi împace subordonaţii, statul care încearcă stingerea unui diferend dintre două ţări
vecine). În literatura de specialitate se mai specifică faptul că medierea nu este eficientă în orice
condiţii. Succesul mediatorului este direct proporţional atât cu relaţia dintre cei doi negociatori, cât

359
D. G. Pruitt, P. J. Carnevale, Negotiation in social conflict, Open University Press, Buckingham, 1993.

100
şi cu gravitatea conflictului. Se reţine astfel că „… tehnicile de intervenţie tradiţionale ale părţii
terţe, utile când intensitatea conflictului este relativ redusă, se pot dovedi de prisos sau chiar de-a
dreptul nocive în conflictele deosebit de intense.360 Conflictele de valori morale sau religioase şi de
principii sunt mai dificil de mediat decât cele de nevoi sau de interese. 361 Mediatorul se poate centra
pe unul din cele două elemente ale litigiului: conţinutul (obiectul litigiului) sau relaţia (interacţiunea
dintre părţi, comunicarea dintre ele), sau poate să le vizeze pe ambele.362 Unii autori sunt însă de
părere că esenţa misiunii de mediere constă în amenajarea sau reamenajarea relaţiei dintre părţi şi
ameliorarea treptată a acesteia. Astfel, „în majoritatea conflictelor dintre sindicat şi management,
partea terţă nu trebuie să fie expertă în subiect. Calităţile interpersonale şi performanţa, şi nu
titlurile academice definesc mediatorul eficient”.363 Forma medierii variază astfel în funcţie de
modul în care mediatorii aleg să îşi definească rolul.364
3.2. Strategii şi tactici de mediere. Strategiile şi tacticile de mediere reprezintă cele mai
importante aspecte ale activităţii de mediere. Tacticile de mediere au fost organizate plecându-se de
la strategiile de mediere. Termenul „strategie” se foloseşte cu privire la deciziile despre mijloace şi
scopuri. Strategia trebuie concepută ca un plan general de rezolvare a unei dispute. Tacticile sau
tehnicile sunt concretizări comportamentale ale strategiei care desemnează măsurile practice şi
instrumentele utilizate pentru a atinge scopurile precizate de strategie.365
În literatura de specialitate s-au conturat mai multe clasificări ale strategiilor de mediere. O
primă clasificare a strategiilor de mediere s-a făcut în 1975 de către Jean Bartunek, Alan Benton şi
Cristopher Keys. Aceştia au împărţit strategiile de mediere în două categorii: strategii de conţinut –
care vizează temele negocierii. Dintre tacticile pe care le include strategia de conţinut amintim:
furnizarea informaţiilor către negociatori despre propria situaţie, dar şi despre situaţia partenerilor;
identificarea temelor, ordonarea lor, sugerarea unor concesii, diminuarea sau atenuarea cererilor
exagerate, reducerea rigidităţii tactice a părţilor, impunerea unor termeni limită pentru încheierea
acordului; şi strategii de proces – are menirea de a facilita dezvoltarea unei relaţii între negociatori,
relaţie în cadrul căreia aceştia ar putea găsi o soluţie reciproc avantajoasă. La rândul său, strategia
centrată pe proces vizează îndepărtarea obstacolelor create de percepţiile negative şi de relaţiile
tensionate dintre părţi. Mediatorul care alege o astfel de strategie caută să amelioreze comunicarea

360
J. Z. Rubin, Experimental research on third-party intervention in conflict: Toward some generalization,
Psychological Bulletin, 87, 2, 1980, p. 379.
361
Ştefan Boncu, op. cit., p. 182.
362
A. Kruse, Third-party roles in conflict management, Trening and Development, 49, 5, 1995, pp. 74-77.
363
H. Elkiss, Alternatives to arbitration: Are unions ready for change?, Labor Law Journal, 49, 1997, p. 686.
364
Paula James, The Divorce Mediation Handbook : Everything You Need to Know, John Wiley & Sons, Inc., Jossey-
Bass Publishers, San Francisco, 1997, p. 32.
365
J. Bercovitch, R. Wells, Evaluating mediation strategies, Peace and Change, 18, 1, 1993, pp. 3-26.

101
dintre negociatori, reglează şi stimulează interacţiunile, îi încurajează pe negociatori să se pună unul
în locul celuilalt, etc. 366
Jean Bartunek, Alan Benton şi Cristopher Keys impun folosirea în cadrul medierii a tehnicii
parafrazării – adică reluarea cu propriile cuvinte de către o parte a celor spuse de partener pentru a
verifica gradul de înţelegere. În opinia acestora, medierea axată pe conţinut s-a dovedit mai
eficientă. Propunând concesii, mediatorul i-a ajutat pe negociatori să evite să facă o proastă
impresie celor pe care îi reprezentau. Răspunderea mare creează o problemă de imagine pentru
negociatorii reprezentanţi. Dar, dacă la originea concesiilor se află mediatorul, această problemă
dispare.367
Ulterior, alţi autori au oferit o clasificare mult mai simplă a strategiilor de mediere. La
baza acesteia se afla explicarea evoluţiei negociatorului în contextul disputelor dintre sindicat şi
management. Astfel, avem de-a face cu strategii de mediere non-contingente şi contingente.
Strategiile non-contingente sunt orientate spre proces şi presupun tactici precum: diagnosticarea
conflictului, furnizarea informaţiilor, evaluarea atitudinilor părţilor, câştigarea încrederii, etc. La
rândul lor, strategiile contingente se caracterizează printr-un grad mai înalt de activism al
mediatorului. Printre tacticile subordonate acestor strategii se numără sugerarea concesiilor,
influenţarea relaţiei dintre părţi, încercarea de a convinge fiecare negociator că are o viziune parţială
asupra chestiunii în discuţie. Clasificarea aceasta se înrudeşte cu cea prezentată mai sus, iar
strategiile non-contingente corespund oarecum celor procesuale.368
Taxonomia construită de Kressel şi Pruitt se bucură de multă popularitate în literatura
ştiinţifică asupra medierii. Aceştia deosebesc trei tipuri de strategii de mediere: strategii reflexive
– în cadrul cărora mediatorul face apel la tacticile reflexive pentru a se orienta într-un conflict şi
pentru a stabili o bază pe care îşi va construi activităţile viitoare; strategii substanţiale – în care
tacticile substanţiale echivalează cu abordarea directă a temelor şi promovarea unei soluţii de către
mediator; şi strategii contextuale – în care tacticile contextuale urmăresc modificarea climatului
interacţiunii dintre părţi, în aşa fel încât să se accepte abordarea rezolvării de probleme. 369 Cele trei
categorii de tactici nu se exclud reciproc, drept urmare, tacticile dintr-o categorie pot fi utilizate
împreună cu tacticile din altă categorie, în funcţie de natura conflictului. Orice tactică poate fi
aplicată într-o manieră mai asertivă sau mai pasivă.370

366
J. M. Bartunek, A. A. Benton, C. B. Keys, Third party intervention and the bargaining behavior of group
reprezentatives, Journal of Conflict Resolution, 19, 3, 1975, pp. 532-557; Ştefan Boncu, op. cit., p. 187.
367
Ştefan Boncu, op. cit., p. 178.
368
T. A. Kochan, T. A. Jick, The public sector mediation process: A thery and empirical examination, Journal of
Conflict Resolution, 22, 1978, pp. 209-240; Ştefan Boncu, op. cit., pp. 187-188.
369
K. Kressel, D. G. Pruitt, Themes in the mediation of social conflict, Journal of Social Issues, 41, 2, 1985, pp. 179-
198; Ştefan Boncu, op. cit., p. 188.
370
Ştefan Boncu, op. cit., p. 188.

102
O altă clasificare a strategiilor de mediere s-a făcut pornind de la contextul medierii
internaţionale, însă treptat s-a dovedit că aceasta este valabilă pentru demersul de mediere din orice
domeniu. Astfel, Touval şi Zartman aşează strategiile de mediere de la „uşor la dur”. La polul
„uşor” al scalei se află strategiile de comunicare, urmează apoi strategiile de formulare, iar la polul
„dur” strategiile care implică exercitarea controlului, strategiile de manipulare (numite şi
„directive”). Cei doi autori reduc strategiile de mediere la trei tipuri fundamentale, folosind un
criteriu dublu: gradul de activism al mediatorului şi gradul de control exercitat de acesta.
Clasificarea este extrem de utilă şi permite distincţii clare între tipurile de comportamente ale
mediatorului.371 Bercovitch şi Wells au fost cei care au asociat tacticile de mediere fiecăruia din
cele trei tipuri propuse de Touval şi Zartman astfel:372 strategii de comunicare: stabilirea
contactului cu părţile, câştigarea încrederii acestora, facilitarea interacţiunii dintre părţi,
identificarea temelor şi a intereselor, clarificarea situaţiei, evitarea partizanatului, dezvoltarea unei
relaţii cu părţile, furnizarea informaţiilor către fiecare negociator, schiţarea unui cadru pentru
înţelegerea situaţiei, încurajarea comunicării, oferirea unei evaluări pozitive, discutarea tuturor
intereselor, etc.; strategii de formulare: alegerea locului discuţiilor, controlarea ritmului
negocierilor, controlarea gradului de formalism al întâlnirilor, controlarea mediului fizic, stabilirea
protocolului, sugerarea procedurii, sublinierea intereselor comune, reducerea tensiunilor, stabilirea
orarului discuţiilor, menţinerea părţilor la masa tratativelor, menţinerea procesului focalizat pe
teme, etc.; şi strategii de manipulare: schimbarea expectanţelor părţilor, asumarea responsabilităţii
pentru concesii, facerea de sugestii şi propuneri, coştientizarea costurilor non-acordului, oferirea şi
filtrarea informaţiilor, sugerarea concesiilor, ajutarea negociatorilor să anuleze un angajament,
recompensarea părţilor pentru concesii, trasarea unui cadru pentru rezultate acceptabile, obligarea
părţilor să arate mai multă flexibilitate, promiterea de resurse, ameninţarea cu abandonul, angajarea
în a verifica aplicarea de către fiecare negociator a acordului.
În opinia exprimată de Marian Roberts în cadrul medierii familiale sunt utilizate cu precădere
şapte strategii de mediere.373 Considerăm însă că aceste strategii pot fi aplicate tuturor domeniilor
în care intervine medierea.
 Strategia identificării principalelor probleme. Aceasta este prima sarcină a
mediatorului pentru a putea înţelege conflictul dintre părţi. Mediatorul trebuie să înţeleagă felul în
care părţile privesc problemele care stau la baza conflictului. În acest scop, mediatorul va organiza
atât o sesiune reunită a părţilor, dar şi sesiuni separate cu fiecare dintre acestea. În cadrul acestor

371
S. Touval, I. W. Zartman (eds.), International mediation in theory and practice, Westview Press, Boulder, 1985;
Ştefan Boncu, op. cit., p. 189.
372
J. Bercovitch, R. Wells, Evaluating mediation strategies, Peace and Change, 18, 1, 1993, pp. 3-26.
373
Marian Roberts, Mediation in Family Disputes. Principles of Practice, 3rd edition, Ashgate, Hampshire, 2008.

103
sesiuni mediatorul trebuie să îşi pună în practică abilitatea de „bun ascultător”, dar şi să pună
întrebări pertinente pentru a clarifica ceea ce nu a înţeles. Aşa cum am mai arătat, mediatorul nu
trebuie să se bazeze pe eventuale presupuneri şi nu trebuie să lase loc de interpretări. Orice
informaţii despre trecutul părţilor, mai ales în cazul medierilor familiale sunt considerate de către
doctrină ca fiind irelevante pentru mediator şi pentru procesul medierii. Mediatorul trebuie să
înţeleagă părţile, mediul în care are loc disputa, dar şi ceea ce părţile urmăresc să obţină prin
mediere.374
 Strategia facilitării comunicării. Folosirea acestei strategii oferă părţilor posibilităţii
de a vedea dincolo de stresul, lipsa de încredere şi furia create de conflict. Controlul mediatorului
asupra structurii comunicării este unul dintre cele mai importante aspecte ale procesului de mediere.
În cadrul acestei strategii mediatorul îşi va putea folosi abilităţile de translator, stimulând astfel
comunicarea şi explicând contextul şi cadrul comunicării. Facilitarea comunicării depinde de
imparţialitatea şi neutralitatea mediatorului, sau mai bine zis de felul în care acestea sunt percepute
de către părţi. Prin urmare, în tot ceea ce face, în organizarea procesului de mediere, mediatorul
trebuie să se dovedească imparţial şi neutru. Acest aspect va spori încrederea părţilor în mediator,
îmbunătăţind comunicarea dintre ele. Folosirea acestei strategii de către mediator implică nu numai
creşterea fluxului de informaţii transmise între părţi, ci şi monitorizarea atentă a acurateţei
informaţiilor. În creşterea fluxului de informaţii, mediatorul trebuie să ţină cont de principiul
confidenţialităţii. În funcţie de felul în care decurge medierea, mediatorul poate iniţia comunicarea
directă, încurajând părţile să comunice între ele. Dacă acest schimb direct de informaţii se
dovedeşte neproductiv, atunci, mediatorul va recurge la comunicarea indirectă, prin intermediul
său.375
 Strategia deschiderii unor noi perspective. În cadrul acestei strategii, mediatorul
trebuie să analizeze plaja comună de interese a părţilor (spre exemplu, în cazul medierii familiale,
plaja comună a intereselor părţilor o poate constitui binele copiilor minori). Aceasta constituie
punctul de plecare în deschiderea de noi perspective pentru rezolvarea conflictului. Această
strategie reprezintă cea mai creativă şi inovatoare latură a medierii. Un punct de vedere nou
exprimat de către mediator poate să le descopere părţilor noi perspective şi posibilităţi de
soluţionare a disputei. Pentru aceasta mediatorul trebuie să fie inventiv, să aibă imaginaţie şi să dea
dovadă de ingeniozitate. O altă cale de punere în practică a acestei strategii este aceea de a orienta
părţile către găsirea de noi soluţii, prin diverse întrebări adresate acestora de către mediator. Fiecare
parte are libertatea de a veni cu propriile sugestii de rezolvare a diferendului. Trebuie să amintim şi

374
Ibidem, pp. 161- 162.
375
Ibidem, pp. 162-164.

104
faptul că Schelling a subliniat faptul că mediatorul are puterea de a face sugestii dramatice, mai ales
în acele situaţii în care procesul de mediere se îndreaptă către un impas. 376 O altă modalitate de
punere în practică de către mediator a acestei strategii este aceea de a explica părţilor sau de a
interpreta eventuale variante de acord propuse de acestea. 377
 Strategia controlării agresiunii emoţionale a părţilor. Această strategie va fi folosită
pentru facilitarea punerii în practică a altor strategii. Astfel, strategia facilitării comunicării dintre
părţi, nu va putea fi pusă în aplicare dacă părţile se manifestă de o manieră agresivă. Ori faptul că
părţile au ales să recurgă la mediere pentru rezolvarea conflictului, denotă faptul că acestea sunt
dispuse să depăşească acest impas emoţional. În cazul în care părţile nu reuşesc să se stăpânească
emoţional în timpul desfăşurării sesiunilor de mediere, atunci mediatorul va lua măsuri pentru
înlăturarea acestei probleme, spre exemplu prin organizarea de sesiuni individuale cu fiecare dintre
părţi. De asemenea, în cadrul sesiunilor reunite ale părţilor mediatorul va evita să insiste asupra
problemelor care stârnesc furia părţilor şi pot cauza o eventuală escaladare a conflictului, şi va
recurge la discutarea acelor chestiuni asupra cărora părţile pot ajunge mai repede la un consens.
Chestiunile „arzătoare” vor fi reluate pe parcurs sau chiar în sesiuni separate, cu fiecare dintre părţi.
În cele mai grave cazuri se poate recurge şi la suspendarea temporară a sesiunii de mediere, însă
este recomandat ca părţile să nu termine sesiunea de mediere într-un stadiu mai rău decât atunci
când aceasta a început. În cazul î care aplicarea aceste strategii se dovedeşte a fi un eşec, este foarte
probabil ca şi procesul medierii să aibă aceeaşi soartă. 378
 Strategia concentrării pe problemele esenţiale. În situaţiile tensionate, mediatorul
trebuie să direcţioneze părţile de la schimbul de replici de pot distruge orice şansă de mediere.
Mediatorul trebuie să păstreze trează atenţia părţilor asupra problemelor relevante şi să încurajeze
discuţiile constructive ale acestora (priorităţile pentru viitor, alternative şi opţiuni). Fiecare
alternativă trebuie analizată cu atenţie atât din punct de vedere al soluţiei oferite, cât şi din punct de
vedere al consecinţelor adoptării acesteia. Prin concentrarea atenţiei părţilor asupra problemelor
imediate, concrete şi practice, acestea pot să-şi recâştige controlul şi încrederea şi să vadă clar ceea
ce este fezabil. Nevoia de utilizare a acestei strategii poate apărea atunci când există un flux mare de
informaţii care pot crea confuzie între părţi. Mediatorul trebuie să se asigure că părţile sunt pe
aceeaşi „lungime de unde” pentru a se evita orice confuzie cu privire la discutarea unui anumit
subiect.379

376
T.C. Schelling, op. cit., p. 144.
377
Marian Roberts, Mediation in Family Disputes. Principles of Practice, op. cit., pp. 164-166.
378
Ibidem, p. 166.
379
Ibidem, p. 167.

105
 Strategia echilibrării balanţei de putere. Una dintre primele sarcini ale mediatorului
este aceea de a stabili cu claritate faptul că părţile sunt egale atât în drepturi, cât şi în obligaţii. Prin
urmare, acestea au drepturi egale de a participa la procesul de luare a deciziilor, având obligaţii
egale de a face eforturi pentru găsirea unei soluţii reciproc acceptabile. Părţile trebuie să ştie deci că
pornesc procesul de mediere de pe poziţii de egalitate. Dacă dezechilibrul de putere este mare,
atunci trebuie să se recurgă şi la alte mijloace adiţionale în cadrul medierii, precum: reprezentarea
legală, consilierea, etc. Modalităţile prin care mediatorul va pune în practică această strategie sunt
multiple. În primul rând, mediatorul trebuie să se asigure că părţile însăşi recunosc acest
dezechilibru de putere. Cel mai des întâlnit dezechilibru de putere se datorează unei inegalităţi
emoţionale (spre exemplu, în medierea familială, cazurile de abuz conjugal). Apoi, mediatorul
trebuie să se asigure că părţile cunosc toate informaţiile relevante pentru procesul de mediere, în
limita aplicării clauzei de confidenţialitate, dar şi de înţelegerea de către părţi a acestora. De
asemenea, mediatorul trebuie să urmărească dacă părţile participă liber şi cu bună-credinţă la
negocieri. În acest scop, părţilor trebuie să li se asigure posibilitatea egală de participare, adică
mediatorul trebuie să prevină eventualele întreruperi ale părţii care discută de către cealaltă parte.
De asemenea, mediatorul trebuie să prevină situaţia acaparării discuţiilor doar de către una dintre
părţi. Mediatorul trebuie să fie atent la orice indicii care denotă încercări de intimidare emoţională
sau fizică ale adversarului. Nu în ultimul rând, mediatorul trebuie să semnaleze situaţia unui acord
care este injust pentru una dintre părţi ca urmare a dezechilibrului de putere.380
 Strategia direcţionării părţilor către un acord reciproc acceptabil. Scopul medierii
trebuie să fie acela de a se ajunge la un rezultat care este rodul eforturilor egale de negociere depuse
de părţi. Acordul final nu ar trebui să fie rezultatul unor eventuale compromisuri făcute doar de una
dintre părţi, deşi în realitate aceasta se întâmplă destul de frecvent. Acest acord poate însă rezulta în
urma analizării unei opţiuni noi sau al achiesării uneia dintre părţi la pretenţiile celeilalte. De
asemenea, acordul final trebuie să fie rezultatul voinţei libere a părţilor pentru că doar în acest fel
creşte probabilitatea ca acesta să îşi producă efectele în viitor. Mediatorul trebuie să se asigure că
acordul final este clar înţeles de către părţi. Lipsa clarităţii acestuia constituie sursă de redeschidere
a conflictului. Prin urmare, acordul final trebuie să fie clar, neambiguu, fără posibilitatea de a da
naştere unor interpretări ulterioare şi să fie satisfăcător pentru ambele părţi. Limbajul folosit în
cadrul acestuia trebuie să fie înţeles de ambele părţi.381
Într-un experiment câţiva autori au verificat validitatea clasificării lui Kressel şi Pruitt.
Experimentul a constat în sarcina încredinţată la 54 de mediatori profesionişti de a clasifica 36 de

380
Ibidem, pp. 167-168.
381
Ibidem, p. 169.

106
tactici de mediere în câte categorii doresc. Lista tacticilor de mediere aşa cu este ea evidenţiată de
McLaughlin şi colegii este:382 simplificarea programului discuţiilor eliminând sau combinând teme;
clarificarea nevoilor celeilalte părţi; discutarea altor soluţii; evidenţierea costurilor dezacordului
continuu; sugerarea unei soluţii specifice; controlarea expresiei ostilităţii celor două părţi;
exprimarea insatisfacţiei din pricina stagnării discuţiilor; exprimarea satisfacţiei produse de
progrese evidente; darea de sugestii care să îi ajute pe negociatori să evite să pară înfrânţi pe o temă
anume; sprijinirea părţilor în a face o impresie reciprocă bună; sugerarea unei recapitulări a
scopurilor împreună cu cei reprezentaţi în negociere; încercarea de a schimba expectanţele;
furnizarea către părţi a informaţiilor teoretice despre negociere şi despre impasul în negociere;
câştigarea încrederii părţilor; discutarea separat cu fiecare; evitarea partizanatului pe teme
importante; sprijinirea dezvoltării unui cadru al negocierii; menţinerea negocierii focalizată pe
teme; ajutarea negociatorilor în a-şi rezolva problemele cu reprezentaţii sau cu superiorii; sugerarea
unor soluţii de compromis; exercitarea de presiuni puternice pentru acceptarea soluţiei de
compromis; controlarea ritmului negocierii; solicitarea făcută părţilor de a rămâne la masă şi de a
negocia; convingerea părţilor că poziţia lor este nerealistă; argumentarea poziţiei unei părţi în faţa
celeilalte; utilizarea umorului pentru a destinde atmosfera; îndemnarea adresată negociatorilor de a-
şi descărca furia în faţa mediatorului, în discuţiile separate; stabilirea priorităţilor între teme;
asumarea responsabilităţii pentru concesiile unui negociator; sugerarea negociatorilor de a ceda pe
teme care îi interesează mai puţin spre a câştiga pe temele atrăgătoare pentru ei; asigurarea
negociatorilor de onestitatea partenerului; avertizarea negociatorilor despre un impas posibil;
dezvoltarea relaţiilor pozitive cu părţile; impunerea unor negocieri prelungite pentru a ajunge la un
compromis; rezolvarea cu prioritate a temelor simple. Fiind rezultatul unui experiment practic,
enumerarea tacticilor de mediere de mai sus nu are un criteriu anume la bază.383
Potrivit altor autori, ordonarea tehnicilor de mediere trebuie realizată în funcţiei de ceea ce
acestea vizează. Astfel, pot fi identificate: 384
 Tehnici care se adresează negociatorilor. În cazul în care ţintele sunt părţile
implicate, mediatorii strâng informaţii despre conflict, stabilesc ce puncte sunt negociabile pentru
fiecare parte, presează părţile, fac glume pentru a destinde atmosfera, compensează pentru concesii.
Mediatorii critică poziţia uneia dintre părţi, îi îndeamnă pe negociatori să găsească soluţii ei înşişi.
Mediatorul îi poate sprijini pe negociatori în a dezvolta noi norme, îi asistă în implementarea
acordului final, adoptă tactica interacţiunii, monitorizează disputa.

382
M. E. McLaughlin, P. Carnevale, R. G. Lim, Professional mediators’ judgements of mediation tactics:
Multidimensional scaling and cluster analyses, Journal of Applied Psychology, 76, 3, 1991, pp. 465-472.
383
Ştefan Boncu, op. cit., p. 189.
384
J. A. Wall, J. B. Stark, R. L. Standifer, Mediation: A current review and theory development, Journal of Conflict
Resolution, 45, 3, 2001, pp. 370-391.

107
 Tehnici care se adresează relaţiei dintre negociatori. Strategia menită să
îmbunătăţească relaţia dintre părţi implică: dezvoltarea încrederii, prezentarea punctului de vedere
aparţinând unei părţi în faţa celeilalte, alcătuirea unui pachet de teme, analiza atentă a argumentelor
fiecărei părţi, solicitarea adresată unui negociator de a rezuma poziţia celuilalt, apelul la prezentarea
scuzelor şi la acceptarea lor, separarea părţilor şi angajarea de discuţii cu fiecare, etc.
 Tehnici care se adresează relaţiei dintre negociatori şi partea terţă. În acest caz
mediatorul poate face demersuri pentru intervenţia altor părţi, poate obţine resurse ale acestora,
necesare pentru rezolvarea conflictului sau le poate cere să-i sfătuiască pe negociatori.
În literatura de specialitate se consideră că această ordonare are anumite lipsuri atât din
punct de vedere al lipsei argumentării criteriului ales, cât şi din punct de vedere includerii anumitor
tactici în strategiile de orientare spre negociator precum cea a folosirii umorului, sau al formării
unor pachete de teme în strategiile de orientare spre relaţia dintre părţi.385
Factorii care influenţează decizia mediatorului cu privire la strategiile şi tacticile pe care le
va pune în aplicare sunt multipli. Comportamentul mediatorului se caracterizează însă prin
variabilitate şi adaptabilitate, depinzând în mod hotărâtor de context, de percepţiile mediatorului şi
de ceea ce acesta îşi propune.386 Peter Carnevale a fost cel care a explicat opţiunile mediatorului în
situaţii concrete, prezicând comportamentul de mediere în funcţie de factorii contextuali. În acest
demers autorul a pornit de la clasificarea strategiilor de mediere în patru categorii:387 strategia de
rezolvare a problemelor sau strategia de integrare – care vizează facilitarea unui acord reciproc
avantajos prin crearea de resurse sau prin concesii pe temele care nu sunt o prioritate; strategia de
compensare prin care se urmăreşte determinarea părţilor să efectueze concesii care să fie ulterior
recompensate; strategia de constrângere care implică obligarea sau forţarea părţilor să procedeze la
concesii; şi strategia de inacţiune care echivalează cu eforturi depuse pentru a lăsa rezolvarea
conflictului în seama părţilor implicate. Carnevale nu s-a limitat însă la enumerarea celor patru
categorii de strategii, ci a mers mai departe, determinând cauzele care conduc mediatorul la alegerea
unei strategii. În opinia acestuia există doi factori care preced decizia mediatorului, anume:
preocuparea mediatorului pentru realizarea aspiraţiilor părţilor şi percepţia mediatorului asupra
intereselor comune ale celor două părţi. Aceşti factori sunt prezenţi în orice situaţie de mediere.
Modelul comportamentului de mediere propus de Carnevale este: modelul preocupare –
probabilitate. Concluziile la care autorul a ajuns variază în funcţie de strategia adoptată de acesta.
Astfel. Dacă mediatorul are o preocupare accentuată pentru realizarea intereselor părţilor şi dacă

385
Ştefan Boncu, op. cit., p. 189.
386
Ibidem, p. 191-192.
387
P. J. Carnevale, Strategic choice in mediation, Negotiation Journal, 2, 1, 1986, pp. 41-56; Ştefan Boncu, op. cit., p.
192.

108
crede cu tărie în posibilitatea unui acord reciproc avantajos, acesta se va orienta către strategia de
integrare; dacă mediatorul este preocupat de aspiraţiile negociatorilor, dar apreciază probabilitatea
acordului victorie – victorie ca fiind redusă, acesta va alege strategia de compensare; dacă ambii
factori au un nivel scăzut, adică dacă mediatorul nu ţine neapărat ca aspiraţiile părţilor să se
îndeplinească, şi nici nu percepe interese comune, mediatorul ar putea alege strategia de
constrângere. Astfel, acesta va presa părţile să-şi reducă nivelul aspiraţiilor şi să procedeze la
concesii. Mediatorul va rămâne inactiv, permiţând negociatorilor să rezolve ei înşişi conflictul dacă
el se îngrijeşte foarte puţin de obiectivele părţilor şi dacă apreciază probabilitatea acordului reciproc
avantajos ca fiind ridicată. 388
Ar fi greşit să credem că un anumit conflict poate fi soluţionat doar într-un singur fel
deoarece mediatorii au la dispoziţie o multitudine de strategii din care aleagă pentru soluţionarea
unui anumit conflict. Aceştia trebuie însă să aleagă acele strategii care reflectă cea mai uşoară şi
facilă abordare.389 În cadrul unei sesiuni de mediere, mediatorul poate folosi mai multe strategii de
mediere, în funcţie de stadiul în care se află aceasta, dar şi în funcţie de nevoile părţilor. Strategiile
folosite pot fi unele tolerante, indirecte, dar pot fi şi directe şi dominante (manipularea, coerciţia).
Riscurile folosirii manipulării în cadrul stadiului de negociere a acordului se concretizează în
depăşirea atribuţiilor pe care le are mediatorul şi drept urmare, într-un posibil eşec al procesului de
mediere.390 Într-un studiu efectuat în 1990, Rodney Lim şi Peter Carnevale au constatat că
mediatorii sunt cât se poate de conştienţi de necesitatea adecvării tacticilor la situaţia conflictuală
concretă. Cei 255 de mediatori chestionaţi asupra problemei dependenţei strategiilor şi tacticilor de
mediere de factorii contextuali, au reafirmat că anumite tactici care dau rezultate în anumite
împrejurări, sunt inutile în altele.391 Într-un experiment realizat de James Wall şi Dale Rude s-a
demonstrat că probabilitatea percepută a acordului creşte proporţional cu numărul de tactici folosite.
Prin urmare există o corelaţie pozitivă între numărul tehnicilor folosite şi probabilitatea acordului
reciproc avantajos în cadrul medierii.392
Tacticile de mediere sunt extrem de numeroase, numai lista întocmită de Wall şi Lynn
cuprinde mai bine de o sută de astfel de tactici.393 Trebuie însă să reţinem că tacticile diferă în
funcţie de domeniul în care a izbucnit conflictul . Există de asemenea tactici generale şi tactici
specifice ce caracterizează un tip particular de conflict. În dreptul internaţional, tacticile specifice

388
Ştefan Boncu, op. cit., p. 192.
389
Jeffrey Krivis, Improvisational Negotiation. A Mediator’s Stories of Conflict About Love, Money, Anger—and the
Strategies That Resolved Them, Jossey-Bass, San Francisco, 2006, p. 76.
390
Marian Roberts, Mediation in Family Disputes. Principles of Practice, op. cit., p. 171.
391
R. G. Lim, P. J. Carnevale, Contingencies in the mediation of disputes, Journal of Personality and Social
Psychology, 58, 2, 1990, pp. 259-272.
392
J. A. Wall, D. E. Rude, The judge as a mediator, Journal of Applied Psychology, 76, 1, 1991, pp. 54-59.
393
J. A. Wall, A. Lynn, Mediation: A current review, Journal of Conflict Resolution, 37, 2, 1993, pp. 160-194.

109
pentru acţiunea de menţinere a păcii sunt: separarea părţilor, discutarea separat cu fiecare, deciderea
întreruperii temporare a discuţiilor foarte aprinse, calmarea părţilor, ameninţare, criticarea
persoanei, atitudinilor şi comportamentelor unuia din negociatori, sublinierea asemănărilor şi
interdependenţei dintre părţi, amintirea unei legi sau a unei reguli relevante pentru rezolvarea
conflictului, monitorizarea conflictului, etc.394 Preocuparea fundamentală a mediatorului este aceea
de a controla comunicarea dintre părţi, iar aceasta se realizează prin tactica discuţiilor separate.
Potrivit literaturii de specialitate, această tactică se dovedeşte eficientă atunci când părţile nu sunt
obişnuite cu rezolvarea de probleme în comun, când există un grad ridicat de ostilitate între ele sau
când interacţiunile anterioare dintre cele două părţi au dus la escaladarea conflictului.395 Rolul
acestei tactici este acela de a-i indica negociatorului slăbiciunea şi nerealismul poziţiei sale, de a
afla despre valorile şi priorităţile fiecărei părţi. Daniel Posin recomandă folosirea acestei tactici în
medierea conflictelor din sfera schimburilor economice internaţionale, şi avertizează asupra faptului
că folosirea acesteia trebuie anunţată ca posibilitate încă de la începutul şedinţei de mediere pentru a
nu lua prin surprindere părţile.396 O altă tactică esenţială în procesul medierii este aceea a
echilibrării puterii celor două părţi . Echilibrarea puterii se face prin amplificarea puterii părţii celei
mai slabe sau prin diminuarea puterii părţii mai puternice. Unii autori au demonstrat însă că
folosirea acestei tehnici a fost percepută de părţi ca fiind o chestiune de onestitate din partea
mediatorului, folosită în vederea asigurării egalităţii de şanse în situaţiile de interdependenţă. 397 Alţi
autori sunt însă de părere că utilizarea acestei tactici de către mediator înseamnă în realitate o
încălcare a principiului neutralităţii.398
3.3. Folosirea legii în mediere. Una dintre trăsăturile de bază ale medierii constă în aceea că
soţii pot să aleagă ceea ce este mai bine pentru fiecare dintre ei, chiar dacă acest bine diferă de ceea
ce prevede legea. Această libertate este însă limitată de prevederile imperative ele legii, precum
renunţarea la dreptul legal la pensia de întreţinere, etc. Însă în afara acestor limitări, părţile sunt
libere să decidă termenii acordului. Utilizarea acestei libertăţi de definire a termenilor acordului nu
presupune că normele legale sunt lipsite de valoare. Dacă părţile doresc ca acordul să fie durabil în
timp, acestea trebuie să ţină cont şi de prevederile legale în vigoare la momentul încheierii

394
J. A. Wall, D. Druckman, Mediation in peacekeeping missions, Journal of Conflict Resolution, 47, 5, 2003, pp. 693-
705.
395
G. L. Welton, D. G. Pruitt, N. B. McGillicuddy, C. A. Ippolito, J. M. Zubek, Antecedents and characteristics of
caucusing in community mediation, International Journal of Conflict Management, 3, 3, 1992, pp. 303-317.
396
D. Q. Posin, Mediating international business disputes, Fordham Journal of Corporate and Financial Law, IX, 2003,
pp. 449-473.
397
C. A. Ippolito, D. G. Pruitt, Power balancing in mediation: Outcomes and implications of mediator intervention,
International Journal of Conflict Management, 1, 3, 1990, pp. 341-356.
398
K. Gibson, Mediation in the medical field, Hastings Center Report, 29, 5, 1999, pp. 6-14.

110
acestuia.399 Am putea spune că şi în cazul acordurilor încheiate prin mediere, li se aplică principiul
libertăţii contractuale, care printre altele statuează că părţile pot încheia orice tip de convenţii, în
limita legalităţii, a moralităţii şi a ordinii sociale.400 Cunoaşterea prevederilor legale aplicabile
speţei şi includerea acestora în negocieri depinde de felul în care medierea este structurată.
3.4. Medierea la distanţă. Dacă părţile nu se află în acelaşi loc, ci se află la distanţe
considerabile între ei, atunci succesul medierii dintre acestea depinde de calitatea comunicării dintre
cei doi, dar şi dintre mediator şi aceştia. Datorită importanţei pe care o deţine limbajul non-verbal al
părţilor prezente în faţa mediatorului pentru acesta din urmă, mediatorul poate fi reticent medierii la
distanţă mai ales la începutul procesului. Cu toate acestea, mediatorii pot recurge la organizarea de
teleconferinţe, convorbiri în timp real pe web, e-mail-uri, videoconferinţe în cursul desfăşurării
medierii la distanţă. Alţi autori sunt de părere că medierea la distanţă se poate realiza şi prin
mijloace de telefonie fixă sau mobilă.401 Însă trebuie să se ţină cont de faptul că negocierile la
telefon sunt întotdeauna mai scurte decât tranzacţiile faţă în faţă.402 Toate acestea au rolul de a-l
ajuta pe mediator să stabilească contactul dintre părţi tocmai pentru a întări puterea cuvântului
acestora. Odată cu avansarea unor astfel de mijloace tehnologice, mediatorii pot recurge la
utilizarea lor mult mai frecventă, ca opţiune de rezolvare a problemelor dintre soţii aflaţi la mare
distanţă unul de celălalt. Unii mediatori solicită însă ca prima întâlnire să se realizeze in personam,
recurgând la mijloacele tehnologice arătate mai sus abia ulterior.403
3.5. Contractul de mediere. Prin contractul de mediere, este expresia interesului părţilor
pentru realizarea unei activităţi de promovare şi pregătire a activităţii de negociere de către
mediator, însă riscul eşuării acestora, şi implicit al medierii, este în sarcina părţilor mediate.404 Este
foarte important ca în cuprinsul acordului de mediere să se stabilească principiile care vor sta la
baza medierii: confidenţialitatea, clauza lipsei de prejudicii, negocierea cu bună-credinţă, autoritatea
părţilor de a decide, etc.405
Contractul de mediere încorporează clauzele importante pentru ambele părţi semnatare
(mediator şi părţile aflate în conflict). Dintre cele mai importante clauze ale contractului de mediere
amintim:406 numele părţilor aflate în conflict şi care au decis să recurgă la procedura medierii;
numele mediatorului care a fost ales de către părţi pentru soluţionarea disputei; acordul părţilor

399
Katherine E. Stoner, Divorce Without Court. A Guide to Mediation and Collaborative Divorce, 1st edition, Ed. Nolo,
Berkeley, 2006, p. 35.
400
Liviu Pop, Teoria Generală a Obligaţiilor, Lumina Lex, Bucureşti, 2000, pp. 29-35.
401
Peter Lance d’Ambrumenil, Mediation and arbitration, Cavendish Publishing Limited, Londra, 1997, p. 45.
402
Herb Cohen, Orice se poate negocia, Luminiţa Popescu (trad.), Colosseum, Bucureşti, 1995, p. 224.
403
Katherine E. Stoner, Divorce Without Court. A Guide to Mediation and Collaborative Divorce, 1st edition, Ed. Nolo,
Berkeley, 2006, p. 137.
404
Manolita Francesca, Rischio e funzione della mediazione, Edizioni Scientifiche Italiane, Roma, 2005, p. 142.
405
David Richbell, op. cit., p. 62.
406
Peter Lance d’Ambrumenil, Mediation and arbitration, Cavendish, Publishing Limited, Londra, 1997, pp. 48-52.

111
referitor la alegerea acestora de a supune conflictul dintre ele medierii; acceptarea mediatorului de a
media conflictul dedus medierii; obligaţia însuşită de părţi de a nu sfârşi procesul medierii de o
manieră intempestivă şi respectiv de notificare prealabilă a mediatorului cu privire la acest aspect;
posibilitatea mediatorului de a notifica părţile în conflict despre imposibilitatea soluţionării acestuia
prin mediere, în cazul în care, pe parcursul derulării procesului de mediere, mediatorul realizează că
părţile nu vor ajunge la un acord; obligaţia asumată de părţile ce au apelat la mediere de a suporta
toate costurile medierii şi manierea în care acestea vor putea fi recuperate de mediator în cazul în
care părţile refuză să le onoreze; numele persoanelor (avocaţi, consilieri, etc.) care asistă părţile la
mediere, calitatea şi semnătura acestora; condiţii speciale privind desfăşurarea medierii: condiţii
referitoare la întâlnirile dintre părţi şi mediator şi termenii în care se vor desfăşura aceste întâlniri;
condiţii speciale referitoare la modalităţile de încheiere prematură a medierii; clauza de
confidenţialitate; costuri; etc. Contractul se încheie în formă scrisă.
Domenico Iannelli este de părere că elementele contractului sunt: acordul al tuturor părţilor
sau consimţământul neviciat al acestora la încheierea contractului de mediere, inclusiv al
mediatorului, cauza care trebuie să fie licită şi conformă cu ordinea publică şi bunele moravuri,
obiectul – respectiv prestaţia mediatorului care constă în aceea de a ajuta părţile ca în urma
procesului de mediere să încheie un acord; şi forma. În ceea ce priveşte forma contractului de
mediere, în diversele legislaţii naţionale nu există un consens.407 În acest sens, legislaţia italiană cu
conţine prevederi referitoare la forma în care se încheie contractul de mediere. În acest caz, forma
scrisă nu este cerută nici măcar ad probationem, dovada încheierii contractului de mediere, putându-
se face prin orice mijloace de probă.408 În schimb, legislaţia română prevede necesitatea încheierii
ad validitatem a contractului de mediere în formă scrisă. Sancţiunea nerespectării acestei prevederi
fiind nulitatea absolută.409
3.6. Folosirea experţilor sau a consilierilor în procesul medierii. Experţii sau consilierii
nu sunt întotdeauna necesari în procesul medierii, aceasta cu atât mai mult cu cât părţile au purces la
alegerea unui mediator-avocat. Există însă situaţii în care opinia unui expert sau a unui consilier
este importantă. Dacă mediatorul nu este avocat, atunci părţile ar putea avea nevoie şi de opinia
unui avocat care să le informeze asupra legislaţiei aplicabile şi să le „traducă” termenii unui acord,
astfel încât acesta să poată fi prezentat în faţa instanţei de judecată.410 Mediatorul poate sugera, în
funcţie de dificultăţile speţei, opinia anumitor experţi din diferite domenii, prin întocmirea unor

407
Domenico Iannelli, La Mediazione, Utet Giuridica, Torino, 2007, pp. 35-77.
408
Ibidem, pp. 75-77.
409
Art. 47 din Legea nr. 192 din 16 mai 2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, M. Of. nr. 441 din
22 mai 2006.
410
Katherine E. Stoner, Divorce Without Court. A Guide to Mediation and Collaborative Divorce, 1st edition, Ed. Nolo,
Berkeley, 2006, p. 165.

112
expertize extrajudiciare care să poată fi folosite la încheierea acordului dintre părţi. În cuprinsul
Tabelului 2 sunt înfăţişate atât beneficiile, cât şi dezavantajele folosirii experţilor în procesul
medierii.
Tabel 2411
Beneficiile folosirii experţilor Dezavantajele folosirii experţilor
Oferirea de sfaturi de specialitate asupra problemei Tariful solicitat de expert
supuse medierii
Ajutor în analizarea informaţiilor sau a propunerilor Inconsecvenţă
Sugestii constructive în privinţa acordului Inconsecvenţă cu scopurile medierii
Sprijin personalizat în timpul procesului de mediere Posibile confuzii

3.7. Stadiile medierii. Modelul propus de Blair Sheppard în 1984, prevede patru stadii
ale medierii:412 stadiul definirii (alegerea procedurii, contactul cu părţile implicate, definirea
disputei, identificarea informaţiei relevante, stabilirea alternativelor la acordul mediat); stadiul
discuţiilor (prezentarea informaţiei relevante, prezentarea argumentelor, clarificarea informaţiilor şi
a argumentelor); stadiul alegerii soluţiei (evaluarea informaţiei şi a argumentelor, selectarea unei
alternative drept soluţie); şi stadiul reconcilierii (reconcilierea părţilor cu soluţia, întărirea deciziei).
Ultima fază este justificată de faptul că medierea nu se poate încheia până când mediatorul nu se
asigură că părţile au acceptat soluţia. În elaborarea modelului său de mediere Jeffrey Messing a
propus tot patru stadii:413 stadiul orientării, stadiul sesiunilor comune, stadiul sesiunilor
individuale şi stadiul acordului. Aceste etape prezintă eforturile mediatorului de a câştiga
încrederea părţilor, de a construi o relaţie bună cu acestea, de a regla raporturile dintre ele, de a
pune părţile de acord cu privire la un standard de onestitate, de a încuraja explorarea opţiunilor, de a
sprijini adoptarea unei soluţii.414

411
Tabel adaptat după Katherine E. Stoner, Divorce Without Court. A Guide to Mediation and Collaborative Divorce,
op. cit., p. 166.
412
Ştefan Boncu, op. cit., p. 181; B. H. Sheppard, Third party conflict intervention: A procedural framework, în B. M.
Staw, L. L. Cummings (eds.), Research in organizational behavior, vol. 6, JAI Press, Greenwich, 1984.
413
J. K. Messing, Mediation: An intervention strategy for counsellors, Journal of Counseling and Development, 72, 1,
1993, pp. 67-73.
414
Ştefan Boncu, op. cit., p. 181.

113
Figura 26 - dinamica medierii415
Empatia mediatorului

Sentimentul de a fi ascultat şi înţeles

Capacitatea de a vorbi despre percepţii şi sentimente


Factori care
pregătesc Claritatea
abilitatea
personală Percepţia auto-eficienţei

Mediul ostil

Participarea activă

Claritate procedurală

Corectitudine globală
Factori
procedurali: Corectitudine în cadrul interacţiunii
condiţiile medierii
Neutralitatea mediatorului

Controlul mediatorului asupra procesului

Negocierea activă

Factori
procedurali: Discuţii despre probleme şi interese
rezolvarea
problemelor Formularea opţiunilor

Factori
procedurali: luarea Conturarea deciziilor de către părţi
deciziilor
Închiderea procesului de mediere de către mediator

Margaret S. Herrman, Nancy Hollett şi Jerry Gale au propus un proces de mediere cu două
dinamici diferite (Figura 26). 416 În primul rând, mediatorii trebuie să creeze medii în care să aibă
loc dialogul, analiza problemelor şi găsirea soluţiilor417 şi în care părţile au un rol activ. Alţi autori
au caracterizat medierea ca fiind un proces ce reuneşte încrederea, empatia şi raportul dintre
participanţi418, dar şi comunicarea fără bariere, angajamentul de a rezolva problemele şi ascultarea

415
Margaret S. Herrman, Nancy Hollett şi Jerry Gale, Mediation from Beginning to End: A Testable Model, în
Margaret S. Herrman (edit.), The Blackwell Handbook of Mediation. Bridging Theory, Research, and Practice,
Blackwell Publishing, Malden, Oxford, 2006, p. 33.
416
Margaret S. Herrman, Nancy Hollett şi Jerry Gale, Mediation from Beginning to End: A Testable Model, în
Margaret S. Herrman (edit.), The Blackwell Handbook of Mediation. Bridging Theory, Research, and Practice,
Blackwell Publishing, Malden, Oxford, 2006, p. 32.
417
J. Folberg, A. Taylor, Mediation: A Comprehensive Guide to Resolving Conflicts Without Litigation, Jossey-Bass,
San Francisco, 1984; C. Moore, The Mediation Process: Practical Strategies for Resolving Conflict, Jossey-Bass, San
Francisco, 1986; G. L. Welton, Parties in conflict: their characteristics and perceptions, în K. G. Duffy, J. W. Grosch,
P. V. Olczak (edit.), Community Mediation: A Handbook for Practitioners and Researchers, Guilford, New York, 1991,
p. 112.
418
K. E. Menzel, Judging the fairness of mediation: a critical framework, Mediation Quarterly, nr. 9/1, 1991, pp. 14-
15.

114
pozitivă.419 Prima dinamică este denumită „Factori care pregătesc abilitatea personală”, iar
construcţia este definită de mai multe variabile: empatia mediatorului, sentimentul de a fi ascultat şi
înţeles, capacitatea de a vorbi despre percepţii şi sentimente, claritatea, percepţia auto-eficienţei şi
mediul ostil. A doua dinamică este aceea a „Factorilor procedurali”. Această construcţie are trei
componente, fiecare cu variabilele sale: condiţiile medierii (participarea activă, claritate
procedurală, corectitudine globală, corectitudine în cadrul interacţiunii, neutralitatea mediatorului şi
controlul mediatorului asupra procesului); rezolvarea problemelor (care include: negocierea activă,
discuţii despre probleme şi interese, formularea opţiunilor); şi luarea deciziilor (care presupune:
conturarea deciziilor de către părţi, închiderea procesului de mediere de către mediator). Factorii
procedurali încep atunci când mediatorii şi participanţii îşi structurează medierea, continuă prin
administrarea procesului de mediere de către mediator, se extinde atunci când mediatorii şi
participanţii identifică resursele şi opţiunile şi se încheie cu angajamentul reciproc în sensul
schimbării.420
Potrivit lui Carnevale şi Pruitt, cel mai simplu model al medierii, din punct de vedere al
evoluţiei temporale a procesului, cuprinde trei stadii: stadiul amenajării scenei pe care va avea loc
interacţiunea. Este faza în care se culeg informaţiile despre cele două părţi şi despre conflictul dintre
ele, şi se expun regulile jocului; stadiul rezolvării problemelor. În această fază se abordează
conflictul şi se propun alternative; şi stadiul final sau al stabilirii acordului. În această fază
mediatorul convinge părţile că au identificat o soluţie reciproc avantajoasă.421 Alţi autori au
identificat şase stadii ale procesului de mediere:422 stadiul pledoariei mediatorului de deschidere a
procesului de mediere - aceasta are loc într-o sesiune reunită a părţilor, în cadrul căreia mediatorul
face prezentarea părţilor, explică obiectivele şi regulile medierii şi încurajează părţile să aibă o
atitudine cooperantă pentru soluţionarea diferendului; stadiul pledoariei părţilor de deschidere a
procesului de mediere - şi acestea au loc în cadrul unei sesiuni reunite a părţilor, în care acestea vor
fi invitate să îşi prezinte modul în care au fost afectate de dispută şi soluţia pe care acestea o
întrevăd pentru rezolvarea acesteia. Întreruperile nu sunt permise; stadiul discuţiilor directe – în
care mediatorul poate invita părţile să aibă o discuţie directă, interactivă despre pledoariile făcute de
acestea. Acesta este stadiul în care vor fi determinate problemele ce necesită rezolvare; stadiul
sesiunilor private - acestea reprezintă şansa pentru fiecare dintre părţi de a se întâlni separat cu
419
N. A. Thoennes, J. Pearson, Predicting outcomes in divorce mediation: the influence of people and process, Journal
of Social Issues, nr. 41/2, 1985, p. 117.
420
Margaret S. Herrman, Nancy Hollett şi Jerry Gale, Mediation from Beginning to End: A Testable Model, în
Margaret S. Herrman (edit.), The Blackwell Handbook of Mediation. Bridging Theory, Research, and Practice,
Blackwell Publishing, Malden, Oxford, 2006, pp. 33-34.
421
D. G. Pruitt, P. J. Carnevale, Negotiation in social conflict, Open University Press, Buckingham, 1993.
422
Shae Irving, Kathleen Michon, Beth McKenna (edit.), Nolo’s Encyclopedia of Everyday Law. Answers to Your Most
Frequently Asked Legal Questions, 4th edition, Nolo, Berkeley, 2002, pp. 442-443; Peter Lovenheim, Lisa Guerin,
Mediate, Don’t Litigate – Strategies for a Successful Mediation, Nolo, Berkeley, 2004, pp. 14-15.

115
mediatorul pentru a discuta punctele forte şi cele slabe ale poziţiei lor şi pentru a propune noi idei
de rezolvare a diferendului. Mediatorul va convoca astfel de sesiuni private ori de câte ori este
necesar, dar în acelaşi timp va încuraja părţile să treacă mai departe la negocieri; stadiul
negocierilor - după sesiunile private, mediatorul va reuni părţile pentru negocieri directe; şi stadiul
închiderii medierii - dacă în urma negocierilor părţile au încheiat un acord reciproc acceptabil,
mediatorul va trece la redactarea acestuia în scris, iar părţile îl vor semna. Dacă însă nu s-a ajuns la
nici un acord în urma negocierilor, mediatorul va evalua progresul înregistrat de părţi în cadrul
procesului de mediere şi va proceda în consecinţă: fie va sfătui părţile să stabilească o altă întâlnire
pentru a continua procesul de mediere, fie le va îndruma către o altă cale de soluţionare a
diferendului: arbitraj sau instanţa de judecată.
Kimberlee K. Kovach este de părere că medierea are nouă stadii diferite, cărora li se
adaugă alte patru stadii opţionale. Prin urmare, nu există un consens asupra numărului de stadii pe
care le presupune procesul de mediere. Aceasta pentru că în multe cazuri stadiile de mediere se
suprapun, scoţând astfel în evidenţă fluiditatea procesului. Tot acei autori spun însă că rezolvarea
conflictului se poate face ţi dacă nu sunt parcurse toate stadiile: stadiul aranjamentelor preliminare
– include tot ceea ce se întâmplă înainte de începerea sesiunii propriu-zise de mediere (alegerea
medierii, alegerea mediatorului, determinarea celor care vor participa la mediere, determinarea
cheltuielilor, stabilirea parametrilor de mediere); stadiul introducerii făcute de mediator – poate
include prezentarea participanţilor, descrierea procesului de mediere, stabilirea regulilor în baza
cărora se va desfăşura acesta, împărtăşirea de către mediator a scopurilor şi obiectivelor procesului
şi a aşteptărilor din partea celor mediaţi, sublinierea de către mediator a problemelor legale
relevante precum confidenţialitatea şi autoritatea părţilor; stadiul pledoariilor de deschidere ale
părţilor – în cadrul căruia, părţile sau reprezentanţii acestora vor face o prezentarea neîntreruptă a
propriului punct de vedere asupra disputei; stadiul în care părţilor li se dă libertate de exprimare
(opţional) – care permite părţilor să-şi exprime emoţiile şi criticile în legătură cu disputa generată;
stadiul strângerii informaţiilor – în cadrul căruia mediatorul şi părţile pun diverse întrebări; stadiul
identificării problemelor şi a intereselor – are loc în urma stadiului de strângere a informaţiilor, căci
abia atunci mediatorul poate să identifice problemele dintre părţi şi interesele acestora; stadiul
stabilirii agendei (opţional); stadiul sesiunilor individuale cu fiecare dintre părţi (opţional); stadiul
generării opţiunilor – presupune generarea unor idei de rezolvare a conflictului (în cadrul acestui
stadiu mediatorul va facilita folosirea unor metode creative); stadiul verificării realităţii
evenimentelor (opţional) – în acest stadiu, mediatorul va folosi întrebări adiţionale, expertize sau
alte probe care să ateste veridicitatea afirmaţiilor părţilor; stadiul negocierii – în care părţile vor
negocia, în prezenţa mediatorului, eventuale acorduri, putându-se astfel ajunge la un acord reciproc

116
acceptabil; stadiul încheierii acordului mediat – este stadiul în care mediatorul va redacta în scris
acordul de mediere, iar părţile în vor semna; şi stadiul închiderii procesului de mediere – cuprinde
acţiuni ulterioare încheierii acordului de mediere, care se referă mai ales la verificarea de către
mediator a implementării acestuia de către părţi.423
O altă teorie referitoare la stadiile medierii este propusă de David Richbell. În realizare
acesteia autorul porneşte de la analizarea medierii comerciale în cadrul căreia au fost identificate
cinci stadii (Figura 27). În stabilirea stadiilor pe care le parcurge medierea în general trebuie să
vedem cum decurge aceasta. Aceasta deoarece de multe ori medierea nu decurge conform planului
iniţial de la stadiul pregătirii, la cel al deschiderii şi explorării, apoi la cel al negocierii şi în final la
cel al închiderii. Câteodată este necesară întoarcerea de la stadiul negocierii sau chiar de la stadiul
încheierii la cel al explorării, datorită apariţiei unor noi probleme sau a unora vechi care necesită a fi
pe deplin lămurită. Procesul este flexibil, deci poate fi adaptat pentru fiecare caz în parte. Se prea
poate ca din punctul de vedere al uneia dintre părţi cele cinci stadii ale medierii să fie trei –
pregătirea, deschiderea (care poate include explorarea) şi negocierea (care include şi stadiul
închiderii procesului de mediere).( Figura 28- stadiile medierii).424 Ne raliem acestei teorii pentru
faptul că stadiile propuse de celelalte teorii pot fi integrate în aceste cinci stadii prezentate de David
Richbell.
Figura 27 – cadrul tipic al medierii425

423
Kimberlee K. Kovach, Mediation, în Michael L. Moffitt, Robert C. Bordone (edit.), The Handbook of Dispute
Resolution, Jossey-Bass, San Francisco, 2005, pp. 306-307.
424
David Richbell, op. cit., pp. 41-43.
425
Figură adaptată după David Richbell, op. cit., p. 41.

117
Figura 28 – Stadiile medierii426

Stadiul pregătirii de către mediator şi de către părţi pentru mediere. Mediatorul trebuie să
pornească procesul medierii încrezător asupra rezolvării problemei. Aceasta înseamnă că mediatorul
are la dispoziţie suficiente informaţii pentru a avea încredere că va putea găsi o soluţie, însă nu
trebuie să se piardă în detalii. Încrederea este o chestiune personală care diferă la diverşi mediatori,
astfel unii sunt încrezători din start, în vreme ce alţii trebuie să parcurgă toate informaţiile transmise
de părţi pentru a o obţine.427 Punerea părţilor de acord asupra acceptării medierii poate să dureze.
Există de asemenea, „momentul potrivit” pentru mediere, în care părţile şi consilierii acestora
cunosc riscurile şi costurile continuării disputei. Medierea timpurie (prematură), chiar înaintea
procedurilor jurisdicţionale, poate păstra costuri minime, dar are riscuri mult mai ridicate. Riscul
este acela al nepunerii la dispoziţie a tuturor informaţiilor necesare, dar şi acela că părţile nu se vor
simţi în conflict, sau acela că părţile vor simţi că acordul mediat nu va fi cel mai bun posibil.428
Stadiul deschiderii sau faza introductivă. În literatura de specialitate se vorbeşte despre
importanţa acestui stadiu. Fraza introductivă reprezintă un instrument puternic care trebuie
exploatat de către mediator până la capăt, căci de pe urma acesteia se pot trage foloase însemnate
chiar şi atunci când cele două părţi sunt negociatori experimentaţi. Stadiul deschiderii trebuie să
asigure mediatorului rolul pe care acesta îl are în raport cu părţile, să creeze impresia unei schimbări
majore în procesul de rezolvare a conflictului şi să transmită un mesaj optimist.429
În cadrul acestei faze şi la întâlnirea reunită a părţilor acestea:430 stabilesc regulile de bază
(confidenţialitatea, lipsa întreruperilor, scopurile următoarelor sesiuni, clauza lipsei de prejudiciu în
cazul în care părţile vor ajunge în faţa instanţei de judecată, etc.); stabilesc rolul mediatorului
426
Figură adaptată după David Richbell, op. cit., p. 42.
427
David Richbell, op. cit., p. 44.
428
Ibidem, p. 46.
429
Ştefan Boncu, op. cit., p. 191.
430
David Richbell, op. cit., pp. 69-70.

118
(imparţialitatea şi lipsa de interes a acestuia pentru o anumită soluţie, imposibilitatea acestuia de a
lua decizii în locul părţilor sau se a-şi exprima opinii, administrarea eficientă a procesului de către
acesta, crearea cadrului potrivit pentru părţile să poată lua cea mai bună decizie, etc.); stabilesc rolul
părţilor (părţile au rol activ în procesul de mediere, acestea sunt cele care vor lua decizia finală,
negocierea acordului cu bună-credinţă, faptul că acestea pot să se retragă oricând din procesul de
mediere, întrucât acesta este unul voluntar şi ţine de voinţa liberă a părţilor, acestea nu sunt angajate
una faţă de cealaltă până în momentul în care nu semnează un acord final, etc.); stabilesc cadrul
general al medierii (stabilirea agendei de întâlniri); decid să-şi asculte adversarii; hotărăsc
restabilirea comunicării; şi se pun de acord în ceea ce priveşte necesitatea de a face schimb de
informaţii.
Stadiul explorării. Odată început procesul medierii, mediatorul va dori să exploreze,
confidenţial, poziţiile părţilor. Mediatorii experimentaţi cunosc faptul că bazele unei medieri de
succes se află în acest stadiu al medierii prin: construirea unei imagini complete asupra disputei;
aflarea nevoilor părţilor, iar nu a solicitărilor acestora; consolidarea raportului astfel încât părţile să
comunice deschis şi sincer; şi ajutarea părţilor să păşească din trecut în viitor, de la mizeria şi
negativitatea din trecut, la libertatea şi oportunităţile aduse de viitor. Trecutul nu poate fi schimbat,
însă viitorul este în puterea părţilor, iar acest control nu este posibil în afara negocierii şi a medierii.
Pentru a vedea cum funcţionează acest stadiu se foloseşte adesea diagrama PIN (Figura 29).
Această diagramă reprezintă două iceberg-uri. Ceea ce pretind oamenii este ceea ce este subliniat cu
linie dublă. Aceasta este poziţia lor; cele două poziţii sunt diferite (căci se află în dispută). Mai jos,
sub poziţiile diferite ale părţilor, se află ceea ce ar trebui expus în stadiul explorării, şi adevăratul
interes al părţilor. Sub acestea, se află nevoile şi temerile părţilor. Aşa cum sugerează şi diagrama,
nevoile părţilor sunt de obicei mult mai apropiate decât ceea ce reiese din poziţiile acestora. La
acest nivel poate fi stabilită plaja comună de interese şi deci se poate găsi şi soluţia cea mai bună
pentru a pune capăt conflictului.431

431
Ibidem, pp. 73-74.

119
Figura 29 – Modelul „icegerg-ului”432

Stadiul negocierii. Negocierea acordului este motivul pentru care părţile recurg la
procedura medierii, prin intermediul unui terţ neutru – mediatorul.433 În cuprinsul Tabelului 3 sunt
evidenţiate greşelile ce pot fi făcute, intenţionat sau neintenţionat, de către părţi în timpul
negocierilor, dar şi eventuale recomandări pentru evitarea sau pentru repararea acestora.
Tabel 3:434
Gafe întâlnite în timpul negocierilor Recomandări
Intimidarea şi ameninţările. Acestea se întâlnesc sub Dacă plaja de negociere a fost analizată cu grijă, acest tip
două forme: de ameninţări nu ar trebui să cauzeze probleme. Este
 Ameninţarea cu părăsirea negocierii şi recomandată o atitudine fermă de recunoaştere a dreptului
recurgerea la judecata în instanţă („Ne vedem în de a renunţa la negociere de către partea adversă, dar şi de
instanţă!”); reiterare a faptului că în cazul în care nu se revine asupra
 Alte ameninţări în afara aceleia de ameninţărilor făcute se renunţă la mediere.
părăsire a negocierilor.
Înşelăciunea. Aceasta implică anumite afirmaţii incorecte În acest caz se va insista ferm asupra necesităţii verificării
sau eronate despre ceva foarte important. susţinerilor făcute, înainte de a se trece mai departe.
Solicitări noi. Acestea implică ridicarea unor probleme În acest caz este bine ca cel căruia i fac aceste solicitări
noi sau solicitarea unei noi concesii după ce s-a ajuns deja noi să îi anunţe pe cel care le face de faptul că în cazul
la un acord. acceptării acestora se solicită altceva în schimb.
Perdeaua de fum. Este modalitatea prin care, în timpul În acest caz este cel mai bine să se recurgă la evitarea
negocierilor, unul dintre soţi deplasează discuţiile de la concentrările pe chestiunile neesenţiale şi la concentrarea
chestiunile importante pentru celălalt la chestiuni pe cele esenţiale.
nesemnificative pentru acesta.
Cacealmaua. Este o variantă a ameninţării. Dacă se acordă suficientă atenţie discursului părţii

432
Figură adaptată după David Richbell, op. cit., p. 74.
433
David Richbell, op. cit., p. 81.
434
Tabel adaptat după Katherine E. Stoner, Divorce Without Court. A Guide to Mediation and Collaborative Divorce,
1st edition, Ed. Nolo, Berkeley, 2006, pp. 265-266.

120
adverse şi se are în vedere propria plajă de negociere,
atunci cacealmaua se poate recunoaşte cu uşurinţă.
Ultimatum-ul. Este o altă variantă a ameninţării. Se combate în aceeaşi manieră ca şi ameninţarea sau
cacealmaua.
Amânările sau anulările. Câteodată amânările sunt Din cauză că este destul de greu să distingem când aceste
inevitabile. Dacă una dintre părţi are nevoie de timp amânări sunt intenţionate şi când sunt neintenţionate, se
pentru a se obişnui cu situaţia conflictuală, atunci recomandă abordarea tolerantă a acestora, cel puţin până
procesul medierii va avansa încet. Amânările pot fi însă la clarificarea situaţiei şi atâta timp cât aceste amânări nu
cauzate şi de diverse evenimente inevitabile. De multe ori afectează cealaltă parte implicată. În cazul în care
însă acestea sunt cauzate intenţionat. amânările devin o obişnuinţă, atunci se poate ca cel care
le provoacă să o facă în mod deliberat. În acest caz
trebuie stabilită o limită fermă a amânărilor şi anunţarea
consecinţelor ce se vor produce în caz de repetare a
acestora.

Universitatea Pepperdine sugerează că graficul zonelor tipice de negociere este cel


reprezentat în Figura 30. Se întâmplă foarte rar ca ofertele să apară în afara zonei de acord, însă cu
cât acestea sunt mai aproape de aceasta, cu atât mai repede şi mai productive vor fi negocierile.
Dacă nu sunt făcute direct în zona de acord, ofertele de deschidere din zona rezonabilă vor dicta
parametrii negocierii. Acestea sunt suficient de rezonabile pentru ca receptorul acestora să poată să
prezică zona de acord. Ofertantul nu va avea prea mult loc de mişcare, însă acesta a transmis un
mesaj clar în sensul că este rezonabil. Ofertele făcute în zona credibilă sunt foarte probabil să fie
primite ca fiind „nerezonabile”, dar de asemenea este posibil ca acestea să fie acceptate dacă există
o cooperare bună din partea receptorului. În acest caz, receptorul este cel care va stabili, cel mai
probabil, parametrii negocierii. Ofertele făcute în zona extremă nu stabilesc parametrii pentru
negociere, ci pot fi privite de receptor ca fiind insulte. De obicei, în acest caz, ofertantul va face
repede concesii. Acest tip de oferte afectează însă credibilitatea ofertantului şi îl situează într-o
poziţie dezavantajoasă faţă de partea adversă. Ofertele care se situează în zona de insultă sunt cel
mai adesea privita ca fiind nerezonabile de către receptor, care va refuza să negocieze. La fel ca şi
în cazul precedent, acest tip de oferte îl vor situa pe ofertant într-o poziţie dezavantajoasă faţă de
receptor.435
Figura 30 – Zonele tipice de negociere436

Câmpul de negociere al lui A

Câmpul de negociere al lui B

Zona Zona Zona


extremă Zona rezonabilă extremă
credibilă Zona
Zona credibilă Zona
de
insultă de
insult
ă

435
David Richbell, op. cit., pp. 81-82.
436
Figură preluată după David Richbell, op. cit., p. 81.

121
Succesul acestei faze se concretizează în conturarea bazelor viitorului acord reciproc
acceptabil pentru părţile implicate în conflict. În cazul în care negocierile dintre părţi eşuează,
mediatorul are două opţiuni. Acesta fie va suspenda procesul de mediere pentru o anumită perioadă
de timp, după care acesta va fi reluat din stadiul negocierilor. Această opţiune este pertinentă atunci
când din cursul negocierilor reiese că părţile ar putea ajunge la un acord final reciproc acceptabil. În
cazul în care mediatorul realizează imposibilitatea soluţionării conflictului prin mediere, acesta va
trece la stadiul închiderii medierii, în cadrul căruia va declara eşecul medierii şi va purcede la
îndrumarea părţilor către alte căi de soluţionare a conflictului.
Stadiul închiderii medierii. Acesta este stadiul final al procesului de mediere. Medierea se
poate finaliza cu succes, dacă părţile au stabilit bazele unui acord în cadrul stadiului precedent, caz
în care mediatorul va trece la redactarea în scris a acordului mediat, la recitirea acestuia în faţa
tuturor părţilor, în cursul unei şedinţe reunite, după care, dacă acestea vor semna acordul astfel
încheiat, împreună cu mediatorul. În legislaţia română valoarea actului astfel redactat este aceea a
unui înscris sub semnătură privată, acesta putând să fie autentificat ulterior prin prezentarea părţilor
la notar sau poate fi prezentat în faţa instanţei, caz în care aceasta va lua act de înţelegerea mediată
părţilor şi va pronunţa o hotărâre de expedient. În Tabelul 4 sunt prezentate, cu titlu de
recomandare, elementele cheie ale acordului de mediere. Acordului de mediere i se vor anexa tabele
sau procese-verbale cu informaţii despre fiecare sesiune de mediere (Tabel 5).
Tabel 4 - elementele cheie ce trebuie să fie cuprinse în acordul de mediere: 437
Puncte esenţiale ale Acordului Mediat
Numele persoanelor care au participat la mediere, inclusiv Dacă părţile au încheiat toate socotelile financiare şi alte
numele mediatorului. informaţii în timpul medierii
Subiectul medierii Felul în care s-au desfăşurat sesiunile de mediere
Rolul şi responsabilităţile mediatorului – facilitarea, Dacă mediatorul a condus sau nu sesiuni separate
neutralitate, evitarea conflictului de interese
Măsura în care au fost luate în considerare prevederile Dacă afirmaţiile făcute în timpul sesiunilor separate sunt
legale supletive la evaluarea opţiunilor de acord, inclusiv acoperite de confidenţialitate
rolul avocaţilor consultanţi
Experţii folosiţi în timpul medierii – modalitatea de Dacă procedurile legale au fost suspendate în timpul
selectare şi de plată a acestora procesului de mediere
Confidenţialitatea afirmaţiilor făcute şi a documentelor Dreptul fiecăreia dintre părţi de a pune oricând capăt
întocmite în timpul medierii – cu excepţia situaţiei în care medierii
se încheie un acord separat în acest sens.
Dacă mediatorul va pregăti sau nu un acord de divorţ sau Taxele mediatorului – modalităţi de taxare şi cine va le va
un memoriu în scris suporta
Orice alte chestiuni speciale asupra cărora s-a convenit

437
Tabel adaptat după Katherine E. Stoner, Divorce Without Court. A Guide to Mediation and Collaborative Divorce,
op. cit., p. 227.

122
Tabel 5 – elementele fiecărei sesiuni de mediere438
Chestiuni esenţiale ce trebuie notate în timpul medierii
Data sesiunii/întâlnirii
Persoanele prezente
Data următoarei sesiuni/întâlniri
Temele ce trebuie completate pentru sesiunile/întâlnirile viitoare, persoana responsabilă
Sumarul oricărui acord la care s-a ajuns în timpul unei sesiuni de mediere, inclusiv tentativele de acord
Subiectele ce urmează a fi acoperite în sesiunile viitoare
Întrebări ce urmează a fi puse în sesiunile viitoare

3.4. Eficienţa medierii. Demersul de mediere nu poate avea succes în absolut orice context.
S-a constatat că medierea este mai eficientă când intensitatea conflictului este mai slabă sau mai
moderată. Prin urmare, cu cât relaţia dintre cele două părţi este mai tensionată, cu atât probabilitatea
unui acord mediat satisfăcător scade. Există o serie de împrejurări în care mediatorul nu îşi poate
duce la bun sfârşit sarcina: atunci când există o penurie de resurse; când cei reprezentaţi în
negociere nu se pot pune de acord; când în mediere sunt implicate principii şi drepturi, etc. 439 În
literatura de specialitate s-a convenit asupra faptului că relaţia dintre părţile aflate în conflict îşi
pune amprenta asupra soluţiilor propuse de mediator,440 însă totul depinde de capacitatea
mediatorului de a evalua potenţialul interactiv dintr-o situaţie conflictuală.441 Alţi autori au meditat
supra distorsiunilor din judecăţile mediatorilor, concluzionând că mediatorii nu fac recomandări de
tipul victorie – victorie doar atunci când ofertele negociatorilor au acest caracter.442 Într-un alt
studiu s-a remarcat tendinţa mediatorilor de supraestimare a probabilităţii unui acord. Însă se pare
că aprecierile eronate asupra deznodământului apropiat se poate datora atât exagerării calităţilor
proprii ale mediatorilor, cât şi subestimării de către mediator a aspiraţiilor părţilor.443
Michael Greig a examinat condiţiile optime de intervenţie în rivalităţile internaţionale de
durată care s-au întins pe o perioadă mai mare de 20 de ani (conflictul dintre israelieni şi
palestinieni), în care datorită faptului că situaţia este suficient de „coaptă” intervenţia părţii terţe
poate duce la o soluţie satisfăcătoare pentru părţile implicate. Autorul propune un set de cinci
factori cu ajutorul cărora se poate stabili gradul de maturizare a conflictului: costurile diferendului
pentru fiecare parte; percepţia fiecărei părţi că nu se poate modifica situaţia în favoarea ei;
ameninţările la adresa părţilor, din interiorul dar şi din exteriorul rivalităţii; schimbările politice din
tabăra fiecărui negociator; credinţa că există o bază pe care se poate construi acordul. Un conflict

438
Tabel adaptat după Katherine E. Stoner, Divorce Without Court. A Guide to Mediation and Collaborative Divorce,
op. cit., p. 234.
439
Ştefan Boncu, op. cit., p. 194.
440
L. Thompson, P. H. Kim, How the quality of third parties’ settelment solutions is affected by the relationship
between negotiators, Journal of Experimental Psychology: Applied, 6, 1, 2000, pp. 3-14.
441
Ibidem, pp. 161-179.
442
P. J. Carnevale, D. E. Conlon, Time pressure and strategic choice in mediation, Organizational Behavior and Human
Decisions Processes, 42, 1988, pp. 111-133; Ştefan Boncu, op. cit., p. 194.
443
P. J. Carnevale, R. Pegnetter, The selection of mediation tactics in public-sector disputes: A contigency analisys,
Journal of Social Issues, 41, 1985, pp. 65-81.

123
444
matur pentru mediere înseamnă combinaţia optimă a tuturor factorilor menţionaţi mai sus. Cu
unele excepţii acestea pot fi aplicate şi în ceea ce priveşte medierea în diversele domenii ale vieţii
interne. Aceasta cu atât mai mult cu cât, gradul de maturare al conflictului pune problema
momentului favorabil iniţierii medierii.
Viteza intervenţiei medierii şi impactul acesteia asupra părţilor. S-a constatat în doctrină că
viteza mare de intervenţie poate nemulţumi părţile implicate, căci induce negociatorilor impresia de
lipsă a controlului şi de incorectitudine a procedurii. Această concluzie este însă în contradicţie cu
opinia potrivit căreia este indicată înăbuşirea conflictului cât mai repede de la izbucnirea acestuia,
dar şi ideea că disputele prelungite sfârşesc prin escaladarea conflictului. „În pofida presiunilor ce
ar putea determina managerii să acţioneze rapid şi decisiv în disputele organizaţionale, ei trebuie să
aibă grijă ca graba lor de a rezolva conflictul să nu provoace subordonaţilor sentimentul că
drepturile le-au fost încălcate”.445 Aceasta cu atât mai mult cu cât percepţiile părţilor sunt foarte
importante pentru eficienţa medierii. Josh Arnold a demonstrat cum credibilitatea depinde de
percepţiile negociatorilor asupra cantităţii de informaţii despre conflict pe care o posedă mediatorul.
Astfel, cu cât negociatorii cred că mediatorul are informaţii despre interesele şi nevoile lor, cu atât
ei îl consideră mai credibil. Estimările credibilităţii au impact asupra satisfacţiei părţilor de pe urma
medierii, asupra încrederii părţilor în mediator, asupra acceptării mediatorului.446 Cu toate acestea,
credibilitatea nu este dată numai de multitudinea şi calitatea informaţiilor despre conflict ale
mediatorului, ci şi de expertiza sa. În literatura de specialitate s-a stabilit că credibilitatea sursei de
influenţă variază direct proporţional cu expertiza sa. Recomandările mediatorului profesionist
influenţează comportamentul de negociere al părţilor, în vreme ce opiniile mediatorul neprofesionist
menţin neschimbată poziţia părţilor. Concluzia este că în comparaţie cu mediatorii ad-hoc,
mediatorii experţi se dovedesc mult mai eficienţi.447
Profesionalizarea medierii este posibilă, de dorit şi cât se poate de necesară pentru întărirea
eficienţei intervenţiilor.448 În Statele Unite există un corpus de cunoştinţe transmisibile, tehnici
specifice, un cod de etică, regulamente de formare şi de supervizare, societăţi profesionale şi reviste
de mediere.449 Toate acestea indică transformarea medierii într-o profesiune independentă.450 În

444
J. M. Greig, Moments of opportunity. Reconizing conditions of ripeness for international mediation between
enduring rivals, Journal of Conflict Resolution, 45, 6, 2001, pp. 691-718.
445
D. E. Conlon, P. M. Fasolo, Influence of speed of third-party intervention and outcome on negotiator and constituent
fairness judgements, Academy of Management Journal, 13, 4, 1990, pp. 843-844.
446
J. A. Arnold, Mediator insight: Disputants’perceptions of third parties knowledge and its effects on mediated
negotiation, International Journal of Conflict Management, 11, 4, 2000, pp. 318-337.
447
J. A. Arnold, K. M. O’Conner, Ombudspersons or peer? The effect of third-party expertise and recommendations on
negotiations, Journal of Applied Psychology, 84, 5, 1999, pp. 776-785.
448
H. Elkiss, Alternatives to arbitration: Are unions ready for change?, Labor Law Journal, 49, 1997, pp. 675-690.
449
M. Severson, Teaching mediation theory and skills in an interdisciplinary classroom, Journal of Social Work
Education, 34, 2, 1998, pp. 185-195.
450
Ştefan Boncu, op. cit., p. 196.

124
Tabelul 6 sunt evidenţiate eventuale probleme care ar putea să se ivească în cursul procesului de
mediere, dar şi paşii care trebuie urmaţi pentru soluţionarea acestora.
Tabel 6 - Probleme în mediere:451
Lista problemelor ce se pot ivi în timpul medierii
Paşii ce trebuie urmaţi pentru rezolvarea problemelor ce apar în timpul medierii
1. Evaluarea seriozităţii problemei. Dacă aceasta 2. Diagnosticarea problemei.
împiedică progresul se trece la pasul 2, dacă nu se trece 3.Evaluarea opţiunilor.
mai departe. 4. Acţionarea.
Probleme posibile Eventuale soluţii
Discrepanţe între teorie şi realitate Se vor ignora acele chestiuni teoretice care împiedică
medierea
Amânări şi întreruperi Se va discuta cu mediatorul sau cu avocatul. Se va
purcede la ajustarea programului. Fiţi răbdători! Se vor
negocia temeiurile de bază şi consecinţele.
Istericalele şi comportamentul neadecvat Asumarea unui comportament responsabil. Se va discuta
cu mediatorul sau cu avocatul. Se vor negocia temeiurile
de bază şi consecinţele.
Disconfortul extrem în mediere Apelul la ajutor profesional. Folosirea consilierilor în
timpul medierii. Se va discuta cu mediatorul sau cu
avocatul. Se vor organiza întâlniri separate cu părţile.
Impasul Se va discuta cu mediatorul sau cu avocatul. Deschidere
la sugestiile mediatorului.
Schimbările şi cererile de ultimă oră Fiţi răbdători! Rezervarea dreptului de a cere ceva în
schimb.
Sugestii pentru problemele care persistă
Luaţi o pauză de la mediere Încercaţi un alt mediator
Înlocuirea medierii cu o altă modalitate de soluţionare a diferendului
Informarea celeilalte părţi despre paşii următori şi despre Angajarea unui avocat care să negocieze cu cealaltă parte
noul program
Apelul la arbitraj Folosirea instanţei de judecată

4. Mediatorul
Medierea este considerată o formă independentă de gestionare şi rezolvare a conflictelor,
însă în esenţă este considerată a fi tot o negociere. Aceasta pentru că în cadrul medierii, negocierea
continuă prin intermediul unui terţ care îşi asumă funcţii specifice. Din această cauză se consideră
că mediatorul este expert în negociere.452 Tamara Relis este de părere că mediatorul adesea perceput
ca fiind elementul central al medierii, „este însăşi experienţa medierii”.453 Spre deosebire de
judecător sau de arbitru, mediatorul – terţ neutru – nu va fi de partea nici uneia dintre părţile aflate
în conflict şi nici nu va decide în locul acestora, ci le va ajuta să-şi evalueze obiectivele şi opţiunile
pentru a fi de acord asupra unei soluţii care să le satisfacă pe ambele. Singura excepţie de la această
regulă se regăseşte în medierea încredinţării custodiei copiilor minori – în unele state din California
-, în cadrul căreia, mediatorul are puterea să recomande o anumită soluţie judecătorului, dacă părţile

451
Tabel adaptat după Katherine E. Stoner, Divorce Without Court. A Guide to Mediation and Collaborative Divorce,
op. cit., p. 313.
452
Ştefan Boncu, op. cit., p. 179.
453
Tamara Relis, Perceptions in Litigation and Mediation. Lawyers, Defendants, Plaintiffs, and Gendered Parties,
Cambridge University Press, Cambridge, 2009.

125
nu se înţeleg.454 Messing este de părere că „medierea se referă la participarea voluntară la un proces
structurat în care o parte terţă, neutră asistă două sau mai multe părţi care încearcă să atingă un
acord.455 Unii autori insistă pe funcţia medierii de facilitare a stabilirii acordului. Gibson: „Medierea
presupune intervenţia unei părţi terţe ce nu are putere de decizie şi facilitează negocierea dintre cei
implicaţi în conflict”.456 Trăsătura mediatorului referitoare la incapacitatea de a hotărî în numele
participanţilor, îl distinge pe acesta de arbitru ale cărui decizii devin obligatorii pentru părţi.
Alţi autori includ în definiţiile date mediatorului elemente de tehnică a medierii. Astfel,
conform definiţiei lui Wall şi Blum, „mediatorul este o parte terţă neutră care facilitează o soluţie
negociată, folosind raţionamentul, persuasiunea, controlul informaţiilor, sugestii cu privire la
alternative”.457 Elkiss consideră că trăsătura principală a mediatorului o constituie orientarea
acestuia spre soluţionarea problemei. Astfel, „în mediere, confruntarea este înlocuită cu abordarea
cooperativă, interesele adiacente sunt afirmate în dauna poziţiilor, iar dezacordurile sunt
depersonalizate”.458 În baza acestei definiţii, deducem că mediatorul nu este un simplu asistent la o
negociere pur distributivă, în care o parte pierde şi cealaltă câştigă. Astfel de negocieri sting doar
temporar conflictul. Cu scopul de a împăca părţile şi de a obţine un acord stabil, mediatorul propune
o abordare de tipul victorie – victorie. Mediatorul încurajează participanţii să se concentreze pe
interesele ce le susţin poziţiile şi îi ajută să înţeleagă poziţiile, motivaţiile şi argumentele părţii
adverse. Mediatorul explorează împreună cu părţile soluţiile posibile, încercând să inventeze opţiuni
care să ducă la încheierea unui acord interactiv. Medierea nu-i ştirbeşte mediatorului capacitatea de
decizie şi libertatea de a stabili el însuşi liniile directoare ale acordului. Există însă situaţii în care
mediatorul are puterea de a impune un anumit rezultat, fie în baza prestigiului sau a reputaţiei sale,
fie în baza posibilităţii de a recompensa părţile sau de a le aplica pedepse. Mediatorul înzestrat cu
putere utilizează tehnici mai constrângătoare decât cel lipsit de putere sau decât cel asupra căruia un
negociator are putere.459 Arnaud Stimec este de părere că mediatorul le este util părţilor atâta timp
cât îşi menţine rolul şi câtă vreme se concentrează asupra obiectului său de dezvoltare a unei soluţii
pentru problema supusă medierii.460 Medierea nu este numai o întâlnire ad-hoc şi nici o metodă
oarecare de rezolvare a conflictelor. Medierea are la bază un număr de principii comun acceptate.

454
Shae Irving, Kathleen Michon, Beth McKenna (edit.), Nolo’s Encyclopedia of Everyday Law. Answers to Your Most
Frequently Asked Legal Questions, 4th edition, Nolo, Berkeley, 2002, p. 441.
455
J. K. Messing, Mediation: An intervention strategy for counselors, Journal of Counseling and Development, 71, 1,
1993, p. 68.
456
K. Gibson, Mediation in the medical field, Hastings Center Report, 29, 5, 1999, p. 6.
457
J. A. Wall, M. W. Blum, Negotiations, Journal of Management, 17, 2, 1991, p. 283.
458
H. Elkiss, Alternatives to arbitration: Are unions ready for change?, Labor Law Journal, 49, 1997, p. 676.
459
Ştefan Boncu, op. cit., p. 179-180.
460
John Haynes, Molestie Sessuali: Mediare una disputa nei rapporti di lavoro, în John M. Haynes, Gretchen L.
Haynes, Larry S. Fong (edit.), La Mediazione. Strategie e Tecniche per la Risoluzione Positiva dei Conflitti, Edizioni
Carlo Amore è un marchio di Firera&Liuzzo Group, Roma, (2003) 2007, p. 135.

126
Cu alte cuvinte, medierea este o metodă specifică de rezolvare a conflictelor care are propriul set de
principii operaţionale, în baza cărora mediatorul trebuie să acţioneze şi de care trebuie să ţină cont
pe tot parcursul procesului de mediere.461
4. 1. Principiile de bază ale instituţiei mediatorului. Obiectivele medierii nu pot fi definite
de o manieră abstractă şi absolută. Raportat la diversitatea obiectivelor proiectate asupra medierii,
A. Stimec enumeră printre principiile care stau la baza acesteia următoarele: libertatea părţilor,
neutralitatea mediatorului, imparţialitatea mediatorului, adeziunea părţilor, responsabilitatea
procesului, confidenţialitatea şi secretul profesional, independenţa mediatorului.462 Ştefan Boncu
este de părere că principiile care stau la baza instituţiei mediatorului sunt: neutralitatea, indiferenţa
la rezultat, păstrarea autonomiei părţilor implicate în dispută şi confidenţialitatea.463 Raportat la
aceste două opinii, considerăm că principiile care stau la baza instituţiei mediatorului şi implicit a
medierii sunt: principiul libertăţii părţilor, principiul neutralităţii şi imparţialităţii mediatorului,
principiul responsabilităţii procesului de mediere, principiul confidenţialităţii şi al secretului
profesional şi principiul independenţei mediatorului.
 Principiul libertăţii părţilor. Medierea are la bază principiul libertăţii părţilor, în
ceea ce priveşte participarea şi angajarea lor în procesul medierii. Prin urmare, medierea trebuie să
fie acceptată de către părţi. Acceptarea medierii de către acestea presupune informarea corectă a
acestora, dar şi capacitatea de exerciţiu a acestora. Participarea liberă a părţilor la mediere apare în
literatura de specialitate ca o condiţie esenţială a medierii. Informarea corectă a părţilor presupune
cunoaşterea de către acestea a jocurilor pe care le implică medierea, dar şi a opţiunilor părţilor în
caz de eşec sau de refuz al medierii. Capacitatea de exerciţiu a părţilor reprezintă aptitudinea
acestora de a lua decizii şi de a se angaja în raporturi juridice.464 Considerăm că participarea liberă a
părţilor la mediere este legată şi de exprimarea consimţământului neviciat al acestora. Mediatorul
nu trebuie să aibă îndoieli cu privire la faptul că părţile sunt cele care ştiu ce este cel mai bine
pentru ele. Intervenţia mediatorului trebuie să întărească autonomia părţilor. Autonomia părţilor
îmbină capacitatea acestora de a lua decizii cu asumarea responsabilităţii pentru acestea. Mediatorul
nu poate hotărî în locul părţilor implicate în conflict. Acestea apelează la mediator ca la un expert în
negociere, însă ele îşi păstrează independenţa şi libertatea de a alege soluţia.465

461
Nora Doherty, Marcelas Guyler, The essential Guide to Workplace Mediation and Conflict Resolution. Rebuilding
Working Relationships, Kogan Page, Londra, Philadelphia, 2008, p. 11.
462
Arnaud Stimec, La Médiation en entreprise, Faciliter le dialogue, Gérer les conflits, Favoriser la coopération, 2e
édition, Dunod, Paris, (2004) 2007, pp. 19-29.
463
Ştefan Boncu, op. cit., p. 182.
464
Arnaud Stimec, La Médiation en entreprise, Faciliter le dialogue, Gérer les conflits, Favoriser la coopération, op.
cit., pp. 20-22.
465
Ştefan Boncu, op. cit., p. 184.

127
 Principiile neutralităţii şi imparţialităţii mediatorului. Neutralitatea şi
imparţialitatea mediatorului se află în centrul desfăşurării procesului de mediere. Deşi cele două
diferă, ambele noţiuni sunt frecvent confundate. A. Stimec defineşte cele două concepte astfel:
„imparţialitatea descrie situaţia prealabilă: inexistenţa unor interese comune cu oricare dintre părţi şi
inexistenţa unor suspiciuni în acest sens”, iar „neutralitatea descrie reacţia mediatorului”, căruia îi
este interzis să-şi dea cu părerea sau să se situeze de partea uneia sau a alteia dintre tabere. 466 Prin
urmare, imparţialitatea mediatorului faţă de părţile implicate în conflict este diferită de problema
neutralităţii acestuia.467 Imparţialitatea mediatorului reprezintă o condiţie sine qua non a medierii de
succes. Mediatorul trebuie să fie un intermediar imparţial, lipsit de prejudecăţi şi de parti-pris-uri,
capabil să acorde aceeaşi pondere intereselor ambelor părţi. Mihaela Borza este de părere că
„neutralitatea este capacitatea de a distinge propriile valori şi opinii de cele ale părţilor şi de a nu
implica sentimente personale în mediere”.468 Obligaţia mediatorului de neutralitate decurge din
două considerente: neutralitatea părţii terţe captează încrederea oponenţilor şi numai prin
neutralitate se poate identifica „zona de contact” în care se pot dezvolta acordurile reciproc
avantajoase. Pruitt şi Carnevale disting două tipuri de partizanat al mediatorului: simpatia sau
antipatia (afiliere favorabilă şi nefavorabilă) pentru una dintre părţi şi sprijinul acordat de mediator
uneia dintre părţi în timpul medierii. 469
Neutralitatea şi imparţialitatea sunt două principii care stau la baza nefavorizării de către
mediator a nici uneia dintre părţi. Unii autori au sugerat că cele două sunt diferite, alţii în schimb,
sunt de părere că termenii sunt interschimbabili, fiind folosiţi pentru a face referire la ideea că
mediatorii nu trebuie să fie părtinitori. Acest aspect al procesului de mediere este aproape
întotdeauna inclus în codurile de etică a mediatorilor. Felul în care mediatorul conduce medierea are
implicaţii de neutralitate. În procesul de mediere, fiecărui participant trebuie să i se ofere şansa de a
fi ascultat , în virtutea rolului său activ. Atunci când nu se întâmplă aşa, înseamnă că neutralitatea a
fost încălcată. În acele situaţii în care există un dezechilibru de putere între părţile implicate în
conflict, nu există soluţii simple. Dacă mediatorul încearcă să restabilească echilibrul de putere
dintre acestea, acesta ar putea fi perceput ca fiind părtinitor şi deci neutralitatea acestuia este
compromisă. Cu toate acestea, dacă mediatorul nu face nimic pentru restabilirea echilibrului de
putere dintre părţi, şi această atitudine negativă poate fi interpretată de partea mai slabă ca ridicând
probleme de natură etică. Relaţiile anterioare ale mediatorului cu una dintre părţi, cu ambele sau cu

466
Arnaud Stimec, La Médiation en entreprise, Faciliter le dialogue, Gérer les conflits, Favoriser la coopération, op.
cit., pp. 22-23.
467
Marian Roberts, Mediation in Family Disputes. Principles of Practice, op. cit., pp. 143-146.
468
M. Borza, Conflictele şi rezolvarea conflictelor, în C. Havârneanu (ed.) Cunoaşterea socială. Teorii şi metode, Ed.
Erota, Iaşi, 2002, p. 145.
469
Ştefan Boncu, op. cit., p. 183.

128
reprezentanţii acestora ar putea de asemenea să afecteze neutralitatea şi imparţialitatea acestuia. În
aceste sens, în literatura de specialitate s-a exprimat în sensul că acei mediatori care au avut astfel
de relaţii anterioare şi cred că pot să rămână imparţiali, trebuie să facă cunoscute aceste relaţii
părţilor. O altă situaţie în care neutralitatea mediatorului este ameninţată este aceea a impactului sau
a influenţei mediatorului asupra finalului medierii. În unele situaţii, mediatorii pot crede că o soluţie
propusă este nedreaptă faţă de una dintre părţi. Orice răspuns alege mediatorul într-o astfel de
situaţie, prezintă o provocare directă la adresa neutralităţii sale.470 Indiferenţa la rezultat471 implică
neutralitate cu privire la rezultatul medierii. În decursul medierii apar adesea soluţii inovatoare,
ingenioase, iar mediatorul nu are dreptul să le elimine şi să favorizeze propria soluţie. Şt. Boncu
susţine că „această indiferenţă în faţa acordului final ni-l descoperă pe mediator ca un ghid
procedural”.472 Sarcina mediatorului nu este deci de a indica soluţii, ci aceea de a uşura
interacţiunea dintre părţi, de a le sugera anumite proceduri menite de a le apropia de un rezultat
victorie – victorie.
O şcoală de gândire care s-a preocupat de rolurile mediatorului în relaţie cu acordul final
mediat prezintă faptul că mediatorul nu trebuie să influenţeze în vreun fel, prin acţiunile sale,
soluţia percepută ca fiind nedreaptă, mai ales atunci când părţile sunt reprezentate. Cei care propun
acest punct de vedere susţin că nu este treaba mediatorului să pună concluzii asupra soluţiei finale
adoptate de părţi. În măsura în care nu s-ar ţine cont de acest aspect, atunci mai putea spune că
soluţia finală este cea aleasă de părţi. Susţinătorii acestei viziuni susţin de asemenea că viziunile
asupra corectitudinii sunt adesea fondate inadecvat asupra percepţiei drepturilor legale, iar medierea
nu face altceva decât să îndepărteze cauza din cadrul judiciar, al paradigmei „bine-rău”, schimbând
şi minimalizând rolul legii în procesul de mediere. Alţii sunt de părere că mediatorii trebuie să aibă
un rol în determinarea finalului medierii, iar această abordare are implicaţii privind chestiunea
neutralităţii. Din cauză că în multe cazuri calea judiciară este cea mai viabilă alternativă pentru părţi
în cazul în care disputa nu se soluţionează prin mediere, acestea trebuie să ştie care sunt eventualele
consecinţe ale deciziilor lor. Acest punct de vedere plasează informarea asupra consimţământului în
centrul participării părţilor la mediere, făcând sfatul juridic sau informaţia deosebit de importante în
procesul de luare a deciziilor de către părţi în cadrul medierii. Dacă acceptăm că astfel de informaţii
sunt necesare, atunci înseamnă că trebuie să existe mereu o persoană care să asigure astfel de
informaţii părţilor. Atunci când părţile sunt reprezentate, marea majoritate a mediatorilor şi a
experţilor sunt de acord că responsabilitatea consilierii şi a informării cade în sarcina acestora. Dacă

470
Kimberlee K. Kovach, Mediation, în Michael L. Moffitt, Robert C. Bordone (edit.), The Handbook of Dispute
Resolution, Jossey-Bass, San Francisco, 2005, p. 311.
471
K. Gibson, Mediation in the medical field, Hastings Center Report, 29, 5, 1999, pp. 6-14.
472
Ştefan Boncu, op. cit., p. 184.

129
însă părţile nu sunt reprezentate, mediatorul este pus într-o situaţie delicată. Acesta poate fie să lase
părţile în ignoranţa lor (ignorând principiul unui consimţământ informat), fie să furnizeze uneia sau
ambelor părţi informaţiile legale relevante (ignorând oarecum principiul neutralităţii).473 Ellen
Waldman a făcut cercetări asupra rolului mediatorului din punct de vedere al aplicării normelor
sociale la finalul medierii. Influenţa mediatorului variază contextual, în funcţie de nevoia de
asigurare că acordul final este conform cu normele. Într-o concepţie asupra medierii, părţile sunt
cele care îşi creează propriile norme şi parametri pentru mediere. Dintr-un alt punct de vedere
mediatorul are un rol important în informarea părţilor despre normele potenţial aplicabile. Cei care
împărtăşesc acest punct de vedere sugerează că mediatorii trebuie să insiste pentru ca acordul final
să fie în concordanţă cu normele.474
 Principiul responsabilităţii procesului. Potrivit acestui principiu, mediatorul are
responsabilitatea formei procesului, pe când părţile au responsabilitatea fondului procesului. Astfel,
mediatorul nu poartă responsabilitatea deciziei luate de părţi. Mediatorul este responsabil de
punerea în practică a unui proces sincer şi deschis în care părţile să poată negocia un acord reciproc
acceptabil.475
 Principiul confidenţialităţii şi al secretului profesional. Confidenţialitatea decurge
din neutralitate. Importanţa confidenţialităţii pentru bunul mers al procesului de mediere se bazează
pe faptul că lipsa de confidenţialitate antrenează ascunderea de informaţii de către părţi.476
Mediatorul garantează părţilor confidenţialitatea. Negocierile internaţionale se poartă întotdeauna în
secret,477 căci caracterul public al acestora nu ar face decât să-i angajeze pe negociatori faţă de
poziţiile iniţiale, ruinând posibilitatea oricărui acord.478
Procesul medierii, inclusiv procedurile administrative, întâlnirile şi sesiunile private cu
mediatorul sunt confidenţiale. Nici o informaţie divulgată pe parcursul procesului de mediere nu
poate fi divulgată nici de către mediator şi nici de către părţi unui terţ. Comunicarea dintre mediator
şi oricare dintre părţi nu poate fi divulgată celeilalte părţi fără ca acest aspect să fie expres prevăzut
în cuprinsul contractului de mediere. Mai mult decât atât, pentru a se ajunge la un acord reciproc
acceptabil, dar şi pentru a putea beneficia în viitor de privilegiul „lipsei de prejudicii”, procesul de
mediere trebuie să se desfăşoare cu bună-credinţă. Prin urmare, nici o declaraţie, document sau alte
informaţii (orale sau scrise) făcute sau folosite în cadrul procesului de mediere, nu vor putea fi

473
Kimberlee K. Kovach, Mediation, în op. cit., pp. 311-312.
474
E. A. Waldman, Identifying the Role of Social Norms in Mediation: A Multiple Model Approach, Hastings Law
Journal, 1997, nr. 48, pp. 703–769.
475
Arnaud Stimec, La Médiation en entreprise, Faciliter le dialogue, Gérer les conflits, Favoriser la coopération, op.
cit., pp. 25-26.
476
Ibidem, p. 27.
477
D. G. Pruitt, The tactics of third-party intervention, Orbis, 44, 2, 2000, pp. 245-255.
478
Ştefan Boncu, op. cit., p. 184.

130
folosite sau divulgate în cadrul procedurilor judiciare sau în cadrul unui arbitraj ulterior. În cazul în
care, astfel de declaraţii, documente sau alte informaţii sunt descoperite într-un alt mod decât prin
încălcarea clauzei de confidenţialitate, acestea nu vor putea admise ca urmare a folosirii acestora în
procesul medierii. De asemenea, mediatorul nu va putea fi solicitat ca martor în faţa instanţelor de
judecată sau de arbitraj de către nici una dintre părţi, pentru a oferi informaţii referitoare la
chestiunile discutate în timpul medierii. Clauza de confidenţialitate include secretul şi
imposibilitatea părţilor de a folosi informaţiile în posesia cărora au intrat în timpul medierii, în orice
litigii ivite ulterior încheierii acesteia. Soluţia mediată poate ea însăşi să fie făcută confidenţială prin
înţelegerea părţilor.479 Dacă după încheierea medierii, au rămas chestiuni neacoperite de acordul de
mediere, cu privire la aceste aspecte părţile pot să recurgă şi la alte modalităţi de soluţionare a
acestora.480
Confidenţialitatea nu este absolută, întrucât clauza de confidenţialitate nu îl poate împiedica
pe mediator dă divulge diverse informaţii în cazuri excepţionale, în care există risc pentru viaţa,
sănătatea sau siguranţa uneia dintre părţi, a copiilor sau a altor persoane. În acest sens, amintim
prevederile Codului de Practică al Colegiului Marii Britanii de Mediere Familială care statuează că
„În acele cazuri în care mediatorul are suspiciuni că copilul de află într-un pericol semnificativ sau
în acele cazuri din care rezultă că un copil a suferit un prejudiciu semnificativ care necesită
investigaţii de specialitate, mediatorii trebuie să se asigure că Serviciile Sociale locale (…) sau
Departamentul de Muncă Socială (…) este notificat”.481
 Principiul independenţei mediatorului. Respectarea acestui principiu nu se
realizează întotdeauna de o manieră absolută. Astfel, un mediator profesional nu trebuie să depindă
de una dintre părţi, iar remuneraţia acestuia trebuie să fie independentă de rezultatul medierii.482
4.2. Rolul mediatorului. Comportamentul concesiv formează nucleul dur al negocierii.
Negociatorii înaintează cereri de debut foarte mari sau foarte reduse. Astfel, interacţiunea devine o
tipologie a concesiilor, iar stabilirea acordului depinde în mod esenţial de concesii. În literatura de
specialitate se consideră că de cele mai multe ori concesiile sunt riscante şi aceasta deoarece fiecare
negociator ştie că acceptând o concesie poate iniţia efectul bulgărelui de zăpadă – concesiile odată
declarate antrenează alte concesii tot mai mari. De asemenea, cu fiecare concesie creşte nivelul
aşteptărilor partenerului. Concesia este un semn de slăbiciune, iar cel căruia i s-a făcut o concesie

479
Edward J. Costello, Controlling Conflict. Alternative Dispute Resolution for Business, CCH Incorporated, Chicago,
1996, p. 76.
480
Peter Lance d’Ambrumenil, Mediation and arbitration, op. cit., pp. 51-53.
481
Code of Practice of the UK College of Family Mediators, 2000, pct. 4.5.3.
482
Arnaud Stimec, La Médiation en entreprise, Faciliter le dialogue, Gérer les conflits, Favoriser la coopération, op.
cit., p. 28.

131
este stimulat să spere la mai mult decât şi-a propus iniţial.483 Rolul mediatorului este unul complex,
întrucât acesta trebuie să ajute părţile să găsească o soluţie reciproc acceptabilă la conflictul în care
sunt implicate.484 Principalele funcţii ale mediatorului sunt acelea de catalizator şi de facilitator.
Funcţia de catalizator a mediatorului priveşte efectul constructiv pe care îl are prezenţa acestuia în
cadrul interacţiunii dintre părţi.485 Mediatorii facilitează schimbul de informaţii, promovează
înţelegerea dintre părţi şi încurajează explorarea unor soluţii creative.486
Medierea este o profesie solicitantă. Medierea facilitară implică un rol mult mai activ al
mediatorului care trebuie să fie mai evaluativ, expert şi neutru. Mediatorul trebuie să posede o serie
de aptitudini pentru a facilitare eficientă a medierii. Astfel, acesta trebuie să fie organizator,
educator, comunicator, consilier, translator, să pună întrebări şi să clarifice, confident, diplomat,
manager al procesului de mediere, investigator şi geniu creator. Prin urmare, rolul mediatorului este
de a face absolut tot ce îi stă în putinţă pentru a asista părţile să ajungă la un acord. Cu toate acestea,
mediatorul nu trebuie să se simtă personal obligat să asigure părţile că vor ajunge la o înţelegere
deoarece faptul că încearcă din răsputeri, că se situează de-o parte sau de alta sau că ar avea un
interes personal în rezolvarea conflictului constituie atitudini neproductive. Părţile sunt cele care îşi
aduc în faţa mediatorului neînţelegerile şi tot ele trebuie să fie cele care găsesc o soluţie cu ajutorul
şi prin facilitarea mediatorului.487 Mediatorul trebuie să câştige încrederea părţilor. El controlează
comunicarea dintre acestea, identifică temele de negociere, stabileşte agenda discuţiilor, reduce
reţinerea părţilor de a face concesii.488
Potrivit altor opinii exprimate în literatura de specialitate, mediatorul trebuie să clarifice
situaţia, să facă părţile conştiente de informaţiile relevante, să repete cu fiecare parte
comportamentele potrivite în timpul negocierii, să acţioneze ca un purtător de cuvânt, mai ales
pentru partea cea mai slabă, să ajute părţile să-şi anuleze eventualele angajamente anterioare
devenite incomode, să reducă tensiunea, să recompenseze părţile pentru concesii, să exagereze
costurile non-acordului, să ajute oponenţii să facă o bună impresie unii altora, să ameninţe că aduce
un arbitru care îşi va impune soluţia, să treacă în revistă principalele puncte ale acordului. 489 Multe
din aceste activităţi se referă la procesarea informaţiei, în sensul de a oferi un feed-back pozitiv, a

483
Ştefan Boncu, op. cit., p. 185.
484
Kimberlee K. Kovach, Mediation, în Michael L. Moffitt, Robert C. Bordone (edit.), The Handbook of Dispute
Resolution, Jossey-Bass, San Francisco, 2005, p. 308.
485
Marian Roberts, Mediation in Family Disputes. Principles of Practice, 3rd edition, Ashgate, Hampshire, 2008, p.
138.
486
Kimberlee K. Kovach, Mediation, în Michael L. Moffitt, Robert C. Bordone (edit.), The Handbook of Dispute
Resolution, Jossey-Bass, San Francisco, 2005, p. 304.
487
Adam Gersch, Mediation skills and techniques, în Irvine S. Gersch, Adam Gersch (edit.), Resolving Disagreement
in Special Educational Needs. A practical guide to conciliation and mediation, Routledge Falmer, Londra, New York,
2003, p. 173.
488
Ştefan Boncu, Negocierea şi medierea. Perspective psihologice, Institutul European, Iaşi, 2006, p. 184.
489
J. A. Wall, A. Lynn, Mediation: A current review, op. cit., pp. 160-194.

132
interpreta informaţia. În mediere, focalizarea pe informaţia vehiculată între cei doi oponenţi este
esenţială pentru că poate ajuta la descoperirea „zonei de conflict”. Ca manipulator meticulos al
informaţiei, mediatorul trebuie să fie atent la detalii, să dea dovadă de spontaneitate, flexibilitate (în
interpretare) şi curiozitate. Mediatorul trebuie de asemenea să emită şi să testeze ipoteze cu privire
la cauzele reale ale conflictului. Pe măsură ce mediatorul interacţionează cu părţile implicate acesta
îşi precizează ipotezele construind pe cea mai bună. Ipotezele mediatorului dau sens situaţiei
conflictuale, jucând rolul unor filtre sau al unor lentile. Ipotezele sunt emise în funcţie de criteriile
care stau la baza conflictului sau care au generat conflictul.490
În ceea ce priveşte chestiunea distorsionării onestităţii sunt necesare câteva precizări.
Fiecare parte implicată în conflict judecă în mod părtinitor, socotind că dreptatea întreagă e de
partea sa şi că celălalt se înşeală sau că are intenţii rele. Una dintre activităţile importante ale
mediatorului este aceea de a-i ajuta pe negociatori să-şi evalueze poziţiile în raport cu normele
societăţii. „Mediatorul oferă părţilor o opinie detaşată în legătură cu felul în care se văd poziţiile lor
din perspectiva normelor generale”. Din acest punct de vedere, rolul mediatorului este acela de a
insera informaţii despre norme şi standarde sociale în interacţiunea dintre părţi. Aceste informaţii
vor dizolva interpretările egocentrice asupra onestităţii pe care negociatorii şi le-au construit.491
4.3. Preocuparea părţilor implicate în conflict pentru propria imagine. Preocuparea de
propria imagine se naşte din dorinţa de a transmite celorlalţi parteneri de negociere, dar şi celor care
îi reprezintă în negociere sau celor care numai îi asistă, o imagine de demnitate, de moralitate, de
putere, fermitate, competenţă, etc. Dorinţa de a face astfel de impresii celorlalţi intră în contradicţie
cu necesitatea de a proceda la concesii pentru a încheia un acord acceptabil. Concesiile creează
impresia de slăbiciune care afectează grav stima de sine a negociatorului şi intenţia acestuia de a
părea ferm şi competent. Mediatorul este însă cel care îl poate ajuta pe negociator să rezolve această
problemă. Astfel, În negocierile asistate de mediator, părţile riscă mai puţin să lase impresia de
slăbiciune atunci când adoptă comportamente concesive. Aceasta deoarece partenerul înţelege
concesia ca o consecinţă a abilităţii şi a presiunii exercitate de mediator. Concesia poate fi privită în
această situaţie ca o consecinţă a intervenţiei mediatorului.492 Jerome Podell şi William Knapp au
dovedit experimental proprietatea mediatorului de a stimula concesiile. Astfel, în unul din studiile
acestora, ei au dovedit că concesiile efectuate prin intermediul unui mediator conferă securitate în
raport cu cele comunicate direct partenerului. În opinia acestora „securitatea implică faptul că
argumentarea expectanţelor celui ce primeşte concesia este mai redusă când concesia se face în

490
Ştefan Boncu, op. cit., p. 184-185.
491
C. Provis, Mediation and conciliation in industrial relations: Reflections from Australia, Labor Studies Journal, 21,
4, 1997, p. 86; Ştefan Boncu, op. cit., p. 185.
492
Ştefan Boncu, op. cit., p. 185-186.

133
prezenţa unui mediator decât atunci când comportamentul concesiv survine în lipsa mediatorului”.
Concluzia celor doi psihologi americani a fost aceea că concesiile transmise partenerului prin
mediator nu creează impresia de slăbiciune.493
Ulterior, în 1970, Dean Pruitt şi Douglas Johnson au pus în evidenţă auto-percepţiile
negociatorului care procedează la concesii. Jumătate dintre subiecţi negociau asistaţi de un
mediator, iar cealaltă jumătate în lipsa părţii terţe. Autorii au remarcat faptul că subiecţii a căror
interacţiune beneficia de mediere făceau concesii mai mari decât ceilalţi. Intervenţia mediatorului
făcea ca subiecţii să nu perceapă propriile concesii ca semne de slăbiciune. Dimpotrivă, cei ce
negociau fără mediator aveau impresia că faptul de a ceda în faţa oponentului le compromite
şansele de succes. Potrivit autorilor iniţiatori ai experimentului „… medierea oferă negociatorului o
modalitate de auto-prezentare pozitivă, prin intermediul căreia el se poate retrage fără a avea
sentimentul capitulării”.494
În concluzie, mediatorul este cel care anulează efectele negative ale conduitei concesive,
făcând posibil acordul.495 Spre deosebire de procedura arbitrajului, în cazul medierii, numirea unui
anumit mediator nu leagă părţile, astfel încât acestea, ar putea să purceadă la înlocuirea sa.
Mediatorul ales nu are puterea de a impune părţilor o anumită soluţie, rolul său fiind acela de a
asista părţile şi de a le încuraja să ia o anumită decizie reciproc avantajoasă. În literatura de
specialitate s-a reţinut ideea potrivit căreia mediatorul poate să fie acţionat în judecată pentru
neglijenţă în gestionarea situaţiei conflictuale, în cazurile în care aceasta poate fi dovedită.496
4.4. Calităţile mediatorului. Practica medierii necesită o bază solidă de cunoştinţe asupra
teoriilor conflictului, comunicării, asupra teoriilor de învăţare, ale sistemelor, asupra celor politice,
legale, dar şi asupra principiilor de psihologie socială, biologie, economie, istorie, antropologie,
filozofie şi teologie. În acest context, medierea reprezintă o profesie unică modernă care are ca
punct de pornire cunoaşterea cadrului tradiţional al acesteia.497 Mediatorul trebuie să fie înzestrat cu
anumite talente şi calităţi pentru ca procesul de mediere să aibă succes, inclusiv cu abilitatea de a
aplana tensiunile şi eventualele agresiuni, cu aptitudinea de a asculta activ, de a face părţile să se
exprime de o manieră clară, de a construi încrederea şi de a răspunde cerinţelor părţilor cu

493
E. J. Podell, W. M. Knapp, The effect of mediation on the perceived firmness of the opponent, Journal of Conflict
Resolution, 13, 4, 1969, p. 513; Ştefan Boncu, op. cit., p. 186.
494
D. G. Pruitt, D. F. Johnson, Mediation as an aid to face saving in negotiation, Journal of Personality and Social
Psychology, 14, 3, 1970, p. 246; Ştefan Boncu, op. cit., p. 186.
495
Ştefan Boncu, op. cit., p. 186.
496
Peter Lance d’Ambrumenil, Mediation and arbitration, op. cit., p. 47.
497
Robert D. Benjamin, The Mediator Prepares: The Practice of Theory, în John Michael Haynes, Gretchen L.
Haynes, Larry Sun Fong (edit.), Mediation: Positive Conflict Management, State University of New York Press, New
York, 2004, p. xi.

134
profesionalism.498 Indiferent de tipul disputei supuse medierii, mediatorul trebuie să aibă încrederea
tuturor părţilor implicate în conflict. Mediatorul trebuie deci să fie prietenul tuturor părţilor.
Mediatorului îi este interzisă orice acţiune care ar putea să afecteze poziţia părţilor la negocierile
întreprinse în cadrul medierii.499 Responsabilitatea rezolvării conflictului cade în sarcina celor care
l-au creat.500 În literatura de specialitate se recunoaşte faptul că prezenţa fizică a terţului
influenţează interacţiunea, bună sau rea, dar şi faptul că s-a scris destul de puţin despre calităţile
personale ale mediatorului. Cea mai utilă abordare a înţelegerii calităţilor unui bun mediator este
aceea a privirii acestora din perspectiva părţilor. În acest sens, s-a realizat o listă a celor mai des
întâlnite calităţi ale mediatorului, dintre care amintim: originalitatea ideilor, simţul umorului,
abilitatea de a acţiona constructiv, abilitatea mediatorului de a se „coborî la nivelul părţilor”,
prestigiul personal al mediatorului, abilitatea de a înţelege repede complexitatea disputei,
capacitatea de a acumula informaţii, capacitatea de a-şi controla sentimentele, răbdare, încredere în
trăsătura voluntară a medierii, rezistenţă psihică, „înţelepciunea lui Solomon”, capacitatea de a
aprecia dinamica mediului în care se desfăşoară disputa, inteligenţă (în ceea ce priveşte folosirea
propriilor aptitudini şi cunoştinţe), etc. 501
Există anumite trăsături de bază care trebuie să caracterizeze un mediator. În primul rând, un
bun mediator ştie să asculte, să comunice, putând astfel să îi ajute pe soţi să găsească o rezolvare
favorabilă conflictului. Apoi, mediatorul trebuie să aibă cunoştinţe profesionale referitoare la
problema supusă medierii: drept, psihologie, finanţe, contabilitate, etc. Folosirea mediatorului –
avocat în medierea divorţului este mult mai indicată dat fiind obiectivul celor doi soţi. Avantajele
acestui aspect sunt legate de pregătirea profesională a mediatorului – avocat. Acesta nu trebuie să
cedeze însă, în cursul medierii, defectului profesional de a împinge lucrurile către un final legal
standard, ci trebuie să fie creativ în găsirea soluţiilor pentru viitorul acord. Alte trăsături ale unui
bun mediator sunt: deţinerea unei licenţe profesionale, deţinerea unor tehnici de mediere adecvate şi
a unor standarde profesionale, experienţa în mediere, o reputaţie bună, neutralitatea. 502 Dintre
aptitudinile unui mediator de succes amintim:
Mediatorul – organizator. Mediatorul trebuie să încurajeze părţile în cadrul procesului, să
administreze interacţiunea dintre acestea şi să pregătească sesiunile de mediere, prin stabilirea unor

498
Irvine S. Gersch, Cathy Casale, Chris Luck, SEN conciliation, în Irvine S. Gersch, Adam Gersch (edit.), Resolving
Disagreement in Special Educational Needs. A practical guide to conciliation and mediation, Routledge Falmer,
Londra, New York, 2003, p. 50.
499
Theodore Woodrow Kheel, The Keys to Conflict Resolution : Proven Methods of Settling Disputes Voluntarily, Four
Walls Eight Windows, New York, 1999, p. 50.
500
Gregorio Billikopf Encina, Mediacón Interpersonal. Empoderamiento del Individuo, Edición Internacional,
California, 2005, p. viii.
501
Marian Roberts, Developing the Craft of Mediation. Reflections on Theory and Practice, op. cit., pp. 43-44.
502
Katherine E. Stoner, Divorce Without Court. A Guide to Mediation and Collaborative Divorce, op. cit., pp. 127-131.

135
reguli de bază adecvate.503 De asemenea, mediatorul poate ajuta enorm pe părţi doar prin asigurarea
unei asistenţe administrative în organizarea şi administrarea interacţiunilor dintre acestea (ex.
stabilirea momentului în care se vor întâlni părţile, stabilirea informaţiilor care trebuie împărtăşite,
stabilirea locului de întâlnire, etc.).504
Mediatorul – sursă de informaţie. Părţile trebuie să fie informate (educate) cu privire la
procesul de mediere. Aceasta presupune şi informarea părţilor cu privire la alte alternative ale
acestora, cu privire la felul în care trebuie tratate problemele în mediere, la ce tipuri se soluţii să se
aştepte şi la cum pot fi acestea puse în practică.505
Mediatorul – comunicator. Esenţa medierii este comunicarea. Prin urmare, mediatorul
trebuie să fie un comunicator desăvârşit, să fie capabil să interpreteze comunicarea verbală şi non-
verbală şi să se asigure că fiecare dintre părţi este pe deplin auzită în cadrul procesului de
mediere.506 De asemenea, mediatorul poate control şi structura felul în care se fac declaraţiile şi
fluxul de informaţii, asumându-şi rolul de coreograf. Foarte multe dispute se nasc din cauză că
oamenii nu înţeleg sau nu apreciază corect perspectiva sau punctul de vedere al celorlalţi. Prin
conturarea schimbului de informaţii, mediatorii pot ajuta părţile să se înţeleagă reciproc. În acest
proces, mediatorii pot acţiona ca translatori sau interpreţi.507
Mediatorul – translator. Mediatorul trebuie să reformuleze sau să explice problemele
comunicate de către una dintre părţi atunci când acest lucru este necesar pentru a se asigura că
cealaltă parte a înţeles ce i s-a comunicat. Reformularea este o aptitudine importantă şi deosebit de
utilă în cazurile în care comunicarea constituie o problemă.508
Mediatorul – cel care lămureşte, clarifică. Orice declaraţie importantă făcută în cadrul
medierii ar trebui rezumată de către mediator care ar trebui să verifice faptul că a înţeles ce doreşte
să exprime partea care a făcut declaraţia. Presupunerile pot dăuna, iar procesul de lămurire şi de
verificare a înţelegerii servesc la construirea încrederii şi la stabilirea raportului. Un mediator
eficient este un ascultător activ care rezumă punctele expuse de cel care vorbeşte şi asigură
claritatea absolută a comunicării.509
Mediatorul – ascultător. Poate una dintre cele mai importante aptitudini este aceea de
ascultător, aceasta deoarece multe părţi doresc să aibă ocazia să de exprime. Prin ascultare
intensivă, mediatorii află diverse informaţii despre conflict şi despre interesele părţilor, chestiuni

503
Adam Gersch, Mediation skills and techniques, în Irvine S. Gersch, Adam Gersch (edit.), Resolving Disagreement
in Special Educational Needs. A practical guide to conciliation and mediation, Routledge Falmer, Londra, New York,
2003, p. 173.
504
Kimberlee K. Kovach, Mediation, în op. cit., p. 308.
505
Adam Gersch, Mediation skills and techniques, în op. cit., p. 173.
506
Adam Gersch, Mediation skills and techniques, în op. cit., pp. 173-174.
507
Kimberlee K. Kovach, Mediation, în op. cit., p. 308.
508
Adam Gersch, Mediation skills and techniques, în op. cit., p. 174.
509
Idem.

136
care sunt esenţiale pentru soluţionarea disputei. Mediatorii care se implică de o manieră activă în
ascultare, pot servi drept modele pentru părţi, încurajându-le să se asculte reciproc.510
Mediatorul – consilier. Ascultarea şi empatia sunt aptitudini esenţiale în procesul de
mediere. Părţile trebuie să simtă că sunt privite cu seriozitate. Mediatorii eficienţi folosesc adesea
mijloace de exprimare vizuală precum tabla, pentru a nota principalele puncte pe care părţile au
insistat astfel încât contribuţia acestora să fie pe deplin recunoscută. În medierea facilitativă, trebuie
să existe o preocupare deosebită pentru recunoaşterea preocupărilor părţilor, însă nu trebuie ca
mediatorul să se situeze de o parte sau de alta a taberelor şi nici să emită judecăţi, deoarece acestea
i-ar putea compromite imparţialitatea.511
Mediatorul – investigator. Mediatorul trebuie întotdeauna să caute partea ascunsă a
problemei pentru a înlătura obstacolele din calea acordului. Aceasta poate însemna ca mediatorul să
formuleze întrebări deschise şi să îşi păstreze mereu mintea limpede. Declaraţiile părţilor trebuie să
fie dovedite, iar indiciile temeinice trebuie să fie luate în considerare şi urmate. Un mediator
eficient se consideră provocat de presupuneri şi pune la îndoială utilitatea soluţiilor sugerate. Acesta
va ajuta părţile să exploreze soluţiile propuse de ele pentru a se asigura că toate perspectivele sunt
luate în considerare.512
Mediatorul – confident. Păstrarea confidenţialităţii şi administrarea informaţiilor „sensibile”
constituie cheia unei medieri eficiente. Mediatorul trebuie să fie sigur că se prezintă ca persoană în
care părţile pot să aibă încredere. Prin explicarea confidenţialităţii procesului de mediere şi prin
refuzarea oricărui compromis asupra acestui aspect, dar şi prin verificarea tuturor aspectelor care ar
putea fi descoperite la sfârşitul fiecărei sesiuni private de mediere, mediatorul demonstrează părţilor
devotamentul său faţă de respectarea confidenţialităţii comunicării şi construieşte încrederea în
procesul de mediere.513
Mediatorul – diplomat. Un mediator eficient trebuie să fie capabil să se descurce în situaţii
tensionate şi emoţionante, de o manieră sensibilă şi imparţială şi fără o angajare negativă din partea
sa. Managementul tensiunilor este o parte integrală a procesului. La fel şi aplanarea ostilităţilor şi a
resentimentelor şi redirecţionarea acestora către o gândire constructivă. Un mediator eficient trebuie
să fie capabil să recunoască momentele în care tensiunile sunt utile în cadrul sesiunilor reunite ale
părţilor, dar şi situaţiile în care părţile trebuie separate pentru a putea continua procesul de mediere
în sesiuni separate. Procesul de mediere permite înlăturarea acestor sentimente. Odată ce părţile

510
Kimberlee K. Kovach, Mediation, în op. cit., p. 309.
511
Adam Gersch, Mediation skills and techniques, în op. cit., p. 174.
512
Ibidem, pp. 174-175.
513
Idem.

137
devin conştiente de puterea emoţiilor la momentul întâlnirii dintre ele, se poate trece la încercarea
de a găsi un consens între acestea.514
Mediatorul – manager al procesului de mediere. Mediatorul trebuie să construiască
încrederea părţilor în abilitatea sa de a administra procesul de mediere şi interacţiunea dintre
acestea. Pentru aceasta este foarte important ca mediatorul să fie clar, organizat, hotărât şi
încrezător, să consulte toate părţile şi să facă o agendă clară. Părţile vor pune adesea sub semnul
întrebării deciziile mediatorului, însă după un timp, un mediator eficient va câştiga încrederea
acestora putând să sugereze diverse proceduri pentru avansarea procesului de mediere. Persuasiunea
şi prezentarea abilităţilor sale se face şi tacit, prin calmul de care dă dovadă mediatorul în cadrul
întâlnirilor cu părţile, dar şi prin prezentarea informaţiilor într-o manieră pozitivă. Menţinerea
autorităţii mediatorului trebuie echilibrată cu o abordare flexibilă.515
Mediatorul – geniu creator. Părţile trebuie să vine cu soluţii proprii, însă un mediator
eficient poate să ofere soluţii prin punerea de întrebări creative. Viitoare colaborări ar trebui
exploatate şi abilităţile de rezolvare a problemelor sunt esenţiale pentru a ajuta părţile să ajungă la
un acord. Mediatorul trebuie să evite asumarea prematură a unui angajament din partea celor două
tabere. Acesta trebuie să le ajute la generarea unei atmosfere care să permită găsirea de soluţii.516
Mediatorul – intervenient şi ghid. Atunci când părţile se află în impas, mediatorul poate
asista părţile prin diagnosticarea dificultăţilor şi a obstacolelor în faţa negocierii directe dintre părţi,
ghidând părţile către calea de urmat pentru ieşirea din impas. Mediatorul adesea este nevoit să joace
rolul de profesor de negocieri şi de mediere.517
În domeniul medierii internaţionale, Princen identifică două tipuri ideale diferite de
mediatori, fiecare cu caracteristicile şi avantajele personale: mediatorii principali, care au interese
proprii în disputa naţională sau regională (ex. Jimmy Carter îndisputa dintre Egipt şi Israel de la
Camp David, 1977); şi mediatorii neutri care datorită lipsei de putere se manifestă ca fiind neutri şi
construiesc încrederea părţilor pe empatie, prin intermediul interacţiunii directe.518

5. Avantajele medierii
În diversele domenii în care poate interveni medierea se realizează diferit. Structura,
strategia de bază, tehnicile pot să difere. În domeniul relaţiilor internaţionale, negocierile sunt
extrem de complexe, implicând mulţi participanţi şi multe teme. Mediatorii pot fi state sau coaliţii

514
Ibidem, p. 175.
515
Idem.
516
Ibidem, pp. 175-176.
517
Kimberlee K. Kovach, Mediation, în op. cit., pp. 308-309.
518
T. Princen, Intermediaries in International Conflict, Princeton University Press, Princeton, 1992, p. 27.

138
de state, organizaţii internaţionale, comisii ad-hoc, persoane influente şi respectabile.519 În cadrul
medierii internaţionale, tehnica preferată atât de mediatori, cât şi de părţi este cea a compensării
(care presupune acordarea unor recompense pentru concesiile făcute. 520 Şt. Boncu menţionează un
studiu al patru autori politologi americani care au evaluat rolul medierii în 419 crize internaţionale
survenite între anii 1918-1996. Datele prezentate indică faptul că medierea a determinat încheierea
unor acorduri reciproc avantajoase, reducând tensiunea dintre părţile implicate pe perioade
îndelungate.521
La începutul anilor 70 Neil Vidmar a făcut proba practică a avantajelor medierii prin
compararea unor grupuri de discuţii în care existau mediatori, cu grupuri în a căror interacţiune nu
interveneau mediatori. S-a constatat astfel rolul benefic al mediatorului care a îmbunătăţit
performanţa coordonării activităţii grupurilor de discuţie în care a participat522, iar medierea a avut
un impact semnificativ asupra negocierilor.523 De asemenea, în comparaţie cu alte forme de reglare
a conflictelor, medierea prezintă avantajul rapidităţii şi al costurilor reduse. Părţile la mediere învaţă
să-şi rezolve disputele într-o manieră eficientă şi elegantă, ocolind atât arbitrii, cât şi instanţele de
judecată. La aceste avantaje, D. Posin mai adaugă şi faptul că medierea nu presupune o decizie
publică cu privire la cine are dreptate.524
Medierea oferă un număr de potenţiale avantaje care nu sunt disponibile în metodele
tradiţionale de soluţionare a conflictelor. Procesul de mediere, informal şi flexibil, permit
mediatorului şi participanţilor să abordeze diferit procesul de rezolvare creativă a problemelor.
Datorită faptului că reprezintă o cale rapidă de rezolvare a diferendului, medierea le scuteşte pe
părţi de timp pierdut şi de cheltuieli inutile. Mai mult decât atât, părţile mediate evită, prin
intermediul medierii, consumul emoţional pe care îl presupune angajarea într-un conflict continuu.
Medierea asigură o comunicare diferită între părţi, dar şi un grad ridicat de confidenţialitate a
informaţiilor comunicate, ce nu pot fi asigurate în alte procese de soluţionare a disputelor. În unele
situaţii, soluţia poate fi imposibil de găsit fără ca părţile să înţeleagă nevoile emoţionale ale
adversarului. Medierea permite atât exprimarea şi înţelegerea acestora, cât şi eliberarea de acestea,
putând să creeze condiţiile pentru prezervarea relaţiilor dintre părţi. În multe cazuri, părţile
implicate în conflict au o relaţie continuă, personală sau profesională. În ciuda existenţei
519
W. J. Dixon, Third-party techniques and Social Psychology, 85, 4, 1996, pp. 672-683.
520
Ştefan Boncu, op. cit., p. 180.
521
J. Wilkenfeld, K. Young, V. Asal, D. Quinn, Mediating international crises. Cross-national and experimental
perspectives, Journal of Conflict Resolution, 47, 3, 2003, pp. 279-301; Ştefan Boncu, op. cit., p. 181.
522
N. Vidmar, Effects of representational roles and mediators on negotiation effectiveness, Journal of Personality and
Social Psychology, 17, 1, 1971, pp. 48-59.
523
K. Kressel, D. G. Pruitt, Mediation research, Jossey-Bass, San Francisco, 1989; J. A. Wall, J. B. Stark, R. L.
Standifer, Mediation: A current review and theory development, Journal of Conflict Resolution, 45, 3, 2001, pp. 370-
391; Ştefan Boncu, op. cit., p. 180.
524
D. Q. Posin, Mediating international business disputes, Fordham Journal of Corporate and Financial Law, IX, 2003,
pp. 449-473.

139
conflictului, continuarea relaţiei, într-o formă sau în alta, poate fi dorită de către părţi sau poate fi
inevitabilă pentru acestea. Medierea asigură părţilor posibilitatea de a fi autonome. În cadrul
procesului de mediere, părţile sunt cele care iau deciziile finale, iar nu mediatorul. De asemenea,
medierea dă părţilor posibilitatea să cadă de acord asupra unor soluţii creative525, acestea putând să
îşi întocmească propriul acord.526
Avantajul folosirii acestui mijloc de rezolvare a conflictului este acela că părţile pot fi de
acord să rezolve disputa dintre ele ce o manieră ce nu ar fi posibilă prin intermediul instanţei de
judecată care în principiu, ar trebui să decidă în conformitate cu prevederile legale în materie. De
asemenea, decizia părţilor de a apela la procedura medierii se poate lua oricând din momentul
izbucnirii conflictului şi până înainte ca un judecător să pronunţe o soluţie în cauza dedusă
judecăţii.527 În literatura de specialitate se consideră că unul dintre motivele care stau la baza
înmulţirii solicitărilor de mediere în Marea Britanie îl constituie nemulţumirile faţă de sistemul
judiciar. La baza acestei concluzii stă raportul întocmite de Consiliul Naţional al Consumatorilor în
care se specifică faptul că ¾ din cei care au trăit experienţa unui conflict au simţit că sistemul
judiciar este mult prea încet, complicat şi demodat, fiind benefic doar celor care au cunoştinţe de
specialitate. Întrebaţi despre felul în care ar fi preferat să abordeze conflictul, 8% din aceştia au fost
pentru instanţa de judecată, 20% au optat pentru negociere, iar 53% pentru mediere. 528 Procentul
cazurilor în care este folosită medierea în SUA a crescut şi este în continuă creştere. Congresul
Statelor Unite a adoptat în 1998 Actul pentru Rezolvarea Alternativă a Disputelor (ADR). În baza
acestui Act, instanţele civile de judecată solicită parcurgerea unui proces de rezolvare alternativă a
disputelor, fiecare instanţă având obligaţia de a asigura desfăşurarea acesteia. Tot în SUA s-a
constatat că „divorţul prin colaborare” este un model sofisticat şi interdisciplinar de rezolvare a
disputelor care câştigă din ce în ce mai mult teren.529 Modelul presupune folosirea unui anumit
număr de profesionişti în materia divorţului, a unui specialist pentru copii şi a unui expert
financiar.530
Acland susţine opinia potrivit căreia este important de ştiut când se poate considera folosirea
medierii oportună şi când nu. Folosirea medierii nu este oportună atunci când nici una dintre părţi
nu este dispusă să facă o înţelegere cu cealaltă sau nu este dispusă să accepte o astfel de înţelegere;

525
Kimberlee K. Kovach, Mediation, în Michael L. Moffitt, Robert C. Bordone (edit.), The Handbook of Dispute
Resolution, Jossey-Bass, San Francisco, 2005, p. 305.
526
Roger E. Hartley, Alternative Dispute Resolution in Civil Justice Systems, LFB Scholarly Publishing LLC, New
York, 2002, p. 193.
527
Peter Lance d’Ambrumenil, Mediation and arbitration, Cavendish Publishing Limited, Londra, 1997, pp. 43-44.
528
M. Liebmann, Mediation in context, Jessica Kingsley Publishers, Londra, 2000, p. 12.
529
P. Tesler, Collaborative Law: Achieving Effective Resolution in Divorce Without Litigation, American Bar
Association, Chicago, Illinois, 2001.
530
Hilary Cremin, Peer Mediation, Open University Press, Berkshire, 2007, p. 12.

140
când una dintre părţi ar avea de pierdut de pe urma unei astfel de înţelegeri, când există teamă de
eventuale violenţe sau când disputa necesită o judecată publică. 531 Şi alţi autori au avertizat asupra
folosirii cu prea mult entuziasm a medierii, căci mediatorul trebuie să fie deosebit de talentat şi de
priceput în a echilibra balanţa puterii în cadrul procesului de mediere, dar şi asupra pericolului ca
aceasta să fie folosită a un fel de „justiţie ieftină” în cadrul căreia să fie neglijate drepturile
omului.532 Autorii avertizează de asemenea asupra faptului că medierea ar putea deveni victima
propriului succes, atâta vreme cât cei care o practică sunt încorporaţi în sistemul judiciar. B. Bush şi
Folger se referă la o multitudine de autori care şi-au exprimat îngrijorarea referitor la felul în care
medierea tradiţională poate ameninţa practica eficientă a acesteia. Aceştia localizează nemulţumirea
faţă de mediere în modelele care eşuează să angajeze părţile în rezolvarea conflictului. Cel mai
satisfăcător model de mediere – care are la bază satisfacerea nevoilor şi reducerea inechităţii -,
poate să fie adesea inutil, în măsura în care o problemă odată rezolvată poate da naştere altor
probleme.533

531
A. Acland, Resolving disputes without going to court, Century, Londra, 1995.
532
M. Liebmann, Mediation in context, op. cit.
533
R. A. Bush Baruch, J. P. Folger, The Promise of Mediation: The transformative approach to conflict, Jossey Bass,
San Francisco, 2005, p. 95; Hilary Cremin, op. cit., p. 13.

141
Cap. III. Prezenţa medierii în viaţa social-politică internă

„Avem nevoie de o lume a păcii, dezvoltată din familii, vecinătăţi şi comunităţi mult mai
paşnice. Pentru a asigura şi a cultiva o astfel de pace, trebuie să-i iubim pe ceilalţi, fie ei duşmani
sau prieteni.”
Howard W. Hunter534

Pierre-Paul Renson susţine că medierea este „un mod alternativ de reglementare a


conflictelor”. În funcţie de felul în care aceasta medierea intervine în cadrul soluţionării
conflictelor, autorul distinge trei tipuri de mediere: medierea voluntară, medierea judiciară şi
medierea liberă: medierea voluntară - este aceea în care părţile recurg de comun acord
„independent de orice procedură judiciară sau arbitrală, înainte, în timpul sau după derularea unei
proceduri judiciare” - recursul la medierea voluntară este lăsat la iniţiativa părţilor, fără vreo
intervenţie din partea judecătorului; medierea judiciară - are loc la recomandarea judecătorului în
cadrul unei proceduri judiciare, dar cu acordul părţilor; şi medierea liberă se distinge de medierea
voluntară şi de cea judiciară prin aceea că nu beneficiază de o protecţie legală specială şi nu permite
obţinerea omologării judiciare a acordului încheiat de mediator. Aceasta depinde de iniţiativa şi de
acordul exclusiv al părţilor, fără a fi necesar ca acestea să recurgă la un anumit mediator şi fără a
semna un contract de mediere. 535 J. F. Six este de părere că orice definiţie a medierii trebuie să ţină
seama de existenţa a patru tipuri de mediere, două destinate „naşterii sau renaşterii unei legături”
- „medierea creatoare” şi „medierea înnoitoare” -, celelalte două destinate „abordării conflictului” -
„medierea preventivă” şi „medierea curativă”.536 Pornind de la identificarea acestor patru tipuri de
mediere, Michèle Guillaume-Hofnung clasifică medierea în două forme: medierea în afara oricărui
conflict şi medierea conflictuală (medierea diferenţelor şi medierea diferendelor). În afara oricărui
conflict, medierea poate crea legături inexistente până atunci sau le poate restabili pe cele existente:
prima este creatoare, cea de-a doua este înnoitoare. Prima construieşte ţesutul social, cealaltă umple
lacunele acestuia. În ceea ce priveşte medierea diferenţelor trebuie luat în calcul faptul că
diferenţele sunt baza oricărei construcţii sociale. Legătura socială nu se creează instantaneu, ci prin
intermediul medierii de către un element terţ, obiect sau fiinţă, dar mai ales prin limbaj. La rândul

534
Marshall B. Rosenberg, Speak Peace in a World of Conflict. What You Say Next Will Change Your World, op. cit., p.
9.
535
Pierre-Paul Renson, La Médiation civile et commerciale. Comme éviter les aléas, le coût et la durée d’un procès,
Anthemis, Belgique, 2010, pp. 14-18.
536
Jean- François Six, Le temps des médiateurs, Seuil, Paris, 1990, p. 164.

142
său, medierea diferendelor are loc în domeniul conflictelor pentru prevenirea acestora sau pentru
rezolvarea lor. Această clasificare nu aduce atingere unităţii fundamentale a medierii. 537
În funcţie însă de domeniile în care intervine medierea, se disting următoarele tipuri de
mediere: medierea în relaţiile de muncă, mediere familială, medierea în educaţie, medierea
culturală, medierea penală, medierea comunitară, medierea comercială, medierea divină, medierea
politică.

1. Medierea în viaţa socială internă

1.1. Managementul conflictelor de muncă. Medierea este un proces structurat care este
clar destinat facilitării şi direcţionării celor implicaţi în conflict de la latura negativă a acestuia către
cea constructivă, pozitivă.538 Managementul conflictului la locul de muncă. Există o recunoaştere
crescută a rolului medierii în rezolvarea disputelor ce apar la locul de muncă. Medierea poate
preveni escaladarea diferenţelor de opinie. Un rol important în cadrul conflictelor de muncă în are
etapa pre-medierii sau a întâlnirii separate cu fiecare dintre părţi pentru a le convinge de valoarea
medierii şi pentru a le explica procesul de mediere şi rolul mediatorului. Pentru o mediere de succes
este necesar ca ambele părţi să aleagă liber medierea. În cadrul procesului de mediere se va ţine
cont de faptul că rolul mediatorului nu este acela de a găsi o soluţie la problema părţilor. Şi în acest
caz, se aplică principiul conform căruia părţile deţin controlul asupra soluţiei pe care o vor adopta
pentru a pune capăt diferendului. Mediatorul le va ajuta să se asculte cu atenţie şi să aibă o percepţie
pozitivă asupra conflictului.539
În SUA, medierea este cel mai des proces de rezolvare alternativă a disputelor folosit pentru
rezolvarea conflictelor de muncă. Studiile întreprinse arată că folosirea medierii şi a altor procese
alternative de rezolvare a disputelor pentru soluţionarea disputelor de muncă este în creştere, atât în
sectorul public, cât şi în cel privat. Mai mult decât atât, programele de mediere destinate să
mulţumească atât angajaţii, cât şi angajatorii le dau şansa acestora să se asculte reciproc şi să
schimbe puncte de vedere direct, contribuind la consolidarea percepţiilor asupra corectitudinii
sistemului, dar şi la obţinerea unor rezultate satisfăcătoare pentru ambele tabere.540

537
Michèle Guillaume-Hofnung, La Médiation, „Que sais-je?”, 4e édition, PUF, Paris, (1995) 2007, pp. 68-70.
538
Nora Doherty, Marcelas Guyler, The essential Guide to Workplace Mediation and Conflict Resolution. Rebuilding
Working Relationships, op. cit., p. 9.
539
Shay McConnon, Margaret McConnon, Conflict management in the workplace. How to manage disagreements and
develop trust and understanding, 3rd edition, revised and updated, Howtobooks, Oxford, 2008, p. 129.
540
Tina Nabatchi, Lisa Blomgren Bingham, David H. Good, Organizational justice and workplace mediation: a six-
factor model, în Richard A. Posthuma (edit.), International Journal of Conflict Management. Third party workplace
dispute resolution, Vol. 18, Nr. 2, 2007, pp. 148-174.

143
Conflictele de muncă deduse medierii au cauze diferite. Unele apar în urma concedierii unui
angajat de către angajator. În cele mai multe cazuri se întâmplă ca cel concediat să susţină că a fost
demis în mod nejustificat. În această situaţie, fostul angajat doreşte să facă cunoscut punctul său de
vedere asupra concedierii, sau asupra evenimentelor care au cauzat concedierea. Pe scurt, acesta
doreşte să clarifice toate neînţelegerile care au dus la iscarea situaţiei, dar şi să explice angajatorului
impactul pe care concedierea l-a avut asupra sa. Trebuie luate în considerare atât problemele de
natură legală, cât şi cele de natură personală. Unii angajaţi concediaţi doresc reangajarea lor. Alte
conflicte pot apărea în urma solicitării unui fost angajat de achitare de către angajator a unor
compensaţii băneşti sau de altă natură pentru umilirea cauzată de concedierea nejustificată a
acestuia. Toate compensaţiile pot fi negociate în cadrul procesului de mediere. A doua categorie de
conflicte de muncă ce pot fi deduse medierii este cea a problemelor apărute în urma negocierilor
colective dintre un angajator şi o uniune. O altă categorie de conflicte de muncă ce pot fi deduse
medierii este cea a problemelor ce apar în timpul desfăşurării unui contract individual de muncă. 541
Medierea poate să privească toate nivelurile şi tipurile de relaţii de muncă. De fiecare dată
când este necesară cooperarea, înţelegerea sau explicarea anumitor aspecte sau negocierea acestora,
intervenţia mediatorului poate să fie dorită pentru facilitarea schimbului de idei. De asemenea,
medierea poate să privească şi relaţiile comerciale (diferendele dintre clienţi şi furnizori), relaţiile
colective (sindicate, comitete de direcţie, grupuri de proiecte, etc.), relaţiile la locul de muncă (spre
exemplu, cele dintre un responsabil marketing şi un responsabil de producţie, etc.) sau chiar
conflictele individuale (remuneraţia, concediul, primele, promoţiile, incompatibilităţile, etc.).
Arnaud Stimec prezintă intervenţia medierii în cadrul conflictelor de muncă pornind de la tipologia
mediatorilor, care pot acţiona cu titlu profesional şi formal sau ocazional şi informal. Uneori
mediatorii sunt exteriori întreprinderii, alteori aceştia sunt angajaţi ai acesteia (mediatori interni).
De asemenea, autorul mai are în vedere şi faptul că jocurile pot fi de natură internă (relaţiile dintre
colaboratori) sau de natură externă (relaţiile comerciale). 542
Regulile de bază ale medierii conflictelor de muncă sunt decise de părţi împreună, însă
pentru aceasta este necesar ca ele să fie oneste şi să aibă o atitudine constructivă. Aceste reguli de
bază se pot referi la durata sesiunii, la limbaj, la abţinerea de la învinuiri şi acuzări, la solicitarea de
a nu emite judecăţi, la oferirea informaţiilor necesare desfăşurării medierii, etc. La rândul său,
mediatorul va putea include şi alte reguli de bază precum: 543 regula orientării perspectivelor părţilor

541
Alison Cotter, John Winslade, Gerald Monk, Employment Mediation, în John Winslade, Gerald Monk, Practicing
Narrative Mediation, Loosening the Grip of Conflict, Jossey-Bass, San Francisco, 2008, p. 186.
542
Arnaud Stimec, La Médiation en enterprise. Faciliter le dialogue. Gérer les conflits. Favoriser la cooperation, op.
cit., p. 30.
543
Shay McConnon, Margaret McConnon, Conflict management in the workplace. How to manage disagreements and
develop trust and understanding, 3rd edition, revised and updated, Howtobooks, Oxford, 2008, pp. 129-130.

144
către viitor - în respectarea acestei reguli, părţile vor vorbi despre cum doresc să fie tratate în viitor,
iar nu despre cum au fost tratate în trecut - acest aspect întreţine o concentrare pozitivă a părţilor
asupra rezolvării conflictului, evitând creşterea tensiunilor; dar şi regula ca fiecare dintre părţi să
repete ceea ce spune cealaltă parte înainte de a răspunde în vreun fel la afirmaţiile făcute. Aceasta
asigură acurateţea ascultării şi reduce sentimentele negative.
În cadrul acestui tip de mediere, în literatura de specialitate au fost identificate două
categorii de mediatori: mediatorii externi şi mediatorii interni întreprinderii. Ambii se caracterizează
printr-o intervenţie remunerată. Cadrul medierii este unul formal: intervenţia se numeşte cel mai
adesea „mediere”, fiecare participant este informat asupra cadrului şi a limitelor intervenţiei,
mediatorul luându-şi anumite angajamente de natură deontologică, fiind exclus ca acesta să
îndeplinească şi alte funcţii în timpul intervenţiei. Apartenenţa sau neapartenenţa la organizaţie
(mediatori interni sau externi) are importante repercusiuni asupra naturii situaţiei şi asupra felului în
care aceasta este administrată.544
Mediatorii externi întreprinderii. Unul dintre câmpurile de activitate ale mediatorilor
externi privesc relaţiile comerciale, ceea ce poartă denumirea în literatura de specialitate de
„medierea inter-întreprinderi”. Camerele de comerţ şi industrie, la presiunea cocontractanţilor
anglo-saxoni au pus în mişcare anumite centre pentru arbitraj şi mediere. În acest cadru, medierea
şi-a făcut apariţia de o manieră progresivă. Dinamismul acestor centre variază şi depinde de
eforturile de comunicare a acestei practici, care în Franţa este puţin cunoscută. Astfel, putem lua ca
exemplu Centrul de Mediere şi Arbitraj de la Paris care este lider în această materie. Viabilitatea
economică a acestor centre este încă limitată, cu atât mai mult cu cât tribunalele comerciale şi
curţile de apel direcţionează cu prudenţă justiţiabilii către acestea. În măsura în care se constată că
iniţiativele private în acest sens nu au dat roade, este necesară participarea tribunalelor la
propagarea medierii „inter-întreprinderi”.545 În relaţiile colective de muncă, intervenţia mediatorilor
externi este veche (începutul sec. XX). Aceşti mediatori sunt aleşi cel mai adesea pentru greutatea
lor politică, iar nu pe criterii metodologice. Acest tip de intervenţie este unul utilizat, însă nu poate
fi transpus la întreprinderile care nu sunt eligibile pentru o intervenţie de natură politică. Astfel,
intervenţiile medierii la aceste nivele este cel mai adesea informală. În plus, se impune şi
schimbarea cadrului legislativ astfel încât medierea să devină atractivă. În Franţa, proiectul de lege
pentru modernizarea socială prevedea intervenţia unui mediator pentru orice problemă colectivă. O
reformă a cadrului legislativ al muncii ar putea face din mediere o cale privilegiată a dialogului

544
Arnaud Stimec, La Médiation en entreprise. Faciliter le dialogue. Gérer les conflits. Favoriser la coopération, op.
cit., p. 30.
545
Ibidem, p. 31.

145
social, însă pentru aceasta statul trebuie să cedeze intervenţiile sale partenerilor sociali. 546 Relaţiile
curente de muncă se pretează rareori intervenţiei unei persoane exterioare, căci „rufele se spală în
familie!”.547
Mediatorii interni întreprinderii. Aceştia sunt destul de rari, comparativ cu cei care
acţionează cu titlu informal. Spre deosebire de statele europene, în SUA, mediatorii interni sunt
numeroşi şi lucrează în baza unor convenţii colective. În Franţa, există anumite iniţiative în acest
sens. Primarul din Nantes a numit o persoană ca mediatoare permanentă pentru orice chestiune care
se ridică în urma unor conflicte de muncă. Principalul obiectiv al medierii ar fi acela de a permite
derularea relaţiilor de muncă, mediatorul intern putând acţiona şi pentru prevenirea unor situaţii de
tensiune, permiţând astfel diagnosticarea precoce a problemelor.548
În ceea ce priveşte desfăşurarea sesiunilor de mediere, părţile vor începe prin a expune
fiecare un rezumat al preocupărilor, sentimentelor, nevoilor lor şi al soluţiilor convenabile pentru
ele. Această prezentare este cel mai bine să fie scurtă. În timpul acestor prezentări, părţile nu se vor
întrerupe reciproc. Mediatorul va întreţine aspectul pozitiv al discuţiilor dintre părţi şi se va asigura
că acestea au înţeles reciproc punctele de vedere exprimate. De asemenea, mediatorul va verifica
dacă acordul este acceptat de ambele părţi, iar în caz afirmativ va trece la redactarea în scris a
acestuia, invitând părţile să îl semneze. Dacă părţile nu ajung la un acord reciproc acceptabil,
acestea sunt libere să urmeze alte proceduri pentru rezolvarea conflictului.549
În literatura de specialitate au fost identificate câteva dintre beneficiile medierii la locul de
muncă: reducerea costurilor conflictului, devierea conflictului de la alte proceduri de soluţionare
mult mai costisitoare, refacerea relaţiei de muncă, reluarea comunicării, stimularea unor schimbări
sănătoase şi evitarea stagnării, promovarea demnităţii la locul de muncă, îmbunătăţirea înţelegerii
felului în care conflictele costisitoare pot fi prevenite sau evitate, promovarea rezolvării conflictelor
chiar de către angajaţi.550
1.2. Medierea comercială. Este universal acceptat faptul că procesul de mediere are patru
caracteristici fundamentale şi universale:551 imparţialitatea mediatorului, lipsa puterii mediatorului
de a impune o anumită soluţie, confidenţialitatea relaţiei dintre mediator şi părţi, flexibilitatea
procesuală la dispoziţia mediatorului. Aceste caracteristici sunt aplicabile şi în cazul medierii

546
Arnaud Stimec, La Médiation et l’entreprise, Thèse de Doctorat, Université Paris I, Sorbonne, 2001.
547
Arnaud Stimec, La Médiation en entreprise. Faciliter le dialogue. Gérer les conflits. Favoriser la coopération, op.
cit., p. 32.
548
Ibidem, pp. 32-33.
549
Shay McConnon, Margaret McConnon, Conflict management in the workplace. How to manage disagreements and
develop trust and understanding, op. cit., pp. 130-131.
550
John Crawley, Katherine Graham, Mediation for Managers. Resolving Conflict and Rebuilding Relationships at
Work, Nicholas Brealey Publishing, Londra, 2002, pp. 5-6.
551
J.P. McCrory, Environmental mediation – another piece for the puzzle, Vermont Law Review, nr. 6/1, 1981, p. 56.

146
comerciale. Pentru a surprinde însă şi alte trăsături specifice acestui tip de mediere ne vom referi în
continuare la cele cinci stadii caracteristice medierii comerciale. Mediatorul trebuie să se asigure că
dedică suficient timp fiecăreia dintre cele cinci etape ale medierii. În timpul fazei pregătitoare are
loc explicarea procesului de mediere, angajarea părţilor şi convingerea părţilor reticente faţă de
mediere să se implice în acest proces. În cadrul acestei faze se semnează contractul de mediere de
către toate părţile implicate. Tot acum are loc schimbul de acte, stabilirea regulilor de bază, inclusiv
cele referitoare la confidenţialitate, autoritatea părţilor de a decide, oamenii aşteptaţi să participe la
mediere, programul întâlnirilor, selecţia mediatorului, stabilirea onorariilor şi a altor taxe ce trebuie
plătite.552
Faza deschiderii procesului de mediere reprezintă de fapt începutul medierii comerciale.
Părţile se întâlnesc pe teren neutru, de obicei într-o cameră mare de întâlnire, cu mai multe încăperi
separate (una pentru fiecare dintre părţi) pentru a permite crearea unui mediu sigur şi privat pentru
fiecare parte. Aceasta pentru a creşte încrederea părţilor în procesul de mediere. Se obişnuieşte
folosirea unei mese rotunde sau ovale de conferinţă, la care părţile se vor aşeza de o parte şi de alta,
iar mediatorul va sta la unul dintre capete mesei. Mediatorul va face introducerile, iar apoi acesta va
face cunoscute regulile de bază ale procesului de mediere: confidenţialitatea, natura voluntară şi
facultativă a medierii, verificarea capacităţii de exerciţiu a părţilor şi a calităţii lor spre a se constata
dacă există autoritatea de a solicita şi de a încheia o înţelegere. În timpul acestei faze, mediatorul
invită fiecare dintre părţi să facă o prezentare de deschidere, încurajându-le să se asculte reciproc,
fără întreruperi. Ulterior, mediatorul va face sumarul punctelor prezentate de fiecare parte, folosind
şi un suport vizual dacă este posibil. Mediatorul va întreba părţile cu privire la existenţa oricărei
încercări anterioare de rezolvare a conflictului, urmând ca în cazul în care acestea au existat, să
treacă în revistă toate ofertele făcute anterior. Faza de explorare implică pregătirea terenului pentru
negocieri. După întâlnirea cu toate părţile, mediatorul le va cere să se retragă în camere separate
pentru explorarea terenului de negocieri cu fiecare dintre acestea. Mediatorul va folosi acest prilej
pentru a clarifica nevoile, problemele şi interesele cheie ale părţilor, căutând să descopere toate
necunoscutele din agenda sa. Vor fi identificate şi strategiile ce urmează a fi folosite pentru
negocieri. Mediatorul va pune multe „întrebări deschise” şi va evita presupunerile. Această fază
priveşte în egală măsură reconstruirea relaţiilor şi a încrederii dintre mediator şi fiecare dintre părţi,
dar şi dintre părţi. Pe parcursul acestei faze, mediatorul poate pendula între părţi sau poate alege,
dacă consideră că este potrivit, să reunească părţile. Experienţa a demonstrat că este vital a vedea ce

552
Adam Gersch, Mediation skills and techniques, în Irvine S. Gersch, Adam Gersch (edit.), Resolving Disagreement
in Special Educational Needs. A practical guide to conciliation and mediation, Routledge Falmer, Londra, New York,
2003, pp. 162-163.

147
se ascunde în spatele neînţelegerii pentru a înţelege percepţiile diferite ale părţilor şi pentru a găsi
soluţii acceptabile pentru toată lumea.553
Faza de negociere începe printr-un amestec de negocieri indirecte, în cadrul cărora
mediatorul face „naveta diplomatică” între părţi, iar apoi continuă cu negocierile directe dintre părţi
reunite în cadrul unei sesiuni comune. În cadrul negocierilor directe rolul mediatorului este deosebit
de important, căci acesta trebuie să găsească mijloacele de ieşire din impas sau de evitare a acestuia,
facilitând continuarea negocierilor. Mediatorul lucrează cu părţile de o manieră creativă, pentru a le
ajuta să descopere posibile puncte comune pentru rezolvarea conflictului. În fine, faza de încheiere
a medierii este cea în care mediatorul explorează toate variantele de acord propuse de părţi pentru a
vedea dacă există potenţiale probleme sau lacune care ulterior ar putea duce la izbucnirea unui nou
conflict. Mediatorul poate redacta acordul varianta de acord, în scris, şi îl va citi în faţa părţilor în
sesiune reunită. Dacă părţile nu doresc să şi-l însuşească, mediatorul poate face rezumatul
progresului făcut de acestea şi poate discuta posibile alternative. Se obişnuieşte ca mediatorul să le
mulţumească participanţilor pentru eforturile depuse şi să le dea spre completare formulare de
evaluare a procesului de mediere. În caz de eşec al medierii, ar putea fi necesar păstrarea contactului
cu părţile pentru o anumită perioadă de timp, pentru a vedea dacă acestea nu doresc să revină asupra
refuzului de încheiere a acordului mediat. Dacă însă părţile îşi însuşesc acordul astfel mediat, atunci
ele vor trece la semnarea acestuia. Contactul post-mediere se poate păstra şi în acest caz, pentru a
vedea dacă acordul mediat şi-a produs efectele.554
1.3. Medierea în viaţa de familie. Medierea în viaţa de familie a apărut în urmă cu mai
puţin de 30 de ani, fiind precedată de o serie de experimente care nu i-au favorizat afirmarea.
Medierea în viaţa de familie a devenit o metodologie sau mai bine zis o abordare de tip organic
începând cu anii 70 în SUA şi în Canada. Începând cu anii 80, medierea în acest domeniu îşi
lărgeşte câmpul de acţiune, iniţial stabilit la rezolvarea problemelor emoţionale şi de relaţionare
dintre soţi, la toţi membrii familiei. Primele experienţe ale medierii în viaţa de familie datează din
anul 1978, la Bristol, în Marea Britanie; la Londra unde îşi stabileşte sediul Asociaţia Naţională a
Serviciilor de Conciliere şi Mediere Familială (1981); în Franţa, unde este preluat modelul canadian
al deschiderii unor centre de mediere familială. În 1992, Franţa promovează Carta europeană a
formării mediatorilor familiali în situaţii de divorţ şi separare, care este fructul unei munci de un an
şi al colaborării organelor statale, constituind o etapă fundamentală a medierii familiale în Europa,
care a ridicat o serie de indicaţii generice pentru salvgardarea profesionalismului mediatorilor.
Această etapă a culminat în 1995 prin aprobarea de către Parlamentul francez a unei legi de
instituţionalizare a medierii familiale. În Italia, primele experienţe ale medierii familiale sunt relativ
553
Ibidem, p. 163.
554
Ibidem, pp. 163-164.

148
recente. Astfel, la sfârşitul anilor 80, la Milano se constituie asociaţia GeA (Genitori Ancora), în
vreme ce la Roma se încheie un acord între Oficiul Tutelar al Pretorilor şi Centrul de Studii de
Psihologie Juridică din cadrul Universităţii „Sapienza”. Prima abordare la nivel naţional a medierii
în Italia datează din 1993, odată cu încheierea convenţiei „Medierea familială în separare şi divorţ”.
În 1995 are loc constituirea a două asociaţii, cu orientări diferite, însă cu programe a căror finalitate
era similară: SIMEF (Societatea Italiană de Mediere Familială) şi AIMF (Asociaţia Internaţională a
Mediatorilor Sistemici). Ambele asociaţii promovau şi organizau cursuri de formare, seminarii
asupra culturii medierii familiale, indicând scopurile, finalitatea şi principiile acesteia.555
Medierea familială este o nouă arie profesională, cu caracter inovator, care are ca sector de
aplicare ideal sistemul familial. Medierea familială nu doreşte rezolvarea tuturor problemelor iscate
în conflictele familiale, ci îşi propune să favorizeze redeschiderea proceselor de comunicare şi
relaţionare a subiecţilor, mai ales în cazuri de separaţie sau de divorţ. Medierea familială reprezintă
un proces distinct de cel judiciar, nefiind o psihoterapie. Aceasta reprezintă o cale voluntară de
gestionare a conflictului care apare într-o familie, cu condiţia ca subiecţii să fie interesaţi de
identificarea soluţiilor reciproc acceptabile.556 Una dintre definiţiile date de literatura de
specialitate, califică medierea familială ca fiind „ca o intervenţie, în cadrul unei dispute dintre două
părţi, a unei terţe persoane imparţială, neutră şi deschisă la concesii, care nu este învestită cu
autoritate decizională, însă care le ajută să ajungă la o soluţie care să rezulte din satisfacerea
reciprocă şi subiectivă a pretenţiilor şi care să fie comună obiectivului de atins”.557 Pentru Michèle
Guillaume-Hofnung „medierea familială este un proces de construire sau de reconstruire a locului
familial, axat pe autonomia şi responsabilitatea persoanelor interesate de situaţia de ruptură sau de
separare, în care un terţ imparţial, independent, calificat şi fără putere de decizie: mediatorul
familial, favorizează prin intermediul unor întâlniri confidenţiale, comunicarea dintre acestea,
gestionarea conflictului în domeniul familial, înţeles în întreaga sa diversitate şi evoluţie”.558
În Italia, medierea familială se caracterizează prin interesul crescut manifestat faţă de toate
componentele familiei şi prin tendinţa manifestă de a se ocupa de toate relaţiile interpersonale.
Asociaţia pentru Promovarea Medierii Familiale a definit medierea familială ca fiind „un proces de
rezolvare a conflictelor familiale: cuplul solicită sau acceptă intervenţia confidenţială a unei terţe
persoane, neutră şi calificată, denumită mediator familial”. Mai departe, aceasta defineşte rolul
mediatorului familial, ca fiind acela „de a ajuta membrii cuplului să identifice bazele unui durabil,
ţinând cont de fiecare componentă a familiei, dar mai ales de copii, în spiritul responsabilităţii

555
Antonio Tiberio, Alberto Cericola, Vi Dichiaro Separati. Separazione, divorzio e mediazione, FrancoAngeli, Milano,
1999, pp. 88-90.
556
Ibidem, p. 91.
557
G. Gulotta, G. Santi, Dal conflitto al consenso, Giuffrè, Milano, 1988, p. 36.
558
Michèle Guillaume-Hofnung, op. cit., p. 22.

149
reciproce şi a rolului parental”.559 Documentul de fondare a societăţi italiene de mediere familială
(SIMEF) şi Codul deontologic, definesc medierea familială ca fiind „un parcurs necesar pentru
reorganizarea relaţiilor familiale în vederea sau ca urmare a separării soţilor sau a divorţului
acestora: într-un context structurat mediatorul familial, ca terţ neutru şi cu o pregătire specifică, la
solicitarea părţilor, cu garanţia respectării secretului profesional, asistă părţile la elaborarea unui
program de separare satisfăcător, pentru părţi şi pentru copii acestora”.560
Rolul medierii în procesul de divorţ. Mulţi autori au recunoscut faptul că divorţul este un
fenomen social complex, dar şi o experienţă personală complexă. Bohannan consideră că există
şase stadii ale divorţului: divorţul emoţional – caracterizat de sentimente de furie, de pierderea
încrederii, etc.; divorţul legal – care dă naştere unei reorganizări pe plan financiar; divorţul „co-
parental” – care implică rezolvarea problemelor legate de tutela copiilor; divorţul comunitar – care
se referă la impactul divorţului asupra vieţii sociale a părţilor; şi divorţul „psihic” – care se referă la
mijloacele prin care are lor recuperarea autonomiei individuale. 561 Alţi autori sunt însă de părere că
există patru stadii ale divorţului. 562
 Divorţul emoţional - care începe prin luarea deciziei de separare şi se termină când
ambii soţi acceptă faptul că relaţia dintre ei s-a terminat. Pentru o mediere de succes este necesară
conştientizarea de către soţi a punctului în care aceştia se află. Un divorţ emoţional scăpat de sub
control poate interfera cu progresul lin al celorlalte trei tipuri de divorţ, putând să împiedice
succesul medierii. Cuplurile care termină o relaţie în afara căsătoriei trec şi ele prin acest tip de
divorţ.
 Divorţul social care presupune reajustarea relaţiei cu ceilalţi oameni. În locul
conectării cu familia şi prietenii – ca părţi ale cupluri, soţii încep să interacţioneze ca persoane
singure, fără obligaţii. În ceea ce îi priveşte, familia şi prietenii comuni trebuie să se obişnuiască cu
noul lor statut. Aceştia se pot implica în procesul de divorţ prin trecerea într-una sau în alta dintre
tabere. Câteodată acest aspect ajută, câteodată nu. Oricum, implicarea acestora poate avea un
anumit impact asupra procesului de divorţ şi asupra succesului sau insuccesului medierii. Şi
cuplurile care termină o relaţie în afara căsătoriei trec prin divorţul social.
 Divorţul financiar presupune divizarea proprietăţilor şi a datoriilor acumulate în
timpul relaţiei. Este vorba de ceea ce numim partajul bunurilor comune. Ideal este ca ambele
părţi să găsească o modalitate de împărţire a bunurilor care să fie convenabilă pentru ambele, şi care

559
Antonio Tiberio, Alberto Cericola, Vi Dichiaro Separati. Separazione, divorzio e mediazione, op. cit., p. 92.
560
Art. 1 – Documenti della fondazione della società italiana di mediazione familiare (SIMEF) e codice deontologico,
în Antonio Tiberio, Alberto Cericola, Politiche e servizi sociali. Vi Dichiaro Separati. Separazione, divorzio e
mediazione, FrancoAngeli, Milano, 1999, p. 161.
561
P. Bohannan (edit.), Divorce and After, Doubleday, New York, 1971, p. 33.
562
Katherine E. Stoner, Divorce Without Court. A Guide to Mediation and Collaborative Divorce, op. cit., pp. 13-14.

150
să nu presupună costuri exagerate. Însă acest aspect necesită cooperare. Dacă soţii nu cooperează
procesul de partajare a bunurilor comune este mult îngreunat. Datorită faptului că medierea se
desfăşoară în stadii ce permit părţilor să analizeze fiecare problemă în parte, aceasta asigură
formatul necesar pentru separarea divorţului financiar de celelalte tipuri de divorţuri, astfel încât
soţii se pot concentra pe găsirea unor soluţii financiare convenabile. Cuplurile necăsătorite pot, la
rândul lor, să treacă printr-un divorţ financiar, în funcţie de modalitatea de dobândire a bunurilor
sau a datoriilor, indiferent dacă aceştia se află într-o relaţie legalizată de unele state sau nu.
 Divorţul legal poate fi cea mai simplă dintre cele patru forme de divorţ amintite. În
funcţie de legislaţia statelor în care se află părţile, pot exista diverse formalităţi pe care părţile
trebuie să le îndeplinească în vederea pronunţării unei sentinţe judecătoreşti în acest sens. Atâta
vreme cât procedurile prevăzute de legile statului în care locuiesc părţile sunt urmate, şi dacă părţile
nu le contestă în faţa instanţei de divorţ, divorţul nu este complicat şi nici costisitor. Dacă însă soţii
se împotmolesc într-un conflict de natură emoţională, socială ori financiară, divorţul se poate
transforma într-o adevărată bătălie lungă, costisitoare şi dureroasă.
Medierea familială parcurge cinci stadii. Acestea se succed în timp, deşi de multe ori este
posibilă reîntoarcerea la un stadiu parcurs anterior înaintea ajungerii la un acord asupra tuturor
problemelor supuse medierii. Marea majoritate a medierilor de divorţ se desfăşoară pe parcursul
mai multor sesiuni, în cadrul cărora se parcurg aceste stadii. Aceasta datorită diversităţii
problemelor supuse medierii: partajul bunurilor comune, plata alocaţiei, plata pensiei alimentare,
plata pensiei de întreţinere, acordul asupra custodie şi întreţinerii copiilor, etc. În opinia exprimată
de K. E. Stoner, cele cinci stadii de mediere sunt: introducerea, strângerea informaţiilor, încadrarea,
negocierea şi încheierea acordului.563 Considerăm însă ca aceste stadii de mediere se încadrează, cu
mici modificări modelului prezentat de David Richbell, căruia ne raliem pentru considerentele
expuse în capitolul II. Din aceste motive, cele cinci stadii parcurse şi de medierea familială sunt
următoarele: pregătirea, deschiderea – care include stadiul introducerii; explorarea – care include
strângerea informaţiilor şi încadrarea; negocierea şi închiderea – care include încheierea acordului.
Pentru a exista o imagine clară a ceea ce presupune fiecare dintre stadiile identificate de Katherine
E. Stoner, dar şi pentru a lămuri încadrarea făcută acestora, considerăm că se imune o scurtă
prezentare a acestora:
 Introducerea. În acest stadiu mediatorul lucrează cu părţile pentru punerea bazelor
de desfăşurare a medierii. Mediatorul primeşte informaţiile de bază despre situaţia în care se găsesc
părţile şi le explică acestora modalitatea de desfăşurare a procedurii medierii. În funcţie de nivelul
comunicării dintre părţi şi de dificultatea situaţiei, mediatorul sugerează diverse abordări pentru

563
Katherine E. Stoner, Divorce Without Court. A Guide to Mediation and Collaborative Divorce, op. cit., p. 35.

151
optimizarea şanselor de a ajunge la un acord. Mediatorul explică părţilor procesul medierii,
discutând cu acestea regulile de bază ale medierii. Mediatorul observă cum interacţionează şi
comunică părţile, încurajând comunicarea constructivă. În baza informaţiilor primite de la părţi,
mediatorul va dezvolta o agendă pentru restul procesului de mediere. În timpul acestui stadiu,
părţile pot discuta cu mediatorul despre aplicabilitatea prevederilor legale în cazul dedus medierii.
În ceea ce priveşte viitorul acord, mediatorul nu trebuie să se gândească la promovarea unei soluţii
care ar putea fi luată şi de instanţa de judecată, căci aceasta ar putea să nemulţumească părţile.
Frumuseţea medierii este aceea că poate fi găsită o soluţie proprie părţilor, fără însă a deroga de la
prevederile imperative ale legii. Tot în acest stadiu părţile îşi pot forma o idee despre posibilitatea
de a negocia acordul fără prezenţa unui avocat pentru fiecare dintre ele. Acum are loc şi semnarea
contractului de mediere în care trebuie să se prevadă regulile esenţiale ale medierii. Semnarea
acestui contract asigură confidenţialitatea informaţiilor şi previne eventualele neînţelegeri asupra
medierii şi a rolului mediatorului.564
 Strângerea informaţiilor este un stadiu necesar pentru o mediere de succes, căci
atât părţile, cât şi mediatorul trebuie să fie complet informaţi asupra situaţiei deduse medierii. Acest
stadiu poate interveni atât în timpul primei sesiuni de mediere, cât şi ulterior. Odată ce mediatorul
se familiarizează cu situaţia şi regulile de bază ale medierii sunt clare tuturor, mediatorul va
parcurge fiecare detaliu asigurându-se că există toate informaţiile necesare încheierii acordului. Se
poate întâmpla ca soţii să fie în dezacord cu referire la ceva ce s-a petrecut în trecut. Cu excepţia
situaţiei când trebuie decisă veridicitatea unui eveniment trecut pentru rezolvarea unei probleme
prezente, mediatorul poate încuraja părţile acordul asupra dezacordului privind evenimentul din
trecut , şi să se concentreze pe faptele şi informaţiile curente. Dacă informaţiile necesare părţilor şi
mediatorului nu sunt disponibile sau părţile nu se pun de acord asupra lor, mediatorul va încerca să
le obţină sau să afle corectitudinea acestora. În acest stadiu, mediatorul ar putea începe prin
discutarea regulilor legale generale aplicabile speţei. Acest aspect va ajuta la găsirea celei mai bune
modalităţi de abordare a cazului. Discuţiile referitoare la aspectele legale se pot discuta si pe
parcursul procesului mediere. Tot în acest stadiu, mediatorul poate cere punerea la dispoziţia sa a
documentelor financiare sau de altă natură necesare procesului medierii.565 În cadrul acestei etape se
pot întocmi următoarele evidenţe (Tabele 7-11): lista documentelor ce trebuie prezentate
mediatorului, lista bunurilor comune, lista datoriilor acumulate, lista veniturilor şi cheltuielilor
lunare ale soţilor, etc.

564
Ibidem, pp. 36-37.
565
Ibidem, pp. 40-42.

152
Tabel 7 – conţine lista documentelor ce trebuie prezentate mediatorului: 566
Documente ce trebuie prezentate mediatorului Locaţie
Documente imobiliare (acte, contracte de cumpărare, ipoteci, etc.)
Declaraţii fiscale (ale soţilor împreună sau separat) pe ultimii 3-5 ani
Titluri, înregistrări şi certificate de asigurare pentru vehicule, autovehicule, etc.
Declaraţii bancare, cecuri anulate, cecuri înregistrate şi carnete de economii pentru ultimii 1-2 ani
Poliţe de asigurări de viaţă
Documente privind eventuale investiţii (declaraţii pentru conturile de brokeraj, fonduri comune, etc.)
Documente privind eventuale planuri de pensionare (cele mai recente declaraţii)
Bilete la ordin sau alte documente privind eventuale împrumuturi ale soţilor sau ale acestora către alte
persoane
Certificate de parteneriat, declaraţii de avere, certificate de afaceri, etc.
Testamente, etc.

Tabele 8 – lista bunurilor comune:567


Categoria bunurilor Descrierea bunurilor Anexe
Bunuri imobiliare Adresa, date de identificare în regim Copii ale actelor de dobândire a
de Carte Funciară acestora
Bunuri mobile Locaţia acestora
Bunuri de artă, antichităţi Locaţia acestora
Colecţii de monede, timbre, etc. Locaţia acestora
Autovehicule Modelul, anul de fabricaţie şi datele Copia talonului de înregistrare
de identificare ale acestora
Rulote, bărci, etc. Modelul, mărimea, anul de fabricaţie
şi date de identificare ale acestora
Economii bancare, cec-uri şi conturi Numele, categoria, tipul contului, Copii ale ultimelor declaraţii
de depozit numele deţinătorului contului
Alţi bani Locaţia acestora
Restituiri fiscale Anul restituirii şi statul în care s-a
făcut restituirea
Asigurări de viaţă Numele asiguratului, Compania de
asigurare, valoarea asigurării
Acţiuni deţinute şi alte fonduri Numele investiţiei şi numărul de cont Copie după cel mai recent certificat
comune de acţionar
Planuri de pensionare, pensii Numele deţinătorului şi tipul de plan Copie după ultima declaraţie
Datorii faţă de soţi Numele debitorului şi scopul Copie a contractului de împrumut
împrumutului
Parteneriate şi alte afaceri Numele afacerii, forma
parteneriatului, procentul deţinut
Altele

Categoria de Descrierea Data Bunuri comune Valoarea Ipoteci şi


bunuri bunurilor achiziţionării sau bunuri curentă valoarea
proprii estimată acestora

566
Tabel adaptat după Katherine E. Stoner, Divorce Without Court. A Guide to Mediation and Collaborative Divorce,
op. cit., p. 197.
567
Ibidem, pp. 200-202.

153
VALORI
Cine primeşte valorile în Bunuri mobile, unelte şi Artă, Antichităţi şi
urma acordului echipamente Colecţii

SUBTO AL
TOTAL

Tabel 9 – lista datoriilor acumulate:568


Categoria debitului Descrierea debitului Anexe
Taxe datorate Anul
Datorii garantate (credite ipotecare, Numărul de cont şi descrierea Copii după ultimele declaraţii
împrumuturi de achiziţionare bunuri bunului cu care s-a garantat
mobile)
Datorii negarantate (către prieteni, Numele creditorului şi motivul luării Copie după contractul de împrumut
familie, etc.) creditului
Datorii pe cardul de credit Numărul contului Copii după ultimele declaraţii
Credite pentru studenţi Numărul contului Copii după ultimele declaraţii
Pensii de întreţinere Numele copilului/copiilor aflaţi în
întreţinere
Facturi restante (nu cele curente) Copii facturi restante
Alte datorii

Categoria Creditorul Descrierea Data achitării Soldul datorat Soldul curent


debitului creditului la momentul datorat
separării
Datorii garantate Către Bancă Ipotecă, etc. 2008 101.500 euro 101.050 euro

Tabel 10 – venituri proprii ale soţilor:569


Lista veniturilor proprii ale soţului (soţiei) în anul calendaristic precedent. Sursa veniturilor proprii.
Salariu anual net 6000 euro/an
Salariu lunar net 500 euro/lună
Alte venituri anuale nete (sursa acestora) -
Alte venituri lunare nete (sursa acestora) -
Total venituri lunare nete 500 euro/lună

Tabele 11 – cheltuieli lunare ale soţilor:570


Numele tuturor persoanelor aflate în întreţinere:
Cheltuieli Anuale Lunare Cheltuieli Anuale Lunare
Ipotecare Asigurări de viaţă, etc.
Impozite pe proprietate Educaţionale
Asigurarea proprietăţii Divertisment
Întreţinerea proprietăţii Asigurare autovehicul
Menajul proprietăţii Benzină/motorină
Apă Reparaţii auto
Provizii alimentare Parcare
Mâncatul în oraş Rate auto

568
Ibidem, pp. 204-205.
569
Ibidem, p. 207.
570
Ibidem, pp. 209-210.

154
Utilităţi Cadouri/Donaţii
Telefon Abonamente
Curăţarea lenjeriei Vacanţe
Îmbrăcăminte Igienă personală
Asigurare de sănătate Animale de companie
Cheltuieli medicale nerambursate Contabil
Stomatolog Altele
Psihoterapie TOTAL CHELTUIELI LUNARE
Reţete medicale necompensate
Persoanele care contribuie la plata acestor cheltuieli lunare:
Suma cu care aceste persoane contribuie lunar:

Cheltuieli speciale pentru copii


Numele copiilor aflaţi în întreţinerea soţului (soţiei):
Cheltuieli Anuale Lunare Cheltuieli Anuale Lunare
Asigurare de sănătate Taxe de şcolarizare
Cheltuieli medicale nerambursabile Pacheţele la şcoală
Stomatolog Activităţi/meditaţii
Îmbrăcăminte Alte cheltuieli speciale
Îngrijire zilnică TOTAL CHELTUIELI LUNARE
Persoane care contribuie la plata acestor cheltuieli speciale lunare:
Suma cu care aceste persoane contribuie lunar:

 Încadrarea este un stadiu al medierii care presupune ajutarea părţilor de către


mediator să motiveze solicitările făcute pentru acordul final. Este evident că motivele – „nevoile şi
interesele” - care stau la baza solicitărilor proprii ale părţilor sunt de natură individuală, şi se referă
la priorităţile, obiectivele şi valorile acestora. Identificarea acestor nevoi şi interese ajută la
conturarea obiectivului medierii: găsirea unei soluţii care să corespundă celor mai importante nevoi
şi interese ale fiecăreia dintre părţi. În multe divorţuri, problemele trebuie examinate în lumina
intereselor fiecăruia dintre soţi. Dintre aceste probleme amintim: partajul bunurilor comune,
încredinţarea copiilor minori, acordarea pensiei de întreţinere, etc. Desigur că nu este întotdeauna
posibilă negocierea unui acord care să satisfacă pe deplin ambele părţi. Aceasta înseamnă că asupra
anumitor interese părţile trebuie să facă compromisuri. Un acord acceptabil pentru ambele părţi ar fi
unul în care deşi s-au făcut compromisuri, nevoile şi interesele cele mai importante au fost
satisfăcute pentru fiecare dintre soţi. 571
 Negocierea unui acord acceptabil pentru ambii soţi poate avea loc după încheierea
stadiului încadrării. Acest stadiu începe de obicei prin exploatarea opţiunilor posibile. Cu ajutorul
mediatorului, soţii discută şi evaluează opţiunile, până când ajung la un acord asupra celei mai bune
soluţii pentru fiecare dintre ei. Realizarea combinaţiei finale de opţiuni presupune compromis şi
concesii din partea ambelor părţi. În acest stadiu, mediatorul va scoate în evidenţă aspectul pozitiv
al negocierii, anume acela de rezolvare a problemei. Pentru ca problema să fie rezolvată, este
necesară identificarea acordurilor care se adresează celor mai importante nevoi şi interese ale

571
Katherine E. Stoner, Divorce Without Court. A Guide to Mediation and Collaborative Divorce, op. cit., pp. 45-46.

155
fiecăruia dintre soţi. Pentru începerea stadiului negocierii, părţile decid, cu ajutorul mediatorului,
asupra cărei probleme sau combinaţii de opţiuni să insiste. Se poate întâmpla ca o singură problemă
să fie cheia întregului caz şi totul depinde de rezolvarea acesteia. În acest caz, negocierea va începe
cu această problemă. Însă, dacă comunicarea dintre soţi este dificilă, atunci mediatorul poate începe
acest stadiu prin încurajarea discutării unor probleme mai puţin esenţiale. Odată aleasă problema
sau pachetul de probleme pentru începerea negocierii, mediatorul va ajuta părţile să creeze o listă a
diverselor opţiuni de acord la care părţile se pot gândi. Procedeu se numeşte „brainstorming” sau
„furtuna de idei”.572
 Încheierea acordului este stadiul în care acordul dintre părţi se redactează în scris,
fiind înmânat ambelor părţi pentru ultima verificare. Dacă problemele ridicate de speţă sunt unele
simple, mediatorul poate să redacteze un memoriu în care să sublinieze înţelegerea la care au ajuns
părţile. Abia după semnarea acestuia ia sfârşit procesul de mediere. Memoriul poate să conţină un
sumar al punctelor esenţiale ale acordului şi poate fi folosit ca bază pentru încheierea unui acord
formal care va fi înaintat judecătoriei ca parte necontestată a procesului de divorţ.573 Înainte de
încheierea acordului final, soţii pot să negocieze diverse acorduri temporare sau intermediare.
Aceste acorduri acoperă aranjamentele pe o perioadă scurtă de timp, de la problema separării
iniţiale, cine se va muta din locuinţa comună, ale cărui facturi vor fi achitate, programarea timpului
petrecut cu copii, stabilirea amiabilă a pensiei de întreţinere. Aceste acorduri pot fi renegociate pe
tot parcursul medierii. De asemenea, se pot încheia şi acordurile parţiale. Sunt acele acorduri care
clarifică o singură problemă, iar nu întreaga speţă. Un astfel de acord poate fi încheiat cu privire la
vinderea unui imobil care face parte din comunitatea de bunuri.574
Comunicarea în medierea divorţului. Comunicarea clară a emoţiilor în timpul medierii se
produce în două etape. Prima etapă este aceea a observării sentimentelor. A doua este aceea a găsirii
cuvintelor potrivite pentru a descrie cu acurateţe emoţiile identificate. Katherine E. Stoner identifică
patru categorii de emoţii: fericirea, tristeţea, frica şi furia. În cadrul acestor categorii emoţiile pot
avea intensităţi diferite. Autoarea alcătuieşte un tabel al cuvintelor din fiecare categorie, ce exprimă
emoţiile în diverse intensităţi. De asemenea, aceasta ataşează tabelului şi o serie de cuvinte
„umbrelă” care acoperă mai multe categorii de emoţii, şi o arie extinsă de intensitate (Tabele 12-
13).575

572
Ibidem, p. 48.
573
Ibidem, p. 52.
574
Ibidem, p. 317.
575
Ibidem, p. 245.

156
Tabel 12 – Cuvinte care exprimă emoţii în diverse stadii de intensitate 576
Fericire Tristeţe Frică Furie
Mulţumire Nostalgie Preocupare Iritare
Satisfacţie Deprimare Nesiguranţă Enervare
Încântare Descurajare Anxietate Ofensare
Agreat Durere Îngrijorare Revoltare
Entuziasm Nefericire Suspiciune Dezgustare
Veselie Regret Teamă Supărare
Excitare Inconsolabil Alarmare Şocare
Bucurie Privat Panică Scandalizat
Extaziere Îndurerat Terifiant Înfuriere
Copleşire Mizerabil Isterie Nervozitate
Cuvinte umbrelă: Incomodare, Nelinişte, Agitare, Deranjare, Supărare, Mişcare, Emoţionare, Înduioşare.

Tabel 13 – trucuri pentru o bună comunicare: 577


Trucuri pentru o bună comunicare
Trucuri pentru vorbitori Trucuri pentru ascultători
1. Trebuie să se ştie dacă se doreşte comunicarea unor 1. Ascultătorul trebuie să-i acorde vorbitorului atenţie
fapte, a unei probleme, sau ambele. În acest caz intenţia deplină.
trebuie exprimată clar.
2. Vorbitorul trebuie să fie clar şi concis. 2. A se folosi feedback-ul pentru a verifica dacă
informaţia primită este înţeleasă bine: („Vrei să spui că
…?, „Adică…”).
Trucuri pentru comunicarea problemelor
Trucuri pentru vorbitori Trucuri pentru ascultători
1. Dacă se comunică o problemă, cel care o comunică 1. Trebuie să îşi amintească faptul că a asculta nu
trebuie să îşi amintească faptul că este problema sa înseamnă a fi de acord.
proprie: („Am o problemă…”, „Aş vrea să discutăm
despre…”).
2. A se evita învinuirea celuilalt: Propoziţiile trebuie 2. Trebuie evitată auto-ascultarea.
începute cu „eu”, în loc de „tu”.
3. A se evita cuvinte precum „întotdeauna” sau 3. Nu presupune că şti ce doreşte vorbitorul să spună.
„niciodată”.
4. A se evita „arătatul cu degetul”.
5. Trebuie afirmată doar problema nu şi soluţia.
Trucuri pentru a face faţă emoţiilor puternice în timpul comunicării
Trucuri pentru vorbitori Trucuri pentru ascultători
Atenţionarea interlocutorului în legătură cu propria stare Trebuie să fie un ascultător activ. În acest sens se este
emoţională. recomandată folosirea feedback-ului pentru confirmarea
informaţiilor primite, acceptarea corecţiilor fără
împotriviri.

Medierea după divorţ. După finalizarea divorţului, medierea este folosită de obicei pentru
a negocia noi schimbări în acordul de divorţ. Dacă problemele supuse negocierii sunt legate de
încredinţarea copiilor minori, instanţa de judecată poate să ceară soluţionarea acestora pe baza
medierii.578
Folosirea medierii înainte de încheierea căsătoriei. Încheierea contractului
prenupţial/postmarital. Atunci când cuplurile încheie un astfel de contract după nuntă, acesta

576
Tabel adaptat după Katherine E. Stoner, Divorce Without Court. A Guide to Mediation and Collaborative Divorce,
op. cit., p. 245.
577
Ibidem, p. 249.
578
Katherine E. Stoner, Divorce Without Court. A Guide to Mediation and Collaborative Divorce, op. cit., p. 346.

157
poartă denumirea de „acord marital sau postmarital”. Dacă însă părţile intenţionează să locuiască
împreună fără a recurge la instituţia căsătoriei, acestea pot încheia un „acord de coabitare”. În
literatura de specialitate s-a specificat că un astfel de acord ar trebui să cuprindă următoarele: bunuri
proprii şi bunuri comune, pensii şi planuri de pensionare, responsabilitatea pentru debite, felul în
care vor fi plătite cheltuielile de zi cu zi, pensii de întreţinere ce urmează a fi plătite în caz de divorţ,
testamente şi drepturi de moştenire, negocierea unor viitoare schimbări şi respectiv modalitatea de
soluţionare a disputelor (Tabel 14). 579
Tabel 14 - Medierea în cadrul cuplurilor necăsătorite580
Stat Tipul relaţiei Desfacerea căsătoriei
California Parteneriat domestic Instanţa de judecată
Connecticut Uniune civilă Instanţa de judecată
Hawaii Beneficiari reciproci Se face în afara instanţei de judecată
Maine Parteneriat domestic Se face în afara instanţei de judecată
Ney Jersey Parteneriat domestic Instanţa de judecată
Vermont Uniune civilă Instanţa de judecată

Trăsături cheie ale medierii divorţului. Soţii apelează la un mediator neutru, care îi ajută
să negocieze o înţelegere. Mediatorul asistă părţile, neavând putere de decizie asupra viitorului
acord. În acest caz, medierea este informală şi flexibilă. Părţile pot recurge la folosirea medierii şi
fără a consulta în prealabil un avocat. Acestea au posibilitatea să recurgă şi la sfaturile unui avocat
între sesiunile de mediere sau pentru a revedea înţelegerea încheiată în urma medierii, dar pot să
recurgă şi la angajarea unui avocat care să le asiste pe tot parcursul medierii. Medierea este aproape
întotdeauna calea cea mai ieftină şi mai puţin durabilă pe care părţile o pot alege pentru soluţionarea
diferendului. Factorii care pledează în favoarea folosirii medierii: flexibilitatea şi controlul
asupra procesului, eficienţa crescută şi costurile reduse, confidenţialitatea. 581
Avantajele medierii în divorţ. Există un consens de păreri în ceea ce priveşte avantajele pe
care le oferă medierea în rezolvarea disputelor familiale, mai ales atunci când în cadrul acestora
sunt implicaţi şi copii. Astfel, se consideră că un prim avantaj al aplicării medierii în disputele
familiale îl reprezintă faptul că deciziile vor fi luate de către cei care sunt direct afectaţi de acestea,
iar nu de către un terţ. De asemenea, deţinerea controlului sau a puterii de către părţile implicate
reprezintă un avantaj, în sensul că acestea îşi recâştigă astfel demnitatea şi respectul de sine. Legea
asigură, în principiu, protecţia faţă de diverse agresiuni sau intruziuni statale, dar în acelaşi timp
„aceasta încurajează izolarea şi creşte necesitatea instituirii acestei protecţii”.582 Un acord mediat

579
Ibidem, pp. 350-353.
580
Tabel adaptat după Katherine E. Stoner, Divorce Without Court. A Guide to Mediation and Collaborative Divorce,
op. cit., p. 337.
581
Katherine E. Stoner, Divorce Without Court. A Guide to Mediation and Collaborative Divorce, op. cit., pp. 97-101.
582
J.S. Auerbach, Justice Without Law?,op. cit., p. 13.

158
este mult mai probabil să satisfacă părţile şi prin urmare să fie respectat. 583 Chiar dacă părţile nu
ajung la nici un acord, medierea poate contribui la îmbunătăţirea oportunităţilor de comunicare între
acestea. Medierea are de asemenea meritul că permite părţilor să-şi stabilească singure agenda şi să-
şi definească problemele în termeni proprii. Medierea asigură părţilor posibilitatea de a-şi exprima
sentimentele, într-o măsură rezonabilă care să nu ducă la deteriorarea relaţiilor, ceea ce poate
constitui un avantaj important al medierii asupra procesului legal.584
În medierea din cadrul divorţului, o terţă parte neutră ajută soţii să negocieze un acord
complet care priveşte toate problemele asupra cărora ar trebui să se hotărască într-un proces de
divorţ. Mediatorul nu decide însă în locul soţilor, astfel încât aceştia continuă să deţină controlul
asupra finalităţii procesului de mediere. Pe tot parcursul acestuia soţii comunică direct pe cât
posibil. Însă chiar şi atunci când aceştia comunică prin intermediul mediatorului, implicarea a cât
mai puţine persoane în procesul de comunicare, reduce şansele creării unor neînţelegeri. Soţii, cu
ajutorul mediatorului, stabilesc regulile de bază pentru schimbul de informaţii. Aceştia sunt cei care
controlează durata şi scopul întregului proces, fără a fi nevoiţi să adere la elaborarea unor proceduri
legale. De obicei medierea unui divorţ durează mult mai puţin decât dacă acesta s-ar desfăşura în
faţa instanţei de judecată. Aceasta poate dura o zi, mai multe zile, săptămâni sau chiar luni. În
cadrul procesului de mediere a divorţului pot fi utilizate diverse mijloace de probă, precum
specialişti pentru copii, analişti financiari, etc. Odată folosită medierea pentru a ajunge la o
înţelegere asupra tuturor problemelor, calea divorţului în faţa justiţiei se va simplifica, procedura nu
va mai fi contestată în faţa instanţei. Cu toate acestea, medierea nu funcţionează pentru toată lumea,
căci există persoane care preferă calea judiciară.585
1.4. Medierea în educaţie. Conflictele le dau oamenilor şansa de a se evolua şi de a vedea
şi aprecia diferenţele dintre ei.586 Medierea joacă un rol important în procesul de rezolvare a
disputelor ce se ivesc în toate domeniile de interacţiune umană, la nivel interpersonal,
organizaţional, cetăţean – stat şi la nivel internaţional. Astfel, unul dintre domeniile în care
medierea poate interveni cu succes este acela al educaţiei elevilor şi studenţilor în vederea
disciplinării acestora în spiritul civic al societăţii şi pentru a acţiona ca cetăţeni activi.587 Dintre
obiectivele propuse prin programele de implementare a medierii în educaţie amintim: reducerea
problemelor şi a delincvenţei juvenile; reducerea situaţiilor de excludere socială, de dezavantajare şi

583
R.E. Emery, Renegotiating Family Relationships: Divorce, Child Custody and Mediation, Guilford Press, New
York, 1994.
584
Marian Roberts, Mediation in Family Disputes. Principles of Practice, op. cit., pp. 34-37.
585
Katherine E. Stoner, Divorce Without Court. A Guide to Mediation and Collaborative Divorce, op. cit., pp. 6-7.
586
Nancy N. Rue, Everything You Need to Know About Peer Mediation, The Rosen Publishing Group, New York,
1997, p. 11.
587
Hilary Cremin, Peer Mediation, op. cit., p. 1.

159
de dezafectare; încurajarea tinerilor să devină cetăţeni buni; acordarea de sarcini importante
588
tinerilor, precum supravegherea acţiunilor grafiti şi a altor acţiuni antisociale. Medierea
educaţională promovează achiziţionarea tehnicilor de gestionare a conflictelor, ca formă de
prevenire a devianţei, ca instrument al luptei cu intoleranţa şi cu difuzarea unei noi culturi a păcii şi
a acceptării diversităţii. Şi în acest context, medierea este nevoită să înfrunte diverse obstacole, fiind
vorba despre un sector delicat.589
În 1980, în SUA, o serie de influenţe sociale, politice şi pedagogice s-au combinat pentru a
crea condiţiile ideale dezvoltării medierii în educaţie. 590 Problemele sociale cauzau numeroase
probleme în şcoli. În ciuda eforturilor întreprinse de cadrele universitare, conflictele şi violenţele
studenţeşti erau în creştere. În acest context, instituţiile de învăţământ au cerut ajutorul instituţiilor
de specialitate. Medierea educaţională a fost văzută ca o unealtă suplimentară care nu deranja
structurile implicate în managementul conflictelor din şcoli, a fost privită ca un proces practic care
avea avantajul de a fi vizibilă şi prietenoasă. Programele educaţionale pentru tineri au captat
interesul cadrelor didactice, iar dezvoltarea medierii în comunităţile locale a dus la sporirea
înţelegerii modalităţilor alternative de rezolvare a conflictelor. În 1984, un grup mic de mediatori
comunitari şi de cadre didactice au format Asociaţia Naţională pentru Mediere în Educaţie. La acel
moment exista doar o jumătate din programele de mediere a tinerilor. Astăzi, sunt sute de astfel de
programe în şcolile din fiecare stat din SUA. Începând cu anul 1980, folosirea medierii în educaţie
s-a extins în diverse părţi ale lumii: Canada591, Australia şi Noua Zeelandă592, iar practicile
educaţionale care implicau medierea în educaţie au devenit din ce în ce mai răspândite şi în Europa.
În Marea Britanie, Grupul Seminariilor de Prieteni Kingston a fost printre primele care a adoptat
materialele americane de pregătire pentru medierea în educaţie pentru studenţii britanici.593 În 1989,
lucrarea lui Walker despre violenţă şi rezolvarea conflictelor în şcoli, autorizat de Uniunea
Europeană, includea informaţii despre medierea în educaţie, ducând la formarea Reţelei Europene
de Rezolvare a Conflictelor în Educaţie. Un interes deosebit pentru soluţionarea conflictelor şi
pentru medierea în educaţie s-a manifestat şi în Irlanda de Nord.594

588
Mari-Cruz Taboada Lopez, Moray McLaren, Peer Mediation: Involving children in mediation, în Irvine S. Gersch,
Adam Gersch (edit.), Resolving Disagreement in Special Educational Needs. A practical guide to conciliation and
mediation, Routledge Falmer, Londra, New York, 2003, p. 139.
589
Antonio Tiberio, Alberto Cericola, op. cit., pp. 83-84.
590
R. Cohen, Peer Mediation in Schools: Students Resolving Conflict, Goodyear Books, Glenview, 1995.
591
K. Bickmore, Student Conflict Resolution, Power ‘Sharing’ in Schools, and Citizenship Education, Curriculum
Inquiry, nr. 32/2, 2001, pp. 137—162.
592
J. Cameron, A. Dupuis, The Introduction of School Mediation to New Zealand, Journal of Research and
Development in Education, nr. 24/3, 1991, pp. 1–13; C. McMahon, Conflict Resolution Network Schools Australia,
European Journal of Intercultural Studies, nr. 8/2, 1997, pp. 169–184.
593
Hilary Cremin, Peer Mediation, op. cit., p. 30.
594
J. Tyrrell, S. Farrell, Peer Mediation in Primary Schools, University of Ulster, Belfast, 1995.

160
În literatura de specialitate au existat autori care au descris felul în care au decurs serviciile
de mediere în educaţie în instituţiile de învăţământ în anul 1990. Acest tip de mediere se referă fie
la alcătuirea unui grup format dintr-un număr mic de elevi pregătiţi să ofere diverse servicii altora
de aceeaşi vârstă cu ei, fie la elevii mai mari care mediază elevii mai mici pe tot parcursul şcolii.
Alteori, medierea în educaţie se referă la o echipă alcătuită din elevi din toate grupele anuale. Prin
urmare, toţi elevii au în mod normal posibilitatea să îşi dezvolte abilităţile de soluţionare a
conflictelor, având astfel un nivel de bază în procesul medieri, înainte de a deveni veritabili
mediatori. În cadrul pregătirii erau incluşi toţi cei care îşi ofereau sprijinul pentru dezvoltarea
medierii în educaţie, supraveghetorii, mentorii elevilor şi asistenţii. Niciodată nu a lipsit însă
sprijinul şi supravegherea din partea celor care furnizau serviciile în instituţiile de învăţământ. Cele
mai bune rezultate au fost observate atunci când serviciile s-au desfăşurat pe un întreg an şcolar,
săptămânal sau chiar zilnic.595 Accentul acestor programe s-a pus pe munca în grup, pe jocuri de
cooperare şi de rezolvare a problemelor, menite să îmbunătăţească abilitatea tinerilor de a
coopera.596 Practica în sălile de clasă a încurajat învăţarea şi pregătirea individuală şi autonomă
pentru a inocula tinerilor controlul interior.597 De asemenea, s-a pus accentul pe cultivarea
aptitudinilor de vorbire şi de ascultare, pentru îmbunătăţirea abilităţii de comunicare. 598 S-a lucrat şi
la conştientizarea importanţei sentimentului de respect de sine, adică multe cadre didactice au
încercat stabilirea unei relaţii pozitive cu tinerii.599 Aceste iniţiative au scos în evidenţă importanţa
cultivării abilităţilor sociale şi afective a tinerilor. Acele şcoli care au întreprins astfel de programe
au văzut că următorul pas era acela de a pune în practică medierea în învăţământ.600
Unii autori au observat asemănările şi deosebirile dintre proiectele de mediere în educaţie
întreprinse în America şi Marea Britanie. Principala diferenţă constă în faptul că proiectele
americane sunt parte din serviciile comunitare de mediere şi au suport neîntrerupt. În Marea

595
H. Stacey, P. Robinson, Let’s Mediate: A teacher’s guide to peer support and conflict resolution skills for all ages,
Sage Publications, London, 1997.
596
M. Masheder, Let’s Cooperate: activities and ideas for parents and teachers of young children for peaceful conflict
solving, Peace Education Project, Londra, 1986; T. Leimdorfer, Teaching creative responses to conflict, New Era in
Education, nr. 71/2, 1990, pp. 54–57; M. Bennett, E. Dunne, Managing classroom groups, Simon and Schuster, New
York, 1992; H. Horbury, H. Pears, Collaborative Group-work: How Infant Children Can Manage it, Education 3–13,
nr. 22/3, 1994, pp. 20–28.
597
P. Waterhouse, Supported Self-Study in Secondary Education, CET, Londra, 1983; D. Brandes, P. Ginnis, The
Student-Centred School, Oxford, Blackwell, 1990; M. Roberts, Skills for Self-managed Learning: Autonomous learning
by research projects, Education Now Publishing Cooperative, Derby, 1994; B. Maines, G. Robinson, Managing
Children: Managing themselves, Lucky Duck Publishing, Bristol, 1994.
598
D. Barnes, From Communication to Curriculum, Penguin, Londra, 1984; T. Bliss, J. Tetley, Circle Time, Lucky
Duck Publishing, Bristol, 1993; S.D. Powell, M. Makin, Enabling Pupils with Learning Difficulties to Reflect on Their
Own Thinking, British Educational Research Journal, nr. 20/5, 1994, pp. 579–593.
599
B. Maines, G. Robinson, You can, you Know you can, Lucky Duck Publishing, Bristol, 1988; M. White, Self
Esteem: Promoting Positive Practices for Responsible Behaviour, Circle Time Strategies for Schools, Daniels
Publishing, Cambridge, 1991.
600
Hilary Cremin, Peer Mediation, op. cit., p. 30.

161
Britanie, în schimb, multe şcoli folosesc fonduri interne sau sponsorizări pentru a finanţa
programele de mediere în educaţie, neavând un sprijin exterior.601 S-a observat de asemenea că în
timp ce proiectele americane se preocupă mai mult de rolul programelor de mediere ca parte a
abordării comunitare a conflictelor, proiectele britanice pun mai mult accentul pe latura pedagogică
şi pe dezvoltarea diverselor abilităţi ale tinerilor. De asemenea, spre deosebire de modelul american,
modelul britanic se sprijină foarte puţin pe sprijin din partea adulţilor, iar medierea se petrece în
timpul pauzelor, iar nu în decursul întregii zile de şcoală. Avantajele sunt prezentate în legătură cu
beneficiul ajutorului primit din afara instituţiilor de învăţământ, însă ele se evidenţiază şi în acele
situaţii în care instituţia de învăţământ preia controlul asupra desfăşurării programului.602
În vara anului 2001, guvernul englez a alocat 1,5 milioane £ pentru dezvoltarea abordării
regionale a rezolvării conflictelor dintre părinţi şi autorităţile educaţionale locale (LEA) şi dintre
părinţi şi şcoli, în legătură cu previziunile unei educaţii speciale a elevilor. Philippa Stobbs s-a
preocupat de studierea Reţelei Naţionale a Parteneriatelor Părinţilor (NPPN) – (Harta 1) - care
cuprinde toate Parteneriatele formate de părinţi la nivel regional.
Harta 1- a parteneriatelor parentale regionale din Marea Britanie – 2001603

601
H. Cremin, An investigation into whether the ‘Iceberg’ system of peer mediation training, and peer mediation,
reduce levels of bullying, raise selfesteem, and increase student empowerment amongst upper primary age children,
Leicester University, Leicester, 2001.
602
Hilary Cremin, Peer Mediation, op. cit., pp. 31-32.
603
Nick Knapman, Tom Leimdorfer, Developing regional arrangements for disagreement resolution, în Irvine S.
Gersch, Adam Gersch (edit.), Resolving Disagreement in Special Educational Needs. A practical guide to conciliation
and mediation, Routledge Falmer, Londra, New York, 2003, p. 110.

162
Trebuie ştiut că nu toţi coordonatorii acestor parteneriate aveau cunoştinţe despre mediere,
despre natura şi funcţiile acestui serviciu. În acest context, s-a considerat că mulţi dintre aceştia
aveau nevoie de pregătire în acest sens. Printre primele lucruri la care s-a apelat în cadrul pregătirii
amintim definirea termenilor de mediere şi conciliere, dar şi a diferenţei dintre cele două. Medierea
a fost definită ca fiind un proces ce reuneşte oamenii în prezenţa unui terţ imparţial, care
ghidează/facilitează procesul de formare a unui acord între cei implicaţi în dispută. Mediatorul nu
are putere de decizie în ceea ce priveşte termenii acordului, acesta nu oferă sfaturi sau soluţii,
rămânând neutru pe tot parcursul procesului de mediere. La rândul său, concilierea a fost definită ca
fiind un proces ce implică un terţ care ajută părţile să negocieze între ele. Conciliatorii vor oferi
părţilor sfaturi sau soluţii posibile la problemele acestora, având astfel un rol activ în procesul de
conciliere. Efectele adoptării acestor definiţii de către parteneriate au ajutat la înţelegerea rolului
serviciului de parteneriat parental la nivel local. De multe ori însă serviciile de mediere sau de
conciliere au fost asigurate din exteriorul parteneriatelor.604 Procesul parcurs de către parteneriatele
parentale pentru rezolvarea conflictelor este prezentat în Tabelul 31.
În Centrul de Mediere Southwark, programele de mediere care includ tinerii, i-au ajutat pe
aceştia să se dezvolte de o manieră pozitivă. Profesorii au remarcat că aceştia petrec mult timp
intervenind în diverse dispute precum: insultele verbale, bătăi, ameninţări şi intimidări. S-a
demonstrat însă că cele mai folosite metode de rezolvare a conflictelor de către elevi, includ
coerciţia şi manipularea. Când aceste conflicte au escaladat s-a recurs la exmatriculare. În
colaborare cu profesorii, programele de mediere care includ tinerii le asigură acestora metode de
îmbunătăţire a abilităţilor cerute pentru rezolvarea conflictelor care se iscă între elevi. Aceste
programe au fost introduse cu scopul de a asigura un forum de rezolvare a conflictelor dintre elevi
pe terenul de joacă, de a reduce comportamentul agresiv al acestora în general şi de a îmbunătăţi
mediul educaţional în instituţiile de învăţământ şi nu în ultimul rând, s-a dorit rezolvarea cazurilor
de nemulţumire a părinţilor faţă de şcoli şi a celor în care conflictele dintre elevi au escaladat în
conflicte între familii. În acele instituţii de învăţământ în care aceste programe au fost susţinute o
perioadă mai îndelungată de timp, acestea au dat roade, dovedindu-se benefice.605

604
Philippa Stobbs, Developing an approach to conflict resolution: the contribution of parent partnership services, în
Irvine S. Gersch, Adam Gersch (edit.), Resolving Disagreement in Special Educational Needs. A practical guide to
conciliation and mediation, Routledge Falmer, Londra, New York, 2003, pp. 92-96.
605
Mari-Cruz Taboada Lopez, Moray McLaren, Peer Mediation: Involving children in mediation, în op. cit., pp. 139-
140.

163
Figura 31 - Procesul de rezolvare a conflictelor de către parteneriatele parentale606

În multe şcoli elevii care se află implicaţi într-un conflict se gândesc adesea că nu au prea
multe alternative. Aceştia pot să se plângă profesorilor, să se lupte sau să fugă. Medierea ar
reprezenta astfel o a patra alternativă pentru rezolvarea unui conflict. Datorită faptului că elevii sunt
participanţi activi în procesul de ajutorare a colegilor lor la rezolvarea conflictului, medierea le
oferă acestora ceea ce nu se regăseşte în alte procese de rezolvare a unor astfel de diferende. În
primul rând, medierea priveşte conflictul dintr-o latură pozitivă, constructivă. Din acest punct de
vedere, medierea trimite mesajul că elevii pot să îşi rezolve singuri conflictele fără a recurge la

606
Hugh Clench, Lindsey Rousseau, Establishing a regional service for disagreement resolution – the experience of
two regional partnerships, în Irvine S. Gersch, Adam Gersch (edit.), Resolving Disagreement in Special Educational
Needs. A practical guide to conciliation and mediation, Routledge Falmer, Londra, New York, 2003, p. 138.

164
diverse violenţe. Elevii vor fi atraşi către latura pozitivă a conflictului, văzând în acestea adevărate
oportunităţi. În SUA s-a constatat că folosirea medierii de către studenţi a dus la reducerea
absenteismului, a actelor de vandalism şi a suspendărilor. De asemenea, studiile au arătat că
studenţii care se află în şcoli cu programe de mediere dezvoltă toleranţă faţă de alte persoane,
culturi şi etnii. De asemenea, medierea le asigură elevilor un nou cadru pentru cooperare. În al
doilea rând, medierea între elevi duce la îmbunătăţirea relaţiilor dintre aceştia. Datorită faptului că
medierea este un proces sistematic, elevii aflaţi în conflict au ocazia să vorbească unii cu alţii şi să
se asculte reciproc. Tensiunile şi ostilităţile sunt aplanate prin prezenţa mediatorilor, dar şi prin
faptul că se ştie că medierea este un proces în cadrul căruia elevii aflaţi în conflict sunt respectaţi în
mod egal. Confidenţialitatea le dă şi ea elevilor sentimentul de încredere de a se exprima cu
onestitate. Îmbunătăţirea comunicării duce la îmbunătăţirea relaţiilor. Medierea îmbunătăţeşte şi
climatul post conflictual. Medierea va sfârşi prin a îmbunătăţi comunicarea dintre elevi, părinţi,
şcoli şi administraţie. În al treilea rând, medierea reduce povara disciplinei. Din moment ce elevii
sunt cei care mediază, profesorii, consilierii, psihologii şcolari nu se mai confruntă cu atât de multe
cazuri conflictuale. De obicei, medierea trebuie să aibă loc înainte de a se produce violenţe propriu-
zise, astfel încât, intervenţia timpurie înseamnă mai puţine suspendări şi exmatriculări. În al patrulea
rând, medierea presupune şi educarea elevilor în vederea dezvoltării aptitudinilor de mediatori. În
fine, medierea încurajează ideile democratice. Elevii învaţă să îşi rezolve singuri problemele, învaţă
ce înseamnă libertatea de a face alegeri şi simţul responsabilităţii, şi învaţă din consecinţele
deciziilor lor. Elevii mediatori se simt utili pentru că contribuie la ajutorarea comunităţii prin
acţiunile lor. Aceştia vor fi apreciaţi atât în cadrul instituţiei de învăţământ, cât şi în afara
acesteia.607
Delincvenţa în societate depinde de nivelul de pregătire al societăţii.608 Viitorii mediatori
sunt aleşi din rândul elevilor şi educaţi să acţioneze ca terţi negociatori în rezolvarea conflictelor
dintre elevi, dar şi dintre elevi şi cadrele didactice. Elevi, chiar din clasa a III-a au reuşit cu succes
să înveţe tactici şi tehnici de rezolvare a conflictelor. Avantajul pregătirii elevilor atât de tineri
constă în aceea că odată învăţate aceste tactici şi tehnici de rezolvare a conflictelor de către elevi,
aceştia vor acţiona în consecinţă atât pe parcursul gimnaziului şi a pregătirii liceale, cât şi ulterior,
la facultate şi în viaţă.609 H. Cremin face referire la rezultatele medierii transformatoare, prezentate

607
Daniel Shapiro, Conflict and Communication: A Guide through the Labyrinth of Conflict Management, Idea Press,
New York, 2004, p. 203.
608
Stephen W. Verrill, Social Structure-Social Learning and Delinquency. Mediation or Moderation?, LFB Scholarly
Publishing LLC, New York, 2008, p. 131.
609
Carolyn Simpson, Coping Through Conflict Resolution and Peer Mediation, Rosen Publishing Group, New York,
1998, pp. 69-70.

165
într-un studiu din doctrină asupra implementării programului REDRESS610: trecerea participanţilor
de la o stare emoţională la alta, de la nervozitate la calm, de la o stare defensivă, la una ofensivă, de
la discurs la interacţiune; participanţii interacţionează mult mai încrezători odată cu avansarea
procesului de mediere; interacţiunile ce sunt negative sau dificile duc adesea la discuţii pozitive şi
productive; participanţii stabilesc sau restabilesc legături personale cu ceilalţi; participanţii
dobândesc în timpul medierii noi capacităţi de înţelegere a celeilalte părţi şi a acţiunilor acesteia, a
lor înşişi şi a propriilor acţiuni, dar şi a situaţiei în ansamblul ei; discutarea unui anumit incident
duce adesea la discutarea unor probleme majore semnificative pentru relaţia dintre participanţi.
Aceste rezultate pot fi privite ca „schimburi culturale”, arătând că medierea transformatoare are un
impact semnificativ care depăşeşte stadiul rezolvării conflictului. Aceste beneficii cheie cresc
potenţialul folosirii medierii în interiorul instituţiilor de învăţământ.611
1.5. Medierea culturală. Individul nu există în afara manifestărilor care îl exprimă şi orice
individ se raportează la un context cultural. În acest context, manifestarea individuală este o formă
simbolică de exprimare a societăţii.612 Relaţiile internaţionale implică, prin natura lor, schimburi de
valori între comunităţi. Pentru ca aceste schimburi să se poată realiza este necesară construirea de
relaţii paşnice între state. La rândul lor acestea se construiesc prin intermediul politicilor externe
care trebuie să fie orientate către menţinerea păcii. 613 Edward T. Hall afirma că „Cultura
direcţionează organizarea fizicului, care la rândul său are un efect profund asupra felului în care
oamenii privesc lucrurile, se comportă din punct de vedere politic, iau decizii, îşi stabilesc
priorităţile, îşi organizează vieţile şi gândesc”. Înţelegerea greşită a normelor culturale locale şi
naţionale şi complexitatea aspectelor politice, economice şi instituţionale pot învinge chiar şi cele
mai bine intenţionate eforturi de comunicare. Cultura afectează implementarea politicii publice în
două feluri. În primul rând, comportamentul, obiceiurile şi credinţele pe care oamenii şi le însuşesc,
ca membri ai unei societăţi, conturează felul în care aceştia percep locul în care îşi desfăşoară
activitatea. În al doilea rând, luarea deciziilor, felul în care puterea este concentrată în mâna
anumitor indivizi, felul în care liderii politici relaţionează cu cei pe care îi guvernează şi normele
civile determină felul în care sunt evaluate opţiunile politice. Aceste două efecte ale culturii asupra
procesului de politică publică sunt inseparabile, însă adesea nu sunt înţelese. Legătura dintre cultură

610
J. R.Antes, J. P. Folger, D. J. Della Noce, Transforming conflict interactions in the workplace: Documented effects
of the US postal service REDRESS program, Hofstra Labor & employment law journal, nr. 18/2, 2001, p. 69.
611
Hilary Cremin, Peer Mediation, op. cit., p. 19.
612
Jean Caune, Cultură şi comunicare. Convergenţe teoretice şi locuri de mediere, Mădălina Bălăşescu (trad.), Ed.
Cartea Românească, 2000, pp. 103-104.
613
L.-P. Zăpârţan, Relaţiile internaţionale, Ed. Studia, Cluj-Napoca, 2001, p. 47.

166
şi luarea deciziilor trebuie înţeleasă pentru a vedea de ce este dificilă implementarea politicilor
noi.614
Conflictele normative nu sunt o noutate în istorie. Oamenii s-au confruntat asupra normelor
care le guvernează viaţa publică şi cea personală pe tot parcursul istoriei. În cazul civilizaţiei
vestice, trebuie doar să ne amintim războaiele religioase ce au urmat reformei protestante care au
cufundat Europa într-un „ocean de sânge” şi care au fost mediate pe parcursul mai multor secole.
Conflicte asemănătoare pot fi găsite şi în interiorul altor civilizaţii. Modernizarea a adus cu sine
globalizarea acestor conflicte Educaţia şi mijloacele de comunicare în masă moderne asigură
difuzarea cu rapiditate a conflictelor normative dintr-o parte a lumii în alta, în care acestea reapar
într-o formă diferită decât cea de la locul de origine datorită modificărilor iscate de tradiţii şi
probleme locale. În ceea ce priveşte ordinea societăţii, cea mai importantă consecinţă a modernizării
o reprezintă răspândirea valorilor şi a credinţelor. Este interesant felul în care au fost mediate
războaiele religioase europene. Astfel, în acele cazuri în care nu au dat roade nici opresiunile
violente, nici cele coercitive, medierea a luat forma separaţiei teritoriale prin formula cuius regio
eius religio prevăzută în Pacea de la Westphalia. Nici catolicismul şi nici protestantismul nu au fost
declarate stăpâne pe un anumit teritoriu, iar cei care nu au acceptat acest lucru au avut la dispoziţie
opţiunea emigrării. Această formulă a împărţirii normative funcţionează foarte rar în cazul
societăţilor moderne. În locul acesteia trebuie găsită o altă formulă care să reprezinte separaţia
instituţională şi diversitatea.615
Analiza lui Nietzsche asupra decăderii şi nihilismului conturează prolema violenţei culturale
în modernitate, ridicând structura diferenţierii conflictuale la o viziune globală asupra istoriei
culturii definită ca fiind o confruntare dintre tipurile aflate în opoziţie. Concentrarea sistematică a
lui Nietzsche asupra decadenţei culturale deschide o arie de investigaţie aflată la intersecţia sferelor
antropologice, culturale şi politice. De asemenea, opera acestuia relevă scopul în care orice analiză
a violenţei culturale devine, cel puţin parţial, blocată în sistemul diferenţelor conflictuale pe care le
critică. Aşa cum au arătat şi Derrida şi Foucault, nimeni nu poate „face” istoria culturii după
Nietzsche, decât dacă va căuta momentele de „diferenţă” care subminează coerenţa istoriei şi
forţează o reevaluare a prezentului.616 Antropologii au dat culturii diverse definiţii. Astfel, cultura

614
John K. Gamman, Overcoming Obstacles in Environmental Policymaking: Creating Partnerships Through
Mediation, SUNY Series in International Environmental Policy and Theory, State University of New York Press, New
York, 1994, pp. 70-71.
615
Peter L. Berger , Conclusion: General Observations on Normative Conflicts and Mediation, în Peter L. Berger
(edit.), The Limits of Social Cohesion. Conflict and Mediation in Pluralist Societies. A Report of the Bertelsmann
Foundation to the Club of Rome, West-view Press, 1998, pp. 352-353.
616
Ronald Bogue, Marcel Cornis-Pope, Introduction: Paradigms of Conflict and Mediation in Literary and Cultural
Imagination, în Ronald Bogue, Marcel Cornis-Pope (edit.), Violence and Mediation in Contemporary Culture, SUNY
Series, the Margins of Literature, State University of New York Press, New York, 1996, pp. 3-4.

167
este „acel întreg complex care include cunoştinţa, credinţa, legea, morala, obiceiurile şi orice
capacităţi şi cutume achiziţionate de către om ca membru al societăţii”.617 Valorile sunt profunde şi
fac parte din „cultura internă” a fiecărei persoane, întrucât acestea sunt fructul capacităţii fiecăruia
de a învăţa.618
Survolarea peisajului cultural ne oferă posibilitatea de a vedea multe exemple de mediere
culturală de-a lungul istoriei. Exemplul cel mai des întâlnit de mediere culturală îl reprezintă
eforturile de traducere a lucrărilor literare dintr-o limbă în alta. Aceasta pentru că traducerea acestor
nu se face ad literam, ci se face prin prisma culturii în care lucrarea a fost iniţial redactată. Aşa cum
se remarcă şi în doctrină, obsesia pentru actul medierii şi pentru tot ceea ce presupune acesta a
servit ca funcţie ideologică comună pentru scriitori. Condiţiile structurale ale „traducerii”, ale
„medierii” şi ale „corespondenţa” între texte, dar şi dintre acestea şi lume, îşi au rădăcina într-un
complex ideologic al „identităţii”, care pe mulţi autori germani vorbitori de ebraică i-a ancorat în
teritoriu. Prin intermediul legilor traducerii, mediaţiei şi ale corespondenţei s-a produs şi efectul
denaturalizării discursului identităţii şi al teritorialităţii.619 Termenul de „aculturaţie” este folosit
pentru a desemna schimbul de valori culturale între naţiuni şi popoare pentru îmbogăţirea
„patrimoniului universal”.620 Una dintre recentele ambiţii ale aplicării medierii priveşte starea
conflictuală care derivă din întâlnirea diverselor culturi cu cea occidentală. În ultimii ani, migraţiile
cu care se confruntă statele occidentale le-au pus pe acestea în postura de a se adapta prin adoptarea
de instrumente adecvate diversităţii aduse de imigranţi. Rezultatul acestui efort al valorizării
elementelor culturale îl constituie apariţia figurii mediatorului cultural.621
Medierea culturală este un proces prin care „persoanele care provin din diverse contexte
lingvistice şi culturale împărtăşesc, prin intermediul comunicării, propria lume culturală”, în
respectul şi acceptarea lumii culturale de provenienţă, „favorizând deschiderea spaţiilor de
recunoaştere şi de socializare cu persoane care aparţin grupului etnic de provenienţă”. 622 Mediatorul
cultural lucrează pentru consolidarea identităţii culturale a imigranţilor, pentru a reda forţa istoriei
rădăcinilor popoarelor acestora, a apartenenţei lor la o realitate care, în marea majoritate a cazurilor,
nu este aceea a societăţii occidentale industrializate şi nu are aceeaşi parametri de referinţă, aceleaşi
criterii, valori sau idealuri. Mediatorul are ca prim instrument în acest sens posibilitatea oferită de
limbă. Medierea culturală este un proces caracterizat de un anumit profesionalism, care are la bază
617
Nancy J. Adler, International Dimensions of Organizational Behavior, 2nd edition, Wadsworth Publishing
Company, Belmont, California, 1992, pp. 14-15.
618
Ruth Lake, L’arte della Negoziazione interculturale. Concludere affari senza barriere, FrancoAngeli, Milano, 2000,
p. 17.
619
Scott Spector, Prague Territories. National Confict and Cultural Innovation in Franz Kafka’s Fin de Siècle,
University of California Press, California, 2000, pp. 195-196.
620
L.-P. Zăpârţan, Relaţiile internaţionale, op. cit., p. 221.
621
Antonio Tiberio, Alberto Cericola, Vi Dichiaro Separati. Separazione, divorzio e mediazione, op. cit., p. 84.
622
A. Belpiede, La mediazione culturale nei Servizi Sociali, în Animazione Sociale, nr. 3, 1998, p. 84.

168
cunoaşterea limbii celeilalte culturi. Astfel, mediatorul cultural este în primul rând un interpret
lingvistic care înţelege necesitatea favorizării cunoaşterii şi a folosirii adecvate a serviciilor, în
intenţia de a consimţi accesul la condiţii de viaţă şi de trai similare.623
În ultimul timp, Italia a constituit un obiectiv al fluxului migrator, care mai ales în ultimul
deceniu s-a stabilizat pe teritoriul italian. Este motivul pentru care politica migratoare a fost în
centrul atenţiei. În acest cadru s-a dezvoltat medierea culturală. Necesitatea medierii lingvistico-
culturale s-a impus în Italia în urma „invaziei” masei de populaţie de diverse naţionalităţi a cărei
integrare trebuie făcută. În acest context s-a născut şi a apărut mediatorul. Medierea interculturală
are ca obiectiv facilitarea procesului de integrare a subiecţilor imigranţi, proces care implică
stabilirea condiţiilor în care „noii cetăţeni” folosesc şi au acces la serviciile şi la resursele de pe
teritoriul italian, care presupune mult mai mult decât recunoaşterea nevoilor, a diferenţelor
lingvistice, culturale şi religioase ale populaţiei imigrante. Medierea culturală şi mediatorul cultural
au fost implementate pentru prima dată, la nivel naţional, prin Legea 40/1998, stabilindu-se astfel
cadrul normativ care stabilea principiile şi obiectivele de fond ale acestora. 624
Modalităţile de intervenţie erau multiple şi oscilau de la o mediere spontană, la una formală.
În primul caz medierea era exercitată de către un membru al comunităţii de apartenenţă, de o
manieră neprofesionistă, în cel de-al doilea medierea se exercita prin intermediul unor mediatori ce
făceau parte din structurile unor organizaţii interne, publice sau private, iar acţiunea acestora avea
diverse forme. Astfel, putea fi vorba despre acţiuni de mediere asupra unor cazuri particulare sau
putea fi vorba despre acţiuni instituţionalizate care făceau parte din logica serviciilor. Obiectivele
625
urmărite în acest din urmă caz erau: înlăturarea obstacolelor culturale care îngreunau
comunicarea în cadrul serviciilor şi instituţiilor destinate străinilor; îmbunătăţirea calităţii şi
adecvarea serviciilor destinate utilizatorilor străini; promovarea activităţilor de rezolvare a
conflictelor iscate între comunităţile străine şi cele autohtone; şi individualizarea oportunităţilor de
prevenire şi de suprimare a conflictelor. Astfel, toate asociaţiile au depus eforturi, utilizând
medierea lingvistico-culturală, pentru recunoaşterea tuturor drepturilor fundamentale. Pornind de
la experienţa existentă, s-a ajuns la un anumit acord asupra funcţiilor pe care mediatorul trebuia să
le pună în practică: pe de o parte se susţinea obiectivul rezolvării „disfuncţionalităţilor” serviciilor,
favorizând accesul la acestea şi mediind situaţiile de excludere, iar pe de altă parte, se susţinea
obiectivul „transformării” şi inovării serviciilor în vederea deschiderii acestora către „noile şi
diversele” solicitări. La început, această formă de intervenţie era dedicată exclusiv primului contact

623
Antonio Tiberio, Alberto Cericola, Vi Dichiaro Separati. Separazione, divorzio e mediazione, op. cit., pp. 84-85.
624
Roberta T. Di Rosa, Mediazione tra culture. Politiche e percorsi di integrazione, Pisa University Press, Pisa, 2005,
pp. 65-66.
625
Ibidem, p. 67.

169
cu imigranţii. Actualmente, trebuie reţinute cel puţin trei utilizări diferite ale medierii interculturale
în Italia:626
 Medierea culturală pentru noii veniţi – s-a dezvoltat ca urmare a necesităţii de a face
faţă la nevoile imediate şi a necesităţii de a facilita comunicarea inter-etnică.627 Necesitatea
introducerii figurii mediatorului s-a ivit pentru prima dată în domeniul operatorilor de servicii
socio-sanitare care au simţit primii nevoia existenţei unei figuri care să calmeze percepţia noilor
veniţi asupra inadecvării acestor servicii la necesităţile lor. Analizând funcţiile mediatorilor, se pot
delimita două roluri principale ale acestuia: mediatorul trebuie să facă legătura între servicii şi noii
utilizatori prin intermediul traducerilor, a informării, încercând menţinerea respectului reciproc
dintre servicii şi utilizatori; şi să găsească noi modalităţi de dialogare cu serviciile, astfel încât
acestea să înţeleagă aspiraţiile, nevoile şi exigenţele noilor utilizatori. În acest context, părerile
asupra rolului mediatorului sunt împărţite în literatura de specialitate. Pe de o parte se situează cei
care susţin că medierea trebuie să fie spontană şi informală, iar mediatorul în acest caz îndeplineşte
o activitate de voluntariat. Pe de altă parte se situează cei care susţin că mediatorul trebuie să aibă
un rol profesional, iar munca acestuia trebuie considerată una socială întrucât răspunde unor nevoi
specifice. Părerea dominantă este în sensul că serviciile mediatorului sunt complementare serviciilor
sociale. Din acest punct de vedere se consideră că mediatorii trebuie să fie integraţi în cadrul
serviciilor. 628
 Medierea culturală pentru imigranţii rezidenţi – are în vedere încadrarea paşnică a
noilor culturi în cultura italiană. Obiectivul acestei medieri se concretizează în prevenirea
conflictelor prin ajutarea rezidenţilor să-şi exprime cererile, prin decodificarea şi traducerea
acestora în termeni legali. Doar prin adoptarea unei astfel de politici se poate face trecerea la
recunoaşterea drepturilor rezidenţilor. Astfel, prin intermediul medierii are loc facilitarea integrării
imigranţilor, simplificând contactul cu aceştia şi cu cultura acestora. Integrarea presupune
recunoaşterea nevoilor, a diferenţelor culturale, lingvistice şi religioase a noilor veniţi. Legea
40/1998 recunoaşte diversitatea culturii de apartenenţă a imigranţilor care nu sunt în dezacord cu
valorile fundamentale ale societăţii italiene. Medierea culturală pentru imigranţii rezidenţi se
caracterizează prin încercarea de creare a unei reţele de apartenenţă în scopul interacţionării de o
manieră autentică, prin intermediul instituţiilor statale, fie în planul comunicării, fie în cel mai puţin
eficient, al jocurilor politice.629

626
Ibidem, pp. 67-68.
627
R. De Vita, F. Berti, Dialogo senza paure, Scuola e servizi sociali in una società multiculturale e multireligiosa,
FrancoAngeli, Milano, 2002.
628
Roberta T. Di Rosa, Mediazione tra culture. Politiche e percorsi di integrazione, op. cit., pp. 68-70.
629
Ibidem, pp. 71-73.

170
 Medierea ca activitate de inserare socială a noii generaţii. Indicele de analizare a
integrării străinilor îl constituie numărul de copii ai acestora care se înscriu la şcolile italiene. Fără
îndoială, medierea constituie o dimensiune fundamentală a educaţiei interculturale, însă aceasta nu
constituie în mod necesar singura funcţie a mediatorului.630 În cadrul medierii educative
interculturale, mediatorul trebuie să contureze un spaţiu interactiv în care să fie împărtăşite
diferenţele culturale. Mediatorul cultural educativ trebuie să aibă următoarele aptitudini: pedagogice
– cunoscător al tehnicilor de comunicare, de animare, de coordonare a grupului, de identificare
personală, de management; cunoscător al limbii italiene şi al celei specifice grupului etnic;
capacitatea de a comunica prin intermediul construirii relaţiilor; competenţe în prevenirea şi
gestionarea conflictelor.631
Procesul de mediere a maselor are capacitatea de a reuni toate spaţiile într-un simulacru al
co-spaţialităţii. Din acest punct de vedere, aşa-numitele „evenimente media” reprezintă hetero-
actualitatea culturii moderne de la sfârşitul secolul al XX-lea. Mass-media joacă un rol fundamental
într-o epocă a „simultaneităţii, a juxtapunerii, o epocă a apropierii şi a depărtării, … , a dispersării”,
în care spaţiul „ia forma relaţiilor dintre părţi”.632 Se poate contesta faptul că atât de multe spaţii şi
atât de multe popoare, sunt reunite prin mass-media deoarece în urma acesteia rămâne o enormă
distanţă socială. Guvernamentalitatea în democraţiile moderne se referă la conturare, modelare,
mobilizare, dar şi la limitarea eterogenităţii.633
1.6. Medierea penală. Dreptul penal se caracterizează prin rolul central al statului. În acest
context, statul este victima, statul este cel care acuză şi tot statul este cel care pedepseşte.634 Pe de
altă parte, în dreptul civil se presupune că în conflict sunt implicate persoane private, fizice sau
juridice. Victima a fost privită ca fiind întruchiparea răzbunării, fiind foarte probabil ca aceasta să
fie ostilă eventualelor proiecte de realizare a reintegrării sociale a infractorului. 635 Emergenţa
gândirii referitoare la reabilitare a reprezentat o manifestare a perspectivei utilitariste, iar din această
perspectivă victima era privită ca având o minimă contribuţie la săvârşirea infracţiunii. Repararea
pagubei ar putea fi un adaos la povara infractorilor, însă aceasta nu a fost considerată o componentă
esenţială acesteia, având în vedere că obiectivul pedepsei instituite prin lege era acela de a îi
descuraja pe alţii. Controlul statului asupra procesului de justiţie este considerat necesar pentru a

630
Ibidem, pp. 74-75.
631
Ibidem, pp. 80-81.
632
M. Foucault, Of Other Spaces, în Diacritics, Vol. 16, 1986, pp. 22-23.
633
Carmen Alfonso, Nils Lindahl Elliot, Of Hallowed Spacings: Diana’s Crash as Heterotopia, în Jane Arthurs, Iain
Grant (edit.), Crash Cultures - modernity, mediation and the material, Intellect, Bristol, Portland, 2003, p. 159.
634
H. Zehr, Retributive Justice, Restorative Justice, MCC U.S. Office of Criminal Justice Occasional Paper, Elkhart,
Indiana, 1985.
635
P.D. McAnany, Restitution as Idea and Practice: The Retributive Prospect, în J. Hudson, B. Galaway (edit.),
Offender Restitution in Theory and Action Lexington Books, Mass, Lexington, 1978.

171
atinge un rezultat uniform.636 Intruziunea a ceea ce par a fi elemente de drept civil în procesul de
justiţie penală este privită cu scepticism şi reticentă, cu atât mai mult cu cât există temerea că
introducerea compensării va distrage atenţia de la obiectivele primare ale procesului de justiţie
penală: pedeapsa şi intimidarea.637 O altă temere este manifestată faţă de compensarea victimei care
ar putea reintroduce numeroase anomalii şi inconsecvenţe pe care distincţia civil – penal doreşte să
le evite.638 Drept urmare, compensarea a rămas o chestiune nesemnificativă în procesul penal.639
La această dezbatere şi-a adus contribuţia şi E, Powell care era de părere că „conceptul de
infracţiune şi lege nu se poate determina dacă indemnizaţia de reparare a prejudiciului produs
cetăţeanului – victimă a infracţiunii -, este tratată ca fiind capabilă să strice reducă statului faţă de
infracţiunea ce i-a fost adusă spre judecare … ideea că o infracţiune ar putea rămâne nepedepsită
sau că ar trebui pedepsită mai puţin sever datorită faptului că subiectul acesteia iartă sau acceptă
remuneraţia (compensarea), preferată de infractor are însă un veritabil potenţial distructiv”. Atacul
acestuia se îndreaptă împotriva oricărei încercări de reconciliere care ar putea influenţa decizia
instanţei de judecată. Însă aşa cum se observă în literatura de specialitate, justiţia penală este
chemată să intervină atunci când o persoană (infractorul) eşuează în a respecta drepturile legale ale
celuilalt (victima). În acest caz, statul se interpune în locul victimei, iar aceasta este în final exclusă
din peisaj.640 Justiţia reparatorie solicită instanţei de judecată să ia în considerare semnificaţia pe
care infracţiunea a avut-o pentru victimă, dar şi ce solicită victima pentru repararea pagubei. Ceea
ce se solicită este a vedea infracţiunea ca parte din viaţă, iar nu ca element al comportamentului
social.641 Alţi autori definesc compensaţia ca posibil obiectiv penal ca ar putea fi, fără dificultate,
încorporat în noţiunea de justiţie penală şi chiar şi în conceptul de pedeapsă. Aceasta pentru că
reparaţia se potriveşte cu consensul filosofic ce priveşte definirea trăsăturilor pedepsei. Se mai
atrage atenţia că reparaţia nu trebuie văzută ca o înlocuire a pedepsei, ci mai degrabă ca o reunire a
ambelor.642
Justiţia reparatorie presupune folosirea proceselor de comunicare. Mediation UK643
defineşte justiţia reparatorie ca fiind „o abordare care se concentrează în jurul constatării

636
Gwynn Davis, Making amends: Mediation and reparation in Criminal Justice, Routledge, Londra, New York, 1992;
Taylor & Francis e-Library, 2002, p. 6.
637
T. Campbell, Compensation as Punishment, University of New South Wales Law Journal, Vol. 7, 1984, pp. 338–
361.
638
M. Wasik, The Place of Compensation in the Penal System, Criminal Law Review, nr. 599, 1978.
639
T. Campbell, Compensation as Punishment, University of New South Wales Law Journal, Vol. 7, 1984.
640
J.E. Powell, Speech to the Cambridge University Conservative Association, 20.10.85, The Times, 21.10.85, în
Gwynn Davis, Making amends: Mediation and reparation in Criminal Justice, Routledge, Londra, New York, 1992;
Taylor & Francis e-Library, 2002, pp. 7-8.
641
H. Messmer, Tackling the Conflict, în B. Galaway, J. Hudson (edit.), The State as Parent, The Netherlands, Kluwer,
1989.
642
T. Campbell, Compensation as Punishment, op. cit.
643
Mediation UK (2006) Website: http://www.mediationuk.org.uk/

172
prejudiciilor produse prin încălcarea legii şi a găsirii modalităţilor propice de reparare a acestora”.
Participanţii cheie la acest tip de justiţie sunt comunităţile, victimele şi vinovaţii de producerea
prejudiciilor. Sistemul penal judiciar din Marea Britanie caută din ce în ce mai mult să adopte
practicile reparării prejudiciilor. Cele trei modele principale de justiţie reparatorie din Marea
Britanie sunt: medierea victimă – infractor; conferinţa grupului familial; conferinţa reparatorie. 644
 Medierea victimă – infractor este o formă de mediere care permite infractorului să
repare prejudiciul produs victimei. Acest proces îi dă posibilitatea victimei să interpeleze infractorul
cu privire la eventualitatea comiterii unei noi infracţiuni faţă de aceasta, cu privire la motivul pentru
care s-a comis infracţiunea, dar şi să îi comunice acestuia întinderea prejudiciului produs. Deşi de
cele mai multe ori în aceste cazuri avem de-a face cu o mediere alternativă, există situaţii în care
părţile aleg să se întâlnească faţă în faţă pentru rezolvarea disputei.
Medierea dintre victimă şi infractor a fost primul proces contemporan de justiţie reparatorie.
Acesta implică reunirea victimei şi a infractorului alături de un mediator care coordonează şi
facilitează întâlnirea. În cursul întâlnirii, victima descrie experienţa sa din timpul comiterii
infracţiunii şi efectul pe care aceasta l-a produs asupra sa. La rândul său infractorul explică ce au
făcut şi va răspunde la toate întrebările victimei. După aceasta, mediatorul va ajuta părţile să
găsească o modalitate de îndreptare a lucrurilor. În unele ţări europene, medierea nu implică în mod
necesar întâlnirea directă dintre părţi. Prin urmare, mediatorul va conduce negocieri cu fiecare
dintre părţi, separat, până când se va ajunge la un acord pentru rezolvarea conflictului. O astfel de
abordare se conformează anumitor principii restauratorii, însă nu le satisface pe toate, cum se
întâmplă în cazul întâlnirii directe dintre victimă şi agresorul său. În alte state, mai ales în cele nord-
americane, medierea dintre victimă şi infractor presupune şi folosirea altor victime care au avut
aceleaşi experienţa ca şi victima în discuţie pentru a asigura de o manieră mult mai eficientă sprijin
pentru victima căreia îi este destinată medierea.645
Medierea dintre victimă şi infractor se deosebeşte de medierea comunitară. Rolul medierii
dintre victimă şi agresorul acesteia este de a „vindeca” suferinţa victimei şi de a cere socoteală
infractorului pentru prejudiciul produs victimei, urmărind repararea aceste pagube. Programele de
mediere dintre victimă şi infractor sunt oarecum diferite de celelalte tipuri de mediere pentru că în
cadrul acestui proces, mediatorul facilitează dialogul şi ajutorul reciproc între părţi; programează
sesiuni separate de pre-mediere cu fiecare dintre părţi; construieşte raportul şi încrederea fără a fi
părtinitor; identifică raportul de putere dintre părţi; foloseşte un stil indirect de mediere care creează

644
Hilary Cremin, Peer Mediation, op. cit., p. 14.
645
Daniel Van Ness, Allison Morris, Gabrielle Maxwell, Introducing Restorative Justice, în Allison Morris, Gabrielle
Maxwell (edit.), Restorative Justice for Juveniles. Conferencing, Mediation and Circles, Hart Publishing, Oxford, 2001,
p. 7.

173
un spaţiu sigur pentru dialogul dintre părţi; şi recunoaşte şi foloseşte tăria tăcerii. Acest tip de
mediere doreşte construirea unei relaţii între părţi şi stabilirea adevărului cu ajutorul mediatorului,
dar în acelaşi timp doreşte şi punerea în valoare a abilităţilor părţilor de a găsi soluţii, pentru ca în
viitor acestea să poată să-şi rezolve singure conflictele prin intermediul unei negocieri directe.646
 Conferinţa grupului familial este folosită în multiple situaţii, nu doar în cadrul
justiţiei reparatorii şi presupune constituirea unui grup de persoane (care poate include şi victima
infracţiunii) care asigură susţinerea unui individ, de obicei a unui tânăr, care trebuie să ia o decizie
importantă în viaţă.
 Conferinţa reparatorie este un proces structurat în cadrul căruia o anumită persoană,
care are rolul de a facilita comunicarea, adresează părţilor un set de întrebări la care acestea trebuie
să răspundă pentru a facilita procesul de susţinere morală a victimei unei infracţiuni. Scopul
chestionarului este acela de a obţine, prin intermediul comunicării, un anumit număr de informaţii
referitoare la starea de sănătate a victimei, dar şi a infractorului, pentru reducerea comportamentului
antisocial.647
Rolul justiţiei reparatorii este de a da victimelor posibilitatea de exprimare în cadrul
sistemului judiciar penal. De asemenea, aceasta contribuie la consolidarea încrederii comunităţii că
infractorii sunt traşi la răspundere pentru comportamentul lor antisocial. Studiile de specialitate au
demonstrat că justiţia reparatorie reduce stresul post-traumatic al victimelor şi în unele cazuri
redirecţionează comportamentul antisocial al infractorilor. Se pare că alegerea căii justiţiei
reparatorii de către infractori nu este una uşoară, căci s-a dovedit faptul că aceştia au dificultăţi în a
de confrunta cu impactul produs de faptele lor.648 Mark Umbreit, Robert Coates şi Betty Vos,
urmărind evoluţia justiţiei reparatorii în mai multe culturi, au demonstrat că victimele care aleg să
participe la acest proces sunt adesea mulţumite atât de desfăşurarea procesului, cât şi de rezultatele
la care se ajunge.649 În literatura de specialitate s-a demonstrat că justiţia reparatorie poate fi
implementată într-o varietate de forme, printre care se numără şi medierea. Justiţia reparatorie
reflectă valori diferite şi scoate în evidenţă dorinţa de a obţine obiective diverse dintre care
amintim: importanţa victimelor, a infractorilor şi a comunităţilor; acceptarea de către aceştia a

646
Paul McCold, Primary Restorative Justice Practices, în Allison Morris, Gabrielle Maxwell (edit.), Restorative
Justice for Juveniles. Conferencing, Mediation and Circles, Hart Publishing, Oxford, 2001, p. 44.
647
Hilary Cremin, Peer Mediation, op. cit., p. 14.
648
J. Braithwaite, Youth Development Circles, Oxford Review of Education, nr. 27/2, 2001, pp. 239–252; P. McCold,
Evaluation of a Restorative Milieu: CSF Buxmont School / Day Treatment Programs 1999–2001, Lucrare prezentată la
A doua Conferinţă Internaţională despre Violenţa în Şcoli, Quebec City, Canada, 2003; B. Morrison, Regulating safe
school communities: being responsive and restorative, Journal of Educational Administration, nr. 4/6, 2003, pp. 689–
704.
649
Mark Umbreit, Robert Coates, Betty Vos, Victim Impact of Meeting with Young Offenders: Two Decades of Victim
Offender Mediation Practice and Research, în Allison Morris, Gabrielle Maxwell (edit.), Restorative Justice for
Juveniles. Conferencing, Mediation and Circles, Hart Publishing, Oxford, 2001, pp. 125-127.

174
rezultatelor obţinute; recunoaşterea şi acceptarea anumitor comunităţi sau colectivităţi, dar şi a
responsabilităţilor individuale care stau la baza acestora; înţelegerea de către victimă, infractor şi
comunitate a motivelor care stau la baza comiterii infracţiunilor şi a impactului acestora asupra
celorlalţi; respectarea tuturor părţilor implicate în proces şi evitarea stigmatizării publice;
recunoaşterea de către infractori a responsabilităţilor acestora; reducerea recidivei; reintegrarea
infractorilor şi a victimelor în cadrul comunităţilor; „vindecarea” suferinţei pricinuite victimei.650
Prin urmare, medierea este procesul cheie în cadrul justiţiei reparatorii, prin facilitarea
comunicării dintre victimă şi agresorul acesteia, fie direct fie indirect. Dintre beneficiile medierii în
cadrul justiţiei reparatorii amintim:651 posibilitatea victimei de a afla mai multe despre agresorul
său, posibilitatea victimei de a-şi chestiona agresorul, posibilitatea victimei de a-şi exprima
sentimentele şi nevoile, posibilitatea victimei de a obţine o reparaţie a prejudiciului suferit,
posibilitatea victimei de a-l informa pe agresor de efectele produse de fapta acestora, posibilitatea
victimei de a lua parte la procesul justiţiei penale, posibilitatea victimei de a privi în viitor,
posibilitatea infractorului de a-şi asuma răspunderea pentru fapta comisă, posibilitatea infractorului
de a afla care sunt efectele faptei sale, posibilitatea infractorului de a-şi cere scuze pentru fapta
comisă şi de a purcede la repararea acesteia şi posibilitatea infractorului de a-şi analiza
comportamentul pentru viitor
Într-o opinie exprimată, obiectivele medierii penale sunt: repararea prejudiciului cauzat
victimei, restabilirea păcii sociale şi responsabilizarea autorului faptei.652 În literatura de
specialitate au fost stabilite anumite principii care stau la baza justiţiei reparatorii, şi drept urmare
acestea vor constitui obiectivele medierii în justiţia reparatorie. Dintre acestea amintim:653
 Principiul priorităţii sprijinirii şi a „vindecării” victimei. Deşi sprijinirea şi
„vindecarea” victimei pot părea obiectivele principale ale oricărui sistem legal penal, acestea
sfârşesc prin a se concentra cel mai adesea asupra infractorilor: identificarea, prinderea, arestarea,
acuzarea, condamnarea acestora. Organele de poliţie, procurorii, judecătorii, închisorile şi serviciile
de probaţiune par a exista doar pentru infractori. Deşi nevoile victimelor au început a fi
recunoscute, există încă un dezechilibru în ceea ce priveşte resursele alocate ajutorării acestora.
 Principiul asumării răspunderii de către infractori pentru faptele comise. Pedepsirea
infractorilor nu este acelaşi lucru cu asumarea răspunderii de către aceştia pentru faptele comise.

650
Allison Morris, Gabrielle Maxwell, Implementing Restorative Justice: What Works?, în Allison Morris, Gabrielle
Maxwell (edit.), Restorative Justice for Juveniles. Conferencing, Mediation and Circles, Hart Publishing, Oxford, 2001,
pp. 267-268.
651
Marian Liebmann, Restorative Justice - How It Works, Jessica Kingsley Publishers, Londra, Philadelphia, 2007, pp.
28-29.
652
Paul Mbanzoulou, Nicole Tercq, La Médiation familiale pénale, L’Harmattan, Paris, 2004, pp. 19-22.
653
Marian Liebmann, Restorative Justice - How It Works, op. cit., pp. 26-27.

175
 Principiul ajungerii la un acord prin intermediul dialogului. Acest principiu este
foarte util, întrucât majoritatea victimelor au o mulţime de întrebări de adresat agresorilor lor şi
singura persoană în măsură să răspundă acestor întrebări sunt cei care le-au cauzat prejudiciile prin
săvârşirea infracţiunii. De asemenea, se poate întâmpla ca infractorii să nu înţeleagă cu ce şi-au
prejudiciat victimele. De aceea este nevoie ca însăşi victima să le explice acest lucru.
 Principiul reparării prejudiciului. Următorul pas logic în asumarea responsabilităţii
pentru comiterea faptei în constituie dorinţa infractorului de reparare a prejudiciului adus victimei.
 Principiul evitării stării de recidivă de către agresor. Odată realizat răul produs,
agresorului îi va displăcea repetarea comportamentului avut anterior. De cele mai multe ori însă
acest fapt nu se va întâmpla, mai ales când este vorba despre agresori care sunt dependenţi de
droguri, alcool, sunt fără locuinţă, sunt şomeri, etc. În acest caz, aceştia trebuie ajutaţi să înceapă o
nouă viaţă. Din această cauză, justiţia reparatorie trebuie să beneficieze de resursele materiale
necesare îndeplinirii obiectivelor sale.
 Principiul reintegrării victimelor şi a agresorilor acestora în comunitate. Infractorii
trebuie integraţi în comunitate, mai ales după ce aceştia au ispăşit o pedeapsă privativă de libertate.
Acest aspect se realizează prin: intermediul unei perioade de acomodare, prin găsirea unui loc de
muncă, prin stabilirea de relaţii pozitive cu ceilalţi membri ai comunităţii. La rândul lor, victimele
trebuie şi ele integrate în comunitate. În fapt, acesta este principalul obiectiv al programelor de
sprijinire a victimelor infracţiunilor.
În literatura de specialitate s-a conturat opinia potrivit căreia în cazuri precum cele de
violenţă domestică, neglijenţă parentală faţă de copii, abandon de familie, etc., se vorbeşte despre
conceptul de „mediere familială penală”. În realitate este vorba despre un proces consensual care
îi permite victimei, prin intermediul restabilirii comunicării cu agresorul său, să obţină nu numai o
reparaţie materială, ci şi una psihologică prin regăsirea respectului de sine. În fapt este vorba despre
aplicarea medierii penale conflictelor de familie în cadrul cărora s-au săvârşit anumite fapte ce
constituie infracţiuni potrivit legii penale.654 Lăsând la o parte elementele care sunt specifice
relaţiilor familiale, acest tip de mediere s-ar putea încadra în sfera mai largă a medierii restaurative.
Medierea victimă – infractor în SUA. Practica de a da posibilitatea victimei să se
confrunte cu agresorul în prezenţa mediatorului a constituit o reformă a sistemului penal american.
Astfel dreptatea se doreşte înfăptuită prin intermediul întâlnirilor dintre victimă şi agresor în care
cea dintâi poate pune întrebări, îşi poate exprima sentimentele, şi ambele pot negocia un acord de
despăgubire acceptabil. Însă toate acestea au început în 1974, printr-o intervenţie specifică numită
„reconciliere victimă – agresor” în cadrul unui experiment de anvergură redusă întreprins în

654
Paul Mbanzoulou, Nicole Tercq, op. cit., pp. 7-8.

176
Kitchener, Ontario, din iniţiativa reprezentanţilor Bisericii Mennoite, a judecătorului şi a ofiţerului
local. Alte contacte dintre victime şi agresorii acestora s-au stabilit şi într-o altă serie de programe,
recunoscute la nivel naţional de Centrul de Restituire a Daunelor din Minnesota, în Minneapolis. De
asemenea, medierea a mai fost folosită şi în cadrul stadiilor premergătoare proceselor penale.655
Victimele şi agresorii implicaţi în programul de reconciliere nu se cunoşteau anterior comiterii
infracţiunii. Primul astfel de program (VORP) evidenţia nevoia de a răspunde nevoilor emoţionale
şi informaţionale ale părţilor prin intermediul medierii faţă în faţă. Toate acestea pentru atingerea
unui obiectiv suplimentar: repararea pagubelor. Acest program de reconciliere nu a fost un simplu
program de reabilitare a infractorului, ci a fost adresat nevoilor părţilor de înfăptuire a justiţiei,
tocmai pentru a împiedica recurgerea la alte conflicte de reglare a conturilor exterioare instanţei de
judecată.656 Succesul programului în Kitchener, a produs replici şi în alte părţi ale Canadei. Prima
replică a modelului VORP în SUA a apărut în Indiana, în cadrul comunităţii Elkhart, tot cu ajutorul
Bisericii Mennoite, căreia i se alăturau judecătorul local, angajaţii serviciului de probaţiune şi
organizaţia comunităţii locale de corecţie (PACR – Prisoner and Community Together).
Menţionarea acestui proiect este importantă pentru că acesta s-a bucurat de atenţia comunităţii de
justiţie penală, atât la nivel naţional, cât şi la nivel internaţional.657
Coates şi Gehm au făcut o evaluare a proiectelor VORP în patru comunităţi din Indiana.
Cercetătorii au constatat că participarea multora dintre victime la aceste programe se datora în
principal dorinţei acestora de recuperare a prejudiciilor suferite de pe urma comiterii infracţiunii. În
ceea ce priveşte participarea infractorilor la aceste programe, aceasta s-a făcut cu seriozitate din
partea lor. Atât victimele, cât şi agresorii acestora au considerat aceste programe ca fiind o formă
legitimă de pedeapsă. 83% dintre infractori şi 59% dintre victime s-au declarat mulţumiţi de
experienţa VORP. În acest context, cele mai satisfăcătoare aspecte ale procesului de mediere sau de
reconciliere, identificate de victime au fost următoarele:658 posibilitatea întâlnirii cu agresorul
pentru o mai bună înţelegere a comiterii infracţiunii şi a situaţiei în care se găseşte infractorul;
posibilitatea obţinerii unei reparaţii sigure; exprimarea remuşcărilor de către infractor şi grija şi
preocuparea manifestate de mediator. Alte aspecte au fost considerate de către victime mai puţin
mulţumitoare, anume: lipsa unor mecanisme adecvate de urmărire a îndeplinirii contractului de

655
Mark S. Umbreit, Robert B. Coates, Victim-offender mediation. A review of research in the United States, în Gwynn
Davis, Making amends: Mediation and reparation in Criminal Justice, Routledge, Londra, New York, 1992; Taylor &
Francis e-Library, 2002, pp. 190-191.
656
M.S. Umbreit, Crime and Reconciliation: Creative Options for Victims and Offenders, Abingdon Press, Nashville,
1985; M.S. Umbreit, Victim Offender Mediation and Judicial Leadership, Judicature, December 1986.
657
M.S. Umbreit, Mediation of Victim Offender Conflict, Journal of Dispute Resolution, University of Missouri School
of Law, Columbia, 1988.
658
R.B. Coates, J. Gehm, An Empirical Assessment, în M. Wright, B. Galaway (edit.), Mediation and Criminal Justice,
Sage, Londra, 1989; Mark S. Umbreit, Robert B. Coates, Victim-offender mediation. A review of research in the United
States, în op. cit., pp. 192-193.

177
mediere de către infractor; perioada de timp îndelungată de la săvârşirea infracţiunii până la
repararea prejudiciului prin procesul VORP; timpul cerut pentru participarea la Procesul VORP.
Din punct de vedere al infractorilor participanţi la aceste programe, beneficiile acestora le-au
reprezentat: întâlnirea cu victima şi faptul că aceasta era dispusă să îi asculte; faptul că nu erau
încarceraţi şi în unele cazuri nu li se întocmea cazier; posibilitatea de a crea un calendar pentru
repararea pagubelor produse şi de a îndrepta lucrurile.
Prima experienţă ce poate fi amintită în domeniul medierii judiciare penale îl constituie un
episod ivit în Ontario, Canada, în 1974. În speţă, pentru doi tineri care au devastat o locuinţă, s-a
propus o alternativă la detenţie: o formă concretă de resocializare. Cu această ocazie a luat naştere
unui program care prevedea întâlniri între autorii infracţiunilor şi victime, pe lângă repararea
daunelor cauzate. Această primă experienţă a Canadei a constituit un exemplu pentru SUA care în
1979 a adoptat un program federal ale cărui finalităţi nu erau alternative, ci adiacente pedepsei,
bazat pe repararea daunelor. Experienţele de peste ocean au dat naştere la aplicări diverse în
Europa, în cadrul unor contexte diferite de cele în care au apărut. În 1982, în Marea Britanie,
„Criminal Justice Act” prevedea, printre altele, obligarea la plata daunelor şi întâlnirea dintre autori
şi victime în vederea medierii acestora de către funcţionari ai poliţiei şi operatori sociali specializaţi.
În Franţa, legea pentru reforma codului de procedură penală din 1983 prevedea posibilitatea
medierii, în urma unui acord preliminar între autor şi victimă. Acest acord privea repararea
daunelor, rezolvarea stării conflictuale născute în urma săvârşirii infracţiunii şi reinserarea socială a
autorului faptei. În Italia, prima formă de mediere penală datează din 1989, când a intrat în vigoare
codul de procedură penală pentru minori.659
Medierea dintre victimă şi agresor în Germania. Primele programe de mediere între
victimă şi agresor în Germania au fost puse în practică în anul 1980, mai ales cu privire la
delincvenţa juvenilă. Dintre motivele care au stat la baza implementării unor astfel de programe
amintim faptul că înfăptuirea actului de justiţie în cazul delincvenţei juvenile are la bază principiul
că obiectivele educaţionale trebuie să aibă prioritate asupra pedepsei. Aceasta înseamnă că
infractorii tineri nu trebuie priviţi ca fiind pe deplin responsabili pentru comportamentul lor
antisocial. Înţelesul conceptului de principiu educaţional este unui precar, cu atât mai mult cu cât nu
există o explicaţie clară cu privire la semnificaţia educaţiei şi nici cu privire la obiectivele pe care
aceasta îşi propune să le atingă. Spre exemplu, pedeapsa este adesea văzută ca mijloc de asigurare a
scopurilor educaţionale. Oscilaţia între educaţie şi pedeapsă reflectă faptul că justiţia juvenilă

659
Antonio Tiberio, Alberto Cericola, Vi Dichiaro Separati. Separazione, divorzio e mediazione, op. cit., p. 82.

178
germană a constituit un timp îndelungat un teren de experimentare în politica justiţiei penale.
Medierea dintre victimă şi atacator constituie unul dintre cele mai noi astfel de experimente.660
Primul programe de acest fel în Germania au fost puse în practică în 1985. Dintre acestea
amintim: Programul „Handshake” în Reutlingen, Programul „Scales” la Cologne; Programul de
mediere dintre victimă şi agresor în Braunschweig, extins ulterior şi în Munich şi Landshut; dar şi
medierea victimă – agresor ca parte a unui program de diversiune, în Bielefeld. Primele două
programe amintite sunt administrate la nivel privat, în vreme ce celelalte sunt desfăşurate de
instituţii specializate servind instanţelor pentru minori. În faza experimentală, Programul
„Handshake”s-a ocupat de 204 agresori, în perioada iunie 1985-decembrie 1987. Dintre acestea
57% au presupus comiterea mai multor infracţiuni. Cele mai des întâlnite infracţiuni au fost cele de
furt, infracţiuni referitoare la integritatea persoanelor şi distrugere. Majoritatea infractorilor admişi
în aceste programe aveau deja cazier. În ceea ce priveşte Programul „Scales”, în faza experimentală
acesta a acoperit 246 de cazuri (februarie 1986-decembrie 1988), respectiv 356 de infractori şi 363
de victime. Dintre infracţiunile acoperite amintim: infracţiuni referitoare la integritatea persoanelor,
distrugere, fraudă şi înşelăciune. Aproape jumătate dintre infractori aveau deja cazier. Programul de
mediere dintre victimă şi agresor de la Braunschweig, desfăşurat în perioada iunie 1986 – iulie
1987, a indicat că din 218 cazuri, în 56 instanţa de judecată a recomandat medierea. Marea
majoritate a acestor cazuri au făcut parte din categoria infracţiunilor referitoare la integritatea
persoanelor. Într-o bună parte din aceste cazuri s-a refuzat medierea, fie de către atacator, fie de
către victimă. Aproape la fel s-a întâmplat şi în ceea ce priveşte situaţia medierii dintre victimă şi
agresor din Bielefeld (ianuarie 1987 – mai 1988). În acest caz, trebuie spus că medierea în cadrul
unei întâlniri faţă în faţă a avut succes în mai puţi de 10% dintre cazuri. De asemenea, la fel ca şi în
cazul Programului de la Braunschweig, rata celor care au respins medierea a fost destul de ridicată.
Cazurile incluse în acest program au făcut parte din categoria: infracţiunilor referitoare la
integritatea persoanelor, furt şi distrugere.661
În ciuda acestor diferenţe, s-ar părea că aceste programe experimentale sunt similare. Dintre
trăsăturile ce sunt caracteristice acestor programe amintim: faptul că se cerea ca victima să fie o
persoană fizică, deşi au fost acceptate şi situaţiile în care victima era o persoană juridică; de
asemenea, pentru a putea fi inclus într-un astfel de program, este necesar ca infractorul să îşi
recunoască vinovăţia; În plus, infracţiunile mărunte nu ar trebui să facă obiectul medierii; trebuie
luată în considerare şi paguba pricinuită (mai ales la infracţiunile referitoare la proprietate), care nu
trebuie să depăşească capacităţile de restituire ale adolescentului; participarea victimei şi a

660
Heinz Messmer, Victim-offender mediation in Germany, în Gwynn Davis, Making amends: Mediation and reparation
in Criminal Justice, Routledge, Londra, New York, 1992; Taylor & Francis e-Library, 2002, p. 177.
661
Ibidem, p. 178.

179
infractorului la program trebuie să fie voluntară; discuţiile ce au loc între victimă şi infractor sunt
menite să întărească simţul responsabilităţii infractorului pentru fapta comisă şi pentru consecinţele
acesteia; de asemenea, victima trebuie să îi explice atacatorului consecinţele materiale şi
psihologice ale faptei sale şi folosirea acestora ca bază pentru solicitarea despăgubirilor; nu poate fi
impusă o anumită formă a despăgubirii întrucât aceasta necesită aprobarea ambelor părţi;
despăgubirile ar trebui să înlocuiască măsurile punitive. În ceea ce priveşte aceste caracteristici
amintite, în literatura de specialitate se consideră că doar una dintre acestea pune anumite probleme,
anume cea referitoare la infracţiunile şi delictele mărunte, aceasta întrucât acestea sunt greu de
determinat. Un criteriu important în determinarea succesului acestor programe de mediere l-a
constituit acceptarea acestora de către instanţele de judecată. Astfel, în cadrul Programului „Scales”,
în 72% din cazurile de mediere s-a renunţat la acuzaţii, iar din restul de cazuri, în 61% verdictul a
constat doar în constatarea (confirmarea) despăgubirilor, în vreme ce în 39% acest verdict a fost
suplimentat cu: plata unei cauţiuni (amenzi), muncă în folosul comunităţii sau închisoare cu
suspendare. Aceste pedepse suplimentare au fost fie consecinţa neîndeplinirii obligaţiei de
despăgubire, fie cazul recidivei. În Programul „Handshake”, cu excepţia a 7% din cazuri, restul
toate s-au finalizat prin confirmarea, respectiv constatarea de către instanţa de judecată a obligaţiei
de despăgubire.662
Deşi din datele prezentate există semne încurajatoare referitoare la relaţia dintre justiţia
formală şi cea informală, se poate observa şi complexitatea acestei relaţii deoarece atâta timp cât
relaţia dintre dreptul penal şi modelele reparatorii nu este clar structurată, rămâne riscul ca
procedurile de mediere să nu fie până la capăt. Rata de succes a medierii este însă promiţătoare.
70% dintre cazurile de mediere au fost încheiate cu succes în Munich şi 57% în Landshut. În marea
majoritate a cazurilor, acordurile privind repararea prejudiciilor aveau la bază înţelegerea dintre
victimă şi atacator, deşi în Munich aceste acorduri au fost adesea mediate fără a exista vreun contact
direct între părţi. Chiar şi în timpul fazei de testare a programelor experimentale se făceau planuri
pentru a pune în practică alte programe de mediere destinate atât tinerilor, cât şi adulţilor. Astfel,
noi programe sunt promovate la nivel naţional, regional şi comunitar. Prin urmare, se poate afirma
că după o perioadă destul de scurtă, medierea dintre victimă şi infractor a devenit un element
important printre celelalte deja existente în sistemul de justiţie german. Discuţiile nu mai privesc
chestiunea doririi sau nu a medierii între victimă şi atacator, ci grija implementării acesteia în
practică. Integrarea medierii victimă – infractor în procesul legal german a rămas o chestiune
problematică, în primul rând datorită faptului că prioritatea acestuia este greu de determinat; apoi,
pentru că legea penală germană permite combinarea pedepselor, iar în acest caz există riscul

662
Ibidem, pp. 179-180.

180
sancţionării multiple; în al treilea rând, pentru că răspândirea implementării medierii ar fi foarte
greu de monitorizat şi de controlat; în plus, sarcina medierii necesită abilităţi şi pregătire speciale.663
Atâta timp cât medierea rămâne o activitate marginală, iar practicienii nu se specializează în
aceasta, programele de mediere victimă – agresor sunt puse în pericol. Acest tip de mediere este
unul complex şi solicitant pentru practician. Acesta necesită dezvoltarea unei paradigme bilaterale
de rezolvare a conflictului. Avansarea medierii victimă – agresor necesită stăpânirea a patru
obligaţii esenţiale în următorii ani: dezvoltare, satisfacerea cererii, controlul calităţii şi
profesionalism.664 Atunci când valorile sociale tradiţionale sunt ameninţate este destul de greu să
înţelegem motivarea adolescenţilor într-o anumită fază critică a adolescenţei lor. Legea nu poate să
se preocupe de acest fapt, iar priorităţile sistemului legal sunt clare: aplicarea legi este pe primul
plan, iar justiţia este pe plan secund. Din această cauză, mai mult ca niciodată trebuie să fim de
acord asupra valorilor şi a standardelor comportamentale. Comportamentul deviant este atât o
problemă a societăţii, cât şi o reflecţie a relaţiilor sociale, fiind o problemă chiar şi pentru infractori.
Atitudinea faţă de un astfel de comportament trebuie să se bazeze pe analiza normelor. Astfel,
comportamentul deviant nu se contracarează doar prin aplicarea normei, ci şi a practicii corecte. Cu
ajutorul procedurilor informale, participanţii sunt ajutaţi să înţeleagă diversele relaţii cauzale şi, în
final, lumea delincvenţei juvenile.665
1.7. Instituţia medierii şi securitatea socială – medierea socială sau comunitară.
„Expresia de mediere socială se referă actualmente la medierea coeziunii sociale care reprezintă
procesul de creare şi de reparare a legăturilor sociale şi de rezolvare a conflictelor din viaţa
cotidiană, în cadrul căruia un terţ imparţial şi independent, încearcă prin intermediul organizării de
schimburi de idei între persoane sau între instituţii, să le ajute să-şi amelioreze relaţia sau să rezolve
un conflict”.666 Conceptul de comunitate, în sens relaţional, desemnează complexitatea societăţii,
scoţând în evidenţă faptul că în cadrul său acţionează diverşi subiecţi: familia, grupurile informale,
asociaţiile, instituţiile, serviciile sociale care contribuie la identitatea socială a comunităţii şi la
îndeplinirea „binelui comun” în optica principiului subsidiarităţii. Astfel, comunitatea este definită
ca „locul teritorial şi simbolic al medierii între micro şi macro, între subiect şi complexitatea
socială”. Este necesară o extensiune a conceptului de apartenenţă de la ambiţiile definite spaţial la
sferele simbolice ale sensului care în societatea actuală fragmentată sunt puncte de referinţă
fundamentale ale subiectului. Astfel, este oportun a se vorbi nu despre apartenenţă, ci despre
apartenenţe, reale şi simbolice, iar aceste „apartenenţe nu presupun în mod necesar contiguitate

663
Ibidem, pp. 180-182.
664
Ibidem, p. 183.
665
Ibidem, pp. 188-189.
666
Michèle Guillaume-Hofnung, op. cit., p. 25.

181
spaţială”. 667 Dacă formele societăţii sunt multiple şi îşi asumă întotdeauna aspectul unei reţele de
relaţii interpersonale în cadrul căreia identitatea este pusă pe mai multe nivele, nu se mai vorbeşte
de comunitate şi de societate, ca entitate astrală pusă în slujba individului, ci se va vorbi despre
relaţii şi legături între indivizi. De aici apare şi ideea de comunitate ca fenomen relaţional (Figura
32).668
Figura 32 – relaţiile comunitare în sens relaţional669

Comunitatea socială coincide cu societatea în sens restrâns, şi cel mai frecvent cu o parte
din aceasta în care este posibilă naşterea relaţiilor care suprimă necunoaşterea dintre persoane, în
baza cetăţeniei comune a grupului, a familiei şi a diverselor instituţii. Comunitatea teritorială poate
fi identificată cu un loc, un cartier, în care subiecţii experimentează o apropiere care duce la
construirea de legături care suprimă necunoaşterea dintre persoane şi permit crearea unor valori şi
interese comune.670 Dintre tipurile de comunităţi ce se pot constitui amintim: comunităţile
teritoriale, sociale, simbolice, de muncă, etnice. Elementele constitutive ale acestora sunt: subiecţii,
„binele comun”, legăturile teritoriale şi simbolurile (Figura 33).
Figura 33– elementele constitutive ale comunităţii671

667
P. Di Nicola, La rete: metafora dell’appartenenza. Analisi strutturale e paradigma di rete, FrancoAngeli, Milano,
1998, p. 129.
668
Donatella Bramanti, Sociologia della mediazione. Teorie e pratiche della mediazione di comunità, FrancoAngeli,
Milano, 2005, pp. 37-38.
669
Figură adaptată după Donatella Bramanti, Sociologia della mediazione. Teorie e pratiche della mediazione di
comunità, op. cit., p. 38.
670
Donatella Bramanti, Sociologia della mediazione. Teorie e pratiche della mediazione di comunità, op. cit., p. 42.
671
Figură adaptată după Donatella Bramanti, Sociologia della mediazione. Teorie e pratiche della mediazione di
comunità, op. cit., p. 42.

182
Mediation UK, principala organizaţie pentru mediere din Marea Britanie, defineşte medierea
ca fiind „un proces bine stabilit de rezolvare a neînţelegerilor, în care mediatorul – terţ imparţial -,
ajută părţile implicate în conflict să găsească o soluţie reciproc acceptabilă”. Se disting clar
elementele cheie ale medierii: neutralitate, facilitare, informalitate şi cooperare. Liebmann
construieşte un set de valori şi idei care sunt implicite medierii în comunităţile locale, astfel:
ascultarea tuturor, atât cu privire la sentimente, cât şi cu privire la fapte; cooperarea şi preţuirea
contribuţiilor aduse de ceilalţi; căutarea punctelor comune, iar nu a diferenţelor; afirmarea sine-lui
şi a altora ca bază necesară de rezolvare a conflictului; vorbirea pentru sine, iar nu acuzarea altora;
separarea problemei de oameni; înţelegerea altor puncte de vedere diferite; folosirea unei abordări
creative dă găsire a soluţiilor la conflict; privirea către nevoile oamenilor în viitor, iar nu a
vinovaţilor pentru trecut; analizarea tuturor opţiunilor înainte de alegerea uneia dintre ele; căutarea
unei soluţii de tip „câştig-câştig”, în cadrul căreia să fie satisfăcute interesele tuturor, iar nu a unei
abordări de tipul „câştig-pierdere” în care o persoană câştigă, iar alta pierde. 672 Se poate observa că
medierea în comunităţile locale conţine valori şi practici ale medierii tradiţionale, dar şi valori şi
practici comune formelor se consiliere, tehnicilor facilitative de management şi formelor
tradiţionale de management al conflictelor din diverse părţi ale lumii. Astfel, ceea ce unesc
serviciile de mediere în comunităţile locale sunt: facilitarea, ascultarea activă, empatia,
cooperarea.673
Mulţi autori văd la baza medierii comunitare filosofia non-violenţei. Această filozofie îşi are
rădăcinile în diverse religii ale lumii. În SUA şi Marea Britanie, Societatea Religioasă a Prietenilor
(Quakers) a jucat un rol important în sprijinirea dezvoltării medierii comunitare. Tradiţia Quaker
despre non-violenţă datează din 1661, când George Fox, membrul fondator, a mărturisit în faţa lui
Charles II că nu va ridica armele împotriva nimănui. Pacifismul promovat de acesta a continuat
până în zilele noastre, având o lungă tradiţie de mediere informală Quaker. Medierea comunitară
continuă să fie înfloritoare atât în SUA, cât şi în Marea Britanie. Mediation UK notează că între anii

672
M. Liebmann, Mediation in context, Jessica Kingsley Publishers, Londra, 2000, pp. 12-13.
673
Hilary Cremin, Peer Mediation, op. cit., p. 16.

183
2004-2005 au participat la medierea comunitară cca. 40.000 de oameni. De asemenea, multe dintre
centrele care asigură astfel de servicii oferă pregătire în acest sens studenţilor, elevilor şi
profesorilor în cadrul şcolilor, ca parte din programele de abordare preventivă a conflictelor în
comunităţile locale.674
Acest tip de mediere este folosit în mod curent în Marea Britanie fiind importat din SUA în
1980. În 1970, administraţia prezidenţială a preşedintelui Jimmy Carter a încurajat crearea primului
Centru de Justiţie de Cartier. Obiectivul acestuia era de a asigura o alternativă la procedurile
judiciare. Câteva din cele mai active astfel de centre se aflau în New York, Los Angeles şi
Philadelphia. În cadrul unui program tipic de mediere comunitară, anumiţi voluntari erau pregătiţi
să medieze diferendele din cadrul comunităţii lor, inclusiv conflictele dintre vecini, membri de
familie, proprietari de terenuri, vânzători şi consumatori, prieteni şi micii comercianţi. Succesul
acestor programe a fost unul impresionant.675 Mai nou, practica medierii comunitare locale în
Marea Britanie este bazată pe viziunea despre medierea transformatoare a lui B. Bush şi Folger.
Aceştia susţin că potenţialul transformator al medierii este cel mai valoros dintre beneficiile
acesteia. Aceasta întrucât modelele transformatoare sunt în mod necesar educative trecând peste
rezolvarea conflictelor individuale. Acest potenţial transformator nu are ca ţintă transformarea
caracterului oamenilor, redistribuirea resurselor sau a puterii sau acordarea de consiliere, ci
efectuarea de „schimburi dinamice” de la un mod de experimentare a sinelui şi a altora la un alt
mod.676 Beneficiile pe termen lung pot include ceea ce alţii au numit „efecte în contra curentului” ce
pot naşte noi situaţii.677 B. Bush şi Folger au susţinut că beneficiile publice ale medierii
transformatoare prezintă obiectivele societăţii ca întreg, iar aceste beneficii sunt adesea omise
deoarece majoritatea discuţiilor despre beneficiile publice ale medierii se concentrează pe valoarea
sa de economisire a resurselor şi mai ales a costurilor judiciare.678 Autorii consideră că toate cele
patru teorii ale medierii sunt aplicabile în cazul medierii comunitare. Astfel, teoria satisfacţiei -
percepe medierea ca o unealtă pentru satisfacerea nevoilor umane. Strategiile, tehnicile şi mediatorii
sunt destinaţi să maximizeze posibilitatea obţinerii unui rezultat creativ, de tipul câştig-câştig.
Teoria justiţiei sociale – care vede medierea mai mult ca mijloc de construire a comunităţilor,
oferindu-le indivizilor posibilitatea de a se organiza împreună împotriva nedreptăţilor sociale.
Vecinii sunt ajutaţi să vadă că au aceleaşi interese şi inamici externi comuni. Teoria transformării

674
Ibidem, p. 17.
675
R. Cohen, Peer Mediation in Schools: Students Resolving Conflict, Goodyear Books, Glenview, 1995; Hilary
Cremin, Peer Mediation, Open University Press, Berkshire, 2007, p. 16.
676
R. A. Bush Baruch, J. P. Folger, The Promise of Mediation: The transformative approach to conflict, Jossey Bass,
San Francisco, 2005; Hilary Cremin, Peer Mediation, op. cit., p. 18.
677
C. J. Hallberlin, Transforming workplace culture through mediation: Lessons learned from swimming upstream,
Hofstra Labor & employment law journal, nr. 18/2, 2001, pp. 375 - 383.
678
R. A. Bush Baruch, J. P. Folger, The Promise of Mediation: The transformative approach to conflict, op. cit.

184
– care vede medierea ca mijloc de transformare a indivizilor în societate, asigurându-le acestora
oportunităţi de preluare a controlului asupra propriilor vieţi şi să-i vadă pe ceilalţi ca fiind
importanţi. Vecinii sunt încurajaţi să devină mai puternici şi în acelaşi timp să se înţeleagă reciproc.
În fine, teoria opresiunii – care este o viziune critică asupra medierii ca mijloc de controlare de
către cei puternici a celor slabi. Aceasta pentru că se consideră că medierea nu are mijloace
adecvate de controlare a balanţei de putere. Această teorie critică medierea şi pentru faptul că se
ocupă de cazuri ca focare izolate de conflict.679
În Marea Britanie mişcarea medierii comunitare se află în stadiul de extindere în multe
servicii publice noi, atât în structuri centrale, cât şi în cele regionale. Însă doctrina trage un semnal
de alarmă asupra importanţei existenţei organizaţiilor instituţionale care să o propage atât la nivel
local, cât şi la nivel central. Aceasta pentru că majoritatea serviciilor comunitare de mediere sunt
furnizate de organizaţii caritabile care asigură un serviciu gratuit pentru comunităţile în care acestea
se găsesc. Mai mult decât atât, mişcarea de mediere din Marea Britanie este încă destul de mică şi
diversă încât poate fi foarte uşor desfiinţată prin politica şi publicaţiile grupurilor de lucru formate
din membri care lucrează ca şi mediatori.680
În literatura de specialitate şi în practica britanică, au fost relevate şapte faze ale medierii
comunitare. În prima fază (faza primului contact al mediatorului cu una dintre părţi), partea face
cunoştinţă cu mediatorul, iar acesta îi prezintă procesul de mediere. Mediatorul va întocmi un raport
în care va nota bazele conflictului şi sentimentele părţii. Tot în această etapă se semnează contractul
de mediere şi se explică clauza de confidenţialitate. Următorii paşi de urmat vor fi decişi de
mediator împreună cu partea în discuţie. Faza a doua a medierii comunitare (faza primului contact
al mediatorului cu cealaltă parte implicată în conflict), deschide oportunitatea obţinerii unor noi
informaţii, inclusiv al punctului de vedere al acestei părţi. Şi de această dată mediatorul va întocmi
un raport în care va nota noile informaţii obţinute. Acesta va face demersuri pentru câştigarea
încrederii părţii şi pentru a clarifica faptul că este imparţial. Are loc semnarea contractului de
mediere şi explicarea clauzei de confidenţialitate. A treia fază este faza pregătirii documentaţiei
asupra conflictului. În această etapă, mediatorul va identifica cea mai bună cale de continuare a
medierii, va pregăti părţile implicate în conflict, va stabili angajamentul acestora faţă de procesul de
mediere şi va pregăti terenul pentru întâlnirea lor. Faza a patra este faza ascultării problemelor în
cadrul unei întâlniri reunite a celor două părţi cu mediatorul. Mediatorul face prezentarea părţilor şi
a principalelor probleme de discutat. De asemenea, va stabili regulile de bază ale procesului de

679
Ibidem, pp. 16-24.
680
Gavin R Beckett, Theory and Ethics in Community Mediation, în Marian Liebmann, Gavin R. Beckett, May Curtis,
Jim Dignan, John C. Patrick, Marion Wells (edit.), Community and Neighbour Mediation, Cavendish Publishing
Limited, Londra, Sydney, 1998, p. 253.

185
mediere şi va reitera discuţiile referitoare la clauza de confidenţialitate. Acesta va explica părţilor
procesul medierii şi beneficiile obţinerii unui acord mediat pentru ambele. Fiecare parte are la
dispoziţie o limită de timp în care poate vorbi fără întreruperi, iar mediatorul va trebui să aplaneze
orice conflict sau ostilităţi. Pentru un dialog constructiv mediatorul trebuie să asigure un mediu
sigur, să stabilească un climat de onestitate, de încredere şi de deschidere. La finalul acestei faze
mediatorul va face rezumatul problemelor cheie, va stabili agenda întâlnirilor şi limitele de timp.
Faza a cincia implică explorarea problemelor stabilite şi prezentate. Mediatorul va încuraja buna
comunicare şi va verifica înţelegerea acestora, va clarifica eventualele presupuneri, va identifica
eventualele temeri, preocupări şi rezerve. Orice diferenţe pot împiedica continuarea discuţiilor.
Mediatorul va menţine un mediu sigur şi va încerca să determine părţile să privească înspre viitor şi
să lase la o parte trecutul. Aria de acord şi eventualele puncte rămase neacoperite de acesta vor fi
rezumate de către mediator la finalul acestei faze. Faza a şasea este faza construirii acordurilor.
Mediatorul împreună cu părţile se vor strădui să găsească alternative şi soluţii creative. Opţiunile
sunt apoi evaluate şi soluţiile prin care s-ar putea rezolva problemele sunt încurajate de către
mediator. Variantele de acord asupra cărora părţile nu se învoiesc vor fi stabilite, iar atunci când nu
se poate contura nici variantă de acord mediatorul va identifica următorii paşi ai părţilor. Ultima
fază, aceea de încheiere a medierii, se desfăşoară într-o sesiune reunită a părţilor şi a mediatorului.
Acum are loc încheierea acordului mediat, dacă părţile sunt de acord cu semnarea acestuia. În
cadrul acestei etape, mediatorul va aranja toate cele necesare pentru ca părţile să meargă mai
departe. 681
Tema centrală a abordării lui Foucault este conturată de refuzul acestuia de a pune semnul
egal între putere şi manifestările centralizate.682 În opinia sa, „puterea nu este o instituţie şi nici o
structură; nu este nici o anumită tărie cu care este înzestrat cineva; puterea este un nume atribuit
unui complex de situaţii strategice într-o anumită societate”.683 Orice situaţie strategică face
obiectul mai multor autorităţi. Foucault susţine că „puterea nu este localizată în aparatul statal”,
drept urmare acesta analizează puterea aşa cum aceasta se manifestă „în fiecare minut şi în fiecare
zi”.684 Prin urmare, dacă cineva se preocupă de puterea medierii comunitare trebuie să se aibă în
vedere toate mecanismele de putere ale aparatului statal.685 Cu alte cuvinte, autorul avertizează
asupra pericolului de a reduce puterea la manifestările sale centralizate. Statul nu trebuie privit ca o

681
Adam Gersch, Mediation skills and techniques, în Irvine S. Gersch, Adam Gersch (edit.), Resolving Disagreement
in Special Educational Needs. A practical guide to conciliation and mediation, Routledge Falmer, Londra, New York,
2003, pp. 164-165.
682
Michel Foucault, Power/Knowledge: Selected Interviews and Other Writings 1972–1977, Harvester Press, Brighton,
1980, p. 95.
683
Ibidem, p. 93.
684
Ibidem, p. 60.
685
Ibidem, p. 72.

186
entitate unificată din care derivă toate puterile. Acesta este mai degrabă o entitate „nominală” care
reuneşte toate relaţiile de putere dintr-o anumită societate. Autorul este de părere că trebuie să
privim peste „câmpul limitat al suveranităţii şi al instituţiilor statului” întrucât puterea trebuie
analizată prin prisma „tehnicilor şi a tacticilor de dominare”. De asemenea, tacticile societăţilor pre-
moderne implică relaţii de putere şi cunoaştere concentrate în jurul modelului „legii şi al
suveranităţii”. În cadrul acestui model, problema politică se învârte în jurul încercării de a extrage
„o singură voinţă – sau mai degrabă constituirea unei unităţi, a unui singur corp animat de spiritul
suveranităţii – din multitudinea de voinţe ale indivizilor”.686 În societăţile moderne dominanţa legii
şi a modelului suveran este înlocuită de răspândirea inovaţiei politice. Prin conturarea
componentelor indivizilor se creează agenţi care sunt atât productivi din punct de vedere economic,
dar şi docili din punct de vedere politic, caracteristici necesare pentru a se putea continua
expansiunea capitalismului şi dezvoltarea „marilor monarhii administrative”.687
Medierea comunitară „împuterniceşte” indivizii capabili să facă alegeri şi care ajută la
consolidarea comunităţii. Acest fapt nu înseamnă o expansiune a puterii, ci reprezintă mai degrabă o
implicare activă în schimbarea felului în care configuraţiile puterii liberale sunt sprijinite. În acest
context, medierea comunitară ar putea fi considerată ca una dintre multele puteri guvernamentale
care operează din umbră, pe latura ascunsă a modelului legii şi suveranităţii. În acest sens, Foucault
subliniază că „pentru timpurile noastre moderne poate nu este aşa de importantă dominaţia statală a
societăţii, ci este mult mai importantă guvernamentalizarea statului”.688 Medierea comunitară este
parte din procesul de „guvernamentalizare” al statului, este unul dintre multele procese prin care
operează arta guvernământului în societatea contemporană.689 Foucault avertizează asupra
perceperii puterii ca ceva care emană de la natură, indivizi a priori sau noi înşine. „Indivizii” sunt
mijloacele de acţiune ale puterii, iar nu punctele de aplicare ale acesteia”. 690 În condiţiile post-
modernismului, atât indivizii, cât şi sine-le acestora constituie mijloace de acţiune ale medierii
comunitare. Aceasta ţinteşte să reconstituie comportamentele individuale ale identităţii de sine a
părţilor aflate în conflict, prin intermediul diverselor căi de soluţionare a acestuia.691
În condiţiile post-modernităţii, nu se mai poate vorbi despre o forţă imperială ca mijloc de
înfăptuire a justiţiei, care să domnească peste toate. Aceasta deoarece justiţia este fragmentată în

686
George C. Pavlich, Justice Fragmented. Mediating community disputes under postmodern conditions, Routledge,
Londra, New York, 1996, p. 89; Michel Foucault, Power/Knowledge: Selected Interviews and Other Writings 1972–
1977, op. cit., p. 102.
687
Michel Foucault, Discipline and Punish: The Birth of the Prison, Vintage, New York, 1977, pp. 220-221.
688
Michel Foucault, Governmentality, Ideology and Consciousness, nr. 6, 1979, pp. 5–21.
689
George C. Pavlich, Justice Fragmented. Mediating community disputes under postmodern conditions, op. cit., pp.
91-92.
690
Michel Foucault, Power/Knowledge: Selected Interviews and Other Writings 1972–1977, op. cit., p. 98.
691
George C. Pavlich, Justice Fragmented. Mediating community disputes under postmodern conditions, op. cit., pp.
97-98.

187
diverse procese care se prezintă sub diferite forme în tot atâtea împrejurări. Căutarea imposibilului,
a ceea ce se ascunde în spatele a ceea ce este, ne aduce faţă în faţă cu textura tăcerii care se
regăseşte în actele fondatoare care stau la baza unei anumite concepţii despre fiinţă.692 Încercarea de
a susţine diferenţa este o încercare de articulare a acelor texturi de tăcere. 693 Aşa cum reţine şi
Lyotard, această căutare necesită formarea unui limbaj specific care să permită, iar nu să interzică,
vocile celorlalţi.694 Justiţia este un discurs prescriptiv diferit de discursurile descriptive prin aceea că
nu este legată de adevăr.695 Mai mult decât atât, în acest discurs prescriptiv, trebuie să judecăm, însă
„fără criterii”.696 În societatea „păgână” a post-modernităţii, consensul nu poate fi idealul deoarece
ar duce la nedeterminarea pluralităţii în favoarea principiilor universale; o situaţie care „se
manifestă violent faţă de eterogenitatea jocurilor de limbaj”.697 Prin urmare, în condiţiile
postmodernităţii, justiţia nu operează în baza consensului. Aceasta necesită găsirea unui limbaj
specific pentru redresarea echilibrului aşa-numitului diferend. Un astfel de diferend are loc ori de
câte ori „reclamantul este privat de mijloacele sale de acţiune, context în care se transformă în
victimă, ca şi în cazul în care rezolvarea disputei se face printr-un limbaj specific uneia dintre părţi,
limbaj în care prejudiciul suferit de cealaltă parte nu semnifică nimic”. Acest fapt se întâmplă atunci
când „reglarea conflictului dintre părţi este făcută printr-un limbaj specific uneia dintre părţi, iar
nedreptatea suferită de cealaltă nu este specificată prin acel limbaj”. 698 În opinia exprimată de L.-P.
Zăpârţan, negocierea apare ca un nod de a trăi laolaltă al oamenilor, ca o cale a structurării relaţiilor
sociale pe un anumit sistem de valori”.699
Intervenţia la nivel internaţional a mişcării rezolvării alternative a disputelor (ADR), cel
puţin în unele din formele acesteia, indică un exemplu de încercare de a localiza un limbaj care nu
numai să formuleze inechităţile din cadrul diferendului, ci să încerce să găsească diverse căi
alternative de restabilire a dreptăţii. Disperarea pentru auspiciile moderne ale justiţiei lansează
simultan căutarea alternativelor pentru procedurile universale de judecată. În acest mediu contestat,
medierea comunitară se regăseşte printre alte mecanisme alternative de rezolvare a disputelor. La
începutul anului 1970 Lon Fuller a recunoscut deschis valoarea medierii ca tehnică viabilă de

692
Zygmunt Bauman, Morality without Ethics, Theory, Culture and Society, nr. 11, 1994, pp. 1–34; Simon Critchley,
The Ethics of Deconstruction: Derrida and Levinas, Blackwell, Oxford, 1992; Emmanuel Levinas, The Levinas
Reader, editat de Scan Hume, Basil Blackwell, Oxford, 1989.
693
Iris Marion Young, Justice and the Politics of Difference, Princeton University Press, New Jersey, 1990.
694
Jean-François Lyotard, The Different: Phrases in Dispute, Manchester University Press, Manchester, 1988.
695
Jean-François Lyotard, Jean-Loup Thebaud, Just Gaming, University of Minnesota Press, Minneapolis, 1985, pp.
16, 98.
696
Ibidem, p. 16.
697
Ibidem, p. 99.
698
Jean-François Lyotard, The Postmodern Condition: A Report on Knowledge, University of Minnesota Press,
Minneapolis, 1984, pp. 24-25.
699
L.-P. Zăpârţan, Negocierile în viaţa social-politică, op. cit., p. 11.

188
rezolvare a disputelor.700 Tema a fost continuată în SUA cu articolele scrise de Danzig701 şi
Fisher702, care chemau la un sistem descentralizat de rezolvare a disputelor şi mai ales la folosirea
medierii pentru a înlocui serviciile instanţelor de judecată. Din acest moment s-a produs extinderea
programelor de mediere comunitară în numeroase contexte şi ţări. Justiţia este local şi concentrată
pe raţiuni locale.703
Medierea relaţiei cu natura s-a intensificat odată cu extinderea formelor de comoditate.
Natura a fost reconstruită şi inserată în oraşe ca produs social – parcuri naturale, sate urbane, etc. –,
ca produse organice de fermă, etc.704 În situaţia în care mediul înconjurător a devenit o arie
importantă a dezbaterilor publice pe diverse teme, planificarea îndeplineşte rolul de mediere a
conflictelor. Din acest punct de vedere, noul rol al planificării, acela de „manager al mediului
înconjurător”, propus de Evans şi Rydin705, nu mai depinde de dezvoltarea unor anumite cunoştinţe
şi aptitudini de bază ale planificării sau de structurile instituţionale în care are loc planificarea
pentru direcţionarea conflictelor referitoare la mediul înconjurător.706 Într-o viziune mai sofisticată
precum cea a constructivismului, medierea se face într-o formă simbolică, prin tehnologie, sisteme
de credinţe, valori, instituţii, etc., cu alte cuvinte, relaţia este conturată în termeni de „cultură” şi
„ecosisteme”.707 Programele de mediu iniţiate la nivel internaţional aduc odată cu ele autoritatea
internaţională a cărei influenţă se extinde pe arii întinse ale practicii administrative a guvernării
locale. În acest caz, organizaţiile de mediu locale sunt marginalizate. Odată cu transferarea
legitimităţii către Uniunea Europeană, a răspândirii medierii relaţiilor între instituţiile europene sau
între guvernele naţionale, Comisia Europeană sau ONG-uri, organizaţiile locale şi-au pierdut
importanţa politică.708
Evoluţia medierii sociale şi comunitare şi demonstrarea unei tentative organice şi reuşite de
reapropiere a responsabilităţilor de către cetăţeni, care nu mai doresc delegarea unei instituţii
oficiale externe pentru rezolvarea controverselor, favorizează activarea soluţiilor sociale,

700
Lon Fuller, Mediation—Its Forms and Functions, Southern California Law Review, nr. 44, 1971, pp. 305–339.
701
Richard Danzig, Towards the Creation of a Complementary, Decentralized System of Criminal Justice, Stanford
Law Review, nr. 26, 1973, pp. 1–54.
702
Eric A. Fisher, Community Courts: An Alternative to Conventional Adjudication, American University Law Review,
nr. 24, 1975, pp. 1253–1291.
703
George C. Pavlich, Justice Fragmented. Mediating community disputes under postmodern conditions, op. cit., pp.
39-41.
704
Peter Brand, Michael J. Thomas, Urban Environmantalism. Global change and the mediation of local conflict,
Routledge, Londra, New York, 2005, p. 154.
705
B. Evans, Y. Rydin, Planning, professionalism and sustainability, în A. Blowers, B. Evans (edit.), Town Planning
into the 21st Century, Routledge, Londra.
706
M. J. Thomas, Planning and Radical Democracy, School of Planning, Oxford Brookes University, Oxford, 1996, în
Peter Brand, Michael J. Thomas, Urban Environmantalism. Global change and the mediation of local conflict,
Routledge, Londra, New York, 2005, p. 69.
707
Peter Brand, Michael J. Thomas, Urban Environmantalism. Global change and the mediation of local conflict,
Routledge, Londra, New York, 2005, p. 102.
708
Ibidem, p. 164,

189
comunitare şi de cartier. Unul dintre cei mai mari teoreticieni ai medierii sociale şi comunitare, la
care se face referire pentru formarea unei viziuni globale asupra aceste probleme este Bonafè-
Schmitt.709 A. Tiberio şi A. Cericola, sunt de părere că este necesar să facem distincţie între
„Community Board” din San Francisco şi „Boutique de droit” din Lyon care reprezintă experienţe
mai puţin semnificative de mediere comunitară pe de o parte şi de mediere socială pe de altă parte.
În experienţa franceză, medierea comunitară este doar un aspect al medierii sociale. Medierea
comunitară a „Community Board” este un instrument care le permite cetăţenilor recuperarea rolului
de protagonişti în rezolvarea conflictelor din viaţa socială. 710
1.8. Medierea divină. În literatura de specialitate se vorbeşte şi despre un alt tip de mediere,
medierea divină, asupra căreia viziunea lui Athanasie a fost una structurată şi determinată prin
înţelegerea lui Dumnezeu ca fiind mereu în apropierea creaţiei sale prin intermediul Fiului Său Iisus
Hristos.711 Într-o altă viziune, medierea divină este realizată prin intermediul rugăciunii, dar mai
ales prin intermediul reprezentanţilor şi slujitorilor Bisericii. 712 „Principiul medierii, în sensul
obişnuit al cuvântului, se aplică la nivel universal; este un principiu care stă în natura lucrurilor; fie
că este vorba despre lumea naturală sau cea spirituală, există întotdeauna un mijloc prin care cauza
şi efectul sunt reunite; unitatea naturii, solidaritatea rasei umane, creşterea spirituală a omului sunt
toate condiţionate de acest principiu”.713
Tradiţia creştină de rezolvare a conflictelor îşi are rădăcina într-un număr mare de referinţe
biblice. Astfel, în „Întâia Epistolă către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel” se vorbeşte despre
„Răul dezbinărilor” astfel: „Vă îndemn, fraţilor, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca
toţi să vorbiţi la fel şi să nu fie dezbinări între voi; ci să fiţi cu totul uniţi în acelaşi cuget şi în
aceeaşi înţelegere”.714 Îndemnuri către iertare şi reconciliere se găsesc şi în „Sfânta Evanghelie după
Matei”, în care, în Cap. 18 se spune astfel: „Iarăşi grăiesc vouă că, dacă doi dintre voi se vor învoi
pe pământ în privinţa unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în
ceruri. (…) Atunci Petru apropiindu-se de El, I-a zis: Doamne de câte ori va greşi faţă de mine
fratele meu şi-i voi ierta lui? Oare până la şapte ori? Zis-a lui Iisus: Nu zic ţie până la şapte ori, ci
până la şaptezeci de ori câte şapte.”715 Tot în cadrul acestui capitol se vorbeşte despre „pilda celui

709
J.P. Bonafè-Schmitt, La médiation : une justice douce, Syros Alternatives, Paris, 1992.
710
Antonio Tiberio, Alberto Cericola, Vi Dichiaro Separati. Separazione, divorzio e mediazione, op. cit., pp. 85-86.
711
Jon M. Robertson, Christ as Mediator – A study of the theologies of Eusebius of Caesarea, Marcellus of Ancyra and
Athanasius of Alexandria, Oxford Theological Monographs, Oxford University Press, Oxford, 2007, p. 10.
712
Jack N. Lightstone, The Commerce of the Sacred. Mediation of the Divine among Jews in the Greco-Roman World,
Columbia University Press, New York, (1984) 2006.
713
W. O. E. Oesterley, The Jewish Doctrine of Mediation, Skeffington and Son, Londra, 1910, p. 1.
714
Cap. I, versetul 10 din „Întâia Epistolă către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel”, în Biblia sau Sfânta Scriptură,
Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995, p. 1293.
715
Cap. 18, versetele: 19, 21, 22 din „Sfânta Evanghelie după Matei”, în Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995, p. 1120.

190
ce datora zece mii de talanţi”. Amintim astfel: „(…) Asemănatu-sa împărăţia cerurilor omului
împărat care a voit să se socotească cu slugile sale. Şi, începând să se socotească cu ele, i s-a adus
un datornic cu zece mii de talanţi. Dar neavând el cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să fie
vândut el şi femeia şi copiii şi pe toate câte are, ca să se plătească. Deci, căzându-i în genunchi,
sluga aceea i se închina, zicând: Doamne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot. Iar stăpânul slugii
aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria. Dar, ieşind sluga aceea a găsit pe
unul dintre cei ce slujeau cu el şi care-i datora o sută de dinari. Şi punând mâna pe el, îl sugruma
zicând: Plăteşte-mi ce eşti dator. Deci, căzând cel ce era slugă ca şi el, îl ruga zicând: Îngăduieşte-
mă şi îţi voi plăti. Iar el nu voia, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare, până ce va plăti datoria. (…)
Atunci, chemându-l stăpânul său îi zise: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă
m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut
milă de tine? Şi mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti toată
datoria.”716 Pilda se încheie prin ameninţarea cu „chinurile veşnice” a tuturor celor care vor stărui
într-o atitudine conflictuală şi nu vor recurge la o atitudine paşnică, „frăţească”, prin intermediul
iertării. Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din
inimile voastre.”717 Acestea sunt doar câteva dintre exemplele oferite de Biblie în sensul soluţionării
pe cale paşnică a diferendelor.
Până în secolul al IV-lea, când a avut loc adoptarea creştinismului de către Imperiul Roman,
ca religie oficială a Imperiului. Până în acel moment, preoţii satelor îndeplineau adesea funcţiile de
mediatori sau de arbitri. Ulterior, de rezolvarea disputelor s-au ocupat „instanţele de judecată”
existente la acea dată. Totuşi, instanţele eclesiale de judecată care funcţionau sub autoritatea
episcopilor au preluat din funcţiile îndeplinite până în acel moment de preoţii satelor. Biserica
Catolică a folosit Consilii compuse din episcopi locali sau regionali, pentru rezolvarea tuturor
problemelor din doctrină şi practică. Iniţial acestea presupuneau folosirea negocierii, iar
reprezentanţii papali îndeplineau rolul de mediatori. Poate unul dintre cele mai semnificative
exemple de mediere creştină îl constituie cel al Papei Leon cel Mare care, alături de doi senatori –
Trigetius şi Gennadius Avienus ., l-a convins pe Hun Attila să cruţe oraşul Ravenna, capitala vestică
a Imperiului Roman la o întâlnire ce a avut loc pe marginea râului Mincio, în vara anului 452. 718

716
Cap. 18, versetele: 23-30, 32-34 din op. cit., în Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995, p. 1120.
717
Cap. 18, versetul 35 din op. cit., în Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995, p. 1120.
718
Jerome T. Barrett, Joseph P. Barrett, A History of Alternative Dispute Resolution. The Story of a Political, Cultural,
and Social Movement, Jossey-Bass, San Francisco, 2004, pp. 11-13.

191
2. Prezenţa medierii în viaţa politică internă

2.1. Scurte consideraţii privind medierea politică. „Solidaritatea indivizilor care compun
un stat este acordată de conştiinţa lor politică şi de ideea că fiecare individ colaborând, asigură
stabilitatea statului şi propria sa dezvoltare”.719 „Conservarea paşnică a ordinii sociale existente
reprezintă conţinutul autentic al binelui comun”.720 Ştiinţa, principiile, înţelepciunea, claritatea şi
competenţa sunt apanajul experţilor. Acesta este motivul pentru care elitele politice ar trebuie să
facă parte fie din categoria experţilor, fie să apeleze la ajutorul acestora.721 Atât politicienii, cât şi
oamenii de ştiinţă sunt concordanţi în încercarea de a-şi fonda propria activitate pe baza unor
cunoştinţe directe ale „faptelor sociale”, cu alte cuvinte un „nod gordian” prezent în orientarea
„hermeneutică a faptelor sociale”.722
În literatura de specialitate au existat preocupări privind investigarea felului în care medierea
influenţează indivizii, culturile şi practicile elitelor aflate la putere. Studii mai recente s-au
concentrat pe medierea proceselor sociale şi politice.723 S-a observat că mass-media, indivizii şi
practicile sociale sunt interdependente. Medierea şi procesul de conturare socială nu au fost încă
aplicate elitelor politice şi sistemelor de putere. Cu toate acestea, nu există nici un motiv pentru care
conceptul de mediere să nu fie utilizat în studiul acestora. În acest context, s-a observat că atenţia
acordată de mass-media anumitor probleme politice poate determina schimbarea agendei politice şi
dezvoltarea politicilor. Politicienii fie că lucrează independent sau în parteneriat cu jurnaliştii sunt
adesea sursele din spatele campaniilor de ştiri, întrucât încearcă să anticipeze şi să coordoneze
ediţiile informative tocmai pentru a influenţa agenda politică. Mai mult decât atât, politicienii
folosesc în mod frecvent ştirile, dar şi interacţiunile lor zilnice cu jurnaliştii pentru a vedea modul
de gândire al altor politicieni. În concluzie, se poate observa că jurnalismul şi jurnaliştii au un
important rol social şi cultural în a ajuta la formarea de acorduri asupra agendelor şi a poziţiilor
politice.724
Unii autori au discutat despre rolul medierii asociaţiilor voluntare în sensul intervenţiei
grupurilor formale şi organizate şi a statului pentru promovarea interesului de prezervare a
719
Alexandru Balaci, Prefaţa, în Niccolò Machiavelli, Principele, Ed. Monder, Bucureşti, 2000, p. vii.
720
Giorgio Cadoni, Crisi della mediazione politica e conflitti sociali. Niccolò Machiavelli, Francesco Guicciardini e
Donato Giannotti di fronte al tramonto della Florentina Libertas, Jouvence, Roma, 1994, p. 195.
721
Jean Garrigues, Entre expertise et polémique: l’éloquence politique des milieux économiques sous la troisième
République, în Fabrice d’Almeida, Alceo Riosa (edit.), Parola e Mediazione. L’eloquenza politica nella società
contemporanea: Francia e Italia confronto, FrancoAngeli, Milani, 2004, pp. 26-27.
722
Raffaella Gherardi, L’arte del compromesso, La politica della mediazione nell’Italia liberale, Il Mulino, Bologna,
1993, p. 88.
723
J. Martin-Barbero, Communication, Culture and Hegemony: From Media to Mediations, Sage, Londra, 1993; J.
Thompson, The Media and Modernity: A Social Theory of the Media, Polity Press, Cambridge, 1995; S. Livingstone,
Mediated Knowledge: Recognition of the Familiar, Discovery of the New, în J. Gripsrud (edit.), Television and
Common Knowledge, Routledge, London, 1999.
724
Aeron Davis, The Mediation of Power. A critical introduction, Routledge, Londra, New York, 2007, pp. 13-14, 96.

192
legăturilor indivizilor în cadrul grupurilor. Acest rol al medierii se concentrează pe stat şi pe
funcţiile asociaţiilor voluntare de distribuire a puterii politice. Concluzia a fost aceea că puterea
unor asociaţii dispersate limitează puterea statului, ceea ce reprezintă o politică bună.725 Din punct
de vedere politic, conceptul de negociere trimite la noţiunea de reformă. Astfel, negocierea apare ca
o conduită a „schimbării acceptate prin cooperare”, o reamenajare controlată, conştientă şi voluntară
a informaţiilor. Mutaţiile sociale, problemele economice, revoluţia tehnologică, conturul de putere,
principiul delegării atribuţiilor, etc., sunt tot atâtea ocazii de negociere. 726 Expansiunea practicii
medierii „nu este fructul aleatoriu al unei situaţii conjuncturale”, ci se înscrie în contextul unei
transformări profunde a lumii nu ca urmare a unei evoluţii, ci ca o consecinţă a unei rupturi.
Această trecere bruscă de la o modernitate la o postmodernitate (denumită modernitate avansată,
modernitate extremă, târzie, supra-modernitate, etc.)727, poate fi ilustrată prin intermediul
728
indicatorilor cu cauzalitate multiplă. Pentru Mary Parker Follett, fiecare individ este unic, are
competenţele sale, forţele sale, slăbiciunile sale, drumul său, experienţa sa, viziunea sa asupra lumii.
„Această diversitate este preţioasă”. Pentru ca societatea să progreseze trebuie să profităm la
maximum de aportul fiecăruia. În cadrul unei confruntări de idei sau de interese, între indivizi sau
între grupuri de indivizi, există mult mai mult de câştigat dacă aceştia reuşesc să găsească împreună
o soluţie, respectând diversitatea lor.729 Acţiunea politică traduce voinţa generală a poporului şi
caută să promoveze binele comun.730
În natura umană stă recunoaşterea chiar şi de o manieră abstractă a valorilor celor mai înalte
ale vieţii individului.731 Legea creează structura guvernamentală, iar acţiunea sa depinde de politică,
economie şi alte domenii. Legea funcţionează de asemenea pentru a crea sisteme legale
nonguvernamentale şi private. La rândul său, politica determină normele, apoi legea le stabileşte.
Politica ajută la conturarea legii prin stabilirea şi conturarea guvernării.732 Viaţa politică a statelor
democratice este marcată de instituirea principiului separaţiei puterilor în stat. Fiind un stat
democratic şi de drept, România nu face excepţie de la aplicarea acestui principiu. În conformitate
cu prevederile acestuia, în România se disting trei puteri: puterea legislativă – Parlamentul, puterea
executivă – Guvernul şi puterea judecătorească – Instanţele Judecătoreşti. Potrivit prevederilor legii

725
Richard A. Couto, Catherine S. Guthrie, Making Democracy Work Better, Mediating Structures, Social Capital, and
the Democratic Prospect, The University of North Carolina Press, Chapel Hill, Londra, 1999, p. 40.
726
Lionel Bellinger, La négociation, Que sais-je?, édition actualisée 5ème édition, PUF, Paris, 1998, pp. 5-6.
727
Y. Bonny, Sociologie du temps présent: modernité avancée ou postmodernité?, A. Colin, Paris, 2004.
728
Jacques Faget, Mediazione e azione pubblica: la dinamica del fluido, în Donatella Bramanti (edit.), Processi di
mediazione e ligami sociali, Sociologia e Politiche Sociali, vol. 9, nr. 2, FrancoAngeli, Milano, 2006, p. 15.
729
Marc Mousli, Eloge du conflit. Mary Parker Follett et le conflit constructif, în Négociations – Revue semestrielle,
Editions De Boeck Université, Bruxelles, nr. 2, 2005, p. 27.
730
Stefano Palombarini, Dalla crisi politica alla crisi sistemica. Interessi sociali e mediazione pubblica nell’Italia
contemporanea, FrancoAngeli, Milano, 2003, p. 39.
731
M. Piattelli Palmarini, L’art de persuader, Ed. Odile Jacob, Paris, 1999, p. 33.
732
Richard A. Myren, Law and Justice. An Introduction, Brooks/Cole Publishing Company, Pacific Grove, 1988, p. 5.

193
fundamentale a statului român, rolul de mediator îi revine preşedintelui ţării, care are obligaţia
constituţională de a media eventualele conflicte între puterile statului sau în interiorul acestora, dar
şi între puterile statului şi cetăţeni sau reprezentanţi ai acestora.
2.2. Cooperarea tripartită în România. L.-P. Zăpârţan consideră că sarcina de realizare a
funcţiei unificatoare asupra colectivităţilor umane îi revine „elitei”, iar aceasta se va îndeplini prin
armonizarea individului cu sine şi cu semenii şi a lumii sociale cu cea naturală şi prin îmbinarea
egoismului cu „supunerea faţă de forţa spirituală unificatoare”. 733 În acest context, considerăm că
trebuie adusă în discuţie noţiunea de „dialog social”. Valer Dorneanu defineşte dialogul social ca
fiind „o modalitate simplă şi concretă care urmăreşte explicit realizarea democraţiei economico-
sociale prin aducerea la masa dialogului, a discuţiilor şi a negocierilor a celor doi mari parteneri
sociali care se întâlnesc atât în procesul muncii, dar şi în diverse activităţi de gestionare a treburilor
societăţii”.734 Dialogul social se regăseşte la nivel internaţional, continental, naţional, sectorial sau
local şi la nivelul întreprinderilor şi al unităţilor. La acest din urmă nivel, dialogul social este în mod
esenţial bipartit (ex. contractele colective de muncă).735 Al. Athanasiu şi L. Duma remarcă trei
nivele de desfăşurare a dialogului social: nivelul naţional, la nivel de ramură şi la nivel de unitate.736
Art. 214 din Codul Muncii prevede scopul dialogului social, respectiv „asigurarea climatului
de stabilitate şi pace socială”, dar şi modalitatea prin care acesta se îndeplineşte: „prin lege sunt
reglementate modalităţile de consultări şi dialog permanent între partenerii sociali”. Dintre
obiectivele secundare ale dialogului social amintim: schimbul informaţiilor între părţile care iau
parte la dialogul social, consultarea părţilor asupra problemelor de interes reciproc, negocierea în
vederea ajungerii la o înţelegere în ceea ce priveşte măsurile ce se impun a fi luate şi în final,
încheierea unui acord negociat. Prin prisma negocierilor, dialogul social este un mecanism de
decizie, având un caracter consultativ, conform sau de cogestiune. Printre organismele constituite în
scopul realizării dialogului social, Codul Muncii enumeră: Consiliul Economic şi Social (art. 215
din Codul Muncii) şi Comisiile de dialog social din cadrul ministerelor şi prefecturilor (art. 216 din
Codul Muncii). Statul trebuie să manifeste interes în antrenarea organizaţiilor reprezentative ale
angajaţilor şi lucrătorilor în procesul de luarea a deciziilor în comun prin intermediul negocierii.
Este vorba despre o triplă interacţiune între patronate – sindicate şi organizaţiile sau entităţile
publice, care poartă numele de tripartism. Termenul desemnează negocierile care se desfăşoară între
Stat – reprezentat prin Guvern, Patronate şi Sindicate, care au ca scop elaborarea şi aplicarea
politicii economico-sociale. Pentru ca tripartism-ul să funcţioneze este necesar ca relaţiile sociale

733
Liviu-Petru Zăpârţan, Contribuţii la Critica Teoriilor Elitare, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1979, p. 33.
734
Valer Dorneanu, Dialogul social, Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 8.
735
Alexandru Ţiclea, Dreptul muncii, ediţia a II-a actualizată, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 64.
736
Alexandru Athanasiu, Luminiţa Dima, Dreptul muncii, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 245.

194
bipartite să se desfăşoare corespunzător. Printre organismele tripartite din România amintim:
Consiliul Economic şi Social, Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă, Comisia
Naţională de Promovare a Ocupării Forţei de Muncă, Consiliul Naţional de Formare Profesională a
Adulţilor, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de
Asigurări Sociale, Fondul Naţional de Accidente şi Boli Profesionale şi Comisia Tripartită Guvern –
Sindicate – Patronat din Ramura Mine-Geologie. 737
2.3. Medierea în dreptul român al muncii. Medierea intervine în domeniul dreptului
muncii în România pentru soluţionarea conflictelor de interese. În acest sens, Legea 168/1999
privind soluţionarea conflictelor de muncă738 prevede în Capitolul I referitor la „Dispoziţii
generale” că există două tipuri de conflicte de muncă: conflicte de drepturi şi conflicte de interese.
Art. 4 din Lege prevede că atunci când „conflictele de muncă au ca obiect stabilirea condiţiilor de
muncă cu ocazia negocierii contractelor colective de muncă” acestea sunt „conflicte referitoare la
interesele cu caracter profesional, social sau economic ale salariaţilor”, care la rândul lor se numesc
„conflicte de interese”. Potrivit prevederilor legii, pentru rezolvarea acestora se poate recurge la:
conciliere739, mediere740 sau la arbitraj741. Potrivit art. 70 din Lege, „conflictele de drepturi se
soluţionează de către instanţele judecătoreşti”.
Art. 26 din Lege prevede că „în cazul în care conflictul de interese nu a fost soluţionat ca
urmare a concilierii organizate de Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, părţile pot
hotărî, prin consens, iniţierea procedurii de mediere”. Prin urmare, pentru ca părţile să poată face
apel la mediere pentru rezolvarea conflictelor de interese, acestea trebuie să fi parcurs în prealabil
procedura concilierii, iar aceasta să nu a dat rezultate. Părţile au libertatea de a alege un mediator
specializat, dintre mediatorii numiţi anual de Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, cu
acordul Consiliului Economic şi social. Procedura medierii conflictelor de interese va fi cea stabilită
prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel naţional. Dispoziţiile legii sunt clare şi cu privire
la durata procesului de mediere, care nu poate depăşi 30 de zile de la data la care mediatorul ales de
părţi a acceptat medierea. Stadiul informării este delimitat expres de lege şi constă în obligaţia
legală a părţilor „de a pune la dispoziţia mediatorului datele necesare pentru îndeplinirea misiunii
sale”. În urma încheierii medierii, indiferent dacă conflictul de interese a fost soluţionat sau nu sau
dacă acesta a fost soluţionat numai parţial, mediatorului îi revine obligaţia de a întocmi un raport
asupra rezultatului medierii. Raportul se va comunica atât cu părţile, cât şi cu Ministerul Muncii,

737
Alexandru Ţiclea, op. cit., pp. 64-66.
738
M. Of. nr. 582 din 29 noiembrie 1999.
739
Secţiunea III, Capitolul II din Legea 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, M. Of. nr. 582 din 29
noiembrie 1999.
740
Ibidem, Secţiunea IV, Capitolul II.
741
Ibidem, Secţiunea V, Capitolul II.

195
Solidarităţii Sociale şi Familiei. Legea mai prevede că mediatorul este remunerat pentru misiunea
sa, onorariul său stabilindu-se de către mediator de comun acord cu părţile aflate în conflict de
interese. Acesta va fi depus de către părţi, la data începerii procesului de mediere, la Ministerul
Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei.742
2.4. Preşedintele României – Mediator. Art. 80 din Constituţia României stabileşte
funcţiile preşedintelui României. În baza acestui articol, preşedintele României: reprezintă statul
român; este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a statului român; şi
veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. Pentru
îndeplinirea acestei funcţii, preşedintele României este mediator între puterile statului, dar şi între
stat şi societate.
Într-o opinie, preşedintele României apare într-o triplă ipostază. În primul rând, acesta este
şef de stat. În această calitate, preşedintele reprezintă statul român, încheie tratate internaţionale,
etc. Apoi, acesta este şef al puterii executive, calitate în care va fi comandantul forţelor armate şi
preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. În al treilea rând, preşedintele este garantul
Constituţiei şi mediator între puterile statului. În îndeplinirea acestei ipostaze, preşedintele va
acţiona ca „arbitru” între puterile statului şi între stat şi societate.743 Într-o altă opinie la care ne
raliem, art. 80 din Constituţie prevede trei funcţii esenţiale ale preşedintelui României: funcţia de
reprezentare, funcţia de garant şi funcţia de mediere. Promotorul acestei opinii mai aminteşte şi
opinia exprimată de T. Drăganu744 referitoare la faptul că prevederile art. 80 au constituit „marea
contradicţie” a Constituţiei, întrucât acestea depăşeau alte reglementări referitoare la preşedintele de
republică în alte regimuri parlamentare, şi prerogativele reale ale preşedintelui prin care rolul său în
stat este diminuat.745
În acest context, funcţia de mediere a preşedintelui României are două puncte de sprijin:
principiul legitimării democratice a preşedintelui, alegerea sa făcându-se prin vot universal şi direct
de către toţi cetăţenii statului cu drept de vot, şi principiul non-apartenenţei acestuia la nici un partid
politic. I. Deleanu este de părere că acest principiu prevăzut de art. 84 (1) din Constituţie trebuie
interpretate de o manieră extensivă, incluzând şi faptul că preşedintele nu poate fi membru al nici
unei organizaţii politice.746 În opinia noastră, considerăm că acestor două principii li se alătură şi
principiul separaţiei puterilor în stat. Aceasta întrucât, orice intervenţie în sensul medierii „între
puterile statului” trebuie să se desfăşoare trebuie să se desfăşoare în limitele acestui principiu.

742
Ibidem, Art. 27-31.
743
A. Iorgovan, Tratat de Drept Administrativ, vol. II, ediţia a IV-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, nr. 478.
744
T. Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, tratat elementar, vol. II, Lumina Lex, Bucureşti, 1998, pp. 224
şi următ., în Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul român şi în dreptul comparat -, Ed. C. H.
Beck, Bucureşti, 2006, p. 718.
745
Ion Deleanu, op. cit., nr. 295.
746
Ibidem, p. 720.

196
Încălcarea acestui principiu în cadrul medierii pune în pericol „armonia socială şi garanţia libertăţii
umane”747. În îndeplinirea funcţiei de mediator, în doctrină s-a considerat că preşedintele are
următoarele atribuţii:748 veghează749 la buna funcţionare a autorităţilor publice; înlesneşte
colaborarea autorităţilor publice; şi aplanează sau previne relaţiile tensionate dintre autorităţile
publice sau dintre acestea şi societate.
În îndeplinirea tuturor acestor atribuţii I. Deleanu consideră că preşedintele României are la
dispoziţie o serie întreagă de proceduri prevăzute de Constituţie:750 propune Parlamentului numirea
directorilor serviciilor de informaţii751; convocarea în sesiune extraordinară a Camerei Deputaţilor
şi a Senatului752; promulgarea legilor adoptate de Parlament753; solicitarea reexaminării de către
Parlament a unei legi adoptate înainte de a purcede la promulgarea acesteia 754; revocarea sau
numirea unor membri ai Guvernului, la propunerea primului-ministru, în caz de remaniere
guvernamentală sau de vacanţă a postului755; consultarea Guvernului cu privire la probleme urgente
şi de importanţă majoră756; participarea, atunci când consideră necesară prezenţa sa, la şedinţele
Guvernului în care se dezbat probleme de interes naţional privind politica externă, apărarea ţării,
asigurarea ordinii publice, dar şi în cazul în care participarea sa este solicitată de primul-ministru,
sau în alte situaţii757; transmiterea de mesaje către Parlament cu privire la principalele probleme
politice ale Naţiunii758; deblocarea sistemului instituţional prin dizolvarea parlamentului, atunci
când acesta refuză învestirea Guvernului759; cere poporului să-şi exprime voinţa cu privire la
probleme de interes naţional, prin referendum760; prezidarea Consiliului Suprem de Apărare a
Ţării761; în condiţiile prevăzute de lege, numeşte în alte funcţii publice762; consultarea partidului
care are o majoritate absolută în Parlament în vederea desemnării unui candidat pentru funcţia de
prim-ministru; în cazul în care nici un partid nu are majoritate absolută în Parlament, consultarea
partidelor reprezentate în Parlament în vederea desemnării unui candidat pentru funcţia de prim-

747
Ibidem, p. 44.
748
Ibidem, p. 720.
749
Atribuţia preşedintelui de a „veghea” s-a considerat că nu înseamnă altceva decât o „supraveghere neutră,
echidistantă şi exterioară” a modului de funcţionare a autorităţilor publice. – Idem.
750
Ibidem, pp. 720-721.
751
Art. 65 (2), lit. g) din Constituţia României.
752
Ibidem, Art. 66 (2).
753
Ibidem, Art. 77 (1).
754
Ibidem, Art. 77 (2).
755
Ibidem, Art. 85 (2).
756
Ibidem, Art. 86.
757
Ibidem, Art. 87.
758
Ibidem, Art. 88.
759
Ibidem, Art. 89 (1).
760
Ibidem, Art. 90.
761
Ibidem, Art. 92 (1).
762
Ibidem, Art. 93, lit. c).

197
ministru763; numirea în funcţii a magistraţilor, la propunerea Consiliului Superior al
Magistraturii764; numirea a trei dintre membrii Curţii Constituţionale765; sesizarea Curţii
Constituţionale cu privire la neconstituţionalitatea unei legi sau a unor dispoziţii din cadrul acesteia,
înainte de promulgare766; iniţiază la propunerea Guvernului, atunci când este cazul, revizuirea
Constituţiei767.
2.5. Legea medierii în România. Un pas important în procesul de implementare a medierii
în România l-a constituit adoptarea Legii speciale nr. 192 din 16 mai 2006 privind medierea şi
organizarea profesiei de mediator768. Meritul aceste legi se concretizează în instituirea cadrului legal
general în care se poate desfăşura medierea. În art. 1 (1) din Legea nr. 192 din 16 mai 2006 privind
medierea şi organizarea profesiei de mediator769, medierea este definită ca fiind „o modalitate
facultativă de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane specializate
în calitate de mediator, în condiţii de neutralitate, imparţialitate şi confidenţialitate”. Această
definiţie aleasă le legiuitorul român nu cuprinde toate elementele specifice medierii. Raportat la
această definiţie, în literatura română de specialitate s-au conturat comentarii referitoare la
caracterele medierii, respectiv: caracterul facultativ al procedurii de mediere, caracterul de mijloc
alternativ sau complementar al medierii în raport cu celelalte mijloace de soluţionare a diferendelor,
caracterul informal şi amiabil al acesteia, dar şi la necesitatea prezenţei unui terţ: mediatorul –
persoană specializată; dar şi raportat la principiile medierii: principiul autonomiei părţilor,
principiul egalităţii, al confidenţialităţii şi al oralităţii procesului de mediere; şi la funcţiile şi scopul
acesteia. Din analiza definiţiei date de legiuitorul român medierii, se poate constata că acesta nu a
preluat din literatura de specialitate străină referitoare la scopurile medierii, decât pe cel al
soluţionării conflictelor.
Din prevederile art. 1 (2) din Legea nr. 192/2006, rezultă că principalele funcţii ale
mediatorului sunt acelea facilitare a negocierile dintre părţile aflate în conflict şi de sprijinire a
acestora pentru soluţionarea conflictului: „Medierea se bazează pe încrederea pe care părţile o
acordă mediatorului, ca persoană aptă să faciliteze negocierile dintre ele şi să le sprijine pentru
soluţionarea conflictului, prin obţinerea unei soluţii convenabile, eficiente şi durabile”. Din
prevederile enunţate se deduce de asemenea că obiectivul folosirii procesului de mediere în
soluţionarea unui conflict este acela de a se obţine o soluţie convenabilă pentru toate părţile
implicate în diferend, care să poată fi pusă în practică şi să-şi producă astfel efectele, dar şi să fie

763
Ibidem, Art. 103 (1).
764
Ibidem, Art. 134 (1).
765
Ibidem, Art. 142 (2).
766
Ibidem, Art. 146, lit. a).
767
Ibidem, Art. 150 (1).
768
M. Of. nr. 441 din 22 mai 2006.
769
M. Of. nr. 441 din 22 mai 2006.

198
durabilă, adică să nu lase loc pentru izbucnirea unui nou diferend între părţile care au apelat la
mediere. Din formularea: „medierea se bazează pe încrederea pe care părţile o acordă mediatorului”
reiese că acest proces este unul la care părţile pot apela în mod voluntar, iar persoana mediatorului
trebuie să câştige încrederea acestora mai ales prin respectarea principiilor medierii: neutralitate,
imparţialitate, confidenţialitate.
Faptul că medierea este un proces la care părţile pot apela voluntar este statornicit şi în
prevederile art. 2 din lege – „Dacă legea nu prevede altfel, părţile, persoane fizice sau persoane
juridice, pot recurge la mediere în mod voluntar”. Acestea mai stabilesc şi domeniile în care poate
interveni medierea – „(…) în materie civilă, comercială, de familie, în materie penală, (…), în
domeniul protecţiei consumatorilor, precum şi în alte materii (…) -, dar şi momentul în care părţile
pot să apeleze la acest proces – „(…) inclusiv după declanşarea unui proces în faţa instanţelor
competente” dacă convin să soluţioneze conflictul pe calea medierii, dar şi înainte de a recurge la
alte mijloace de soluţionare a diferendelor. Prin urmare, medierea poate fi folosită atât judiciar, cât
şi extrajudiciar. Foarte important de subliniat este faptul că legea instituie excepţiile de la procedura
medierii: „nu pot face obiectul medierii drepturile strict personale, cum sunt cele privitoare la
statutul persoanei, precum şi orice alte drepturi de care părţile, potrivit legii, nu pot dispune prin
convenţie sau prin orice alt mod admis de lege”. 770 Mediatorul are, printre alte obligaţii şi pe aceia
de a verifica, înaintea începerii procesului de mediere, dacă drepturile disputate nu se enumeră
printre cele exceptate de la această procedură.
Legea nr. 192/2006 cuprinde prevederi referitoare şi la clauza de mediere care poate fi
introdusă în cuprinsul unei convenţii încheiate între părţi. Aceasta, ca de altfel orice altă convenţie,
dar şi acordul de mediere, trebuie să îndeplinească condiţiile generale de valabilitate ale contractelor
(art. 948 Cod Civil) referitoare la capacitatea părţilor, consimţământ – care nu trebuie să fie viciat,
obiect şi cauză. În ceea ce priveşte forma în care trebuie încheiată această clauză de mediere, în
literatura de specialitate română771 s-a considerat că aceasta poate să fie făcută atât în formă scrisă,
cât şi orală, sancţiunea nulităţii absolute772 prevăzute pentru nerespectarea formei scrise a
contractului de mediere nu este aplicabilă şi în cazul clauzei.
Principiul confidenţialităţii procesului de mediere este stabilit prin prevederile art. 25 din
Legea nr. 192/2006, care stabileşte că: „Mediatorul are dreptul de a informa publicul cu privire la

770
Art. 2 (4) din Legea nr. 192 din 16 mai 2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, M. Of. nr. 441
din 22 mai 2006. Prevederile legale în materie stabilesc drepturile personale nepatrimoniale: drepturile privitoare la
identitatea persoanei, dreptul privind creaţia intelectuală, dar şi alte drepturi legate de existenţa şi integritatea fizică şi
morală (dreptul la viaţă, la onoare), dar şi anumite drepturi ce derivă din raporturile de familie (dreptul la acţiunea în
stabilirea paternităţii, etc.).
771
F. G. Păncescu, Legea Medierii – Comentarii şi explicaţii, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2008, pp. 32-33.
772
Art. 47 (1) din Legea nr. 192 din 16 mai 2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, op. cit., –
„Contractul de mediere se încheie în formă scrisă, sub sancţiunea nulităţii absolute”.

199
exercitarea activităţii sale, cu respectarea principiului confidenţialităţii”, dar şi prin prevederile art.
32 din aceeaşi lege care prevăd că: „Mediatorul este obligat să păstreze confidenţialitatea
informaţiilor de care ia cunoştinţă în cursul activităţii sale de mediere, precum şi cu privire la
documentele întocmite sau care i-au fost predate de către părţi pe parcursul medierii, chiar şi după
încetarea funcţiei sale”, şi de art. 37 care prevede că „Mediatorul nu poate fi audiat ca martor în
legătură cu faptele sau cu actele de care a luat cunoştinţă în cadrul procedurii de mediere”. Tot în
cuprinsul acestui articol sunt stabilite şi excepţiile de la principiul confidenţialităţii. Astfel: „În
cauzele penale, mediatorul poate fi audiat ca martor numai în cazul în care are dezlegarea
prealabilă, expresă şi scrisă a părţilor şi, dacă este cazul, a celorlalte persoane interesate”.
„Sancţiunea extrajudiciară a „eliminării” principiului confidenţialităţii este aceea stabilită tot de
lege, anume că „În toate cazurile, după ce a fost audiat ca martor, mediatorul nu mai poate desfăşura
activitatea de mediere în cauza respectivă”.773
Alte drepturi şi obligaţii ale mediatorului sunt prevăzute în Capitolul IV din Lege: dreptul la
plata onorariului de către părţi şi la restituirea de către acestea a cheltuielilor ocazionate de
mediere774, dreptul de a aplica un model propriu de organizare a procedurii de mediere775,
inviolabilitatea sediului profesional al mediatorului776, obligaţia de a da explicaţii părţilor cu privire
la scopul, limitele şi efectele procesului de mediere777, obligaţia de a respecta în cursul medierii
libertatea, demnitatea şi viaţa privată a părţilor778, obligaţia de a depune toate diligenţele pentru ca
părţile să ajungă la un acord reciproc convenabil într-un termen rezonabil779, obligaţia de a conduce
procesul de mediere nepărtinitor, dar şi să asigure echilibrul de putere dintre părţi780, obligaţia de a
nu prelua acele cazuri care i-ar afecta neutralitatea şi imparţialitatea781, obligaţia de a respecta
normele deontologice şi de a răspunde în faţa autorităţilor judiciare cu respectarea principiului
confidenţialităţii782, obligaţia de îmbunătăţire permanentă a cunoştinţelor teoretice şi a tacticilor de
mediere783, obligaţia de restituire a înscrisurilor ce i-au fost încredinţate de părţi pe parcursul
procesului de mediere784, obligaţia de a se abţine de la reprezentarea oricăreia dintre părţi în
proceduri judiciare ori arbitrale ce au ca obiect conflictul dedus medierii785. Legea prevede şi

773
Ibidem, Art. 37 (3).
774
Ibidem, Art. 26.
775
Ibidem, Art. 27.
776
Ibidem, Art. 28.
777
Ibidem, Art. 29 (1).
778
Ibidem, Art. 29 (2).
779
Ibidem, Art. 30 (1).
780
Ibidem, Art. 30 (2).
781
Ibidem, Art. 31.
782
Ibidem, Art. 33.
783
Ibidem, Art. 34.
784
Ibidem, Art. 35.
785
Ibidem, Art. 36.

200
chestiuni referitoare la răspunderea mediatorului în cuprinsul Secţiunii III, Capitolul IV din Lege.
Mediatorul răspunde disciplinar, civil – pentru cauzarea de prejudicii prin încălcarea obligaţiilor
sale profesionale, şi penal şi administrativ. Aceste tipuri de răspundere nu se exclud reciproc,
putând fi cumulate.
Legea nr. 192/2006 mai conţine şi prevederi referitoare la procedura medierii786 care
cuprinde dispoziţii privitoare la: procedura prealabilă încheierii contractului de mediere - acordul
părţilor de a recurge la mediere, refuzul ofertei de mediere, alegerea mediatorului -, contractul de
mediere – clauzele ce trebuie incluse în contractul de mediere sub sancţiunea nulităţii absolute a
acestuia787, limitele clauzelor ce pot fi stipulate în contractul de mediere: legalitatea şi ordinea
publică, dar şi anexele la contractul de mediere788, dispoziţii referitoare la forma contractului de
mediere789, dispoziţia potrivit căreia contractul de mediere constituie titlu executoriu pentru
obligaţia părţilor de a plăti mediatorului onorariul scadent790, dispoziţia referitoare la întreruperea
termenului de prescripţie prin apelul la mediere791 -, desfăşurarea medierii – în cadrul art. 50 sunt
prevăzute trei reguli de bază ale procesului de mediere:
1. regula potrivit căreia medierea presupune facilitarea de către mediator a cooperării dintre
părţi prin diverse tehnici şi tactici de comunicare şi negociere - „medierea se bazează pe cooperarea
părţilor şi utilizarea, de către mediator, a unor metode şi tehnici specifice, bazate pe comunicare şi
negociere” – art. 50 (1);
2. regula potrivit căreia interesele şi obiectivele părţilor primează în procesul de mediere -
„metodele şi tehnicile utilizate de către mediator trebuie să servească exclusiv intereselor legitime şi
obiectivelor urmărite de către părţile aflate în conflict” – art. 50 (2);
3. regula potrivit căreia mediatorul nu are puterea de a impune propria soluţie de rezolvare a
conflictului, părţile având autonomie în acest sens – „mediatorul nu poate impune părţilor o soluţie
cu privire la conflictul supus medierii” – art. 50 (3).
locul în care se desfăşoară medierea792, dispoziţii referitoare la asistarea sau reprezentarea
părţilor793, dispoziţii referitoare la păstrarea confidenţialităţii de către cei care asistă părţile pe
parcursul procesului de mediere, de către reprezentanţii părţilor şi respectiv de către experţii la care
s-a apelat pe parcursul procesului de mediere pentru lămurirea diverselor aspecte 794, dispoziţii
referitoare aspecte ulterioare începerii medierii de natură să afecteze neutralitatea şi imparţialitatea

786
Ibidem, Capitolul V.
787
Ibidem, Art. 45.
788
Ibidem, Art. 46.
789
Ibidem, Art. 47.
790
Ibidem, Art. 48.
791
Ibidem, Art. 49.
792
Ibidem, Art. 51.
793
Ibidem, Art. 52.
794
Ibidem, Art. 53.

201
mediatorului795, dispoziţii referitoare la folosirea unor specialişti pentru clarificarea problemelor
controversate pe parcursul medierii796 -, şi dispoziţii referitoare la închiderea procedurii de
mediere797.
În contextul amintit de lege, medierea se încheie prin: încheierea unei înţelegeri de
soluţionare a conflictului, prin constatarea de către mediator a eşecului medierii, prin renunţarea de
către oricare dintre părţi la mediere sau prin încheierea unei înţelegeri parţiale. În primele trei
cazuri, mediatorul are obligaţia de a întocmi un proces-verbal ce va fi semnat de către părţi. Dacă
părţile ajung la o înţelegere, se va redacta un acord care cuprinde toate clauzele consimţite de
acestea. Valoarea acordului este aceea de înscris sub semnătură privată. Limitele încheierii
acordului le constituie: legalitatea şi ordinea publică. Acest acord va putea fi supus autentificării de
către notar sau încuviinţării de către instanţa de judecată.798
Pe lângă prevederile amintite, Legea nr. 192/2006 mai conţine şi prevederi referitoare la
medierea judiciară sau „medierea în cazul unui litigiu civil pe rolul instanţelor de judecată”799, dar şi
dispoziţii speciale privind medierea conflictelor de familie şi medierea în cauzele penale. 800 În ceea
ce priveşte medierea judiciară civilă, aceasta poate avea loc din iniţiativa părţilor sau la
recomandarea instanţei şi poate avea ca obiect soluţionarea în tot sau în parte a litigiului. Mediatorul
va informa, la finele procesului de mediere, instanţa de judecată dacă părţile au ajuns sau nu la o
înţelegere. Pentru desfăşurarea medierii, judecata cauzelor civile se suspendă de către instanţa de
judecată sau arbitrală, la cererea părţilor. Dacă în urma procesului de mediere părţile au încheiat un
acord , instanţa, la cererea acestora şi după repunerea cauzei pe rol, va lua act de acordul intervenit
şi va pronunţa o hotărâre de expedient, în cuprinsul căreia vor fi incluşi termenii acordului.
În ceea ce priveşte medierea conflictelor de familie, art. 64 din lege statuează că pot fi
supuse medierii „neînţelegerile dintre soţi privind continuarea căsătoriei, exerciţiul drepturilor
părinteşti, stabilirea domiciliului copiilor, contribuţia părinţilor la întreţinerea copiilor, precum şi
orice alte neînţelegeri care apar în raporturile dintre soţi cu privire la drepturi de care ei pot dispune
potrivit legii”. De asemenea, „înţelegerile soţilor cu privire la desfacerea căsătoriei şi la rezolvarea
aspectelor accesorii divorţului se depun de către părţi la instanţa competentă să pronunţe divorţul”.
Mai reţinem că în medierea conflictelor de familie, mediatorul este obligat să „vegheze pentru ca
rezultatul medierii să nu contravină interesului superior al copilului”801. În cazul în care mediatorul
„ia cunoştinţă de existenţa unor fapte ce pun în pericol creşterea şi dezvoltarea normală a copilului

795
Ibidem, Art. 54.
796
Ibidem, Art. 55.
797
Ibidem, Art. 56.
798
Ibidem, Art. 56-59.
799
Ibidem, Secţiunea V, Capitolul V.
800
Ibidem, Capitolul VI.
801
Ibidem, Art. 65.

202
ori prejudiciază grav interesul superior al acestuia, este obligat să sesizeze autoritatea
competentă”802.
De asemenea, medierea poate interveni în acele cauze penale care privesc infracţiuni pentru
care retragerea plângerii prealabile a victimei sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.
Părţile nu vor fi constrânse să accepte procedura medierii.803 În art. 68 din lege se stabileşte că „în
cauzele penale”, medierea se va desfăşura cu garantarea dreptului părţilor la asistenţă juridică sau
dacă este cazul la serviciile unui interpret. Închiderea procedurii de mediere se va finaliza prin
încheierea unui proces verbal în care se va arăta dacă părţile au beneficiat asistenţă judiciară sau de
serviciile unui interpret, dar şi renunţarea expresă a părţilor la aceste servicii. În ceea ce priveşte
minorii, acelaşi articol prevede că trebuie asigurate, pe parcursul medierii, toate garanţiile prevăzute
de legea penală pentru desfăşurarea procesului penal. Procedura de mediere în cauzele penale se
poate desfăşura înaintea începerii procesului penal, acesta închizându-se pentru „împăcarea
părţilor”, cu imposibilitatea sesizării de către persoana vătămată a organului de urmărire penală sau
a instanţei de judecată pentru aceeaşi faptă. Dacă în schimb, medierea are loc după începerea
urmăririi penale sau a procesului penal, urmărirea penală sau judecata se suspendă dacă părţile
prezintă în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată contractul de mediere. La
sfârşitul procedurii de mediere, dar nu mai târziu de trei luni de la data începerii acestuia,
mediatorul are obligaţia să comunice organului judiciar o copie a procesului-verbal de încheiere a
medierii. Dacă din procesul-verbal comunicat rezultă că părţile nu au ajuns la nici o înţelegere,sau
dacă acesta nu se comunică în termen de trei luni de la suspendarea procesului penal sau a urmăririi
penale, acestea se reiau din oficiu.804
Deşi această lege prezintă un pas important în dezvoltarea medierii în România, nu putem să
nu remarcăm ponderea scăzută de aplicare a acesteia în practică. Motivele sunt multiple: lipsa de
informare a cetăţenilor despre această modalitate paşnică de soluţionare a conflictelor, indiferenţa
manifestată de instanţele de judecată în sensul recomandării medierii, dar şi lipsa mijloacelor
materiale de implementare a acesteia în diversele domenii ale vieţii sociale.

802
Ibidem, Art. 66.
803
Ibidem, Art. 67.
804
Ibidem, Art. 69-70.

203
Capitolul IV - Prezenţa medierii în relaţiile internaţionale

„Înţelegerea nevoilor umane reprezintă îndeplinirea pe jumătate a acestora.”


Adlai Stevenson805
1. Conflictele internaţionale

Numim conflict, diferend sau litigiu internaţional „un dezacord asupra unei chestiuni de fapt
sau de drept, o contradicţie, o opoziţie de teze juridice sau de interese între două state. 806
Jurisprudenţa recentă lasă să se întrevadă o distincţie subtilă între „divergenţă de opinie” şi
„diferend”.807 În mod tradiţional, în doctrină distingem: diferende de natură juridică – care
comportă asupra aplicării sau interpretării dreptului existent şi care se pot rezolva prin recurgerea la
regulile comune în materie şi diferende de natură politică – asupra modificării dreptului existent.
Acestea nu pot fi formulate juridic deoarece este vorba despre conflicte îndreptate înspre o evoluţie
ulterioară. Interesul acestei clasificări rezidă în alegerea modului de reglementare a acestor
diferende. Cele juridice pot face obiectul unei proceduri arbitrale sau judiciare, în vreme ce
diferendele politice fac obiectul procedurilor diplomatice sau politice. În dreptul convenţional nu
găsim nici o definiţie a diferendelor juridice, ci doar o enumerare a acestora (ex.: art. 36-2 din
statutul C.I.J.). Putem evoca de asemenea noţiunea de tensiune politică, care se prezintă sub forma
unui antagonism cu caracter pasional refractar unei proceduri de reglementare paşnică (ex.:
greutăţile regăsite de-a lungul anilor în asigurarea reglementării problemei Berlinului,
reglementarea conflictului din Orientul Mijlociu). Termenul de criză care desemnează o situaţie
tulburată, nu are o semnificaţie juridică precizată în dreptul internaţional.808
În literatura de specialitate s-a scris foarte mult despre conflict şi despre rezolvarea acestuia,
însă prea puţin despre ciclul conflict – rezolvare – reconciliere. Reconcilierea este tratată de D. J.
Whittaker, ca fiind mai mult decât o rezolvare, stadiul său trecând de la aranjamentele politice
făcute pentru a rezolva diferendele şi acţiunile ostile, până la procesul psihologic în care înţelegerea
şi toleranţa se întâlnesc construind un nou „tablou al păcii şi bunăstării”. Conflictele internaţionale
pot pendula între tensiuni şi neînţelegeri, neîncredere şi suspiciune. Unele dintre aceste conflicte se
pot deteriora în crize care se constituie în veritabile pericole pentru pacea şi securitatea
internaţională. Motivul este acela că de cele mai multe ori una dintre părţi se decide să acţioneze de
o manieră surprinzătoare care este percepută de către adversar ca o ameninţare la care se răspunde
într-un mod asemănător, crezându-se că inacţiunea ar avea consecinţe dezastroase. Spre exemplu,

805
Marshall B. Rosenberg, Speak Peace in a World of Conflict. What You Say Next Will Change Your World,
PuddleDancer Press, Encinitas, 2005, p. 37.
806
C.P.J.I., affaire du Lotus, 1927: C.I.J., affaire du Sud-Ouest africain, 1962.
807
C.J.I., avis consultatif dans l´affaire Mazilu, 1989.
808
David Ruzié, Droit international public, onzième édition, Dalloz, Paris, 1994, p. 155.

204
conflicte precum cele din El Salvador, Cambodgia, Cipru, Afganistan, Israel, Palestina şi Bosnia au
dus la acţiuni militare. Unele dintre aceste conflicte au avut la bază probleme de natură etnică,
economică, diferenţe de natură ideologică, etc. Cu alte cuvinte, conflictele pot avea la bază mai
mulţi factori, însă marea lor majoritate au în comun doi factori: acela al escaladării tensiunii şi acela
al importanţei simbolisticii pentru părţi. Nici unul dintre cei doi factori nu este de natură să ducă la
rezolvarea conflictului. Din punct de vedere istoric, multe din aceste conflicte sunt adânc
înrădăcinate.809
Harta 2 – Exemple de conflicte internaţionale810

În doctrină au fost reperate două mari categorii de modalităţi de reglementare a conflictelor


internaţionale: modurile paşnice şi modurile ne-paşnice. 811
1.1. Modurile paşnice de reglementare a conflictelor internaţionale. În opinia exprimată
de D. J. Whittaker, există trei abordări ale rezolvării conflictului de o manieră paşnică: negocierea,
medierea de către un terţ şi intervenţia autorizată. Fiecare dintre aceste abordări presupune utilizarea
negocierii. Medierea conflictului de către un terţ este o cale importantă de rezolvare a conflictului
mai ales atunci când violenţa tinde să se împrăştie în zonele vecine. Unele state se împotrivesc să
accepte arbitrajul sau înţelegerea judiciară din partea unui terţ, oricât de imparţial s-ar prezenta
acesta. Pe de altă parte, pregătirile acestora pentru negocieri ar putea fi influenţată de evenimentele
interne precum opoziţia exercitată de un grup disident, schimbarea ministerială, dar şi de
dezaprobarea internaţională. Concilierea, spre exemplu, din partea Naţiunilor Unite prin intermediul
asigurării unui mediator ar putea fi eficientă doar, aşa cum arată Cipru şi Cambodgia, dacă este

809
D. J. Whittaker, Conflict and Reconciliation in the Contemporary World, Routledge, Londra, New York, 1999, pp.
1-3.
810
Preluare din D. J. Whittaker, op. cit..
811
David Ruzié, op. cit., p. 155.

205
înfăptuită îndeaproape, iar nu dintr-un colţ îndepărtat. Serviciul de mediere al Naţiunilor Unite nu a
fost niciodată cerut de către Africa de Sud, sau de către Irlanda de Nord. Aceasta este în
conformitate cu art. 2 din Carta O.N.U. care nu autorizează Naţiunile Unite „să intervină în acele
chestiuni care ţin de jurisdicţia internă a unui stat…”. Organizaţiile regionale s-au dovedit a fi terţi
utili. Palestinienii au primit ajutor din partea Ligii Arabe, Cambodgia din partea Asociaţiei
Naţiunilor Unite din Sud-Estul Asiei (ASEAN). Mediatorii regionali au fost în mare parte
responsabili de finalul constructiv al conflictului din El Salvador. Au fost şi cazuri de mediere mai
puţin reuşită, din partea Comunităţii Europene, NATO, Organizaţia pentru Cooperare şi Securitate
în Europa (OSCE) – în Bosnia. De asemenea, intervenţia într-un conflict intern din partea unui corp
exterior, ar putea fi considerat pasul ultim în soluţionarea unui conflict. Ca un rezultat al creşterii
preocupării pentru situaţia în care un conflict degenerează în criză şi pentru „prevenirea agravării
situaţiei”, Consiliul de Securitate ar putea autoriza, sub pălăria prevederilor Cap. VII din Carta
O.N.U., anumite acţiuni de penalizare care însă să nu includă folosirea forţei armate, spre exemplu,
impunerea unor sancţiuni sau a embargoului. Dacă măsurile restrictive se dovedesc insuficiente,
atunci anumite forme de intervenţie ar putea fi autorizate. 812 Diversitatea procedurilor este amintită
de art. 33 din Cartă. Se pot distinge însă, procedurile exterioare organizaţiilor internaţionale şi
reglementarea în cadrul organizaţiilor internaţionale. Această distincţie tinde din ce în ce mai mult
să se atenueze datorită faptului că organizaţiile internaţionale apelează destul de frecvent la
procedurile tradiţionale folosite în afara organizaţiilor (ex.: practica O.N.U.).
A. Procedurile de reglementare paşnică a conflictelor internaţionale exterioare
organizaţiilor internaţionale. Aceste proceduri se mulţumesc să utilizeze organele normative ale
relaţiilor internaţionale (procedurile diplomatice) sau fac apel la organele speciale provizorii, cu
caracter tehnic (proceduri instituite).
Procedurile diplomatice sunt proceduri vechi folosite în conflictele minore sau în
conflictele prea importante pentru a justifica sau a permite intervenţia unei organizaţii
internaţionale. Acestea tind la apropierea punctelor de vedere până la acceptarea unei soluţii
comune de către părţile litigiului, şi pot fi folosite pentru toate tipurile de litigii (juridice sau
politice). Aceste proceduri permit părţilor să facă apel la toate argumentele de fapt sau de drept.
Aceste proceduri se caracterizează de obicei prin intervenţia unui terţ.813 Procedurile diplomatice
includ: negocierile diplomatice, bunele oficii şi medierea.
Negocierile diplomatice se desfăşoară în cadrul normal al relaţiilor dintre state fie cu ocazia
unei conferinţe speciale, fie cu ocazia unor reuniuni periodice, prin intervenţia diplomaţilor sau a
oamenilor politici. De obicei, negocierile diplomatice se derulează în secret, prezentându-se sub
812
D. J. Whittaker, op. cit., pp. 3-7.
813
David Ruzié, op. cit., p. 156.

206
forma unor discuţii orale, însoţite de remiterea de documente scrise. Dacă acestea se finalizează cu
succes, acordul va îmbrăca o formă scrisă: declaraţie comună, schimb de note, tratat. Apare deci
normal ca în primul rând să se facă apel la acest mod de soluţionare a conflictelor.814
Instituţia bunelor oficii este veche, fiind reglementată în dreptul internaţional prin
Convenţiile de la Haga din 1899 şi 1907 privind reglementarea paşnică a diferendelor dintre state.
Statele semnatare ale convenţiilor s-au obligat ca, înainte de a recurge la război, să solicite bunele
oficii ale „statelor prietene dacă împrejurările o permit”. La rândul său, Carta ONU deşi nu
reglementează expres bunele oficii ca mijloc de reglementare a diferendelor, stabileşte în art. 33 că
acestea sunt deosebit de importante. Pactul de la Bogota din 30 aprilie 1948 defineşte în art. 9
bunele oficii astfel: „Procedura bunelor oficii constă în demersul unuia sau mai multor guverne
americane, sau al unuia sau mai multor cetăţeni eminenţi ai unuia dintre statele americane
neimplicate în diferend, cu scopul de a apropia părţile oferindu-le posibilitatea de a găsi direct o
soluţie adecvată”. Scopul bunelor oficii se limitează la a aduce părţile la masa tratativelor sau la
încurajarea acestora să reia negocierile dacă acestea au fost întrerupte. Cel care exercită bunele
oficii nu participă la negocieri şi nu face propuneri pentru rezolvarea diferendului. Rolul terţului se
limitează la consilierea şi sfătuirea individuală a părţilor implicate în conflict. Bunele oficii sunt
spontane. Acestea pot fi oferite din proprie iniţiativă sau la cererea părţilor implicate în conflict.
Pentru ca bunele oficii să se poată desfăşura, oferta de bune oficii trebuie să fie acceptată de toate
părţile implicate în diferend.815
În cadrul medierii, mediatorul propune bazele unui acord. Aceste proceduri respectă integral
suveranitatea statelor întrucât ele sunt facultative atât din punct de vedere al alegerii lor, cât şi din
punct de vedere al rezultatului acestora. Unele tratate crează în sarcina statelor obligaţia de a
recurge la aceste proceduri, altele în schimb, definesc condiţiile medierii. În dreptul internaţional se
tinde la substituirea acţiunii politice pe care o reprezintă medierea întreprinsă de un stat, autorităţii
unei personalităţi (ex.: medierea de către Papă din 1984 faţă de repunerea în discuţie, de către
Argentina, a arbitrajului prin care s-a soluţionat cauza canalului Beagle, în opoziţie cu Chile). În
cazul în care procedura este un succes, are loc semnarea unui acord (ex.: afacerea Rainbow Warrior,
1986). Recurgerea la procedura medierii internaţionale este din ce în ce mai frecventă chiar şi în
conflictele de natură internă (ex.: în diverse ţări din America centrală: Nicaragua, Salvador; din
Africa: Tchad, Liberia; criza yugoslavă din 1991, etc.).816

814
C.P.J.I., affaire Mavrommatis, 1924; C.I.J., affaire du Sud-Ouest africain, 1962: recurgerea la diplomaţia
parlamentară sau la diplomaţie prin conferinţe.
815
Traian Chebeleu, Drept Diplomatic şi Consular, Ed. Universităţii din Oradea, Oradea, 2000, pp. 724-725.
816
David Ruzié, op. cit., p. 157.

207
Procedurile instituite. Cerinţa consimţământului părţilor şi modalităţile de constituire a
organului de reglementare explică concluzia numeroaselor tratate cu dublu scop (ex.: Convenţia de
la Haga din 1907, Actul general de arbitraj din 1928, Pactul de la Bogota din 1948 şi Convenţia
europeană pentru reglementarea paşnică a diferendelor din 1957).817 Ancheta şi concilierea nu sunt
decât proceduri preliminare, iar arbitrajul este o procedură definitivă.
Ancheta. Scopul anchetei este de a facilita reglementarea unui conflict prin cunoaşterea
exactă a faptelor prin intermediul unui organism care să ofere toate garanţiile imparţialităţii. Baza
juridică a anchetei este prevăzută în diverse convenţii multilaterale (ex.: Convenţia de la Haga din
1907, după o primă aplicare a anchetei în afacerea Dogger Bank în 1904) sau bilaterale (ex.:
Tratatele Bryan încheiate de către Statele Unite). Organul de anchetă este compus din naţionali ai
statelor în litigiu şi de terţi aleşi în funcţie de competenţa acestora. Există mai multe tipuri de
comisii de anchetă: comisia specială, comisia permanentă (Tratatele Bryan) sau comisia specială
permanentă (Tratatul Gondra din 1923 cu privire la raporturile dintre statele americane).
Intervenţiei comisiei este limitată la examinarea faptelor, însă rolul comisiei este important
deoarece ancheta permite scoaterea la iveală a cauzelor şi a consecinţelor unui incident şi a
responsabilităţilor care decurg din acesta. Părţile sunt libere să decidă dacă urmează cursul
constatărilor comisiei. Procedura anchetei are tendinţa să se generalizeze în raport cu intervenţia
unei organizaţii internaţionale (O.N.U., O.I.T., O.E.A.).818
Concilierea. Scopul concilierii este acela al intervenţiei unei comisii compuse din persoane
care se bucură de încrederea părţilor pentru a pune de acord adversarii, în urma unei proceduri în
contradictoriu. Concilierea este de origine recentă, dezvoltându-se după 1945 mai ales sub influenţa
diplomaţiei elveţiene, fiind reţinută în cuprinsul mai multor convenţii de codificare (dreptul
tratatelor, succesiunea statelor, dreptul mării). Baza juridică constă în necesitatea consimţământului
statelor, de unde şi cerinţa unei convenţii (fie speciale, fie care să prevadă recursul la conciliere).
Unele convenţii (bilaterale sau multilaterale) organizează o procedură permanentă. Organul de
conciliere este compus dintr-un număr impar de personalităţi (naţionali ai părţilor sau terţi). Efectele
intervenţiei comisiei de conciliere se concretizează în acordul dintre părţi care defineşte misiunea
încredinţată comisiei şi care nu are caracter obligatoriu. Acesta din urmă este motivul pentru care
această procedură se foloseşte adesea pentru rezolvarea litigiilor politice. În lipsa încheierii unui
raport între părţi raportul comisiei va putea preconiza o soluţie. Procedura de conciliere poate să
intervină şi în cadrul procedurii de arbitraj.819

817
Idem.
818
Ibidem, pp. 157-158.
819
Ibidem, p. 158.

208
Reconcilierea. Termenul presupune mult mai mult decât soluţionarea conflictului. Aceasta
reprezintă următorul pas către o comunitate sigură şi integrată, care depinde de individ şi de grup şi
de abilitatea acestora de a face concesii de dragul toleranţei şi al comportamentului civilizat. Astfel,
în Cambodgia, Naţiunile Unite au pregătit un program ambiţios în vederea reunirii oamenilor după
experienţa traumatică. O modalitate alternativă de înţelegere a conceptului de „reconciliere” este
aceea a situaţiei politico-militare în care acordul conferă certitudinea că aşteptări şi cereri care sunt
mai modeste vor costa mai puţin decât preţul continuării conflictului. Ambele părţi sunt
„reconciliate” cu finalitatea pe care o urmăresc. De asemenea, acestea trebuie să înveţe să trăiască
cu o situaţie prestabilită anterior şi care trebuie să reprezinte cea mai puţin agreabilă soluţie dintre
toate. O comunitate reconciliată asimilează, nu discriminează, aceasta promovează drepturi,
încurajează oamenii să împărtăşească aceleaşi valori şi să dezvolte relaţii, şi în acelaşi timp
promovează speranţa că beneficiile materiale vor veni ca produs al tranzacţiilor paşnice şi al
independenţei.820
Arbitrajul. Arbitrajul îşi are originea în Antichitate, fiind întâlnit în cetăţile greceşti. Acesta
s-a dezvoltat în Evul Mediu, când rolul papilor a crescut, dar a fost eclipsat de afirmarea
suveranităţii statelor moderne în sec. al XVII-lea. Arbitrajul a câştigat din nou teren, odată cu
încheierea Tratatului Jay din 1794 între Statele Unite şi Marea Britanie. Procedura arbitrajului s-a
perfecţionat şi instituţionalizat, regăsindu-se adesea în convenţiile multilaterale în pofida ostilităţii
manifestate de anumite state (ex. democraţiile populare). Arbitrajul permite reglarea unui litigiu de
către judecătorii aleşi de către părţi. Pentru ca procedura arbitrajului să poată fi pusă în practică în
relaţiile internaţionale, trebuie să fie îndeplinite anumite condiţii: consimţământul expres al statelor
manifestat în baza unui acord special (compromisul de arbitraj) sau în baza unui consimţământ dat
anterior (tratat sau clauză obligatorie de arbitraj denumită clauză compromisorie specială sau
generală pe domeniul acoperit de convenţie); stabilirea organului arbitral – acesta era în trecut un
arbitru unic (suveranul), însă ulterior a fost înlocuit de un organ arbitral complex (comisie arbitrală
sau tribunal de arbitraj). Convenţia de la Haga din 1907 conţine dispoziţii supletive referitoare la
numirea membrilor (Curtea Permanentă de Arbitraj creată cu această ocazie nu reprezintă decât o
listă de persoane susceptibile să fie alese ca arbitri); stabilirea procedurii arbitrale – aceasta este
fixată liber prin intermediul unui compromis şi se referă adesea la Convenţia de la Haga. Comisia
de drept internaţional a stabilit un model de reguli. 821
În ceea ce priveşte rolul arbitrilor acesta este determinat prin art. 37 din Convenţia de la
Haga din 1907, însă în practică există o anumită gradare a puterilor recunoscute arbitrilor. Astfel,
părţile pot trimite prin compromis la regulile generale de drept internaţional sau pot enumera reguli
820
D. J. Whittaker, op. cit., pp. 7-8.
821
David Ruzié, op. cit., p. 159.

209
precise în acest sens (ex.: cele trei reguli de la Washington în afacerea Alabama, 1872). De
asemenea, în absenţa unor reguli de drept se aplică principiile generale sau raţionamentul prin
analogie (ex.: arbitrajul de la Fonderie de Trail, 1941). Părţile pot fi de acord cu folosirea arbitrului,
„compozitor amiabil” atunci când este vorba despre soluţionarea unui diferend politic, sau pot
autoriza arbitrul să statueze „în drept şi în echitate” sau „ex aequo et bono”. Nu în ultimul rând,
părţile pot însărcina, de comun acord, arbitrul cu stabilirea unui regulament pentru viitor, mai ales
în materiile tehnice (ex.: afacerea pescăriilor de foci din marea Behring, 1893 – arbitraj quasi
822
legislativ înfăţişat în Convenţia de la Geneva din 1958 asupra pescuitului). Cel mai activ şi
instructiv rol al terţului aste cel de arbitru. Acesta ascultă prezentarea fiecărei părţi, examinează
materialele scrise şi celelalte probe utile şi concludente pentru cauză şi determină cine are dreptate
sau felul în care conflictul trebuie soluţionat. De obicei, decizia arbitrului trebuie respectată,
neputând fi atacată. Arbitrajul funcţionează de obicei când părţile doresc să ajungă la o înţelegere şi
nu îşi fac probleme în legătură cu cine deţine controlul asupra procesului sau a finalului. Din
această cauză, pentru cei care doresc să-şi menţină controlul sunt de preferat alte forme de
intervenţie precum medierea sau facilitarea.823
În ceea ce priveşte natura sentinţei arbitrale, reţinem că aceasta are un caracter obligatoriu
şi trebuie executată cu bună credinţă de către părţi. Aceasta este o trăsătură caracteristică a
procedurii arbitrale. Faţă de terţi, efectele sentinţei sunt relative, însă au valoare de precedent pentru
formarea unei eventuale cutume. Sentinţa arbitrală poate fi atacată de către părţi cu recursul în
interpretare, în rectificarea unei erori materiale (ex.: afacerea platoului continental franco-britanic,
Decizia din 14 martie 1978) sau în revizuire (în cazul descoperirii unui nou fapt), dar şi prin
recursul împotriva viciului sentinţei, în cazul în care se constată un excesul de putere sau un viciu
grav de procedură (ex. recursul Guinée-Bissau împotriva Senegal, în faţa C.I.J. referitor la un
arbitraj efectuat în 1989, finalizat printr-o încheiere de respingere din 1991). Folosirea arbitrajului
în litigiile internaţionale prezintă trei avantaje majore: acesta dă supleţe în definirea litigiului prin
libertatea pe care părţile o au în alegerea arbitrilor şi a dreptului aplicabil; conferă părţilor controlul
asupra derulării procesului; şi este simplu şi rapid. Acestea sunt principalele motive pentru care,
între modalităţile de soluţionare paşnică a conflictelor, arbitralul internaţionale se bucură de o largă
utilizare în cazul litigiilor care ating interesele indivizilor, dar şi în cazul celor care prezintă un
caracter tehnic (ex.: în materia acordurilor aeriene sau de frontieră). Cu toate acestea, arbitrajul nu a
reuşit niciodată să regleze litigiile politice. În acest sens, amintim Actul general de arbitraj din 1928,

822
Ibidem, pp. 159-160.
823
J. Bercovitch, Third parties and conflict management in the context of East Asia and the Pacific, în J. Bercovitch,
Kwei-Bo Huang, Chung-Chian Teng (edit.), Conflict Management, Security and Intervention in East Asia. Third-party
mediation in regional conflict, Routledge, Londra, New York, 2008, pp. 21-22.

210
modificat în 1949, a prevăzut arbitrajul pentru aceste tipuri de litigii. Menţinerea în vigoare a
acestui act este însă discutabilă.824 La ora actuală această procedură se răspândeşte la nivel
transnaţional, mai ales în raporturile între state şi între societăţi străine private. O „comisie de
arbitraj” a fost creată iniţial în 1991, în cadrul Conferinţei europene pentru pace din Yugoslavia.
Comisia era compusă din cinci preşedinţi de Curţi constituţionale europene, sub preşedinţia lui M.
Badinter, însă compoziţia sa a fost modificată când Conferinţa a devenit internaţională, în 1992, sub
patronajul O.N.U. Competenţa acestei comisii în a lua decizii este prevăzută în gentleman’s
agreement – care a creat această instanţă.
B. Procedurile de reglementare paşnică a conflictelor în cadrul unei organizaţii
internaţionale. Toate tentativele de elaborare a unei ordini politice a societăţii internaţionale au
fost dictate de preocuparea de reglare paşnică a crizelor internaţionale. Reglarea paşnică a
diferendelor dintre statele membre ţine de misiunea oricărei organizaţii, chiar şi în absenţa unor
mecanisme formale. Trebuie de asemenea subliniat şi efectul presiunilor diplomatice şi politizarea
problemelor care permit realizarea diplomaţiei parlamentare în cadrul diplomaţiei organizaţiilor
internaţionale. Acţiunea organizaţiilor internaţionale tinde să limiteze şi să transforme conflictele,
iar nu să le elimine. Trebuie notat şi faptul că din ce în ce mai des, organizaţiile internaţionale sunt
implicate în conflicte de natură internă (războaie civile care au tendinţa să degenereze în războaie
internaţionale). Remarcăm de asemenea şi apariţia organizaţiilor inter-regionale fondate, spre
exemplu, pe aderarea la o confesiune (organizarea Conferinţei islamice) care vizează reglarea
conflictelor, însă fără a avea mare succes (ex.: conflictul Iran – Irak, 1980-1988). În acest context
amintim recurgerea de către organizaţiile internaţionale la proceduri izolate precum: medierea,
ancheta, concilierea. Astfel, pot fi amintite aici, cu titlu de exemplu două rezoluţii ale Adunării
Generale a ONU, una prevăzând recurgerea la o comisie de bune oficii, mediere sau conciliere în
cadrul Organizaţiei (44/415 în 1989), iar cealaltă încurajând misiunile de anchetă încredinţate
O.N.U. (46/59 din 1992).825
În temeiul Cartei, O.N.U. are ca scop menţinerea păcii şi a securităţii internaţionale din care
cauză tinde să-şi asume o triplă misiune: prevenirea diferendelor internaţionale, reglarea
conflictelor care pot surveni, şi în fine, luarea unor măsuri poliţieneşti colective pentru a împiedica
sau pentru a estompa recursul la forţă. Mecanismele prevăzute în Cartă au fost dezvoltate şi în
practică (ex. rolul supletiv al organelor Naţiunilor Unite în cadrul procedurilor de reglementare a
diferendelor – art. 33 şi art. 37 din Cartă). Carta distinge, fără însă a defini, situaţiile şi diferendele.
Adunarea generală şi Consiliul de Securitate au putere de anchetă, de discutare şi de recomandare,
dar numai Consiliul de Securitate are putere de acţiune în caz de ameninţare împotriva păcii, de
824
David Ruzié, op. cit., pp. 159-160.
825
Ibidem, p. 161.

211
încălcare a păcii sau în caz de existenţă a unor acte de agresiune. Acestea reprezintă domeniul de
aplicare al cap. VII din Cartă. Împărţirea competenţelor între cele două organe se face astfel: în
principiu, Adunarea generală nu trebuie să intervină peste competenţele Consiliului de Securitate,
dacă acesta din urmă este sesizat (art. 12), dar dacă Consiliul de Securitate este paralizat, într-una
din situaţiile prevăzute în cap. VII din Cartă, Adunarea generală poate să se substituie acestuia însă
doar cu putere de recomandare (ex. rezoluţia Acheson din 1950). Se poate constata de asemenea,
înmulţirea numărului de organelor subsidiare, cu o compoziţie variabilă şi cu funcţii diverse
(anchetă, bune oficii sau mediere, supraveghere, asistenţă militară) ce au fost puse în practică de
către o comisie de bune oficii, mediere sau conciliere în 1989. Trebuie remarcată de asemenea şi
importanţa operaţiunilor de menţinere a păcii (ex. operaţiuni militare sau paramilitare organizate
sub presiunea necesităţii de a pune în aplicare mecanismele cap. VII din Cartă şi de multe ori fără
decizia Consiliului de Securitate.826
Art. 2, pct. 7 din Cartă consacră non-intervenţia Naţiunilor Unite în afacerile care ţin de
competenţa naţională a statelor. Chestiunile referitoare la autodeterminare şi la drepturile omului
nu au fost niciodată considerate a fi acoperite de către domeniul naţional de competenţă. Rezultatele
contribuţiei aduse de O.N.U. la reglementarea diferendelor sunt însă limitate datorită mijloacelor
financiare slabe şi neadaptării mijloacelor puse la dispoziţie. Carta nu a dorit să aducă atingere
organizaţiilor internaţionale în care se organizează reglarea diferendelor. Cap. VIII din Cartă este
consacrat acordurilor regionale. Carta nu defineşte organizaţiile regionale precum Liga Arabă,
O.E.A., Organizaţia Conferinţei islamice şi C.S.C.E (actualmente OSCE). Aceasta lasă dubii asupra
caracterului prioritar sau supletiv al intervenţiei Consiliului de Securitate în materia reglării paşnice
a diferendelor (art. 52). Secretarul general Boutros-Ghail s-a pronunţat pentru „descentralizare în
materia păcii” în „Agenda pentru pace” din iunie 1992.827
Dintre mecanismele regionale828 care au atribuţii în domeniul reglementării paşnice a
conflictelor internaţionale amintim: Pactul Ligii Arabe – ale cărui mecanisme de bunelor oficii şi
arbitraj prevăzute nu au funcţionat niciodată, organizaţia servind doar ca şi cadru de reuniune sau
pentru utilizarea instituţiilor sale. Pe continentul african îşi desfăşoară activitatea Organizaţia
Unităţii Africane – în cadrul căreia comisia de mediere, de conciliere şi de arbitraj creată în 1967 nu
au funcţionat niciodată, însă mai multe diferende au fost reglate sub auspiciile acestei organizaţii
(ex. reglarea unor diferende obţinută prin intervenţia şefilor de state terţe care au acţionat în cadrul
unor organisme ad-hoc). O altă iniţiativă în acest sens a fost şi Comunitatea Economică a Statelor
din Africa de Vest (CEDEAO). Tot în cadrul mecanismelor regionale amintim şi mecanismele

826
Ibidem, pp. 161-162.
827
Ibidem, pp. 162-164.
828
Ibidem, pp. 164-166.

212
panamericane care până în 1967: au constat în coexistenţa a trei proceduri instituite de Comisia
inter-americană a păcii creată în 1940, Tratatul american de asistenţă mutuală (Tratatul de la Rio
din 1947) şi Tratatul american de reglementare paşnică a diferendelor (Pactul de la Bogota din
1948). Ulterior s-a semnat Protocolul de la Buenos-Aires (1967) care a constituit o reformă a Cartei
O.E.A. (Bogota, 1948). Comisia inter-americană a păcii a fost înlocuită de către un Comitet inter-
american de reglare paşnică plasat sub autoritatea Consiliului permanent al Organizaţiei şi
însărcinat cu misiunea bunelor oficii şi a anchetei (cu acordului statului în discuţie). Potrivit
literaturii de specialitate, această reformă a fost ineficientă. În 1985 s-a semnat Protocolul de la
Carthagene care prevedea suprimarea Comitetului. În baza prevederilor acesteia orice parte poate
sesiza Consiliul permanent al O.E.A. pentru îndeplinirea procedurii bunelor oficii. Acesta poate
recomanda un mod de soluţionare a conflictului şi cu acordul statelor în discuţie, poate constitui
comitete ad-hoc putând proceda la o anchetă. Dintre mecanismele europene constituite în scopul
reglementării paşnice a conflictelor amintim: Sistemul Pactului de la Bruxelles (UEO) – care avea
ca misiune reglementarea jurisdicţională a diferendelor juridice şi instituia obligativitatea procedurii
concilierii pentru alte tipuri de litigii; Sistemul Comunităţilor Europene – mai ales prin intermediul
Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene care exercită o funcţie jurisdicţională cu caracter
internaţional, în sesnul că poate să fie sesizată cu litigiile dintre statele membre; Sistemul
Consiliului Europei – în baza modelului Actului general de arbitraj din 1928 fiind încheiată o
Convenţie asupra reglementării paşnice a diferendelor în 1957. În baza acestei convenţii, litigiile
juridice trebuie deferite Curţii Internaţionale de Justiţie. Pentru alte litigii se prevedea concilierea
sau arbitrajul, iar în unele cazuri existau pevederi speciale precum cele instituite de Convenţia
Europeană asupra Drepturilor Omului şi protocoalele adiţionale la aceasta asupra imunităţii statelor.
Un alt mecanism european l-a constituit Sistemul CSCE (actualmente OSCE), în cadrul
instituţionalizării Conferinţei asupra Securităţii şi Cooperării în Europa. Semnată în 1990, prin care
s-a creat Centrul de Prevenire a Conflictelor de la Viena. De asemenea, tot prin intermediul acestui
sistem s-a pus în practică un “mecanism de consultare” în caz de criză la Berlin, în 1991.
Complexitatea mecanismelor instituite în cadrul CSCE (OSCE), au determinat crearea în 1992 a
Curţii de Conciliere şi Arbitraj prin Conferinţa de la Stockholm.
Mecanismele internaţionale de reglarea judiciară a diferendelor internaţionale. În sens
restrâns, reglarea judiciară a diferendelor internaţionale este atribuţia unui organ jurisdicţional,
specializat, permanent şi independent, de a da decizii obligatorii prin aplicarea dreptului
internaţional. Unii autori asimilează sintagma de „reglare jurisdicţională” cu „reglare judiciară”.
Din contra, alţi autori fac distincţie între cele două şi pun arbitrajul şi reglarea judiciară propriu-zisă
printre reglările de natură jurisdicţională, care au la bază o decizie obligatorie fondată pe drept şi

213
dată de către personalităţi independente de părţi. Ca şi în cazul arbitrajului, consimţământul statelor
la intervenţia judecătorului internaţional, este necesar. Diferenţa dintre arbitraj şi jurisdicţie nu este
decât de natură organică şi formală: organul jurisdicţional este un organ permanent, iar statutul său
nu poate fi modificat de către părţile în litigiu. Tentativa făcută cu ocazia conferinţei de la Haga
(1899, 1907) de a crea o jurisdicţie internaţională a eşuat. Curtea permanentă de justiţie
internaţională (C.P.J.I.) a fost creată abia în 1920. În 1945, Carta Naţiunilor Unite a făcut din Curtea
Internaţională de justiţie (C.I.J.) organul judiciar principal al Naţiunilor Unite, deşi au fost create şi
alte jurisdicţii internaţionale.829
Curtea Internaţională de Justiţie este un instrument de reglare a litigiilor inter-etatice.
Competenţa sa presupune consimţământul statelor care poate fi dat în mod diferit prin: încheierea
unui compromis care este de fapt un acord de sesizare a Curţii cu un diferend inter-etatic; prin
încheierea unui acordul asupra jurisdicţiei obligatorii - fie un tratat general (asupra reglării
diferendelor), fie o clauză de jurisdicţie obligatorie într-un anumit tratat (multilateral sau bilateral);
prin acceptarea unei clauze facultative de jurisdicţie obligatorie printr-o declaraţie făcută în baza art.
36-2 din statutul Curţii şi în baza aplicării principiului reciprocităţii; sau prin acceptarea non
formală a jurisdicţiei Curţii. Competenţa Curţii poate fi şi consultativă, căci Curtea este un
mecanism reglator al organizaţiilor internaţionale. Astfel numai organele Naţiunilor Unite şi
instituţiile specializate autorizate de către Adunarea Generală a Naţiunilor Unite pot să ceară un
aviz al Curţii. În lipsa unei dispoziţii contrare dintr-o convenţie, nu există o obligativitate de a cere
avizul acestei instituţii internaţionale. Solicitarea avizului trebuie să privească o problemă juridică
(funcţionării organizaţiilor internaţionale, interpretării unui tratat sau a unei probleme de drept
internaţional). Avizul nu are efecte obligatorii, fără excepţie. Pentru ca statele să poată apela la
jurisdicţia Curţii Internaţionale de Justiţie trebuie ca acestea să îndeplinească o serie de condiţii
prealabile: să fi recurs la căi diplomatice de soluţionare a conflictului (ex. negociere),să fi epuizat
anterior toate căile de recurs interne şi să respecte un termen rezonabil. Regulile aplicabile de către
Curte sunt surse de drept internaţional (art. 38 din statutul Curţii) sau de echitate, dacă părţile o cer
(ipoteză nemaiîntâlnită), însă Curtea face referire în mod frecvent la noţiunea de echitate, care nu
este detaşată de drept, ci este parte integrantă a acestuia. 830
Curtea Internaţională de Justiţie este în prezent expresia cea mai elocventă a funcţionării
jurisdicţiei internaţionale în materie de litigii inter-statale. Ea este şi astăzi materializarea unui
deziderat care, sub forme diverse, a fost aplicat încă din secolul al XIX-lea, începând cu Curtea
Permanentă de Arbitraj de la Haga din 1899, şi continuând cu Curtea Permanentă de Justiţie din
1920. Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga este organul principal al O.N.U. În 1970, din 126
829
Ibidem, p. 166.
830
Ibidem, pp. 167-169.

214
de state membre, doar 44 au recunoscut jurisdicţia obligatorie. La această situaţie se adaugă şi
incapacitatea Curţii de a implementa deciziile proprii sau de a impune sancţiuni, funcţie care revine
de drept Consiliului de Securitate. În literatura de specialitate s-a exprimat opinia potrivit căreia
ritmul lent de lucru al Curţii reprezintă o sursă de neîncredere.831
Alte mecanisme internaţionale care se impun a fi amintite sunt:832
 Tribunalul Internaţional de Dreptul Mării. Convenţia din 1982 a prevăzut un
Tribunal internaţional al cărui sediu era în Germania. O Cameră a acestuia era însărcinată cu
reglarea diferendelor referitoare la fondurile marine, iar competenţa acestuia se putea extinde asupra
litigiilor transnaţionale.
 Tribunalele administrative internaţionale create pentru contenciosul funcţiei publice
internaţionale.
 În America: Curtea de justiţie central-americană, Curtea inter-americană a
drepturilor omului şi Curtea Canadină (1979).
 În Europa: Tribunalul european de energie nucleară – creat în cadrul Agenţiei
O.C.D.E. pentru energie nucleară, cu competenţă în: controlul caracterului exclusiv paşnic al
întreprinderilor comune stabilite de către Agenţia pentru energia nucleară; în litigiile privind
aplicarea Convenţiei de la Paris asupra responsabilităţii civile pentru pagubele nucleare – acesta nu
a funcţionat niciodată -, Curtea Europeană a Drepturilor Omului – mecanism jurisdicţional de
garantare a drepturilor proclamate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (1950) -, Curtea
de Justiţie a Comunităţilor Europene – care are ca misiune generală interpretarea dreptului
comunitar şi competenţă contencioasă diversificată -, Tribunalul european pentru imunitatea
statelor – competent în diferendele referitoare la Convenţia europeană asupra imunităţii statelor -
acesta poate sustrage acestei competenţe cererile particularilor, dar nu şi cererile statelor care au
aderat la protocolul adiţional al convenţiei semnat în 1985 -, Curtea de Justiţie din Benelux (1968) –
care este funcţională în cadrul uniunii economice a celor trei state semnatare -, şi Asociaţia
europeană de liber schimb (A.E.L.E.) - care a luat fiinţă în 1994.
 În Orientul Mijlociu: Tribunalul Organizaţiei ţărilor arabe exportatoare de petrol
(1978) – care este competent în diferendele dintre statele membre ale acestuia şi companiile
petroliere.
1.2. Modurile ne-paşnice de reglare a conflictelor internaţionale. În afara anumitor
reglementări naţionale dreptul războiului cuprinde un anumit număr de reguli cutumiare şi un
ansamblu de reguli convenţionale codificate. Codificarea dreptului războiului poate fi împărţită în

831
Teodor Frunzeti, Soluţionarea Crizelor Internaţionale. Mijloace militare şi nemilitare, Institutul European, Iaşi,
2006, p. 174.
832
David Ruzié, op. cit., pp. 170-171.

215
patru etape.833 Prima etapă are loc în cea de-a doua jumătate a secolul al XIX-lea, când dreptul
războiului a fost codificat în: Declaraţia de la Paris (1856) care a codificat regulile referitoare la
războiul maritim; Convenţia de la Geneva (1864) – care este prima convenţie umanitară; Declaraţia
de la Saint – Petersbourg (1868) – care vizează umanizarea războiului terestru, interzicând anumite
arme; şi Declaraţia de la Bruxelles (1874) – care conţine anumite reguli referitoare la războiul
terestru, care nu sunt însă considerate ca obligatorii. A doua etapă a codificării dreptului războiului
este cea întreprinsă în Conferinţele de la Haga. Textele adoptate în timpul primei conferinţe (1899)
au fost înlocuite de noile texte din 1907. Convenţiile adoptate vizează un scop dublu: umanizarea
războiului terestru şi reglementarea războiului maritim. Eficacitatea acestor convenţii este limitată
de clauza de solidaritate (si omnes) conform căreia, convenţiile nu sunt aplicabile decât între părţile
contractante, şi doar dacă beligeranţii sunt părţi la convenţii. A treia etapă a codificării dreptului
războiului este cuprinsă între 1919 şi 1939, când au fost semnate: Protocolul de la Geneva (1925)
care interzice utilizarea gazelor asfixiante, toxice sau similare şi a mijloacelor bacteriologice, însă
nu interzice nici producerea şi nici stocarea acestora. Acestea din urmă au fost interzise ulterior, în
1993; Protocolul de la Londra (1936): determină condiţiile de folosire a forţei împotriva navelor
comerciale şi a submarinelor; Convenţiile de la Geneva (1929) care conţin prevederi referitoare la
tratamentul prizonierilor de război, al bolnavilor şi al răniţilor, ţinând cont de experienţa Primului
Război Mondial. Ultima etapă a codificării este cea după 1945, când s-au semnat: Convenţiile de la
Geneva (1949) care revizuiesc şi perfecţionează convenţiile din 1929 asigurând în plus protecţia
civililor; Convenţia din 1954 încheiată sub auspiciile U.N.E.S.C.O., cu referire la protecţia
bunurilor culturale; Convenţia din 1972 care interzice fabricarea, stocarea şi folosirea armelor
bacteriologice; Convenţia din 1981 şi cele trei protocoale care interzic sau limitează folosirea
anumitor arme clasice faţă de civili; Convenţia din 1991 asupra detectării explozivilor; şi Convenţia
asupra armelor chimice din 1993.
Dintre angajamentele asumate de state pentru a limita recursul la forţă, trebuie amintite:
Pactul S.D.N. prin care recursul la război a fost declarat ilicit. De asemenea, documentul specifică
faptul că statele nu pot recurge la război decât după parcurgerea unor proceduri prealabile şi după
expirarea unei durate de trei luni. Ulterior, Carta Naţiunilor Unite a interzis, în principiu, nu numai
recursul la război, dar şi recursul la forţă. Statelor, chiar şi celor care nu sunt membre, (art. 2-6) le
este interzis recursul la război, la ameninţări sau la folosirea forţei (art. 2-4). În 1974 a fost adoptată
definiţia generală a „agresiunii” ca fiind care reia termenii Cartei (art. 2-4). Textul adoptat a fost
completat printr-o listă enunţiativă de şapte serii de acţiuni care constituie acte de agresiune. 834 În

833
Ibidem, p. 180.
834
Ibidem, pp. 174-175.

216
zilele noastre, războiul apare ca un mijloc demodat de rezolvare a conflictelor, iar perfecţionare a
tehnicilor militare a transformat în mod considerabil derularea ostilităţilor.

2. Medierea internaţională

2.1. Noţiune. Conflictele internaţionale sunt în mod frecvent subiectul medierii terţilor.
Zartman reţine că procedeul medierii a fost folosit şi în urmă cu 3500 de ani, iar folosirea sa
ulterioară în „Romeo şi Julieta” a avut efecte catastrofice. Autorul mai reţine că utilizarea mai deasă
a medierii a survenit în urmă cu cca. 400 de ani. Disputele economice internaţionale nu sunt la fel
de violente precum conflictele politice, căci acestea din urmă au loc în contextul puterilor politice,
lucru care are un efect major asupra medierii internaţionale. Termenul de „conflict internaţional” se
referă atât la conflictele inter-statale, cât şi la cele interne care sunt afectate de implicarea unor părţi
externe. Atunci când părţile externe asigură asistenţă politică, economică sau militară ori azil şi
baze pentru actorii implicaţi într-un conflict intern, acesta se transformă inevitabil conflicte
internaţionale. Conflictul – naţional, regional şi internaţional – a afectat Asia de Est şi Pacificul mai
mult decât orice altă zonă. Aceste conflicte s-au lărgit, ameninţând pacea şi stabilitatea
internaţională. Conflicte precum cele din Koreea de Nord, Taiwan, Philippine, Pakistan, Indonezia
şi altele au constituit o ameninţare internaţională serioasă. Aceste conflicte trebuiau rezolvate, în
caz contrar constituind un pericol pentru regiune. J. Bercovitch tratează conflictele regionale şi
maniera în care acestea pot fi abordate. În general, autorul găseşte patru modele de bază prin care
conflictele pot fi abordate: evitarea şi retragerea, violenţa şi coerciţia, diferite forme de negociere,
sau intervenţia terţului. Folosirea terţului ca modalitate de rezolvare a conflictului este o modalitate
care devine din ce în ce mai populară, aplicându-se în diverse situaţii. Este general acceptat faptul
că terţii pot juca roluri diferite în procesele de rezolvare a conflictelor, că aceştia pot reduce
ostilităţile, permiţând oamenilor să-şi confrunte diferenţele de o manieră paşnică. Cu toate acestea,
potenţialul terţului de a contribui la procesul de management al conflictului în Asia de Est rămâne
neclar.835
Conflictele internaţionale sunt frecvent subiectul unei medieri exercitate de către o terţă
parte. Termenul de conflicte internaţionale este aplicabil atât conflictelor interstatale, cât şi celor
intrastatale, dar care sunt afectate de implicarea unor actori externi. Atunci când aceşti actori externi
asigură asistenţa politică, economică sau militară sau spaţiu pentru funcţionarea unor baze de
pregătire sau logistice ale unora dintre actorii implicaţi, conflictele intrastatale capătă inevitabil

835
J. Bercovitch, Third parties and conflict management in the context of East Asia and the Pacific, în op. cit., p. 19.

217
dimensiuni internaţionale.836 Medierea reprezintă o formă de intervenţie a terţilor într-un conflict.
Aceasta se diferenţiază de alte forme de intervenţie a terţilor în conflicte căci nu se bazează pe
folosirea directă a forţei şi nu presupune ajutarea unuia sau a altuia dintre participanţii la conflict să
câştige. Scopul medierii este acela de a aduce conflictul la un acord acceptabil pentru ambele
tabere, dar şi pentru interesele terţului intervenient. Medierea reprezintă un proces politic care nu
presupune un angajament anterior din partea părţilor de a accepta ideile mediatorului. Din acest
punct de vedere, medierea se diferenţiază de arbitraj care foloseşte proceduri judiciare şi al cărui
verdict trebuie respectat de către părţi în baza unui angajament anterior din partea acestora în acest
sens. Medierea este gândită ca fiind un mod de negociere în care terţii ajută părţile să găsească o
soluţie pe care acestea nu o pot găsi singure. Pentru a-şi atinge scopul, medierea trebuie să fie
acceptată de adversarii implicaţi în conflict, care trebuie să coopereze diplomatic cu intervenientul.
Datorită faptului că intervenientul se confruntă la început cu o respingere din partea părţilor
implicaţi în conflict, acesta trebuie să facă un efort diplomatic de convingere a părţilor de valoarea
serviciilor lor, înainte ca procesul de mediere să înceapă.837
În literatura de specialitate s-a emis opinia potrivit căreia „diplomaţia reprezintă
managementul relaţiilor internaţionale prin negociere; felul în care acestea sunt îmbunătăţite şi
administrate de către ambasadori şi ataşaţi; afacerea sau arta diplomaţilor”.838 „Diplomaţia
multilaterală” este un fenomen deosebit al timpurilor noastre. Jean Freymond scria că aceasta este
„un sistem global instituţionalizat al relaţiilor internaţionale” în care activitatea se desfăşoară prin
intermediul unei „structuri de negocieri permanente” care implică punerea în practică a „secretarilor
internaţionali permanenţi” ai ONU. În acest context, ONU reprezintă câmpul cel mai larg al
diplomaţiei multilaterale. La acesta se adaugă şi alte instituţii specializate precum: Consiliul
Economic şi Social, UNESCO, FAO, BIT, etc.839 Medierea este de asemenea o componentă
principală a relaţiilor internaţionale. Ca formă de management a conflictelor dintre state, medierea
este cel mai probabil să aibă loc atunci când părţile aflate în conflict se găsesc în impas şi nu sunt
dispuse să suporte costurile eventualei escaladări a disputei. În contextul conflictelor dintre state,
medierea este definită ca fiind „pasul necesar pentru ajutarea părţilor să treacă peste neînţelegeri,
dar şi peste neîncredere şi resentimente”.840

836
Teodor Frunzeti, Soluţionarea Crizelor Internaţionale. Mijloace militare şi nemilitare, Institutul European, Iaşi,
2006, p. 175.
837
I. William Zartman, Negotiation and Conflict Management. Essays on theory and practice, Routledge, Londra, New
York, 2008, pp. 155-156; Teodor Frunzeti, op. cit., p. 175.
838
Sir Harold Nicolson, Diplomacy, Institute for the study of Diplomacy, Washington, 2nd edition, 1950, pp. 4-5.
839
Jean-Baptiste Duroselle, Histoire diplomatique de 1919 à nos jours, 11e édition, Dalloz, Paris, 1993, pp. 944-945.
840
Michael J. Butler, International Conflict Management, Taylor & Francis Routledge, Londra, New York, 2009, p.
119.

218
Medierea este consacrată în relaţiile internaţionale prin Convenţia de la Haga asupra
reglementării paşnice a conflictelor internaţionale din 1907, în Titlul II al acesteia intitulat: „Bunele
oficii şi medierea”. Art. 3 din Convenţie proclamă existenţa dreptului de oferire a serviciilor de
mediere, chiar şi în timpul ostilităţilor. Următoarele cinci articole din Convenţie aduc informaţii
interesante, însă ambigue asupra rolului mediatorului, întrucât confundă medierea şi concilierea fără
a furniza elemente distinctive. Cu toate acestea, ele clarifică mecanismele medierii: „rolul
mediatorului constă în consilierea pretenţiilor opozanţilor şi în aplanarea resentimentelor care se
produc între state în timpul conflictului”. Art. 6 insistă asupra caracterului exclusiv consultativ al
medierii, care este solicitată de către părţile în conflict sau are loc din iniţiativa mediatorului. Prin
natura sa, medierea nu poate avea ca efect întreruperea sau pregătirea pentru război. Art. 8 din
Convenţie face referire la o formă specială de mediere care permite statelor aflate în conflict să
aleagă puterea căreia îi încredinţează misiunea de a intra în raport direct cu puterea aleasă de
cealaltă parte. În timpul acestui mandat care nu poate depăşi 30 de zile, statele aflate în conflict
încetează orice raport direct referitor la subiectul conflictului, acesta fiind considerat a fi deferit
exclusiv puterilor mediatoare. Asupra mediatorilor apasă o obligaţie de mijloace, aceştia trebuind să
depună toate eforturile pentru rezolvarea diferendului. În caz de eşec, mandatul acestora nu
încetează, aceasta pentru că mediatorii „trebuie să profite de orice ocazie pentru a încerca să
restabilească pacea”.841
2.2. Terţul – Mediator. Cel mai activ şi puternic rol al terţului este cel de mediator.
Mediatorii nu numai că facilitează dialogul, dar de obicei aceştia impun o structură şi procesează
discuţiile destinate să aducă părţile către o înţelegere benefică pentru ambele dintre ele, de tipul
celei „câştig – câştig”. Mediatorul explică părţilor punctul lor de vedere despre felul în care ei cred
că se poate soluţiona conflictul. Acesta determină părţile să se concentreze pe adevăratele interese
ale acestora. Prin clarificarea punctelor de vedere divergente şi a motivelor care stau la baza
acestora, mediatorii pot determina părţile să dezvolte un punct de vedere comun asupra situaţiei,
ceea ce de obicei duce către o soluţie care satisface interesele tuturor părţilor. În vreme ce unii
mediatori sunt talentaţi în identificarea şi selectarea soluţiei, trebuie ştiut că aceştia nu au puterea de
a impune o anumită soluţie. Ei pot sugera soluţia, pe care părţile pot însă să o refuze. Oricare ar fi
statutul sau strategiile sale, terţul operează pe un teren dificil şi nesigur. Terţul intră într-o relaţie
conflictuală, în care părţile au aşteptări, scopuri, costuri şi recompense diferite şi în care
experimentează presiuni diverse din situaţia nesigură în care se află. Acest teren reprezintă totuşi un
teren în care terţul poate adopta o varietate mare de roluri şi tehnici. Terţul poate afecta problemele
managementului conflictului (ex. poate creşte secretul asupra problemelor), dar şi persoanele

841
Michèle Guillaume-Hofnung, op. cit., pp. 16-17.

219
implicate (ex. reduce iraţionalitatea, controlează animozitatea personală). Acesta poate modifica
diferenţele de fond (ex. comunicarea controlată) sau contextul fizic şi social (ex. neutralitatea,
limitele de timp). În fine, terţul poate modifica scopurile (ex. poate identifica noi probleme) şi poate
schimba climatul psihologic al managementului conflictului (ex. poate construi încrederea, poate
creşte motivarea).842 De asemenea, terţii pot avea contribuţii pozitive şi directe prin concentrarea
părţilor pe acordul final, dovedind astfel existenţa unei agende, şi/sau manipulând timpul procesului
de negociere. Terţii pot afecta interacţiunea dintre părţi prin simplificarea mediului complex,
aducând noi informaţii, facilitând şi încurajând comunicarea, şi direcţionând eforturile către un
acord acceptabil pentru părţile implicate în conflict. Un mediator poate ajunge la o înţelegere prin
clarificarea situaţiei. Terţii pot asigura confidenţialitatea, pot ajuta la depăşirea constrângerilor cu
care se confruntă părţile, asistând părţile la negocierea unui acord referitor la chestiunile esenţiale,
prin persuasiune, prin controlarea anumitor informaţii, prin certificarea şi garantarea beneficiilor
acordului, sugerând soluţii alternative, aducând asigurări împotriva riscurilor unui eventual eşec al
acordului.843 Terţii pot soluţiona un conflict prin intermediul intervenţiei militare, aşa cum se arată
şi în Capitolul VII din Carta ONU.844
Terţul este partea care este externă unui anumit conflict şi care se interpune între părţile
aflate în conflict pentru a le ajuta în eforturile lor de soluţionare a conflictului. Ceea ce este
important de ştiut despre terţ este aceea că el este o parte non-violentă, non-coercitivă şi voluntară.
Medierea prin intermediul unui terţ poate fi definită ca fiind procesul în care părţile implicate într-
un conflict caută asistenţa sau acceptă o ofertă de ajutor din partea unui individ, a unui grup sau
organizaţie, în vederea schimbării comportamentului lor.845 Fără a avea putere de decizie,
mediatorul asistă părţile în căutarea lor pentru un acord reciproc acceptabil fără a recurge la forţa
fizică şi fără invocarea autorităţii legii.846 Procesul intervenţiei terţului constă în „orice acţiune ce
poate fi luată de către un actor care nu este parte directă la criză, care este destinată să reducă sau să

842
J. Bercovitch, Third parties and conflict management in the context of East Asia and the Pacific, în J. Bercovitch,
Kwei-Bo Huang, Chung-Chian Teng (edit.), Conflict Management, Security and Intervention in East Asia. Third-party
mediation in regional conflict, Routledge, Londra, New York, 2008, pp. 21-22.
843
M. Brecher, J. Wilkenfeld, The ethnic dimension of international crises, în D. Carment, P. James (edit.), Wars in the
Midst of Peace: The International Politics of Ethnic Conflict, University of Pittsburgh Press, Pittsburgh, 1997, pp. 164–
193.
844
J. Rioux, Third-party interventions in domestic and international conflicts: concepts, data, and empirical finding in
Africa, Paper presented in the Annual Meeting of the International Studies Association, Montreal, Canada, 17–21
Martie, 2004, p. 3.
845
J. Bercovitch, Third parties and conflict management in the context of East Asia and the Pacific, în op. cit., pp. 19-
20.
846
J. Bercovitch, T. Agnoson, D. Wille, Some contextual issues and empirical trends in the study of successful
mediation in international relations, Journal of Peace Research, nr. 28, 1991, p. 8.

220
înlăture una sau mai multe dintre problemele relaţiei de negociere, şi deci să faciliteze terminarea
conflictului”.847
În opinia lui J. Bercovitch, intervenţia terţului se prezintă ca acţiune voluntară şi concretă,
politică (diplomatică) sau economică, de către un individ, stat sau state, organizaţie regională sau
internaţională. Scopul acesteia este de a influenţa direcţia, durata sau finalul unui conflict intern, fie
că statul ţintă consimte sau nu la intervenţie. Intervenţia terţului este o încercare de a maximiza
condiţiile unei păci benefice în defavoarea prelungirii conflictului până când doar una dintre părţi ar
ieşi învingătoare. Indiferent de factorii care motivează intervenţia, scopul major al acesteia este
încetarea ostilităţilor în termeni favorabili pentru intervenient şi în consecinţă, aducerea stabilităţii
în zonă. Nimeni nu neagă faptul că există scopuri multiple în spatele oricărei intervenţii, însă adesea
primul pas în atingerea acestor obiective îl reprezintă încetarea ostilităţilor. Includerea terţului în
conflict poate crea posibilităţi distincte de exacerbare a conflictului. Includerea terţului poate
acţiona ca şi catalizator în schimbarea relaţiei dintre părţi într-o relaţie de cooperare prin modelarea
conflictului. Terţii aduc cu ei diverse resurse pentru rezolvarea problemelor. Indiferent între cine se
naşte conflictul, între indivizi, grupuri, state, între naţiuni, terţul poate interveni şi poate juca un rol
important în realizarea unor consecinţe constructive. Terţii pot acţiona ca şi consultanţi, ajutând fie
una dintre părţi, fie pe ambele, analizând conflictul şi plănuind răspunsuri eficiente. Aceştia pot
acţiona ca şi facilitatori, angajând întâlniri, plănuind agende şi discuţii productive. Autorul
consideră că se impune necesitatea construirii unei liste a caracteristicilor intervenţiei terţului: 848
 Intervenţia terţului implică intervenţia unui individ străin de situaţie, a unui stat sau
organizaţie în disputa dintre două sau mai multe părţi.
 Intervenţia terţului este o extensie şi o continuare a efortului de management al
conflictului întreprins de către părţi.
 Intervenţia terţului transformă o relaţie diadică într-o interacţiune triadică. Această
intervenţie are ca efecte schimbări structurale considerabile şi creează noi puncte de interes pentru
un acord.
 Terţul intervine în dispută pentru a afecta, schimba, rezolva, modifica sau influenţa
cursul acesteia într-un anumit fel.
 Intervenţiei terţului poate fi non-coercitivă sau coercitivă şi tinde să nu fie violentă
sau să se împiedice în soluţiile sale.

847
O. Young, The intermediaries: Third Parties in International Crises, Princeton University Press, Princeton, New
York, 1967, p. 34.
848
J. Bercovitch, Third parties and conflict management in the context of East Asia and the Pacific, în op. cit., pp. 20-
21.

221
 Intervenţia terţului este o formă voluntară de intervenţie. Aceasta înseamnă că părţile
îşi păstrează controlul asupra rezultatului disputei dintre ele, dar şi libertatea de a accepta sau de a
respinge intervenţia sau propunerile terţului.
 Terţul aduce cu sine presupunerile sale şi agenda sa despre disputa în discuţie. Terţii
pot fi adesea părţi interesate sau preocupate.
 Terţul operează pe baze ad-hoc.
 Terţul poate fi activ sau pasiv.
 Terţul poate să jongleze cu rolurile sale.
Medierea reprezintă un instrument de politică externă a statelor. Intervenţia acestora în
calitate de mediatori este motivată de obiectivul reducerii numărului şi intensităţii conflictelor.
Dorinţei statelor de promovare şi de protejare a păcii i se alătură şi alte motive ce ţin de promovarea
intereselor naţionale şi de o politică de putere. Pentru a înţelege aceste motive trebuie să facem apel
la consideraţii de natură costuri – beneficii. Mediatorii sunt ei înşişi actori internaţionali şi au
interese în rezolvarea conflictului respectiv, în lipsa cărora nu şi-ar asuma şi exercita acest rol. Din
punct de vedere al investiţiilor medierea necesită resurse de natură politică, morală şi materială, dar
trebuie luat în considerare şi riscul la care se expun mediatorii. Din această cauză medierea se
întâlneşte atât în propriul interes intern şi internaţional, cât şi în impulsurile de natură umanitară. În
practică s-a dovedit că mediatorii sunt rareori indiferenţi la termenii în care negociază, ei încercând
să îi evite pe aceia care nu sunt în concordanţă cu propriile lor interese., chiar şi atunci când acestea
permit o plajă mai largă de soluţii decât interesele părţilor implicate în conflict. De obicei mediatorii
sunt indiferenţi la termenii în care se negociază. Din această cauză aceştia caută să evite acei
termeni care nu sunt în concordanţă cu propriile interese. Motivările de natură a interesa mediatorii
se întâlnesc la super-puteri, la puterile medii şi la organizaţiile internaţionale.849
2.3. Strategiile mediatorului internaţional. Terţii au la dispoziţie diverse strategii şi tactici
pentru managementul şi soluţionarea conflictelor. Kolb distinge două tipuri de strategii:
strategiile privind crearea acordului (care intră în substanţa conflictului) şi strategiile orchestrării
conflictului (care se referă la interacţiunea părţilor).850 În studiul său despre strategiile mediatorilor
americani din Orientul Mijlociu, J. G. Stein vorbeşte despre strategii incrementale care
segmentează conflictul pe diverse probleme şi strategii comprehensive care se ocupă de toate
aspectele conflictului.851 Carnevale sugerează, la rândul său, că mediatorii pot să aleagă una din cele
patru strategii fundamentale: interacţiunea – pentru căutarea unui punct comun, presiunea –

849
Teodor Frunzeti, op. cit., p. 176; I. William Zartman, Negotiation and Conflict Management. Essays on theory and
practice, op. cit., p. 156.
850
D. Kolb, Strategy and tactics of mediation, în Human Relations, nr. 36, 1983, pp. 24–68.
851
J. G. Stein, Structure, strategies and tactics of mediation, în Negotiation Journal, nr. 1, 1985, pp. 331–347.

222
pentru reducerea alternativelor, compensarea – pentru creşterea atractivităţii anumitor alternative,
sau inacţiunea - care permite părţilor să facă ceea ce acestea doresc.852 Kressel prezintă trei
strategii generale: strategii reflexive - care presupun descoperirea problemelor, strategii indirecte -
care produc un climat favorabil pentru intervenţie şi strategii directe - care promovează un anumit
final al conflictului.853 Tipologia găsită de Touval şi Zartman în 1985 este însă cea mai potrivită
pentru practicienii intervenţiei internaţionale, aceasta deoarece aceştia sortează posibilele strategii
ale terţilor pe o scală de la „uşoare la grele”. Aceştia identifică trei categorii discrete de
comportamente ale terţilor. Strategiile comunicare – facilitare - sunt cele în care terţul aranjează
întâlnirea părţilor, încearcă îmbunătăţirea relaţiilor dintre acestea, sau cel puţin transmite mesaje
între ele; la mijloc se află strategiile de formulare - prin care mediatorul formulează o agendă,
sugerează noi modalităţi de abordare a problemelor, şi propun soluţii posibile; şi în fine, la polul
opus se află strategiile de manipulare - prin care mediatorul poate ameninţa, sau face presiuni
asupra părţilor pentru a face concesii şi a ajunge la un compromis.854
În practică s-a observat că mediatorii folosesc aceste trei modalităţi, în ordina amintită,
pentru orientarea intereselor tuturor părţilor implicate către o soluţie a conflictului reciproc
acceptabilă: comunicarea - facilitarea, formularea şi manipularea. Din moment ce medierea ajută
părţile să face ce nu pot face ele singure, fiecare dintre aceste trei modalităţi se referă la un nivel
diferit de obstacol în calea negocierilor directe. Atunci când conflictul a făcut imposibil contactul
dintre părţi, împiedicând părţile să îşi vorbească şi să îşi facă concesii fără a da dovadă de slăbiciune
una în faţa celeilalte, mediatorul poate fi folosit ca mijloc de comunicare-facilitare. În această
situaţie, mediatorii acţionează prin deschiderea contactelor şi prin purtarea mesajelor. Acestora li s-
ar putea cere să ajute părţile să înţeleagă semnificaţia mesajelor distorsionate de conflict sau să facă
o listă